Page 1


Poesis interna\ional

Septembrie 2011


septembrie 2011

eDitorial

Poesis interna\ional

Poesis interna\ional Director Dumitru P[curaru

Balustrada lui Johnny

Redactor-;ef Claudiu Komartin Redactori Ion Mure;an Felix Nicolau Radu Vancu Balázs F. Attila

~

Redactori coresponden\i Octavian Soviany Ioan Es. Pop Chris Tanasescu R[zvan |upa Rita Chirian Andrei Dósa Ilyes Ildikó Prezentare artistic[ Oana Mirabela P[curar Secretar de redac\ie Maria Adriana Zaharia Tehnoredactor Ioana Zaharia Fotografie Tadao Shibata Iuliu Ignat Alfredo Alcazar Colegiul director Dumitru P[curaru George Vulturescu Ilie S[lceanu Veres István Ioan Nistor Editor Centrul Multicultural Poesis Redac\ia ;i administra\ia Strada Mircea cel B[tr]n nr. 15 Satu Mare cod 440012 Telefon< 0261-767300 Fax< 0261-767301 Pe copert[ Daniel B[nulescu, dup[ o fotografie de Cato Lein

Revista Poesis Director George Vulturescu Tehnoredactare Tatiana Vaida Foto Ionic[ Moldovan Revista Poesis este membr[ a Asocia\iei Publica\iilor Literare ;i Editurilor din Rom]nia (APLER) ;i a Asocia\iei Revistelor ;i Publica\iilor din Europa (ARPE) Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din Rom]nia

Dumitru P[curaru

mi doream cu mul\i ani `n urm[ s[ scriu despre organiza\iile profesionale, despre asocia\iile oamenilor de art[, despre modul `n care se asociaz[ ;i interac\ioneaz[ creatorii de art[ ;i cultur[. Ca unul care nu f[ceam parte din niciuna, nu a; fi putut avea preten\ia c[ `n\eleg cum func\ioneaz[ ;i dup[ ce criterii sunt considerate unele bune, altele execrabile. La ce bun un asemenea subiect, dac[ nu e;ti diret implicat sau afectat de func\ionalitatea sau nefunc\ionalitatea lor? Dar cu cine m-am g[sit s[ discut despre acest subiect? Tocmai cu Johnny R[ducanu. Mi-am adus aminte acum, dup[ trecerea lui `n lumea celor ce nu c]nt[ ;i nu cuv]nt[. Coboram `ntr-o cram[ pe ni;te trepte destul de abrupte ;i f[r[ balustrad[. Johnny nu contenea s[ se mire cum dumnezeu poate face cineva ni;te trepte f[r[ s[ pun[ o balustrad[ de care s[ se prind[ omul mai nevolnic. Chestia asta este exact ca organiza\iile voastre de rahat. Pune domnule o balustrad[ c[ o s[-\i prind[ bine la b[tr]ne\e. ~ntre timp pe respectivele trepte s-a pus balustrada, dar pentru Johnny e prea t]rziu. Vor cobor` al\ii mai u;or, \in]ndu-se de balustrada care ar trebui s[-i poarte numele. Ce am discutat atunci despre asocia\ii ;i organiza\ii cu Johnny? Ce n-am discutat? Nu mai ;tiu. Am r[mas doar cu mirarea c[ un om ca el era sincer interesat de acest subiect. Ideea era c[ Uniunea Scriitorilor din Rom]nia, dup[ p[rerea lui Johnny, era cea mai bine organizat[, cea mai func\ional[. A;a o fi. Un argument ar consta `n faptul c[ sicriul cu trupul s[u ne`nsufle\it a fost `ncuiat `ntr-o biseric[, lipsindu-i pe prieteni de prilejul de a-l veghea `n ultima lui noapte pe p[m]nt. Dac[ era scriitor, lucrurile ar fi stat altfel. Trupul s[u ar fi fost depus la sediul USR. Oare de asta Johnny ;i-ar fi dorit s[ fie poet, dup[ cum mi-a spus atunci, cu ocazia cobor]rii pe treptele abrupte, f[r[ balustrad[? Ar fi fost varianta rom]neasc[ a unui Ginsberg. Din punctul de vedere al lui Johnny R[ducanu, USR p[rea de departe cea mai temeinic[ organiza\ie profesional[. Uniunea Arti;tilor Plastici, sau cum se va fi numit, este cvasi-inexistent[. Mai func\ioneaz[ c]teva filiale prin \ar[, gra\ie consiliilor locale sau jude\ene. Deprofesionalizarea artei plastice este concurat[ serios de cea a artei arhitecturale. Exist[ `n Rom]nia un Ordin al Arhitec\ilor? Desigur. Atunci de ce se construie;te ur]t ;i haotic? ~n primul r]nd pentru c[ profesioni;tii din domeniu nu pot impune reguli prin intermediul unei asocia\ii puternice la nivel na\ional. A; trece peste actori pentru c[ sunt prea guralivi, ;i oricum aproape toate institu\iile statului se simt obligate s[ sus\in[ teatrele, at]t din Capital[ c]t ;i din provincie, dincolo de orice performan\[ artistic[. Cum dialogul dintre arte, ba chiar ;i prietenia dintre arti;ti, nu mai func\ioneaz[ de mult, m-a; limita s[ spun c[ nu m[ intereseaz[ la modul general starea culturii. M[ intereseaz[ ;i m[ doare mai mult c[ un artist ca Johnny R[ducanu nu mai exist[, duc]nd cu el `n lumea umbrelor un fel de a tr[i muzica ;i poezia cum nimeni nu o va mai face mult[ vreme de aici `nainte. Revista poate fi cumpărată de la chioșcul de ziare Inmedio din mall-uri, din librăriile Humanitas și din librăriile Cărturești e-mail< poesisinternational@yahoo.com Revista poate fi accesată `n pdf pe www.informatia-zilei.ro ;i pe www.poesisinternational.com

3


Poesis interna\ional

eDitorial

septembrie 2011

Adio, Mircea Ivănescu

P

Claudiu Komartin

entru postmodernismul românesc, Mircea Ivănescu a fost, alături de Mircea Horia Simionescu, vârful aisbergului. Fără poezia sa, şi fără zecile de mari cărţi ale secolului XX pe care le-a tradus exemplar în româneşte, literatura noastră din ultimii patruzeci de ani ar fi arătat sensibil diferit. Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu şi ceilalţi scriitori afiliaţi 80-ismului rafinat, ironic, cosmopolit (într-un cuvânt< postmodern), cu siguranţă nu ar fi scris la fel. Am fi avut probabil şi astăzi o literatură bătrânicioasă, tardomodernistă, sufocată de discursul naţionalist de tip Păunescu-Vadim sau de estetismul cu ochii la stele al autorilor care nu au reuşit niciodată să descopere firescul şi naturaleţea. Pe acestea Mircea Ivănescu le stăpânea ca un mare poet, din interiorul unui discurs care nu e la îndemâna oricui – fiindcă, pentru a-i citi versurile, nu e nevoie doar de elanuri lirice şi de entuziasm infantil, versurile sale nu sunt cantabile şi necesită o cultură solidă şi curiozitatea de a sonda dincolo de aparenţe. Nici Iustin Panţa, nici poeţii generaţiei mele în care mai recunoşti mărci ivănesciene, nu sunt nişte poeţi ivănescieni, în sensul în care Nichita Stănescu (chipul diurn al generaţiei ‘60) a făcut o sumedenie de victime printre versificatorii de talent de după 1970. Ar fi uşor să spunem că Mircea Ivănescu avea o conştiinţă literară mai avansată decât a contemporanilor săi. Ai impresia, citindu-l, că lumea în care trăia, universul prin care se mişca lăuntric acest om nu are nici o legătură cu lumea urâtă, tristă şi plină de compromisuri în care se defila în vremea în care a debutat şi şi-a publicat aproape toate cărţile. Versuri, Poeme, Poesii şi toate celelalte minunate volume pe care ni le-a lăsat sunt scrise în libertate. În libertatea pe care nu ţi-o pot oferi decât cărţile şi discreţia absolută pe care o impune travaliul continuu al unui poet şi traducător de un rar devotament pentru profesiunea scrisului. Lui M.I. îi datorăm nu doar o poezie care a influenţat cu zgomot secret o bună parte din lucrurile cele mai valoroase scrise în poezia românească a ultimilor 30 de ani, ci şi câteva dintre cele mai frumoase pagini de proză pe care eu le-am citit în limba română – recitiţi Alte glasuri, alte încăperi, Zgomotul şi furia sau Marele Gatsby, sunt acolo desăvârşite frumuseţi de limbă şi de stil pe care i le datorăm traducătorului fără de care Musil, Joyce, Fitzgerald, Capote, Faulkner sau Kafka nu ar fi sunat atât de captivant şi în româneşte. Mircea Ivănescu a fost omul cel mai cultivat pe care l-am întâlnit, iar literatura sa e o remarcabilă probă de subtilitate, inteligenţă şi emoţie, care a contribuit ca poezia românească de după 1968 să treacă într-o altă vârstă istorică. Odată cu trecerea poetului Mircea Ivănescu, la doar câteva luni de la dispariţia romancierului Mircea Horia Simionescu, se încheie o epocă.

eDitorial

septembrie 2011

Poesis interna\ional

Orice scriitor e un centaur

O

Daniel B[nulescu rice scriitor e un centaur< jumătate om, jumătate opera lui.

Opera scriitorului este jumătatea de armăsar a centaurului. Cu partea lui de om, centaurul gândeşte, creează şi suferă. Cu partea sa de armăsar, centaurul aleargă, luptă şi fecundează. Centaurii se împart, desigur, în două categorii< cei bine proporţionaţi şi cei rău proporţionaţi. Centaurii bine proporţionaţi sunt cei la care cele două părţi – aceea a omului şi aceea a operei – sunt aproape egale. E plăcut să circuli cu ei în metrou şi despre ei afli după un timp că au ajuns mari scriitori. Dar cei mai întâlniţi centauri sunt prost proporţionaţi. Sunt aceia care au talent de scriitor, dar au şi un caracter mizerabil. Pentru un scriitor bun e obligatoriu să aibă un caracter frumos. Nu un caracter de sfânt, ci un caracter frumos. Este o teorie şi larg răspândită, dar greşită, că marii artişti pot fi nişte porci. Nu pot. Un artist poate avea un caracter putred şi totuşi să fie important ca artist, numai la începutul carierei, atunci când talentul, pe care încă nu a apucat să şi-l distrugă, îi poartă de unul singur înainte. Caracterul porcesc distruge, cu vremea, talentul împărătesc. În artă e nevoie de temeritate. Nu poţi să continui să fii temerar, dacă ai căpătat încredinţarea că te-ai transformat într-un ticălos. Talentul, dacă nu ia vitaminele caracterului, se usucă şi cade. În artă pierzi timpul dacă nu ai caracter.

4

5


septembrie 2011

iNVitat

În vacanţă

tomaž Šalamun

Îl suprind pe bunicul moţăind la soare sub oleandru sau stând foarte drept şi lăudându-l pe prisăcar sau întrebând când este gata prânzul sau îl privesc când îşi ia micul-dejun când sigilează plicul adresat Comisiei de Investigare a Crimelor de Război ori când doarme sau arată cu degetul spre fereastră şi spune tăiaţi pomul acela poemul acela de fapt nişte ţânţari şi uite că vine domnul Abramič şi luăm trenul şi suntem în Brežice şi bunicul e agitat şi în Rogaška Slatina cu castanele şi orchestra din parc şi domnul Senčar cântă la pian iar noi ţinem ritmul şi iată-ne pe toţi patru va fi al naibii de complicat să schimbăm trenurile la timp şi Jelka plânge fiindcă şi-a pierdut pietricica cea verde cea mai importantă pietricică de pe aleea din grădina ei şi Tzilka fură nişte flori cineva se joacă cu un ac acul se-ndoaie cu siguranţă vremea se va strica iar bunicul continuă să citească liniştit şi fără nici o grijă Flora und Fauna in den Alpen Flora und Fauna in den Alpen Flora und Fauna in den Alpen

Proverbe 1. Tomaž Šalamun a făcut Partidul să clipească, l-a îmblânzit, l-a dezmembrat şi l-a făcut loc. 2. Tomaž Šalamun a spus< Ruşilor, ieşiţi afară! iar ei au ieşit. 3. Tomaž Šalamun doarme în pădure.

Tomaž Šalamun s-a născut în 1941, la Zagreb, în timpul regimului pro-nazist Ustaša. Tatăl său fiind un intelectual de stânga, familia s-a refugiat în Slovenia, Šalamun crescând în oraşul Koper, în apropiere de Trieste. Elev fiind, călătoreşte mult în Europa. Absolvent de Istoria Artei la Ljubljana, îşi continuă studiile la Paris şi la Roma. A lucrat apoi în domeniul artei, remarcându-se în tinereţe ca artist conceptual în cadrul grupului de avangardă OHO. Este autorul a peste 35 de volume de poezie, de la debutul cu Poker (1966) şi până la recenta Opera buffa (2011). Poezia sa a fost tradusă în numeroase limbi, antologiile în limba engleză (printre care The Selected Poems of Tomaž Šalamun, 1988 şi The Four Questions of Melancholy, 1997, 1999, 2002) aducându-i un mare prestigiu în Statele Unite, unde a predat mai mulţi ani. Premiat în România (Premiul „Ovidius”, 2004) şi la Struga (în 2009), Tomaž Šalamun este considerat unul dintre cei mai importanţi poeţi contemporani. 6

Eu am un cal Eu am un cal. Calul meu are patru picioare. Eu am un magnetofon. Pe magnetofonul acesta dorm. Eu am un frate. Fratele meu este sculptor. Eu am o haină. Am o haină care îmi ţine de cald. Eu am o plantă. Am o plantă pentru ca în cameră să fie ceva verde. Eu o am pe Maruška. O am pe Maruška fiindcă o iubesc. Eu am chibrituri. Cu ele îmi aprind ţigările. Eu am un corp. Cu acest corp fac cele mai frumoase lucruri. Eu am distrugere. Distrugerea îmi face multe probleme. Eu am noapte. Noaptea vine pe fereastră în camera mea. Mie îmi plac maşinile de curse. Cursele de maşini sunt amuzante. Eu am bani. Cu bani cumpăr pâine. Eu am şase poeme foarte bune. Sper că o să mai scriu şi altele. 7

Poesis interna\ional


Poesis interna\ional

iNVitat

Eu am douăzeci şi şapte de ani. Toţi anii de până acum au trecut ca un fulger. Eu sunt relativ curajos. Curajul acesta mă ajută să mă bat cu prostia omenească. Eu am o zi de naştere pe şapte martie. Sper că şapte martie va fi o zi frumoasă. Eu am un prieten a cărui fiică se numeşte Breditza. Seara când e pusă în pătuţ rosteşte

Răni Sunt speriat. Sunt doar la o aruncătură de piatră de Dumnezeu. El îmi dezmiardă nările, ştiu bine, mă dezmiardă precum cocaina. E roşu ca o broderie a răsăritului. Fumul se risipeşte, uşor şi unsuros. Mă învârt ca o găletuşă. Mă învârt într-un scaun cu rotile în cele patru părţi ale lumii, ca mama lui Mark. Ea e chinezoaică. Câmpurile au fost culese. Copacii sunt toxici. Dar acele taverne unde proprietarul stă în uşă, cu mâinile-n buzunare – rumeguş pe podea – şi fluieră, oare mai există? De exemplu, e Knight. După vârsta geologică, munţii de-aici, din San Francisco, sunt bătrâni. Dar ei sunt cei mai tineri. Pe altarele ce au parcă în ele un mic dinam, mama lui Mark, chinezoaica, se învârte ca un compas. Paginile din carte – sfâşiate de patine. Aşa trece ziua< dacă aş fi mâncat linguroaie de ovăz n-aş mai simţi nimic. Nici n-aş mai şti că am mâncat. Acoperă-mă. Acoperă-mă cu o glugă, cu iarbă, cu nisip, cu o greutate, continuă să pompezi aerul ca să împiedici o tragedie. Lasă-mă să simt atingerea gărgăriţelor pe piele, lasă-mă să le simt. Lasă-mi părul să crească, fiecare fir destul de lung cât să poată susţine un cinematograf – şi ceaţă. În felul ăsta nimeni nu ar putea vedea cine e înăuntru. Lasă-i pe oameni să facă dragoste sub ecran, fă ca loviturile să nu rănească. Zarurile, încă mai e timp, lasă-le să se evapore. Nu lăsa pojghiţa să crape. Lasă pojghiţa să crape. Coaja cu dinţi de mătase. În peşteri sunt cabluri de funicular, în cabluri sunt gnomi. Îţi aminteşti? Dacă nu erau sucurile tale, m-aş fi evaporat de mult. M-ai împuşcat drept în frunte. Mi-ai cântat cântece de leagăn care-l adorm pe Nu. Tot ce e încâlcit în mătasea de porumb se ridică. Fumul – mirosul ne linişteşte. Şi tu eşti un bulgăre de lut transparent. Un stejar arde sub pompe. Apuc ţăruşul de metal de pe chei şi ajung la ţărm. Soare, o, soare al meu, mă arzi. Dacă te pierd pe Tine, îmi pierd Forma. 8

septembrie 2011

septembrie 2011

iNVitat

Sunt un zidar Šalamun şi adoarme pe loc.

Sunt un zidar, un preot al prafului întărit ca un monstru, o coajă de pâine sunt un nufăr, un soldat al copacilor sfinţi visuri sfinte, împreună cu îngerii strig sunt un castel, un zid mort de piatră eu duc bărcile, un luntraş O lemn! lemn! veniţi, egrete micuţe, sămânţă veniţi, grădinari! arată-te, lumină! veniţi, întindeţi-vă mâinile, un ochi de fereastră vârtejuri albastre, vino, câmpie netedă vânt, alunecare subtilă, fiinţe de diferite niveluri păşunile-s arse, lavă clocotind păstori ce aşteaptă, neliniştiţi, dau din aripi câini, amuşinându-se singuri, câini-lupi aici rezidă memoria, ordinea, semnele viitorului

1 / 1/ 73 Bună dimineaţa soare! Bună dimineaţa, An Nou! Bună dimineaţa, prieteni de pe pământ, duşmani, şi cei slabi, bună dimineaţa! Bună dimineaţa, Maruška, când te vei trezi, bună dimineaţa şi ţie, Ana, pisicuţo! Bună, Ron! Bună dimineaţa tuturor slovenilor de pe pământ! Bună dimineaţa, Bob! Bună dimineaţa, Francie! Bună dimineaţa, Anselm & Josephine! Bună dimineaţa, veveriţe! Bună dimineaţa, Mamă & Tată, Bună dimineaţa, Bunico! Bună dimineaţa, Stane Dolanc, aş vrea să aduci măcar puţină blândeţe în Iugoslavia. Bună dimineaţa şi ţie, din nou, pentru că asupreşti poporul, trebuie să încetezi să asupreşti poporul! Bună dimineaţa, Ljubljana! Nu dispera, bună dimineaţa! Bună dimineaţa, Čoban, nu fi trist. Bună dimineaţa, dragi tineri poeţi sloveni, nu deznădăjduiţi. Bună dimineaţa celor cu o gândire ecleziastică, vouă, tuturor membrilor de Partid, bună dimineaţa vă spun din adâncul inimii!

9

Poesis interna\ional


Poesis interna\ional

iNVitat acasă şi am fost forţat întotdeauna să plec

Tribul meu Tribul meu nu mai aude sunetul libertăţii.

din ţara pe care urma să o iubesc

Nu îl mai recunoaşte, nu îl mai vede, când e atins de el.

cel mai mult, sau să mă sufoc? De ce resimt

Tribul meu crede că lenta

această frică iraţională, rezistenţa

ucidere a trupurilor şi a sufletelor

la libertate şi la valoarea umană? Acest poem este

e ceva natural. Doar uneori când e pentru o clipă

o petiţie specială şi un bocet. Derivă din şocul

străpuns de ceva ce aduce cu ozonul,

şi din groaza pe care le experimentez iarăşi şi iarăşi

ce aduce cu copilăria, îşi şterge fruntea asudată,

ori de câte ori îmi ling rănile după traumele trăite acasă. Mulţi dintre noi

se scutură de acest coşmar, de aceste lanţuri

au simţit asta. Acceptaţi această petiţie şi acest bocet

în care este captiv, se întoarce şi adoarme la loc.

septembrie 2011

septembrie 2011

iNVitat Te iubesc Dovada că raiul se măreşte este mişcarea fiecărei pleoape pe fiecare chip omenesc născut sau nenăscut. Nici un pui de pisică şi nici un copac, nici turmele de animale sălbatice nu sunt respinse sau uitate. Dovada că raiul se măreşte este imaginea tuturor păşunilor, imaginea tuturor umbrelor pe verzile păşuni în dogoare şi întuneric. Fiecare junghi al fiecărui cutremur de pe pământ,

din partea noastră Gastarbeiter.

fiecare ţipăt al copiilor sortiţi să se nască.

***

***

Nu fi tristă sau îngrijorată, Maruška, bucură-te de fiecare clipă de graţie.

Îi implor pe stăpânii acestei lumi să fie blânzi. De ce trebuie

Precum un câine credincios, devotat, cu limba aceasta ling creştetul Tău de aur, Cititorule. Cumplită e dragostea mea.

să trăiesc într-o lume care dispreţuieşte viaţa spiritului? De ce am reuşit să scriu doar 20 la sută din poemele mele

Poesis interna\ional

Dovada că raiul se măreşte e fiecare strop al curcubeului ce-ţi cade pe frunte, aducând liniştea, despărţind dorinţa şi dragostea.

traducere de Claudiu Komartin din volumul e Four Questions of Melancholy, White Pine Press, 2002 10

11


septembrie 2011

PoeMUl De ColeC|ie COSMOJONGLERIE

Şerban Foarţă

Ces billes-là ne sont pas de billiard, pour nos repas – ces plats toujours en fête > mais en brillant là-haut, sous le prélart azur, à un million, à un milliard d’années-lumière, on dirait des planètes. C’est un jongleur qui, recueilli et leste, les meut en l’air, debout sur une caisse qu’un éléphant a sur le dos, – de l’est vers le couchant, selon une céleste haute mécanique, qui jamais ne cesse. Tous les jongleurs deviennent fous, messieurs, en fin de compte, et, l’esprit en miettes, ils ne comprennent plus pourquoi, aux cieux, ils avaient engendré, pareils aux dieux, ces mondes-là de billes et d’assiettes.

Eppur si muove, Monsieur le jongleur...

(En français par Ş. F.)

COSMOJONGLERIE

COSMOJUGGLERY

Aceste bile nu sunt de biliard, aceste farfurii, de demâncare< ele pot fi planete care ard la un million de ani, la un miliard de ani-lumină, netede şi clare.

ese balls are not of billiards, red and white, nor these bright plates for our daily food, but, as they’re moving in a distant light so clear and rapid – in the circus’ night –, they mime the planets (for your better mood!).

Le joacă-n aer, grav şi elegant, un vechi jongler, într-un picior pe-o tobă, pe o spinare gri de elefant, mereu< înspre apus, dinspre levant, într-o mişcare lent-heliotropă.

An aged juggler, lithe and elegant, moves them all, balancing upon a drum situated on the back of elephant, in keeping with a science relevant to a mechanics heavenly and rum.

Jonglerii-nnebunesc*, de obicei, la finele carierei lor subtile, nemaiînţelegând, atunci, nici ei de ce-au dat curs, aşijderi unor zei, atâtor lumi de farfurii şi bile.

e jugglers mad become (as, out of hand, it would be growing dark in music-halls), and then, alas, they no more understand wherefore were the creators, in the end, of all these brittle worlds of plates and balls.

Eppur si muove, domnule jongler...

Eppur si muove, Mister Juggler-God!

–––––––––– * „Car il est certain, il est prouvé, il est indiscutable que la plupart des jongleurs deviennent fous.” (Marcel Achard, La Philosophie du Cirque) (1973) 12

(Translated by Ş. F.)

13

Poesis interna\ional


septembrie 2011

Portret

Poesis interna\ional

Daniel Bănulescu e un poet de explozie, nu de concepţie, un poet care descoperă şi se descoperă pe sine scriind. (...) Câteodată însăşi lipsa de sens e construită cu o sintaxă extrem de abilă şi riguroasă. Fascinaţia pentru « regiunile cărţii » rămâne însă întreagă şi la el şi o mărturiseşte în felul său, pieziş, ca pe o « boală ruşinoasă » de care, totuşi, e mândru.” (Mircea Martin)

Daniel B[nulescu

(...) între eu şi realitate este o relaţie de crâncenă / ludică perversiune< ca în, să zicem, practicile tantrice de întârziere a ejaculării, totul în poezia lui Daniel Bănulescu se sprijină pe plăcerea adversativă, pe calculul aproape sadic al distanţei, pe consumarea cu acidă frenezie a eşecului, pe privirea încărcată de cinism, pe narcisismul agresiv (...). Poezie de « tough guy » gata să rupă tot la cel mai mic impuls, dar cu atât mai vulnerabil şi mai copleşit de inversul din toate< de urâtul frumuseţii, de grotescul din sublim, de moartea din viaţă, de bufoneria din seriozitate, de sângele de sub carne, de furia din alintări... ” (Dan C. Mihăilescu)

Daniel Bănulescu (n. 1960, Bucureşti) a debutat în 1993 cu volumul de poeme Te voi iubi pîn’ la sfîrşitul patului, ce includea texte din Ziua în care am fost publicat, plachetă samizdat apărută în 1987 în colecţia Cartea cea mai mică girată de Paul Nancă. În 1994 îi apare romanul Te pup în fund, conducător iubit!, urmat de Balada lui Daniel Bănulescu (poeme, 1997) şi de romanul Cei şapte regi ai oraşului Bucureşti (1998, Premiul pentru proză al Academiei Române). Antologia Republica Federală Daniel Bănulescu (2000) reia primele sale două volume de poezie, pentru ca în 2002 să-i apară Daniel, al rugăciunii. Poezia sa din primele trei volume este antologată selectiv în Ce bine e să fii Daniel Bănulescu (2010, cu cinci poeme inedite). A mai publicat Cel mai bun roman al tuturor timpurilor (2008) şi Fugi din viaţa ta, revoltătoare şi slută, în cartea mea (2009, rescriere drastică a romanului de debut). În anul 2005, Daniel Bănulescu şi Ernest Wichner devin laureaţii Premiului European de Poezie, acordat de oraşul Münster. În limba germană i-au apărut volumele Schrumpeln wirst du wirst eine exotische Frucht sein (2003, în traducerea lui Gerhardt Csejka) şi Was schon ist und dem Daniel gefallt (2009, în traducerea lui Ernest Wichner). Piesa Cine a câştigat războiul mondial al religiilor (2004) a fost inclusă în Programul 20 de autori derulat de Centrul Naţional al Cărţii şi a apărut în limba engleză la University of Plymouth Press< Who Won the World War of Religions? (2010, în traducerea lui Alistair Ian Blyth). 14

Ce mi se pare special în erotica lui Daniel Bănulescu, ceea ce o diferenţiază pe aceasta de poemele de amor ale lui Mircea Cărtărescu de exemplu, este, în primul rând, caracterul ei simbolic. (...) În plus, erotica poetului 90-ist este o erotică tragică, în profunzimile căreia zace deriziunea. Supersexualul « DANIEL » « posedând » nenumărate femei nu poate fi prin nici una. Semnul exuberanţei erotice (…) este până la urmă vidul. Biblioteca este femeie, ţeava de la calorifer este femeie, orice cutremur este senzual pentru că în timpul lui perechile apucă să facă perfect dragoste, ajustând natalitatea în curs de scădere. (…) Bineînţeles că în universul său liric personajul « DANIEL » este un mare poet.” (Cristian Popescu)

A spune că Daniel Bănulescu este unul dintre cei trei poeţi esenţiali ai mişcării « 90 » e un truism. Te voi iubi pân’ la sfârşitul patului şi Balada lui Daniel Bănulescu sunt repere de neocolit ale poeziei româneşti de la sfârşitul secolului trecut, situându-l pe D.B., alături de Cristian Popescu şi de Ioan Es. Pop, în prima linie a acestei grupări. Narcisist, imaginativ şi în răspăr cu toţi ceilalţi, Bănulescu e, nu mai puţin, un fanatic, unul dintre puţinii scriitori curat profesionişti din literatura română. Dezinvolturii şi suflului « exploziv » de la început li s-a adăugat o disciplină « nemţească » pe care o vezi la lucru în fiecare rând scris de acest poet pe care îl redescopăr periodic cu aceeaşi plăcere cu care îl citeam la 18 ani.” (Claudiu Komartin) 15


Poesis interna\ional

Portret

septembrie 2011

Portret

septembrie 2011

Toată noaptea a transpirat şi a plâns dar acum în fine e lămurită Toată noaptea s-a neliniştit şi a plâns dar în fine acum e transpirată Mă înfurii îngrozitor şi urlăm Ea este ca o cutie hârjâită de alte şi alte chibrituri Pe care eu nu mai reuşesc să-mi aprind nici un băţ

Te vei stafidi vei deveni un fruct exotic Nu e nevoie să te uit Pentru că imediat ce adorm tu nu mai exişti pentru mine Nu e nevoie să te mişti sau să gemi Sau să bâzâi din tot şomoiogul celulelor tale Pentru că imediat ce încep să adorm Tu nici nu mai exişti pentru mine Întoarce-te la buna ta coadă la roşii Fii demnă bucuroasă cu prietenii distinsă în societate Comportă-te ca şi cum Nu ai şti că de mâine doar cutremurul îţi va mai ridica fusta Şi numai pământul aruncat cu lopata îţi va întoarce o parte din ce-ai pierdut Fii rezonabilă Ai mâini atât de frumoase încât nici n-au început Şi nici n-au să înceapă vreodată Ai buze de care n-o să ştie buldozeristul gânduri de care nu auzise dulgherul Şi sâni de care nu va afla nici groparul Cine te va primeni şi spăla Cine-ţi va împinge bănuţul în gură Cine te va strecura în buzunarele mele Unde este sufletul tău Unde mai este transpiraţia ta A aburit geamul din faţa magazinului Scala Şi-am să trimit un nebun să te întoarcă cu degetul Până când n-ai să mai plictiseşti nici un geam

Mă ridic strig ceva şi urlăm Sparg mutra unui aparat de radio care şi el rămâne cu mine Aş putea trece pe la ea pe acasă Şi să-i frâng gâtul Aş putea-o asemăna doar cu o mănuşă de carne În care într-o zi m-a prins Dumnezeu Şi m-a strivit de-un perete

Descântec N-ai să mori Se va face doar O operaţie de apendicită în acest peisaj Se vor alege alte lucruri frumoase Care să-ţi ţină locul oricât Se va şterge cu grijă sângele din locul de unde ai fost decupat Se vor scula şi vor intra la lucrurile tale ca la nişte ţiitoare regale Ca din nişte clopotniţe nevăzute preaslăvind numele tău Se vor ridica bubuind bătătoarele de covoare Vei exista dar după tine treptat n-o să se mai poată face fotografie

Pe mine m-ai plictisit Eşti doar o vegetaţie pitică a imaginaţiei mele un grilaj După care gafele mele privesc la tine ca la girafă Ţi-ai dat cu rochie cu cataif şi cu carne Dar imediat ce încep să adorm tu nu mai exişti pentru mine Eşti doar un semn pe care mi l-a făcut cineva Care a băut o viaţă întreagă cu mine Eşti numai un gând al şosetelor mele doldora de picioarele mele Ca un piept de şomer plin de cântece muncitoreşti

Te rog să fii cuminte am să te sărut puţin am să te omor şi-am să plec

Piaţa Universităţii Nu ne-am nimerit nu eram foarte aproape Când ea încă striga Prietenul meu luase un glonte în spate Şi-acum îl plimba Ajunsese cu el pe la Scala Ajunsese cu el pe la «te rog frumos» Glontele era viu prietenul meu era fraier Era cea mai grozavă bucată de os Cu care altădată iubeam lumea Cu care el iubind lumea bărbăteşte se lăsa peste ea Prietenul meu repet era fraier Dăduse un colţ îl dădea

Vorbesc cu o femeie la telefon Şi fumez Îmi răspunde vulgar şi străin Mă gândesc că aş putea să trec pe la ea pe acasă Şi să-i frâng gâtul

Eu stăteam şi beam o cafea mi-era bine Şi după ce beam o cafea mai beam o cafea Lumea se cam plictisise de mine Prietenul meu se cam plictisise de ea

Dar nu o fac Iar buza ce i-o simt încă pe trup rămâne cu mine Mă înfurii îngrozitor şi urlăm Este ca o cutie hârjâită de chibrituri Pe care nu mai pot să-mi aprind nici un băţ

din Te voi iubi pân’ la sfârşitul patului (1993)

16

17

Poesis interna\ional


Poesis interna\ional

Portret

septembrie 2011

septembrie 2011

Portret

Penetrând mai departe Printre ostroavele drept-credincioşilor Printre munţii de pilaf ai celor blânzi şi dezgustaţi de pilaf Printre inimile fierbinţi ale covoraşelor de şters pe picioare Printre care vieţuiesc cu care mă învelesc şi de sub care cânt

Balada lui Daniel Bănulescu. Prolog Fac parte din cei 20-30 de inşi care conduc lumea Timizi neştiuţi disperaţi De la posturile lor de comandă cu birourile răsturnate De pe fundul genţii Diavolului Amestecaţi printre rolele lui de scoci şi chitanţe Ţinând în echilibru fragil limba lumii Rugându-se neîncetat Ca Dumnezeu să-i treacă între numărul acelora Pentru care Dumnezeu iartă o cetate

Rămân atârnat de rugăciunile mele Trăgându-mi în interiorul rugăciunilor mele şi mâinile şi picioarele Plin de o bucurie sălbatică Rugându-mă neîncetat Ca Dumnezeul meu să mă treacă între numărul acelora Care dansează numai cu Numele Dumnezeului lor în minte Şi pentru care Dumnezeu iartă o cetate

Mi-am tras în rugăciunea mea şi mâinile şi picioarele Am ieşit din lume ca şi cum m-aş fi smuls dintr-un viol În care eu îmi revărsam bărbăţia Şi tot eu ţineam fata În care doar trecând în acea clipă pe stradă Deveneam pentru a treia oară neîntrerupt vinovat

15. Hanul lui Manuc Toţi acei omorâtori de muşte pe geamuri Toţi acei îndureraţi Şi mesele de la care cântau Prinşi de glasul lor care se înălţa şi cobora ca o plută

Mi-am sprijinit fruntea De geamul răcoros al rugăciunilor mele Mi-am amintit că< „Oricine va invoca Numele lui Dumnezeu Va fi mântuit” Am invocat numele lui Iehova şi-am aşteptat Pe strada mea locuieşte moartea Dând cu piciorul tuturor celor ce locuiesc pe strada mea În patul meu locuieşte moartea În şosetele mele se bălăceşte moartea Prin iarba sexului iubitei mele moartea sare ca un roi de lăcuste Dacă deschid gura pe buzele mele iese moartea Dar dacă n-o deschid Moartea continuă să alerge înlăuntrul meu Ca pe un fericit zid al morţii Moartea îmi şopteşte cuvintele Şi tot moartea îmi prescrie marile ei tratamente de sănătate De moarte mi-e frică şi totuşi către moarte zilnic alerg Cu şliţul desfăcut de aţâţători colţişori de cucoană Şi dansând Acum moartea mea s-a ridicat către mine Mi-a pus labele ei din faţă pe umeri Mă adulmescă uşor dar nici eu nu încetez să mă rog Şi aproape orice lucru pământesc şi real E o păpuşă cu ochii scoşi şi gâtul tăiat Tolănită între labele ironice ale morţii De la etajul întâi al blocului în care mă rog Rugăciunea mea iese pe fereastră Taie ancora cu care blocul meu era legat de pământ Şi blocul începe să se înalţe în văzduh urmat de sufletul meu Lăsând în depărtare Zilele în care viaţa mea căra gunoi cu spinarea Observând cu surprindere cum rugăciunea mea Îşi permite familiarităţi discutabile cu îngerii Penetrând până în cel de-al nouăsprezecelea cer Acolo unde moartea îşi pierde din puteri Şi-şi uneşte glasul cu glasul rugăciunilor mele

„Antim Parara” al degetelor Care se ridicau şi se afundau în mâncare „Antim Parara” al glasurilor Care se înălţau şi coborau ca o plută Şi se putea vedea stând trist sosul de la colţul buzelor lor Iar fata despre care cântau nu venea Se ţinea tare Nu era cumva o prostie să stai şi să fumezi În faţa unui asemenea tablou Pe care ştiai că nu vei reuşi să-l găureşti cu ţigara Nu era cumva o minciună şi nu simţeai o sfârşeală În apropierea acestor băieţi ce se pregăteau să plece la noapte cu trenul la oaste Fumând şi aşteptând în faţa unui asemenea tablou Căruia ştiai că nu vei izbuti să-i găureşti cu ţigara nici colţul nici rama „Antim Parara” al buzelor Care se lăsau şi sărutau nişte pahare „Antim Parara” al glasurilor Care se înălţau şi coborau ca o plută Fumând şi fumând şi răsturnând mesele până în dreptul intrării Răsturnând o groază de mese până în dreptul intrării şi iarăşi fumând Şi abia acum fumând liniştiţi Şi năzărindu-ni-se astfel – unora dintre noi – că stăm de vorbă cu Dumnezeu Sau în orice caz Că încercăm să facem ceva îndestul de ceremonios pentru asta „Antim Parara” al buzelor Care se strângeau şi se deschideau înghiţind câte o gură de aer „Antim Parara” al glasurilor Care se înălţau şi coborau ca o plută din Balada lui Daniel Bănulescu (1997)

18

19

Poesis interna\ional


Poesis interna\ional

Portret

septembrie 2011

Daniel, Absolutistul Poeziei Cântecul de disperare al lui Daniel Bănulescu Mă chemi şi cărăm împreună pe stradă o găleată cu clor. Disperarea bate veselă pasul peste feţele tuturor!

A

Înmuiem bidineaua şi-o strivim de nasul oricărui lucru impur. Disperarea flutură fericită peste chipurile celor din jur! Tu să nu mori. Fiindcă eu la mine numai pe tine te am. Aşa murdară cum eşti de carne pe suflet. Cum e de abureală în geam. Te rog frumos să nu mori. Să nu carecumva să uiţi şi s-o faci. Ajungând aidoma celor ce sar de pe blocuri. Ca o carne oferită la draci. Te clatini. Îndureraţii şi suferinzii se zvârcolesc. Stai jos. Lumea în care trăim pare luminată de la intestinul meu gros. Aprind un chibrit. Facem un pas. Mai scăldăm locul într-o băltoacă de clor. Murdăria fuge ca o şopârlă. Şi se caţără pe inima tuturor. Tu să nu suferi că la tot ce face lucrăm în zadar. Poate Dumnezeul meu ne va ridica către el. Într-o a lui hârtie de ziar. Şi atunci în tot împrejurul meu va fi dragoste. Desăvârşire. Text sfânt. Numai în stânga. Încleştată de mâna-mi. Tu. Dezîmbolnăvită de tot de pământ. Aşa că nu te grăbi. Haide. Nu putrezeşte-te. Mai rabdă un strop. Disperarea-şi bate pasul ei de defilare... Hei. Hop! din Ce bine e să fii Daniel Bănulescu (2010)

selec\ie de Claudiu Komartin

20

-l numi pe un scriitor care-şi botează (verbul e cât se poate de motivat contextual, cum se va vedea) un volum de poeme Daniel al rugăciunii, iar romanele şi le grupează într-un „clan” pus sub titlul Am văzut lucrând degetul lui Dumnezeu – a-l numi, deci, pe un asemenea scriitor „mistic”, aşa cum o bună parte a criticii a tot înţeles să procedeze, e un gest pe cât de reflex, pe atât de discutabil. Dacă avem în vedere etimologia cuvântului „mistic” (iar legătura dintre sondarea Fiinţei şi ştiinţa abisală a etimologiei e, de la Heidegger încoace, axiomatică), provenit din grecescul mystikos, adică ascuns, înţelegem că misticul crede într-o substanţă camuflată dincolo de aparenţele fenomenale, mai importantă decât realitatea însăşi. Toate tropismele sufleteşti şi spirituale ale misticului vor fi, prin urmare, orientate către cele ascunse de la facerea lumii> iar aceste coduri invizibile pe care caută să le descifreze în matricea fenomenalului (da-da, chiar de o variantă de Matrix e vorba!) vor fi infinit mai reale decât realul. Ochiul te minte şi urechea te înşeală, what you see is what you lose. Pe scurt, misticul e un hermeneut al ascunderii şi ascunzişului. Or, în poezia lui Daniel Bănulescu, Dumnezeu e orice, numai prezenţă ascunsă nu. Nici vorbă de camuflare, de criptic, de Verborgenheit – indiferent cum am numi-o, ascunderea e tot ce se poate imagina mai străin de spiritul acestei poezii. Care mizează, dimpotrivă, pe etalare, ostentaţie, exhibiţie. Misticul cultivă, după cum se ştie, silentio sacra, ia într-atât de în serios responsabilitatea faţă de Logos încât devine brevilocvent> poemele lui Bănulescu sunt, dimpotrivă, vorbăreţe, gureşe şi grandilocvente. În fine, ştiind că despre Dumnezeu nu se poate vorbi, misticul preferă să-L tacă. Lui Bănulescu, taman pe dos, îi vine greu să pună pe hârtie un poem în care, dacă nu-l numeşte direct pe Dumnezeu, atunci batâr să nu facă o referinţă directă sau oblică la divin. Sunt poate precizări fastidioase, dar le cred necesare pentru că prea frecvent s-a luat fără nici un gram de sare gesticulaţia mistică a poeziei nouăzeciste, în general, şi a lui Daniel Bănulescu, în particular. E drept, cum spuneam, tex-

radu Vancu tele lui, se arată saturate de urme ale lexicului sacral, cu toate registrele retorice aferente – invocaţii ale divinului, construcţii cu inflexiuni psalmice şi imnice, figuraţii iconice ale sacrului şi tot restul, mixul acesta de sacrat şi colocvial putând da iluzia unui soi de sermo sacramentalis al unui mistic în blugi. Iată câteva exemple< „Cei din jur mă treceau prin ascuţişul încăperilor lor / Îmi împingeau sub tâmplă felurite rude bolnave şi prieteni / Şi-mi strigau< Doamne! noi ştim că Tu te rogi pentru noi / Izbăveşte-ne!“ (Sunt cel mai furios din oraşul acesta), „Iar ziua mă plimbam prin oraş însoţit doar de-un bici / Ce nu putea fi văzut niciodată din faţă / Şi despre care se şoptea că ar fi Dumnezeu” (Ce-i frumos şi lui Daniel îi place), „Furnici neaşteptate vor trece prin mine cutreierându-mi gâtul şi izbucnindu-mi de-a dreptul pe limbă / Şi poate o dată voi vorbi cu furnici / Cu cele mai adevărate furnici / În cea mai curată limbă dumnezeiască” (Sunteţi foarte drăguţi că vă place o carte de poezie atât de frumoasă). După cum se vede, poetul se distribuie în rolurile centrale ale „fabulei mistice” – când nu-i de-a dreptul Dumnezeu, atunci măcar unul dintre obiectele lui e Acela, pentru ca în variantele cele mai modeste să se mulţumească şi cu rolul de cutie de rezonanţă a limbajului dumnezeiesc. Alteori, joacă la două capete, şi în tabăra Aleşilor, şi în cea a Revoltaţilor, ceea ce spune destule atât despre vocaţia mistică reală, cât şi despre instinctul histrionic< „Fac parte din cei 20-30 de inşi care conduc lumea / Timizi neştiuţi disperaţi / De la posturile lor de comandă cu birourile răsturnate / De pe fundul genţii Diavolului / Amestecaţi printre rolele lui de scoci şi chitanţe / Ţinînd în echilibru fragil limba lumii / Rugîndu-se neîncetat / Ca Dumnezeu să-i treacă între numărul acelora / Pentru care Dumnezeu iartă o cetate”(Balada lui Daniel Bănulescu. Prolog). E imposibil, practic, să deschizi vreun volum de poeme de Daniel Bănulescu şi să citeşti mai mult de două-trei texte fără să cazi peste un pasaj asemănător. Şi, fireşte, cine se îndoieşte, n-are decât să facă singur proba. Însă, dincolo de faptul că mistica lui e prea verbigerantă ca să poată fi una sadea, nu există vreo problemă de cre-

21

dinţă în poezia lui Daniel Bănulescu. Fără nici o urmă de îndoială, el crede. Cu o credinţă capabilă să mute munţii din loc. Crede în toate miturile poeziei, de la facerea ei până azi< de la acela al poetului-creator-asemenea-Creatorului, până la acela al poetului-care-ţine-înechilibru-creaţia. Nici unul dintre aceste mituri nu e pus în criză, pentru că, de fapt, pentru Daniel Bănulescu n-a traversat nici o criză. Nici vorbă de vreuna dintre faimoasele categorii negative ale lui Friedrich. Transcendenţă goală? Dar la Bănulescu transcendenţa e, dimpotrivă, prea plină! Luând rând pe rând amintitele categorii negative, vedem că poemele lui Daniel Bănulescu le infirmă pe fiecare în parte, cu o rigoare aproape carteziană. Încât înţelegem că grandilocvenţa şi egomania poemelor originează în credinţa lui de absolutist al poeziei> iar dacă poezia nu poate fi pusă în criză de nimic, precum Evangheliile, atunci nici poetul, ca umbră a ei pe Pământ, nu poate greşi. Se bucură, adică, de atributul ineranţei, precum papii. Daniel al poeziei e, prin urmare, nebun după poezie. Sminteala lui sacră e aceea de a crede fără să cerceteze absolut toate miturile poeziei, în spiritul şi chiar în litera lor. Şi, ca mai toate demenţele mistice, a lui e de asemenea o compensaţie. Se întâmplă câteodată ca printre psalmii de autoadulaţie să scape scurte propoziţii despre suferinţă. Esenţiale şi memorabile. Precum următoarele, de pildă< „uneori sufeream până când credeam că e bine”> „începe tusea sau vorbirea cu sânge”> „dar despre ce se întâmplă cu adevărat în lumea asta saturată de aburi de sânge / tot nu aflu nimic”. Dându-şi seama că îl ia gura pe dinainte, le trece repede sub tăcere şi revine la ale lui. Procedează, dacă luăm bine aminte, asemeni misticilor care, la rândul lor, trec sub tăcere cele ascunse. Abia aici, în degrabă reprimatele propoziţii despre suferinţă, Daniel Bănulescu se comportă în mistic, operând cu ascunzişuri. Care va să zică, nu-i mistic când se arată, ci când se ascunde. Însă tocmai fragilitatea asta retractilă a absolutistului îi face, în fond, textele într-adevăr ataşante. Iar sărmanul absolutist, drapându-şi suferinţa în grandilocvenţă şi egocentrare, îţi devine drag.


septembrie 2011

PoetrY

Poesis interna\ional

“On weakened legs I walked around the town the whole day. I took photographs”

Katerina iliopoulou

Ο Ούγγρος φωτογράφος Αντρέ Κερτέζ εξάντλησε περπατώντας, (επί τριάντα χρόνια) το δίκτυο των δρόμων τριών τουλάχιστον πόλεων. Στα ογδονταπέντε του, καθηλωμένος (από λύπη) στο διαμέρισμά του στην 5η λεωφόρο της Νέας Υόρκης, φωτογραφίζει με μια Πολαρόιντ ό,τι βρίσκεται γύρω του. Με τις λεπτές κινήσεις ενός γυάλινου αγάλματος αλλάζει θέσεις μέσα στο δωμάτιο. Μετακινεί τον άξονα εστίασης του βλέμματός του. Δεν χρειάζεται να πάει πουθενά. Λέει< «Ξεχνούσα να φάω. Τραβούσα φωτογραφίες. Ξεκινούσα με το φως του ήλιου το πρωί και περίμενα το απόγευμα. Τραβούσα ξανά και ξανά. Ξεχνούσα το φάρμακό μου». Δύο χρόνια μετά στο βιβλίο με τίτλο «Από το παράθυρό μου» μπορεί κανείς να δει την πόλη μέσα από το τζάμι να λειώνει, μπορεί να δει τη σκιά ενός χεριού να απειλεί ένα λαμπερό πόμολο χωρίς ποτέ να το φτάνει, ένα διάφανο μπούστο από γυαλί να χωνεύει αργά τα γυμνά δέντρα του πάρκου και τους δίδυμους πύργους πάνω στο περβάζι. Μπορεί να δει αυτό που δεν βλέπει. Βγήκε πάλι έξω. Φωτογράφισε στο πάρκο το σπασμό στο τρέξιμο ενός μικρού κοριτσιού και τη μισή φιγούρα ενός μαυροντυμένου άντρα να χάνεται. Φωτογράφισε στο Παρίσι τον εαυτό του διπλό να κλείνει τα μάτια και μια λευκή πόρτα τσαλακωμένη και μισάνοιχτη μες τον καθρέφτη. Κάθε μέρα μαζεύει τις εύθραυστες σφηκοφωλιές χωρίς μέλι Κερήθρες βόμβου ανήσυχες. Κάθε βράδυ τις αδειάζει στο απύθμενο αρχείο του. Δεν υπάρχει τρόπος να σταματήσει αυτό Δεν είναι ένας τόπος από τον οποίο θα ήταν δυνατόν να φύγει. Κάθε διατύπωση, κάθε κατασκευή θανάτου ανασταίνεται μέσα στο βόμβο που ζητάει κι άλλο. Κι άλλο χιόνι και δίχτυ από ίχνη Κι άλλο καθρέφτισμα της σκιάς στον ασβέστη Κι άλλο περπάτημα μ’έναν παράξενο μετεωρισμό χαράς όταν αφήνει το κεντρί να τον δαγκώσει ξανά και ξανά.

“On weakened legs I walked around the town the whole day. I took photographs”

Katerina Iliopoulou is a poet, artist and translator, who lives and works in Athens. Her poetry has been translated in many languages and has been featured in literary reviews and anthologies. She has participated in international writing and translation programs, festivals and Biennials. Her poetry books are Mister T., 2007 (first prize for a new author by the prestigious literary journal “Diavazo”), Asylum (2008) and The Book of Soil (2011). As a member of the arts collective intothepill she has co-organized projects that bring together poetry and visual arts. She has translated poetry of Sylvia Plath, Mina Loy, Robert Hass and Ted Hughes. She is editor of a bilingual (Greek-English) anthology of contemporary Greek poetry (Karaoke Poetry Bar, 2007) and co-editor of the bilingual site www.greekpoetrynow.com Her website is www.iliopoulou.wordpress.com

e Hungarian photographer Andre Kertesz has exhausted the street network of three cities by walking (for thirty years). Eighty-five now, pinned down (by grief) in his apartment, on 5th Avenue, he photographs whatever is around him with a Polaroid. With the subtle movements of a glass statue he changes positions in the room. He shis the focus axis of his glance. He doesn’t need to go anywhere. He says< “I forgot to eat. I took photos. I started at daybreak and waited until dusk. I took photos again and again. I forgot my medicine.” Two years later in the book “rough my window” one can see the city melting through the glass, the shadow of a hand threatening a shiny doorknob without ever reaching it, a transparent glass bust slowly digesting the naked trees in the park and the Twin Towers on the windowsill. One can see what one cannot see. He went out again. He caught the spasm of a little girl running and the half figure of a man in black going away. In Paris he photographed himself doubled with his eyes shut and a crumpled half open door in the mirror. Every day he gathers the fragile honey less wasp nests Restless honeycombs of buzzing. Every evening he empties them in his bottomless archive. ere is no way of stopping that is is not a place he could escape from. Every enunciation, every structure of death is resurrected in the buzzing that asks for more. More snow more net made of traces More mirroring of the shadow in the whitewash More walking with a strange lingering joy when he lets the sting pierce him again and again.

Translated by Vassilis Manoussakis, Edward Smallfield. 22

23


PoetrY

Poesis interna\ional

Ταίναρο Εδώ οι μέρες δεν διαλύονται στον αέρα Πέφτουν μέσα στο νερό Σχηματίζοντας μια καταδική τους στιβάδα Μια επιφάνεια διαχωρισμού. Ένα γεράκι πετάει πάνω από το σώμα του καλοκαιριού Βουτάει ξανά και ξανά Τρέφεται και μεθάει από την πτώση. Δεν έχει τίποτα εδώ Μόνο τρελλό αέρα και πέτρες Και θάλασσα Μια αναίτια υπόσχεση Ακονίζει τη λαγνεία μας με τη λάμα του φεγγαριού. Όταν έφτασα εδώ για πρώτη φορά, στο τοπίο του τέλους, Ο αέρας έμπαινε στο στόμα μου με τέτοια μανία Σα να ήμουν ο μοναδικός αποδέκτης του Μέχρι όλες οι λέξεις μου να εξαφανιστούν. Κάθε δέντρο υποδέχεται διαφορετικά τον άνεμο Άλλα υποφέρουν, άλλα πάλι αντιστέκονται (Έχω συναντήσει μια φοινικιά που γεννούσε τον άνεμο και τον διένειμε προς κάθε κατεύθυνση) Άλλα τρέμουν ολόκληρα κι αλλάζουν χρώματα. Εγώ βέβαια δεν είμαι δέντρο Κάθισα κάτω και τον φόρεσα παλτό Έσκυψα το κεφάλι μου και κοίταξα το χώμα Μέσα από τις ρωγμές του, οι ρίζες του θυμαριού με τα ιερογλυφικά τους πάσχιζαν να βγουν στο φως. Τότε οι λέξεις ξαναγύρισαν.

septembrie 2011

septembrie 2011

PoetrY

Poesis interna\ional

And wore it like a coat. I bent my head and looked at the ground rough its cracks, the roots of the thyme with their hieroglyphs were struggling to enter the light. en the words came back.

Translated by the author and Edward Smallfield.

