Page 1


Poesis Interna\ional

Decembrie 2010


decembrie 2010

eDitorial

Poesis interna\ional

Poesis Interna\ional

Un poet liber

Director Dumitru P[curaru Redactor-;ef Claudiu Komartin Redactori Ion Mure;an Felix Nicolau Radu Vancu Balázs F. Attila Jánk Károly

R

ecent, `ntr-o noti\[ din „Via\a Rom]neasc[“, Ion Zuba;cu scria c[ Ion Mure;an a fost cooptat `n redac\ia revistei Poesis Interna\ional pentru imagine. Nu pot fi de acord ;i nu comentez pentru c[ nu vreau s[ fiu r[u. M[ limitez doar s[ observ perenitatea anumitor cli;ee care ne jaloneaz[ percep\ia despre natura scriitorului rom]n, `n\eles ca un birocrat, nu ca un spirit liber de orice contract. Ion Mure;an, mai mult dec]t noi to\i, se dovede;te a fi un poet liber. Scrie c]nd vrea, public[ atunci c]nd are poft[. La urma-urmei ce importan\[ are c[ o carte apare mai devreme sau mai t]rziu, c[ un poet public[ din 10 `n 10 ani sau din 17 `n 17 ani? ~ncurc[ socotelile criticilor? Dac[ public[ rar iese din eviden\e, din fi;e, dac[ public[ des devine agasant, previzibil ;i plictisitor. Este ;i nu este cazul lui Ion Mure;an. El a publicat rar, `n 1981 ;i 1993, dar a fost mai prezent `n via\a literar[ dec]t cei care au publicat 17 c[r\i `n 17 ani. Se zice c[ miliardarii din lumea `ntreag[ au `ncredere `n b[ncile din Elve\ia pentru c[ elve\ienii au descoperit ;i consum[ constant cafeaua decofeinizat[. Calmul lor aduce bun[stare. Ion Mure;an a descoperit ceva mult mai tulbur[tor. Nu doar acum, c]nd i-a ap[rut cea de-a treia carte numit[ pur ;i simplu cartea Alcool, ci mult mai devreme a aflat c[ face parte dintr-o na\ie de oameni nervo;i, nelini;ti\i, turbulen\i, vis[tori, pe care-i nume;te cu bl]nde\e “alcoolici”. Suntem, `ntr-adev[r, o na\ie nervoas[, nu `ns[ din cauza alcoolului. Ne ie;im din fire din orice. Scrie unul o carte proast[? Ne enerv[m ;i o tax[m. Scoate altul o carte bun[? Ne enerv[m ;i mai tare. Altul nu scrie deloc. ~l `njur[m ;i pe [la. Ne place, nu ne place, suntem o adun[tur[ de oameni nervo;i. Cum, de altfel, le st[ bine barbarilor buni de la marginea imperiilor care p[zesc Imperiul de barbarii cei r[i. Fiind nervo;i, evident ;i produsele noastre culturale, avem aici `n vedere `n primul r]nd poezia, sunt pe m[sura st[rii noastre de spirit. Unde-s mul\i nervi for\a brut[ r[bufne;te, violen\a fizic[ se transform[ `n vulgaritate verbal[. Ca ;i `n poemul B[taia<

Redactori coresponden\i Octavian Soviany Chris Tanasescu R[zvan |upa Rita Chirian László Noémi Ilyes Ildikó Prezentare artistic[ Oana Mirabela P[curar Secretar de redac\ie Maria Adriana Zaharia Tehnoredactor Ioana Zaharia Fotografie Tadao Shibata Iuliu Ignat Alfredo Alcazar Colegiul director Dumitru P[curaru George Vulturescu Ilie S[lceanu Veres István Ioan Nistor

Apoi `l ia de-o ureche ;i-l scutur[ de-i zboar[ basca din cap `i toarn[ rachiu pe chelie ;i i-o ;terge cu ;erve\elul bo\it ;i iar `l scutur[ de ureche ;i-;i smulge un nasture de la hain[, `l pune-n pahar ;i `l d[ chelului s[-l `nghit[ ca pe o aspirin[.

Editor Centrul Multicultural Poesis

O carte f[r[ o concep\ie integratoare e ca un somn f[r[ vise. Probabil c[ din aceast[ pricin[ autorul a `nt]rziat at]t de mult apari\ia acestei c[r\i. Metaforele `n sine, oric]t ar fi de tulbur[toare, nu `nseamn[ nimic. Nu e la `ndem]na oricui s[ ridice o mega-construc\ie peste o lume ca vai de capul ei. Risc]nd s[ par[ asimetric ;i inegal, Ion Mure;an tinde spre ceva foarte clar, spre un sistem. Modelul lui poate fi un Trakl, cel care a construit o lume din 50 de poeme. Cum pot ele, o m]n[ de poeme, hr[ni de aproape o sut[ de ani poe\i din lumea-ntreag[? La un poet pe deplin format cum este Ion Mure;an metafora `nceteaz[ practic s[ mai func\ioneze ca un amalgam de imagini f[r[ for\[ de identificare cultural[. Poetul nu mai pare interesat de o anume amprent[ stilistic[, trece dincolo de un Virgil Mazilescu sau un Nichita St[nescu, `n c[utarea unui “ceva” profund ;i adev[rat, greu de numit. Iat[ un Poem< (c[tre Nichita St[nescu)