Ο κύριος Ταυ σ’ένα θαλασσινό τοπίο Μαζεύει ένα βότσαλο απ`την ακροθαλασσιά Παρατηρεί πως το βότσαλο έχει την αξιοσημείωτη ιδιότητα, Να μην διαθέτει εσωτερικό και εξωτερικό. Τα δύο ταυτίζονται. Επειδή δεν μπορεί να σκεφτεί τίποτε άλλο, αποφασίζει πως το βότσαλο είναι εχθρός του κόσμου και το πετάει μακριά. Το βότσαλο πέφτωντας δημιουργεί αυτό που λέμε «τρύπα στο νερό» Ο Κύριος Ταυ αισθάνεται τρομερή έλξη και ανεξήγητη ζήλεια για το βότσαλο. Παίρνει λοιπόν ένα άλλο και το βάζει στο στόμα του. Στην αρχή είναι αλμυρό. Είναι ένα θαλασσινό πράγμα. Λίγο μετά δεν είναι τίποτα. Ένας σκληρός όγκος σιωπής μέσα στο στόμα του, που ρουφάει τη φωνή του. Με έκπληξή του όμως διαπιστώνει Πως και χωρίς φωνή μπορεί να μιλάει. Προφανώς οι επικλήσεις του εισακούγονται. Ένα σμάρι θαλασσοπούλια προσγειώνεται στα πόδια του. Όταν φεύγουν αφήνουν πίσω τους ένα δυσανάγνωστο κείμενο. Ο Κύριος Ταυ σκύβει κι αρχίζει ευθύς να το μελετάει.

Tenaron Here the days are not dissolved in air ey fall into the water Forming their own layer. A divided surface. A hawk flies over summer’s body Diving again and again Feeding and getting drunk on falling. ere is nothing here Only crazy wind and stones And sea A random promise Sharpening our lust with the moon’s blade. When I arrived for the first time, in this landscape of endings e wind entered my mouth in such a frenzy As if I were its only receptacle Until all my words disappeared. Every tree accepts the wind in a different way Some suffer, others resist (I met a palm tree that gave birth to the wind and spread it in every direction) Others are shaking all over and changing colors. I of course am not a tree I sat down 24

Mister T. by the sea He picks up a pebble from the shore Notices the pebble has the remarkable property Of not having an inside and an outside e two coincide. As he cannot think of anything else, He decides the pebble is an enemy to the world and throws it away. e pebble’s fall creates the effect known as “a hole in the water” Mister T. feels immense attraction and an inexplicable envy towards the pebble. So, he picks up another and puts it in his mouth. At first it is salty. It is a sea-thing. Shortly aer that, it is nothing. A hard lump of silence in his mouth that absorbs his voice. Nevertheless, to his surprise he realizes at even without a voice, he can still speak. Evidently his invocations are granted. A flock of sea-birds lands by his feet. When they fly away they leave behind an illegible text. Mister T. bends down and begins to study it at once.

Translated by Konstantin Matsoukas 25


Poesis interna\ional

aNCHet{

septembrie 2011

septembrie 2011

aNCHet{

Libertatea formelor fixe

:erban Foar\[

Din când în când se aude propoziţia „dar poezia fără rimă nu e poezie”. Totuşi, este normal ca impresia cea mai răspândită despre poezie să rămână legată de un element pe cât de intens distinctiv, pe atât de depăşit. Chiar şi fără să facem din regulile clasice dogme contemporane, putem să descoperim chiar şi acum poeţi care ţin să îşi construiască textele după rigorile unui ritm sau al rimei. Ca de obicei, o bună parte a creativităţii poetice se petrece în afara a ceea ce majoritatea consideră poezie, de cele mai multe ori fiind vorba despre texte care nu sunt popularizate în scris ci cântate. În realitate, însă, foarte greu poţi să găseşti chiar şi un singur poet influent care să fi scris folosind forme care în momentul în care el a creat să fi fost considerate culte pentru limba în care scria. Dimpotrivă, aproape fiecare mare moment al poezie a părut îndoielnic şi chiar scandalos vremii lui. Ceea ce nu se vede privind în istoria literaturii este suspiciunea pe care a trezit-o la publicare aproape fiecare moment reţinut ca relevant pentru tot ce s-a întâmplat ulterior. De aceea, în prezentarea de faţă miza pe care ne-am propus-o este creativitatea. Poeţii pe care i-am ales pentru a răspunde anchetei noastre nu au cum să fie toţi cei care scriu folosind repere clasice (rime, ritm) ale poeziei. Uneori, nici măcar ei nu sunt conştienţi că pun la treabă o întreagă tradiţie poetică prin formulările pe care le aleg. Majoritatea autorilor pe care îi veţi citi mai jos au colaborat cu muzicieni. Şerban Foarţă este o legendă pentru fanii trupei Phoenix de când a semnat o parte din versurile celebre ale acestei trupe. Florin Dumitrescu reprezintă o serie nouă de autori ale căror texte au fost făcute celebre de prezentări muzicale. Orice refren aţi alege de la trupa Sarmalele reci, versurile sunt semnate de invitatul nostru. Gabriel H Decuble şi Octavian Soviany, pe cât de diferiţi sunt în textele pe care le scriu, pe atât de apropiaţi sunt în demersul de reformulare a regulilor şi a reperelor din poezia clasică. Faptul că versurile interpreţilor de hip-hop sunt trecute cu vederea atunci când se vorbeşte despre poezie nu are de ce să surprindă. Însă celor care se încăpăţânează să creadă că problema ţine de faptul că piesele rap şi cultura hip-hop nu sunt specifice limbii române trebuie să le amintim că nici sonetul nu era specific limbii române înainte ca Iancu Văcărescu sau Gheorghe Asachi să folosească forma poetică impusă de clasicismul italian. De aceea, din prezentarea de faţă nu puteau să lipsească răspunsurile câtorva autori de poezie hip-hop, una din zonele cele mai vii ale creativităţii lingvistice de azi. Până şi rigorile diferitelor poetici clasice ajung să se definească mai degrabă drept repere de compoziţie şi lectură decât reguli de construcţie.

Răzvan Ţupa

26

Poesis interna\ional

Care a fost momentul în care poezia pe care o scrieţi a preferat instrumentele clasice celor „moderne”? Când am început „a scrie versuri”, pe la 14-15 ani, aveam în urmă ani şi ani de pian. (Scuzaţi-mi, rogu-vă, asonanţele involuntare!) Până la vremea poeziei, aşadar, trecuse un amar de vreme, în care învăţasem, de la Do-Re-Mi şi Bayer (I, II), muzică, multă muzică de pian. Una clasică sau, mai curând, tonală. De unde, poate, preferinţa-mi pentru „instrumentele clasice”, cum spuneţi. Cei dintâi poeţi pe care i-am citit, din iniţiativă proprie, nu din porunca şcolii, fost-au Macedonski şi Bacovia. Rondelurile primului mi se păreau nişte, aşazicând, boîtes à musique. Am încercat, şi eu, să compun unul, combinându-l, însă, cu autumnoza şi pluvialita lui Bacovia. A ieşit, nimic de zis, rondel> dar mai bine nu ieşea nimic! Propriu-mi debut a fost, deci, un rebut, făcându-mă, însă, a persevera. Devenisem tot mai obstinat. Poate că aveam ceva de spus, dar nu ştiam cum trebuie s-o fac, devenind, astfel, formalist (calificativ cu totul infamant de-a-lungul obsedantului deceniu). Forma primà fondul, cum se zice, iar rima făcea parte din dificultăţile formale. Ea nu e, însă, la atâţia mari poeţi, un simplu accesoriu periferic, fiind un factor strict constitutiv (şi, aşadar, sine qua non) al poeziei (ca la terza rima, de exemplu, în capodopera lui Dante), – fapt pentru care mă irită traducerile în vers alb (à la Baconsky, bunăoară) ale atâtor zeci de texte care,-n original, comportă rimă. Ceea ce aduce, într-un fel, cu reproducerea în alb-şi-negru a unui obiectiv color (sau cu, dacă vreţi, impalidarea spectrală a mai toate edificiile antichităţii). Continuându-mi jocul formalistic, am avut supriza, într-o zi, să compun (fără să ştiu!) o caligramă (rimată, nu doar figurativistă)< textul avea forma unui turn. Ea începea monosilabic< turn, mărindu-şi ulterior, treptat, volumul< turn// nocturn// de alabastru... Continuarea, azi, nu o mai ştiu, dar prefer o ala/ bala/ portocala (nu pentru, vai, portocaliul implicat!). Nici când am dat de muzica lui Debussy, nu m-am dezis de aşa-zisul tonalism, poezia ce i-am închinat-o fiind o pastişă (imbecilă) după pseudoverslibristul Minulescu< Debussy cântat-a ploaia/ Şi grădina „sous la pluie”.../ Do, re, mi, fa, sol, la, si,/ în acorduri şi arpegii/ a cântat-o Debussy. Ş.a.m.d., până în pragul vârstei de 20 de ani, când, într-o vacanţă prelungită, am recurs, subit, la versul alb. Murise Hemingway şi am ţinut să-l omagiez. N-a ieşit mare lucru, dar am început, tot mai asiduu, să cultiv atonalismul scriptural. N-a ţinut mult< am revenit la clasici... Ce etape mai importante aţi resimţit în transformările prin care a trecut stilul versurilor dumneavoastră pân[ azi? Le-am cam pierdut răbojul. Oricum (în ordine aleatorie), am tălmăcit o seamă de scrieri arhidificile („intraductibile” li se mai spune< limericks, fatrasies ş.cl., plus, de la A la Z, poemele lui Mallarmé). Am tradus şi proză dificilă, dificultissim fiind romanul fără e-uri, La Disparition, al lui Perec (cu care, dacă vrei să faci pereche, tre’ s’te dai cu capul de pereţi! Altminteri, tălmăcirea prozei mi se pare mai anevoioasă decât a versului rimat, deoarece topica prozastică, să zicem, e mult mai laxă, cuvintele în fraza românească fiind permutabile în fel şi chip, – de unde, o dificultate a opţiunii, un maxim embarras du choix> pe când versul tălmăcit e „gata” când se înscrie în calupul metric dat şi, evident, „sună din coadă”, ecolalic). Am scris texte pe silabe date (unele, cele mai multe, pentru Phoenix, – şi pasărea, şi trupa). Am făcut digest-uri versificate după, între altele, Remember, nuvela lui Mateiu I. Caragiale, după e Narrative of A. G. Pym, alt novel (alias un roman) de E. A. Poe sau după un prozopoem al lui Bacovia, anume Cubul negru. Am „pus pe versuri” şi o seamă de picturi, ca şi un scurt Preludiu de Chopin. L-am tradus, aşijderea în versuri, adică l-am „tradus” (!) pe Caragiale. Am făcut un fel de poezii din head-line-urile unor ziare. Am „retocmit pre stihuri” texte sacre. Am pus în pagină, în chip de proză, versuri. Am (ca să n-o lungesc prea mult şi să mă umflu-n pene) extins rima la un rând întreg, ceea ce se cheamă holorimă... Fiecare din aceste experienţe a reprezentat câteo etapă în evoluţia poeziei mele.

27


Poesis interna\ional

aNCHet{

septembrie 2011

septembrie 2011

aNCHet{

octavian Soviany

Cum consideraţi că a evoluat condiţia formelor fixe şi a instrumentelor clasice (ritm, rime) în poezia ultimilor ani? De vreme ce se scrie în, mai ales, vers alb, nu văd cum ar fi evoluat. Mai există nişte ultimi mohicani ai rimei, ca şi ai sonetului, să zicem> dar „sonetele” lui Mircea Cărtărescu sunt, cu o notabilă excepţie, „miriapodice”, ca ale Gerard Manley Hopkins, – numai că nerimate, albe> rima la M(ircea) Ivănescu (fie şi dacă el nu este un poet al „ultimilor ani”) e, îndeosebi, o eye-rhyme. Alţi poeţi rimează-n deriziune, dar cu atât mai proaspăt şi mai surprinzător... Cei mai fideli sonetului şi rimei, rondelului şi altor forme fixe sunt, mai curând, veleitari> sau, uneori, buni umorişti. De altfel, cu o vorbă a lui Mallarmé< „Tout écrivain complet aboutit à un humoriste”! În fine, cum mai nimic nu este nou sub soare (nici, între altele, paradoxalul sonet alb, – arimic, la Ştefan Aug. Doinaş, dar, totdeauna, endecasilab), aş transcrie unul de Marc Antoine Girard de SaintAmant (1594-1661), anume Sonnet sur des mots qui n’ont point de rime, tradus de mine după cum urmează< „Phylis, nu mai sunt unul din barzii-acestui secol/ Ce pentru paişpe versuri stau zece zile-n cur/ Constrânşi să apeleze la niscai nume proprii/ Când trebui’ să rimeze ceva cu nu ştiu ce.// Nu vreau, săracă rima să-mi fie, nici bogată,/ Ca să n-ajung să năduş aşijderi unui porc,/ Urăsc, mai mult ca moartea-i biet omul slab de înger,/ O artă ce te face,-n genar, să crăpi în ger.// De-am să mai scriu în versuri să-mi fie smulsă limba,/ La stâlpul infamiei s-ajung, să iau o babă/ De soaţă, să mă mistui de sete pe zăduf,// S-o ţin tot în post negru atunci când e lăsata,/ Să nu pun vin în gură mai mult decât un turc,/ Şi făcă-mi-se-n fundul oceanului sepulcrul.” Care sunt avantajele şi care ar fi dezavantajele pe care le-aţi resimţit în timp pentru poezia dumneavoastră faţă de formele complet libere? Dezavantajele? Le cam intuieşte toată lumea. Rima, de exemplu, pentru unii, este un soi de tiranie. I-auzi pe mulţi vorbind de „tirania rimei”. Pentru câţiva, e chiar o cămaşă de forţă, - nu de... Foarţă, acesta putând pentru ca să spună, cum Piccolino al lui Nenea Iancu „... la rime c’est mon souci minime”! Cât despre avantaje, le intuieşte, şi pe ele, toată lumea. E vorba de un exerciţiu de ingeniozitate şi supleţe, ca şi de proba, mai anevoioasă şi, dincolo de orice orgoliu pueril, a unei (mari) „dificultăţi învinse”. Oricum, dacă, să zicem, Picasso n-ar fi pictat, copil fiind, la modul ultraacademic, adio, mai târziu, cubism, – stil în marginile căruia obiectul, oricât de... harcea-parcea (!), rămâne, mai mereu, recognoscibil. De unde credeţi că ar trebui să înceapă „alfabetizarea” atunci când este vorba despre poezie? (3-4 titluri cu câte un rând de justificare pentru fiecare titlu recomandat.) Şcoală de poezie nu există< poetul e un autodidact. El se educă singur< ciulind urechile la alţii, ciupind de ici, de colo, citind, citând (involuntar sau nu), ş.a.m.d. Oricum, eu am să recomand, aici, pentru, mai cu seamă, „versalbişti”, o singură „carte de cetire”< Opere complete (un tom şi numai unul) de Virgil Mazilescu. Pe lângă impecabila-i precizie de laser care taie fără să curgă sânge, criza mesajului, în cazul său, se rezolvă la nivelul fatic, într-o disperată tentativă de a găsi canalul adecvat unei comunicări ce se reduce, adesea, la un cvasilogatom< „şi doamne” (a se citi „Şi, Doamne!”).

Poesis interna\ional

Care a fost momentul în care poezia pe care o scrieţi a preferat instrumentele clasice celor „moderne”? În adolescenţă şi în studenţie (aşadar în faza primelor tatonări) am scris de preferinţă cu rimă. În multe din cărţile mele de poezie (excepţie fac doar Turnul lui Casanova – unde am încercat tot felul de experimente şi, desigur, Scrisorile din Arcadia) am rămas fidel acestei formule. De ce? În primul rând pentru că jocul rimelor are mereu ceva fascinant şi imprevizibil, declanşează nu ştiu ce mecanisme ale incoştientului, de unde pot să apară imagini cu totul surprinzătoare, de care te miri tu însuţi şi nu poţi să ţi le explici raţional, e ca un fel de hipnoză. Apoi, colegii mei de promoţie nu prea scriau cu rimă... iar mie mi-a plăcut mereu să înot împotriva curentului. Ce etape mai importante aţi resimţit în transformările prin care a trecut stilul versurilor dumneavoastră pân[ azi? După ce am tipărit vreo şase volume de versuri (admit că sunt un grafoman incorigibil) mi-am dat seama că epuizasem un teritoriu şi că nu se mai poate aşa... Din punctul meu de vedere volumul antologic scos la Vinea, Cartea lui Benedict, ar fi trebuit să marcheze despărţirea mea de o anumită formulă poetică, barochistă, livrescă etc (cum au binevoit să spună comentatorii). Apoi au venit Alte poeme de modă veche, Scrisorile din Arcadia, Dilecta, Marii oameni ai revoluţiilor, în care am vrut să fac de fiecare dată altceva... Probabil eu reuşesc să asimilez mai greu tehnica poeziei „moderne” – fără suportul versului clasic m-am simţit multă vreme nesigur, ca un dansator pe sârmă căruia cineva i-a luat plasa de sub picioare. Cum consideraţi că a evoluat condiţia formelor fixe şi a instrumentelor clasice (ritm, rime) în poezia ultimilor ani? În poezia ultimilor ani, versul clasic a constituit, ca şi formele fixe (sonet, rondel şi cum s-or mai fi chemând ele) mai curând un fel de prezenţă „exotică”, iar mulţi au crezut că sunt condamnate la dispariţie fără drept de apel – erau un soi de dinozauri care din când în când se încăpăţânau să-şi mai facă apariţia pe Magheru, spre hazul „autenticiştilor” de toate culorile. Dar astăzi văd că lumea a început să se satisească de atâta mizerabilism şi se admite că, la o adică, poezia poate fi şi „frumoasă”. Un Cosmin Perţa, un Radu Vancu (ca să mă refer doar la cei foarte tineri) au început să rimeze – chiar dacă merg în direcţia absurdului ludic... Totuşi, nu cred că vom avea prea curând un alt Foarţă sau un nou Brumaru... Care sunt avantajele şi care ar fi dezavantajele pe care le-aţi resimţit în timp pentru poezia dumneavoastră faţă de formele complet libere? Punctele „tari”< acea magie hipnotică despre care am pomenit deja, dar şi o ţinută aristocratică, căreia îi stă însă bine pigmentată cu puţină autoironie, dar şi capacitatea de a seduce, căci până la urmă scrisul e, de ce să nu recunoaştem, şi o formă de donjuanism. Puncte slabe< suspiciunea de „inautenticism”, riscul de a intra (dacă nu dispui de oarecare cultură poetică) în zone ce au devenit anacronice... De unde credeţi că ar trebui să înceapă „alfabetizarea” atunci când este vorba despre poezie? (3-4 titluri cu câte un rând de justificare pentru fiecare titlu recomandat.) Grea întrebare! Nu ştiu dacă se poate face „alfabetizare” în materie de poezie cu cineva care nu are organ special pentru asta, iar dacă-l are, atunci se poate alfabetiza şi pe cont propriu. Oricum dintr-un asemenea „curs” nu pot să lipsească Baudelaire, Rimbaud, Lautréamont, Trakl, Apollinaire, T.S. Eliot, Pound... Dar nici Dante, nici imnurile vedice, nici Cântarea Cântărilor... Aşa că alfabetizarea a trebui să înceapă cu învăţarea câtorva limbi străine... Îmi amintesc că generaţia mea buchisea poezia secolului XX după Panorama lui Baconsky... Şi mai erau şi câteva antologii foarte bune, cum ar fi cea de poezie germană modernă, alcătuită de Petre Stoica...

28

29


PoeZie

septembrie 2011

Rotterdam „Vine zeppelinul! Vine dirijabilul!” – strigau pe străzi vînzătorii de ziare. „Vine dirijabilul! Vine zeppelinul!” – strigau pe străzi copiii şi birjarii. Şi ne-am îmbrăcat cu toţii în haine de sărbătoare şi cu toţii am alergat la malul mării să-l întîmpinăm. Şi eram pregătiţi încă de acasă cu sentimente de respect. Încă de acasă eram pregătiţi ca să ne mirăm. Dar zeppelinul venise noaptea, pe întuneric, iar în zori era ca un nor de furtună oprit deasupra valurilor, un nor din care se auzea o femeie cîntînd cu voce subţire, o dună sură de nisip din care se auzea cîntînd o femeie. Gărzile noastre militare au dat onorul şi fanfarele noastre militare au cîntat. Dar nimeni nu a ieşit din zeppelin ca să ne salute şi să primească florile noastre şi să ne facă măcar un semn cu batista. Vă spun adevărul-adevărat< Din burta zeppelinului coborau în mare o mie de frînghii, o mie de funii. Iar cînd s-a înălţat soarele au bătut tobele iar cîntecul femeii a încetat şi zeppelinul a început să urce la cer. Vă spun adevărul-adevărat< la capătul fiecărei frînghii atîrna o broască ţestoasă, deasupra ei, frînghia trecea printr-un peşte, deasupra peştelui frînghia trecea printr-o corabie, deasupra corabiei frînghia trecea printr-un vapor, deasupra vaporului era prins un tramvai peste care era prinsă o trăsură, apoi frînghia trecea printr-un cal peste care era un magazin mic în care negustori mărunţi vindeau lucruri mărunte, iar deasupra magazinului mic era un poliţist şi peste fiecare poliţist era o bicicletă pe care sta cîte o doamnă în rochie lungă, care avea deasupra o umbrelă roşie, iar pe umbrelă era prins un domn, un cetăţean onorabil şi chiar sub burta zeppelinului frînghia trecea printr-o pălărie. Şi toate aceste de o mie de ori, ca o mie de şiraguri de mărgele. Vă jur, asta am văzut cu ochii mei! Iar acum am venit ca să vă atrag atenţia< că profitînd de faptul că oricine poate intra în fotografiile vechi şi oricine poate ieşi cînd vrea din fotografiile vechi, şi profitînd de faptul că noi stăm aici şi vorbim despre poezie şi nu privim pe fereastă, toţi cei care au fost răpiţi în burta zeppelinului, chiar acum coboară în stradă pe o mie de frînghii şi chiar acum întemeiază afară oraşul dinăuntrul nostru.

Ion Mureșan

31

Poesis interna\ional


Poesis interna\ional

PoetrY

septembrie 2011

Mircea Ivănescu, un destin singular ROTTERDAM ‘De zeppelin komt! Het luchtschip komt!’ roepen de krantenventers in de straten. ‘Het luchtschip komt! De zeppelin komt!’ roepen de kinderen en koetsiers in de straten. En we hebben ons allemaal in feestkledij gestoken en we zijn allemaal naar de zeekust gerend om hem te verwelkomen. En we waren al van thuis uit bereid met gevoelens van respect. Al van thuis uit waren we bereid ons te verbazen. Maar de zeppelin kwam ’s nachts, in het donker, en bij dageraad hing hij als een onweerswolk boven de golven, een wolk waaruit we een vrouw met een ijl stemmetje hoorden zingen, een grauwe zandheuvel waaruit we een vrouw hoorden zingen. Onze militaire wacht gaf het saluut en onze militaire fanfares speelden. Maar niemand kwam de zeppelin uit om ons te begroeten en onze bloemen in ontvangst te nemen of ons zelfs maar toe te wuiven met zijn zakdoek. Ik zeg jullie de naakte waarheid< uit de buik van de zeppelin daalden in zee duizend lijnen, duizend touwen neer. En toen de zon opkwam, weerklonken trommel en tamboer, het lied van de vrouw hield op en de zeppelin begon in de hemel op te stijgen. Ik zeg jullie de naakte waarheid< aan het eind van elk touw hing een schildpad, daarboven ging het touw door een vis, boven de vis ging het touw door een zeilschip, boven het zeilschip ging het touw door een stoomboot, boven de stoomboot was een tram gevangen, waarboven een koets was gevangen, vervolgens ging het touw door een paard, waarboven een winkeltje was, waarin piepkleine handelaars piepkleine dingen verkochten, en boven het winkeltje was een politieagent en boven elke politieagent was een fiets, met daarop telkens een dame in een lange jurk, met elk een rode paraplu boven zich, en op de paraplu was een heer gevangen, een eervolle burger, en vlak onder de buik van de zeppelin ging het touw door een hoed. En dat alles duizendmaal herhaald als duizend kralenkettingen. Ik zweer jullie, ik heb het met eigen ogen gezien! En nu wil ik jullie aandacht op het volgende vestigen< gebruikmakend van het feit dat wie dan ook in oude foto’s terechtkan en wie dan ook, wanneer hij maar wil, uit oude foto’s weg kan, en gebruikmakend van het feit dat we hier zitten en praten over poëzie en niet uit het raam kijken, dalen al diegenen die in de buik van de zeppelin werden ontvoerd juist nu aan duizend touwen in de straten neer en stichten juist nu daarbuiten de stad binnen in ons.

Traducere `n neerlandeză< Jan H. Mysjkin 32

M

ircea Ivănescu a fost văzut ca un poet atipic în spaţiul poeziei româneşti. Motivaţiile acestei aprecieri cvasi-unanime apar diverse şi nu de puţine ori contradictorii. Influenţat de literatura americană, dar mai ales de lirica anglo-saxonă, Mircea Ivănescu a preluat acest filon, din care a extras nu doar un stil, ci şi-a făurit o „manieră personală” de a scrie (M. Petroveanu). Prin tradiţie îndreptaţi spre lumea şi sensibilităţile poeziei franceze, după cum poetul însuşi recunoaşte, sunt confraţii săi de generaţie poetică, ce au aprofundat imperfect – după spusele lui Ivănescu – alte modalităţi lirice. Mircea Iorgulescu („Rondul de noapte”, 1974) remarca „un poet rafinat şi bizar, fără prea multe legături cu lirica epocii sale”, când s-a referit la autor, pe care l-a analizat cu atribute precum „monoton, complicat şi difuz, în mereu eşuata sa tentativă de a se explica”. În context, rezultatul acestei atitudini poetice, după Iorgulescu, ar fi o „confesiune imposibilă, dramatică şi absurdă în acelaşi timp”, dată fiind contopirea realului cu imaginarul, a ficţiunii cu realitatea. O cu totul altă interpretare a fost oferită de către criticul Mihail Petroveanu („Traiectorii lirice”, 1974). Aceasta a afirmat, de pildă, că poezia respectivă „se alimentează în chip substanţial din capacitatea producerii unui tip de ficţiune, de invenţie a unei lumi imaginare (…), posibilă în limitele unui burlesc aparte, ţinând mai mult de fantastic decât de caricatural”, o lume pe care, în orice caz, nu o ating şi nu o pot compromite procedeele subminării. Cât priveşte forţa de atracţie care ţine în viaţă proiecţiile imaginare de acest tip, poate fi remarcată originea ei existenţială într-o trăire naturală, pe cât de profundă, care este erosul cu transfigurările lui dătătoare de lumină şi de viaţă reînviată, atât în interior, cât şi în exterior. Hiperrealitatea creată de dragoste seamănă cu un foc ce nu-şi consumă fitilul, ţine de o fenomenologie cu totul specială, care, după Julius

Florin Caragiu

Mircea Iv[nescu (1931-2011) Evola, stabilizează mintea într-o stare de transcendere a antagonismelor vieţii, făcând-o să privească liberă prin moarte... Dragostea este cea care salvează sufletul de teamă şi menţine vederea şi lumina atunci când ochii se închid. Precum gândul la Dumnezeu, şi cel la fiinţa iubită valorează ca o acţiune şi nu doar ca un gând preliminar acesteia – sună, în aceeaşi sferă de intuiţii, o subtilă constatare făcută de eseistul Al George. Motricitatea şi sensibilitatea sunt pe deplin şi instantaneu satisfăcute. Remarca se aplică pe deplin universului de trăiri m-ivănesciene. Aici, pura apariţie a fiinţei iubite a fost investită cu valoarea de epifanie, de realizare dintre cele mai înalte, deopotrivă în ordine materială şi spirituală< „Şi adevăr aici înseamnă chipul cu ochii ei deodată privindu-mă, şi ea aplecându-se/ să mă binecuvânteze”. „Pentru un îndrăgostit, orice detaliu banal tinde să apară altfel decât în chip obişnuit, el având funcţia primară de a lovi în chip muzical sensibilitatea, în această calitate fiind mai degrabă un stimul senzitivo-motric decât o denotaţie rezervată receptării mentale. Realitatea cea mai statică e recepţionată în regim diegetic, pasivul ia locul acti-

33

vului, descrierea unei realităţi aparent anoste are o funcţie epică şi o intrigă ascunsă, ca şi când s-ar îngâna, s-ar fredona o naraţiune, pregătindu-i chiar în acest mod abstract, schematic, tiparele prin ritmare, prin modulare, ţinerea tactului, punerea accentelor strategice. Astfel prozaicul este pus în mişcare şi îşi relevă natura lirică subtilă” (C. C. Lasswell, „Memorie şi prezent”, în revista „Condiţia umană”, Jabalpur, nr 3/ 2010). Semnificaţia de fond, de atmosferă, a poeziei lui Mircea Ivănescu, poate fi înţeleasă mai bine dacă o raportăm la muzică, la această formă de creaţie unică în natura sa, arta cea mai abstractă şi totodată cea mai concretă. Prin sunet se depliază în lumină mişcarea însăşi a sentimentului (neprecedat de o referinţă empirică, dar care îşi poate crea o referinţă în posibil şi în deplină libertate), prin nenumăratele nuanţe ale înălţimii timpului, duratei sau intensităţii, combinate în raporturile dintre tonuri şi în edificiile polifonice. Tensiunea acumulată şi rezoluţia ei, dar mai ales modul cum aceasta se descarcă, sunt de o importanţă capitală pentru aprecierea sensului global şi atmosferei spirituale în care se scaldă o creaţie. Eugen Simion remarcă folosirea inteligentă de către Ivănescu a tehnicii sugerării prin contrariu, prin care absenţa şi minimalizarea se prefac în prezenţă şi potenţare. În aceeaşi ordine de idei, poate fi aici util un citat din Wagner< „impresiile vieţii ne ţin captivi până ne eliberăm de ele prin modelarea formelor interne ale sufletului, care nu sunt în nici un caz generate de aceste impresii, ci sunt numai trezite din ascunzişurile lor adânci, astfel că imaginea artistică nu este rezultatul impresiilor, ci dimpotrivă, o eliberare de ele”. Ideea exprimată de Wagner transmite mesajul că există o lectură empirică a lumii inadecvată cerinţelor spirituale şi care atrage spiritul prin forţa unei constrângeri nedorite, la urma urmei. Arta nu privilegiază această lectură empirică a lumii. Bunăoară, în unele cazuri, prozaicul este astfel folosit încât intensifică


Poesis interna\ional

eSeU

septembrie 2011

Poezia lui Julio Cortázar simţul concretului pentru a-l reda pe acesta universului sufletesc. Pentru a capta hiperconcreteţea, imaginea trebuie să fie luată dintr-o realitate uşor precară, fără podoabe, ca să aibă impact, să fie credibilă, ireductibilă la un simbol sau la un semn-idee (vezi J. Lacan şi funcţia deşeului lingvistic). M. Petroveanu a intuit cu justeţe, în context, importanţa fenomenologiei iubirii – articulată cu evidente conotaţii medievale şi romantice, de tipul celor pe care le promovau nobilii Fedeli d’Amore. După cum se ştie, aceştia erau îndrăgostiţi de la distanţă şi chiar de la orice distanţă, de pildă cea care separă viaţa de moarte. Iubirea este însuşi factorul de protecţie a universului imaginar, străbătut de un curent resurecţional continuu şi pe care atingerea cu sfera sugestiilor şi imaginilor negative (primite în poezie – atenţie! – în calitate de cuvinte şi conotaţii, nu de realităţi propriu-zise) nu ajunge să-l scurtcircuiteze şi să-l devalorizeze. După cum procedează Mircea Ivănescu, se poate constata că erosul este cel ce pune în mişcare o fenomenologie poetică ultrarafinată, pe fondul unei sensibilităţi manevrate, însă, cu inteligenţă şi mult calm. „Adept al filosofiei artistice a lui Edgar Allan Poe, Mircea Ivănescu crede în transa lucidă, în fascinaţia strunită” (M. Petroveanu). Amintitul critic a identificat în existenţa acestui sentiment armonios, ce se poate deplia, asemeni muzicii, în toate tonalităţile majore sau minor, însuşi sistemul imunitar propriu unui organism imaginar sănătos, ferit de boală şi de moarte spirituală. Ţinta iubirii, ca şi a poeziei, nu e şi nu poate fi „demascarea”. Reducerea la o convenţie, la un joc arid de fenomene, nu e proprie acestui tip de practică poetică. Dimpotrivă, Mircea Ivănescu trăieşte cu regretul că „proiecţia riscă să nu fie luată în serios, să nu fie tratată cu încredere în realitatea deplină şi gravă, pe care trebuie s-o acordăm unui univers animat de pasiune”. De la „Poeme” (1974) şi „Poezii” (1974) la „Poeme vechi, nouă” (1989) trebuie arătat că Ivănescu parcurge o traiectorie poetică evident inversă celei bacoviene în ceea ce priveşte atitudinea lirică şi modul de a folosi limbajul. Mircea Iorgulescu s-a referit la un „lirism al antilirismului”, caracteristic lui Ivănescu. Cu o dexteritate unică, poetul dă naturaleţe artificialului. E acesta, după noi, un mod de a eradica – în chip ideal, paradisiac – opoziţia dintre

natură şi cultură, cultura văzută ca o natură fără catabolism. Poetul îşi imaginează că inventează sau întemeiază „simţământul în gloria căruia ceastălaltă fiinţă/ se va arăta, prin praful de soare” şi continuă, între paranteze< „aşa cum e o stradă, nepietruită”... Realismul detaliului prozaic, în context, trimite la un a fi râvnit ca valoare esenţială, ce se opune neantului, tendinţei de aneantizare a chipului, urmare a eroziunii sentimentelor. Prezenţa persoanei iubite dă prin sine consistenţă spaţiului şi lucrurilor, făcându-le să fie, să existe, chiar la modul minimal. În caz contrar, cum se întâmplă de obicei la schizofrenici, realitatea suferă o derealizare acută, o asemenea deconcretizare care face ca lucrurile, deşi tangibile, să pară ireale, umbre fără contur, un gol fără sfârşit şi fără început. Preferinţa aparte a lui Ivănescu pentru literatura scrisă de Scott Fitzgerald apare profund motivată. Ambii au în comun reperul unei lumi derealizate, la marginea nebuniei, pe care o poate smulge din irealitatea ei dragostea, cea dăruind căldură şi „tandreţe nopţii”. Chipul fiinţei iubite seamănă cu aurora boreală, apariţia ei, cu o geneză, cu o creaţie cosmică. Figura feminină e cuprinsă încet în obiectiv, ca şi când i s-ar lua faţa în palme. Operatorul e însuşi poetul, a cărui virtute şi a cărui virtuozitate constau în a atinge de la distanţă, cu sufletul, şi cu atât mai intens. Lume şi chip constituie o unitate absolută de manifestare. Ne explicăm de ce detaliile prozaice sunt receptate în funcţie de prezenţa persoanei, prin care ajung ele însele la fiinţa sensului, dobândind o consistenţă. La vremea sa, Ştefan Cazimir l-a inclus pe Mircea Ivănescu în grupul neofanteziştilor şi, de asemenea, întro antologie a umorului liric. Infinita duioşie ce lucrează în substratul şi, uneori, în răspărul mersului poemelor sale – ca o voce din adânc, ca un contrapunct nelipsit – a fost evidenţiată de autorul antologiei amintite prin reproducerea cvasi-incantatoriului poem „Cântec de adormit elefantul”. Despre influenţa existenţialistului Kierkegaard (îndrăgostit de neuitata Regine) şi a lui Mallarmé curtenitorul, cel la care apare, ca şi la Ivănescu, un plural reverenţial, „noi” în loc de „eu” – un mod nobil de a repartiza uniform lumina pe întreaga suprafaţă a existenţei –, despre ecourile literaturii romantice germane sau ale romanului

34

poliţist tip Agatha Christie asupra literaturii compuse de Mircea Ivănescu, putem citi în studiile realizate de Matei Călinescu şi Ion Negoiţescu. Aceştia, de asemenea, s-au referit pe larg la biografia poetului şi, totodată, au analizat ponderea şi rolul biografismului în literatura nouă. La proustianismul ivănescian s-a făcut adesea referire (d. ex. N. Manolescu). Spre deosebire de autorul francez, scriitorul român speră să regăsească timpul pierdut nu retrăind o senzaţie îndepărtată în timp, a sa proprie, ci numai cu condiţia să regăsească în suflet iubirea a cărei urmă nu s-a putut şterge. Reînvierea se petrece întotdeauna în doi, în viaţa de relaţie. Mircea Ivănescu – acest poet unic, nereceptat cum se cuvine, la noi, şi din pricina rafinamentului său cu trimiteri metapoetice specifice (M. Mincu), este, fără doar şi poate, un imanentist care descoperă transcendenţa în orizont fenomenologic. Este o transcendenţă impusă de trăire, în care imaginaţia se încrede în mod spontan, născând vederi fosforescente, ce traversează întunericul, făcându-l tandru şi familiar. Chipul este centrul absolut al acestui univers, cheia lecturii lumii, arvuna încredinţării într-o existenţă veşnică şi armonioasă. În universul iubirii religioase, mistica precede morala şi o generează. În poezia la care ne referim, se întâmplă aproximativ acelaşi lucru, desigur pe un alt plan. Astfel, nobleţea îndrăgostitului, frumuseţea lui întru tot şi toate, pentru care se cuvine să fie iubit, sunt răspunzătoare de atitudinea etică, de un comportament cavaleresc, moral prin jertfelnica dăruire de sine. Un metabolism al luminii, incorporator de universalitate, dictează repartiţia uniformă a strălucirii în spaţiile intens polarizate. Drept aceea, figura rivalului în dragoste primeşte şi ea cunună de aur, aşa cum o primeşte orice alt pretendent. Mai mult, împreună alcătuiesc un „noi” condescendent. Poetul evită, dintr-o discreţie indicibil de frumoasă şi care-i este absolut caracteristică, să pronunţe cuvântul „eu”, când se orientează spre femeia dorită. Îl lasă, în schimb, să existe pe acel inefabil „noi”, spaţiu infinit al libertăţii „ei”. Un creştinism de fond se descoperă în creaţia acestui poet singular – în peisajul liricii noastre şi nu numai –, mărturisitor despre nemuritoarea credinţă în dragoste.

Julio Cortázar (1914-1984)

rodica Grigore „Dar iubirea, acest cuvânt… Dragostea mea, nu te iubesc pentru tine, nici pentru mine, nici pentru amândoi împreună, te iubesc fiindcă nu eşti a mea, fiindcă te afli de partea cealaltă, acolo unde mă inviţi să sar şi eu nu pot face saltul.” (Julio Cortázar, Şotron)

în vreo grila consacrată a canonului critic occidental, ci şi – poate mai ales – prin aceea că, de fiecare dată, lectura textelor sale e de natură a deschide o nouă posibilă interpretare. Mai cu seamă dacă avem în vedere că Julio Cortázar este şi autorul unor poeme pe nedrept intrate într-un con de umbră şi analizate cu superficialitate – sau chiar deloc – în savantele studii critice ce-i sunt dedicate. De altfel, contextul general al debutului şi afirmării lui Cortazar ca scriitor au contribuit, trebuie să recunoaştem, la acest lucru. Fascinat de Mallarmé şi de poezia pură franceză, Cortázar publică, în 1938, un volum de versuri, Presencia (Prezenţă) pe care îl semnează cu pseudonimul Julio Denis. Cartea, care cuprindea o serie de poeme cu formă fixă, demonstrând fascinaţia autorului pentru sonet, dar şi pentru disciplina formală şi de conţinut în general, apărută într-un tiraj de aproximativ două sute de exemplare, va trece, însă, neremarcată de critică şi va rămâne aproape necunoscută publicului cititor. Cu toate acestea, ea este importantă pentru autor, el însuşi mărturisind acest lucru într-un interviu acordat în 1975, în Mexic, Elenei Poniatowska< „Prezenţă a reprezentat o mărturie a epocii mele de solitudine absolută, a anilor mei cei mai livreşti. Pot spune că de atunci datează majoritatea lecturilor mele, am

Despre Julio Cortázar s-au spus, în ultimele decenii, toate lucrurile care se pot spune despre un autor celebru, considerat de unii critici drept reprezentantul prin excelenţă al şi mai celebrei generaţii literare a boom-ului latino-american sau, dacă nu, măcar contemporanul acesteia. Privit cu admiraţie şi recunoscut ca marele inovator al formelor romaneşti – nu numai din America de Sud – prin extraordinara construcţie narativă din Şotron (1963) sau, alteori, văzut ca un autor aflat exclusiv în aria de influenţă a suprarealismului francez, mai cu seamă după plecarea sa la Paris şi stabilirea, după 1951, în Oraşul-Lumină, Cortázar reuşeşte, însă, să rămână un adevărat caz în literatura contemporană. Nu doar prin dificultatea pe care o pune în faţa oricărei încercări de a-l prinde definitiv 35


Portret

septembrie 2011

context particular, asemănător celui prin care, ca cititori, ne definim pe noi înşine, dar îi şi definim pe ceilalţi< tocmai de aceea, adesea, poemele fac referiri la nume sau date precise, ori la ocupaţiile concrete ale oamenilor, toate acestea dispuse în aşa fel, încât să reuşească să prindă cititorul într-un alt şotron. Şi, ca să reuşească în această tentativă, Cortázar începe prin a-şi provoca cititorul şi de a-l îndemna să intre în joc chiar de la titlu cărţii, unde, din nou, ca în atâtea alte cazuri, se joacă cu cuvintele, creează altele – în stare să reflecte alte situaţii, fundamental diferite, fără îndoială, de cele din lumea reală... Mecanismele textuale sunt, în fond asemănătoare cu cele din Funigei, text cinematografic prin excelenţă şi una dintre povestirile cortazariene celebre, de la care a pornit Michelangelo Antonioni în realizarea peliculei sale din 1966, Blow-Up. Antonioni a accentuat mult tema diferenţei dintre aparenţă şi esenţă, construind un întreg mister (pe care, de altfel, nu-l rezolvă) în jurul unei fotografii ce dezvăluie – sau pare a dezvălui – o crimă. Esenţial, însă, atât în film, cât şi în povestirea lui Cortázar, rămâne, însă, faptul că realitatea, aşa cum o cunoaştem cu toţii, se dovedeşte a fi, adesea, o simplă iluzie, marile adevăruri ale existenţei aflându-se, întotdeauna, dincolo de graniţele ei. În cazul poeziei, marea miză a lui Julio Cortázar constă exploatarea inteligentă a temei erotice, pentru că, pentru el, marele adevăr al existenţei umane e dragostea, prezentată în versuri de o senzualitate rară şi de o extraordinară putere de sugestie. Doar cei care n-au învăţat decât să critice nu pot recunoaşte înrudirea structurală a acestor poeme cu imaginile din Şotron, Cris nefiind decât un alt nume penrtu o altă Maga... Iar dacă, pentru Calderón, în Veacul de Aur al culturii spaniole, viaţa era vis, şi pentru Shakespeare „we are such stuff as dreams are made on”, Julio Cortázar, bun cunoscător al ambelor opinii, alege să afirme, în poezia sa, că viaţa cea adevărată, la fel ca şi marile adevăruri ale fiinţei umane sau ale universului sunt de găsit în dragoste. Poezia de maturitate a lui Cortázar distruge vechea diferenţă dintre conţinut şi formă, privite drept categorii fundamental distincte, încadrându-se, în acest fel, în tendinţa generală a epocii contemporane. În plus, cartea de „pameos” şi „prosemas” constituie, dacă suntem atenţi la detalii, şi comentariul propriei sale existenţe artistice, la fel cum se întâmpla şi în secţiunea finală din Şotron. Desigur, există mai multe modalităţi pentru a realiza aecest lucru, dar Julio Cortázar foloseşte aici scindarea axată pe principiul similitudinii. Astfel, lirica sa propune, nu o dată, imagini ce pot fi numite de-a dreptul de gradul al doilea pe care le şi instituie, prin limbaj< de exemplu, în Cinci ultime poeme pentru Cris avem reflectarea (ca într-o oglindă) a realităţii textuale din Cinci poeme pentru Cris. Versul devine, în acest fel, curgere muzicală, aproape de genul unei improvizaţii de jazz, care îl fascina atât de mult pe autor. Iar poemele din acest volum pot fi citite, tot în maniera unei improvizaţii şi a celebrului spirit ludic cortazarian, împreună cu celebrele pasaje din Şotron dedicate unicei Maga< „O voi întâlni oare pe Maga? Era atât de firesc să trec strada, să urc treptele podului, iar ea zâmbea, deloc surprinsă, convinsă ca şi mine că o întâlnire întâmplătoare era lucrul cel mai puţin întâmplător în vieţile noastre, şi că oamenii care-şi dau întâlniri exacte sunt dintre aceia care au nevoie de hârtie liniată pentru a-şi scrie sau care apasă tubul cu pastă de dinţi numai din partea de jos .”

citit mii de cărţi în acei ani de formare. Trăiam ceea ce citeam, nu-mi trăiam viaţa. Pe ceilalţi i-am descoperit ceva mai târziu.” Cartea care îl va lansa cu adevărat pe Cortázar este, însă, Armele secrete, apărută în 1959, aşadar, la aproape două decenii de versurile de tinereţe. Explicaţia pentru această stare de lucruri şi, mai cu seamă, pentru ignorarea activităţii anterioare a acestui scriitor este şi faima Argentinei, cea care se considera deja, de suficientă vreme, o ţară unde povestirea, ca specie literară, era la ea acasă, având şi tendinţa – mai mult sau mai puţin manifestă, de a privi poezia cu mai puţină consideraţie... Convingerea aceasta era, fără îndoială, întemeiată pe opera câtorva autori de marcă, iar la sfârşitul anilor ‘50, numele cel mai des pomenite în acest sens erau Horacio Quiroga şi Jorge Luis Borges> în plus, pentru cunoscătorii fenomenului literar latino-american, tradiţia prozei scurte argentiniene se raporta, deopotrivă, la Roberto Payro şi Leopoldo Lugones. Iar în epocă scriau, de asemenea, contemporanii lui Cortázar, Adolfo Bioy Casares şi Silvina Ocampo, dar publicul cititor – dincolo de faptul că tindea, cel puţin uneori, să-l cam confunde pe Bioy Casares cu Borges – îi considera pe aceştia drept reprezentanţi prin excelenţă ai altor genuri literare. Astfel că Armele secrete se va impune rapid, aducându-l dintr-o dată în centrul atenţiei pe Julio Cortázar, autorul argentinian aflat la Paris. Evident, acest fapt a dus la recitirea – cu mult mai mare şi mai multă atenţie... – a cărţilor publicate anterior de Julio Cortázar, Bestiar (1951) şi Sfârşitul jocului (1956). La fel de evident, criticii literari au fost siliţi, finalmente, să observe că, în fond, „noul” model impus de Armele secrete funcţiona deja de aproape un deceniu – doar mecanismele complicate ale receptării fiind cele care, ca în atâtea alte cazuri, întârziaseră să remarce apariţia unui povestitor ce putea fi pus, fără nici o reţinere, alături de Juan Rulfo, Salinger sau Dino Buzzati. Din păcate, însă, revalorizarea prozei scurte a lui Cortázar nu a avut nici un efect asupra poeziei, în plus, autorul însuşi fiind, deocamdată, suficient de reticent în faţa creaţiei sale de început. Acum, însă, după atâtea decenii de la „bătăliile” purtate în jurul creaţiei cortazariene, trebuie să recunoaştem că poemele sale pun cititorul în faţa unei extraordinare lecturi care poate – şi trebuie, adesea – să fie raportată la restul operei sale, atât la unele dintre povestiri, cât şi la atmosfera din romanul Şotron. Căci Julio Cortázar a continuat să scrie poezie de-a lungul întregii sale activităţi literare, chiar dacă s-a decis doar mult mai târziu să-şi publice textele lirice, majoritatea acestora apărând postum, un exemplu fiind şi volumul din care fac parte şi traducerile ce urmează, Algunos pameors y otros prosemas (Salvo crepusculo). Sunt, aici, mai cu seamă poeme de dragoste, tulburătoare poate mai ales prin atmosfera pe care autorul reuşeşte s-o evoce de fiecare dată, şi care aminteşte, pentru un cititor obişnuit cu maniera lui Cortázar de a-şi construi textele, de „atmosferă magică de peregrinare nesfârşită”, ca să repetăm celebra expresie a lui Carlos Fuentes, vorbind despre Şotron. Aici, poetul se mişcă prudent, trecând mereu pe nesimţite de pe tărâmul lumii reale pe cel al ficţiunii, dar făcând eforturi pentru a ascunde această mişcare. Prin urmare, figurile liricii sale, asemănătoare, întrucâtva personajelor de proză, sunt înzestrate cu o serie de calităţi neobişnuite şi sunt puse într-un 36

septembrie 2011

Portret After such pleasures

Julio Cortázar

Poesis interna\ional

În noaptea asta, căutându-ţi gura într-o altă gură aproape crezând că-i a ta, căci atât de orb e râul ce mă azvârle în femeie şi mă cufundă între pleoapele ei, ce tristeţe e să înoţi la sfârşit până la ţărmurile toropelii ştiind bine că toropeala e acel sclav nătâng ce acceptă şi monede false, şi le zdrăngăne apoi surâzând. Să răscumpăr această durere de Buenos Aires, această aşteptare fără întreruperi şi fără de speranţă. Doar în casa mea ce dă spre port să încep să te iubesc încă o dată, încă o dată să te întâlnesc la cafenea dimineaţa fără să se fi întâmplat atâtea lucruri la care acum nu mai putem renunţa. Şi să nu mai trebuiască să-mi amintesc de această uitare ce urcă fără sens, pentru a şterge de pe şevalet păpuşelele tale şi care nu-mi mai lasă decât o fereastră fără de stele.

O scrisoare de dragoste Tot ceea ce-mi doresc de la tine e atât de puţin în fond pentru că, în fond, e totul, ca un câine ce trece, o colină, nimicurile astea cotidiene, spicul şi părul şi două turte, mireasma trupului tău, ceea ce spui despre un lucru oarecare, împreună cu mine sau împotriva mea, toate astea înseamnă atât de puţin şi mi le doresc de la tine pentru că te iubesc. să priveşti dincolo de mine să mă iubeşti cu violenta nepăsare a dimineţii, ţipătul din clipa când mi te dăruieşti să lumineze chipul unui şef de birou, iar plăcerea pe care-o inventăm împreună să fie un alt semn al libertăţii.

37

Poesis interna\ional


Portret

Poesis interna\ional

septembrie 2011

septembrie 2011

Portret

De citit în formă interogativă

Cinci ultime poeme pentru Cris

Ai văzut ai văzut cu adevărat zăpada astrele paşii catifelaţi ai brizei Ai atins ai atins cu adevărat farfuria pâinea chipul acestei femei pe care-o iubeşti atât Ai trăit asemenea unei lovituri în frunte clipa gâfâitul căderea fuga Ai ştiut cu fiecare por al pielii înţelepte că ochii tăi mâinile tale sexul tău inima ta blajină pe toate trebuie să le arunci să le plângi trebuie să le inventezi încă o dată

I. Acum scriu păsări. Nu le văd venind, nu le aleg, sunt aici dintr-o dată, asta sunt, un stol de cuvinte aşezându-se unul după altul pe sârmele paginii, ciripind, ciugulind, ploaie de aripi iar eu fără nici o fărămâ de pâine ca să le dau, pur şi simplu lăsându-le să vină. La fel de bine asta ar putea să reprezinte un copac şi tot astfel dragostea.

Viitorul Şi ştiu foarte bine că nu vei fi. Nu vei fi pe stradă, în murmurul ce izvorăşte din noapte din stâlpii de iluminat, nici în gestul de a alege meniul, nici în surâsul ce alină nici în cărţile împrumutate nici în cuvântul de rămas bun. Nu vei fi în visele mele, în destinul dintâi al cuvintelor mele, nu vei fi nici într-un număr de telefon sau în culoarea unei perechi de mănuşi şi nici într-o bluză. Mă voi supăra, iubito, fără să mă supăr pe tine, şi voi cumpăra bomboane însă nu pentru tine, mă voi adăposti pe la colţuri de stradă pe unde tu nu vei trece, şi voi rosti cuvinte ce se spun şi voi mânca ceea ce se mănâncă şi voi visa lucruri care se visează şi ştiu prea bine că tu nu vei fi nici aici înăuntru, în închisoarea unde încă te regăsesc, nici afară, în acel râu de străzi şi de poduri. Nu vei fi acolo pentru nimic în lume, nu vei fi nici amintire, iar când o să mă gândesc la tine mă voi gândi la un gând care, în mod obscur, încearcă să-şi amintească de tine.

38

II. Azi noapte te-am visat mare preoteasă a lui Sekhmet, zeiţa cu cap de leu. Ea goală în piatra de porfir, pielea ta catifelată şi goală. Ce ofrandă îi aduceai sălbaticei zeităţi ce se uita dincolo de privirea ta Către un orizont etern şi implacabil? Cupa mâinilor tale conţinea o libaţie secretă, lacrimi, sânge menstrual, sau saliva ta. În orice caz nu era spermă iar visul meu ştie că ofranda ar fi fost respinsă cu un lent muget dispreţuitor ca şi cum zeiţa ar fi aşteptat-o dintotdeauna. Apoi, poate, nu mai ştiu, ghearele sânului tău copleşindu-te. III. Nu voi şti niciodată de ce limba ta mi-a intrat în gură când ne-am despărţit la hotel după o plimbare amicală prin oraş şi o ajustare preţioasă a distanţelor. Am crezut pentru o clipă că-mi dădeai o întâlnire viitoare, că deschideai calea spre o ţară a nimănui, vreun interregn unde să-ţi poţi îngriji delicata iarbă de muşchi. M-ai sărutat înconjurată de prietene, Eu – excepţia, monstrul, iar tu revoltata murmurândă. Poate voi afla pe cine sărutai, de cine te despărţeai. Am fost vicarul fericit al unei singure clipe, cel care uneori găseşte în saliva sa gustul trecător de caprifoi sub cerurile australe.

39

Poesis interna\ional


Portret

Poesis interna\ional

septembrie 2011

IV. Aş vrea să fiu Tiresias în noaptea asta şi într-o lentă aşteptare cu gura deschisă spre cer să te primesc şi să gem lângă biciurile tale şi gleznele tale de meduză. Ştiind că e ceasul metamorfozei ce se tot repetă, şi că după ce se va risipi creasta de spumă te vei deschide plângând, atât de dulce străpunsă. Doar pentru a te întoarce apoi la împărăţia ta trufaşă de falange, din apropierea pielii, a pulpelor tale umede, până ne vei smulge împreună şi vom ajunge îmbrăţişaţi pe nisipurile visului. Însă nu sunt Tiresias, şi nici inorogul ce caută apa în palmele tale dar găseşte apoi între buzele arse doar un pumn de sare. V. Nu te voi plictisi cu alte poeme. Să zicem că-ţi spun nori, foarfeci, scoabe, creioane şi poate, câteodată, vei zâmbi.

Bolero Ce vanitate să-mi închipui că-ţi pot da totul, dragostea şi vorbele de duh, drumuri, muzică, jucării. E sigur că lucrurile stau aşa< îţi dau tot ce-i al meu, evident, dar tot ce-i al meu nu ţi-e de-ajuns, aşa cum nici mie nu mi-e de-ajuns să-mi dai tot ce-i al tău. Din această cauză nu vom fi niciodată perechea perfectă, imaginea de carte poştală ilustrată, dacă nu suntem în stare să acceptăm că doar în aritmetică doi vine din unu plus unu.

septembrie 2011

Portret La sfârşitul petrecerilor Şi după ce toată lumea pleca şi rămâneam doar noi doi printre pahare goale şi scrumiere murdare, ce frumos era să ştiu că te aflai aici ca o apă stătătoare, singură cu mine la hotarul nopţii, şi că aveai să dăinuieşti, că eşti mai presus de timp, erai ceea ce nu se îndepărta căci o aceeaşi pernă şi aceeaşi nepăsare aveau să ne plângă din nou la deşteptarea într-o nouă zi, împreună, râzând, nepieptănaţi.

Întotdeauna începea să plouă Întotdeauna începea să plouă la mijlocul filmului, floarea pe care ţi-am adus-o ascundea un păianjen la pândă printre petale. Cred că ştiai asta, dar şi că ai favorizat nenorocirea. Întotdeauna îmi uitam umbrela când porneam în căutarea ta, restaurantul era plin şi se vorbea de război prin colţuri. Am fost o notă dintr-un tango pentru melodia ta indiferentă.

din Algunos pameos y otros prosemas

traducere din limba spaniol[ de Rodica Grigore

Aici, doar o bucăţică de hârtie pe care scrie numai atât< întotdeauna ai fost oglinda mea, vreau să spun că pentru a mă vedea, trebuia să te privesc pe tine.

40

Poesis interna\ional

41


septembrie 2011

ProSe

Poesis interna\ional

The Three Pilgrimages (Cele trei hagial]curi)

T

oday, after all these many years, I can almost still hear him. He spoke with measure and slowly, lending the most inconsequential of the things he said the charm of a voice stern and warm, which he knew how to inflect and subdue, make rise and let fall, with felicitous finesse. I kept him company as I listened with mounting pleasure in the shade of that almost mystical night retold in the deepest blue of his eyes and in the boundless calm of his entire being... I wouldn’t get my fill listening to him the whole night long. But for all he had for the telling a single night didn’t suffice, and so, as we parted at the approach of morning, we agreed to meet the following evening, when the same thing happened again, and then again and yet again without interruption, night after night, for almost three months... ...among the few pleasant ones of my life. The shorter the day grew, the earlier we met, the later we parted. Had the day blinked out for good, that we'd have stayed together always, I wouldn't have minded one bit> with him an eternity entire would never have been dull. Yet there was nothing more monotonous than the way we spent our time. We stretched out our dinners till near midnight over conversation we carried on in the open air, as, calm peripatetics that we were, we rambled down the ghost streets of the unknown suburbs in which we often lost our way. We forgot we were in Bucharest. Sometimes, in an open space, he would stop and contemplate the sky, ever more beautiful as autumn neared and whose every star he knew. If the night was foul, we would go to his place. He lived on quiet Strada Modei, on the second floor of a building owned by King Carol, with an old Fren-

Mateiu Caragiale chwoman that let him two rooms sumptuously furnished in the ponderous taste of fifty years ago, a parlor in the front and a bedroom in the back, joined by a high-ceilinged hall studded with windows. The abundance of ebony and mahogany, of silks, velvets and mirrors—the last of the utmost beauty, unframed and big as the wallswas supplemented by our tenant, whose love of flowers verged on fever, with an insane extravaganza of roses and tuberoses that, together with the candles we found lit in the two fivearmed silver candelabra no matter what hour we arrived, imprinted on the place the stamp of a distinguished luxury, forming about my host a frame in such harmony with his own person that my memory cannot remove him from within it. But the enchantment had begun< the man spoke... The story lazily wound its way, weaving into its copious garland worthy flowers plucked from the literatures of all nations. A true artist at painting with the spoken word, he effortlessly found the means to demarcate, and no less in a tongue he’d lost the wont of, even the most slippery and inchoate aspects of nature, of weather, of distance, so that the illusion was always total. As under the power of a spell, with him I made long journeys in my imagination, journeys the likes of which I’d never even dreamed... the man spoke. Before my eyes unfolded bewitchingly the whirl of visions. Stately ruins robed in ivy stood sentinel from the heights, crumbling supine citadels lay overrun with vicious vegetation. Abandoned palaces drifted off to sleep in wild rampant gardens in which stone deities decked in moss watched bemusedly as the au42

tumn winds disband russet dunes of leaves, the gardens whose fountains’ waters no longer played. The full moon’s tinsel rained down over sleepy old towns> swamps scintillated with frolicsome flames. The avalanche of lights glazed the mud of giant metropoles, igniting the fog above like a wildfire. Yet from their must and soot we quickly fled> on the horizon snowcapped peaks flushed crimson in the twilight. And so went to go take in the dizzy swoon of the heights, leaving in our wake flowering glades, climbing up through the fir woods, lured by the babble of brooks spangled beneath ferns, drunk on the bracing air, climbing higher, and higher still. At our feet, between bald slopes and knolls maned with lush forests, valleys spread out along the length of snaking riverbeds fading far away in the haze of the fat plains. A long rustling rose up like a prayer. In the peace of unbounded solitude, we watched on high the wheeling of eagles over the black abyss, while at night we felt closer to the stars. But soon it began to blizzard and to frost, and we headed south, to the realms with sweet names where autumn languishes into the spring, where everything—suffering, even death—assumes the guise of the voluptuous. The scent of oleander hung bitter over lugubrious lakes reflecting white spires amid mortuary cypresses. Devout pilgrims, we went to kneel before the Beautiful in the citadels of silence and self-forgetting, roamed their sloping lanes and grassy squares, venerated in old palaces and churches august masterpieces, were filled with the breath of the Past as we contemplated its sublime vestiges. Our sailing ship slipped slowly between the celebrated shores of the Hellenic and Latin seas> ruined temple columns burgeoned forth from laurel groves. A Greek woman smiled at us from a porch cur-

tained with jasmine, we bargained in bazaars with Armenian and Jewish merchants, we drank sweet wine with sailors in smoky taverns with belly dancers. We were dizzied by the motley hustle of piers bathed in sun with the easy swaying of masts, we were enchanted by the gentle silence of Turkish cemeteries, by the white luxury of oriental towns reclining like harem girls in the shade of stately cedars, we let ourselves be carried away by the blue spell of the Mediterranean until, overwhelmed by the swelter of its enamel sky and suffocated by the Libyan wind, we struck out for the open ocean. Near midnight, the play of moisture and light brought forth for our awestruck eyes an endless feast. The sidelong rays gilded glitteringly the brume, frazzling the skeins of hoarfrost into all the hues of the rainbow, and, never the same, became heavy blushes in the sunset, watery lilac and dun grey diaphane on long summer evenings, the fairyland fulgor of boreal daybreak over snowbanked glaciers. Next we made for the tropics, living with the sowers the sweet dream of Florida and the Antillean isles, delving atop the tracks of the orchid hunters into the green darkness of the Amazonian forest corruscating with the flight of parrots. Nothing escaped our greedy survey> we discovered patches of paradise lost amid the expanse of the peaceable ocean where under new constellations we voyaged long, we headed for the spice lands, for the cradle of ancient civilizations, we celebrated the coming of spring at Isè, engulfed ourselves in the mysterious decadence of Chinese and Indian nights, were jarred by the drowsiness of evenings on the water in Bangkok. The hot wind restfully caressed the silver bells of the pagodas, bowing the broad leaves of plibans. We forgot Europe> all we had admired of her now seemed so starveling and wan. And we set out often, in search of horizons more fathomless, of forests more primeval, of gardens in fuller bloom, of ruins more majestic> we no longer found contentment unless the beautiful or the bizarre made us believe ourselves to be in the dominion of dreams> yet no matter the wonder born of human fancy or of human toil, it didn’t detain us long, and we set off again, crossing gaunt country and abrupt wilderness, steering clear of

bleak unbearing badlands and ghastly fetid bogs, so that we could return all the sooner to the sea. The sea... Lustrous as a pond, mirroring in the shelter of the coastline’s crooks the turquoise of the heavens and the nacre of the clouds, abloom as a meadow or shimmering like a swarm of fireflies, calm and subdued or live, lusty, and lionous, surging frothing upward toward the sky whose daughter she is, of her he spoke with pagan devotion, the mere mention of her name causing his voice to lower, trembling, as though he’d confessed a great secret or muttered a prayer. To praise her, the globe’s goliath moving force, fount unchained and immaculate of all that lives, it seemed to him that human speech was incommensurately worthy and that the most celebrated poets that dared sing her had paled. His thoughts were with her, she that echoed as in a seashell endlessly in his heart, she that had been the passion of his entire life, her in whom he even wished to find his grave... ...he was silent now, his gaze lost in the distance. After a time, I felt something heavy pressing against my chest, squeezing my temples. This man so accustomed to the swift wind of the open sea and the salubrious scent of seagrass dreaded open windows and lived in an air curdled, obscured by smoke and candied with heavy aromas. Late now, the candle’s flames stood bolt upright, and, from time to time, you could hear a rose shedding a petal with a muffled patter. It wasn’t the only strange thing about him. He reminded me at times of that young Englishman whose sad story I’ve written. He had the same priceless way of embroidering his travel descriptions with rare historical details> he liked to ask every corner of earth and water to what it had borne witness in the past, joining everywhere the landscape of today with visions from the past. He liked to dream before the cliff from which Sappho had cast herself into the waves, before the shore where Pompey’s pyre had been raised. Here the beautiful Ines had been slain, there the mad king died under lock and key. But while the vast landscapes that Sir Aubrey rendered with a single word were bar43

ren of human breath, in those of my new friend, as after a deluge, there thronged in picturesque garb a world entire< sheiks and pashas, emirs and khans, rajahs and mandarins, priests and monks of all rites and orders, soothsayers, hermits, sorcerers, shamans, chiefs of wild races whose guest or comrade he’d been in revelry and hunting, and in whose good graces and good opinion he must have been just as he’d been in those of his many friends from Europe, as the way he carried himself--calm and mild, indulgent and lacking in airs or common prejudices, of a benign and unaffected courtliness--betrayed in him a great boyar in the highest sense of the word, one of the last continuators of what was most winsome and seductive about the “old regime”. And I wasn’t so much intrigued by the true identity of the gentleman supposedly named Pantazi, he with a passion for Beauty and who was well-imbibed in the several sciences, who read Cervantes and Camoëns in the original and parleyed with beggars in Gypsy, the knight of the Russian Order of Saint George, as I was bedeviled by the source of the sorrow of that darling of luck, the riddle of the gentle melancholy that adumbrated so romantically his person and was mirrored unendingly in the tableaux of so many skies, of so many seas and shores. Little by little, their evocation a new soul in me had stirred, a nomad soul with throbbing nostalgias> I burned with wanderlust, shivered at the temptation of journeys into the unknown, the allure of faraway wanderings, and, at the thought of remaining to my last a thrall to some blotch of land, condemned to wear myself out and fret without recompense in a constricted coop, I suffered awfully... I was heartsick to the point of despair. Like that magical spear that alone could heal the wounds it had itself inflicted, only my strange friend’s tales could slake my pains> thanks to them I lost myself in the world of dreams as under a haze the likes of poppy or hemp, firing the imagination just the same and followed by awakenings no less bitter.

translated by Andrei Popovici


septembrie 2011

aNCHet{

Poesis interna\ional

Libertatea formelor fixe 1. Care a fost momentul în care poezia pe care o scrieţi a preferat instrumentele clasice celor „moderne”? 2. Ce etape mai importante aţi resimţit în transformările prin care a trecut stilul versurilor dumneavoastră pân[ azi? 3. Cum consideraţi că a evoluat condiţia formelor fixe şi a instrumentelor clasice (ritm, rime) în poezia ultimilor ani? 4. Care sunt avantajele şi care ar fi dezavantajele pe care le-aţi resimţit în timp pentru poezia dumneavoastră faţă de formele complet libere? 5. De unde credeţi că ar trebui să înceapă „alfabetizarea” atunci când este vorba despre poezie? (3-4 titluri cu câte un rând de justificare pentru fiecare titlu recomandat.)

Chris tanasescu 1. Nu ştiu dacă le-am preferat pe unele altora (de fapt nu cred că am favorizat vreodată definitiv, în poezie, ceva în pofida a altceva), mai degrabă am urmărit felul în care interacţionează, fuziunea lor, practic relevanţa mereu vie a amalgamării şi imposibilitatea ca vreuna dintre variantele aparente de lucru să existe în „formă pură”. Şi deci şi imposibilitatea existenţei în „formă fixă”. Poezia este dezmembrare şi fuziune multiplă şi etapizată (i.e., ritmică), aşadar impuritate fundamentală, dinamică şi vitală, având, însă, cristalizări, prin convergenţă şi ramificare deopotrivă. Nu există, aşadar, de fapt, nici formă pură, nici fixă. Dar nu există nici poezie fără formă. Vreau să spun – unde e graniţa între formele „clasice” şi anarhia „modernă”? – oriunde ne uităm, nu există poezie adevărată care să nu marcheze această graniţă, mai mult, care să nu trăiască din încălcarea şi din comerţul (la vedere sau nu) peste această frontieră pe care tocmai ea o defineşte şi trasează. Spun un clişeu, desigur, dar clişeele sunt rele şi neproductive doar atunci când circulă neasimilate. Ceea ce e valabil şi în privinţa formelor poetice. Adică, Horaţiu practică forme clasice, nu?, e clasic el însuşi, numai că odele lui sunt, de pildă, la o fla-

grantă (şi totodată conştientă) distanţare de cele pindarice. Forma este „rescrisă” pentru a putea găzdui noi registre intime şi moduri publice (nu pentru că s-ar căuta ceva absolut original sau non-conformist, ci ceva realmente relevant), şi astfel produce un discurs „modern” ce respectă şi reperele „clasice”. Un număr de poeme ale lui Shakespeare – 154, mai precis – îndeplinesc (anumite, reprezentative) constrângeri ale formei numite sonet, dar realizează şi nişte hibridizări nemaivăzute până la epoca lui (ca elemente retorice folosite) şi până la el însuşi (ca performanţă a fuziunii şi viziunii)> aceste „nebunii” şi iregularităţi insaţiabile şi totodată perfect stăpânite sunt între timp o „formă fixă”, bineînţeles, chiar „clasică”, numită sonet shakespearian, dar au reprezentat atunci o magnifică revoluţie. Iar dacă le citeşti, asta reprezintă şi acum! Sigur însă că subiectul nostru fundamental aici nu e interacţia/ambiguitatea clasic-modern (la nivelul formei poetice), ci mai ales opţiunea scrierii într-o formă anume sau „liber”. Este o falsă opţiune care provine din confuzia între vers liber şi lipsa formei. Versul liber este o formă poetică! Întâmplarea (nu foarte „întâmplătoare”, de fapt) face ca această formă să fie cea dominantă în poezia euro44

americană în ultimii o sută cincizeci de ani (mai exact, calculând de la prima ediţie a Leaves of Grass, 156 de ani), dar chiar şi aşa, în această perioadă de supremaţie, s-a scris poezie fundamentală şi în vers metric, ca să nu mai zicem în combinaţii de vers liber şi metric (mă refer aici, desigur, la acel verse libre al lui Eliot şi mai încoace până la Gioia, vers liber care ascunde unul metric iregular, dar şi la alternări şi fuziuni de metru şi vers nemetric, gen Robert Duncan, însă asta ar fi o discuţie mult mai specializată, pentru o altă ocazie). În plus, nu e vorba nici pe departe de o descoperire „a noastră”, „epocală”, versul liber a existat şi înainte, însă în situaţia inversă, minoritară. Christopher Smart şi William Blake au scris pe alocuri (primul mai mult, al doilea mai subtil) şi în vers liber. John Longenbach a arătat de curând (2010) în excelenta sa e Art of the Poetic Line cum fragmentele în proză ale lui Shakespeare pot fi oricând rearanjate în nişte excelente strofe în vers liber (lucru de altfel auzibil la o simplă lectură atentă şi fidelă), datorită măiestriei bardului (şi) în domeniul ritmurilor sintactice, or, cum se ştie, tocmai aceste ritmuri au importanţa capitală în versul liber. Ba chiar, mai departe, pentru urechea noastră „modernă”, versul clasic greco-latin, al

cărui metru e bazat pe cantităţi silabice, inaudibile în limbile mai recente, deşi foarte ritmic, chiar muzical, ne sună adesea ca un vers liber. Quasimodo a avut în acest sens într-adevăr o inspiraţie (care ca la atâţia alţii, a fost, de fapt, o logică) genială de a traduce, deşi era un connaisseur de limbi şi literaturi clasice, pe liricii greci în italiană, în 1941 – în vers liber. În ciuda înjurăturilor primite din spaţiul academic şi din alte părţi, poetul hermetic (dar şi stângist militant) ştia mai bine decât toţi ce face – traduce dintr-o limbă într-alta, dintr-o cultură şi o vârstă anume într-o altă cultură, la o anume altă vârstă, şi astfel, dintr-o formă tipică şi relevantă acolo şi atunci, într-alta, tipică şi relevantă „aici” şi „acum”. Traducerile lui sunt de aceea nişte traduceri totale (sintagma îi aparţine lui Jerome Rothenberg, însă accepţiunea mea aici e complet diferită), fidele (dar atât „originalului”, cât şi culturii de destinaţie) şi totodată trădătoare, reformulatoare (pentru ambele!). Această calitate totală a redărilor sale şi conştiinţa comerţului între forme le păstrează actuale mereu, spre diferenţă de căznelile formale ale atâtora sau de deflatus-ul nemetric şi „liber”, adică penibil, al şi mai multora. Aici trebuie să fac o foarte scurtă paranteză. Practica lui Eminescu în privinţa versului clasic greco-latin> vorbim de un alt moment cultural (am mai scris despre asta, nu reiau), în cadrul căruia experimentalismul formal de o unică diversitate şi complexitate al lui Eminescu îl recomandă în primul rând ca un mare modernist timpuriu. Două lucruri ar fi de reţinut pentru poetul român de azi, cred, din experimentele cu vers antic, în particular (mai ales din cele două capodopere pe această direcţie, „Odă (în metru antic)” şi „Sara pe deal”) – modul fără ezitare în care Eminescu traduce rigorile cantitative clasice în rigori de accent (şi astfel, primul poem citat e până azi un poem de mare forţă care dovedeşte compatibilitatea românei cu versul safic standard!) şi puterea de a fuziona şi reconverti elemente de la (cel puţin aparent) cele mai mari distanţe temporale şi culturale. Iată în celălat poem citat, fuziunea incredibilă, fără rest, între versul safic (o variantă a acestuia, ce-i drept) şi cel „popular” (romantic de inspiraţie folclorică).

Ca să revin, însă, la exemplul lui Quasimodo< mai este el valabil şi azi? Da, aş zice, ca estetică, nu însă ca soluţie specifică. Pentru că azi versul liber nu mai e (cum pe timpul lui Eminescu nu era încă) o formă relevantă şi dominantă (decât numeric, prin cohortele de conformişti), ci una ultrauzată, inerţioasă, colţuroasă şi obtuză, într-un amurg al vieţii în care nu mai e în stare să spună ceva (uitaţi-vă chiar la unii dintre cei mai interesanţi poeţi tineri de la noi) decât dând la maxim volumul imageriilor sângeroase (postneo-expresioniste, mă iertaţi), „apocaliptice” sau şocant (vai!) sexuale, pentru a masca lipsa de elasticitate, de virtuozitate expresivă şi, în definitiv, de relevanţă. Modul tocit şi redundant, dacă nu, de multe ori, chiar „aliniat”, în care se scrie acum în vers liber nu reprezintă numai o piedică în calea compoziţiei veritabile, ci mult mai mult, chiar un simptom al unei deformări deja cronicizate în profunzime< inutilitatea, de fapt, a oricărui interes pentru compoziţie, adâncită în timp de profesarea şi/sau cultivarea (de la un punct încolo involuntară şi inevitabilă) a irelevanţei, a lipsei de consideraţie pentru celălalt şi, în consecinţă ultimă, a exilării efective a celuilalt. Momentul de care mă întrebi, deci, ar fi chiar acum, ca oricând, şi ca oricând, poate mai mult acum ca oricând, în al doisprezecelea (spre-al treisprezecelea) ceas, ca poezia mea – poezia română – să se întoarcă la conştiinţa formei proprii, vii şi dialogante, la compoziţia care e com-poziţionare, la celălalt, adică la viaţă. 2. Prima mea carte, La răsăritul temniţei, am vrut să fie în vers liber> şi, în mare parte, este> influenţele majore fiind Whitman şi Eliot (ar fi sunat combinaţia asta multă vreme cacofonic, pentru unii şi azi, mie mi s-au părut dintotdeauna de nedespărţit) la un loc cu poezie română veche, mistică răsăriteană şi poezie rock (lyrics în principal, pe atunci), textul n-avea cum să nu oscileze spre câteva variante (eventual hibride) de vers metric. În retrospectivă, dintre acestea, cea mai interesantă şi surprinzătoare mi se pare acum utilizarea în unele puncte cheie ale cărţii, a versului silabic. Competenţa mea prozodică era evident mult mai limitată pe-atunci, dar curgerea cărţii şi nevoia mea de a alterna 45

mereu şi a coagula la răstimpuri m-au dus aproape instinctiv la această variantă de metru. După care, cronologic, a urmat apoi Hermaia (deşi a fost publicată după România cu amănuntul), carte la care am lucrat aproape zece ani – a fost şi ritmul de conlucrare cu pictorul Grigore Negrescu, temporizat, ceea ce însă mi-a dat şi avantajul de a reveni asupra cărţii şi a o scrie şi rescrie ani la rândul. Unul dintre nenumăratele daruri ale unei asemenea asceze a fost acela că am avut astfel ocazia să explorez infinitezimal, odată cu diversele niveluri şi resurse ale limbii care mă interesau, şi anatomia şi fiziologia versului liber. Din nou, acest atelier m-a dus (şi) spre variante de metru sau hibride, numai că acum pe căi mai arborescente decât la prima carte. Am ajuns astfel să descopăr ceea ce ştiam dinainte, practic, să pipăi şi să urlu este – versul liber tratat cu atenţia pe care o merită ajunge el însuşi, în mod natural, la acel verse libre eliotesc de care pomeneam aici, sub care întotdeauna bântuie duhul unui vers metric. Cititorii realmente vigilenţi şi cu ureche au văzut asta dincolo de camuflaj – Radu Vancu, de pildă, care a şi semnalat existenţa măsurilor, ba chiar le-a calificat ca impecabile. În plus, am lăsat versul să prindă şi faguri silabici, dar apoi, obsedat (ca orice performer) şi de accente, am alternat cu versuri pe care le-aş numi rock într-o accepţiune şi o practică proprie. Adică nu am mers la vers standard accentual-silabic (cu configuraţie relativ uniformă într-un text, ca la clasicul, să zicem, pentametru iambic), ci la versuri care propuneau un tipar accentual-silabic bine marcat dar valabil doar pentru un vers-două, după care acesta se schimba într-altul (păstrând totuşi măsura, deşi nu în fiecare caz) pentru alte două versuri, şi tot aşa mai departe, într-un mod care dădea şi consecvenţă şi variaţiune (amândouă puternic marcate, de aceea zic „rock” şi nu „jazz”) prin ritmurile care se păstrau local, dar evoluau şi dialogau în cadrul ansamblului. Astfel de secvenţe se terminau de obicei cu câteva versuri în care principiul ritmic devenea frazal, şi nu metronomic> grosier spus, acele complexe sonore şi grafice din carte reprezentau un echivalent, la nivelul limbii şi al tipografiei, al unor solouri de baterie din muzica rock urmate


Poesis interna\ional

de riffuri şi de fraze solo de ghitară, sau alte instrumente, sau voce (vocea realizând, de fapt, în muzică, la fel ca şi „vocea” sau „vocile” dintr-un poem, şi o punte de legătură între secţiunea ritmică şi cea armonic-melodică). Ele însă nu erau o imitare a muzicii rock sau o încercare de a o descrie, ci o descoperire a experienţei de a lucra totodată individualizat şi împreună (în cadrul unei trupe – de rock, de teatru, sau de slujire liturgică) prin intermediul limbii şi al semnelor grafice. Descoperirea şi actarea experienţei respective trăia din îndreptăţirea ei palpabilă – conlucrarea cu pictorul în cadrul „teatrului” sau „templului” Hermaia . Această stare în care se atinge descoperirea odată cu şi numai prin îndeplinirea ei efectivă mă face să prefer pentru ceea ce lucrez nu atât denumirea de prozodie experimentală, cât pe cea de prozodie experienţială. 3. Sigur, cum am spus mai sus, nu prea gust expresia „formă fixă”, venită, de fapt, din franceză, şi mult mai rară la anglofoni, aceştia preferând aproape întodeauna termenul mai simplu şi mai cinstit de „formă”. Bine, ei spun „poezie (scrisă) în/cu formă” (poetry in form) sau „poezie formală”, ceea ce e într-adevăr impropriu, căci nu există poezie fără formă, dar la ei e o convenţie necesară, şi cred că o putem adopta şi noi în română aşa, pentru început şi cu titlu de terminologie de lucru, pentru a face distincţia între vers liber şi orice fel de „constrângeri” formale (iarăşi o distincţie improprie, dar nu mai revin). În materie de evoluţie recentă a utilizării formelor poetice, ar fi pentru noi poate interesant de studiat cum s-a transformat versul din perioada lui, să spunem, Grigore de Nazians (sec. IV – mai numit pentru unii şi Sf. Grigore cel Mare, apropos, care întro poezie de-a sa spunea celor refractari că ar trebui să guste totuşi şi subtilităţile prozodice aşa cum gustă şi mirodeniile rafinate în mâncare – dacă până şi un teolog clasic zice asta...) când în cântări se mergea încă pe metru cantitativ, la Roman Melodul, sec. VI, când balanţa se înclină spre accentual-silabic şi apare forma condacului, şi apoi mai departe, inclusiv la noi la prozodia uluitoare a Psaltirii în versuri, apoi la cameleonicul Anton Pann cu, pe lângă versurile de lume

aNCHet{ ştiute, cântecele religioase şi versiunile sale la poezia condacurilor tradiţionale...> ba, apoi, chiar ar fi interesant de cercetat pentru orice poet, cred, cum până în ziua de azi acatistele (al Buneivestiri, să zicem) sau paraclisele (iarăşi, cel al Maicii Domnului e un exemplu mai mult decât grăitor), deşi la analiză metrică atentă se vădesc a fi în vers liber sau cel puţin neizometric sau metric iregular, la intonare şi cântare sunt perfect ritmice şi melodioase? Nu cumva avem acolo o mină de aur în materie de prozodie şi performance cu acumulări de experienţă multi-centenară şi chiar milenară pe lângă care trecem miopi?> şi ignorând unul dintre elementele care ne-ar face distinctivi în ochii vecinilor îndepărtaţi la care ne uităm năuci şi îngânându-i (la decenii distanţă) în speranţa să ne remarce ei pe noi?... În poezia americană, care mi-e mai familiară decât altele, de câţiva ani buni se spune că influenţa cea mai consistentă asupra versului actual este exercitată de poezia clasică greco-romană. Sunt aici considerente de vârstă culturală care ar putea fi luate în discuţie (dar şi teorii deja „standard” ca aceea a lui Harold Bloom despre civilizaţia antică mediteraneană care îşi încheie ciclul de 3000 de ani în America etc.) însă pentru subiectul nostru e foarte semnificativ de văzut cum poeţi din toate generaţiile şi din toate direcţiile (de la clasicul în viaţă Robert Hass la consacraţii David Baker şi Charles Phillips la tinerii puternic afirmaţi Dan Chiasson, Brian Henry şi mulţi alţii) exploatează în adâncime acest filon, ba chiar îl desemnează ca sursă principală de influenţă venită dinafara propriei literaturi. Asta atrage inevitabil un dialog în profunzime – în cadrul versului – cu formele respective (ar fi multe exemple extrem de interesante, dar revenim cu altă ocazie) şi o eseistică amplă şi subtilă, erudită şi aplicată, în domeniu (am mai scris, de pildă, despre cartea de referinţă din 2007 a lui David Baker şi Ann Townsend, Radiant Lyre. Essays on Lyric Poetry). Aş lăsa discuţia despre ce se întâmplă la noi, în această privinţă, încă deschisă (oricum am mai abordat problema), însă aş vrea să fac câteva succinte distincţii de la care se va putea în viitor(ul sper apropiat) dezvolta subiectul. Forma trebuie, cred, privită la trei niveluri esenţiale. Primul ar fi 46

septembrie 2011

cel al versului celular, unde ne confruntăm cu metrul şi eventual cu rima. Aici aş vedea forma ca anatomie şi fiziologie poetică, în care metrul ne leagă de pulsaţiile cosmice, naturale şi biologice, iar rima de ordinea raţională şi de stabilitatea memoriei. Al doilea nivel ar fi cel al formei în spaţiul strofei şi al poemului ca ansamblu, un nivel pe care l-aş numi arhitectură poetică. Termenul italian preluat şi în engleză pentru strofă este stanza, lit. „cameră”, cuvânt care vorbeşte de la sine (există şi varianta românească pitoresc demodată, „stanţe”) şi care prin rădăcina latină se înrudeşte cu românescul „a sta” şi deci cu „stare” şi mai ales „staţie” (de fapt acesta e sensul originar, punct de oprire – şi literalmente, în sens tradiţional, orice strofă se termina cu punct, era un enunţ autonom). Arhitectura respectivă trebuie văzută, însă, ca una „aeriană”, volatilă, mercurială, pentru că într-adevăr, celălalt termen, „strofa”, de origine grecească, tocmai asta înseamnă etimologic, întoarcere, sucire, revenire, de la o rădăcină cu sensul de „vârtej”, „vortex”, „învârtire a aerului”. În sfârşit, al treilea nivel este cel al mediului în care respiră şi sunt localizate anatomia şi arhitectura de mai sus, ceea ce dă individualitate (modul liric, după Baker) şi conturează inconfundabil forma poemului (shaping the form, apud Mike Strand). Acest mediu/mod traversează metri şi forme strofice diverse pentru a se reîntrupa mereu ca odă, elegie, sau pastorală. Şi sigur, ar mai fi, mai „sus” de asta, şi epopeea lirică, sau poemul liric de dimensiuni epice, dar acela e un cosmos construit din nivelurile anterioare. Şi deci, discuţia ar fi câţi dintre noi se mai zbat şi se chinuie într-o fiziologie şi o memorie date peste cap sau au reuşit să-şi găsească suflul şi gândul, câţi, după aceea, s-au apucat de construit realmente (având cunoştinţe de „arhitectură” valabile şi puterea de a le folosi în mod personal), şi, finalmente, câţi au ajuns să aibă un mediu (de moduri,) viu şi osmotic prin şi în jurul acestor construcţii locuite? 4. Am răspuns deja, într-o anumită măsură. Cel mai mare dezavantaj e şi cea mai mare provocare, prin care dezavantajul poate deveni, astfel, şi cel mai mare avantaj, lucru semnalat de Jay Parini în cartea sa din 2008, Why

septembrie 2011

Poetry Matters, într-un mod inedit (în context anglo-american cel puţin, şi mai ales la o autoritate ca el), anume că de fapt e mult mai greu să scrii în vers liber decât în vers metric. De ce? Pentru că trebuie să fii deschis şi capabil la mult mai multe variaţiuni ritmice, la mult mai multe opţiuni şi variante de rezolvare şi de (dez)armonizare, pentru că trebuie să satisfaci mult mai multe aşteptări (privind ingeniozitatea versificaţiei şi nu numai) şi astfel eşti expus la mult mai multe pericole decât în versul metric! Sună bizar poate (pentru noi, mai ales), dar e aici şi un mare adevăr (câţi sunt, de fapt, maeştri ai versului liber?) şi, totodată, o mare palmă dată multora (câţi nu se cred asemenea acelor maeştri doar pentru că merg pe aceeaşi parte a străzii!). În lumina celor spuse la punctul 2, mie nu mi-a sunat complet străină această afirmaţie pe care o experimentasem pe pielea mea în primul volum şi în Hermaia. În mod natural, de fapt, într-o literatură în care domină versul liber de atâta vreme, punerea acestuia sub semnul întrebării implică mai întâi o întoarcere practică a lui pe toate feţele, pentru a-l face să se îndrepte de la sine către variante (iregulare sau nu) metrice. Iar punctul (de fapt universul) de trecere între cele două este versul silabic (mai ales în limbi cu accente puternice, cum sunt şi engleza şi româna, prima prin germanismul funciar, a doua prin fondul tracic şi influenţele slavo-orientale). România cu amănuntul a fost pentru mine acest pasaj în care am sucit versul silabic în toate chipurile care mi-au excitat în acel an imaginaţia, turnându-l în diverse măsuri (ocazie cu care i-am cercetat distribuţia „aleatorie” a accentelor) şi folosindu-l în câteva tipuri de arhitecturi strofice. Aş prefera în această idee să ne gândim nu atât la formele libere, cât la formele deschise. Acestea sunt, de fapt, contribuţia secolului 20 la istoria prozodiei – formele care deşi au elemente de structură tradiţionale, le hibridizează, profanează (dar nu de tot...), alterează, con/pervertesc, fără a le aduce neapărat, însă, la stadiul de formă complet nouă, abia inaugurată. Exemplele sunt diverse şi se poate reveni altă dată la asta, dar pentru moment, ideea este esenţială, conceptul. Noi nu am consumat nici pe departe această trăsătură esenţială a modernismului (dar am început-o, oare?),

aNCHet{ iar acum trebuie să facem şi asta şi pasul următor, al evoluţiei, şi pasul de după, cel profetic. La nivelul metrului un posibil motto ar fi< Să scriu fără măsură cu măsuri şi să scriu măsurat fără nicio măsură. Să practic o diversitate cât mai mare, o infinitate, dacă s-ar putea, de metri şi să fiu moderat în porţiunile cu lipsă (infinitezimal jucată) a oricărui metru. Şi, pentru următoarele 7 vieţi, dar concomitent cu aplicarea devizei de mai sus, acelaşi lucru la nivelul formelor strofice, arhitecturale. 5. Dacă e vorba de cărţile de poezie cu care să se înceapă, nu există nicio recomandare. Vorba lui Gellu Naum, trebuie urmat firul albastru. Dacă, însă, e vorba de cărţi de prozodie şi de creative writing, aş spune să ne uităm mai întâi la cărţile româneşti. Cea a lui M. Bordeianu de Prozodie românească rămâne o carte de referinţă, chiar obligatorie, deşi nu aş mai insista pe picioare metrice cu mai mult de trei silabe, cum face el la un moment dat. Apoi cartea clasică (despre care nu vorbeşte nimeni, dar din care au furat atâţia) a lui Al. Alexianu, Istoria poeziei culte româneşti, atât de lămuritoare privind evoluţia formelor şi a metrului la noi (deşi în comentariile lui are uneori inexactităţi, cum ar fi confuzia între vers alb şi silabic), cărţile de poezie veche ale lu Eugen Negrici, iarăşi cu comentarii competente în domeniul prozodiei, remarcabila carte recentă a Ioanei Bot, care repune în mod curajos şi din perspectivă complexă problema formelor poetice, cu ilustrări diverse şi extrem de grăitoare (plus revizitarea teoreticianului Augustin Doinaş), şi studiile extrem de interesante de prozodie eminesciană şi nu numai ale universitarului ieşean Traian Diaconescu. Bibliografia anglo-saxonă este la rândul ei extrem de utilă, chiar dacă ne interesează doar scrisul în română, pentru cel puţin două considerente – unu, cărţile lor au abordare concentrată în principal pe poezie angloamericană, dar cu ramificaţii multiple spre literaturi diverse, în principal clasice şi moderne europene, şi doi, vom descoperi acolo multe similarităţi între română şi engleză (fonetică uneori similară, bagaj preponderent latin, accente „barbare”, saxon-vikinge respectiv daco-balcanice, franţuzisme multe 47

Poesis interna\ional

etc) şi mai ales între prozodiile aferente. „Biblia” obligatorie este e Book of Forms a lui Lewis Turco. Glosarul formelor este încadrat de Turco de studii aplicate şi de ilustrări istorice şi moderne comentate. Pe urmă cred că ne trebuie nişte cărţi de compoziţie – manualul lui Janet Burroway, Imaginative Writing, unde ni se prezintă şi sunt ilustrate concepte atât de utile, dar încă atât de ceţoase pentru noi, cum ar fi perspectiva, vocea, etc., şi e Practice of Poetry< Exercises from Poets Who Teach, antologie realizată de Robert Behn şi Chase Twitchell, în care un număr de poeţi prezintă exerciţii incitante şi extrem de utile în învăţarea artei scrisului. Revenind la prozodie în particular, aş recomanda pentru început orice carte gen An Introduction to English Prosody – sunt sute, şi cele mai bune sunt cele vechi şi flendurite. Am observat la studenţi şi chiar la unii poeţi cunoscuţi că nu ştiu să citească accentele dintr-un vers – de aceea, o asemenea carte este obligatorie. Pentru cei mai avansaţi, David Baker, Meter in English. A Critical Approach este o carte excelentă, în care un număr de poeţi de prima mână şi cu maximă competenţă în prozodie pun probleme acute despre evoluţiile şi posibilităţile metrului la sfârşit de secol 20 (iarăşi, pentru cei mai nedumeriţi, e bine să începem în cartea asta cu studiul lui Robert Hass, unde sunt şi explicaţii despre cum se identifică accentele într-un vers metric). Complexitatea conceptului de formă (văzut ca un continuum) este magistral prezentată şi însoţită de exerciţii de compoziţie foarte bune şi pentru începători şi pentru poeţi experimentaţi de Mary Kinzie în A Poet’s Guide to Poetry. În problema rimei există cartea deja clasică a lui John Hollander, Rhyme’s Reason . Având în vedere că ne deplasăm (încet dar nesigur) dinspre vers liber spre variante metrice, ne trebuie nişte cărţi care să lămurească anatomia şi subtilităţile (ritmice, de autonomie şi ingambament etc) ale versului liber, ca să ştim cu ce ne ocupăm şi de unde plecăm, şi aici recomand cu maximă căldură Ellen Bryant Voigt, e Art of Syntax şi deja citata e Art of the Poetic Line a lui John Longenbach.


septembrie 2011

VerSeK

Poesis interna\ional

Krusovszky Dénes

Reggelre odaköt

Până dimineaţă face priză

(Debrecen, 1982)

Közös anyagunkat, mint nagyapánktól örökölt poshadt kardigánt, minek is próbálnánk tisztogatni? Igazad van. A cement, amit éjszaka köhögök fel, reggelre odaköt az arcodra, csakhogy alapozásnak ez még mindig kevés. Inkább a hangom változtatom el, de így sem tudok olyat mondani, aminek az alján ne ismernél rám. Hiába rostálok dühödten egész nap, valami mégsem akar szétválni bennünk. Abba is hagyom, és mielőtt még hirtelen, akár egy rügy vagy kelés, kifakadhatnál rám, mögötted termek.

Materia noastră comună, precum haina râncedă moştenită de la bunicul, de ce am încerca s-o curăţăm? Ai dreptate. Cimentul pe care îl expectorez noaptea, până dimineaţă face priză pe obrazul tău, doar că asta nu e suficient încă pentru stratul de bază. Mai bine îmi modific vocea, dar nici aşa nu aş putea să spun un lucru în adâncul căruia să nu mă recunoşti. Degeaba trec mâniat totul prin ciur zi şi noapte, ceva tot nu vrea să se separe în noi. O las baltă şi înainte ca tu, asemenea unui abces sau mugure, să tâşneşti spre mine, mă ivesc în spatele tău.

A nyüszítés egy meghatározott pontja

Un punct determinat al scheunatului

A kinti zajra rányitni bentről a csendet, legyen szinte elviselhetetlen a keveredés, mint a zsír, ahogy soha sem tökéletesen fehér.

Să deschizi din interior tăcerea spre zgomotul de afară, să fie aproape insuportabilă mixtura, ca untura, care nu este niciodată perfect albă.

Vagy azt elképzelni, hogy mi történne ha bármit el tudnék olvasni, ajtórésen beszűrődő fényt, levált csempe helyét a falon, féknyomot.

Sau să-ţi imaginezi ce s-ar întâmpla dacă aş putea să citesc orice, lumina infiltrată pe sub uşă, locul faianţei căzute de pe zid, urmele de frână.

A nyüszítésnek van egy meghatározott pontja, még nyitva a száj, de hang már nem jön ki rajta. Ilyenkor akár nevetés is lehetne.

Scheunatul are un punct determinat, gura e încă deschisă, dar nu se mai aude niciun sunet. În asemenea clipe ar putea fi un râset.

Légypapírba csavarták

Înfăşurat în hârtie de muşte

Amit függőben hagytál, s ami, akár egy elhívás, még áll, itt keringenek körülöttem. Egy túl korán jött este asztallapjára ömlött sötét lisztbe írom le, amit kimondani már nem maradt idő, ujjaimmal, így várom meg aztán, hátradőlve kényelmesen, míg egészen ki nem világosodik. Te sem hitted el, amikor a gazda megígérte, hogy ma biztosan benéz még hozzánk, mégis ott ülsz az ablaknál. Az engesztelés, mintha légypapírba csavarták volna kezeidet, mondod, de akkor én már hallom a kopogást.

Ce ai lăsat suspendat şi ceea ce, asemenea unei dispoziţii, e încă valabil, se rotesc în jurul meu. Scriu cu degetele în făina neagră revărsată pe tăblia unei seri sosite prea devreme ceea ce nu mai e timp să fie spus, pe urmă aştept întins confortabil, să se lumineze complet. Nici tu nu ai crezut când gazda a promis că sigur o să treacă azi pe la noi, totuşi aştepţi la fereastră. Împăcarea, de parcă ţi-ar fi înfăşurat mâinile în hârtie de muşte, spui, dar eu aud deja bătăile în uşă.

Csak egy kenyér

Doar o pâine

Csak egy kenyér képes olyan szótlanul panaszkodni, ahogy ez a nehezen távozó délután fordít még egyet a szétdobált tárgyakon. Nem fűz többé érdek a hátsó kerítés szorosra font dróthálójába akasztott disznóállkapocshoz, ha mégis, akkor ennél gyávábban talán már emlékezni sem lehet. Se a súlyos damaszt abroszok közé a szekrénybe, se a gyógyszeres fiók mögötti résbe nem dugtam el semmit, viszont, mint aki váratlanul megrekedt egy szűk padlásfeljáróban, én is folyton lefelé mutogatok.

Doar o pâine e-n stare să se plângă atât de lipsită de grai, aşa cum această după-amiază lentă roteşte încă o dată obiectele împrăştiate prin cameră. Nu mă mai leagă niciun interes de maxilarul de porc agăţat de gardul de sârmă împletit strâns, dacă totuşi, atunci nu există modalitate mai plină de laşitate de a-ţi aminti. Nici în dulap, printre feţele de masă grele din damasc, nici în cotlonul din spatele sertarului cu medicamente nu am ascuns nimic, însă, ca cel care a rămas înţepenit brusc pe scara îngustă a unui pod, şi eu arăt cu degetul în jos fără întrerupere.

Bizonyíték

Dovadă

Ugyanaz a nehéz farúd jár fel-alá, amivel nagyapám minden tavasszal gondosan leverte a fészkeket.

Acelaşi drug de lemn umblă în sus şi-n jos cu el în fiecare primăvară bunicul meu dădea jos cu băgare de seamă cuiburile.

traducere de Andrei Dósa 48

49


septembrie 2011

CroNiC{

Poesis interna\ional

Convertiri

C

um au trecut deja şapte ani de la debutul în poezie al lui Marin MălaicuHondrari şi cum în 2010 s-a vorbit (s-a scris) mult despre romanul Apropierea, o nouă carte cu poeme a scriitorului bistriţean era aşteptată, pe bună dreptate, cu destulă nerăbdare. La două zile distanţă (Editura Charmides) a ieşit de la tipar în primăvara acestui an. Structurată pe trei secţiuni care se deschid unele spre altele, cartea se desface, la rândul ei, către toate celelalte volume ale autorului - nu doar spre Zborul femeii pe deasupra bărbatului (2004), din care autorul a selectat, de altfel, câteva poeme. Există, în scrisul lui Marin Mălaicu-Hondrari, o conjuncţie între intuiţie, instinct şi livresc, între reflecţie spontană, emoţie şi referent cultural (ori biografic), prin care se ating coordonatele unei lumi superioare, ca alternativă ideală la grundul postmodernităţii. Lumea poeziei se întinde pretutindeni, dislocă materialitatea şi atinge metafizicul. Amplifică frisonul spiritual, dinamitează

Graţiela Benga elanul fantazării şi tulbură sedimentele toxice ale realităţii. În ochii lui Marin Mălaicu-Hondrari, lumea poeziei impregnează totul, dar fără a evacua episodul esenţial al constituirii sensului poetic – căutarea. Sau conturarea precisă a unei imagini – adică însufleţirea poeziei între marginile realităţii. Ceea ce nu e totuna cu confecţionarea ei. Fantezia imprevizibilă din cartea debutului se păstrează în Immigrant song. Poemele din Córdoba (prima secţiune a cărţii). Pe lângă poeme noi, aceasta include şi patru titluri din Zborul femeii.... Trebuie spus că fantezia nu funcţionează ca un loc de refugiu şi nici nu încearcă să justifice un anume recul al autorului în faţa geometriei cotidiene, paralizantă prin dinamica ei consumistă. Fantezia debordantă ţâşneşte din intensitatea lăuntrică a poetului. Vine din ordinea extatică a fiinţei sale. Împlinirea acestei alcătuiri se poate face numai slujind ceea ce te poate strivi sub o presiune explozivă. Ori rescriind, poetic, raportul dintre perspectivă şi metafizică < „unu // intru în Spania cu părul 50

şi barba scurtate < / imaginea fetiş a occidentului. / am venit pentru a mă dedica soarelui / şi sudului, / luminii mistice a Andaluciei. / sau nu. // de cu seară, cu mult înaintea lunii, / scânteiază reclamele, / idolatria comerţului incendiază cerul. / aici luna luminează prin o mie de văluri, / dar, la miezul nopţii, dacă te abandonezi unui instinct / ce nu aparţine Orientului nici Occidentului / ci ubicuităţii, / poţi vedea copacul plin de păsări adormite (puţină umilinţă şi ştiinţa razei / de a străbate frunzişul) // [...] între Puente Romano şi Puente San Rafael / apa Guadalquivir e mai tulburătoare ca oricând, / valurile-i mâloase se întrec în delir / cu valul de praf, cu valul de căldură, cu valul de iluzii.” (Immigrant Song) Chiar dacă Marin Mălaicu-Hondrari se foloseşte de recuzita tradiţională (a istoriei şi a literaturii, deopotrivă), aceasta e mânuită cu mijloacele liricii actuale, până când derularea imaginilor devine dezorientantă iar limpezimea picturală se pierde prin filtre succesive. Luate fiecare în parte, detaliile pot fi realiste, dar ansamblul pe

care-l formează e straniu şi răvăşitor, iradiind din sfâşierea interioară a poetului. De altfel, inventarul subteranelor fiinţei e materia primă a acestei lirici în care indispoziţiile cotidiene ascund veritabile probe existenţiale iar gesturile mărunte, la fel ca iluziile, deghizează provocări tainice ale sorţii < „...în acest patio plin de turişti conformi Uniunii / şi obedienţei ghidului, / mă aşez să ascult povestea fântânii. / [...] inventatorul agendei şi-a trimis până aici reprezentanţii. / fumez. / când nu mai ştiu ce să fac, fumez. / susurul fântânii s-a ridicat la ceruri. / stau cu genunchii la gură”... Marota secătuitoare a timpului – angoasant în curgerea lui – poate fi înlăturată de o surprinzătoare înşurubare ascensională, la care trupul (erodat, dislocat, înstrăinat) nu reuşeşte să se recupleze decât pentru o clipă, pentru a da contur mai apoi, din nou, libertăţii bolnave a fiinţei. Adică o libertate care, în locul central, situează eul şi starea lui de criză. Sau „suferinţa mea multă”, după cum spune poetul. Poemele lui Marin Mălaicu-Hondrari reunesc două aspecte ale suferinţei < expresie a rupturii lăuntrice şi, totodată, posibilă descoperitoare a sensului vieţii. Ceea ce primează, sfâşietor, e neputinţa de a altoi suferinţa la cruce – intuită, dar (încă?) incertă. Căutarea adevărului e buimăcită de nuanţe, de dileme, de camuflări. E zguduită de câte un profil insolit, care întrerupe ordinea naturală a lumii. În pictura lui René Magritte, într-un loc lipseau segmente esenţiale şi într-altul apăreau contururi nefireşti. Poemele din La două zile distanţă par să erupă dintr-o inimă dedublată, ce observă cu nelinişte cât de aproape se află binele de rău. Linia dintre drama transfiguratoare şi supliciu se şterge în poemele lui Marin Mălaicu-Hondrari, permiţând o nouă re-cunoaştere a realului. Jindul şi scârba, bunăoară, nu e doar ecoul unei hipersensibilităţi vulnerate, ci şi poemul unei terorizante revelaţii (care hrăneşte, de fapt, întreaga creaţie a autorului) < „dacă e frig, mie îmi este cel mai frig. / când e cald, mie îmi este cel mai cald. / locul acesta cine l-a ales? // la zece minute de mers e raiul. / faţa ta e cernită / mâinile mele tremură. / de câte ori vine lepra, sapă gropile comune / le îndeasă cu ce urăsc ei şi iubim noi / până se şterg diferenţele. // [...] dimineaţa nimic nu

mai seamănă cu ce ştim noi. / soarele e gras, roşu, cancerigen / şi are faţă de maimuţă. / peştele cu buze lascive de femeie / puiază în Marea Moarte. / precum fătul în burta mamei, / nebunia dă la soroc semne în cap / şi în plămâni.” Un soi de ambiguitate fără oprelişti susţine lirismul, aşa cum formele trasate de Joan Miró sugerau neaşteptate înrudiri între creaturi dintre cele mai diverse. În această aşezare multiformă, nu neapărat năucă, dar fără îndoială năucitoare, adevărul nu-şi mai găseşte locul. Se ascunde, se răstălmăceşte, ca în Immigrant Song, sau e rostit fără de rost, ca în Schilodul Pasăre Măiastră. Rămâne, în schimb, suferinţa întoarsă din drumul ei şi metamorfozată într-un deliciu al răului. Ispita suicidului traversa de la un capăt la altul Cartea tuturor intenţiilor, dar pluteşte irepresibil şi peste Naufragiul, Kleist ar fi preferat Corvette ori Immigrant Song. Într-un timp care abia mai acceptă moartea ca problemă a reflecţiei cotidiene, La două zile distanţă priveşte suicidul ca pe o soluţie validă de a pune punct agoniei vieţii. Se poate găsi un sens până şi în moarte şi acel sens e legat de însăşi semnificaţia absurdă a sfârşitului. În schimb, amânarea soluţiei suicidare provoacă un continuu frison al voinţei - când tocmai moartea faţă de sine însuşi ar fi primul pas spre renaştere. Dar nu renaşterea şi izbăvirea îl preocupă pe poet, cât statul în cumpănă pe muchia tăioasă dintre viaţă şi moarte. Dintre infern şi paradis. Aici, în statica lui precară, cu capul chinuit de durere şi cu plămânii sufocaţi de fum, simte cum sufletul însuşi poate deveni corporal, în timp ce respiraţia îi hrăneşte trupul cu moarte („fumegătoare şi parfumată“, precum în Poemul amorf). Cu o biografie fracturată şi cu o evoluţie tensionată, poetul vede iarăşi şi iarăşi cum perspectiva sfârşitului convoacă în memoria sa detalii smulse dintr-o realitate paralelă, însă aflată mereu la îndemână.. Două poeme de dragoste fac trecerea spre ultima parte a cărţii, care va cuprinde poeme din prima carte a autorului. Camera 117 e un poem substanţial, greu de suportat (nu şi de prizat). Ce ar fi trebuit să uit umple un scenariu epic stupefiant prin concizie, dar nu mai puţin aluziv. Sunt, aşadar, două poeme diferite ca abor51

dare, dar care fac conexiuni imprevizibile, dizolvă imanenţa şi până se transformă în parabolă. „... Piele şi os au fost visurile naostre / şi-am iubit o femeie numai piele şi os. // «Javră, strigai / javră. Şi te hlizeai şi o luai la fugă. / Ai preamărit fragmentul visul şi noaptea / dar ai slujit la cel cu întregul lumina şi moartea.» / Şi nu-mi păsa. // Mai bine să-mi afund picioarele-ngheţate în papucii de pâslă / să-mi port şalele reci prin părţilensorite ale casei. // Dar la camera 117 covorul era ros / şi nu de paşii ei. // Vedeam câţiva copaci liniştiţi / ca mâinile mortului / şi o seamă de copilaşi îşi scufundau capul în iarba peluzei. // [...] Dacă atunci, sau altă dată / dar măcar o singură dată / de-aş fi îndrăznit să-i spun < / te iubesc. ţi-am scris o scrisoare de dragoste. te iubesc. / ar mai fi şoptit ea «Dumnezeule! / Vrei să mă omori cu zile?!» / Era îngrozită. Şi-şi rotea privirea ca pe un lassou. / Dar în jur nu era nimeni. / Şi-atunci am hotărât să nu mă mai prefac / să merg mai departe / mai hohotind din piele / mai şuierând din os.” (Camera 117) Nestăpânit şi totuşi ordonat, Marin Mălaicu-Hondrari posedă un vizionarism ce amestecă (în doze variabile) expresionismul şi suprarealismul, inventarul senzorial şi registrul inaparentului. Departe de a fi mecanică ori mimetică, evoluţia discursului preia semnalmentele unor afinităţi adânci, de ordin epistemologic şi metafizic. Lirismul erupe fără ostentaţie şi se prelinge fără obstacole – prin încordarea precipitată a juxtapunerilor, prin subtile cârlige semantice ori prin relaţionarea unor tensori ce măsoară sfâşierile interioare ale poetului. Transmise prin contact indirect de la un poem la altul, reperele lirice - antropomorfice, simbolice, afective ş.a. - îşi fortifică expresivitatea prin continuă acumulare. La două zile distanţă arată cât de aproape e răul (sau suferinţa sterilă) de o paiaţă ridicolă. Cât de greu sesizabilă e limita ce desparte puterea dezbinatorie a Perturbatorului/Perturbatoarei de o gestică aseptică şi cât de bine o poate capta un vers. Cu un ochi spre hău şi cu altul spre cer, autorul nu e un sinucigaş de elită, ci un om care îşi supune caznele firii unui proces de sublimare şi le converteşte, meritoriu, în poezie.


septembrie 2011

CroNiC{

Poesis interna\ional

Fals tratat despre echilibru

D

an Sociu a revenit anul acesta cu un nou volum de poezie, Pavor nocturn, editat de Cartea Românească şi structurat pe trei cicluri< cu gura uscată de ură (reluare a unui grupaj de poeme din cîntece eXcesive, apărut în 2005, apă de vis. studiu de caz şi pavor nocturn). O domolire neaşteptată a subiectivităţii a luat locul notaţiei fruste din fratele păduche şi cîntece eXcesive. În locul frondei încrâncenate în faţa unei realităţi dark, inconsistentă ca o pictură de Dali, dar proiectată

teodora Coman pe tenebrele unui fundal expresionist, se impune o formulă poetică de tranziţie, destul de oscilantă, prin care se încearcă recuperarea simţului realului, de data asta în tot ceea ce înseamnă normalitate. Firescul este căutat ca remediu optim pentru pavor nocturn, teama patologică de somn, însoţită de treziri bruşte şi anxietate. Fobia faţă de întuneric şi inconştienţă provine din traversarea, mai mult la orizontala patului de spital, a limburilor concrete ale tuburilor de dren. Referirile aproape inflaţioniste la di52

versele substanţe terapeutice, majoritatea cu efect neurotransmiţător (dopamină, bupropion, noradrenalină, oxitocină, vasopresină) sau la spălăturile stomacale fac din boală un clar reper autobiografic. De altfel, vindecarea este ideea centrală a volumului şi înseamnă tocmai încheierea unui pact de neagresiune, necesar refacerii contactului cu sine şi cu lumea< „dacă nu te vindecă de tot nu te vindecă deloc/ pedalez printre copaci, mă brutalizez/ să ţin hormonul fericirii la suprafaţă. aş putea trece/direct

prin ei, în mişcările mele fără viitor”. Pe fondul unei subiectivităţi autodistructive care a făcut din Sociu „un bătrân” la 25 de ani, substanţa cel mai uşor de metabolizat şi cea mai benefică organismului în refacere a unui creator de poezie este, bineînţeles, cea a poeziei înseşi, cu atât mai mult cu cât ea poate să-şi transparentizeze la maximum mesajul prin fosforări onirice, fie ele discrete sau intermitente. Îmi place tare mult ideea de poezie ca substanţă de contrast, incoloră, hidrosolubilă şi stabilă, care curge prin interstiţiile realului pentru a divulga excrescenţele maligne, organice şi retorice deopotrivă. Nu degeaba a fost ales ca poem reprezentativ pentru noua sensibilitate cel în care apare explicit imaginea „injectării“, plasat pe coperta inferioară< „în iarnă pămîntul a ajuns la marginea sistemului/ şi a ieşit. am simţit clar cînd s-a dus. luna/ s-a clătinat şi s-a tulburat, ca injectată/ cu o substanţă de contrast. dar mult mai puţin/ dramatic, aproape deloc,/ ca tot ce-a fost şi-a trecut.“ Prin funcţia sa vizuală, substanţa de contrast optimizează acurateţea imagisticii necesare stabilirii unui diagnostic corect. Totuşi, nu poate fi trecută cu vederea principala problemă a poemelor< cea a inconsecvenţei în valorizarea acestei imagini-cheie la nivelul discursului poetic. Se pot depista sintagme metaforice care se adaptează tangenţial la lumina de contrast, precum „alt soare” sau „vara radioactivă”, dar nesusţinute de scenarii adecvate. Lumina căutată nu are întotdeauna efectul dorit, în ciuda faptului că se simte intenţia poetului de a o investi cu forţă vizionară şi de a o transforma în sâmburele subiectiv care să coaguleze poemele din ultimele două cicluri, şi aşa destul de puţine la număr. Pâlpâirile sunt prea anemice pentru a produce scurtcircuitul revelator< „o să trec pe sub fîşiile de soare dintre copaci, seara o să privesc în oglindă cum s-a prăbuşit ziua. o să se termine şi vara şi soarele o să fie din ce în ce mai slab,/ pînă cînd o să-mi dispară de tot de pe piele.”, aşa că ni se oferă cadre disparate prin care se contemplă cu resemnare dispariţia efectului luminos printr-o încetinire aproape cinematică. În poezia din volumele anterioare, lumina era exterioară subiectivităţii, constituia un efect artificial,

Dan Sociu dar abil manipulat sub forma unor flash-uri puternice şi precise ca lama unui cuţit, cu care se biciuia eficient realitatea în imagini de mare percutanţă< „te văd cum de duci/ cu soarelen stomac/ prinsă-ntre maşini/ în mijlocul străzii/ ca-n mijlocul iadului”> “o zgîrietură pe gîtul tău/ sclipeşte-n bătaia farurilor/ te văd jupuită/ între maşini” (vol. cîntece eXcesive). Aici, ea nu se poate substitui decât fragmentar şi discontinuu principiului interiorităţii pentru că subiectivitatea însăşi e buimacă, ezitantă, oscilând între polul dorinţei de trezire şi cel al complacerii într-o amnezie care să anuleze toate traumele trecutului. M-aş fi aşteptat ca poetul să exploateze la maximum substanţa luminoasă metaforică a poeziei sub forma unui trip sinuos prin propria visceralitate, care să îi dea ocazia să radiografieze din mers, lucid, ba chiar cinic, toate acele urme ireparabile dinăuntrul propriului organism abuzat şi, de asemenea, să transmită aceeaşi intensitate paroxistică a alienării, dar de data asta nu în acel cadru urban nocturn al fiinţei abrutizate, ci în chiar propriul sine. Încordarea de „suliţă călită” se pliază mult mai bine pe structura sufletească a poetului decât înduioşarea la vederea păpădiilor sau a ierbii din parc. Integrarea ciclului de poeme cu gura uscată de ură din cîntece eXcesive la începutul volumului obligă la o scurtă analiză comparativă şi la sesizarea schimbării tipului de discurs 53

poetic, dar fără o opţiune foarte clară spre o anumită formulă întrucât eul poetic nici nu se reintegrează în realitate, nici nu se refugiază complet într-un spaţiu compensator, ci pare, ontologic vorbind, suspendat, nehotărât sau, pur şi simplu, neputincios. În cîntece eXcesive se rezistă prin frondă, prin gesturi radicale, disperate într-o stare de inadaptare din cauza căreia se tremură, se tresare, se reacţionează convulsiv la stimulii externi şi, mai ales, se experimentează brutalitatea ricoşării în exterioritate, cu duritatea ei de ciment, cu dimineaţa ca „o uşă ruginită de bloc” şi cu „plumbul oraşului” infiltrat deja în sânge. Realul este eXcesiv prin faptul că poartă bifa interdicţiei, a respingerii, a refuzului cinic de asimilare a identităţii eului poetic< „culcă-te lîngă mine în betonieră/ doi avortoni găsiţi în container/ două hoituri îmbrăţişate în portbagaj ”> „ cînd ne atingem/ din întîmplare/ sunăm/ ca două căni de tablă/ ciocnite/ la o sărbătoare/ săracă”> „frica gâlgâie în noi”, „ toată noaptea o femeie/ anunţă trenurile altora/ după fiecare anunţ tresărim/ ne lovim cu coatele-n faţă”. Cuvântul nu poate concura obstinaţia unei asemenea rezistenţe a lumii de afară decât prin virtuţile lui expresioniste< „într-o zi am răcnit foarte mult amândoi/ şi tu ai plecat tremurînd”> „sub tavanul luminat de urlete/ ne scuipăm/ cu gurile uscate de ură”. Este cât se poate de limpede că poezia lui Dan Sociu din primele


Poesis interna\ional

volume mizează pe factorul forţă, extrasă tocmai din raportul tensionat între subiectivitatea recalcitrantă şi lumea opresivă, care converge în gestul exasperat al izbirii, al producerii unei breşe în dimensiunea halucinantă a stagnării, a băltirii, exact ca într-o chiuvetă înfundată. În schimb, în volumul Pavor nocturn, tensiunea se diluează pentru că poziţia iniţial sfidătoare, susţinută de efectul de acid al expresiei turnate pe placa de metal a realităţii, a fost înlocuită cu una insertivă sau juxtapusă. Poezia se doreşte a fi o luminare din mers a fiinţei, prin traversare< „orele sînt acum din ce în ce mai scurte/ iar verile sînt mai scurte decît orele./ în fiecare an, treci pe lîngă alt soare. nui simţi/ căldura, simţi doar îngheţul, cînd dispare./ lumina vine şi pleacă, fără să aducă/ să ducă sau să lase vreo urmă.” De aceea, efectul strălucirii este pândit în obiectele sau substanţele cu proprietăţi fotonice consolatoare precum zăpada, luna, soarele sau epiderma însăşi, prin care se încearcă reconstituirea, la nivelul familiarului, a momentului de graţie. Clivajul cu care ne-a obişnuit poezia anterioară a scăzut la un efect retoric destul de comun< există, pe de o parte, iarna sau întunericul „de aici”, şi lumina „altui soare”, pe de altă parte, fără să genereze tensiunea inconfundabilă din cîntece eXcesive. De altfel, această scădere este asumată prin precaritatea ontologică a celui nici bolnav, dar nici pe deplin sănătos, care ni se confesează explicit şi conştient< luna se clatină „mai puţin dramatic” iar atitudinea cândva ofensivă se reduce la un „ocol furios”, dar „fără impact, printre umbre”. Se accede pentru prima dată la o dimensiunea metafizică, întrevăzută ca alternativă – încă firavă, evanescentă, nu îndeajuns de bine articulată - la existenţa concretă, abia ieşită din regimul de carantină autoimpus în cîntece< „aici începe tot timpul iarna şi se face întruna întuneric şi frig, dar din cînd în cînd lumina altui soare ajunge deviată/ şi trece şi peste bicicleta mea. nu mai ies din casă/ şi nu mai pedalez, dar o să ies o singură dată/ şi o să şi pedalez prin toţi acei pereţi/ luminaţi, care dispar imediat.” > „oriunde merg merg numai înainte ca un rechin./în vise nu eşti niciodată confuz.” Cele mai bune poeme rămîn cele în care se ac-

CroNiC{ centuează mai vechea inconsistenţă a lumii, asociată cu spaima viscerală şi autoironia, chiar în lipsa totală a elementelor oniric –consolatoare, aşa cum este al ;aselea text din ciclul Pavor nocturn < „ lumea asta care se zgîlţîie/ se ţine bine într-o branulă. şi seringi,/ multe seringi să fixeze. pe un hol infectat,/ într-o săliţă murdară./ cînd s-a terminat pentru el, m-a uitat pe loc,/ dar faţa lui continuă să crească peste a mea./ cînd o să se termine şi cu ea, o să mă uite pe loc./ bacteriile o să-i mănînce trăsăturile,/ dar modelul o să-şi continue programul./ şi micuţa genă letală/ o să alunece mai departe, intactă,/ ca o bărcuţă binecuvîntată.” Aşadar, timbrul poetic atât de ofensiv şi de acid din volumele anterioare (borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână, 2002, fratele păduche , 2004, cîntece eXcesive , 2005) pare a suferi aici o devirilizare, exact ca un organism care trece prin paradoxul unui tratament cu antibiotice puternice< ele îşi fac efectul, dar slăbesc mult sistemul imunitar, aşa cum venele îşi pierd elasticitatea şi se trombozează când sunt expuse la perfuzii prelungite. Vindecarea nu e nici pe departe văzută ca rezultat spectaculos, definitiv> revenirea presupune un proces dificil de recuperare a funcţiilor metabolice iniţiale ingerării abuzive de alcool. Toată poezia respiră, aşadar, un aer de tranziţie prelungită, de resemnare, de oboseală, de somnolenţă, de indecizie încă de la primul poem< „(...) cînd se trezeşte, e ca lovită din toate părţile/ pe manie iese printre oameni ca să se obosească,/ să se întoarcă obosită în subsol.” Asumat la prezent, firescul pare mai mult simulat sau autoindus decât trăit> el are forţă numai atunci când e dezirabil, exprimat la condiţional-optativ, şi contracarează „urgenţa”, aşa cum se obser vă într-unul dintre poemele eXcesive< „aş vrea să-ţi pot vorbi/ cu blîndeţe/ ca şi cum ferestrele/ casei noastre/ ar da înspre mare/ şi zilele ni le-am petrece/ privindu-ne/ şi seara ai picta/ sau ai ţese/ şi prietenii ar veni la noi înotînd/ şi organele noastre/ şi-ar fi uitat de tot/ activităţile fasciste/ şi viaţa noastră ar fi curată/ ca un cuţit de măcelărie/ proaspăt şters.” Nici măcar solidaritatea cu ea nu iese din aerul 54

septembrie 2011

de inautenticitate< „o ajut cît pot, dar o fac ostentativ/ ca şi cum aş vrea să adun puncte.”Aşadar, vedem un eu poetic care, în loc să trăiască, mai degrabă se autosugestionează şi încearcă din răsputeri să (re)înveţe gesturile cele mai comune, întocmai ca un comatos care a fost deconectat pentru mult timp de la cotidian. De aici senzaţia de stângăcie şi de apropriere a lucrurilor de obicei atât de simple şi de la îndemână< băutul apei „adevărate”, proiectat pe fundalul oniric al unor fîntîni arteziene, plimbarea prin pădure sau prin parc, pedalarea ingenuă şi relaxată, comunicarea însăşi, marcată mai mult de tăcerea celor doi, supravieţuitori înstrăinaţi ai unui infern comun< „ultima oară ne-am plimbat despărţiţi în parc / ne-am aşezat pe iarbă şi am tăcut, niciunul nu/ se mişca dar parcă ne vedeam cum dăm din mîini, / ca înecaţii. am vorbit primul, ca să repar (uită-te/ în spate, ce?, tocmai s-a transformat o păpădie/ galbenă întruna cenuşie, prea tîrziu, ai pierdut-o)/ şi după un timp ne-am dus acasă împăcaţi, am/ gătit, am vorbit. dar ştiam amîndoi că undeva sîntem/ stricaţi de tot (...)”. Pavor nocturn este un volum al urmelor adânci ale autodistrugerii, al revenirii lente, al convalescenţei prelungite, al unui Purgatoriu în care repulsia viscerală faţă de lume a fost înlocuită de spaima faţă de eXces. Echilibrul interior este încă fragil pentru că poezia şi realitatea încă îşi stau faţă în faţă, suspicioase, în ciuda intenţiei eului poetic de a le conferi proprietăţi analogice pentru a le împăca. Revenirea la „lumină“ se face chinuit, dintr-o penumbră contemplativă intermediară, în care densitatea întunericului pândeşte şi ameninţă în orice clipă cu recrudescenţa. Aşa cum uneori penitenţa Purgatoriului este mai cumplită decât cea a Infernului pentru cei cu şanse reale la mântuire, la fel se poate întâmpla şi cu expresia poetică din Pavor nocturn, care ar avea mult de suferit dacă indecizia autorului se va prelungi eXcesiv şi în următoarea lui carte. De aceea, cred că acest volum marchează doar o anticameră în poezia lui Dan Sociu, prin care era necesar să se treacă înaintea optării pentru o următoare formulă discursivă, lipsită de echivoc.

Daniel Fano

Daniel Fano (n. 1943) este un poet şi jurnalist cultural belgian care a publicat peste 500 de articole despre literatură, jazz, rock, operă, cinema, benzi desenate. Poet încurajat la debut de Joyce Mansour, Henri Michaux şi Dominique le Roux, uzează în textele sale de toate resursele de umor pentru a dezvălui coşmarul Istoriei şi iluziile suicidare ale speciei umane. A primit premiul pentru literatură al Societăţii civile a autorilor multimedia (SCAM). A publicat poezie< La Nostalgie du classique (Nostalgia clasicismului, 2004), Comme un secret ninja (Ca un secret ninja, 2007), À la vitesse des nuages (Cu viteza norilor, 2010)> proză< Le Privilège du fou (Privilegiul nebunului, 2005), Sur les ruines de l’Europe (Pe ruinele Europei, 2006), La Vie est un cheval mort (Viaţa e un cal mort, 2009). Romanul La Contrepartie (Contrapartida) va apărea la începutul lui 2012. 55


Poesis interna\ional

PoeZie

septembrie 2011

septembrie 2011

PoeZie

Poesis interna\ional

5

Eroare în privinţa persoanei (fragmente)

1 Feodor Dostoievski vorbea curent rusa şi nu s-a găsit nimeni să se mire de asta. Un băieţel aduce acasă un hulub pe care vrea să-l repare. Un bătrân poştaş îi spune cât de repede uită oamenii tot ce-i pasionase altădată. E posibil chiar în clipa asta cerul să defileze în ferestre, oaspetele fără chip să sosească după ce-şi va fi scos vesta roşie şi băieţelul să-şi viseze visul suprem < acela de-a se face cârnăţar până la sfârşitul vieţii sale pământene. Ar trebui ca draga ta mămică atât de obosită să te-ndemne să-i cunoşti pe fraţii Karamazov, dar ai cam supărat-o întrebând dacă nu-i o poveste interactivă, plină de trucuri şi chestii nostime, ceva ca-n desenele animate pe care le asculţi cu plăcere. Bine`nţeles că Fraţii Karamazov e un roman pentru cei care au memorie fragilă şi fantezist[ (bătrânul poştaş avea trăsături grosolane), la urma urmei „Dosto”, cum îi spui tu, are-ntr-adevăr o doză de mister şi de risc, şi categoric nu-i emoţia pe care-o aşteptai, dar te va salva de artisteria indolentă şi de toate tehnicile moderne. 2 În sfârşit, filosoful alătură două câte două cuvintele, „mami taitai”, „daga somnic”, dansează, prinde să înjghebe scurte fraze, face pe interesantul. Nu vă neliniştiţi, continuaţi să-i oferiţi alimente pe care le respinge, fructe şi legume, mai cu seamă dacă ţopăie, simte cum îi cresc aripi şi vrea să se joace de unul singur. Dar nu ezitaţi să-i fredonaţi câteva numărători copilăreşti în chineză reciclată dacă devine prea repede un fanatic al curăţeniei. Dacă observaţi o cât de mică anomalie auditivă, depuneţi-l într-o groapă destul de adâncă săpată între timp în mijlocul grădinii de către un judokan pocăit. Nu-l lăsaţi nici o clipă în faţa televizorului aprins, căci va alege numaidecât gripa sau viespea în locul poliţiei comunitare. 3 Despre acceleraţia Universului produsă acum şapte miliarde de ani nimeni nu vorbeşte în mijloacele de transport în comun. Şi totuşi, la ce slujeşte un telefon mobil dacă nu ca să discuţi despre enigma pe care fenomenul acesta a stârnit-o? Sau despre galaxia Andromeda care cade peste noi cu patruzeci de kilometri pe secundă, şi nu-i decât o mică-nghiţitură din Calea Lactee. Priviţi ce s-a întâmplat la Varşovia, pe străzile sale teatrale, ziduri staliniste, prozaice sloganuri publicitare – parcul Lazienski sub zăpadă anunţă sfârşitul lumii şi Chopin micul palat baroc locuit de păuni < iată-le cum placide se umflă în pene la zece grade sub zero.

Sub aparenţa unui nonşalant dandy era de fapt un pistolero cu sânge rece, metodic, precis, ce nu rata nicicând un contract şi scăpase întotdeauna de urmăririle poliţiei. Operase în majoritatea marilor oraşe ale lumii, ucisese ziarişti, magistraţi, cofetari, dansatori de tango... Se temea de convorbirile telefonice şi de mesajele pe web, ele putând fi descifrate în câteva ore de către computerele gigant care mergeau zi şi noapte la Fort Mead. Inchiziţia electronică luase ca pretext ameninţarea teroristă ca să se dezvolte în proporţii inimaginabile. Pieţe financiare fuseseră deturnate, societăţi împinse să dea faliment sau fiind în curs, după ce fuseseră sârguincios spionate, forţele de poliţie erau ele însele ţinta preferată a piraţilor informaticii. „Ai încărcătura la tine?” Îşi pipăi nervos vesta. „Îh``. Care-i problema ta? Te-au aşteptat. Coboară la nivelul minus 4, parkingul F-459.” Un Ford Mustang GT 2004 era garat acolo, capota întoarsă către ieşire, gata să se smulgă dintr-odată. Trebuia să-şi termine lucrarea. Aşadar acţionă telecomanda ca să deschidă portiera, se lipi de-un stâlp de susţinere, pistolul-mitralieră pregătit. Schimbară un ultim semnal complice. N-avu de aşteptat mai mult de-o treizecizecime de secundă < nu va mai şti niciodată diferenţa dintre necesitatea şi nonsensul unei caise. 6 Să te năpusteşti peste răţuştele obraznice e curată nemernicie. Cu atât mai mult cu cât, în urma acestei acţiuni, n-au nici o şansă să devină peste noapte Miss Monde. Dar în fine, trebuie uneori să violentezi morala şi, cu câteva excepţii, să te laşi dus de val. Poezia lui Albert Samain, atât de-ndepărtată şi puţin citită astăzi... Ce? Mai mult decât atât? Dacă o spui dumneata. Întreaga noastă admiraţie nu ne poate consola de ceea ce-i rudă cu pulberea, ceea ce denumim încă împărăţie e ca un număr la pantofi rămas pe veci secret, nostalgia e doar un comision înapoiat, atât de mic încât nu-ţi ajunge nici măcar să schimbi tapetul. Repetaţi după mine, mâncaţi pe apucate, nimeni, gândirea atentă şi nescrupuloasă (precizare importantă), pasaţi-mi glastra cu muşcate. 7 Cum să alături stringul şi sincopa? Cum să alături felaţia şi eufemismul sau parafraza? Cum să alături cunnilingus-ul şi catahreza, circumlocuţia? Tot ce seamănă cu un pian vă va părea fără-ndoială extraordinar, şi totuşi vă recomandăm să vă arătaţi stoic (domnule), decadentă (doamnă), pisăloagă (domnişoară), calmi ca o mangustă la ceea ce s-a spus. Demaraţi cu sfert de-ntoarcere când voi da semnalul, ţâşniţi spre imperfecţiune < politeţea nu se poate compara decât cu vineri. Cât despre nuga, nu-i aşa, nu-i bună decât să vă răsfeţe bolile.

4 Ratase concursul de pipi-la-ţintă în faţa porţilor operei. „Cred că-i o diversiune, ca lumea să nu privească-n altă parte. Dar proviziile de C4 descoperite în subsoluri? Ei vor acum lumea întreagă. O au deja. – Au petrolul, au industriile, au stupefiantele şi controlează bună parte din mass media, trec drept maeştri în dezinformare organizată, şi tot nu le-ajunge.” Un poliţist anonim < „Ce s-a petrecut? Clasică operaţie de război. Ne arată cu degetul de parcă am fi criminali. Am fost manipulaţi. Am căzut într-o capcană.” O lampă aprinsă dinadins ca să atragă fluturii. „Pe-aici, nu-ţi fie frică, târfuliţă, pe-aici.” Ochii săi se îngustară şi mai mult pe chipul său grăsuţ, iar apoi ploaia se porni atât de brusc încât o penurie de contabili cuprinse ţinutul. 56

prezentare şi traducere de Constantin Abăluţă

57


PoeZie

septembrie 2011

Poesis interna\ional

moartea nu se atinge de pielea frecată până la sânge moartea nu-şi varsă maţele pe rochia de muselină albă a marilynei monroe

rita Chirian

nouă însă ne sapă sub frunţi ca stropii de urină şi de amoniac ne lasă în urmă cu degetele de la picioare degerate şi cu unghiile crescute în carne ne înfundă gurile şi nările şi anusul cu jucării din plastic amare nouă însă moartea nu ne îngăduie să creştem muşcă din noi ca un bărbat obez vulva cheală a unei fetiţe * ratarea zgârie glezna ca un motan în călduri nu eu sunt păpuşa care aşteaptă în intersecţie să se prăbuşească una după alta toate clădirile nu eu aştept în încăperea asta îngustă moartea goală a fiecărui animal bolnav în braţele mele bărbaţii au guri de copil boala le valsează deasupra craniilor dezvelite iar picioarele ei de lemn lovesc în dezordine ca imaginile sacadate ale unui film mut * şi dacă vreodată am ştiut despre ce e vorba uităm cu fiecare zi mai mult aici nu plouă niciodată soarele răsare chiar în faţa ferestrei şi crapă supurând peste umerii tăi şi dacă înveleşti în ziare galbene trupurile celor pe care i-ai sfârtecat urletul lor chimic nu conteneşte niciodată< picioarele care lovesc în burtă izbesc întotdeauna dinăuntru degeaba ne ascundem feţele în palme acum

poker face

organele se dizolvă încet şi limba e acidă –

corpurile noastre plutesc peste oraş ca nişte delfini morţi încă sunt nopţi în care aştept întunericul și pielea ta îmi arde gura ca azotul lichid

tu ştii că viaţa noastră e un cadavru mutilat din care creşte un cactus albastru

1. abia ne târâm în halate

câte nume ai? la care răspunzi?

*

inima mea e un crematoriu de seringi infectate

suntem două vagoane ruginite peste care răsare o lună roşie respiră

2. în mine te mişti ca-ntr-o cămaşă de forţă

moartea nu ajunge acolo unde nu e niciun fir de praf moartea nu vine unde miroase a detergenţi

mâinile frământă carnea femeia nu cunoaşte tandreţea spaimele mi se strâng în jurul gurii ca sputa albă a alcoolicilor

58

59


PoeZie

Poesis interna\ional

septembrie 2011

*

GeDiCHt

septembrie 2011

Poesis interna\ional

poker face

fii bun, fii curat, lasă sângele să şiroiască şi iepurii să bea iarna din inima ta, dragostea mea, oamenii nu te storc ca-ntr-un intestin până mai eşti bun de ceva, nu te răsucesc pe toate feţele până mai poţi să faci vreun pas. acum ce-a mai rămas din căldura ta? ce semne încâlcite porţi pe piept? dar tu spală-ţi cu grijă sucurile fiecărui viol, fii bun, fii curat,

unsere körper schweben über der stadt wie tote delphine noch gibt es nächte in denen ich die dunkelheit erwarte und deine haut verbrennt mir den mund wie flüssige salpetersäure 1. wir schleppen uns in unseren kitteln eben noch so dahin sind zwei verrostete waggons über denen ein roter mond aufgeht atme

ţine-mă în braţe, spune-mi o poveste în care oamenii se prăbuşesc ca nişte cai negri de rasă.

der tod kommt dort nicht hin wo es kein staubkörnchen gibt der tod kommt dort nicht hin wo es nach reinigungsmitteln riecht der tod berührt die bis aufs blut geriebene haut nicht

fiindcă sufletele noastre sunt toxice, dragostea mea, zbârcite ca pielea epilepticilor,

der tod kippt sein gedärm nicht auf das weiße musselinkleid von marilyn monroe

strânge tu toate durerile, fiindcă fructele care cad din mine sunt omizi verzi,

uns aber furcht er die stirnen wie tropfen urin und ammoniak er hinterlässt uns mit erfrorenen zehen und ins fleisch gewachsenen zehennägeln er verstop uns die mäuler und die nüstern und den arsch mit bitterem plastikspielzeug

tu uită creierele grele ca blana udă de câine, mângâie mâna care ucide, mângâie-mă, fiindcă

uns aber erlaubt der tod nicht zu wachsen

aici nu se întâmplă niciodată nimic nici când statuile cad în genunchi ori când fluturii trec peste spatele tău ca o mare, când ziua miroase ca o gură bolnavă şi întunericul e roşu deasupra zăpezii,

er beißt aus uns wie ein fettleibiger mann die kahle vulva eines mädchens

când părul meu nu te acoperă decât pe jumătate şi gâtul se dezveleşte alb înaintea roţilor trenului,

nicht ich bin die puppe die an der kreuzung darauf wartet dass nach und nach sämtliche gebäude einstürzen nicht ich warte in diesem engen raum auf den nackten tod jedes kranken tiers

cântă, dragostea mea,

in meinen armen haben die männer kindermünder

fii bun, fii curat.

die krankheit tanzt walzer über den bloßen schädeln und ihre holzbeine poltern durcheinander

* das scheitern kratzt am schienbein wie ein paarungswütiger kater

wie die abgehackten bilder eines stummfilms * und wenn wir mal gewusst haben wovon die rede ist so vergessen wir es täglich mehr hier regnet es niemals die sonne geht vor meinem fenster auf und verreckt im untergang über deinen schultern und wenn du die leiber derer die du aufgeschlitzt hast in gelbe zeitungen wickelst bricht ihr chemisches gebrüll niemals ab< die beine die in den bauch treten bewegen sich immer innen umsonst verbergen wir jetzt unsere gesichter in den händen die organe lösen sich langsam auf und die zunge ist sauer – 60

61


Poesis interna\ional

GeDiCHt

septembrie 2011

Libertatea formelor fixe du weißt dass unser leben ein verstümmelter leichnam ist aus dem ein blauer kaktus wächst * wie viele namen hast du? auf welchen antwortest du? mein herz ist ein krematorium für infizierte impfspritzen

1. Care a fost momentul în care poezia pe care o scrieţi a preferat instrumentele clasice celor „moderne”? 2. in mir bewegst du dich wie eine zwangsjacke

2. Ce etape mai importante aţi resimţit în transformările prin care a trecut stilul versurilor dumneavoastră pân[ azi?

die hände kneten das fleisch die frau kennt keine zärtlichkeit die ängste versammeln sich um meinen mund wie das weiße sputum der alkoholiker

3. Cum consideraţi că a evoluat condiţia formelor fixe şi a instrumentelor clasice (ritm, rime) în poezia ultimilor ani?

*

4. Care sunt avantajele şi care ar fi dezavantajele pe care le-aţi resimţit în timp pentru poezia dumneavoastră faţă de formele complet libere?

sei gut, sei rein, lass das blut strömen und die hasen im winter von deinem herzen trinken, mein liebster,

5. De unde credeţi că ar trebui să înceapă „alfabetizarea” atunci când este vorba despre poezie? (3-4 titluri cu câte un rând de justificare pentru fiecare titlu recomandat.)

die menschen wringen dich nicht aus wie im darm solange du noch zu etwas taugst, wenden dich nicht von einer seite auf die andere solange du noch einen schritt tun kannst. was ist nun von deiner wärme übrig geblieben? was für verworrene zeichen trägst du auf der brust? du aber wasche achtsam die säe jeder vergewaltigung weg, sei gut, sei rein, halt mich in den armen, erzähle mir eine geschichte in der die menschen wie schwarze rassepferde zusammenbrechen. denn unsere seelen sind toxisch, meine liebe, runzlig wie die haut der epileptiker, sammele du alle schmerzen, denn die früchte die aus mir fallen sind grüne maden, vergiss die hirne, schwer wie nasse hundefelle, streichele die hand die tötet, streichele mich, denn hier geschieht niemals etwas, weder wenn die statuen in die knie gehen oder die schmetterlinge wie ein meer über deinen rücken ziehen, wenn der tag wie ein kranker mund riecht und das dunkel rot ist über dem schnee, wenn meine haare dich nur halb bedecken und der hals sich weiß entblößt vor den rädern des zugs, sing, meine liebe, sei gut, sei rein.

aus dem Rumänischen von Ernest Wichner 62

Gabriel H. Decuble vacuum, astfel încât să ceară cu necesitate un nou conţinut, să devină receptaculul perfect pentru un fond modern suficient de dens. Aşa că mi-am repetat în minte ani în şir scheme metrice până ele s-au golit de sens şi au devenit automatism. Aşa doar poţi evita efectul umorului involuntar, pentru că nu ai a scrie în metru antic despre filosofemele vreunui politician, decât dacă intenţia este parodia. În metru trebuie să te regăseşti ca într-o respiraţie firească, forma fixă nefiind un „fix”, o obsesie a puriştilor, ci doar autodisciplinare. E un fel de yoga poetică. Scriind astfel îţi negi insuficienţa respiratorie, îţi negi pornirile de ştrengar alergând pe maidan după o minge sau, în cel mai bun caz, prin parcuri după doi ochi negri. Poţi respira, ca poet, şi cu insuficienţă, pe aripile tahicardiei, dar mai bine e să respiri cu măsură, fiind aceasta, măsura, chiar tautologia Creaţiei. Obţii astfel un maxim de aer (citeşte< fond) într-un minim de plămân (citeşte< formă). Dar până şi măsura trebuie folosită cu măsură, iar uneori excesul este bun.

1. Nu pot vorbi de un moment anume, ci de un proces de consolidare a unor convingeri, care a durat cam zece ani, începând cu sfârşitul anilor ’80, când am debutat. Peatunci, poezia încă era sub influenţa covârşitoare a lui Nichita Stănescu, în ciuda faptului că generaţia ’80 îşi găsise deja o formulă proprie, dar a fi epigonul lui sau al optzeciştilor nu era, din punctul meu de vedere, o opţiune. Aşa încât am preferat să aştept până avea să se decanteze ceva care să mă definească întrucâtva. Deja din 1988, Sonetele către cei din stirpea lui Diomede, fiind sonete, aveau formă fixă. Tocmai avusesem experienţa traumatică a armatei şi mi-am zis că neghiobia şi tembelismul întâlnite acolo trebuie acuzate implicit, nu manifestoid, cum o face, de pildă, proza unui Bacalbaşa, ci opunându-le o adevărată disciplină a spiritului, reperabilă – dar ca antimodel –, la nivelul unei figuri cu aură marţială din cu totul alt timp, dintr-un timp mitic. Neghiob şi tembel era acest Diomede al meu. Mi s-ar fi părut impropriu să scriu sonete către locotenentul-major Chiţac – cel caremi confiscase volumele de Platon de sub pernă –, pentru că nu poţi arbora o membrană atât de subţire între tragic şi caricatură şi să ceri acestei membrane să mai şi vibreze. Dar nu se făcea să mă opresc la sonete. Chiar Nichita Stănescu spunea în mod repetat că cea mai frumoasă poezie în limba română ar fi Odă (în metru antic) a lui Eminescu. (Nu ştia el că respectiva poezie e în bună măsură o traducere din Horaţiu.) Prin urmare, metrul trebuia recuperat, însă nu cu orice preţ, el fiind una din moştenirile culturale ale antichităţii care apasă greoi. Deci trebuia lăsat să se videze înde sine, creând efectul de

2. În 2001, volumul Epistole şi alte poeme (definitivat, de fapt, din 1999) a însemnat finalizarea efortului de a scrie în metru antic şi în forme fixe şi, totodată, absolvirea acestora. De altfel, chiar din acel volum, în ciclul Glose, experimentam o formă poetică în care textul parazitar – glosa marginală sau interlineară, după cum era dispusă –, deconstruia ce se spunea în textul referenţial, uzând în tot acest timp de rimă şi ritm< o antipoezie cu mijloace poetice. Era semnalul unei viitoare prefaceri, întrucât cred 63


Poesis interna\ional

aNCHet{

că datoria oricărui poet e fie să se reinventeze permanent, fie să tacă. Prin urmare, Eclectica (2007) a fost un cu totul alt discurs poetic. La suprafaţă era mimată antipoezia (printr-o acută priză la eveniment< globalizare, fotbal, gripă aviară, asteroizi şi, în genere, toate apocalipsele lătrate zi de zi pe canalele tv) şi versul liber de orice constrângeri, dar volumul avea şi un motto şi un subtitlu, pe care nu le-am pus la început, ca să mă joc puţin cu leneşii noştri critici. Ideea cardinală, dată de un citat din Paracelsus, era că suntem suma tuturor animalelor (Lavater ar spune că ni se şi văd pe faţă) şi că, atât timp cât le realizăm in actu doar pe cele de jos, rămânem la insensibila antipoezie, pe când înălţarea la poezie vine doar pe aripile păsării din noi. De-aici motto-ul< „păsări, nepăsări” (a se proba diferenţa comparându-l pe evanghelistul Ioan, care are ca simbol vulturul, cu Luca, al cărui simbol e taurul – ce diferenţă!). Or, pasărea respectivă îşi lua zborul la sfârşitul volumului, în ciclul Româneasca, unde reţeta formală cuprindea şi rima şi ritmul. După aceea, din 2007, am scris în general în germană (în formă liberă, dar şi un text rimat – rima, în germană, are posibilităţi incomparabil mai limitate), anul acesta revenind la limba română< lucrez acum la un volum de poezie în oarecare măsură experimental, cu unele ready-made-uri, dar care îşi propune, în esenţă, să redea demnitatea stilistică unui mod verbal nepredicativ – mai multe nu pot spune acum, decât că nu seamănă cu ceea ce am scris înainte. Şi, în tot acest timp, am lucrat şi lucrez, când am parte de suficient „oţ” şi nu sunt angajat în vreun „negoţ” – la un poem epic alegoric, care va avea 33.333 de versuri (în forme relativ fixe, rimate), va conţine toate cuvintele limbii române şi va apărea cel mai probabil postum (deocamdată are doar 1.847 de versuri.) Nu mă sperie nici perspectiva de a-l lăsa neterminat, poate cândva se va găsi cineva gata să-l continue, cineva care să preţuiască la fel de mult lucrurile inutile. Eu îl dispun testamentar cu cea mai mare iubire faţă de viitorul limbii române. În fond, Guillaume de Lorris nu a făcut altfel cu al său Roman de la rose, neştiind că Jean de Meung avea să-l continue abia peste 45 de ani, şi nu incertitudinea a fost cea care l-a omorât pe Guillaume, ci probabil o elegantă de gută. Rezumând< nu poţi scrie toată viaţa cu acelaşi impetus emoţional. Dar, mai ales, nu poţi scrie în aceeaşi formă toată viaţa, decât dacă te cheamă Adrian Păunescu. În general, biografia poetică a modernilor de mare anvergură a însemnat o ermetizare progresivă a discursului poetic, fiecare dezvoltând ceea ce se numeşte o „mitologie privată”, o serie de simboluri recurente, toate cu acoperire în experienţa existenţială, dar recuperate intransparent la nivel poetic< nici măcar apropiaţii acestor poeţi nu deţin „cifrul”. (Nu ştie nimeni ce a înţeles Celan prin sintagma „No pasarán!”, pentru că nu a luptat nici în războiul civil din Spania, nici în Rezistenţă, dar cu siguranţă a dus o aprigă luptă interioară. Cui îi va fi spus el< „Pe-aici nu se trece”?) Eu nu pot spune că m-aş fi ermetizat, mai am de trăit multe până când pârdalnica biografie să se prefacă, alchimic, în ceva mai de preţ, însă tendinţa către încifrare a fost prezentă încă din primele poezii publicate. Mi-ar plăcea, totuşi, să trăiesc suficient de mult, încât să ajung să scriu poezie religioasă adevărată, să pot spune suav, imponderabil, străluminat< dona mihi requiem. Şi să nu fiu eu, ci Marele Subînţeles, cel care să

septembrie 2011

Gabriel H. Decuble adauge adjectivul... sempiternam, pentru că a-i fura lui Dumnezeu cuvintele din gură e un sacrilegiu de neiertat. Desigur, aş putea să mă exersez şi acum în registrul religios, dar aş fi nesincer, pentru că încă îmi clocoteşte sângele. Pentru a fi autentic în poezia religioasă, ai nevoie de acea familiaritate cu nefiinţa pe care doar copiii foarte mici şi bătrânii foarte bătrâni o au. 3. Formele fixe sunt regenerescente, după cum alternează modele literare. Când moda nu le este favorabilă, ele supravieţuiesc prin acei autori care, în răspăr cu orientările dominante, fac din ele un crez. Nu ştiu ca ele să fi fost cultivate cu obstinaţie în poezia de-aici sau deaiurea din ultimele decenii. Oricum, e mai bine ca ele să supravieţuiască decât să se lăfăie în peniţa oricui, pentru că presupun iniţiere. În Germania există Durs Grünbein care se foloseşte, metodic, de forme fixe, în care toarnă conţinuturi foarte actuale. Dar o face de mult timp şi a căzut deja în manierism. În Franţa există Oulipo, dar gruparea internaţională – de la Queneau, mai demult, până la Pastior, în anii ’90 şi la Ian Monk, astăzi – nu se folosea şi nu se foloseşte decât rareori de forme poetice prestabilite, ci mai curând de constrângeri formale autoimpuse, adesea inventate ad-hoc. La fel făcea, în parte, daneza Inger Christensen. Poate aceasta să fie salvarea formelor fixe, însă doar în măsura în care omul postmodern nu mai are trăiri autentice şi atunci transformă totul într-un joc al minţii, într-un „als ob” ca surogat de viaţă.

septembrie 2011

aNCHet{

da efect de insolitare! –, dar e puţin probabil, pentru că e scris la 16 ani, iar pe atunci Rimbaud nu-l cunoscuse încă pe Verlaine. Ei bine, riscul ratării pândeşte mereu când forma fixă, îndeosebi metrul, nu traduce o stare sufletească autentică. Furia ţi-o distilezi în iambi, duioşia nostalgică o laşi să curgă în paion, iar scârba faţă de o femeie cu celulită ţi-o reprimi pur şi simplu. Nici măcar estetica urâtului nu se clădeşte pe resentiment, care este pre-caritatea psihică prin excelenţă, este de dinainte de iubire – singura ziditoare. Dacă, totuşi, ai un sentiment ireprimabil, fie el şi precar sufleteşte, şi crezi că e musai să dai cu poezia-n populaţie – pentru că poezia este, la bază, curată egomanie, de aia şi vorbim de un „eu” liric –, atunci mai bine foloseşti versul liber de orice constrângere< c-aşa ţi-a venit la gură... La rimă, fie că o vezi ca pe o „nuntire de concepte”, precum Noica, fie doar ca pe un artificiu, virtuţile sunt altele. Voi exemplifica tot prin recurs la Rimbaud< în ciclul dedicat Ofeliei, poetul, altminteri ambidextru în materie de metaforă, devine stângaci şi spune despre improvizata sirenă de apă dulce, cu părul unduind ca un mănunchi de grej şi chipul palid, ascuns sub o împletitură de gătej, că dumneaei ar fi frumoasă „comme la neige”. Banal. Noroc că, două versuri mai jos, Rimbaud îşi aduce aminte< „les vents de Norwège” i-ar fi susurat libertatea, dându-i astfel prilej de suicid, luând hotărârea să se-arunce-n vârtej. Astfel, prin insolitul asocierilor pe care le propune, rima poate salva metafora şubredă. Ce se păstrează din toate aceste virtuţi în poezia actuală, cu vers liber? Las cititorul să judece singur. Eu, unul, folosesc forma liberă în general ca antipoezie, ca mască, în dosul căreia trebuie divinată poezia. Dar, în volumul la care tocmai lucrez, folosesc, în multe poeme, forma liberă cu rimă internă.

judecăţi de valoare. Îmi voi lua libertatea de a deturna puţin. Forme complet libere nu există decât în literatura avangardistă, prin excelenţă antimimetică. Dar atât timp cât există o mimesis, până şi respiraţia naturală imprimă o formă conţinutului, una care are şi ea câteva rigori, intrinseci. În plus, repetiţia, ca figură de stil, are în poezia cu formă „liberă” cu totul alt efect decât în limba curentă, din ea rezultând atât un anumit ritm, cât şi un tenor semantic. Dacă, într-o discuţie de crâşmă, zici de 10 ori „America” într-un interval de cinci minute, zice lumea că eşti incontinent, că ai băut poate prea mult sau, în cel mai bun caz, că ai o obsesie. Dar de la un poet exact asta se aşteaptă. Cine a citit poezia Beat sau a ascultat câteva performance-uri cu Nuyorican Poets, ca să iau nişte exemple de dată relativ recentă, ştie că repetiţia are la ei un rol covârşitor< ea ţine atenţia publicului trează. Aşadar, fixă sau nefixă, forma are întotdeauna avantaje. Problema apare când forma e „chixă”, când e folosită ca manieră. Voi lua ca exemplu sonetul lui Rimbaud Vénus Anadyomène, un sonet static, în ciuda valurilor din balie sugerate prin ritm, şi fad, în ciuda sinesteziei din versul 9, un sonet care contrazice toate preceptele estetice ale lui Lessing. (Acesta, în eseul Laocoon, arătase ce este propriu artei plastice şi nu are voie să facă în nici un caz poezia< degeaba eşti primul poet din lume care descrie celulita, pentru că poezia nu se ocupă cu aşa ceva> ea, eventual, pune celulita în acţiune...) Or, de dragul unui comic pueril, Rimbaud întâi se pierde în descrieri seci ale falsei Venus, după care vorbeşte de nişte detalii de pe corpul ei care ar trebui văzute cu lupa. Totuşi, ochiul minţii este şi ochean şi lupă în acelaşi timp. Foloseşte-l! Dacă n-ar fi acel efect de insolitare din ultimele două versuri („Et tout ce corps remue et tend sa large croupe/ Belle hideusement d'un ulcère à l'anus.” – semn că poetul şi-a adaptat dioptriile, până la urmă), poezia ar fi un mare rateu. (Nimigean a folosit o imagine asemănătoare, a unui „cur răsbortelit de hoaşcă”, dar în contextul dezabuzării politice, salvând astfel ambele registre< pornograficul şi politicul. În plus, la Nimigean, rima şi ritmul sugerează tocmai acuplările nefireşti din politica românească, respectiv cadenţa lor necurmată – sic!) Aşa, sonetul lui Rimbaud e ratat tocmai ca sonet, pentru că forma doar dublează inflaţionar licenţa deja angajată prin fond. Poate Rimbaud a mizat pe apropierea de sonetele pornografice ale lui Pietro Aretino, dar a ignorat că acestea din urmă sunt dinamice, descriu „poziţii” sexuale şi clădesc pe o constantă antropologică („perché tutti per fotter nati siamo”), nu se epuizează în satirizarea unei biete femei, rămasă până azi anonimă. Singura şansă a acestui poem ar fi ca istoria literară să demonstreze că acea Venus era de fapt... un bărbat – ăsta

5. - Epistolele lui Horaţiu (cea către Pisoni numită şi Ars poetica), pentru tot ce înseamnă instrumentarul poetic şi, mai ales, pentru ce înseamnă o recusatio (vezi epistola 2,1, către Augustus), altfel spus< pentru a învăţa când şi cum trebuie să taci în poezie. - la alegere< Walther von der Vogelweide sau Goethe, dar integral, pentru ce înseamnă să arzi toată viaţa precum lumânarea, să schimbi zeci de registre, să treci de la imprecaţia cu spută la mărturisirea cu buzele muşcate, de la mâinile împreunate a rugăciune la mâna strecurată sub fustă. - la alegere< Gottfried Benn sau George Bacovia, dar integral, pentru ce înseamnă să asumi fără rest o atitudine existenţială, fie aceasta resemnarea cinică sau dezolarea.

4. Decenţa mă opreşte să vorbesc despre poezia mea, pentru că întrebarea reclamă, cel puţin în subsidiar, 64

Poesis interna\ional

65


Poesis interna\ional

aNCHet{

septembrie 2011

Florin Dumitrescu nu e rima, ia homeoteleuta, dă-o-napoi... – reflectă angoasele modernităţii, dezechilibrele stilistice oglindesc dezechilibrul ontologic... Erau adevăruri pe care eu doar le intuiam atunci... ori nici atît< mă îmbibam cu ele instinctiv, epidermic. În fond, dacă azi se scrie alb - şi dacă mai tuturor li se pare normal să se scrie alb – e pentru că trăim într-o dizarmonie globală, într-un haos generalizat, în care orice speranţă a „rimării” lumilor e negată. Poeţilor tineri li se pare azi normal să redea oralitatea, platitudinea, banalul cotidian. Acestea sunt însă descoperiri care au luat timp, care au semnificat înlăturarea unor văluri succesive... Eu cred că e mai sexy să rămîn în stadiul acesta de striptease stilistic decît să atac nuditatea versului alb, despuiat de efecte. OK, n-am stat doar în biblioteci, am frecventat şi cenaclurile vremii< Universitas-ul lui Mircea Martin, cenaclul lui Ulici de la Preoteasa, mai tîrziu Cenaclul Litere al lui Cărtărescu. Pe optzecişti îi descoperisem în modul cel mai neaşteptat< în pamfletul-serial al lui Eugen Barbu din revista Săptămîna, pompos intitulat „Judecata de apoi a poeţilor”. Săptămîni, chiar luni de-a rîndul, autorul Gropii îi toca mărunt pe Cărtărescu, Iaru, Stratan, Coşovei etc., aflaţi atunci la vremea debutului. Ei, care veneau cu un limbaj poetic cu totul nou, erau vulnerabili în faţa oricărui critic oficial din epocă. Or, Barbu decupa din poemele lor tocmai acele pasaje mai riscante, mai neconforme cu canoanele şi le cita copios, comentîndu-le cu umor indignat de Moş Teacă. Eu citeam amuzat comentariile, dar observam că empatizez mai degrabă cu poeţii, că rezonez la modul fizic, somatic, cu versurile lor de un umor dement, de o violenţă isterică, de un radicalism pe care îl reclamam cu toată fiinţa. Ceea ce se voia o campanie denigratoare a avut asupra mea efectul unei călduroase recomandări de lectură. Din Săptămîna am ricoşat natural în librării şi biblioteci şi în revistele mai favorabile tinerilor scriitori, pe care îi vînam cu neastîmpăr de fan< voiam mai mult, voiam – vorba aceea – Totul... Debutul cenaclier mi l-am făcut la Universitas, laolaltă cu Saviana Stănescu (cea care azi e copilul teribil al dramatugiei americane). Pe vremea aceea erau foarte activi Gârbea, Ruba şi Boerescu, care ne-au luat în primire şi ne-au dat primele sfaturi. Ne aflam în anii optzeci, dar lor li se zicea nouăzecişti, pentru că era prevăzut să debuteze în volum abia deceniul următor. E posibil ca versurile mele din acea vreme să resimtă un fior de Ruba şi un fason intertextual în stilul Gârbea. Cred că atunci trecusem la versul alb, dar încă mai strecuram rime, cu intenţie ironică, după moda vremii. Cristi Popescu, vedeta absolută, era mai puţin comunicativ, mai ales cu debutanţii. El citea lungi poeme în proză – între timp devenite clasice – care mă frapau prin absurd şi prin acel tragism crunt, înveşmîntat în umor, care a devenit amprenta sa notorie. Dacă am suferit vreo influenţă popesciană, nu s-a întîmplat în mod conştient... şi nu în acei ani.

1. Ne naştem în cîntece de leagăn doldora de rime, ritmuri şi aliteraţii> creştem în seva unei culturi populare în care tu eşti "Răzvănel coadă de purcel", iar eu sunt "Florineaţă pui de raţă"... Gradiniţa şi şcoala ne alimentează cu "poezii şi cîntecele"... E un întreg repertoriu, deja clasic, al copilăriei< Elena Farago, Otilia Cazimir, Topîrceanu> Alecsandri şi Coşbuc la vremea lor, un strop de Arghezi şi un topping de Eminescu... La un moment dat însă, prin gimnaziu, ni-l predă pe Blaga... şi atunci corola de minuni se destructurează. Indu imaginea asta la nivelul istoriei literaturii şi ai să obţii aceeaşi dispunere într-un bigger picture< milenii de oralitate în care rima şi ritmul slujesc memoria rapsozilor pre-alfabetici> secole de poezie clasică şi/sau manieristă, în care tropii de tot felul se întrec să provoace (în)cîntare... şi, la un moment dat, vin modernii, cu geniul lor orbitor, şi lasă o moştenire pe care nu toţi epigonii lor ştiu să o gestioneze. Toţi se cred Rimbaud, toţi se visează Whitman... sau, după caz, expresionişti nemţi. Cînd eram adolescent, în anii '80, mai toţi poeţii diletanţi se dădeau Nichita Stănescu... Laşi frîu liber iraţionalului, debitezi fraze "înaripate", fără sens... Fetele zic că eşti sensibil şi te ţin de mînă prin parc, iar profii te trimit în tabere de creaţie. Cool sau ce? Eu în gimnaziu şi liceu m-am ţinut de epigrame şi pamflete licenţioase< mergeau la ţintă, îi făceam pe toţi să rîdă şi mi le învăţau toţi pe de rost! Fetele păreau mai uşor de cucerit cu madrigale graţioase pe seama numelor sau a trăsăturilor fizice (rimam „micuţă” cu „drăguţă” fără prea multe scrupule estetice). Picasem în tabăra tradiţionaliştilor, se pare... 2. În anii '80 şi începutul anilor '90 (care au coincis cu liceul şi prima facultate), am fost şi eu, ca şi alţii, atras de avangardă< era fructul oprit în acea epocă naţionalist-comunistă> era pagina cea mai cenzurată din manuale... şi, fireşte, era atracţia iraţionalului, care ne îmbăta de fericire în anii aceia de cultură supravegheată, mestecată oficial şi servită cu linguriţa. Şi nu era chiar pustiu peisajul< în anii ’80 au fost editaţi Vinea (integrala poetică, îngrijită de Elena Zaharia), Tzara în română (culegerea lui Saşa Pană), dar şi Voronca, şi Fundoianu... Am preluat prin mimetism stilul lor care se desprindea de simbolism cu ironie şi cucerea, cu îndrăzneală şi teribilism, noi teritorii. Pe vremea aceea nu stăpîneam instrumentele retorice, eram ca un compozitor naiv care nu compune pe note, ci după impresii, majoritatea reminiscenţe din cîntecele altora. Or avangardiştii nu renunţă abrupt la rimă, ritm şi prozodie. Ei le abandonează treptat, le reiau apoi, după un joc cu reguli laxe şi incerte. E ceea ce fac şi anumiţi poeţi francezi de la începutul secolului XX (Apollinaire, Jacob, Cocteau, Radiguet şi Reverdy), pe care i-am ingerat treptat în pîntecele meu epigonic. Apoi am descoperit opera poetică a lui Queneau, cea cu milioane de faţete, în care m-am afundat ca un zigot fericit. Desigur, acum ştiu, acum ştim cu toţii, e cultură generală< acea prozodie ezitantă – uite rima, 66

septembrie 2011

aNCHet{

La sfîrşitul anilor optzeci, prietenul meu Artan m-a îndemnat să scriu texte de cîntece pentru Timpuri Noi. Aşa am început activitatea de textier, multă vreme dînd la perete, cum se spune, adică fără măcar să sper că se va cînta pe textele mele> dar eram fanul Timpuri Noi cel mai fericit şi asta conta. Apoi chiar au cîntat pe textele mele, după ’90, iar eu m-am luat tot mai în serios> am început aventura cu Sarmalele Reci, care m-a consacrat propriuzis... Pe la mijlocul anilor ’90, în parte şi datorită noilor mele studii de filologie, ajunsesem la o viziune extremistă asupra poeziei, pe care o vedeam esenţialmente orală, maxim tributară muzicii, dansului, ritualurilor sincretice din vechime. Etichetasem modernismul ca o deviaţie fără sens, ca un drum înfundat, iar epoca tiparului, aşa-zisa galaxie Gutenberg, - drept cea mai mare pacoste pentru poezie, care chipurile ar trebui să zboare liberă, muzicală, neîngrădită de hîrţogăria şi birocraţia cărţii scrise... În starea asta de radicalism am ajuns la cenaclul Litere, unde Simona Sora, secretara de atunci, m-a programat să citesc în aceeaşi seară cu Iulian Tănase, singurul cu care părea să am unele afinităţi... Deşi eram student la Limbi Străine, mergeam de cîte ori puteam la orele lui Mircea Cărtărescu de la Litere – pe vremea aceea ţinea oficial seminarii, dar aveau valoare de curs. Eram orbit de el ca poet, ca maestru manierist impecabil, atît în versuri, cît şi în proză. Atunci însă îl descopeream ca prof< mi-a fost o adevărată călăuză, mai ales că începusem să sufăr în acea vreme de complexul de superioritate al studentului de Limbi Străine, care, după ce se luptă cu bibliografiile unor mari literaturi multiseculare, începe să dispreţuiască literatura română... M-au marcat orele despre Dimov (lui Cărtărescu îi datorez mania mea pentru maestrul Băii) şi despre Păunescu (se ştie, Mircione a fost printre primii care au adoptat, încă din anii ’90, o poziţie nuanţată faţă de poetul Ultrasentimentelor, el însuşi un portdrapel al manierismului şaizecist-şaptezecist).

Poesis interna\ional

Florin Dumitrescu poezie actuală e mult mai tolerantă, mai deschisă către acceptarea şi receptarea diferenţelor, a alternativelor. 4. Evident, există problema traducerii. E absurd şi e inuman să îi cer unui traducător să-mi respecte prozodia. Nu sînt deloc vreun Villon sau Baudelaire ca să pretind reinterpretări, recompuneri în altă limbă. Există, bineînţeles, varianta traducerii „la liber”, care păstrează sensul amplu al mesajului, în detrimentul sonorităţii (deşi, se ştie, în poezia manieristă, sonoritatea este purtătoare, chiar generatoare, de sens). Este şi o verificare a faptului că poezia ta se susţine şi pur conţinutistic, în absenţa ambalajului sonor (despre care am zis, da, că nu e un simplu ambalaj)... M-am bucurat foarte mult atunci când Fanny Chartres mi-a tradus „la liber” o serie de poeme şi, mai ales, m-am bucurat să văd că literaţii francofoni care fuseseră invitaţi de către Institutul Francez mi-au apreciat versurile. (Îi sînt recunoscător lui Matei Martin că mi-a prilejuit această oportunitate.) Cu toate astea, îmi dau seama că versurile mele ridică o barieră de ordin formal în faţa posibililor traducători.

3. Se simte un reviriment al formelor fixe. În ’97, când am debutat cu Ana are mere, mai toţi criticii spuneau că rima e perimată, că risc să fiu expirat şi patetic, dacă abuzez mă cantonez în sonete şi versificaţii alambicate. Cei mai toleranţi admiteau formele fixe doar cu funcţie ironică, parodică< le poţi folosi, spuneau, doar în măsura în care semnalizezi clar că faci mişto de istoria literară şi nu te iei prea în serios ca poet clasicizant. Doar că nu e aşa de simplu. Nu poţi explora serios ironia, fără să treci în partea cealaltă, în emisfera sumbră... Şi, se ştie, nici umorul nu se susţine de unul singur, fără pandantul durerii, al suferinţei. Dacă ar fi fost să-i ascult până la capăt, aceiaşi critici mi-ar fi reproşat că rămân un simplu epigramist... Ce s-a întîmplat în ultimii ani mi-a dat curaj. Am văzut că Brumaru şi Foarţă „rulează”> am văzut că Soviany şi Bican îi prind din urmă> iar Dinescu e deja în empireu!... L-am descoperit pe Acosmei, cu ale sale Sonete în x, precum şi pe Chris Tănăsescu, care e un fenomen! Mai sînt şi alţi poeţi minunaţi, precum Sorin Gherguţ, care jonglează undeva la graniţa dintre stiluri şi retorici. (Scuze celor care mi-au scăpat.) Am văzut că manierismul şi neomanierismul sînt prizate mai mult tocmai de către generaţiile cele mai tinere, fracturişti, douămiişti, atât de diferiţi în aparenţă ca opţiuni estetice. Am descoperit că piaţa de

5. Păi, ca absolvent filolog, simt datoria să încep cu Structura liricii moderne a lui Hugo Friedrich şi cu Manierismul în literatură de Gustav René Hocke, cărţi fundamentale – prima pentru decriptarea poeziei moderne> cea de a doua – pentru aclimatizarea cu lumea manierismului. Pentru fanii barocului şi ai manierismului, biblia absolută este Il Cannocchiale Aristotelico (Luneta aristotelică), o carte scrisă de Emanuele Tesauro în secolul XVII. Eu am avut prilejul să o răsfoiesc în original într-o bibliotecă din Italia, sub supravegherea unui custode, dar asta e o dileală de manierist pervers. Ca şi în cazul lui Gracián sau al altor corifei baroci, exită o mulţime de exegeze care să ni-i apropie şi să ni-i explice pe înţelesul nostru de peste milenii. 67


septembrie 2011

PoeSia

Poesis interna\ional

como un poeta de una película coreana

Claudiu Komartin

aquella tarde esperé con un animal atormentado en el pecho en uno de los bancos de la universidad y todo a mi alrededor me susurraba que había fracasado mientras mis manos sobre las rodillas contaban una triste historieta de cinco años atrás (hacía varios meses que ya no soñaba y por mucho que yo lo intentara ya nadie me tomaba por un chico malo). caía la tarde. en el cielo, lucecillas quizás se anunciaba algo, I couldn't care less.

foto< Ana Toma

junto a la fuente, dos palomas rechonchas despertando la imagen de tus senos una mañana< te mirabas al espejo con el pelo algo enmarañado y esa sonrisa capaz de hacerme desear ser uno de los hombres buenos que alimentan a las palomas. estaba en el banco, junto a mí algo centelleaba en la fuente, los hombres pasaban, se estrechaban en brazos, se separaban y yo estaba triste como un poeta de una película coreana pensando en que debes marcharte y que las nubes son tan hermosas

ca un poet dintr-un film coreean traducido por Elena Borrás García în după-amiaza aceea am stat cu un animal tulbure-n piept pe una din băncile de la universitate şi totul în jur îmi şoptea că ratasem iar mâinile mele aşezate pe genunchi spuneau o povestioară tristă de acum cinci ani (nu mai avusesem nici un vis de luni bune şi oricât aş fi încercat nu mai păcăleam pe nimeni că aş fi un băiat rău). se lăsa seara. pe cer se vedeau luminiţe poate se anunţa ceva, I couldn't care less. lângă fântână, doi porumbei grăsuţi trezind imaginea sânilor tăi într-o dimineaţă< te priveai în oglindă cu părul puţin ciufulit şi cu zâmbetul acela în stare să mă facă să-mi doresc să fiu unul dintre oamenii buni care hrănesc porumbei. stăteam pe bancă, lângă mine ceva sclipea în fântână, oameni treceau, se strângeau în braţe, se despărţeau şi eu eram trist ca un poet dintr-un film coreean gândindu-mă că tu trebuie să pleci şi norii sunt atât de frumoşi 68

Claudiu Komartin (n. 1983, Bucureşti) a debutat cu Păpuşarul şi alte insomnii (2003, 2007), care a primit Premiul Naţional „Mihai Eminescu” pentru debut. Au urmat Circul domestic (2005), volum premiat de Academia Română, şi Un anotimp în Berceni (2009, 2010). Claudiu Komartin a tradus mai multe romane din limba franceză, precum şi numeroşi poeţi contemporani. Coautor al textelor ce stau la baza piesei Deformaţii, montată în 2008 la Bucureşti, şi al antologiei Cele mai frumoase poeme din 2010 (2011, împreună cu Radu Vancu). Desde su debut con Păpuşarul şi alte insomnii [El titiritero y otros insomnios] (Vinea 2003-2007) —galardonado con el Premio Nacional de Poesía Mihai Eminescu Opera Prima— Claudiu Komartin es uno de los poetas jóvenes más activos del panorama literario actual. Además, ha publicado los poemarios Circul domestic [El circo doméstico] (Cartea Românească, 2005) y Un anotimp în Berceni [Una temporada en Berceni] (Cartier 2009-2010). En 2007 recibió el premio de poesía de la Academia Rumana.

69


septembrie 2011

Vera Pavlova

S-a născut la Moscova (1963). Absolventă a Colegiului „Şnitke” şi a Academiei de Muzică „Gnesin”, specialitatea Istoria muzicii. Până la 18 ani, cu binecuvântarea celebrului compozitor Aram Haciaturian (Baletul „Spartacus” cu „Dansul săbiilor”), se pregătea pentru o carieră de compozitor. A activat ca ghid la Casa-muzeu „Şaleapin”, publicând eseuri muzicologice. Circa 10 ani a cântat într-un cor bisericesc, concomitent conducând atelierul de creaţie literară pentru copii „Stelele Zodiacului”. Începe să scrie versuri la vârsta de 20 de ani, primul grupaj publicându-l în revista Iunost (Tinereţea). Ajunge populară după ce ziarul Segodnea (Azi) îi publică 72 de texte cu o postfaţă de Boris Kuzminski. Evenimentul născu mitul că ceea ce este dat drept poetesa Vera Pavlova nu ar fi decât o mistificaţie. A publicat 15 cărţi, printre care< Animalul ceresc, 1997> Limbaj secund, 1998> Linia de ruptură> 2000> Al patrulea vis, 2000> De ambele părţi ale sărutului, 2004> Bagaj de mână, 2004-2005> Tâmpita înţeleaptă, 2008> Femeia. Regulament de utilizare, 2011. Laureată a Marelui Premiu „Apollon Grigoriev” (2000), a Premiului Special „Cont moscovit” (2003), a Premiului „Antologia” (2006). Poemele sale au fost traduse în peste 20 de limbi. Locuieşte la Moscova şi New York.

70

поэзия

Poesis interna\ional

***

***

Они влюблены и счастливы. Он< – Когда тебя нет, мне кажется – ты просто вышла в соседнюю комнату. Она< – Когда ты выходишь в соседнюю комнату, мне кажется – тебя больше нет.

Ei sunt îndrăgostiţi şi fericiţi. El< – Când nu eşti, mi se pare că pur şi simplu ai ieşit în camera vecină. Ea< – Când ieşi tu în camera vecină, mi se pare că nici nu mai eşti.

***

***

Мысль не созрела, если она не уместится в четырех строках. Любовь не созрела, если она не уместится в одном ах. Стихи не сложились, если сейчас стану искать рифму и соблюдать размер. Жизнь не сложилась, если она не уместится в одном да.

Gândul nu s-a copt, dacă nu încape în patru rânduri. Iubirea nu s-a copt, dacă nu încape într-un singur ah. Versurile n-au reuşit, de-aş începe a căuta rima şi a respecta ritmul. Viaţa nu reuşi, dacă nu încape într-un da.

***

***

Муза вдохновляет, когда приходит. Жена вдохновляет, когда уходит. Любовница вдохновляет, когда не приходит. Хочешь, я проделаю все это одновременно?

Muza te inspiră când vine. Soţia te inspiră când pleacă. Amanta te inspiră când nu vine. Ai vrea să fac toate astea concomitent?

***

***

В объятьях держишь - думаешь, поймал? Отброшу тело, ящерицын хвост. И то, что между ног моих искал, тебе искать придется между звезд.

Mă ţii în braţe – crezi că m-ai şi prins? Trupul mi-l voi părăsi, coadă de şopârlă. Şi ce îmi căutai tu-ntre picioare, Va trebui să cauţi între stele.

***

***

На четверть – еврейка. На половину – музыкантша. На три четверти – твоя половина. На все сто – кто?

Pe sfert – ovreică Pe jumătate – muziciană Trei sferturi – jumătatea ta. Cam cine sunt eu – sută la sută?

***

***

Целовала твою руку. Оказалось, целую свою. Да? А я и не заметила!..

Îţi sărutam mâna. Dar se dovedi că mi-o sărut pe a mea. Zău? Nici să observ!...

71


Poesis interna\ional

поэзия

septembrie 2011

septembrie 2011

поэзия

Poesis interna\ional

***

***

У любовника вместо спины обратная сторона Луны

Стояла у зеркала, училась говорить нет. Нет. Нет. Нет. Но отраженье говорило< да.

Stăteam în faţa oglinzii învăţându-mă a spune nu. Nu. Nu. Nu. Dar imaginea oglindită spunea< da.

Amantul în loc de spinare are partea opusă a Lunii

***

***

***

***

Не так подробно, Господи!

Nu atât de meticulos, Doamne!

***

куча ножей а режет только один куча ручек а пишет только одна куча мужчин люблю тебя одного может быть ты наконец заточишь ножи?

o mulţime de cuţite dar taie numai unul o mulţime de pixuri dar scrie numai unul o mulţime de bărbaţi dar te iubesc doar pe tine în fine poate ascuţi şi tu cuţitele astea

***

прикосновение чем легче тем нежнее наинежнейшее не задевает кожи но продолжает быть прикосновеньем но воплощает нежность в чистом виде предвозвещая< кожа глиной станет а нежность станет теплотой и светом так нежность плоть к бесплотности готовит и учит о бессмертии молиться

Cu cât mai uşoară-i cu atât mai tandră-i atingerea hipertandră de parcă nici n-ar atinge pielea însă continuând să fie atingere întruchipând tandreţea în stare pură prezicând< pielea-n humă se va preface iar tandreţea va deveni căldură şi lumină astfel tandreţe ne pregăteşte decorporalizarea şi ne învaţă să ne rugăm nemuririi

***

***

Влюбилась, но не по уши — по пояс. А выше пояса — сплошная совесть. Сними ладонь с моей груди, любимый моей бессовестною половиной!

Mă îndrăgostii nu până peste urechi – până la brâu. Iar mai sus de brâu – e partea otova cuviincioasă. Dragule, ia palma de pe sânii mei de pe partea-mi cea mai neruşinată!

***

***

***

***

Я дождевой червь, я гений пути, я властелин земли, я глотаю ее, ею поглощенный, я — в ней, а она — во мне, путник и путь, иероглиф и раб дождя.

“Отелло” в театре теней. Ревность любви длинней.

„Otello” în teatrul umbrelor. Gelozia mai mare decât iubirea.

Eu sunt râma, geniul drumului, eu – stăpânul pământului pe care îl înghit de el înghiţită fiind, eu – în el, el – în mine, călătorul şi drumul, ieroglifa şi robul ploii

***

***

В школе в учителей влюблялась. В институте учителей хоронила. Вот и вся разница между средним и высшим образованием.

La şcoală mă îndrăgosteam de profesori. La universitate înmormântam profesorii. Cam aceasta ar fi şi deosebirea dintre învăţământul mediu şi cel superior.

*** ***

***

***

телефонные кнопки похожи на четки Господи помилуй занято

butoanele telefonului aduc a mătănii Doamne iartă e ocupat

Юность подарила мне подруг. Зрелость подарила мне друзей. Старость, я тебе их подарю.

Tinereţea mi-a dăruit prietene. Maturitatea mi-a dăruit prieteni. Bătrâneţe, eu o să ţi-i dăruiesc ţie.

***

***

Заснула со строкой во рту. Проснулась — нету, проглотила. Потом весь день болел живот.

Adormii cu un vers în gură. Mă trezii – nu e, l-am înghiţit. După aia ziua întreagă mă duru burta.

***

***

У святителя вместо спины штукатурка церковной стены У нечистого вместо спины шоколад глазурованной тьмы У политика вместо спины неубитая шкура страны

În loc de spinare ţârcovnicul are tencuiala peretelui de biserică În loc de spinare necuratul are un strat de ciocolată glazurată Politicianul în loc de spinare are încă neucisa blană a ţării 72

Traducere şi prezentare de Leo Butnaru

73


septembrie 2011

CroNiC{

Poesis interna\ional

Dragosteura

F

icţiunea presărată cu elemente presupus autobiografice capătă, la unii autori, valenţe revanşarde. În cazul romanului Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, lucrul acesta nu rezultă dintr-o eventuală (şi improbabilă) intenţie defăimătoare a autoarei ci, dimpotrivă, din efectele deformaţiei profesionale a dascălului Marta Petreu, care fac ca obiectivitatea unui demers literar să îmbrace forma unui roman de o incredibilă prospeţime şi cu un capital imagistic şi persuasiv remarcabil. Structura romanului, nedetectabilă prea uşor ochiului avid al cititorului, e concentrică. Palierul larg se referă la viaţa anodină dintr-un sat al Transilvaniei, Cutca, situat, mereu, în pragul unei extincţii iminente. Debutul cărţii îi surprinde pe protagonişti adunaţi în jurul mormântului mamei

Dan-liviu Boeriu – prilej al meditaţiei vag romanţioase despre perenitatea destinelor omeneşti şi conştientizare matematică a numărului tot mai mare de rude care se sting treptat, lăsând deasupra locuri goale< „Am pornit în grupuri mici, întorcând spatele la familia mai numeroasă sub pământ decât deasupra< Tica, Ticu, Mam’ Bătrână, unchiul Alesandru, mătuşa Dochiţă, unchiul Ion, mătuşa Lucreţie, şi-acum şi Mica, ultima culcată sub glia temeteului” (p.12). Pe un raft imediat inferior, autoarea trece în revistă – bine integrate în economia generală a textului – atât apucături bahice străvechi („Cât era Fătu’ la biserică, să tragă clopotele, Fătoaia trăgea câteva păhăruţe de jinars, cu Anişca. Beau amândouă în cohia mică până cădeau de pe scăunaşele joase de lemn pe faţa casei” – p.78), cât şi credinţe păgâne, înrădăcinate solid în conşti74

inţa unor localnici a căror singură certitudine e moartea însăşi< „Trei nopţi la rând, flăcărui palide, mari cât palma, s-au învârtit în jurul casei lor, dansând prin aer, iar în prima sâmbătă, pe la ojină, unchiu’ a pus banii pe pervazul ferestrei. [...] a venit un vârtecuş de vânt [...] Şi duşi au fost. Într-un ceas, Lucreţia şi-a descăţat privirile pironite de cornul casei şi s-a ridicat singură de pe scaunul ei, apucându-se de făcut mâncare, ca şi cum n-ar fi avut niciodată nimic” (p.122). Acesta este cadrul general al romanului de faţă, care vorbeşte despre viaţa unei familii de ţărani (martori ai lui Iehova, cu câteva excepţii notabile), descrisă minuţios, deseori pătimaş, fără a cădea însă în patetism. Punctul central al cărţii îmi pare a fi nu atât fresca (de o prospeţime uluitoare) a familiei lui Micu şi a Micăi, ci

mai ales demersul curios al fetei lor, Tabita (naratoarea), de a înţelege complicatele ramificaţii ale relaţiilor intrafamiliale. În decorul apocaliptic al Câmpiei Transilvaniei, legăturile dintre membrii aceluiaşi clan suferă de vicii structurale, niciodată depăşite de vreo înţelegere matură şi retroactivă a acestora. În lumea lor, personajele din Cutca se comportă după reguli proprii, iremediabil ermetice şi de nezdruncinat. Personalităţile puternice ale părinţilor Tabitei, aduşi împreună parcă de mâna unui destin nefast şi nu de o dragoste sinceră, se găsesc într-o continuă cursă a orgoliilor, provocând deseori efecte de nebănuit asupra psihicului celor din jur (Tabita află, de pildă, că este rodul unei răzbunări a tatălui ei împotriva mamei, pentru că aceasta refuza cu îndârjire să facă parte din cercul Străjerilor lui Iehova). Iar dacă portretul tatălui este îndulcit, al mamei este nemilos. Tabita îşi propune de la bun început o obiectivitate absolută, rece, în creionarea portretului Micăi, oscilând perpetuu între furie justificată şi empatie tardivă< „Era teribilă Mama noastră, care ne făcea să simţim că ea este cea mai importantă persoană din lume, iar noi, cei mai răi copii de pe pământ” (p.140), „Şi m-a sunat, într-o seară, Mica. M-a întrebat ce fac. Iar eu i-am spus adevărul, că mă doare stomacul şi nu am nimic potrivit să mănânc. În două ceasuri a fost la mine, cu o jumătate de pâine de casă şi cu o cratiţă cu tocăniţă de pui. Da, putea fi minunată” (p.240). Imaginea tatălui, autoritar doar atât cât să-şi conserve statutul de cap al familiei, apare ca pretext al reliefării unor metode rudimentare ale educaţiei pe care cei trei copii (Ana, Tinu şi Tabita) o capătă în copilărie< „Din moment ce e interzis să ai alţi Dumnezei, înseamnă că există alţi Dumnezei, mai mulţi, oare câţi or fi? Atunci Ticu mi-a dat o palmă peste gură. Forţa contra logicii, aş zice acum” (p.155). Romanul îşi desfăşoară acţiunea în mai multe registre, interpretabile emoţional< nu este doar cartea despre părinţi, văzuţi în nuda lor autenticitate, în tenebroasele lor secrete şi purtând în cârcă toată ruşinea unei lumi aflată în dezintegrare, ci şi povestea supravieţuirii şi a rodirii sănătoase a micilor vlăstare, copiii familiei. Tabita, care moşteneşte dârzenia mamei, este cea care, împăciuitoare, doreşte să facă

Marta Petreu suportabile relaţiile vechi şi erodante ale familiei şi să le aducă la un numitor comun, având, fireşte, privilegiul distanţei (se mută din Cutca la Cluj), de unde totul se vede într-o altă culoare şi cu alte dimensiuni. Ea este liantul între generaţii, cea care vorbeşte cu fiecare în parte şi cu toţi laolaltă, încercând să compatibilizeze temperamentele atât de diferite ale celor care mai sunt în viaţă (Mica, Tinu, Viorica, Ana). Rolul i se potriveşte mănuşă. Nu renunţă la el nici măcar în momentul în care asistă, curajos, la autopsia propriului tată, într-un tablou de un realism zguduitor< „Întâi i-au crestat capul. Şi-apoi craniul, cu fierăstrăul. [...] Când [...] i-au dat la o parte pielea feţei, faţa lui a reînviat, miraculos şi monstruos, pentru câteva clipe. [...] eu am fost martorul acestei pseudoînsufleţiri monstruoase. Era o după-amiază luminoasă, numai miere şi aur, cerul înalt şi albastru deschis precum cicoarea, luni, 2 septembrie 1974” (p.213). Marta Petreu reuşeşte, cu acest roman, un lucru impresionant< atribuie, într-un stil de mare rafinament stilistic, valenţe estetice unor portrete corecte structural, însă banale în concept. Nici Mica, nici Ticu nu se deosebesc fundamental ori caracterologic de oricare alt cuplu de ţărani din Câmpia Transilvaniei, însă iscusinţa autoarei de a creiona până în cel mai mic detaliu figura unor personaje pe care le simţi vii în fiecare pagină reprezintă, pentru mine, o reuşită lite75

rară absolută. Tendinţa de augmentare a trăirii nu este, aici, simplă exagerare egocentrică, ci o modalitate exemplară de a conferi suflu şi amploare veridice unor mărunte chestiuni cotidiene. De pildă, simpla ceartă a părinţilor îi provoacă Tabitei reverii apocaliptice în forma unor imagini impecabile< „Nu vorbeau între ei, nu mâncau împreună, dar se culcau împreună, în acelaşi pat. Era înspăimântător. [...] Era războiul zilei celei mari de dinaintea scufundării pentru vecie a lumii acesteia. [...] Era crâncenul război al sfârşitului, Armaghedonul cel adevărat de pe Câmpia Armaghedonului. Şi trecea chiar prin mijlocul casei noastre” (p.150). Folosind ca pretext mediul acesta, în care sentimentele pendulează mereu între dragoste şi ură, dând naştere unei noi stări – „dragosteura” („Ne-am făcut unii altora viaţa iad. [...] Ne-am mânjit cu toţii de ură. Deo dragosteură. – p.260), Marta Petreu scrie unul dintre cele mai puternice romane ale ultimilor ani. O poveste impresionantă, condusă cu mână sigură de o scriitoare care e capabilă deopotrivă să dueleze şi să mângâie, să iubească şi să deteste, să acuze şi să ierte. Excepţional stilistic şi răscolitor tematic, Acasă, pe Câmpia Armaghedonului este, pentru mine, un roman fără cusur. (Marta Petreu, Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, ed. Polirom, 2011)


septembrie 2011

CroNiC{

Poesis interna\ional

Via\a ;i scrisul, mărturisirea

O

lectură incomodă, dar care nu se uită, asta se poate spune pe scurt despre Omul, pomul şi fântâna, O tragedie românească, ultimul volum pe care Ion Zubaşcu l-a văzut publicat cu puţin timp înaintea dispariţiei sale, o lectură care lasă însă urme adânci. Poezia e pornită din însăşi experienţa sa de viaţă, din istoria familiei lui (implicit a noastră), o istorie tulbure, violentă, care a zdrobit destine şi a modificat mersul firesc al lucrurilor. Nu mi-am găsit locul cuvenit în sânul generaţiei mele, pentru că am scris întotdeauna cu faţa la oamenii reali ai lumii, în «cuvintele tribului», atât de dispreţuite de Mallarmé şi de toţi străluciţii teoreticieni ai poeziei pure, pentru care «poetul începe unde sfârşeşte omul», cum scria Ortega y Gasset în stupefianta sa pledoarie «Dezumanizare». Or, pentru mine, poezia a început întotdeauna acolo unde a început omul şi va sfârşi odată cu nesfârşirea lui. Mărturisirea aceasta o făcea într-un interviu (probabil ultimul) dat Luciei Negoiţă, apărut în 2 decembrie 2010 în Ziarul de Duminică. Deşi măcinat de boală, cu spaima că nu va mai avea timp să

Veronica-alina Const[nceanu scrie tot ce trebuie să scrie, Ion Zubaşcu îşi mărturisea încă o dată credinţa puternică în poezie, dar nu în una rece, intelectualizată şi sterilă, ci într-o poezie care să spună adevărul încă nerostit până la capăt. „Creatorul de poezie n-are absolut nicio responsabilitate faţă de istoria tragică a poporului său, din care face parte, ci doar faţă de propria lui «fantezie dictatorială» şi de originalitate cu preţul sacrificării acestor crude adevăruri istorice, despre care nu vorbesc poemele noastre?, se întreba el, evident retoric. Un solitar, un poet atipic şi o conştiinţă, aşa ar putea fi definit Ion Zubaşcu. Cu siguranţă nu un poet ocazional, decât dacă acceptăm definiţia jucăuşă, dar tragică, dată de el acestui cuvânt< eu sunt un poet ocazional / m-am născut cu ocazia poporului român / scriu versuri cu ocazia limbii române / şi a lumii în care se naşte zilnic / viaţa mea unică poezia mea (Vestitorul). Dintotdeauna a fost un solitar, nefiind legat organic de nicio generaţie. Nu s-a identificat nici cu optzecismul, dar nici cu mişcare echinoxistă. Eu sunt un poet care are în spate o biografie tragică (cu

76

tatăl ucis de Securitate la Sighet, în 1950), şi vin dintr-o istorie tragică a Maramureşului şi a României comuniste, suferinţe istorice în numele cărora voiam şi încă vreau să vorbesc, mărturisea într-un interviu realizat de Dumitru Augustin Doman şi publicat în volumul Generaţia 80 văzută din interior. A repetat apoi de mai multe ori că poezia lui a mizat mereu pe narativitate, personaj şi dramatism. I s-a reproşat uneori că e mult prea epic, că îi lipseşte lirismul, dar el nu a fost niciodată interesat de lirismul pur, ci a încercat să reautentifice relaţia poeziei cu umanul şi comunitatea, aşa cum a fost arta întotdeauna, până la ruptura modernă, când textul a lăcomit să înlocuiască lumea, izolându-l pe creator, de dragul originalităţii absolute, scoţându-l undeva în preajma pulverizării şi neantului (după cum şi spunea în acel ultim interviu). Despre toate acestea scrie (şi) în ultimul lui volum. Iar dacă uneori epicul pare a fi dominant, am putea face un exerciţiu de imaginaţie, am putea scoate într-un volum aparte toate poemele care amintesc de corul antic, acele coruri risipite prin toate cele trei părţi

ale volumului, un fel de sinteză lirică a fragmentelor epice anterioare. Amestecate cu cântecele mamei, cu poemele scrise de tată, pe când se afla în munţi, dau volumului o notă aparte, pentru că Ion Zubaşcu a scris cartea şi cu gândul de a găsi o nouă poetică, una care să-i permită să spună adevărul până la capăt, sau dacă nu tot adevărul, măcar pe acela în care credea. Cât de bine ne putem cunoaşte propriul trecut, când despre tată avem amintiri doar de la doi ani, iar apoi totul parcă devine ficţiune, adică epic< nu pot să mi-l imaginez pe tatăl meu / nici pe tatăl ţării în care trăiesc / pe tatăl acestei ţări numită România / decât făcând puşcărie politică / ucis de Securitatea din Sighet în 1950 / în 1850, în 1550, în 1050, în 550 / înainte de naşterea lui Cristos, a lui Burebista / din cea mai adâncă antichitate / făcând mereu puşcărie politică / şi fiind ucis în închisoarea din Sighet / mereu ucis la 29 de ani / lăsându-şi copiii şi soţia pe drumuri / în voia vremurilor neîndurătoare / din cea mai adâncă preistorie până azi / mereu făcând puşcărie politică – / un popor întreg de puşcăriaşi politici – / şi eu crescând din cea mai fragedă copilărie / pe la case străine în imperii străine / prin internate şi lagăre o tinereţe întreagă / cu casa noastră confiscată şi mama scoasă în stradă / cu doi copii în braţe la această răscruce geopolitică / între Europa şi Asia la Porţile Orientului / iar eu aşteptându-l pe tata să vină acasă. (Tatăl nostru) Iar despre mamă, tot ce ştie fiul pare a fi răstălmăcit de arhivele Securităţii< Suporţi adevărul ăsta crud despre mama? / Şi le spunem copiilor noştri şi nepoţilor cine-a fost moaşa lor, Maria? / Cine-au fost cu adevărat moşii şi strămoşii lor? / (…) / Cât la sută putem crede în ce-a rămas din viaţa părinţilor noştri şi a noastră / strecurat prin sita odioasă a arhivelor Securităţii? / (…) / Dacă ar fi să ne luăm după Arhivele CNSAS, tata a dispărut brusc din istorie / la trei zile după ce s-a predat în octombrie 1950 şi l-au omorât în torturi, / din clipa aceea nu mai apare în nici un act, ca şi cum n-ar fi existat niciodată. (Mama şi Securitatea) Poate tocmai de aceea Ion Zubaşcu şi-a dorit să scrie un poem mai puternic decât Securitatea, un poem care să salveze măcar câţiva oameni adevăraţi din naufragiul cuvintelor lumii. Şi reuşeşte să impună câteva figuri ale unor eroi adevăraţi, ale martirilor fără morminte aşa cum sunt luptătorii din munţi, sau Ştrifundă din Borşa, Paşca din Sălişte, sau Gavrileanu,

cel turnat o viaţă întreagă de propria soţie. Manuscrisul meu esenţial e chiar propriul destin, viaţa aceasta pe care mi-o trec scriind, acum de exemplu, aceste cuvinte, scria prin Cântul III din Omul disponibil. În ultimii ani a scris şi a rescris cu febrilitate, ştiind că nu mai are mult timp. A reluat în variantă definitivă Omul disponibil (2009), a publicat Moarte de om. O poveste de viaţă (2010), iar apoi, ca un fel de testament, a reuşit să ducă la bun sfârşit scrierea acestei cărţi despre tragedia românească, ca o datorie morală< de ce n-am scos nimic valoros până acum despre tine, tată, / cum a făcut violonista Ioana Voicu-Arnăuţoiu născută în munţi / în zguduitoarea ei carte de documente / (…) dar mă voi întâlni cu tine, tată, în curând şi aş vrea să mă pot uita liniştit / în ochii tăi mari şi cereşti cu toată seninătatea de dincolo. (De ce atât de târziu) Unele motive, gânduri, idei, spaime străbat ultimele volume de poezie publicate, la început cu timiditate, iar mai apoi cu putere. De ce să nu fie prezente în poemele noastre aceste adevăruri, despre care se străduie din răsputeri să dea seamă «Fundaţia Academia Sighet» şi «Memorialul Sighet, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România», CNSAS-ul şi, de câtva timp, Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului (…) cât au putut fiecare dintre aceste instituţii, lucrând parcă împotriva voinţei politice generale, cu totul anihilante? În poezie aceleaşi întrebări ar suna aşa< cuvintele noastre sunt produse istorice / ele trebuie să slujească istoria / a fost o lungă eroare a poeziei lumii şi a noastre / să întoarcă spatele istoriei şi geografiei umane / persoanei reale şi comunităţii ei / nici o unealtă nu se cultivă numai pe sine / ea se perfecţionează continuu / doar pentru a fi utilă cultivatorului / nici un mijloc de transport în comun / cu atât mai mult cuvintele şi cărţile noastre / nu se transportă numai pe sine / sau nimicul stivuit expresiv în ordine exemplară / din remorcile şi vagoanele lor goale. (Vestitorul) La final lecturii, când închidem cartea şi privim (altfel decât la început) imaginea aceea de la Sighet, am putea auzi venind de undeva din memoria noastră întrebarea< unde o fi generaţia / să-mi povestească / despre cum confund eu eticul cu esteticul? Dar nu, acum nu vorbeşte A.F., ci Ion Zubaşcu însuşi ar putea murmura aceste vorbe. Totul în carte se spune la nivel maximal, pe un ton hotărât, care nu acceptă nici

77

jumătăţi de măsură, dar nici nuanţe sau contradicţii. Nenumărate polemici s-ar putea stârni pornind de la modul în care trecutul nostru îndepărtat sau nu este văzut şi reinterpretat< de ce ai tăcut, mamă, o mie de ani / şi ce-ai făcut tu, dragă mamă, / între secolele al IV-lea şi al XIII-lea / de n-ai lăsat nici o dâră de sânge în cronici / nici o urmă de viaţă pe imperialele cearceafuri nupţiale / nici măcar cât melcul când ţărâna musteşte de apă / şi urcă pe trunchiul uscat al unui pom din gradină / sau râma speriată de moarte în colbul de sub peretele şurii / când iese din pământ alungată de abundentele ploi ale verii / de ce nai lăsat şi tu măcar o biată urmă / în cronicile Bizanţului în slavoneştile ceasloave ortodoxe („Poporul român, o enigmă şi un miracol“) Nu mai suntem un popor vegetal, nici unul încolonat spre a se naşte la comandă, ci unul de victime, un format din condamnaţi pe viaţă la moarte< întreaga istorie a românilor / de la origini până în prezent / este o singură generaţie / singură fără bătrâneţe şi singură / generaţia de sacrificiu / continuu / de neînvins. (Corul istoricilor tineri) Rezistenţa prin cultură n-a existat nici ea, sau în cel mai bun caz a fost o iluzie. Ion Zubaşcu polemizează nu doar cu intelectualii români, pasivi în faţa dictaturii, ci şi cu Allen Ginsberg, pentru că America lui e alta, e cea văzută prin ochii surorii sale. Se desparte de un anumit tip de poezie, căutând alta, una care să folosească un discurs firesc, în care să se poată spune tot ce e important, fără ca textul să devină artificial. Şi mai ales scriitorul e îndemnat să nu mai accepte niciun fel de compromis, pentru că nu cumva cedează mai mult cei ce nau încredere în propria valoare / în rezistenţa nelimitată în timp a propriei creaţii li-terare / iar această nesiguranţă îi face să râvnească totul chiar în timpul vieţii lor? (Corul martirilor fără morminte) Am trăit tot ceea ce se putea trăi într-o viaţă încercată de om / ca poezia mea să fie deplină nu mi-a mai rămas decât moartea, scria într-un Epitaf. Acum, când dispariţia sa fizică s-a întâmplat, ne-au rămas cărţile, ca un strigăt. Iar Omul, pomul şi fântâna e genul acela de carte care pune întrebări fiecărui cititor în parte şi îl obligă să caute un răspuns. Iar literaturii române îi spune, verde în faţă, că n-ar mai trebui să tot aleagă între etic şi estetic. Ion Zubaşcu, Omul, pomul şi fântâna. O tragedie românească, Limes, 2011


septembrie 2011

radu Ni\escu

Radu Niţescu (n. 1992, Bucureşti) a absolvit Colegiul Naţional „Sf. Sava” şi este student în anul I la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. Radu a citit în aprilie la ediţia a 38-a a Clubului de lectură Institutul Blecher, în compania Norei Iuga, iar reacţiile celor prezenţi au fost aproape unanim entuziaste. Un început bun pentru un poet în viitorul căruia cred tot mai mult văzându-l cum arde etape şi se asumă orgolios, conştient, sper, de ceea ce nu îl va ocoli de-acum înainte. (Claudiu Komartin)

nu fi trist nu contează că pe camionetă au scris aurolacii poeme nici că n-am o prietenă s-o iubesc pe bancheta din spate

taie-mi picioarele dragul meu am fugit la timp din nou

nu fi trist nu contează că am uitat chipul mamei şi mirosul sânului ei am să-mi amintesc,tată, linia obrazului după urmele din barba ta deasă

să-i spun într-o seară am făcut planurile cabanei azi va avea vedere spre est

ziua întâi. fără toarte

să-i cuprind mâinile pe creastă when the sun is at its highest in the sky

încă îmi amintesc numele meu acel constantin după care striga mama nu am fost niciodată normal la naştere aveam mâinile prinse într-un nod ca un cordon ombilical pe care obstetricianul nu s-a priceput să-l desfacă acum mă descurc cum pot beau lapte dintr-o cană fără toarte cu paiul pot să-ţi mângâi dacă vrei pe rând câte-un obraz să-ţi spun de incendiile care m-au făcut să cresc singur ca o biserică au venit deodată beţi cu torţele în mâini ochii în ceaţă şi nu le-a luat mult să aprindă oraşul aveam nevoie de mâncare au zis< uite mâncare o ladă cu fructe şi viermi transformată în douăzeci de lăzi goale prin geometria foamei am vrut să renunţ la pământ ca la o corabie veche 78

Poesis interna\ional

să o iau de la început altundeva cu o femeie numită reea

i am legend

i am a survivor living in new york city i am broadcasting on all AM frequencies i will be at the south street seaport everyday at midday when the sun is at its highest in the sky if you are out there if anyone is out there i can provide food i can provide shelter i can provide security if there is anybody out there anybody please you are not alone

DeBUt

ziua a treia. manechinul. i am a survivor living in new york city i am broadcasting on all AM frequencies i will be at the south street seaport everyday at midday when the sun is at its highest in the sky if you are out there if anyone is out there i can provide food i can provide shelter i can provide security if there is anybody out there anybody please you are not alone

i will be at the south street seaport

ziua a doua. încă te caut i am a survivor living in new york city i am broadcasting on all AM frequencies i will be at the south street seaport everyday at midday when the sun is at its highest in the sky if you are out there if anyone is out there i can provide food i can provide shelter i can provide security if there is anybody out there anybody please you are not alone

nu ştiu cum o cheamă aşa că îi spun laura am găsit-o într-un magazin avea tenul măsliniu rochia pantofii toate se potriveau perfect

te aşteptai la asta odată mi-ai spus

am cinat împreună şi am învăţat-o câteva cuvinte oricum nu vorbim mult amănuntele sunt furnicile care se caţără pe pernele pe care dormim încântaţi unul de altul

pentru că o ciumă suntem toţi fiule eu ştiu că într-o zi o să ne împrăştiem peste tot ca şobolanii

în prima noapte am visat că eram tânăr desenam vagine pe foi de hârtie pe pereţi pe tot ce prindeam trânteam câte unul

când au venit ne-ai urcat în camionetă păreai speriat

să nu ne vadă nimeni fiule să mergem spre vest am auzit că acolo ar fi bine

altul mai special l-am scobit într-o scândură şi atent la detalii l-am presărat cu rumeguş pubian v-aş trânti unul chiar aici dar nu se cuvine să trânteşti un vagin într-un poem

nu fi trist ieri am fost acasă şi l-am găsit pe sammie a trăit mult l-am recunoscut după coadă o să-l îngrop în curte oricum acolo e o gaură mare

cu timpul mâna mi-a devenit pricepută ceilalţi mă priveau cu mirare îmi spuneau Arhitectul făceam diferenţa între un vagin de optişpe de douăşcini sau de patruzeci oricine trebuie să facă asta

79


Poesis interna\ional

DeBUt

septembrie 2011

Trei poe\i sloveni `n traducerea lui Dan Coman şi crescând şi mai mult am aflat numai un arhitect de vagine ştie să fută

ultima zi. delirul i am a survivor living in new york city i am broadcasting on all AM frequencies i will be at the south street seaport everyday at midday when the sun is at its highest in the sky if you are out there if anyone is out there i can provide food i can provide shelter i can provide security if there is anybody out there anybody please you are not alone

cum m-am trezit i-am făcut un vagin e strâmb dar merge şi cred că s-a bucurat la primul orgasm

simt că înebunesc

ziua a patra. teroarea i am a survivor living in new york city i am broadcasting on all AM frequencies i will be at the south street seaport everyday at midday when the sun is at its highest in the sky if you are out there if anyone is out there i can provide food i can provide shelter i can provide security if there is anybody out there anybody please you are not alone

am îngropat-o pe laura lângă sammie am citit o pagină de biblie şi am plâns mult ei sunt tot mai mulţi au mai venit noaptea trecută acum ştiu de mine şi mă caută dacă apropii urechea de pământ aud motoarele o să le împrăştii creierii pe asfalt o să le ard motocicletele o să clădesc din ei un nou empire state building o să-i dau foc şi cenuşa o s-o arunc în ocean

am găsit pagini care n-au ars mi-a luat ceva să le adun şi să-mi amintesc literele cei care în chiloţi s-au făcut mici şi laşi în camere nezugrăvite arzându-şi banii în coşul de gunoi şi ascultând Teroarea prin pereţi”

chiar este albastru oceanul din faţa mea şi Oraşul! beteala aurie a străzilor mângâie blocurile, înfăşurându-le şi pe o stradă, o mie de oameni plutesc fericiţi şi hainele lor colorate le dezvelesc trupurile – par o orgă de lumini, un curcubeu care se naşte acum

seara las zăvoarele uşile sunt solide n-au cum să intre nu aprind focul şi mă culc în cadă cu puşca în braţe i-am văzut s-au întors pe motocicletele lor lăsând valuri de fum pe autostradă am strigat hai, laura, treci înăuntru n-a apucat să intre şi unul a împuşcat-o în cap alţi doi au verificat bucata de plastic le e foame şi le tremură mâinile ştiu de de ce le tremură mâinile am gloanţe să ne sinucidem amândoi

80

aleš Mustar

AleŠ Mustar s-a n[scut `n 1968 la Ljubljana, Slovenia. Poet ;i traducător. A absolvit Facultatea de Engleză a Universităţii din Ljubljana. ~n 1996 şi-a început studiile postuniversitare de literatură română comparată la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere, unde şi-a luat doctoratul. Traduce literatură din română şi macedoneană. A publicat volumul de poeme C(o)urt Interpretations. Poemele sale sunt traduse `n englez[, macedonean[, ceh[, rom]n[, polonez[. Scrie, de asemenea, texte pentru teatrul alternativ.

nocturnă (literară)

La şarpele roşu

Pe salteaua de 120 pe 200 se cern grijile ;i se lipesc de corpurile noastre care dintre noi doi a uitat să cumpere aerosol antistatic împotriva prafului din hypermarketuri? spate `n spate ne lipim unul de altul accentuînd liniştea doar stomacurile noastre îndrăznesc să comunice în al tău orăcăie broaştele de noapte în al meu Iona, obosit, aruncă pietre în vezica biliară. Bea biokill şi omoară broaştele mele nocturne Dă-mi un cuţit să mă spintec Apoi să-i cos gîtul lui Iona Şi lipe;te-te de mine imediat My lady Macbeth Sunt mult mai apetisant în calitate de file de carne.

Ţiganii au amuţit berea ursului lipseşte din meniu, dar se serveşte o preţioasă specialitate a casei < Puşkin la grătar. Bucătarul îl eviscerează minuţios. La şarpele roşu nu există maniere putem mânca cu degetele. Poetului, condamnat la tăcere, i s-au servit măruntaie. Publicitarul flămând primeşte o pulpă suculentă Iar mie, chelnerul mi-a adus inima! O mestec întruna. Ce searbăd e post-post modernismul!

81


PoeZie

Poesis interna\ional

septembrie 2011

Crimă şi pedeapsă

Barbara Pogačnik

Pe mine m-am omorât dintre toţi oamenii mi-am ucis iluziile, visele şi-am adormit ca un înger. :i `n ce-a de-a treia zi am înviat ca interpret judiciar. Unde eşti, bătrâne Fiodor Mihailovici să ne-mbătăm cu votcă fratele meu din prima tinereţe care mă droga fără să-mi dea droguri care-mi fura nopţile şi-mi provoca tulburări psihosomatice pe vremea când eram doar un ursuleţ care voia să vadă stelele de-aproape Învie, vino la tejghea, adu-ţi şi gaşca imaginară de răufăcători Iar eu voi aduce gaşca mea adevărată Să facem un concurs de băut votcă De la egal la egal Să reglăm conturile Suntem puternici, născuţi învingători Ai mei n-au remuşcări, îi cunosc ca pe propriul buzunar Zi după zi le miros palmele asudate în boxele acuzaţilor Şi flirtez cu târfele E singurul merit al profesiei mele Locul conştiinţei e în romane Sentinţele în numele poporului- care popor? – dragul meu Ele sunt ineficiente, nu provoacă încleştări interioare Iar conştiinţa nu există decât în ecranizarea proastă a romanului tău Totul e iluzie, spectacol banal cu actori de două parale Ştiu că te voi învinge, bătrâne Singurul lucru pe care nu-l ştiu E căruia dintre noi îi va merge mai bine

Recepţia Te respec\i sau nu, asta nu mă încălzeşte cu nimic, afacerea e afacere legile pieţii sunt clare< orice lucru pe lumea asta e de vînzare, Faust ştia încă de pe atunci. Îmi scot pantofii în gând, apoi şosetele şi cu unghiile mele mult prea lungi încep să deşir ciorapii doamnelor îmbrăcate în toalete solemne de seară. Pe domni îi înşfac de cravate, :i îi fac morişcă pe deasupra meselor încărcate cu delicatese. Cerul celor curajoşi! În timp ce seara sub duş mă lepăd de sentimentele de dezgust mă cuprinde o profundă senzaţie de înţelegere a femeilor violate din filmele documentare. Dar, ca să spun adevărul, cu toţii suntem înhăţaţi, Rafinaţii şi neciopliţii. Draga mea, dacă aş putea să transform mâncarea în versuri devenind astfel comestibil, sau dacă aş putea să mă opresc în gâtul unui duşman n-aş mai întârzia la prânz.

82

Barbara Pogačnik (n. 1973) poet, traducător şi critic literar. Membră a Uniunii Scriitorilor şi a Asociaţiei traducătorilor din Slovenia. A absolvit Limbile Romanice la Universitatea catolică din Louvain, Belgia> master la Sorbona, Paris. Primul ei volum de poeme, Inundaţii (2007) a fost nominalizat la premiul Jenko pentru debut. În 2008 îi apare volumul Hîrtii pierdute în mulţime. A tradus, din franceză în slovenă autori precum Pierre Reverdy, Maurice Blanchot, Henri Michaux, Oscar V. de L. Miłosz, Michel Deguy, Paul Ricoeur, Roland Barthes, Jacques Derrida, Jacques Lacan, Jean Baudrillard, Jean-Luc Nancy, J.M.G. Le Clezio, Raymond Roussel, Jean-Luc Marion. Traduce, de asemenea, din engleză, sîrbă şi croată. Din 2007 este directorul festivalului internaţional Poets Translating Poets Sinji krog / e Azure Circle. Poemele sale sunt traduse în sîrbă, franceză, italiană, suedeză, croată, finlandeză, catalană etc. 83


PoeZie

Poesis interna\ional

septembrie 2011

mireasma celor descoperiţi 1. unul singur nu are destulă greutate să mă ţină de mînă. într-o palmă care menţine imaginea ecourile îşi fac drum. nu oricine renunţă la pătratul lui fiecare ţine la triungiul lui cicatricile animalelor se vindecă atunci cînd ele se zburlesc dragostea, udată de o bucată de lamîie şi mii de mişcări asupra triunghiului şi deasupra patratului.

esad Babačić

2. New York fără stele pe drapelul Americii umerii fără suflet şi limbuţa sexy a unei dame deasupra unei crinoline de mătase. în doi se văd mai multe, şi o barcă trecînd aproape de umărul lor un vultur sub picioare deasupra peisajului devastat al oamenilor. 3. navigăm de-a lungul unei insule unde cimentul devine verde chiar ;i pe pere\ii proaspăt ridicaţi. ploaia e în aer. o biserică în construcţie scîrţîie în vîrtejurile cauzate de vînt ferestrele sale păstreaz[ promisiunea soarelui. ţinem v]slele ca nişte adevăraţi vene\ieni. carnavalul depune pe debarcader noi ;i noi membri ai familiei care coboară poticnindu-se de micile lor bărci de cruciad[ colorînd brusc valurile agitate. îşi dau mîna, în urma lor trenele de c[s[tori\i, care din nefericire r[m]n blocate între scîndurile debarcaderului. 4. am at`tea m`ini `nc`t nu te pot hrăni. expedi\iile noastre sun[ ca armatele de fulgi imaturi de z[padă. legeni o creang[ de mesteac[n deasupra mea ;i `mi aranjezi orizontul. corpul t[u e albastru `ncearc[ s[ nu se deosebeasc[ de cer ;i s[ r[m`n[ p[storul b[l\ii mele ;i a norilor mei turti\i< ;i totu;i tu e;ti mai apetisant decît minciuna.

ieşind din film Sean Penn se îndrăgosteşte dar imediat la uşă îi apar creditorii. Sean Penn aleargă pe străzi şi prin păduri dar ei sunt hotărîţi, îl urmăresc prin cinematografe, prin biserici de toate religiile. O superbă fată desculţă se uită la film. Sean Penn stă cu spatele lipit de-o limuzină. La şolduri îi strălucesc două pistoale, le roteşte prin aer. Tînăra fată cu ochii perduţi îşi simte stomacul făcut ţăndări. Într-o haină strîmtă şi gri ea stă acum în stradă şi de jur împrejurul ei doar pelicule, dvd-uri, filme pentru home cinema, o ofertă nelimitată, de să-ţi pierzi cumpătul, adevărate nisipuri mişcătoare. în ochii ei umezi încă mai poţi vedea trecînd o bucată de glonţ. Cît pentru durere – vor fi ore întregi. 84

S-a născut la Ljubljana. La început a scris texte pentru trupa punk VIA OFENZIVA, al cărei iniţiator şi solist a fost. Curînd, un eminent poet sloven a definit munca lui ca fiind „real poetry“. In 1984 a trebuit să plece la Totogradhe, Montenegro, fiind înrolat în armata Iugoslaviei pentru 13 luni. După căderea Iugoslaviei, Esad şi-a piedut dorinţa de a-şi termina studiile. A lucrat ca journalist al postului naţional de televiziune. A avut o lectură de poezie alături de John Ashbery într-o seară literară la Berlin. A primit „Kultursalon Hörbiger Literary Award“ din Austria pentru poemul „e Danube“.

85


PoeZie

Poesis interna\ional

septembrie 2011

Omar Prins în Marele Spasm încep să disting încetul cu încetul aparenţele şi fără speranţă mă dedau focului. Cel care arde cu el are puterea cel care încearcă să-l stingă seduce şerpoaica oarbă a destinului< ea e aşezată în toate mâinile tale doarme în toţi ochii tăi regină a rupturii dintre cer şi mare vede miracolul contopit cu fervoarea ta îşi retrage coada, căzută pe gânduri, şmechereşte.

Ljubljanica, la Ljubljanica Mă credeam un bărbat adevărat, credeam Că eram mai puternic, când De fapt nu era adevărat. Apoi, mi-am dat seama Şi m-am oprit Cu graţie, lent, la fel ca tine, înainte dinaintea mea.

apartament Schimb capul şi mâna invizibilă a poetului cu un apartament de trei camere fără pereţi şi fără vecini. Închiriez naivitate copilărească la preţul unei lovituri dată de viaţa reală în zona toracică

Wannsee S-a îndopat cu patru cârnaţi patru griji mai puţin pe care le-a mâncat. Lumea e mereu deasupra. în timp ce mânca, privea în jos, înmuindu-şi disciplina în muştar, mestecându-şi necontenura grijă de a avea întotdeauna destulă pâine

86

Sărac la origine

C

înd cei din neamul lui Pipidi îşi încropeau moşie prin părţile astea, aşezarea cuprindea două şiruri de bordeie învelite în paie, de o parte şi de alta a unui drum de căruţe ducând la deal şi la vale spre şoselele Vîlcei, Piteştiului, Cîmpulungului, Drăgăşanilor şi Craiovei. Bordeiele rudarilor din luminişurile pădurilor de pe coastele celor două coame de dealuri ce încadrează platoul alungit şerpuit spre nord şi sud, străbătut de drum, au format dintotdeauna un soi de periferie rarefiată, aproape invizibilă, estompată de vegetaţia abundentă şi de

radu aldulescu felul cum sunt construite, jumătate sub pămînt, amintind de nişte tranşee sau morminte. Denivelările unor şanţuri săpate de apa ploilor curgînd la vale şi alinierea gardurilor din leaturi înnegrite de umezeală, au marcat în timp o şosea de pămînt tasat mai lată cu doi paşi decît fostul drum de căruţe. Pe partea stîngă, cum urci spre munte, la o distanţă variind între unu şi trei kilometri, şoseaua e însoţită de albia deşertică a rîului Cerna, cu fire de apă înguste întretăiate de pînze de apă mai vaste, printre dîmburi de pământ cu ierburi şi istmuri de 87

pietriş. Apa curge dincolo de grădinile din spatele caselor de pe partea stîngă a şoselei, iar în primăverile ploioase se transformă într-un fluviu tulbure, de culoarea pămîntului, care ajunge pînă aproape de grădini şi uneori le acoperă. Mai încoace au apărut case de cărămidă cu acoperiş de ţiglă şi tablă, care lungesc sau se suprapun peste şirurile bordeielor şi caselor bătrîneşti din chirpici, învelite cu paie sau sită, în timp ce gardurile de leaturi au fost înlocuite treptat de cele din scîndură vopsită sau văruită, din plăci de beton sau din şipcă înşirată pe postament de be-


Poesis interna\ional

ton, lustruit, vopsit sau tencuit cu strop de ciment şi var, sau încastrat cu piatră de rîu, după cît îl ţin curelele pe gospodar să se fălească în faţa vecinilor. Dincolo de zăvoaiele de sălcii şi arini de pe malul drept al Cernei încep crivinile, fîşiile de ogoare cu porumb, orz şi grîu, alternînd cu parcele de varză şi ardei, lărginduse şi îngustîndu-se pe pante domoale pînă în preajma plantaţiilor de meri şi pruni în terase, care pe măsură ce urcă se amestecă şi se pierde pe coastele cu pajişti, rugi de mure şi pîlcuri de pădure îndesîndu-se şi vărsîndu-se în pădurea de pe coama dealului. Acolo, în luminişuri, se păstrează încă îndeletnicirea dintîi a locului prin cele cîteva zeci de familii de rudari lingurari, cioplitori de tot felul de unelte şi obiecte făcute îndeobşte din lemn de frasin, de unde s-o fi tras cîndva numele satului< Frasin, cum îşi amintesc cei mai bătrîni cau auzit de la bătrînii lor, care a devenit cu timpul Frăsineni. La acest nume s-a adăugat şi s-a lipit trainic porecla de batjocură alintată Combinatul de linguri şi fuse, devenită un soi de renume. Asta s-a întîmplat însă cînd în zonă au apărut nişte combinate precum cele din Vîlcea sau Piteşti, măcar că pînă acolo sunt de mers cîteva ceasuri bune cu autobuze burduşite de navetişti din sate şi cătune risipite dea lungul a o sută de kilometri de şosele asfaltate sau de pămînt tasat. Mulţi au năvălit atunci spre oraş, spre fabrici şi spre Combinate, cel mai adesea fără intenţia de a se muta şi stabili la oraş, în afară desigur de cei foarte tineri. Dar cîtă vreme părinţii lor erau în putere, un salariat în familie era ca şi o vacă cu lapte, cînd vacilor tocmai începuse să li se stîrpească sămînţa şi te ajungeai tot mai greu din zilele de muncă adunate la colectiv. Tocmai începuse să se audă pe la nunţi un cîntec în care o femeie foarte înfierbîntată la minte se ruga de rată să vină să-l ia şi pe al ei bărbat, să-l ducă la Combinat, să-i cadă un fier în cap, să rămîn-o văduvioară

ProZ{ cu o mică pensioară. Ca urmare a acestei dorinţe împlinite fastă şi deopotrivă distractivă, femeia îşi punea la cale un trai tihnit şi prosper pe lîngă brigadierul sau inginerul de la CAP, şeful de post sau primarul sau secretarul, pe lîngă unul din ei sau pe lîngă toţi de-a valma, povestea fiind la o adică nesfîrşită şi despletindu-se în zeci de variante, pe măsură ce era preluată de alţi şi alţi lăutari amplificîndu-se frenetic dintr-un capăt în altul de ţară, neclintit rămînînd doar refrenul ce puncta linia melodică la intervale egale, cu o precizie nemiloasă< dute fă la colectiv, du-te fă la colectiv, nu mă duc, nu mă duc, stau acasă şi mă culc (mă fut, la petrecerile cu un public dedat intimităţilor de acest gen) şi mai mult ca tine-aduc. Colectivul, fabricile şi Combinatele n-au reuşit încă să facă să dispară cu totul meşteşugul de cioplitor în lemn de frasin atotstăpînitor alături de agricultură dinaintea boierilor din neamul lui Pipidi în Frăsineni şi-n alte cincisprezece cătune din împrejurimi, deşi destul de anevoie găseşti acum cumpărători pentru linguri de lemn şi cauce, pentru albiile cioplite cu securea în trunchiuri de frasin, pentru care nu poţi cere un preţ cu mult mai mare decît al căzilor din material plastic, mai practice şi lesne de procurat din toate magazinele mixte săteşti. Chiar şi socotind doar preţul lemnului şi neţinînd cont de preţul ostenelii şi priceperii mîinii care mînuieşte securea, rudarul tot iese în pierdere, aşa încît a ajuns aproape de nimic acest meşteşug al cîtorva zeci de inşi care par să supravieţuiască din nimic. Unul ca Ion Trencu bunăoară ştie bine că n-a fost mereu aşa. El unul s-a priceput să-şi cîştige viaţa din linguri şi fuse în timpuri de război, secetă şi foamete mare, fără să se piardă şi răzbătînd viu deasupra, deşi nu i-ar prea veni la îndemînă să povestească şi să se mîndrească, el nefiind rudar de felul lui. Fără să fie rudar aşadar, n-a fost singurul de prin părţile astea pe care nevoia la împins spre meşteşugul rudăresc, ţigănesc de fapt, fiindcă rudarii pî88

septembrie 2011

nă la urmă asta sunt, ţigani romanizaţi, de vatră, robi cîndva şi care au renunţat vremelnic să umble cu căruţele şi corturile. Cei de aici leau preluat la o adică obiceiurile nu doar cioplind lemnul, ci şi coborînd toamna spre satele de cîmpie cu căruţele cu coviltire, cu cîinele legat de lanţ după ele, încărcate cu prune şi mere şi ţuică pe care să le schimbe pe grîu şi porumb. Pînă cînd dădea zăpada, aidoma ţiganilor rude de sînge cu rudarii lingurari, casa lor era căruţa şi bătătura lor, drumul şi cîmpul unde înnoptau pe lîngă foc sub cerul liber. Nu era Trencu rudar, dar fiind sărac de fel, din neam, fără căruţă şi cai, din copilărie şi tinereţe a cioplit mai bine de o mie de ălbii şi copăiţe din trunchiuri de frasin, într-o vreme cînd şi cel mai nevoiaş avea în bătătură o albie pentru spălat rufe şi-n care să se spele el cu muierea şi copiii şi o copăiţă sau mai multe pentru copilul de ţîţă, în care să-l spele mă-sa şi să-l ţină cînd îl leagănă cu piciorul în timp ce coase, toarce sau curăţă păpuşoi de porumb. Başca sumedenie de linguri, cauce, fuse, cîrlige de rufe, reteveie şi mestecăuri pentru mămăligă, măsuţe rotunde cu trei picioare, joase şi scăunele joase pe care să stea toată familia în jurul bucatelor, ghemuiţi toţi, strînşi unii în alţii ca să răzbată mai uşor prin năprasnele vremurilor, şi juguri pentru boi, cîte a mai făcut, site de cernut mălai şi făină, cozi de sapă, de coasă şi topor, cărate în spinare cu sacul pe la bîlciuri şi tîrguri duminicale, pe străzi şi prin pieţe, la zeci şi sute de kilometri de Frăsineni străbătuţi cu căruţele altora la care se îndatora sau îl luau de milă, uneori cu trenul, dar mai ales cu pasul în gumari sau desculţ prin pietre, colb şi noroaie amestecate cu lapoviţă, pînă dădea îngheţul şi zăpada şi o punea de-o palmă> atunci abia se întorcea acasă, cu sacul şi paporniţele golite de marfă, umplute cu pîini şi cîţiva pumni de grîu şi porumb. Fuseseră alea nişte vremuri grele, de bejanie, ce-l alungau cu sacul în spinare în tîrgurile şi bîlciurile

septembrie 2011

de la capătul lumii, cînd nu mai aveai nici ce să bagi în gură cu lingurile alea şi abia te ţineai să nu te pierzi cu mămăligă de mătură şi ciorbă de corcoduşe. Război, secetă, foamete, nişte păcate şi blesteme care de la an la an s-au tot învîrtoşat, dar uite că lui Trencu i-a fost dat să răzbată. Toată viaţa el avea să păstreze ca pe nişte sfinte moa;te izbăvitoare de robia vrăjmaşului, o bucăţică dintr-o foaie de ziar îngălbenită de trecerea anilor, cu o însemnare de cincisprezece rînduri chiar despre el, Trencu Ion, din satul Frăsineni, raionul Vîlcea, ţăran sărac la origine, pînă mai ieri slugă la curţile chiaburilor şi moşierilor exploatatori, care s-a scuturat de jugul exploatării dînd dovada capacităţii omului nou al democraţiei populare, conduse de clasa muncitoare în alianţă cu ţărănimea. El a învăţat să scrie şi să citească pe timpul satisfacerii stagiului militar – exemplu demn de urmat pentru toată clasa ţărănimii din Republica Populară Română. Cinste lui şi cadrelor militare ale Partidului Muncitoresc Român, care i-au pus condeiul în mînă. În armată i-a mers mai bine decît acasă-n Frăsineni, aşa încît l-au încercat unele regrete că n-a rămas acolo, înrolîndu-se în trupele de Securitate care luptau împotriva partizanilor bandiţi din munţi, chitiţi să-i răstoarne pe comunişti pînă ar fi apărut americanii ca să cureţe ţara de ei. Odată cu scrisul şi cititul, Trencu le-a învăţat în armată şi pe astea, că trebuie să-i vorbească de rău şi să-i urască precum pe vrăjmaş pe bandiţii-partizani şi pe imperialiştii americani. Alta iar fi fost soarta şi norocul dacă ar fi rămas în armată şi-n trupele de Securitate, fiindcă de-atunci comuniştii au tot prins putere şi s-au aşezat stăpîni ca şi pe vecie, deşi uneori Trencu se mai gîndeşte că pentru el poate că a fost mai bine că s-a întors să-şi facă un rost acasă, în Frăsineni. Asta pentru că nu s-a dovedit la fel de dibaci la mînuit arma, ca la învăţarea scrisului şi cititului, şi de bună seamă că nici la vînat partizani-bandiţi n-ar fi do-

ProZ{ vedit dibăcie, el fiind de fel şi milos, de nici o găină nu-i pică bine să taie. S-a lăsat la vatră mai pricopsit decît plecase, cu diploma de patru clase, şi cu ziarul în care scria despre el şi care i-a fost de mare folos ca să se angajeze guard la Sfatul Popular. Cu toate că nu era rudar, soarta i-a fost să-şi ia nevastă rudăreasă din luminişuri. Pe lîngă că rudăreasă, era şi mai mare cu cinci ani decît el şi avea şi o copilă de la un rudar care-şi pierduse urma pe la Armăseşti sau Vaideeni, ca să se facă miner sau cioban sau dracu’ săl ia, că nu s-a mai ştiut vreodată ceva despre el prin Frăsineni. Altminteri, o fi fost ea rudăreasă după măsa, că nici ea, precum fiică-sa, navea tată, şi după cît le arsese soarele pe păşunile de pe coastele dealurilor şi pe ea şi pe mă-sa şi pe fiică-sa, da-n schimb rudăreasa bătrînă, Pipilina, Lina lui Pipi, cum îi spunea lumea din pricina legăturilor ce le-o fi avut cu cei din neamul lui Pipidi, avea patru pogoane de pămînt prin luminişuri. Fîneaţă cu vreo sută de meri şi pruni şi bucata aia de crivină din cotul gîrlii bună pentru porumb, erau tocmai ce iar fi trebuit lui Trencu, cum era el sărac, la origine chiar, cum scria la ziar, ceea ce ar fi vrut desigur să însemne că era ca şi-n pielea goală în bătaia viscolului cu pogonu’ ăla al lui taică-său de împărţit la şase fraţi şi surori, din care i s-ar fi cuvenit o sută paisprezece paşi de loc, decît nimic pînă la urmă buni şi ăştia, la ce să fi mîniat pe Dumnezeu? Era bun pămîntul de la taică-său mai ales prin poziţia la şosea. Ar fi putut să-şi facă casă acolo la o adică. Numai de-ar fi avut cu ce, dacă n-ar fi fost sărac la origine, pînă într-atît că i-a dat mîna să-şi ia rudăreasă din luminişuri, care mai avea şi copilă după ea... Ioana era numele ei. O mai fi rîs unul şi altul atuncea prin Frăsineni de Ion şi Ioana care-şi adună norocul cu poala, deh, cu poala, cu sacu’ ori căruţa, dar uite că an ca ăla nu s-a mai pomenit vreodată prin Frăsineni şi nicăieri prin părţile astea. Mă vait că al doilea 89

Poesis interna\ional

sau al treilea an după seceta şi foamea aia mare, îşi aminteşte Ioana. Prunii erau negri, rupţi de încărcaţi şi crengile merilor atîrnau la pămînt de rod să se rupă şi porumbu’ din crivină dunăre se făcuse, de se îneca în el omul cu tot cu cal. An ca ăla şi ca cel de după el cred că nom mai pomeni cîte zile om avea, fatălică, şi p-ormă a fost şi mai aşa şi mai aşa, cînd se făceau prunele şi nu ploua la timp pentru porumb, cînd se făcea porumbu şi nu se făceau merele şi prunele, cînd se măna via şi grădina şi erau plini nucii, şi tot aşa. Doiniţa mea creştea, fatălică, şi de-acum mă tot întreba de taică-său. Ce să mă fac, nu-i tacsu omu’ ăsta, Trencu, ştie ea şi că cine-i mamă tatăl meu şi tot aşa mă omora la cap. Mai vorbea lumea aiurea de un rudar Gheorghe Culici pe numele lui, dispărut de mulţi ani din Frăsineni, dar nici Ioanei şi nici Pipilinei nu le venea să-i spună Doiniţei că ăla-i taică-său. Mai apoi le-a părut rău că nu i-au spus, fiindcă nu i-o fi fost Doiniţei numaidecît de ducă, fatălică, dar maică-sa ştie bine că-n primăvara aia i-a tot spus Doiniţa c-o să plece în lumea largă să-l caute pe taică-său şi n-o să aivă fatălică linişte şi hodină pînă nu lo găsi şi io ca s-o liniştesc i-am spus atuncea că tac-su-i un înger şi un duh şi n-are unde să se ducă la dracu-n praznic după el, fiindcă el stă mereu lîngă ea şi o însoţeşte în tot locul, măcar că nu-l vede şi nul aude. N-a vrut să m-asculte, fatălică, şi s-a dus de n-am mai văzut-o ani de zile, de-am zis c-am pierdut-o. Cine ar fi văzut-o atuncea a zis car fi luat-o un şofer cu un camion care se ducea la vale, spre Vîlcea, Drăgăşani sau Craiova, sfinte Dumnezeule, mă vait că plecase Doiniţa mea în lumea largă ca să-l caute pe tac-su. Păi cîţi ani să fi avut, fatălică, unşpe sau doişpe, mă vait că nu-i dăduseră nici flocii. Un hăla de pui de rudar cît coada sapii, de-o luai la subţioară şi urcai cu ea în culmea Armăşeştilor tot într-o fugă.


PoeZie

septembrie 2011

Gary Snyder

What You Should Know to Be a Poet

Ce-ar trebui să ştii ca să fii poet

all you can about animals as persons. the names of trees and flowers and weeds. names of stars, and the movements of the planets and the moon.

tot ce poţi despre animale ca persoane. numele copacilor şi al florilor şi al ierburilor. numele stelelor şi mişcările planetelor şi ale lunii.

your own six senses, with a watchful and elegant mind.

cele şase simţuri proprii, cu o minte atentă şi elegantă.

at least one kind of traditional magic< divination, astrology, the book of changes, the tarot>

cel puţin un fel de magie tradiţională< divinaţie, astrologie, cartea schimbărilor, tarot>

dreams. the illusory demons and illusory shining gods>

visele. demonii iluzorii şi strălucitorii zei iluzorii>

kiss the ass of the devil and eat shit> fuck his horny barbed cock, fuck the hag, and the celestial angels and maidens perfum’d and golden –

pupă-n cur diavolul şi mănâncă rahat> fute-i pula ghimpată sculată, fute hârca şi toţi îngerii cereşti şi fecioarele aromate şi bălaie –

& then love the human< wives

husbands

& apoi iubeşte umanul< neveste bărbaţi şi prieteni.

and friends.

children’s games, comic books, bubble-gum, the weirdness of television and advertising.

jocurile de copii, benzile desenate, guma de mestecat, nefirescul televiziunii şi al publicităţii.

work, long dry hours of dull work swallowed and accepted and livid with and finally lovd. exhaustion, hunger, rest.

munca, orele lungi şi seci de trudă anostă înghiţită şi-acceptată până ajungi livid, dar îţi place. epuizarea foamea, odihna.

the wild freedom of the dance, extasy silent solitary illumination, enstasy real danger. gambles.

Gary Snyder (n. 1930) este unul dintre cei mai mari poeţi americani în viaţă şi o figură legendară a Generaţiei Beat – supranumit Thoreau al mişcării şi împărţind supremaţia cu Allen Ginsberg – cu legături strânse, în tinereţe, şi cu fenomenul San Francisco Renaissance. Poezia sa combină în mod inconfundabil preocupările pentru istoria şi geologia străveche a Americii şi rămăşiţele populaţiei şi culturii nativ americane cu practici şi filosofii budiste (Snyder a şi tradus copios poeziei chineză veche şi poezie japoneză contemporană) şi, de asemenea, cu susţinerea ultra-consecventă a cauzei ecologice, fiind văzut şi ca exponentul major al esteticii Deep Ecology – atât prin poezia sa cât şi prin eseistică – şi cel mai mare poet al naturii în literatura americană contemporană.

90

Poesis interna\ional

libertatea nebună a dansului, ecstazul iluminarea singuratică, tăcută, enstazul

and the edge of death.

pericolul real. jocurile de noroc. şi muchia morţii.

An Autumn Morning in Shokoku-ji

O dimineaţă de toamnă în Shokoku-ji

Last night watching the Pleiades,    Breath smoking in the moonlight,    Bitter memory like vomit    Choked my throat. I unrolled a sleeping bag    On mats on the porch    Under thick autumn stars.    In dream you appeared    (ree times in nine years)    Wild, cold, and accusing.    I woke shamed and angry< e pointless wars of the heart.    Almost dawn. Venus and Jupiter.    e first time I have Ever seen them close.

Aseară, privind Pleiadele, Cu răsuflarea fumegândă în lumina lunii – Când amintirea amară ca voma Mi se-opri-n gât. Am întins un sac de dormit Pe preşurile de pe verandă Sub stelele de toamnă, înţesate. Mi-ai apărut în vis (De trei ori în nouă ani) Sălbatică, rece şi acuzatoare. M-am trezit ruşinat, furios< Războaiele deşarte ale inimii. Veneau zorile. Venus şi Jupiter. Prima dată când le-am văzut aşa aproape.

91


Poesis interna\ional

PoeZie

septembrie 2011

Riprap

Piatră legată

Lay down these words Before your mind like rocks. placed solid, by hands    In choice of place, set Before the body of the mind in space and time< Solidity of bark, leaf, or wall riprap of things< Cobble of milky way, straying planets, ese poems, people, lost ponies with Dragging saddles— and rocky sure-foot trails.    e worlds like an endless    four-dimensional Game of Go. ants and pebbles In the thin loam, each rock a word    a creek-washed stone Granite< ingrained with torment of fire and weight    Crystal and sediment linked hot all change, in thoughts,    As well as things.

Aşează aceste cuvinte În mintea ta, ca pe pietre. înfipte la locul lor, de mâini Ce-aleg locul temeinic, legate În faţa trupului minţii în spaţiu şi timp< Trăinicie a scoarţei, a frunzei, a zidului anrocament al lucrurilor< Caldarâm al căii lactee, planete rătăcitoare, Aceste poeme, oameni, ponei rătăciţi, Cu coburii atârnând – şi cărări stâncoase, rezistente. Lumile ca un nesfârşit, cvadridimensional Joc de Go. furnici şi pietricele În huma subţire, fiecare pietricică un cuvânt o piatră lustruită de ape Din granit< întipărită de tortura focului şi-a apăsării Cristal şi sedimente legate la cald toate-n schimbare, în gânduri, Ca şi-n lucruri.

A Spring Night in Shokoku-ji

O noapte de primăvară în Shokoku-ji

Eight years ago this May We walked under cherry blossoms    At night in an orchard in Oregon.    All that I wanted then Is forgotten now, but you. Here in the night In a garden of the old capital I feel the trembling ghost of Yugao    I remember your cool body Naked under a summer cotton dress.

Acum opt ani tot în mai Ne plimbam pe sub flori de cireş Noaptea, într-o livadă din Oregon. Tot ce vroiam atunci Am uitat acum, numai pe tine nu. Aici în noapte Într-o grădină a vechii capitale Simt stafia înfiorat-a lui Yugao Îmi amintesc de trupul tău rece Gol sub o rochie de vară de in.

septembrie 2011

PoetrY

Poesis interna\ional

plesnetul din coada boului

the swish in the ox’s tail Eating roots grown swoll inside the soil

Mănânc rădăcinile umflate în vână de-atâta stat sub ţărână

Drawing on life of living clustered points of light spun out of space hidden in the grape.

Mă folosesc de viaţa viilor puncte adunate de lumina toarsă din depărtări şi ascunsă-n struguri.

Eating each other’s seed eating ah, each other.

Ne mâncăm unul celuilalt sămânţa ne mâncăm ah, unul pe celălalt.

Kissing the lover in the mouth of bread< lip to lip.

Îmi sărut iubita din gura de pâine< buză-n buză.

The Hump-backed Flute Player

Fluieraşul cocoşat

e hump-backed flute player walks all over. Sits on the boulders around the Great Basin his hump is a pack.

Fluieraşul cocoşat umblă peste tot. Se-aşează pe bolovanii din jurul Marelui Bazin cocoaşa lui e-o desagă.

Hsüan Tsang went to India 629 AD returned to China 645 with 657 sûtras, images, mandalas, and fiy relics – a curved frame packed with a parasol, embroidery, carving, incense censer swinging as he walked the Pamir the Tarim Turfan the Punjab the doab of Ganga and Yamuna,

Hsüan Tsang s-a dus în India în 629 d.Hr. s-a-ntors în China în 645 cu 657 de sûtre, imagini, mandale şi cincizeci de relicve – un schelet curbat cu-o pânză drept umbrelă de soare broderii, sculpturi, căţuie pentru tămâiat legănându-i-se la şold Pamirul Tamirul Turfanul Punjabul doabul dintre Ganga şi Yamuna,

Sweetwater, Quileute, Hoh Amur, Tanana, Mackenzie, Old Man, Big Horn, Platte, the San Juan

Sweetwater, quileute, hoh Amur, Tanana, Mackenzie, Old Man, Big Horn, Platte, San Juan căra

he carried “emptiness” he carried “mind only” vijňaptimâtra

căra

„vidul” „mintea goală” vijňaptimâtra

Song of the Taste

Cântecul gustului

e hump-backed flute player Kokope’ele His hump is a pack.

Fluieraşul cocoşat Kokope’ele Cocoaşa lui e-o desagă.

Eating the living germs of grasses Eating the ova of large birds

Mănânc germenii vii ai ierburilor Mănânc ovulele de păsări mari

(...)

(...)

dulceaţa cărnoasă înţesată împrejurul spermei copacilor unduinzi

the fleshy sweetness packed around the sperm of swaying trees

prezentare ;i traducere de Raluca şi Chris Tanasescu

Muşchii coastelor şi pulpelor de vaci cu muget moale ţâşnitul de miel iute

e muscles of the flanks and thighs of so-voiced cows the bounce in the lamb’s leap 92

93


PoeZie

septembrie 2011

Poesis interna\ional

acţiuni (6)

r[zvan |upa

pentru că doar tu ai văzut toate amănuntele acelei zile pe care nu o poţi uita din momentul când visul s-a întrerupt brusc şi ai strâns degetele repede ca să prinzi numai aer

Marea plan;ă a cotelor memoriei *lichidităţi Nu aveam cap, doar un monopost cu boxe integrate. „Cât crezi că face?” Când ne-am întors de la rampa zilierilor deja ne ajunsese. Ţinusem amândoi pumnii strânşi să nu ne aleagă mustăcioşii din camioane pentru cules de caise. „O ladă culeasă se predă şi ţi se notează. La sfârşitul zilei primeşti 10 pe una.” Nu suna deloc bine aşa că ne-am întors acasă când tocmai se lumina. „Hai până la mine, zice, vindem nişte sticle, umplem nişte sifoane.” în cameră stăteau peste spătarul unui scaun pantalonii pe care îi ştiam din faţa blocului. Pe masă era un tricou şi el familiar. În rest era întuneric de la jaluzele şi mobila avea ceva incredibil de vechi. Hainele arătau cu totul altfel decât în zilele în care jucam fotbal pe-afară şi pantalonii treceau prin zonă, bluza la fel. Seara am ajuns acasă şi blugii mei tăiaţi zăceau sfârşiţi. Până noaptea târziu am scris pe ei tot ce mi-a trecut prin cap< Public Enemy, Vanilla Ice, M C Hammer, 2 Live Crew şi nume de piese muzicale în locul oricărei afirmaţii. Aşa a început piaţa adolescenţei. negocierea memoriei.

acţiuni (3) Ceea ce spui ne studiază atent poziţia corpului şi faţa şi în general trage o concluzie despre felul cum tot participăm fiecare dintre noi la viaţă şi tu te îndoieşti şi tu faci feţe feţe şi tu ştii că ar trebui să te opreşti uneori dar te gândeşti că tu poţi să faci asta oricând

*lichidităţi

atunci când zâmbeşti aerul din palme îţi străluceşte asta poţi să ne împrumuţi de fiecare dată când doar ca să nu piedem nimic ne ţinem respiraţia câteva secunde până când e iar lumină

*lichidităţi Am ştiut că s-a terminat atunci când am căzut în autobuz, şoferul frânase brusc, nimeni n-a putut să mă prindă Am dat din mâini aiurea şi din trei paşi am fost la prima uşă peste încă trei persoane. Căzusem pe spate şi abia am găsit cuvintele care să dea vina pe altcineva. Dar pe cel care căzuse primul nimeni n-a putut să-l mai ierte. Când am coborât, nici n-a mai contat. Şi azi mai râdem de marea mea cădere.

acţiuni (8) Dar atunci cum să nu te întrebi când s-ar putea întâlni liniştea cu vorbe pe care ştii că le voi spune sub fiecare sunet o dorinţă secretă de linişte iar secretul are chipul unei amintiri ascunse sub impresia că totul este posibil chiar şi legătura sigură dintre ceea ce spunem şi visele pe care nu ni le mai amintim tocmai de aceea vise de neuitat niciodată în faţa ochilor niciodată în faţa unei ezitări numai spaţiu deloc timp doar loc unde suntem

În vara aia nu s-a mai putut. Mingea măzgălită cu pixul Ford, Saniplast, Mediolanum expirase, un cod dintr-un război încheiat mai demult. Se purtau nişte adidaşi uriaşi, espadrile călcate pe călcâi până deveneau un fel de papuci. În loc de bani foloseam trezitul devreme şi tot ce încercam să spun era ce mi-ar fi plăcut ca tu să fi ştiut deja. Şi a murit Cobain. 94

95

/

peste tot toţi


PoeZie

Poesis interna\ional

septembrie 2011

PoeZie

septembrie 2011

*lichidităţi

*lichidităţi

Abia asfaltaseră în spate la V81. Citisem Bacovia toată noaptea Şi pe la 11 am zis să ies la tenis. Peste fileul zgâriat în ciment cu un bolovan din cretă eram sigur că zbura capul meu. am sărit şi toată lumea mi s-a înfipt între umeri ca un nod cu margini tăioase De care rămâi atârnat. Şi apoi strigătele, bătăile din palme „lungă, lungă... ia-o pe şpiţ” toate blocurile se curbaseră pentru acel şut. Nu s-a mai auzit niciun fel de muzică

De fapt tot ce s-a schimbat a fost că, pentru prima dată n-am mai luat tramvaiul zilnic. Porneam pe jos pe lângă cinema Lira şi coboram spre Panduri până la Palatul de trebuia să fie al lui ceauşescu, i-au zis al poporului şi până la urmă a ieşit al parlamentului. Încă nu se transformase treaba în muzeu de artă contemporană dar nici mult nu mai avea. De obicei mă duceam în jos pe lângă gardul de piatră până în parcul din faţă şi îl traversam încet. de acolo se deschideau toate drumurile la fel ca în pădure la Buşteni când eram în clasa a IV, la fel ca pe malul Dunării spre Măcinul rebegit când încă nu înţelegeam care-i treaba cu cărţile de la Păcălici. La fel ca mai târziu când noaptea porneam din Piaţa Rahova Până la Moghioroş, trecând prin centru pe la „Mes Amis”. O dată am găsit pe drum un pui de pisică. Şi nici măcar puiul ei nu mai e acum. Doar drumurile.

acţiuni (12) un aparat foarte complicat deja îl ştim toţi pe dinafară ca un vis pe care nici nu îl mai percepem ca diferit de noi un mecanism care conţine toate mecanismele care pot fi imaginate vreodată coboară pleoapele liniştesc privirea se ridică odată cu genele sprijini lumea

Poesis interna\ional

acţiuni (22) flori mai mici pentru cuvinte scurte flori mai mari pentru lucruri de nespus flori uriaşe care ne conţin şi care îşi leagănă capetele cuprinse de panică atâtea cuvinte scurte atâtea lucruri pe care nu le poţi spune şi toate legănate cald în mintea ta

*lichidităţi Până la autobuz am înjurat în continuu Cheia mi se blocase în uşă şi când să o scot s-a rupt. Nici nu mai ştiu toate înjurăturile pe care le-am inventat atunci. Mă zgâriasem în palmă şi ustura ca un câine. „Foarte frumos vorbeşti!” m-am auzit chemat în glumă de cea mai cunoscută voce. Seara deja nu se mai vedea nimic uşa era reparată, niciodată nimeni nu mi-a mai spus nimic despre asta. Numai ce-am spus nu a uitat nimeni.

acţiuni (16) vise mari şi vise mici abia sunt separate şi uneori chiar îşi schimbă locurile între ele zgârie nori pe care nici nu îi bănuiam apar atunci când ridici privirea oameni cu vise exact ca ale mele robotesc acolo doar pentru că priveşti aşa

96

*lichidităţi ce-ai vrea să mai vezi o dată? Sub piciorul podului dinspre Brooklin tot drumurile astea mi-au venit în minte. Am intrat repede într-un bar cu mese de biliard şi rockeri cu bărbi uriaşe şi veste din piele şi nimeni nu se grăbea nicăieri. Nu mai aveau voie să fumeze înăuntru şi în loc de coloane de fum te priveau în sfârşit ca pe unul de-ai lor. Ne-am aşezat, ne-am ridicat şi ne-am gândit să ne întoarcem acolo şi în timpul zilei. Exact ca în tot restul vieţii noastre.

*lichidităţi După ce toată lumea plecase am coborât în depozit. Ca să ajungi la subsol coborai de la etajul doi sub palatul Cantacuzino pe o scară îngustă prin beznă până la primul întrerupător de la parter şi apoi dedesupt la un buton pe culoarul de sub pământ Până acolo totul se întâmpla pe întuneric. Pereţii de beton nefinisat aşteptau orice aş fi putut să-mi imaginez şi marea bancă a memoriei a început să îşi facă atunci treaba. Ce-ţi aminteşti, ce-ţi închipui, alege un chip, alege un nu97


PoeZie

Poesis interna\ional

septembrie 2011

Libertatea formelor fixe me şi tot restul se aranjează după ce poţi să-i spui. Şi atunci n-am înţeles decât că dacă te mişti mai repede nu mai apucă să vină peste tine marile spaime devoratoare cu desfăcătoarele lor de conserve minuscule strecurate sub pleoapele mele. Apăsam uşor şi în jurul becului agăţat în numai două fire de tavanul jos Se înşirau uşile. Toate încuiate. Fiecare cu modelul ei, ca şi tine.

Un wall-street al limbajului I Gulere albe, gulere colorate Desfăcute lejer ca şi cum n-ar conta Nici air-bag-ul lumii gata să pocnească În faţa oricui, nici măcar ce tot aflăm Ultimele ştiri sunt mereu începuturi Urme-ale unui timp rătăcit în prezent Părţi mari din noi întregi se scufundă în gol Unde-ar rămâne cât decupăm un moment Descrişi în cifre brusc întrerupţi de aer Fiecare lumea abia sprijinită În punctul nesigur definit mereu tu Cum atingi aici articulat prezenţa

1. Care a fost momentul în care poezia pe care o scrieţi a preferat instrumentele clasice celor „moderne”? 2. Ce etape mai importante aţi resimţit în transformările prin care a trecut stilul versurilor dumneavoastră pân[ azi? 3. Cum consideraţi că a evoluat condiţia formelor fixe şi a instrumentelor clasice (ritm, rime) în poezia ultimilor ani? 4. Care sunt avantajele şi care ar fi dezavantajele pe care le-aţi resimţit în timp pentru poezia dumneavoastră faţă de formele complet libere? 5. De unde credeţi că ar trebui să înceapă „alfabetizarea” atunci când este vorba despre poezie? (3-4 titluri cu câte un rând de justificare pentru fiecare titlu recomandat.)

Cedry2k

Treceri de pietoni marcate sonor deschid Cănile de cafea pe care le purtăm În locul gurilor, strada se îmbibă De recomandări, primeşte un chip lichid II Şi ceea ce spui ia forma oricui ar fi prin jurul tău tăcut înfăşurat doar în apariţii vag/clar bântuite de chiar senzaţiile abia formulate noi III Cum pe sub haine toţi suntem dezbrăcaţi Dincolo de vorbe la fel de năuci Demarăm hotărâţi spre fiecare Toate lumile, semnalizările Zumzetul clipit în ledul minuscul Încastrat pe limbă alunecă alb Peste tot corpul tău răspândit până Tocmai te năşteai. Şi noi am fost aici Unde am vorbit despre fericire Şi orice unghie ai putea să vezi Tot asta îţi spune< am fost chiar aici cu fericirea. Să-ţi explic e un pic. Mai bine-ţi arăt sau chiar şi mai bine facem împreună liniştea asta în care o dată doar o secundă ne putem vedea fără nicio scuză

(din volumul Cerul din Delf, `n curs de apari\ie la Casa de editur[ Max Blecher) 98

Mulţi dintre cei care ascultă hip-hop îl plasează pe Cedry2k (pseudonimul lui Marius Cr[ciun), care a lansat albumul „poezie balistică”, între cei mai buni MC de ast[zi. Mulţumesc pentru creditul acordat părerii mele despre poezie, însă nu am stat niciodată să analizez forma poeziei (indiferent cui îi aparţine) şi aş putea băga mâna-n foc pentru faptul că cei mai mulţi poeţi nu au făcut-o vreodată. Aşa că, singura întrebare la care pot să-ţi răspund este ultima. Şi am s-o fac, chiar dacă, probabil, nu te ajuta foarte mult... Consider că cel mai mare poet clasic român este Mihai Eminescu şi opera lui este un început perfect pentru orice iubitor de literatură, în general şi de poezie, în special. Măcar cei care îi aduc numele în discuţie ar trebui să-i cunoască mai bine opera, înainte de a face tot felul de afirmaţii despre ea. În general, poezia românească este subapreciată, am vorbit cu zeci, poate sute de MC (unii dintre ei chiar talentaţi), care însă nu au citit în viaţa lor o poezie de Topârceanu sau Arghezi. Probabil şi sistemul educaţional are vina lui, oricum, ca să concluzionez, în literatură sau orice alta materie de studiu, la început se studiaz[ clasicii. 99


Poesis interna\ional

aNCHet{

septembrie 2011

Norzeatic

septembrie 2011

aNCHet{

Poesis interna\ional

său, dincolo de orice bariere – Şah, Unghi. Arghezi, care a scris şi el Psalmi moderni. Ion Barbu, care a adus în poezie gândirea matematică – Joc secund. Pentru poezia hip hop – Gil-Scott Heron, e Last Poets, Saul Williams (de exemplu textele pentru filmul Slam), versurile lui Big Daddy Kane sau ale lui Rakim, orice album de la Def Jux fiindcă acolo au fost numai MCi tari, Lord Finesse – Set It Off Troop pentru multirime (”multies”), Mos Def şi Talib Kweli care sunt printre cei mai mari poeţi ai genului.

alte principii decât poezia occidentală. Pentru noi, Eminescu e întâiul. La Steaua, Glossă, Odă în metru antic sunt exemple foarte bune de filozofie, tehnică, versatilitate şi sensibilitate în versuri. Epigonii – fiindcă Eminescu n-a fost primul, dar a înglobat tot ce-a fost mai bun înaintea lui. Nichita Stănescu – Laudă omului – totul e prezent acolo< omul, soarele, copacii, aerul, monorime, metafore, comparaţii... gândul, aripile... Marin Sorescu, pentru lirismul său şi nonconformismul

raku

Fanii îl descriu pe cel care a fost cunoscut şi ca Vexxatu’ Vexx şi MC ‘Gemite Găligan „prin stilul inconfundabil datorită versurilor sparte intenţionat pentru a obţine rima în prepoziţii sau verbe din următorul vers, arareori rimă albă, tehnică ce îl va propulsa printre cei mai buni MC, alături de Deceneu“. 1. Ce-am scris eu a mers totdeauna strună cu instrumentele moderne – chitara bas, samplerul şi synth-urile. Vorbind de instrumentele poeziei, eu prefer stiloul, deci merg clasic, cum s-ar spune. Dacă ne referim la limbajul poetic şi la prozodie – eu provin din comunitatea hip hop, unde versul e sinonim cu rima, ritmul e alert (90 de bătăi pe minut +), măsura e 4 pe 4, iar piciorul metric – 44. În hip hop rimele sunt de obicei împerecheate sau monorime, ritmul e dat de beat, iar abilitatea este flow-ul, capacitatea de a fi pe ritm sau de a ieşi din ritm, după cum o cere ritmul. Tehnica stă în imbinarea ritmului cu posibilităţile pe care le dă rima, şi viceversa. Instrumentele au fost mereu acolo să m-ajute, când stăteam cu pixul pe buză/gură, căutând vreo muză/mură. Pe zi ce trecea simţeam apropierea de poezie – o rafinare a comunicării. Cred că undeva prin 2000 am început să mă gândesc serios la asta.

deseori cu argoul. Asta face ca şi un rapper ca mine să pară poet clasic... 4. E interesant că formele fixe îţi dau libertate, uneori infinită. Poezia haiku este „foarte fixă” ca formă, de exemplu. 5-7-5 silabe, cuvinte cheie, trimiteri la anotimp... La fel, în muzica tonală – gamele dau restricţii, dar atunci când un muzician le stăpâneşte bine ajunge să nu mai aibă limite. Forma fixă e o bază solidă pe care se construieşte. N-am cunoscut niciodată dezavantaje ale versificaţiei, fiindcă „regulile sunt făcute pentru a fi încălcate” – atunci când regula nu cade bine, apare excepţia care vine să o perfecteze. Concluzia< poezia (mea) are forme complet libere şi cunoaşte doar avantaje. 5. Din inimă... Poezia e o componentă a sufletului, în strânsă legătură cu sensibilitatea, rafinamentul şi dezvoltarea, atât a conştiinţei cât şi a intuiţiei. Când vine vorba de poezie, gândul meu se duce în trecut, înainte de era calculatoarelor, când oamenii se regăseau mai uşor pe sine, lăsându-şi timp să privească stelele, să umble desculţi prin pădure... Psalmii lui David – sunt printre cele mai vechi poezii cunoscute. Apar citaţi în nenumărate piese reggae şi hip hop. Matsuo Bashō – Oku no hosomichi (Note de drumeţie) – un jurnal de călătorie, presărat cu poezii haiku. Iată modelul poetului japonez – având ca posesii doar o mantie, un toiag, condeiul şi călimara. În 17 silabe el poate să prindă o imagine la rezoluţie maximă, aşa încât conţine în ea întregul univers. Poezia haiku reprezintă esenţa formelor anterioare – poezia clasică chineză şi formele japoneze mai lungi – renga, tanka. Toate acestea sunt construite pe

2. Întâi, a durat până am simţit că mă exprim liber în vers. Apoi, când am putut să privesc din afara versului – a început să se dezvolte tehnica. La un moment dat am simţit că tehnica „lirică” nu reprezintă finalitatea. Am încercat să abordez teme mai sensibile, limbajul transformându-se şi el. Au apărut anumite momente a capella. Apoi câteva showuri a capella. Îmi plac aceste momente fiindcă pot să ies dintr-un ritm fix şi să am pasaje libere, lăsate suspendate. Acum, încerc să uit de tehnică, de limbaj, şi caut să... mă exprim liber în vers. 3. Din ce-am auzit, rimele nu mai sunt neapărat un standard. Poezia modernă e total ieşită din tipar. Ritmul e unul interior, variabil. Limbajul poetic se amestecă cu cel tehnic, 100

Pentru multă vreme, un post de televiziune de pe internet l-a avut ca invitat pe raku (insistă să îi fie scris numele de scenă fără majusculă) pentru a improviza versuri pornind de la ştirile zilnice. ~n 2011 ;i-a lansat cel de-al treilea album, „Emite semnale“. 3. La fel ca tehnologia. Mult.

1. Nu cred că ceea ce scriu, în mare, este poezie propriuzisă. Textul versificat din muzica rap se diferenţiază ca stil şi formă de poezia clasică, forma fiindu-i nelimitată de vreun fel de regulă. Am cântat şi cant şi pe instrumentale formate din instrumente sintetizate electronic, şi acompaniat de instrumentişti, şi mixt. Când cânţi acustic ai avantajul improvizaţiei în timp real, în grup, iar când cânţi pe ceva sintetizat ai avantajul unor structuri care sună exact cum doreşti şi care nu pleacă nici o clipă de pe poziţia lor, cu excepţia momentelor în care ţi le mixează DJ-ul.

4. Păi singura restricţie la rap este ritmică, în rest eşti complet liber. Mai liber decât rap-ul mi se pare că este stilul prozaic. Iar cea mai liberă formă cred că este forma gând. Când forma gând poate fi exprimată în rap în stare pură înseamnă că rap-ul acela e extraordinar, dar uneori ne e greu să atingem acest nivel chiar în limbajul comun. 5. Rugaciunea „Îngeraşul”, poezii din folclorul românesc (doine, cântece de leagăn, etc), Tudor Arghezi, George Coşbuc, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, vorbind strict de poezia românească. Nu ştiu cum să justific aceste alegeri. Mă gâdesc la copii, la români, la viitorul neamului. Nu am cunoştinţe despre poezia internaţională. Alfabetizarea în poezie, dar şi în general, trebuie să înceapă de la cunoaşterea rădăcinilor şi să se oprească la rătaciri din clipa în care omul s-a lovit de ele. A persista în rătăcire înseamnă a păşi către nebunie. Şi cred că mintea umană dacă se bazează exlcusiv pe puţinătatea puterilor ei, se îndreaptă spre rătăcire, dar mai are şansa unei revelaţii, după cum zicea Petre Ţuţea.

2. Două etape mai importante< aceea în care am scăpat de eroarea psihică sau proasta deprindere de a pune rima la capătul celui de-al patrulea timp din măsură. Dacă aş putea să scap de această moştenire definitiv şi repede, m-aş bucura foarte mult. Mă străduiesc să nu mai scriu iambic, îmbrăţişat, încrucişat etc, asemănător poeziei clasice, şi să hibridizez random cât pot de mult. Deasemenea când am văzut, simţit cum se scrie textul în raggamuffin, sau cum scriu alţi colegi de breaslă cu stiluri mai complexe, mi-am adus aminte de Morihei Ueshiba, întemeietorul disciplinei Ai Ki Do, care spunea să respecţi celelalte stiluri şi să le înveţi de la maeştri lor. 101


septembrie 2011

CroNiC{

Poesis interna\ional

Cosmin Per\a. Fără titlu. Fără lini;te.

C

u o carte atașantă și plină de sinceritate revine Cosmin Perța în peisajul editorial. “Fără titlu” (ed. Paralela 45, 2011, colecția Avanpost) este cel mai recent volum de versuri al unuia dintre cele mai vehiculate nume ale generației 2000 de scriitori. Pentru iubitorii poeziei eliptice și austere, această carte probabil că nu va aduce surprize plăcute. “Sunt sătul de limbajele care pot înlocui viața”, avertizează Perța într-un poem, pag. 50. I s-ar reproșa lipsa indescriptibilului, absența misterului, sinceritatea excesivă care duce întro zonă a prea-multului si a preaspusului. În schimb, pentru iubitorii poeziei, să-i spunem tradiționaliste,

Gabriel Daliș care consideră că poezia, ca și muzica, înseamnă emoție, “Fără titlu” poate deveni o carte de neratat< “Toți prietenii mei scriu poezie,/ Ei inventează, ei aberează, ei imită, ei adnotează tot ce au scris unii poeți./ Eu nu scriu poezie, eu scriu tot ce simt, tot ceea ce nu trăiesc”, pag.55. Dualitatea cu care Cosmin Perța își trăiește și scrie poezia devine pe deplin confirmată în versul definitoriu pentru întreaga lui carte, vers care, evident, apare de două ori< “Viața mea de acum se împarte între familie și singurătate” (pag. 26 și 67). De altfel, este un și exemplu de evidențiere a felului vast, (auto)ficțional în care Cosmin Perța, asemeni unui vechitestamentar repetă mesajul de102

șertăciunii lumii ori de câte ori are ocazia. În acest sens, avem de a face cu poemele 11 (pag. 26) și poemul VI (pag. 67), care, de fapt, ascund versiunea aceluiași text. Pe de altă parte, prezența constantă a numeralului “doi/două” nu face altceva decât să aducă în atenție un univers poetic cu doi poli ireconciliabili, în care inocența și zădărnicia, despre care vorbeam mai sus, se decupează aproape metonimic< “Și atunci lumea se împărți în două”, pag.11, “era o noapte îndeajuns/ pentru doi tineri”, pag.14, “Eu merg puțin mai înaintea ei, cu doi pași”, pag.16. Textul “Al doilea poem mult prea scurt”, pag.34, este definitoriu pentru tentația maximalistă spre dualitate și

congruență. Alte exemple în acest sens< “Am doi copii, pe care îi văd rar, când se cade”, pag. 45, sau, în sfârșit, versul< “Și chiar dacă aș vedea până la felinarul acela,/ Ce ar fi< doi oameni, cu tot cu copiii lor”, pag. 67. Bun portretist, în prima dimensiune a cărții Perța aduce cu nostalgie amintirea anilor copilăriei, “un sat de fildeș și marmoră/ cu râuri de-absint și dale de-azbest”, pag.9, “un sat cu zăpadă”, pag.12, a descoperirii lumii și a oamenilor dragi, parte a cărții din care răzbate referențial amintirea bunicului a cărui moarte a dus la gestul deplinei identificări mature a adolescentului< “Cât a trăit bunicul meu eram un copil, și abia după ce moartea lui/…/ pregătindu-mă acum pentru viață.” Sunt pagini de o sinceritate uluitoare, în care puritatea acelei vârste scrie efectiv poemele, descătușat, neurmărind minuțios tehnici literare elaborate, cu riscul marșării evidente pe un automatism intuitiv, manierist. Într-un demers imaginar, atmosfera bucolic autentică, a satului maramureșan de altădată apare inedită< “pentru că noi ne pregătim să vorbim despre ceva nemainumit/ despre ceva care numai prin simplul gând poate ajunge prezență”, pag. 20, unde “Lungi cârduri de rațe se tot perindă la orizont/ și liniștea aceasta făr de scăpare”, pag. 23. A doua dimensiune a cărții, la fel de angoasată și sinceră, păstrează generozitatea abordării propriului imaginar absolutizat< “Am coborât din nord și am adus odată cu mine/ grajdul bunicilor mei în care cinci vaci,/ trei tauri și patru junici sălășluiau iarnă de iarnă/așteptând primăvara cu aceeași înfrigurare ca noi”, pag. 22. Bucolicul devine bahicul, tentația portretizării se relativizează, narativitatea pare uneori că-și face de cap și spune totul, în defavoarea realei introspecții care nu eliberează< “Eu mă aflu așa</ Tânăr poet, cu doi copii,/ Îndrăgostit peste măsură/ De soția sa”, pag.49. Cele două dimensiuni ale cărții, una însemnând amintirea anilor copilăriei și a personajelor ei, cealaltă – identificarea unei contemporaneități frisonate de aerul tare al morții și zădărniciei, sunt, într-un fel, legate

Cosmin Per\a prin singurul personaj neconvențional care apare în carte, Sulamita. Astfel se justifică parfumul biblic, umil, din paginile cărții lui Perța. O întreagă suită de substantive vin să contureze acest spațiu sacru al vieții și morții< credință, înfrânare, rugăciune, jelanie, sicomor, izbăvire, purcedere, conștiință, deșertăciune, memorie, desăvârșire, împăcare, neputință, nemărginire. “Ni se spune< doar așa poți ajunge la desăvârșire,/ Sau ni se spune< de aici înainte nu mai poți face nimic”, pag.50. Personajele din copilărie sunt completate de personalități, în partea a doua a cărții. Aceeași nostalgie învăluie amintirea lui Radu G. Țeposu, Laurențiu Ulici sau ? Săplăcan, bine capitonată cu alte repere literare< Llorca, Rabelais, Gogol și alții, în poeme care, din păcate, nu reușesc decât pe alocuri complexitatea versurilor din prima jumătate a volumului. Iată un exemplu< “Sunt Whitman, sunt Maiakovski, Ferlinghetti, Petrarca,/ Trakl, Celan, sunt toți cei care până la mine au scris ce credeam”, pag.31. Lăsând la o parte orice instrument steril, Cosmin Perța scrie cu toată ființa despre toată ființa sa, când autobiografic, când autoficțional, fără detașare, cu o mână pe pagină și cu cealaltă mână pe inimă< “Eu scriu tot ce îmi amintesc”, ne avertizează el într-un poem, pag. 37. 103

La nivelul textului, sunt câteva lucruri care i se pot reproșa< adjectivarea în exces sau dubla adjectivare (“cu mâinile osoase și lungi, cu pântecul dureros,/ axila putredă și piept găunos”, pag.9, sau “floarea dalbă și netedă a memoriei”, pag. 36), probleme legate de comparații (“o apă neagră ca un tăciune”, pag. 23) , recurența deranjantă a unor sintagme (“am fost…”, “n-am fost…”, “sunt… ”), abundența negației și, de aici, lipsa unei varietăți stilistice, ușoara tentație spre silogism (“Căci amintirile sunt ca iarba uscată”, pag. 11), absența unor filtre care să esențializeze discursul poetic. La nivel unitar, o selecție mai riguroasă a poemelor și o structurare mai atentă a cărții ar fi adus în mod evident un plus semnificativ. Titlul cărții, deși neprietenos la prima vedere, avantajează cert conținutul ei. În orice caz, Cosmin Perța reușește un lucru greu de atins într-un volum de versuri< univers poetic. Este și o demonstrație a pierderii armoniei din lumea fiecăruia dintre noi< “Nimic despre viață./ Totul trebuie examinat cu precizie./…/Oare câte dintre închipuirile mele vor ceda azi?”, pag.62. Aflat într-o ascendență evidentă, nu știu despre ce va scrie el de acum încolo pentru că în “Fără titlu”, Cosmin Perța pare că ne-a spus cu convingere absolut totul.


septembrie 2011

elisa Biagini

Elisa Biagini (n. 1970) a studiat ;i a predat mai mul\i ani `n Statele Unite, iar `n prezent locuie;te la Floren\a. A publicat volumele de poezie< Questi nodi (1993), Morgue (1998), Uova (1999), L’Ospite (2004). Autoare a antologiei Nuovi Poeti Americani (2005).

Morgue

Morgue

Morto di fuoco la sua pelle tira è un rosa che si spegne è carta morta, solo il cartello non arde con lo spago< si specchia enorme nella mia pupilla.

Mort `n foc pielea îl strânge e un roz care se stinge e hârtie moartă doar eticheta nu arde (nici sfoara)< se oglindește enormă în pupila mea.

**

**

Sulla duna del naso giusto un segno come d’accetta, incavo per i liquidi e il colore dagli occhi< come stinti.

Pe dâmbul nasului un semn abia ca de tăiș adăpost lichidelor și culoarea ochilor stinși. 104

PoeSia

Poesis interna\ional

**

**

Mezzo sguardo di rosso, un orizzonte un cencio teso s’inchina la buco nero, al mezzo schermo

Ochii întredeschiși roșii, un orizont o cârpă-ncordată cedează găurii negre, `n centrul ecranului

e intanto sotto il fuoco, pendagli d’osso il viso ricoperto, la rispettata simmetria del morto.

între timp sub flăcări, pendule de os fața-nvelită cuvenita simetrie a mortului.

**

**

Polpastrelli caduti nel buio e ritirati.

Vârfuri de degete căzute-n întuneric și adunate.

Imbevuti e poi subito seccati per la troppa corrente,

Îmbibate apoi imediat secate de prea mult curent,

da un’apertura incerta ma profonda, di poco sopra il polso.

dintr-o deschizătură nesigură dar adâncă, deasupra pulsului.

**

**

Stigmate storta, una mira presa male adesso traccia asciugata, un ombelico ma senza organi dentro solo tubi.

Stigmat strâmb, o țintă rău fixată acum o urmă uscată, un buric dar fără organe înăuntru numai țevi.

**

**

Perdi gli occhi annegano nel mare degli umori e vitreo e acqueo si fondono e pupilla, una pasta ti cade tra le mani, il pozzo di tutti i fotoni.

Îți pierzi ochii se-neacă în marea umorilor și sticloși și apoși se confundă și pupila, o pastă îți curge printre degete, puțul tuturor fotonilor.

**

**

Nelle curve di mani nelle anse, tutta quell’ombra che cade male, quasi grafite e le conchiglie d’unghie in tono con le macchie della pelle.

În îndoitura mâinii în pliuri, umbra aceea cade rău, apropape grafit și unghiile-scoică la fel ca petele pielii.

105


Poesis interna\ional

PoeSia

septembrie 2011

septembrie 2011

PoeSia

Poesis interna\ional

**

**

**

**

Sei il più vicino al sonno, bracciale di carta etichetta per valigia già arrivata< immerso in questo scampolo senza una richiesta, il pallore così caro ai pesci, mano nuda.

Ești cel mai aproape de somn, brățară de hârtie bilet pe un bagaj ajuns deja< imers în rămășița asta fără o întrebare, paloare atât de dragă peștilor, mână goală.

Le unghie, sorde al silenzio, continuano il lavoro perchè sanno che il buio ha pochi appigli, è tutto liscio e dritto come un pozzo.

Unghiile, surde în fața tăcerii, își continuă datoria ele știu că bezna are puține puncte de sprijin, totul e neted și lunecos ca-ntr-un puț.

**

**

Sotto la superficie vento ed ossa ma da qui luce e sul tavolo la forma, coperta, vestito sul viso, un’onda di detersivo che t’acceca.

La suprafață vânt și oase dar de aici lumină și pe masă forma, cearșaful, straie de față, un val de detergent și albeață.

**

**

Un ultimo fotogramma tra le ciglia, pupilla ferma nella sua cornice mattonella, la lacrima cagliata< sul film la luce che s’impiglia e vela ancora

O ultimă imagine-ntre gene, pupila încremenită în rama ei cărămizie, lacrima închegată< pe film lumina se blochează și îl voalează.

l’occhio di vetro la biglia opaca dal troppo dormire.

ochiul de sticlă globul opac de prea mult somn.

**

**

Un abbraccio nell’aria che non vedi, braccio di gru rimasto senza testa in un attenti lontano anni luce< la pelle e’ così ruvida, l’ultimo brivido nella surgelazione.

O îmbrățișare în aerul nevăzut, ghiară de macara rămasă fără cap într-o așteptare îndepărtată< pielea e atât de aspră, ultimul fior întru congelare.

**

**

Si ritira dal viso la coperta il sudario di plastica opaco come latte andato a male, scopre due piatti vuoti due bandoni caduti sopra l’osso, fermato ogni discorso.

Se retrage de pe față cearșaful ștergarul de plastic mat ca laptele stricat, descoperind două talere goale două obloane cad peste os oprind orice discurs.

**

**

**

**

Toccare dito a dito intorno al polso e’ il segno del calzino< e’ la sosta dei liquidi col tempo.

Degetul atinge deget împresurând încheietura e semnul șosetei< e strângerea lichidelor în timp.

**

Gli anni precipitati nel vuoto nell’orecchio il tempo in soluzione, l’occhio macchiato di come punti o virgole lasciati e sotto il pozzo nero della voce.

**

Ani căzuți în gol în ureche timpul se dizolvă, un ochi pătat ca de puncte și virgule lăsate sub puțul negru al vocii.

Non c’e’ campionatura di quel suono, puoi solo immaginare di quel passo o la goccia che scende e lo stinge.

Nu există mostră a acelui sunet îți poți doar imagina pasul sau picătura care curge și îl stinge.

Corpo infeltrito da lavaggi sbagliati e certe chiazze scure che non vanno sono buchi come d’insetto< sei tarmata. Ogni colpo di tosse spengi una candela< il tuo e’ cuore di buio.

**

**

Corp împâslit de scăldări nepotrivite și câteva pete care nu ies sunt găuri ca de insecte< ești plină de molii. cu fiecare acces de tuse mai stingi o lumânare< inima ta e inimă de întuneric.

Seccata dal veleno, più una goccia nel suo corpo un deserto<

Secată de venin, nici o picătură in plus În corpu-i un deșert<

anche il sangue di polvere e dal taglio come grani di clessidra perduti fuori dal meccanismo.

chiar și sângele-i de praf ca granulele-n clepsidră pierdute în afara mecanismului.

106

Traducere din limba italian[ de Raluca Toma

107


septembrie 2011

Denisa Mirena Pi;cu

PoeZie

***

***

Întinsă pe pământ, afundată, las insectele să mi se urce pe trup. Vreau să mă obişnuiesc cu moartea celor dragi.

A murit tatăl... A fost între mai multe iubiri, părţi de iubire (aşa cum muşti mai multe guri dintr-un măr). Nu ştiu de ce-a murit! spuneau (toate) la sfârşit Era un bărbat puternic (era harnic, făcea sport, a făcut chiar şi box, în tinereţe!...) Da’ nu se îngrijea! Nu s-a îngrijit deloc de el! N-a avut deloc grijă de el în ultimul timp!

*** Tatăl mânca din mâna mea cu greu şi a murit.

Mai putea să trăiască! Putea să nu moară... PUTEA SĂ NU MOARĂ dacă vroia!...

În acest cult oamenii se adună în jurul său ca în jurul unui gol. Spun pilde, anecdote şi despre el nimic.

*** Stau într-o cameră subterană, plină de umezeală şi întuneric. Afară - o explozie de lumină şi ţipăt de parcă totul s-ar cutremura...

*** A fost un om harnic! A fost un om harnic! Atât poate să rămână dintr-o viaţă de om...

Denisa Mirena Pişcu (n. 1980, Rădăuţi) a absolvit Facultatea de Litere la Bucureşti şi programul de masterat interdisciplinar la Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii cu o lucrare despre Sound Poetry. A publicat în „Fracturi”, debutând în volum cu Pufos şi mecanic (2003), pentru care i-a fost decernat Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. A mai publicat în Irlanda volumul bilingv Omul de unică folosinţă / Disposable People (Galway Print, 2009). A participat la proiectul internaţional „Overcoming Dictatorships – the Encounter of Artists, Poets and Writers”, alături de scriitori şi artişti din Cehia, Germania, Ungaria, Italia şi Polonia. Poezia sa a fost tradusă în engleză, cehă şi bulgară.

***

***

Femeia se îndură cu greu să îl cureţe - încă viu. Vai, ce greu e! N-aş fi putut niciodată să îl mişc singură! Acelaşi corp de bărbat care altădată a stat deasupra ei viguros.

Femeia îl curăţă şi îl spală de ruşinea asistentei... Ăsta nu-i om de salvat, ne muncim degeaba!... Cu cât murim mai mult cu atât mai curat facem în vieţile celorlalţi.

108

Poesis interna\ional

109


septembrie 2011

eSSaY

Poesis interna\ional

The Taste is a Stick in the Mud

H

Felix Nicolau

ow could one conquer nations? And why should one do that? What kind of question is that? To use it or to annihilate it – or to use it until annihilated. You won’t tell me there are still persons believing in the missionary intentions of the Founding Fathers, embarked upon civilizing America!

with making good business. is is the Portuguese attitude, so different from the Spanish one. From this angle, Nietzsche’s diatribe against Christianity and hypocritical philanthropy seems more bearable.

But is it possible to check out a people from history? A specific discussion, in this sense is surprised is Ismail Kadare’s novel on the Ottoman invasion in Albania, during Skanderbeg’s reign, e Messenger of the Rain. e chief-supplier enlightens the chronicler Menla Celebi about the fact that people can’t be annihilated by war, because the growth of population is faster than the military genocide. And then one must “steal the sky” and the language of the conquered. Even more important than the forceful conversion to another religion is the usurpation of language. But this isn’t still eradication. e same way as the old entomologist woman put it in Hitchcock’s movie from 1963, “e Birds”. e birds are simply too many to be killed. Our chance is that they aren’t able to act aggressively in a coordinated fashion. e species don’t know how to embark upon a war against humanity.

Not even Machiavelli’s theories produced remarkable results. At him, the master had to blend raw power with shyness. Meanwhile, it became obvious that power doesn’t engender great benefits in comparison with shyness. e communists worshipped shyness! While Lenin and Stalin were flattening churches and slaughtering priests, a Russian novelist, N. Şundik, imagined “enlightened” activists who considered religion a superstition that shouldn’t be snatched away from people. e awakening to reason is easier to achieve through persuasion, education so on and so forth. In the Fast Running Reindeer the secretary of rayon scolds his over-zealous subordinates and urges them to return the confiscated idols to a Ciukciu shaman. e title of the novel – dedicated to “the communists and comsomolists from Ciukotka” – doesn’t make reference to who-knows-whatvirgin-world. It simply highlights the denomination of a communist farm.

e chief-supplier subtly understands that by converting people to another religion, one doesn’t dismantle it, only reshapes its reactions. Wasn’t this the Roman strategy instituted by the imperial cult? And wasn’t this the method by which the savage Vikings were tamed, Europeanized? Only the conquering tradesmen didn’t try to modify souls, satisfied

• Stalin didn’t have Machiavelli up his sleeve

But eventually – and this is the bull’s eye of my essay – the most efficient way of transforming people into a population is to pervert/distort their taste. Taste is strictly interlocked with style, as this one is an individual mark. By no means could we say 110

about a person who dresses fashionably that he/she has style. Fashion is blocked into present, irrespective that it may betray recurrent stages. en, when it comes to fashion what matters is the number, the quantity. To be fashionable means to identify you with a crowd on their way to a herd. e globalization arrived, the frontiers opened and people started to travel, to study abroad, to exchange goods and arts. So fashion advanced to the status of an epidemic. To be successful coincides almost axiomatically with promoting simplified, juicy and sloppy – even if intellectual – products. Many times I wondered how it is possible for so many people to live repetitively the hysteria of ludicrous fashions. But when one doesn’t struggle to refine one’s tastes, it comes naturally to transfer the chance of choosing to some “creators” who, in their turn, lack taste, as they are prone to negotiate it. Consequently, they can easily meet the requirements of the crowds to which they actually belong.

• Clockwork oranges –filthy tastes A desperado like Anthony Burgess aimed in A Clockwork Orange at the corruption of the public taste. Alex is a sadistic, reckless teenager “and all that cow”, as he would put it. But once transformed into a new man, healed of violence by overexposure to visual atrocities, deprived even of the possibility to purify through good music, we understand that the target of the healing experiment is not the one declared. e doctor who is in charge of the

experiment admits he has no idea of music, but manipulates the noble passion of his patient in order to bring him down to the stage of an individual incapable of bearing intense emotions. Even Alex exclaims that it is a pity to overlap Beethoven’s symphonies with shootings containing war horrors –committed by the Nazis or the Japanese. e purpose of the Home Office minister (“minister of the inferior”) is to produce mechanical oranges, honourable citizens, and straight clerks without any spiritual appetite. A humanoid marmalade too brain-washed to make important decisions. A robotized, bleak and superfluous population. In Diagonale magazine I ran into a discussion between Radu Voinescu and Ioana Georgescu-Răileanu, the Romanian-French film-maker. Having witnessed the students’ riots from 1968 as a camerawoman, she can be called, in spite of her mandarin-aristocratic style, a soixante-huitarde, a baba-cool. Her opinion is that “’68 was a long PAUSE”. But a welcome pause, a rejection of I-sell-workforcein-exchange-for-salary routine. When living looks more like survival it is useless to talk about refining the taste. And without taste we only get ugly things, an ill-fitted context, whether we make reference to conversation, architecture or something else. Of course, survival is not destined exclusively to the poorest. ere are fellows who thri but they still pretend to be in need. When you don’t strike a balance, you miss the good taste. en, many of us resort to a professional of the taste, the stylist. But can this one neglect the pretensions of his rugged clients? Out of the question! Consequently, the stylist is not a person with a perfect taste, but one who perverts taste through compromise and negotiation.

• Knacked, one-sided intellectuals In his Provincials, Blaise Pascal bundled together his letters against the Jesuit Counter-reform. One of the Jesuits’ bosom ideas was “the genuine grace” – in conformity with which who commits a mistake without having the conscience of that mistake is

Felix Nicolau not a sinner. rough extrapolation, we could infer that the same happens with taste< who is not capable of identifying the kitsch, the bad taste, is not to be held responsible for its promotion. Unimpressed, Pascal attacked such a pampering doctrine on behalf of the human specificity. at is on behalf of the effort to apprehend, to enhance personality. But this enhancement can’t be achieved without the courage to part with routine, careerism, bureaucracy and mechanized entertainment. e masses are trapped into a rudimentary, non-speculative equation. I mean dull jobs wherein the proliferation of the bureaucratic system creates the sensation of intellectual complexity. is strain is compensated through chaotic and, paradoxically, robotized entertainment. e happy ones, working in the real intellectual field, cram into second grade equations, where the stake is hyperspecialization. When omas Aquinas warned that he feared the man of a single book ( Timeo hominem unius libri), he poked at fanaticism, narrow-mindedness and blotted fatuity. Obviously, the specialists, the technocrats can’t be persons of accomplished taste. ey are only intellectual losers as long as they ignore diversity. Our world is in possession of specialists, some superior, 111

nicely-paid clerks. Homo Renascentistus decayed to Homo Technicus, the master of a techné, able to develop an ability, but unable to evolve as a complex human unity. Again, the folklore – a warehouse for traditional wisdom – proves its pragmatism. e saying “you can’t eat your cake and have it” favours single-mindedness, dedication to one dimension. Now, I hear too oen the remark< this doesn’t suit my taste! When the ejaculation comes from artistic persons I confidently wait for arguments. But only few are able to motivate their choices. Unfortunately, among the chosen ones I seldom find artists. ey look more and more like some mechanical sources of creativity. It is much more captivating to know their works than to know them personally. e good news is that, in the meantime, the MULTIverse was discovered. Composed of many universes. An infinity of galaxies in expansion. So the time of the UNIverse is out! It’s time we should relax and refine our tastes. Enlarge their scope, so that we shouldn’t end like some preposterous snobs. Otherwise, artists confirm what Tacitus remarked in Agricola< Ubi solitudinem faciunt pacem appellant (“Where they sow desert, they pretend to herald peace”).


Genera\ia „80” la cu\it

O

teză de doctorat este de cele mai multe ori o lucrare ştiinţifică inaccesibilă cititorilor obişnuiţi. Portretul de grup pe care ni-l propune Mihail Vakulovski vine să contrazică această prejudecată, lucrarea lui se citeşte ca un roman (sau ca un rockman anticipînd Tovarăşii de cameră din 2011) cu personaje pozitive şi mai puţin pozitive. Abundă referinţele, fie că este vorba de volume de critică, articole din publicaţiile culturale sau interviuri ale scriitorilor disecaţi. Senzaţia pe care o ai este că autorul a stat ascuns întrun colţ al sălii în care se desfăşura Cenaclul de Luni şi a notat sîrguincios de acolo toate nuanţele lecturilor şi toate reacţiile sălii. „Sub admirabile titluri, ca în romanele englezeşti din secolul XVIII, se desfăşoară capitolele analitice” (Nicolae Manolescu pe coperta a patra). Mihail Vakulovski împarte poezia anilor ’80 în poezia realului (cu subcapitolele realul cotidian – Florin Iaru, Romulus Bucur, mariana marin, Liviu Antonesei, Ioan Moldovan, Ioan Flora, Alexandru Muşina, Mircea Cărtărescu, hiper-realul – Caius Dobrescu, Simona Popescu, Marius Oprea, Andrei Bodiu şi realul fabulos – Liviu Ioan Stoiciu, Virgil Mihaiu, Viorel Mureşan, Emilian Galaicu-Păun, Traian T. Coşovei), poezia textului (texistenţialistă – Gheorghe Iova şi Bogdan Ghiu şi textualirickă – Nichita Danilov, Vasile Gârneţ, Ion Bogdan Leer, Petru Romoşan, Ion Mureşan) şi poezia psihozei – Călin Vlasie, Marta Petreu, Matei Vişniec, Daniel Pişcu, Ion Stratan, Viorel Padina, Cristian Popescu. Pentru a descrie cît mai exact categoria din care fac parte poeţii comentaţi, el inventează cuvinte cum

Editura Charmides

Florin H[l[l[u

am mai văzut doar la Paul Goma< texistenţialişti (textuarea existenţială) cînd se referă la Gheorghe Iova şi Bogdan Ghiu, textualirickă, aşa cum este percepută poezia lui Nichita Danilov, Ion Bogdan Leer sau Ion Mureşan, floriniar…iaeriană, atunci cînd se referă la „celebra & admirabila ironie & ironizare” caracteristică lui Florin Iaru sau urmuzianismul (sau urmuzianietatea!) lui Traian T. Coşovei. Modul în care poeţii sînt percepuţi trădează faptul că însuşi criticul este înainte de toate poet< „Poezia lui Cărtărescu e comparabilă cu stilul brazilienilor sau al portughezilor, ori, la nivel de club, al Barcelonei, care practică un fotbal artistic, cu foarte multe pase ce ameţesc nu numai adversarul, dar şi spectatorul.”, „Romulus Bucur e, pe teren, un jucător de bază şi care, deşi nu iese în evidenţă, utilitatea şi necesitatea lui sînt recunoscute, iar după meci spectatorii mai degrabă uită de golgheter decît de el.”, „Şi dacă tot tropul de bază al Martei Petreu e comparaţia, cărţile ei sînt ca un tren, vagoanele căruia comunică în permanenţă, are loc o mişcare foarte vivace.” Şi că este postmodern o relevă fragmentele de jurnal inserate în carte, cum sînt cele din capitolele dedicate lui Călin Vlasie, lui Matei Vişniec sau lui Cristian Popescu. 112

Pregătirea cărţii s-a făcut cu o rigoare germană, se vede că Mihail Vakulovski „ştie tot ce au scris optzeciştii, tot, tot” (acelaşi Nicolae Manolescu) şi de aceea portretul îi iese în cele mai mici detalii, cum sînt spălarea ciorapilor la Caius Dobrescu sau cumpărarea ouălor la Alexandru Muşina. Apar scheme (la Nichita Danilov, Marta Petreu) prin care demersul critic capătă valenţe matematice. Un alt aspect original îl constituie integrarea poeţilor basarabeni Emilian Galaicu-Păun şi Vasile Gârneţ, poeţi români şi de limbă română, a căror apartenenţă la literatura română nu poate fi pusă la îndoială, dar care nu a mai fost atît de clar exprimată pînă la Mihail Vakulovski. Cartea lui Mihail Vakulovski intră în rîndul cărţilor must read despre generaţia optzecistă alături de Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă de Radu G. Ţeposu şi Flashback 1985< Începuturile „noii poezii” de Ion Bogdan Leer. Faptul că această carte de critică literară poate fi citită ca un roman, o demonstrează proiecţia în viitor a personajelor< „Optzeciştii care, inevitabil, vor îmbătrîni, nu vor deveni nişte acrituri, ci pur şi simplu nişte bătrînei isteţi şi simpatici, vor asculta în continuare Lennon, Morrison, Metallica, Beatles, Nirvana, vor citi şi cita în continuare din Generaţia beat”. Deocamdată, aşa cum i-am văzut la (re)lansările volumelor colective Aer cu diamante şi Cinci, au rămas la fel de tineri. Mihail Vakulovski, Portret de grup cu generaţia 80, Editura Tracus Arte, 2010

Editura Charmides a luat fiinţă în cadrul Fundației „Societatea de Concerte” Bistrița, în anul 1998. Am editat cărți, albume de artă şi CD-uri, iar principala noastră preocupare a fost, de la început, ca toate producțiile editoriale să stea sub semnul superlativului. Dacă ar fi să facem o enumerare a autorilor publicați de editura noastră, am aminti nume ca< Gheorghe Grigurcu, Cezar Ivănescu, Nora Iuga, Iolanda Malamen, Alexandru Chira, Cornel Cotuțiu, Dinu Flămând, Ioan Groşan, Matei Vişniec, Vasile Gogea, Ioan Buduca, Radu Săplăcan, Alexandru Chira, AdrianaRodica Barna, Alexandru Uiuiu, Ion Mureşan, Gheorghe Iova, Constantin Stan, Ioan Es.Pop, Alexander Baumgarten, Bogdan Tătaru Cazaban, Bogdan Georgescu, Vera Ion, David Schwartz, Ştefan Manasia, Marin Mălaicu-Hondrari, Ana Dragu, Delia Ujică, Gabriel Daliş, Moni Stănilă ş.a. Avem în planul editorial de anul acesta un volum de versuri de Constantin Abăluță, romanul Ploaia amară a lui Alexandru Vlad, un roman de Mihail Gălățanu şi volumul Ţara ascunsă al lui Alexandru Uiuiu.

„Gabriel Daliş este un poet format la şcoala lui Trakl şi Morgenstern, cu o expresie ce tinde mereu spre austeritate şi esenţializare. Crescut în lumea abstractă şi ideală a Poeziei, acest poet de o rară distincţie a simţit pe propria piele inadecvarea la o lume care nu menajează nici o sensibilitate („şi am fiinţa tremurată / şi nu vorbesc”, scrie într-un poem), reamintindu-ne astfel drama insolubilă a saturnienilor, de la Marsilio Ficino la Mihai Ursachi.“

GABRIEL DALIŞ < până mereu Charmides, 2010

Claudiu Komartin 113


eDitUri

Poesis interna\ional

„Omniprezent în poezia ultimelor decenii ca voce publică – e nelipsit de la colocvii, dezbateri sau festivaluri de poezie –, Ion Mureşan şi-a tot amânat cel de-al treilea volum în căutarea unei coerenţe numai de el ştiute. Astfel încât, măcar la nivel de imaginar al vieţii literare, prestigiul lui sa construit în evidentă contrapondere cu figurile unor scriitori prolifici precum Nichita Stănescu sau Mircea Cărtărescu, pentru a aminti doar două dintre cele mai importante nume postbelice. Întrupare în plină postmodernitate a criteriului modernist al rarităţii şi al purificării cvasimaniacale a expresiei – cu care însuşi mesajul poeziei sale rimează perfect –, Ion Mureşan a reuşit să demonstreze că, uneori, cantitatea operei se poate transforma ea însăşi în calitate.“

septembrie 2011

ION MUREŞAN cartea Alcool Charmides, 2010

eDitUri

septembrie 2011

„Poetul combină, cu ingeniozitate, stilul direct, alert al poeziei cotidianiste, la mare cinste de la optzecişti încoace, cu o scriitură vizionară şi criptică, ale cărei resurse le putem bănui în Jung, în Alexandrian, în cabalişti, dar şi în autohtonul Naum, şamanul literar alergic la reţete, cu ochiul în permanenţă alert la cealaltă parte, acolo unde realul searbăd şi prăfuit scânteiază în minunate curcubee.“

Poesis interna\ional

MARIN MăLAICU-HONDRARI La două zile distanță Charmides, 2011

Ştefan Manasia

Alex Goldiş

„Nu prea e timp pentru evenimente excursia e în plină desfăşurare. Deşi e greu de identificat nu spun de realizat textul strict al excursiei. Rescriu de plăcere sintagma textul strict. E un fel de-a pune deoparte pentru a reveni să te mai uiţi odată să mai priveşti eh plăcerea! Să stai cândva după ce textul va fi dat să mormăi gândul preferat ce va să zică textul strict.“

GHEORGHE IOVA, Excursia în plină desfăşurare Charmides, 2010

Gheorghe Iova, Excursia în plină desfăşurare

„Poezia lui Ştefan Manasia de până la Motocicleta de lemn vine din trei surse teoretic nemiscibile< e vorba, mai întâi, de anarhismul pur şi dur, mai exact de acea variantă a lui numită de poetul clujean (după o ilustră sursă) „etica grunge”> apoi, de spiritul mereu viu (cu toate cadavrele lui delicioase) al suprarealismului – întreaga broderie de stranii şi eclatante imagini psihice (uneori de-a dreptul psihotice) aici îşi găseşte sursa> în fine, discursul acesta anarho-surrealist dezvăluie ochiului răbdător o surprinzătoare dimensiune mistică – fiind obsedată de natura răului, poezia lui Manasia e o variantă de teodicee blazată, încercând nu să justifice răul (pentru că asta nu mai e posibil), ci doar să-i surprindă (perversa? expiatoarea?) relaţie cu frumosul.“

ŞTEFAN MANASIA Motocicleta de lemn Charmides, 2011

Radu Vancu

„Că avem în Constantin Stan unul dintre prozatorii cei mai de forţă o dovedeşte şi cel mai recent roman al său, Gde Buharest, nu mai lung de 150 de pagini, dar de mare profunzime analitică şi subtilitate a construcţiei narative. Centrat în jurul lui Ivan Mihailovici Saproşkinov, „un slujbaş credincios“ şi total devotat cauzei partidului unic, romanul spune povestea unei lumi dezumanizate, reduse la gesturi elementare, în care nu mai există nici viaţă personală şi nici, cu atît mai puţin, intimitate.“

CONSTANTIN STAN Gde Buharest Charmides, 2010

Carmen Muşat

114

Poemele din această antologie sunt extrase din volumele Poèmes en apnée, 2004, şi Tags, 2003 (traduse în franceză de Pierre Drogi), cu excepţia ultimelor două care au fost luate din volumul Grădini, 2005 (traduse în franceză de Claudia Fontu). Între cele mai recente volume de poezie publicate de Dinu Flămând în România se numără Dincolo, 2000> Tags, 2004> Grădini, 2005> Frigul intermediar, 2006> Umbre şi faleze, 2010, precum şi două antologii< Biopoeme, 2010 şi Stive de tăcere, 2011. În 2011 i s-a decernat Premiul Naţional de poezie „Mihai Eminescu“

DINU FLăMâND În amonte / En amont Charmides, 2011

115


septembrie 2011

Czesław Miłosz

S-a născut în anul 1911, în localitatea Szetejnie din Lituania. Între anii 1929-1934 a studiat dreptul la Universitatea din Vilnius (un an la Universitatea din Varşovia). Între 1945-1949 a lucrat în diplomaţie în Statele Unite (mai întâi la consulatul din New York, iar apoi ca ataşat cultural la ambasada polonă de la Washington). Un an mai târziu va deveni secretar al ambasadei polone la Paris. În anul 1951 s-a decis să rămână în străinătate, locuind în Franţa până în 1960, când a plecat în SUA să ţină cursuri de literatură polonă la Universitatea din California. Din anul 1961 a funcţionat la Berkeley ca profesor de literaturi slave. În anul 1980 i s-a acordat Premiul Nobel pentru poezie. Între 1981-1982 a ţinut cursuri de literatură la Universitatea din Harvard. A colaborat cu revista „Kultura” din Paris. A scris şi publicat numeroase volume de poezii< Trei ierni (1936), Salvarea (1945) (accente catastrofiste, determinate de criza culturii europene, îmbinate cu idei morale), Tratat moral, 1948 (prospectare a situaţiei spirituale postbelice în Polonia), Tratat poetic, 1957 (starea poeziei contemporane). Poetul renunţă la versul cu prozodie clasică în favoarea versului liber, a unor forme „mai încăpătoare”. Graniţa dintre poezie şi proză devine extrem de labilă (vezi, de exemplu, poemul Ars Poetica?). Urmează numeroase alte volume< Regele Popiel şi alte poezii (1962), Gucio cel fermecat (1965), Poezii (1967), Oraşul fără nume (1969), Unde răsare şi unde apune soarele (1974), Imn despre Perla (1982), în care transpar problemele majore ale universului liric< cunoaşterea umană, memoria, atitudinea faţă de timp, natură, istorie, cu numeroase accente autobiografice. Volumele ulterioare, Pământul neindiferent (1984), Pe malul râului (1994) etc. dezvoltă în forme libere problematica metafizică. În volumele publicate nu demult – Acel ceva, 2000, şi Al doilea spaţiu (2002) – predomină tonalităţi purificatoare, esenţializate, ca urmare a unor profunde trăiri şi reflecţii asupra vieţii şi a morţii. A tradus în polonă numeroşi autori englezi şi americani (printre alţii Blake), psalmi şi texte biblice. A scris şi două romane, Valea Issei (tradus şi în româneşte, Editura Univers, 2000) şi Cucerirea puterii. Printre cele mai cunoscute volume de eseuri se află< Gândirea captivă (apărută în limba română la Humanitas în două ediţii< 1999 şi 2008), Europa natală (publicată la Editura Univers în anul 1999), Ţinutul Ulro (Editura Allfa, 2002), Privind dinspre golful San Francisco ( Editura Paralela 45, 2007), Îndatoriri particulare, Pauza metafizică, Grădina ştiinţelor, În căutarea patriei, Abecedarul etc., care confirmă profunzimea căutărilor poetului, sinceritatea trăirilor, orizontul cultural întins, disponibilităţile artistice. De un succes deosebit s-a bucurat volumul Câinele de la marginea drumului, 1997, cuprinzând numeroase reflecţii şi observaţii ce atestă o bogată experienţă şi înţelepciune de viaţă. Cu câţiva ani în urmă a fost numit cetăţean de onoare al Cracoviei. Editura Znak împreună cu Editura Literară se apropie de finalizarea editării Operelor complete (Dziela zebrane), însoţite de note, comentarii şi aparat critic. Este considerat unul dintre cei mai mari autori ai secolului al XX-lea. Din păcate poezia sa, din cauza puţinelor traduceri publicate doar în reviste, este mai puţin cunoscută cititorilor români. Anul acesta, sub patronatul Ministerului Culturii din Polonia se desfăşoară numeroase evenimente literare şi artistice, legate de sărbătorirea centenarului naşterii poetului. La Cracovia, în cadrul Festivalului Miłosz, a avut loc în luna mai (9-13) o sesiune ştiinţifică internaţională, la care au participat personalităţi de seamă din ţară şi străinătate, precum şi un seminar de traduceri, unde au fost analizate numeroase poezii şi eseuri prin prisma actului traducerii. În majoritatea capitalelor lumii se organizează întâlniri, simpozioane, conferinţe, expoziţii dedicate marelui gânditor umanist polonez. 116

PoetrY

Poesis interna\ional

Sens

Sensul

– Kiedy umrę, zobaczę podszewkę świata. Drugą stronę, za ptakiem, górą i zachodem słońca. Wzywające odczytania prawdziwe znaczenie. Co nie zgadzało się, będzie się zgadzało. Co było niepojęte, będzie pojęte.

– Când voi muri, voi vedea căptușeala lumii. Cealaltă parte, dincolo de pasăre, de munte și de apusul soarelui. Sensul adevărat, ce provoacă deslușirea. Ceea ce nu se potrivea, se va potrivi. Ceea ce era de neînțeles, va fi de înțeles.

– A jeżeli nie ma podszewki świata? Jeżeli drozd na gałęzi nie jest wcale znakiem Tylko drozdem na gałęzi, jeżeli dzień i noc Następują po sobie nie dbając o sens I nie ma nic na ziemi, prócz tej ziemi?

– Și dacă nu există căptușeala lumii? Dacă sturzul de pe ramură nu este deloc un semn, Doar un sturz pe ramură, dacă ziua și noaptea Urmează una după alta, fără să le pese de sens, Și nu există nimic pe pământ, în afară de pământ?

Gdyby tak było, to jednak zostanie Słowo raz obudzone przez nietrwałe usta, Które biegnie i biegnie, poseł niestrudzony, Na międzygwiezdne pola, w kołowrót galaktyk I protestuje, woła, krzyczy.

Dacă ar fi așa, ar rămâne totuși Cuvântul odată trezit de gura efemeră, Care aleargă, tot aleargă, sol neostoit, Pe câmpuri interstelare, în roata galaxiilor Și protestează, cheamă, strigă.

Tak mało

Atât de puţin

Tak mało powiedziałem. Krótkie dni.

Atât de puţin am spus. Zile scurte.

Krótkie dni. Krótkie noce. Krótkie lata.

Zile scurte. Nopţi scurte. Ani scurţi.

Tak mało powiedziałem. Nie zdążyłem.

Atât de puţin am spus. Nu am apucat.

Serce moje zmęczyło się Zachwytem, Rozpaczą, Gorliwością, Nadzieją.

Inima mea a obosit De admiraţie, De disperare, De zel, De speranţă.

Paszcza lewiatana Zamykała się na mnie.

Gura leviatanului S-a închis cu mine.

Nagi leżałem na brzegach Bezludnych wysp.

Gol am zăcut pe ţărmul Insulelor pustii.

Porwał mnie w otchłań ze sobą Biały wieloryb świata.

M-a răpit şi m-a luat cu ea în abis Balena albă a lumii.

I teraz wiem, Co było prawdziwe.

Şi acum nu ştiu, Ce a fost adevărat.

Berkeley, 1969

117


Poesis interna\ional

PoetrY

septembrie 2011

septembrie 2011

PoetrY

abyś ją gniótł, abyś po niej szedł, abyś poruszał swoim oddechem koło, a od jego ruchu drżała znikoma budowla, abyś jej głód, a innym dawał sól wino i chleb.

Hymn Nikogo nie ma pomiędzy tobą i mną. Ani rośliny czerpiącej sok z głębokości ziemi, ani zwierzęcia, ani człowieka, ani wiatru chodzącego pomiędzy chmurami. Najpiękniejsze ciała są jak szkło przezroczyste. Najsilniejsze płomienie jak woda, zmywająca zmęczone nogi podróżnych. Najzieleńsze drzewa jak ołów rozkwitły w środku nocy. Miłość jest piaskiem połykanym wyschłymi ustami. Nienawiść słonym dzbanem podanym spragnionemu. Toczcie się, rzeki> podnoście swoje ręce, stolice! Ja, wierny syn czarnoziemu, powrócę do czarnoziemu jakby życia nie było, jakby pieśni i słowa tworzyło nie moje serce, nie moja krew, nie moje trwanie, ale głos niewiadomy, bezosobowy, sam łopot fal, sam wiatrów chór, samo wysokich drzew jesienne kołysanie. Nikogo nie ma pomiędzy tobą i mną, a mnie jest dana siła. Góry białe pasą się na równinach ziemskich, do morza idą, do wodopoju swego, nachylają się słońca coraz nowe nad doliną małej i ciemnej rzeki, gdzie się urodziłem. Nie mam ani mądrości, ani umiejętności, ani wiary, ale dostałem siłę, ona rozdziera świat. Ciężką falą rozbiję się o brzegi jego i odejdę, powrócę w wiecznych wód obszary, a młoda fala pianą nakryje mój ślad. O ciemności! Zabarwiona pierwszym blaskiem świtu, jak płuco wyjęte z rozszarpanego zwierza, kołyszesz się, zanurzasz się. Ileż razy z tobą płynąłem zatrzymany pośrodku nocy, słysząc głos jakiś nad twoim struchlałym kościołem, krzyk cietrzewi, szum wrzosu w tobie się rozszerzał i świeciły dwa jabłka leżące na stole albo otwarte błyszczały nożyce – - a my byliśmy podobni< jabłka, nożyce, ciemność i ja – pod tym samym, nieruchomym, asyryjskim, egipskim i rzymskim księżycem.

Nic mnie od ciebie nie dzieli. Jeżeli jestem żołnierzem, ty jesteś skrzydłem na hełmie, pociskiem, pożarów kulą, a skoro się ciebie wystrzeli, to dajesz, na co wszelka żywa zasługuje istota. Jeżeli jestem rolnikiem, ty rękami moimi pracujesz nad zniszczeniem traw rozpiętych w ugorach i osuszasz błota, aż wyrastają płody i wódka narodom spragnionym jak manna spływa kroplami w pokorne gardła. Marzącemu o władzy, ty jak zasłona czarna rozpościerasz się nisko, zakrywając ludzkie domy. We mgłę bije władca brązową stopą i jak z żelaza sypią się skry i chór wielbiący prawodawcę grzmi, zanim nas nie obejmuje pierścień potopu. Jeszcze nie odzywa się głos rogu zwołujący rozproszonych, leżących w dolinach. Koło wozu ostatniego jeszcze nie dudni na grudzie. Pomiędzy mną i tobą nie ma nikogo. Paris, 1935

Imn Nu e nimeni între tine şi mine. Nici plantă ce-şi trage sucul din adâncul pământului, Nici animal, nici om, Nici vântul care umblă printre nouri.

Przemieniają się wiosny, mężczyźni i kobiety łączą się, dzieci po ścianach rękami w półsenności wodzą, ciemne lądy rysują palcem umaczanym w ślinie, przemieniają się formy, rozpada się to, co wydawało się niezwyciężone.

Cele mai frumoase trupuri sunt ca un geam transparent. Cele mai puternice flăcări ca apa ce spală picioarele obosite ale trecătorilor. Cei mai verzi arbori ca plumbul au înflorit în miez de noapte. Iubirea este nisipul înghiţit cu gura uscată. Ura cana sărată dată celui însetat. Rostogoliţi-vă, râuri> capitale, ridicaţi-vă braţele! Eu, fiu credincios al cernoziomului, mă voi întoarce în cernoziom ca şi când n-ar fi fost viaţă, ca şi când cântecele şi cuvintele le-ar fi creat nu inima mea, nu sângele meu, nu dăinuirea mea, ci un glas neştiut, impersonal, însuşi fâlfâitul de valuri, însuşi corul vântului, însăşi legănarea de toamnă a arborilor înalţi.

Ale pomiędzy państwami powstającymi z dna mórz, pomiędzy zgasłymi ulicami, na miejscu których wzniosą się góry ze spadłej zbudowanej planety, wszystkiemu co minęło, wszystkiemu co minie broni się młodość, czysta jak słoneczny kurz, ani w dobrym, ani w złym nie rozmiłowana, pod twoje olbrzymie nogi podesłana,

Nu-i nimeni între tine şi mine, iar mie îmi e dată forţa. Munţi albi pasc pe şesuri de pământ, se duc în mare, la adăparea lor, se înclină sori tot mai noi peste valea râului mic şi negru, unde m-am născut. Nu am nici înţelepciune, nici pricepere, nici credinţă, 118

119

Poesis interna\ional


Poesis interna\ional

PoetrY

septembrie 2011

dar am primit forţă, ea sfâşie lumea. Ca un val greu mă voi izbi de ţărmul ei și voi pleca, mă voi întoarce în întinderile apelor eterne, iar valul tânăr îmi va acoperi urma cu spumă. O, beznă! Colorată de primul licăr al zorilor, ca plămânul scos dintr-un animal sfâşiat, te legeni, te cufunzi. De câte ori n-am înotat cu tine oprit în miez de noapte, auzind o voce peste biserica ta înfricoşată, strigăt de cocoși de munte, foşnet de iarbă neagră au crescut în tine și au licărit două mere zăcând pe masă sau lucea foarfeca deschisă – - iar noi semănam< merele, foarfeca, întunericul şi eu – sub aceeaşi lună nemişcată, asiriană, egipteană şi romană.

Marie-Claire Bancquart

Se preschimbă primăveri, bărbaţi şi femei se unesc, copiii îşi poartă pe pereţi mâinile somnoroşi, ținuturi sumbre desenează cu degetul muiat în salivă, se preschimbă formele, se descompune ceea ce părea de neînvins. Dar între statele ce se nasc de pe fundul mărilor, între uliţele stinse, pe al căror loc se înalţă munţi construiţi din planetă căzută, faţă de tot ce a trecut şi va trece se apără tinereţea, curată ca pulberea în soare, neîndrăgostită nici de rău, nici de bine, trimisă la picioarele tale uriaşe ca să o zdrobeşti, să umbli pe ea, să urnești roata cu suflul tău, iar de la mişcarea ei tremură firava construcţie, pentru a-i da ei foamea şi altora sarea, vinul şi pâinea Nu mă desparte nimic de tine. Dacă eu sunt soldat, tu eşti aripa pe coif, obuzul, glonţul incendiilor, iar când se va trage cu tine, oferi ceea ce merită orice fiinţă. Dacă eu sunt agricultor, tu cu mâinile mele lucrezi la distrugerea ierburilor întinse pe ogoare şi seci bălţile până ce cresc roade şi vodca precum mana curge picături în gâtlejurile smerite ale popoarelor însetate. Celui ce visează puterea, tu ca o draperie neagră te întinzi jos, acoperind casele oamenilor. În ceaţă izbeşte suveranul cu talpa de bronz și se desprind sloiuri ca de metal și răsună corul ce-l slăveşte pe legiuitor, înainte de a fi cuprinşi de inelul potopului. Încă nu se-aude glasul cornului ce-i cheamă pe cei răspândiţi, zăcând prin văi. Roata ultimului car încă nu duduie pe brazdă. Între mine şi tine nu mai e nimeni. Paris, 1935

Traducere şi prezentare de Constantin Geambaşu

120

Deşi „machismul” poeziei franceze este celebru, el nu e nici monolit, nici tiranic. Cu toate că numărul poetelor din antologiile „canonice” este încă foarte redus, totuşi există cîteva poete care par să devină din ce în ce mai „inconturnabile”, recunoscute pentru calitatea scripturală şi intelectuală a operei lor. Printre acestea se află în mod incontestabil Marie-Claire Bancquart. Poetă, romancieră, eseistă, Marie-Claire Bancquart este genul de literat complet, care a publicat cărţi importante despre secolul 19 şi 20 în literatura franceză, care a îngrijit ediţii ale operelor lui Maupassant, Vallès şi Anatole France. Profesor emerit la Sorbona, doctor es lettres, ea a mai scris despre „Parisul suprarealiştilor” (Seghers, 1973) ;i despre „Paris prin scriitorii săi” (Adam Biro, 1997), cărţi reeditate cu regularitate, sau despre „Scriitorii fin de siecle” (Gallimard, 2010). Specialistă în suprarealismul francez, ea a dirijat colocviul dedicat poetului André Frénaud de la Cerisy-la-Salle în anul 2000, şi a obţinut Marele Premiu pentru eseu al oraşului Paris ca şi Marele Premiu de critică al Academiei Franceze. Marie-Claire Bancquart este şi autoare de romane, dar în primul rînd este poetă. Din cele 20 de volume de poezie publicate pînă acum, le amintesc pe cele mai recente< Énigmatiques (1995), La vie, lieu-dit (1997), La paix saignée, precedat de Contrées du corps natal (1999) şi mai ales o antologie personală apărută în 2002 sub titlul Rituel d'emportement. In fine în 2003, volumul Anamorphoses apare la editura Ecrits des Forges din Québec. Născută în 1932, prietenă apropiată şi admiratoare a unor cunoscuţi poeţi francezi contemporani, MarieClaire Bancquart nu aparţine, deliberat, nici unui curent, nici unei şcoli din cele care au marcat ultimii 50 de ani. Simplă, neafectată, poezia sa se hrăneşte dintr-o mare cultură şi dintr-o obsesie insistentă a corpului, a singurătăţii şi a morţii ca experienţe fundamentale. Grav bolnavă în copilărie, ea a cunoscut ororile războiului şi mizeriile ulterioare, şi totuşi poezia ei păstrează o seninătate profundă, în ciuda refuzului oricărui fel de transcendenţă. Deschisă spre experienţele simple ale vieţii, această poezie nu refuză în schimb o complicitate profundă cu viul lumii şi al planetei, manifestînd discret dar indelebil o deschidere, aș spune feminină, spre un panteism difuz, înţeles ca o compasiune universală şi ca un fel de ecologism spiritual. In cuvintele poetei< « …există totuşi un sacru< nu în raport cu o religie revelată, ci în raport cu ansamblul lucrurilor – să spunem cu cosmosul, al cărui mare mişcare, legată de viaţă, de moarte, de viaţă din nou, este o respiraţie concretă care ne înglobează pe toţi. Vreau să spun prin « noi »< oameni, animale, plante, pietre, astre. Antropocentrismul mi-este străin“ (din prefaţa la Rituel demportement). 121


PoéSie

Poesis interna\ional

septembrie 2011

Foarte atentă la justeţea, scurtimea şi filtrajul cuvintelor, neîncrezătoare în « imaginea poetică », promtă, în opinia sa, să părăsească concretul pentru a aluneca în sentimental sau în falsitate, Marie-Claire Bancquart scrie o poezie de « mezza voce », sublimînd un cotidian adesea incolor, dar deschizîndu-l frecvent către o neaşteptată dimensiune mitologică, dimensiune în care poeta găseşte o manieră vitală de a interoga viaţa şi a de a produce « compactarea » lucrurilor umile cu plenitudinea, intrarea lor în rezonanţă cu arhetipurile culturale care ne modelează în adîncime şi ne ajută să supravieţuim, şi eventual să evoluăm. « Cuvintele ne transformă în măsura în care şi noi le lucrăm, le transformăm », declară poeta, care pare să fi obţinut prin travaliul poetic un acces preţios la înţelepciune şi serenitate. Calitatea poeziei sale a fost de altfel confirmată de multe premii. A obţinut astfel premiile de poezie Max Jacob, Vigny, Supervielle, şi premiul de toamnă al Societăţii oamenilor de litere pentru ansamblul operei sale. Spirit rafinat, exigent şi totuşi generos cu discernămînt, Marie-Claire Bancquart este membră a juriilor premiilor Apollinaire, Max-Pol Fouchet, Yvan Goll, şi altele. Ca o încoronare a unui lung și bogat parcurs, la începutul lui septembrie 2011 s-a ținut la faimosul centru de conferințe Cerisy-la-Salle, un colocviu dedicat operei sale. Publicăm mai jos un lung poem din antologia Rituel d’emportement (Paris, Le Temps qu’il fait, 2002). (M.C.)

PoeZie

septembrie 2011

Urbane Vom face păduchi peste viaţa pe larg. Pragul de inexistenţă non suportabil. Electra-şi aşteaptă fratele pentru punerea în raport a crimei cu marele cer rătăcit. Oreste soseşte. Are dinţii galbeni şi nebunia sa e atît de-nţeleaptă că Electra se face muscă-n oraş pentru a-i incanta pierderea cu Furiile muşcătoare. *

Urbaines

Ah, înghesuiala metroului unde rămîi singur printre alţi singuri!

Pucerons sur la vie en pot.

Corpuri de nemîncat, de nemîngîiat.

Le seuil d'inexistence pas supportable.

Cotul se freacă de-o stofă, străin, fără să pretindă că-i piele. Un cerşetor recită litania< o monedă ca să rămînă demn şi curat.

Electre attend son frère pour la mise en rapport du meurtre avec le grand ciel braque. Oreste arrive. Il a les dents jaunes et sa folie est tellement bien pensante qu'Electre se fait mouche en ville pour incanter sa perte avec les Furies charbonneuses.

- Bani ? Balearele, două mii nouă sute de franci pe săptămînă. Întîlniri pe Telecom, treizeci de franci pe minut. Iată-te sub afişe, secundele tale una cîte una le descojeşti, le găseşti fără gust, n-ai să scoţi din asta nimic. *

*

Lîng-o fereastră desfăceai, copilă, un tricotaj uzat.

Ah, dégorgement du métro qui laisse seul contre le seul ! Corps immangeables, incaressables. Le coude frotte une étoffe, étranger, sans se réclamer d'être peau. Un mendiant récite sa leçon< de l'argent pour un peu d'hygiène, rester digne. - De l'argent ? Les Baléares, deux mille neuf cents francs la semaine. Rencontres sur Télécom, trente la minute. Toi que voilà sous les affiches, tes secondes une à une tu les pèles, tu les trouves blettes,

Nu-ţi plăcea nodul care se forma la capătul fiecărui rînd, ca un ochi. Şi ochiul a revenit mai tîrziu, într-o rană pe care-o pansezi seara, cu o durere mereu zgîndărită, în picioare în faţa geamului de metrou sau mergînd printre fadele inscripţii de cafenele şi gări. Ochiul rănit al unui câine, ochiul versetelor pierdute ochiul fotografului orb Iona în interiorul balenei.

tu n'en tireras pas un rond. 122

123

Poesis interna\ional


PoéSie

Poesis interna\ional

septembrie 2011

* Près d'une fenêtre tu défaisais, enfant, un tricot usé. Tu n'aimais pas le noeud qui se forme à chaque fin de range, comme un oeil. Et l'oeil est revenu plus tard, dans une plaie que tu panses le soir, dans une peine ressassée, debout contre la vitre du métro ou marchant parmi les fades inscriptions des cafés et des gares. L'oeil blessé d'un chien, l'oeil des versets perdus

PoeZie

septembrie 2011

Ochiul care opreşte. Omfalosul vid al vieţii noastre fără oracol. * În placa de aer din jurul oraşului din jurul lumii se decupează case, maşini. Omul ? Îi enumeri progresele. În picioare, prins între fluvii el l-a inventat pe Dumnezeu.

l'oeil du photographe aveugle Jonas dans sa baleine.

După patru mii de ani masacrează tot între fluvii devenite căi de comunicaţii.

L'oeil qui arrête. L'omphalos creux de notre vie sans oracle.

Dumnezeu întoarce spatele tufişurilor galbene într-o delăsare care trece prin Crist.

Dans la plaque d'air autour de la ville autour du monde se découpent maisons, voitures.

Peste tot se ard lânuri.

L'homme ? Tu énumères ses progrès.

Mîncăruri bogate din limbi de morţi sunt expuse< Scripturile tac. *

Debout entre des fleuves il a inventé Dieu.

De departe din urmă vine o altă imagine< un om abia schiţat, fără imagine, specia om, cu uimirea de a se naşte. Ferigile bîntuie coarnele cerbilor umbroşi.

Après quatres mille ans il égorge dans le même entre-fleuves devenu terre à communiqués. Dieu tourne le dos vers les buissons jaunes dans un délaissement qui traverse le Christ.

Mirosul lor abureşte sufletul glacial al oglinzilor seara, cînd cronologia noastră se topeşte. *

On brûle partout des toisons. De grands plats de langues de mortes sont exposés. Les Ecritures font silence.

Într-un tărîm unde însuşi tîlharul cel rău ar fi un vasal al soarelui... Dar eşafodajele zgîrie cerul dintre case.

* De loin en arrière vient une autre image< un homme effleuré, sans histoire, l'espèce homme, avec son étonnement de naître. Les fougères hantent les ramures de cerfs ombrageux. Leur odeur embue l'âme glaciale des miroirs le soir, quand fond notre chronologie. * Dans un royaume où le mauvais larron lui-même serait un feudataire du soleil... 124

Rămîi indecis pe vaporul trotuarului. * Mâinile voastre agăţate ca să evite căderea în pereţii aspri ai zilei. hainele voastre cusute, strîmte, canale în care înaintaţi tîrîş, istoviţi, şi canalul interior, urechile voastre printre orăcăieli încercînd să distingeţi această notă gravă, viaţa... 125

Poesis interna\ional


PoéSie

Poesis interna\ional

Mais les échafaudages griffent le ciel entre les maisons.

septembrie 2011

PoeZie

septembrie 2011

* În fiecare dimineaţă plecăm din nou printre zeii uitaţi, delăsaţi.

Tu restes indécis sur le bateau du trottoir.

Punem pe noi unul modest, zeu al rugăciunii de obşte ori al pâinii proaspete.

* Vos mains crochées pour éviter la chute dans les rêches parois du jour vos vêtements cousus, étroits, conduits dans quoi vous avancez fourbus, par reptation et le conduit intérieur, votre oreille parmi les couacs tâchant de distinguer cette note grave, la vie... * Chaque matin nous repartons parmi des dieux dessaisis. Nous en habillons un, modeste, dieu de d'agélus ou du pain tendre.

Salut, fericire a noastră cu mantie de blană cîrpită! Păstrezi încă dorinţele lui Lazăr învelit în linţoliu< palmier în cameră, ou în mijlocul cearceafului bine împăturit, cîntece de femei. * Ca Lazăr reînviat, dăm tîrcoale unor miracole mari. Curcani, boabe de porumb, banane, le cumpărăm în fiecare dimineaţă, uitînd că punem degetele pe geamurile unei alte lumi.

Salut, notre bonheur à la hoppelande reprisée !

O secundă ea ne face semn. E toamnă într-un arbore încercuit c-un grilaj. Căldura răbufneşte prin umiditatea frunzelor.

Tu gardes les désirs qu'eut Lazare dans son linceul< palmier en chambre, oeuf au coeur du linge plié menu, chansons de femmes.

Strivim un corp obscur de muşchi, de ciuperci care urcă în suflet căutînd cuvinte neşlefuite de veveriţe.

*

Pămînturile roşii ale Aztecilor şi-au trimis sub Ocean scoarţa plină de enigme. Ea apare acum în gudron.

Comme Lazare ressuscité, nous côtoyons de grands miracles. Dindons, maïs, bananes, nous les achetons chaque jour, oubliant que nous posons les doigts sur les vitres d'un autre monde. Une seconde il fait signe. L'automne est dans un arbre engrillagé. La chaleur bondit parmi l'humidité des feuilles. On foule un corps obscur de champignons, de mousses qui monte dans l'âme cherchant des mots non limés par les écureuils. Les terres rouges des Aztèques ont envoyé sous l'Océan leur écorce pleine d'énigmes. Elle émerge dans le goudron. * Le vent secoue le souvenir par les fenêtres des immeubles massifs. Les femmes se sont fait un théâtre à elles avec les rideaux qui figurent chats et moulins.

* Vîntul zgîlţîie amintirea prin ferestrele imobilelor masive. Femeile şi-au făcut un teatru al lor cu perdele pe care apar mori şi pisici. Le vedem de departe. Seara doar găuri vedem în falezele calibrate numai suspine, socoteli impenetrabile. Totuşi descifrăm cu tandreţe luminile care se aprind inegale coduri pentru cealaltă parte a pămîntului< vechile fortificaţii, dinspre Argentina şi Ierihon, unde ciobanii adorm, cu o lampă aprinsă pe pietre. Veghem cu ei existenţa misterioasă. Păsările noastre ating uşor noaptea comună.

Nous les voyons de loin. Le soir 126

127

Poesis interna\ional


PoéSie

Poesis interna\ional

septembrie 2011

PoeZie

septembrie 2011

c'est seulement des trous dans les falaises calibrées seulement des soupirs, des comptes impénétrables.

*

Pourtant nous déchiffrons avec tendresse les lumières qui s'allument inégales

Atins de răul oraşelor omul înaintează ca un beţiv. Şi-a băut mileniul pînă la drojdie.

codes pour l'autre côté de la terre<

El se-agaţă de o ieşitură dintre secole, pe trotuar.

les anciennes fortifications vers Jéricho et l'Argentine, où les bergers s'endorment, une lampe allumée sur des pierres. Nous veillons avec eux à la mystérieuse existence.

Se gîndeşte la pîntecul de origine

Nos oiseaux frôlent la nuit commune. * Atteint du mal des villes l'homme marche comme un ivrogne. Il a bu son millénaire jusqu'à la lie.

Poesis interna\ional

la corpul de fată ce-a fost al său pentru zile puţine< înaintea divizării cromozomilor. Acum el urcă în susul sîngelui, pariază pe umbra necoaptă, se acoperă cu gene, cu păr şi merele sînilor îi ridică cămaşa. Dorinţa lui se aprinde din nou de femeia care-i seamănă cu gesturi diferite nesigură pe trotuar, sătulă de călătorii, locuită de fragilitatea germenilor, şi de o tandreţe mereu pe cale de naştere, întrucît el a cunoscut lumina zilei în locul ei.

Il s'accroche à une saillie d'entre-siècles sur le trottoir. Il pense au ventre d'origine au corps de fille qui fut le sien peu de jours< avant la division des chromosomes. Maintenant il remonte le sang, parie sur l'ombre non mûrie, s'habille de cils, de cheveux et de pommes de seins soulèvent sa chemise.

Prezentare şi traducere de Magda Cârneci

Son désir se reprend à la femme qui lui ressemble avec des gestes différents mal assurrée sur le trottoir, lasse de ses voyages, habitée par la fragilité des germes, et par une tendresse toujours à naître, puisqu'il a connu le jour à sa place.

128

129


septembrie 2011

Sorin Delaskela Sorin Delaskela s-a născut în septembrie 1968. Este licenţiat în filosofie şi sociologie şi absolvent al unor studii postuniversitare de ştiinţe economice. A publicat mai multe cărţi de eseistică şi publicistică şi, în ultimii ani, două romane care s-au bucurat de atenţia criticii şi a cititorilor< Abisex (1997) şi Noaptea pisicilor lungi (2010). Proza de faţă face parte dintr-un volum aflat în lucru.

Via\a după 40 de ani. Diminea\a

A

m împlinit 40 de ani spre sfârşitul lunii septembrie, într-una dintre acele zile răcoroase şi însorite când încă mai poţi simţi în aerul amorţit măreţia zadarnică şi atât de plăcută a verii trecute, ardoarea timpului ei glorios ce nu s-a stins cu desăvârşire ci încă mai persistă, deşi totul e abia un ecou difuz, sunetul sec şi îndepărtat al unei portiere de automobil în parcare. Ca de obicei m-am trezit destul de greu. Ceea ce urmează acum seamănă de fapt cu o mică agonie. Un corp absent, prin subteranele căruia alunecă, insinuat, un sânge răcoros şi greu. Dealtfel, ridicarea din somn, desprinderea din straturile lentorii, din aşternuturi, mi s-a părut dintotdeauna una dintre acele acţiuni ce pot defini un om mai bine decât orice altceva, şi care îi separă pe cei letargici, morocănoşi, predispuşi la ratare, de clasa superioară a celor alerţi, dinamici, de tagma glorioasă a tipilor de succes, de anvergură, apţi să conducă sau să însoţească lumea mai departe, pe calea îndoielnică dar fremătătoare a progresului, aşezaţi

încă din zori sub stindarde, proaspeţi ca nişte mrene, gata oricând să sară din pat pentru a mărşălui pe străzi în numele unei cauze. Dimineaţa lumea se aşează în straturi-straturi. Iar jos de tot, chiar foarte jos, sunt indivizii banali şi înceţi de soiul meu, oblomovieni fără orizont, lipsiţi de o vocaţie autentică a vieţii, blatul pufos de pizza. O vreme am privit apatic la televizorul aprins şi dat pe silenţios. Telecomanda era undeva pe noptieră dar efortul de a o apuca mi s-a părut inutil. Adorm cu televizorul aprins de câţiva ani. Nu ştiu dacă o fac pentru că-mi este frică de întuneric ca unei domnişoare de pension sau din alt motiv la fel de obscur. Reporterul bolboroseşte ceva în faţa unui maldăr de fiare contorsionate la marginea unei şosele. Apoi imaginile ne arată un pantof bărbătesc, negru, lăcuit, aproape nou, ajuns pe buza unui şanţ. Doi indivizi de la Serviciul Descarcerări, bine echipaţi, solizi, şi, undeva mai în spate, un şofer într-o cămaşă albă cu mâneci scurte, ţinându-se cu mâinile de cap 130

într-o expresie a stupefacţiei şi disperării. M-am gândit apoi la dimineţile copilăriei şi adolescenţei, atât de liniştite şi simple, şi la aceste dimineţi de adult. Totul e diferit. Ca şi cum ar fi vorba de persoane diferite. Şi poate chiar e vorba de persoane diferite. Undeva există o ruptură. Undeva lumile s-au desprins definitiv şi tot ceea ce eşti şi ai de parcurs e doar acest prezent înghesuit, nimic altceva. Restul, copilăria sau adolescenţa, ţine de imaginar, de ficţiune. Nu există nimic altceva decât bărbatul acesta leneş şi tăcut, corpul lui uscat şi păros strecurat sub cearşaful tapetat cu floricele de liliac, încheieturile lui amorţite, cartilagiile, ţesuturile moi, amorţeala de varan, deruta, tălpile reci. În general nu am chef de nimic. O senzaţie cu care sunt deja obişnuit, a cărei familiaritate nu mă mai contrariază de multă vreme. În ultimii ani aceasta a fost starea dominantă, matricea în care m-am învârtit, zbenguit şi curbat ca un viermişor alb şi disperat prins în cârlig. Poate fi şi

acesta un mod de viaţă, dacă se poate spune aşa< să te târăşti, şi să accepţi asta cu dulce resemnare, spre un birou dreptunghiular şi uscat ca inima unei vrăjitoare. Să te târăşti spre linia obscură a propriei tale vieţi de funcţionar mărunt al statului. În general să te târăşti, aşa, spre nimic, ca şi cum ar avea un sens, când ştii bine că nu are, sau, dacă are, tu nu ai niciun acces la semnificaţiile lui. Singura persoană din lume care pare a înţelege cu adevărat cum stau lucrurile e Pompilia. Cu ea mai vorbesc uneori dimineaţa, la telefon, în drum spre serviciu< - Lumea aleargă ca o veveriţă surescitată, spune. Dar noi suntem nişte artişti. - Da, îi confirm. Îmi convine ideea că suntem de fapt nişte făpturi speciale, din clanul marilor artişti necunoscuţi şi neînţeleşi. Sunt perfect de acord. Şi ea, la rândul ei, abia se deplasează spre serviciu. Lucrează la Teatru, unde e custodele Centrului de Arte Vizuale. La Teatru unde mereu ajunge ultima. Cred că deja a uzat de toate tertipurile posibile pentru a-şi justifica întârzierile< soţul bolnav, copiii bolnavi, câinele, mama şi tata, bolnavi şi ei, periodic. Niciun director de teatru din lume nu ar fi putut să o determine să ajungă la timp la slujbă. Nicio ameninţare. De fapt e vorba de o întreagă filosofie de viaţă, dacă o putem numi aşa. Sâmbăta susţine un seminar pe tema slow-life. Ne strângem uneori destui ameţiţi cât să umplem primele rânduri ale sălii de proiecţii. Nu e chiar o companie neplăcută. În general vin indivizi vizibil stresaţi, ruinaţi de o nervozitate veche şi îndelungată. Tineri directori de sucursale bancare, femei casnice bucuroase că socializează o dată pe săptămână, autori de piese dramatice îndoielnice, mici şefi de depozite, poliţişti comunitari, critici de artă, poeţi postmoderni, administratori de fonduri mutuale. - Suntem o mică sectă ce va ajunge cândva, încet-încet, în Paradis. O mică turmă de melci, spune Pompilia.

ProZ{ Una din strategiile ei de succes e Teoria celor 10 minute. Cele 10 minute pe care trebuie să le smulgi în fiecare dimineaţă din timpul oficial de muncă, sub diferite pretexte, minute aparent nesemnificative, dar care, adunate dau, în ani de practică asiduă, câteva săptămâni bune de timp personal. Ceea ce nu-i puţin lucru la scara unei amărâte de vieţi. Să ne mişcăm ca gheţarii, ne îndeamnă Pompilia, în timpul seminarului. O femeie aproape de 50 de ani, tunsă scurt, cu un ten măsliniu, soţie de pompier şi mamă a doi studenţi la construcţii pe care îi vedea doar în vacanţe. Pe scurt< o femeie în care poţi avea încredere. Până la urmă mă ridic din pat şi în drumul meu glorios spre toaletă am în gură un gust amar, ca după o noapte absolut cretină de beţie şi de discuţii anapoda, aproape identic cu gustul pe care-l aveam în zori, în urmă cu mai bine de un deceniu, după ce mă despărţeam de Trofin la capătul nopţilor petrecute-n cârciumi, în Rândunica speranţei mai ales, o speluncă indescriptibil de jegoasă situată pe o stradă ce coboară direct în port, şi unde poposeam cel mai adesea după orele de program sau chiar în timpul lor, ca nişte mateloţi concediaţi. Pe atunci lucram la bibliotecă şi viaţa părea destul de promiţătoare, puţin cam letargică dar promiţătoare. Între ziduri umede, cărţi inutile şi bibliotecare nevrotice eram încrezător că lucrurile vor ieşi bine până la urmă. Acum nu mai prea mai sunt atât de încrezător. Acum lucrez la Societatea de Reglementare Energetică. Sunt un bun, cel puţin aşa cred, slujbaş al statului. În vreme ce Trofin e cât se poate de fericit. Zace la doi metri sub pământ şi poartă discuţii interminabile cu viermii, în împărăţia neîndurătoare a putrefacţiei. Te speli pe dinţi. Faci un duş. Te bărbiereşti. Viaţa curge frumoasă, simplă şi previzibilă. Într-un astfel de moment, când împlineşti 40 sau 50 sau 150 de ani, o cifră rotundă, un şir indecent şi paşnic de decenii, îţi spui tot felul de banalităţi melodramatice şi futile legate de timpul care curge nepăsător 131

Poesis interna\ional

şi impur, şi care te înfulecă, şi pe care-l măsori din înghiţituri mici, din ce în ce mai mici, din firişoarele de varză şi aromele de ketchup şi carne de vită, din zvârcolirea gâtlejului şi trecerea somnolentă a femeilor pe stradă, din cerul care coboară jos, foarte jos, la nivelul ţevilor de eşapament, al gurilor de canalizare şi tălpilor de crep. Timpul care e în tine sub forma unei pisici de gheaţă ghemuită-n stomac, încordată şi nefericită. Aş putea spune că eram destul de pregătit sufleteşte pentru acest moment, deşi adevărul este că niciodată nu eşti pe de-a-ntregul pregătit pentru nimic, cu atât mai puţin pentru un astfel de eveniment atât de mărunt şi de personal, insesizabil şi probabil rizibil pentru ceilalţi, mai ales pentru cei care mai au mult până să atingă acest prag - sunt tineri şi vârsta mea de acum li se pare, desigur, îngrozitor de îndepărtată, fantomatică, aşa cum mi se părea şi mie cândva, în urmă cu mulţi ani. Îmi amintesc, cu o limpezime pe care aş avea destule motive să o regret, cum mă plimbam cu Livia pe străzile acestui cartier vechi şi cât se poate de liniştit şi bărbaţi în toată firea îi fixau cu abia stăpânită emoţie picioarele lungi, bronzate, umerii delicaţi, adolescentini, şi sânii mici dar fermi şi aparent atât de uşor de atins, iar ea îmi spunea că îi găseşte dezgustători şi hulpavi. Şi mai cu seamă bătrâni, bătrâni şi bolnavi, spunea – iar eu acum am chiar vârsta acelor bărbaţi sau, mă rog, una destul de apropiată - şi în vreme ce ea se strecura agilă şi orgolioasă ca o şopârlă pe sub atingerile lor invizibile eu o mângâiam liniştitor pe spate, aşa cum un stăpân de cai îşi mângâie iapa preferată, o plimbă în lasou sub loviturile palide ale soarelui din sud, nepăsător, purtat de o senzaţie aproape dobitocească de beatitudine. Am aşezat ibricul de cafea pe aragaz - totul durează cam cinci, şase minute - privind pe fereastra bucătăriei strada, micile grupuri gălăgioase de copii îndreptându-se spre şcoală, bărbaţi şi femei de vârste felurite ghemuiţi sub proprii lor paşii, gră-


Poesis interna\ional

ProZ{

septembrie 2011

Ich habe Angst! bindu-se spre orice, traversând pe vertebrele albe, de mort, ale trecerii de pietoni din intersecţie, alunecând pe lângă sediul cenuşiu al unei firme de asigurări, apoi pe lângă vitrinele magazinului de produse cosmetice, păşind mai departe, tot mai departe, manevraţi de certitudini indubitabile, de repere ce nu se clatină niciodată, cu o linişte pe care o admir de fiecare dată. În fiecare dimineaţă privesc strada. Urmăresc de la fereastră, silenţios şi blând, întreaga floră matinală, amorţită, maşinile oprite la semafor, umbrelele desfăcute atunci când plouă, cizmuliţele de blană, în noiembrie, bascheţii albi, câinii fără stăpân, bicicletele. Aştept, ca de fiecare dată, o iluminare sau aşa ceva, un uppercut divin executat impecabil şi totuşi tandru şi care să mă curbeze de durere, umilinţă şi înţelepciune, să scuip sânge şi să-mi regret păcatele, să redevin pur, învelit într-o piele transparentă de copil, gata pentru o viaţă cu totul nouă, gata de gângureli, caca şi pipi şi triciclete cu motor electric. În urmă cu an mi-am montat şi în bucătărie un televizor cu diagonală mică. Sunt un tip cât se poate de preocupat de ce se întâmplă în lume, ahtiat, aş spune, la fel ca şi voi, de micile atrocităţi cotidiene, de scandalurile de corupţie, crimele, divorţurile, mutrele de plastic ale politicienilor, sinuciderile inexplicabile – obsedat, ca şi voi, de toată această tristeţe umană generală care de fapt ne consolează într-un mod dulce, per vers, strict personal. Chiar Sfârşitul lumii, atunci când va veni, şi nu mă îndoiesc că va veni, va fi cu siguranţă transmis în direct, pe toate canalele de televiziune, şi nu aş vrea pentru nimic în lume să pierd acest moment. M-aş simţi aiurea să ratez asta. Aşa că am deschis televizorul. Vremea va fi în general frumoasă, 23 de grade la amiază, noaptea 10 grade, mai scăzută în depresiuni. Prezentatorul are tâmplele grizonate. Într-o zi va fi prea bătrân să mai prezinte buletinul meteo. Va fi înlocuit de o femeie tânără şi blondă sau de un bărbat mult mai tânăr al cărui chip frumos să ne dea speranţe, să ne dea

încredere în viitor. Lumea se va împărţi între oamenii viitorului, oameni utili, frumoşi şi atletici, şi oamenii trecutului, inutili, obosiţi, fără nicio speranţă, şi spre care nu se va mai uita nimeni decât în momentele de milă colectivă, de compasiune comunitară, de Crăciun şi de sărbătorile pascale. Apoi mi-am aprins o ţigaretă subţire, uşoară, cu un filtru dublu de culoare gri pe care l-am rupt de la jumătate cu dinţii, absorbit în acest gest narcotic, şi am tras fumul în piept oarecum conştient de faptul că nu fac decât să hrănesc un obicei cât se poate de prostesc, decăderea şi, într-un final, indiscutabil, chiar moartea, moartea care oricum e aici, iar ştiinţa patetică şi inutilă a acestui lucru simplu şi în acelaşi timp al naibii de complicat nu mă mai înfioară câtuşi de puţin, aşa că voi fuma, vorba unui poet portughez, atâta timp cât îmi va permite soarta. Nu vă faceţi iluzii – se prea poate să am până la sfârşit acest gust îndoielnic, dizgraţios, de tutun, oboseală, dezastru şi transpiraţie. M-am gândit atunci la cei care trec pe lângă cuştile de sticlă instalate pentru fumători în aeroporturi - şi în ochii cărora probabil că nu eşti altceva decât un fel de lepros - la feţele lor rubinii, la plămânii lor sănătoşi şi curaţi> femei nepăsătoare, în blugi mulaţi, unduind onctuos, bărbaţi cu ten măsliniu, înfăşaţi în eşarfe mov şi-n parfum subţire de bergamot, purtând cu ei pungi de pop-corn, umflate, şi doze de pepsi, reci. Animalele indiferente ale acestei lumi fantomatice şi vesele şi atât de încrezătoare în sine printre care nu mă mai număr. Stau zidit aici, dincolo de pereţii transparenţi. Înfig în mine fascicole invizibile de nicotină, ţepuşe de gudron şi nevroză. Nu mai ştiu nimic despre Livia. Deşi locuim în acelaşi oraş, probabil doar la câteva străzi distanţă, în toţi aceşti ani vieţile noastre s-au ocolit într-un mod desăvârşit şi de neînţeles. Mai mult ca sigur e căsătorită cu genul băiat de treabă, genul la care visează toate femeile tinere la capătul 132

unei epuizante dezamăgiri, şi poate chiar acum iau micul dejun în bucătăria lor luminată copios de razele îndrăzneţe ale dimineţii, tălpile li se lipesc de plăcile mari de gresie maronie cu firişoare sângerii iar palmele lor se întâlnesc deasupra tacâmurilor nichelate într-o planare calmă şi domestică. Sunt cât se poate de fericiţi şi multicolori, închişi în lumea lor subacvatică şi perfectă de peştişori tropicali şi eu nu am cum să-i ating, pot doar să le privesc mişcările sinuoase, lichide, cu resemnarea orgolioasă şi amară a celui ce nu mai are entuziasm decât pentru nostalgie, şi pot să-mi amintesc linia delicată a spatelui ei, curburile trandafirii ale pulpelor, pantofiorii albi din pânză în care se încălţa atunci când mergeam împreună la plajă, sau dentiţia ei perfectă, strălucitoare, sau alte lucruri mărunte, acum ireale, pierdute şi fără întoarcere din care erau fabricate viaţa ei şi viaţa mea de atunci. Am tot aşteptat să o văd traversând pe trecerea de pietoni, dimineaţa, pe lângă boturile umede ale automobilelor, prin ploaie, în fugă, sub lumina verde a semaforului. Înainte de a pleca la serviciu i-am căutat adeseori chipul de tânără evreică prin lentila uşor fumurie a lunetei, cu umărul bine înfipt în patul armei. Au fost clipe când am tresărit inutil, crezând că e ea, dar nu era. Vroiam foarte mult să o văd murind, asta e tot. Nu am o explicaţie prea clară pentru acest lucru. Nu neapărat pentru că atunci m-a părăsit, acest lucru pot foarte bine să-l înţeleg. Avea destule motive să o facă, să se salveze. A trecut prea mult timp de atunci ca să nu-şi poată face loc în mine iertarea. Dar cu toate astea vreau pur şi simplu să o văd zvârcolindu-se pe caldarâm, prăbuşindu-se din turnuleţul cărnii ei albe şi infatuate, şi odată cu moartea ei mizerabilă şi anonimă timpul să îşi stăpânească ritmurile tâmpite, inima trandafirie a lumii să se oprească puţin, şi totul, absolut totul să devină linişte şi eternitate. M-am gândit adeseori că moartea ei ar putea aduce pe pământ împărăţia lui Dumnezeu.

P

adina Zorzini

ână în data de 30 august a.c., Nicolae Comănescu prezintă la MNAC o expoziţie ca un cartier capcană, din care scapă cine poate< Berceni este numele ei, poftiţi vă rog, intraţi pe aici, atenţie la exponate< http<//www.norc.ro/ comanescu/finalcoma.swf În această prezentare, Nicolae Comănescu efectuează o cartografiere afectivă a cartierului bucureştean Berceni, prin care branduieşte spaţiul din perspectiva registrului vizual< un gest similar a efectuat şi Claudiu Komartin în literatura contemporană, prin publicarea volumului de poezie “Un anotimp în Berceni”, in 2009. “Cartierul Berceni se află în sectorul 4 din capitală şi este delimitat în nord-est de Şoseaua Olteniţei şi Calea Văcăreşti, în sud de străzile Ion Iricescu, Turnu Măgurele şi Luică, iar în vest de Şoseaua Giurgiului. În prezent, cartierul se întinde pe o suprafaţă de 570 de hectare, găzduind un număr de 120.000 locuitori stabili. Încă din faza iniţială, cartierul a fost utilat cu toate dotările urbanistice şi edilitare necesare (reţele de apă, canalizare, gaze, telefonie, internet şi termoficare).”

Comănescu de 3 ori< Expoziţia este împărţită în trei grupaje care corespund stilistic, tematic şi cromatic celor trei perioade traversate până acum de Nicolae Comănescu în existenţa sa artistică< perioada experimentală Rostopasca, prezentă la MNAC prin lucrările realizate împreuna cu Dumitru Gorzo, Alina Buga, Alina Penţac, Angela Bontaş, Florin Tudor şi Mona Vătămanu din 1997 până în 2001> perioada fauvă şi contorsionistă, a stridenţelor cromatice şi a perspectivelor răsturnate / inversate, o perioadă de definitivat artistic pentru Nicolae Comănescu, care cuprinde intervalul dintre 2001 şi 2007> iar în final, the last but not least, perioada praf şi pulberi, cea în care monocromia, realismul şi materialele neconvenţionale au luat locul debordanţei, polimorfismului şi acrilicelor, şi în care Nicolae Comănescu continuă să evolueze din 2007 până în prezent.

mişcare de guerillă programatică în apărarea picturii contemporane, în sensul de artă recentă, în condiţiile în care noile trenduri însemnau noile media< într-un moment în care toţi artiştii tineri mizau pe fotografie, video sau instalaţie multimedia, Rostopasca a optat în semn de manifest pentru Non Stop Painting. Urmează picturile anilor 2000, care îl prezintă pe Ncolae Comănescu evoluând individual, la limita perspectivelor (de la cele figurate la cele proprii), într-un continuu execiţiu de atletism interior şi postmodernism afişat, într-un salt perpetuu de la paralela realităţii înconjurătoare la aceea de sine, într-o cursă contracronometru dinspre afară şi ceilalţi înspre înăuntrul vieţii sale artistice şi personale. Cromatica halucinogenă şi unghiurile de vedere deviante, figurile anonime, elucubrante şi titlurile ca nişte antigene, toate reprezintă răspunsurile imune ale lui Nicolae Comănescu la lipsa de repere şi anticorpi a situaţiei artistului contemporan în România, într-o formulare, totuşi, nemanifestă, mai degrabă inerentă interpretării sau dedusă tacit. În acelaşi timp, aceasta este şi perioada în care Nicolae Comănescu se califică tematic şi rămâne definitiv în zona picturii urbane, aka artei citadine. În sfârşit, ultima parte a expoziţiei de la MNAC este dedicată picturilor realizate cu materiale neconvenţionale, cu prafuri şi pulberi obţinute din muştar, făină, cenuşă şi noroi, scrum şi pământ, etc. Perioada gri-colorată se referă, bineînţeles, la contextul Bucureştiului cu arhitectura cartierelor lui comuniste, la gunoiul şi mizeria fizică şi sufletească a populaţiei conlocuitoare, la dârele prăfuite ale existenţei cotidiene într-un cartier dintr-un oraş mare şi prăbuşit, în care comuniştii au venit, comuniştii au plecat, dar cine a rămas, comuniştii sau noi? Grupajul acesta compus din cele mai recente lucrări conţine un statement nou, ca un avertisment< Ich habe angst!

Munci şi zile<

Unii dintre criticii redutabili (Erwin Kessler), precum şi unele dintre femeile de serviciu (Adelina Cacio) au reclamat personala lui Nicolae Comănescu de la MNAC drept fiind prea timpurie sau ţipătoare, inadecvată în termeni de conţinut ori formă, sau pur şi simplu nejustificată ca artă. Dar care ar fi fost momentul oportun sau vârsta potrivită pentru un artist care vrea să-şi prezinte “opera” într-o formulă monografică? (E.K.) Şi de când a început curba cromatică să dea valoarea sau lipsa acesteia într-o expoziţie de pictură? (A.C.) Sau de ce dorinţa sau chiar faptul de a-şi “însuşi preceptul reinventării” au devenit o problemă de calitate în arta cuiva, a oricui? (E.K.) Şi care

Lucrările din perioada rostopască (cea în care căutarile şi convingerile lui Nicolae Comănescu convergeau cu preocupările celorlalţi membrii ai grupării) prezintă o perspectivă pamfletardă şi o versiune elucubrantă a realităţii de la mijlocul şi sfârşitul anilor ’90, un mixaj decadent de observaţii pertinente şi batjocoritoare adresate perioadei de tranziţie, structurilor artistice instituţionale şi artei oficiale< de altfel, Rostopasca a fost probabil singura “campanie” de conştientizare şi responsabilizare viziuală a publicului la momentul respectiv. În plus, Rostopasca a fost şi unica 133


Poesis interna\ional

CroNiC{

septembrie 2011

Colec\ie între imagine ;i viziune sunt şi până unde se întind subiectele “demne” de a fi artificate, dacă preocupările recurente (denominate trivialităţi cotidiene), nu mai reprezintă un pretext suficient de plauzibil pentru a face artă? (A.C.) Nu ar trebui oare ca treaba criticilor de artă să fie aceea de a interpreta lucrurile la care se uită fie argumentând incontestabil ceea ce pretind, fie asumându-şi propriul gust drept criteriu unic de lectură? Iar aceea a femeilor de serviciu să măture culoarele în loc să mănânce broken English sunflower seeds, iar apoi să scuipe pizmaşe în atelierele în care nu vor călca niciodată înafara uniformelor de lucru şi a orelor de program? Nicolae Comănescu şi-a făcut treaba< a pictat, încă pictează, va picta. Faptul că e pictor în Berceni sau în Pictoria nu-l descalifică în faţa istoriei artei, ar fi putut la fel de bine să fie pictor de Jibou sau Oklahoma, la Cluj sau în New Orleans. Acum este rândul celorlalţi să-şi parceleze atribuţiile pe ogorul artei contemporane…mai clar. “Ulterior însă, şi-a impus evocarea explicită, mură-n gură a locului, Berceni, pentru a se poziţiona, pentru a capitaliza pe-o temă, pe-un brand, ca orice producător respectabil de escapism tipic artistic” spune Erwin Kessler în numărul din august al Revistei 22. Dar Erwin Kessler nu capitalizează pe teritoriul criticii de artă româneşti contemporane cu fiecare articol publicat, nu se branduieşte el cu fiecare expoziţie curatoriată? Numai că asta nu se cheamă branduire şi capitalizare, se cheamă chemare, calificare şi muncă, iar locul de muncă se cheamă dintro întâmplare sau dintr-o incapacitate de a capitaliza financiar, Berceni. Probabil că Nicolae Comănescu ar fi putut la fel de bine “brandui şi capitaliza” Pipera Tunari sau Piaţa Progresu, dacă altul ar fi fost locul existenţei sale< faptul că este un artist care picteaza ce vede înseamnă pur şi simplu că este un artist de observaţie, realist, iar faptul că nu este onirist, conceptualist, suprarealist sau activist nu este un reproş viabil, reproşabil> dacă Nicolae Comănescu nu a mai pictat alte locuri în ultima vreme, înseamnă că nu a mai avut de mult o vacanţă. Iar noi ştim că nu a mai avut timp de vacanţă pentru că a fost ocupat cu lucrul la atelier, că atelierul lui se află în acelaşi cartier în care locuieşte împreună cu familia, în Berceni, ştim că soţia lui a născut de curând iar Nicolae Comănescu are acum doi copii, dintre care unul mai mic şi unul mai mare… Dar ce relevanţă au toate acestea d.p.d.v. artistic< este Nicolae Comănescu condamnabil pentru faptul că e un artist autobiografic, sau duce lucrul acesta cumva la scăderea valorii produsului artistic în sine? Dacă locuieşte în Berceni poate că îi vine dificil uneori, alteori imposibil (tocmai pentru că nu este un onirist, un conceptualist, un suprarealist sau un activist), să vada altceva atunci când se uită pe geam decât praful, cenuşa şi noroiul, deşi au mai existat şi zile în care lumea îi părea mai intens colorată, ca în perioada fauvistă< dar trebuie oare ca aceia care-i comentează lucrările să-i comenteze în egală măsură şi viaţa? “Of course, all this is topped by the use of an irritating abundance of colour, as he shamelessly saturates everything in highlight tones, disregarding any kind of attempt to please the viewer’s eye.” Iată un exemplu clasic de varză a la Cluj, din caietul de reţete studenţeşti al Adelinei Cacio< prostie crasă fiartă în sucul ignoranţei, la care se adaugă multă invidie amestecată cu un praf de stropşală bine omogenizată, toate la pachet. Adică Nicolae Comănescu nu se straduieşte să placă la public, ba mai mult, are îndrăzneala şi neruşinarea să picteze în culori! Incredibil, ce să mai, neobrazare pe faţă< ceva mai josnic ar fi de neimaginat. Poate numai un atac la persoană ca afirmaţiile din polologhia frazată-n româneşte, dar scrisă-n englezeşte a sus numitei l-ar mai putea ruşina pe Comănescu de să-i bage minţile-n cap şi nonculorile definitiv în paletă. Or should I say, go Cacio go, you show him right?! 134

D

upă ce parcurg o durată de stocare a imaginilor în „biblioteca” memoriei cinefile, mi se întîmplă nu doar să revăd, ci şi să „dau cu împrumut” un film considerat de colecţie (fie ea şi provizorie), aşa cum este Bibliothèque Pascal (2010) a lui Hajdu Szabolcs, o coproducţie cu echipe din Ungaria, Germania, Marea Britanie şi România. Povestea (adevărată?) pune faţă în faţă două tipuri frecvent întîlnite în România ultimilor ani< mama decăzută din drepturi şi reprezentantul legal al copilului – el însuşi o prezenţă obsedantă a ultimului deceniu, în ipostaza de exploatat economic de un alt adult, substitut al părintelui plecat în străinătate. Ceea ce va urma răspunde exigenţelor impuse de asistentul social< „Ce vreau să ştiu eu< vreau să-mi povestiţi un pic despre copilul dumneavoastră... În ce relaţii vă aflaţi cu el... Despre tatăl copilului... Situaţia financiară... Împrejurările în care s-a născut copilul... Cum a ajuns la mătuşa ei... Ce-aţi făcut în Anglia. (...) Pe scurt< vreau să-mi povestiţi, cît mai amănunţit, ce-aţi făcut în ultimii ani.” Înţelegem că mama – cu privirea în ochii fetiţei din fotografia cu numărul 24870877 – va avea o funcţie de reprezentare retrospectivă,

Camelia toma actualizată de situarea noastră ca spectatori în interiorul unei memorii sensibile. În intervalul dintre un fade out şi un fade in, genericul impune titlul filmului semnalat ca o firmă pe care numele patronului se distinge prin cromatica variată< BIBLIOTHEQUE PASCAL – în şase nuanţe diferite (un artificiu doar sau o invitaţie la descoperirea unor simboluri, ca în cazul altor creatori de film, cum ar fi Derek Jarman?). Fabula începe, după regulile protagonistei care (ne) priveşte (în obiectiv) cîteva secunde, iar unghiul ei de vedere se va dovedi reperul esenţial în urmărirea scenelor – ochiul narativ completează lungile tăceri, pe un fond muzical de o senzualitate stranie. Secvenţele se derulează după liniile unui erotism implicit, iar mişcarea camerei de filmat – remarcabil controlată de Nagy András – are o alunecare sincronizată cu ritmurile blues-ului, iniţial şocant în contextul unei serbări populare stradale. Dar nu dansul propriu-zis al cuplurilor interesează, ci expunerea gesturilor augmentate de sunetele saxofonului, trompetei, clarinetului şi ale contrabasului, inspirat armonizate de Flanger´s (Burnt Friedman şi Atom™), care semnează coloana sonoră. Întîlnirea cu un anume Viorel 135

(care o sechestrează pe Mona într-o căsuţă de pe plajă) începe să dezvăluie ceva din esenţa protagonistei, o nomadă care se îndreaptă „spre mare”. O replică a fugarului dat în urmărire generală rezumă spontan portretul Monei< „Nu eşti tu curvă, da’ eşti puţin cam dusă.” Atracţia dintre ei apare pe fondul revelării unei capacităţi paranormale a bărbatului< „Şi maică-mea zicea că visele îmi apar aşa ca şi cum ar fi proiectate. Da’ nimeni nu voia so creadă.” Fantasticul toposului şi al timpului din secvenţa onirică are ceva din atmosfera creată de Gabriel Garcia Marquez în romanul Un veac de singurătate. Pe fondul desfacerii şi topirii lente a tapetului auriu, mirii stau faţă în faţă la o masă mai degrabă psihopompă decît nupţială, înveşmîntaţi ca pentru o ceremonie din alt timp şi loc< mireasa în costum popular maghiar, mirele în costum de toreador. Ei sunt „înrămaţi” de ghirlande eflorescente, aflîndu-se (ca în ştiutele tablouri ale Madonei în ghirlandă) „la limita dintre imagine şi viziune”. Pentru amatorii de referinţe artistice, ar fi o provocare şi definirea decorului din încăperile sofisticatului lupanar din Liverpool, unde instalaţiile frapează prin mixtura de inovaţie şi banalitate, cu influenţe din art nouveau, neo-pop art, romantism şi suprareal-


Poesis interna\ional

ism – o aventură imagistică adaptată fatalităţii rezervate eroinei centrale şi celorlalţi „chiriaşi” abuzaţi. Plasată în centrul atenţiei obiectivului şi a bărbaţilor – indiferent dacă se află în piaţa publică, pe plajă sau pe rampa cu prostituate – protagonista (Mona) emană independenţă, deşi descoperim că bărbaţii o tratează ca pe un bun personal, ca pe o proprietate privată< „Tu rămîi aici, că nu vreau să-ţi vadă ăştia curul.”, îi spune unul dintre ei. Vîndută de tatăl ei unor proxeneţi, ea va ajunge să fie exploatată sexual de un patron al unui club exclusivist, cu ambianţă de mediatecă> cărţile apar iniţial ca element decorativ – un loc plin de „oameni fini, actori, funcţionari, artişti...”, cum îl defineşte patronul, un tip bonom, care face acrobaţii pe un monociclu şi jonglerii cu torţe aprinse> clienţii, cu o eleganţă discretă, au în faţă pahare înalte, dansează pe role, răsfoiesc cîte o carte, se sărută lasciv întinşi pe mese. Extravaganţa locului şi codul numelui – Bibliothèque Pascal – sunt devoalate gradat< pe un coridor lung, în dreptul fiecărei uşi apar firme fluorescente cu numele unor personaje celebre< Dorian Gray, Don Juan, Joan of Arc – acest ultim personaj îl va avea de interpretat Mona (care va fi mai apoi redistribuită în rolul Desdemonei), pentru amatorii de sex cu ingrediente livreşti, serviţi şi cu alte sortimente, gen Lolita şi Pinocchio. Reţeta sadismului presupune aşadar un preludiu cu replici memorate – atît de victimă, cît şi de călău – din cărţi semnate de Oscar Wilde, Bernard Shaw, Shakespeare, Vladimir Nabokov, Carlo Collodi... Parcă întro permanentă (deşi dureroasă) acceptare a regulilor impuse de alţii, Mona evită să-i judece explicit pe cei care-i pricinuiesc suferinţa. Abia sub influenţa drogului injectat de Pascal, dezvăluie ceva din spiritul ei analitic< „Îmi aminteşti de un artist fals, care credea că poate interpreta orice... partituri la pian, să scrie poezii şi piese de teatru, să ruleze filmul pe care-l vrei. În copilărie stătea întins pe canapea şi visa că va deveni celebru şi acum se află pe canapea şi visează.” Mai mult sau mai puţin întîmplător, numele bibliotecii din film şi evoluţia protagonistei trimit la un posibil subtext (tot livresc)< „Deux choses instruisent l’homme de toute sa nature<

CroNiC{

septembrie 2011

Violeta Savu

l’instinct et l’expérience.” (Blaise Pascal) Şi oare istoria Monei n-ar putea fi rezumată în funcţie de impulsurile ei naturale şi de conjuncturile obiective/subiective în care figurează ca actant (in)voluntar? Iar pentru cei care credem că depindem, parţial, de o anumită formă de programare structurată, nu va deveni Pascal şi un nume simbolic pentru relaţia subiect – obiect? Deşi tentaţia repovestirii în detaliu a filmului e mare (bănuiesc că datorită impactului unui scenariu foarte bine legat), ar fi păcat să anulez toate surprizele filmului, mai ales că personajele, indiferent de apariţiile episodice sau centrale, au o prezenţă notabilă prin tipul impus şi prin interpretare< asistentul social tolerant (Ion Sapdaru)> personalitatea locală aferată (Dorel Vişan)> tînărul posesiv (Florin Piersic Jr.)> interlopul local (Mihai Constantin)> Viorel, delincventul utopic (Andi Vasluianu)> Rodica, mătuşa echivocă (Oana Pellea)> Paparu, tatăl denaturat (Răzvan Vasilescu)> Pascal, patronul bordelului de lux (Shamgar Amram)> Viorica, fetiţa cu trăiri onirice spectaculoase (Hajdu Lujza)> Mona, eroina de o feminitate imanentă (Török-Illyés Orsolya). Consistenţa caracterelor se datorează în primul rînd proiectului regizoral precis al lui Hajdu Szabolcs, care nu greşeşte prin schematism, conferind personajelor o consistenţă verosimilă, în contexte care evită patetismul iein şi obţine efecte comice din replici în aparenţă banale< „Eu toată viaţa mi-am dorit să ajung 136

în Germania. Superbă ţară. Germania – cu catedralele ei... cu piticii ei de grădină.” – spune la un moment dat ghicitoarea în cărţi, mătuşa care oscilează între actele de filantropie şi propriul beneficiu material. Rama iniţială „nu îşi capătă raţiunea sa de a fi decît în raport cu imaginea” – în cazul de faţă tabloul traseului corporal şi mental al unei femei vulnerabile, iar revenirea la cadrul iniţial are ceva din brutalitatea trezirii la o realitate mai incomodă decît un coşmar< „Ăsta e un proces-verbal, nu e o carte de poveşti. (...) Să scriem că fanfara pompierilor, în frunte cu tatăl tău mort au intrat într-un bordel din Liverpool, unde prostituatele sunt personaje literare? Asta vrei să scriem?” Reprezentantul autorităţii tutelare o convinge pe Mona să spună un adevăr validat de limitele normalităţii, iar plînsul mamei evocă o suferinţă comparabilă cu aceea trăită în bordelul din Anglia< se vedea din nou obligată să joace un rol care nu o definea şi, astfel, să renunţe la cronica ei de familie. Sau la o legendă care îi păstrează nealterată dorinţa de a-şi continua existenţa aflată sub semnul imprevizibilului?

Victor Ieronim Stoichiţă, Instaurarea tabloului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1999, p. 102 Victor Ieronim Stoichiţă, Instaurarea tabloului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1999, p. 47

Violeta Savu (b. 1973, Bacău) studied Mathematics. Her debut took place in 2004, with Shelters in Lyric, followed by Atocmiri (Forging Rhymes) in 2006. Her true coming back, I Seemed Pretty to Him from a Distance (2011), was recommended by one of the foremost contemporary poets, Ioan Es. Pop. Since 2007 she has been working as an editor for „Ateneu” magazine (Bacău), where she usually signs reviews and commentaries about recent poetry books. She also writes about contemporary arts exhibitions. 137


PoetrY

Poesis interna\ional

septembrie 2011

PoetrY

septembrie 2011

Preface

it was snowing with numerous flakes loaded with dreams

I would have liked so much at dawn to wet my cheeks with spring water kept in the bottle that once belonged to grandmother.

my Rubliov had gone thin in the car’s mirror I caught a glimpse of it as a shadow

In the morning water flows with a monotonous sound I put mascara on my eyelashes in front of the mirror spherical rainbows multiply and then stream down from my fingers. Not everything dies colours go into my dark hair and my mind goes back to childhood of grandparents’ house only old photos are le. I don’t want to know why in the mornings aer grandmother’s death if I look more deeply into the mirror I see the face of the man who went away to paint churches.

Poesis interna\ional

as I was going away it snowed less hard the flakes fallen on the glass turned into clean dew berries. on the radio the same rhythm a sad tune monotonous Kayah was singing Ta-ba-ki-e-ra... and I had le in the ashtray a half-smoked cigarette, two unseen tears in the black coffee an embrace without a kiss, an emptiness in the sheets and a great resignation but I won’t tell how much it hurt me

first chapter e harsh swish of the backpack lied on shoulders a train, a Rubliov dream, a child and I in an otherworldy vapour imagine you.

he didn’t love me the man whose sex I touched with my fingers with my fretting lips who touched me with his fingers with wounds touched with burnt lips yesterday uttered painful words. his voice lacked the old syrinx timbre.

austerity he stood still on the threshhold lonely stranger looking at nothing unable to understand the language in which I have been waiting for his words mayombe, bombs, mayombe in the taxi of splitting a pleasant warmth was waiting for me an air full of slow music

as if all our embraces had been acted and our tongues had never twined in the syncresis of the kiss and in the saddest of evenings and silences we hadn’t caressed each other with our fingers, our hearts, our lips our cotton chunks of meat. as if we had performed a banal act for one last time.

on the back chair a passenger had le an orange its peal was cut into petals

Translated by Elena Ciobanu

I removed the fruit from its caul I squeezed it gently I was so full of anguish drops of yellow light streamed down from my fingers 138

139


septembrie 2011

Nina Burton

Nina Burton, născută în 1946, a publicat până în prezent zece volume de poezie şi eseistică, fiind considerată unul dintre cei mai valoroşi eseişti suedezi şi un poet cu un misterios surâs budist în poemele şi pe chipul său – venind parcă dintr-o iluminare interioară. Dintre cărţile sale, citez< Poezia, sora călătoriei, eseuri, 1994> Alfabetul scindat, poezie, 1998> Ceea ce muzele au şoptit, 2002, o carte despre creaţie şi creativitate> marele succes Noul oraş al femeilor, 2005, o mică antologie despre precursoare şi femei uitate de 2000 de ani> şi, în fine, în 2008 cartea de poezie Răspuns în 24 de cioburi. A fost nominalizată de două ori la Premiul August, iar în 2006 i s-a acordat premiul Gerard Bonnier pentru eseistică. De asemenea, Nina Burton este al doilea laureat al Premiului „Marin Sorescu”, decernat de ICR Stockholm.

– Explică! bolborosesc către răspunsul prea mare, mai mult rudă cu apa şi muzica decât cu înţelesul cuvintelor Întinsă pe noapte aud cum cade ploaia peste pământ încă în umbra dintre mine şi soare când lumina se aprinde într-o fereastră dublă de-a curmezişul grădinii devenind o enciclopedie strălucind noaptea în paginile sale albe Zorile sunt argint oxidat saturat de timp

şi de oxigenul aerului unde se presimt mişcări ale orelor din zi douăzeci şi patru de ferestre într-un film care îngheaţă izvorul timpului în sloiuri de gheaţă pentru a capta lumina fără dimensiunea a treia Ore fosile. Încreţituri de lumină pe sunetul ploii precum clepsidra Rămâne visul meu despre valuri, şchiopătând dinspre un vapor eşuat lăsat pe mal, verdeaţa

Eu

Eu ştiu – totul e un reflex dispersat în reflexe de erupţiile roşii ale soarelui care pictează cerul albastru

Peste apa robinetului se reflectă imaginea mea în spatele oglinzii, desprinsă dintr-un rând de piele veche tocită

Pătrunzând printr-o gaură de ram seva a curs prin el prin casa secretă a amintirii

Semăn cu cei morţi care m-au născut,

şi îmbrăcat în condiţiile atmosferice ale primăverilor toate> furtuni, de aceea e lumina bază de adâncime, efemeră şi capricioasă ca însăşi viaţa –

iar atunci când am luat formă au murit miliarde de celule, toate o-ntreagă lume clipocind în amestecul mării primordiale

neputând să întâlnească întreg pământul în acelaşi fel.

N-am ştiut niciodată că sensul scurtei lor vieţi am fost eu

Oxigen Pe o parte elementul cerului şi al apei –

El a împărţit aerul ca şi cum ar fi împărţit o moştenire numind noua materie aerul focului> flacăra clară a vieţii transformate, ce filează când se încălzeşte Oxigen, creat de algele albastre-verzi, urcat în atmosferă, condensat într-o piele de cer şi ozon –

Dar Dumnezeu, se spune, e cel care numeşte fiecare viaţă Eu

Risipiţi Vreau să am un punct central în tot ce se întâmplă fără cadru Guma de mestecat lângă stele albe sub un pom gângurit de porumbei – e o scriere oarbă peste care mă mişc> o constelaţie de petale risipită, puncte de zaruri sau insule lângă marginea unui arhipelag orbitor?

stârnind incendii odihnindu-se în granit legănându-se în apă prin căsătoria dintre fruct şi fier> în drum spre vechiul pământ.

pe cale a deveni nor> către uitare şi reflexe –

prezentare şi traducere din limba suedeză de Gabriela Melinescu

cioburile răspândite ale unui răspuns. 140

Poesis interna\ional

Soarele

ei au respirat oxigenul descoperit mult după moartea lor de un uimit farmacist

Răspunsul

PoeZie

141


septembrie 2011

eVoCare

Poesis interna\ional

Cum dracu’ să pot scrie eu versuri?

Dumitru P[curaru

Lec\ie de jazz cu Johnny R[ducanu Muzica, `mi spune Johnny R[ducanu, dac[ excludem chestia cu sufletul, intr[ `n om prin trei g[uri< ochi, urechi ;i cur. :i exemplific[< prin ochi pentru c[ fiind omul o fiin\[ de;teapt[ se uit[ de unde vine muzica, prin urechi pentru c[ acolo este a;ezat timpanul, ;i acest lucru nu-l punem la `ndoial[, prin cur pentru c[ oamenii cumin\i stau pe curul lor c`nd ascult[ muzic[ bun[ nu se zbenguie, nu dau din picioare, nu se b[l[ng[ne, nu, nu, ei stau cumin\i pe curul lor ;i-;i mi;c[ doar creierii din cap `n ritmul impus de artist stau pe scaun ;i-;i unduie s`ngele `n ritmul impus de artist

142

N

u este uşor să scrii despre Mircea Ivănescu – nici despre om, nici despre operă. Poţi cădea uşor în ridicol, şi asta nu pentru că ar fi nişte fenomene prea complicate, omul şi opera. O mare simplitate este atât însuşirea omului, cât şi a operei. Dar ce simplitate! Una dintre acelea, rare, care-ţi impun o atitudine corespunzătoare. Marele personaj era aşa tocmai pentru că nu se voia altfel, pentru că se păstra în tonul simplităţii, al obişnuitului. Viaţa lui Mircea Ivănescu a însemnat, mai presus de toate, muncă. Păstrând deosebirile structurale şi pe acelea de timp şi spaţiu, îmi vine să cred că marele poet avea o disciplină simultan kantiană şi napoleoniană a muncii. Marile bătălii de fiecare zi, marile victorii şi micile înfrângeri. Mai puţin tobe şi surle. Avea educaţia discreţiei infinite. Un bun-simţ fără margini. Fără să le declare, prin alura sa nobilă bănuiai câte ştie. Ştia să treacă probele. Deşi reţinut, nu-i lipsea umorul. Ajunşi odată, în plimbarea noastră pe o frumoasă şi largă piaţă din Sibiu, lam rugat să-mi explice un lucru, bănuiesc important. La rândul său, ma rugat să-l aştept puţin. Credeam că are de mers undeva, dar nici vorbă. Domnul Ivănescu a început să se plimbe prin piaţa aproape goală desenând linii în zig-zag, frumoase cercuri şi elipse, după care a revenit cu surâsul său celebru pe buze şi în privire. Înţelesesem. Fiind firi diferite, am beneficiat de favoarea întâlnirilor cu domnul Ivănescu, iar modul său de a fi este o frumoasă lecţie pentru mulţi dintre noi. Şi azi sunt convins că a duce o

Petru M. Haş

Mircea Iv[nescu viaţă cuviincioasă este ceva extraordinar de important, o capodoperă. Din punctul meu de vedere, domnul Ivănescu e marea capodoperă. Om fi discutat multe în viaţă, care au devenit amintiri, şi când, din neatenţie, jucându-te cu o amintire, o pierzi, de cauţi alta ţi s-ar putea părea falsă. Iar domnul Ivănescu, tot povestind eu atâtea amintiri de-ale noastre, cu politeţea-i enormă, mi-ar spune< Lăsaţi, domnul Haş. Pe cine interesează? A golit transcendenţa sau era convins că e vidă. Ştiind ce este omul, câte se ascund în el, a epurat instinctul, a filtrat umorile şi a eliberat frământarea spirituală în forme pure. Clasic a fost şi este autorul Cărţii, aşa cum toţi marii poeţi, inclusiv cei dinainte de Ghilgameş. Pentru că punea cel mai mare preţ pe verb, despre care, convorbind noi odată, pornind dis143

cuţia de la Versuri, şi că adică cum, domnule, versuri?, poetul a zis< „Cum să fie o întâmplare? Nu e nici o întâmplare. Ambiţia mea dintotdeauna a fost să fac versuri. E foarte puţin probabil că am reuşit să fac versuri. Eu am crezut de la început că a scrie versuri e-un har> cum dracu’ să pot scrie eu versuri?” S-a scris competent despre Mircea Ivănescu, dar cel mai competent se va scrie când se va descoperi ceea ce este absolut vizibil fără a căuta altceva. Atunci veţi afla ce reprezintă poezia lui Mircea Ivănescu. Când am aflat despre faptul că a plecat poetul, eram la Orléans. Ca să vezi ce situaţie! Am mers la catedrală, acolo lângă Jeanne d’Arc, şi am aprins modesta lumânare. Asta este, domnule Ivănescu. Pesemne n-avem ce face.


Cuprins 3 4 5

DUMITRU P{CURARU - Balustrada lui Johnny CLAUDIU KOMARTIN - Adio, Mircea Iv[nescu DANIEL B{NULESCU - Orice scriitor e un centaur

7 8 9 10 11

TOMAž ŠALAMUN În vacanţă> Proverbe> Eu am un cal Răni Sunt un zidar> 1 / 1/ 73 Tribul meu> ***> *** Te iubesc

12 13

ŞERBAN FOARŢĂ COSMOJONGLERIE COSMOJONGLERIE> COSMOJUGGLERY

17 18 19 20

DANIEL B{NULESCU Te vei stafidi vei deveni un fruct exotic> Te rog să fii cuminte am să te sărut puţin am să te omor şi-am să plec Descântec> Piaţa Universităţii Balada lui Daniel Bănulescu. Prolog 15. Hanul lui Manuc Cântecul de disperare al lui Daniel Bănulescu

21

RADU VANCU - Daniel, Absolutistul Poeziei

22 23 24 25

KATERINA ILIOPOULOU “On weakened legs I walked around the town the whole day. I took photographs” “On weakened legs I walked around the town the whole day. I took photographs” Ταίναρο> Tenaron Ο κύριος Ταυ σ’ένα θαλασσινό τοπίο> Mister T. by the sea

26 27 29

Libertatea formelor fixe :ERBAN FOAR|{ OCTAVIAN SOVIANY

31 32

ION MUREȘAN Rotterdam ROTTERDAM

33

FLORIN CARAGIU - Mircea Ivănescu, un destin singular

35

RODICA GRIGORE - Poezia lui Julio Cortázar

37 38 39 40 41

JULIO CORTáZAR After such pleasures> O scrisoare de dragoste De citit în formă interogativă> Viitorul Cinci ultime poeme pentru Cris Bolero La sfârşitul petrecerilor> Întotdeauna începea să plouă

42

MATEIU CARAGIALE - The Three Pilgrimages (Cele trei hagial]curi)

16

Poesis Interna\ional - magazin literar cu apari\ie trimestrial[ Materialele se pot trimite pe adresa redac\iei (Satu Mare - Strada Mircea cel B[tr]n nr. 15, cod 440012) precum ;i pe adresa de e-mail poesisinternational@yahoo.com

145


44

Libertatea formelor fixe CHRIS TANASESCU

94 95 96 97 98

R{ZVAN |UPA - Marea plan;ă a cotelor memoriei *lichidităţi> acţiuni (3)> *lichidităţi acţiuni (6)> *lichidităţi> acţiuni (8) *lichidităţi> acţiuni (12)> *lichidităţi> acţiuni (16) *lichidităţi> acţiuni (22)> *lichidităţi> *lichidităţi Un wall-street al limbajului

99 100 101

Libertatea formelor fixe CEDRY2K NORZEATIC RAKU

102

GABRIEL DALIȘ - Cosmin Per\a. Fără titlu. Fără lini;te.

48 49

KRUSOVSZKY DéNES Csak egy kenyér> Bizonyíték> Doar o pâine> Dovadă Reggelre odaköt> A nyüszítés egy meghatározott pontja> Légypapírba csavarták Până dimineaţă face priză> Un punct determinat al scheunatului> Înfăşurat în hârtie de muşte

50 52

GRAŢIELA BENGA - Convertiri TEODORA COMAN - Fals tratat despre echilibru

55 56

DANIEL FANO Eroare în privinţa persoanei (fragmente)

58 61

RITA CHIRIAN poker face poker face

104

ELISA BIAGINI Morgue> Morgue

108

DENISA MIRENA PI:CU - Poeme

63 66

Libertatea formelor fixe GABRIEL H. DECUBLE FLORIN DUMITRESCU

110

FELIX NICOLAU - The Taste is a Stick in the Mud FLORIN H{L{L{U - Genera\ia „80” la cu\it

68 69

CLAUDIU KOMARTIN ca un poet dintr-un film coreean como un poeta de una película coreana

112 113

Editura Charmides

70

VERA PAVLOVA - Poeme

74

DAN-LIVIU BOERIU - Dragosteura VERONICA-ALINA CONST{NCEANU - Via\a ;i scrisul, mărturisirea

CZESłAW MIłOSZ Sens> Tak mało Sensul> Atât de puţin Hymn Imn

76

117 117 118 119

78 79 80

RADU NI|ESCU - i am legend ziua întâi. fără toarte ziua a doua. încă te caut> ziua a treia. manechinul. ziua a patra. teroarea> ultima zi. delirul

122 123

MARIE-CLAIRE BANCQUART Urbaines Urbane

130

SORIN DELASKELA - Via\a după 40 de ani. Diminea\a

81

Trei poe\i sloveni `n traducerea lui Dan Coman

133

ADINA ZORZINI - Ich habe Angst!

ALEŠ MUSTAR nocturnă (literară)> La şarpele roşu> Crimă şi pedeapsă> Recepţia

135

CAMELIA TOMA - Colec\ie între imagine ;i viziune

81 82

BARBARA POGAČNIK mireasma celor descoperiţi> ieşind din film

VIOLETA SAVU Preface> first chapter> austerity he didn’t love me

84

138 139

85 86

ESAD BABAČIć Omar> Ljubljanica, la Ljubljanica> apartament> Wannsee

140 141

NINA BURTON Răspunsul Soarele> Eu> Risipiţi> Oxigen

87

RADU ALDULESCU - Sărac la origine

142

DUMITRU P{CURARU - Lec\ie de jazz cu Johnny R[ducanu

GARY SNYDER What You Should Know to Be a Poet> An Autumn Morning in Shokoku-ji Ce-ar trebui să ştii ca să fii poet> O dimineaţă de toamnă în Shokoku-ji Riprap> A Spring Night in Shokoku-ji> Song of the Taste Piatră legată> O noapte de primăvară în Shokoku-ji> Cântecul gustului The Hump-backed Flute Player> Fluieraşul cocoşat

143

PETRU M. HAŞ - Cum dracu’ să pot scrie eu versuri?

91 92 93

146

147


Tipar “Informa\ia Zilei” Str. Mircea cel B[tr]n, nr.15 Cod 440012 Satu Mare-Romania Tel< 0261-767300 Fax< 0261-767301 www.informatia-zilei.ro

Poesis International nr. 6  

Poesis International nr. 6 (septembrie 2011)

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you