Redac\ia ;i administra\ia Strada Mircea cel B[tr]n nr. 15 Satu Mare cod 440012 Telefon< 0261-767300 Fax< 0261-767301

Revista Poesis Director George Vulturescu Tehnoredactare Tatiana Vaida Foto Ionic[ Moldovan Revista Poesis este membr[ a Asocia\iei Publica\iilor Literare ;i Editurilor din Rom]nia (APLER) ;i a Asocia\iei Revistelor ;i Publica\iilor din Europa (ARPE) Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din Rom]nia

Dumitru P[curaru

Revista poate fi cumpărată de la chioșcul de ziare inmedio din mall-uri, din librăriile Humanitas și din librăriile Cărturești e-mail< poesisinternational@yahoo.com Revista poate fi accesată `n pdf pe www.informatia-zilei.ro

Pe zi ce trece se `nmul\esc adresele pe care trebuie s[ le uit. Pe zi ce trece se `mpu\ineaz[ casele `n care sunt primit ca un om onorabil. Oho, dac[ a; fi eu inginer, dac[ a; fi doctor, dac[ a; fi eu contabil...! A; mai bea cincizeci de votc[. Cu trecerea timpului `ntre poeme nu mai exist[ limite, ci confluen\e. ~ntre propriet[\i exist[ garduri, dar iarba din toate \arcurile are aceea;i culoare. El a construit un singur mare poem `n care `ndeas[ poem dup[ poem, dup[ pofta inimii sale, c]nd cu os]rdia unui culeg[tor de porumb, c]nd cu voio;ia ;i nevinov[\ia unui copil. Unele titluri care pot p[rea la prima lectur[ nedemne de faima autorului sunt elemente indispensabile unei construc\ii 3


Poesis interna\ional

eDitorial

decembrie 2010

at]t de ambi\ioase. E de-a dreptul imposibil s[ nu se dep[;easc[ u;or grani\a, s[ nu se for\eze u;i deja deschise, m[car de dragul conceptului c[r\ii atotcuprinz[toare. E partea mai greu de `n\eles din aceast[ poezie dens[. Departe de timiditatea sau agresivitatea pestilen\ial[ a unor poe\i tineri ;i neexperimenta\i, lui Ion Mure;an nu i se pot aplica cli;ee de genul “`ntre Mircea C[rt[rescu ;i Traian T Co;ovei”. Setea, `n\eleas[ ca libido, na;te agresivitate. Agresivitatea treze;te libido-ul. Ambele postulate sunt inexacte, `ns[ ambele provoac[ metafora, scot cuv]ntul din letargie. ~l repun `n dreptul lui fundamental, acela de a recrea lumea, de a repune carnea pe os. Ostilitatea nu reprezint[ o amenin\are. Cel b[tut crap[, dar nu moare, el revine la mas[, bea cu camarazii. Cuvintele, ca ;i pumnii, fiind `nc[rcate de energii integratoare, ostilitatea din exterior nu-;i g[se;te corespondent `n interior. E alt secret numai de el ;tiut, greu de explicat. Poetul adev[rat, ca ;i be\ivul autentic, nu-;i inhib[ capacitatea de a crea, dar nici pe aceea de a r[ni. ~n\[rcarea brutal[ conduce la pl[cerea de a provoca durere. Dar aici nu-i vorba despre nici un fel de prohibi\ie, precum nici de o total[ dezlegare la beutur[. ~l v[d pe Ion Mure;an `ntr-o singur[ ipostaz[< a omului care se ambi\ioneaz[ s[ scrie o CARTE. E cineva interesat de altceva, eventual de omul care trece pe drum cu o mic[ distilerie pe um[r? E doar un sf]r;it de poem, un str[lucit sf]r;it de poem, ;i nimic mai mult. Orice con;tiin\[ agresiv[ sau agresat[ este perceput[ ca un sentiment de culpabilitate. Exist[ la Ion Mure;an sentimentul de culpabilitate? Merit[ cercetat. Dar nu vom g[si nimic de felul acesta pentru c[ poetul nu are nici cea mai mic[ inten\ie de a moraliza. Lucrurile nu sunt nici bune, nici rele. Ele doar exist[. Este alcoolul un debu;eu pentru con;tiin\a agresat[? Nici a;a ceva nu vom g[si la Ion Mure;an. De aici originalitatea lui. Uneori vecin[ cu platitudinea, este adev[rat, dar ce importan\[ are at]ta vreme c]t o astfel de platitudine poart[ `n sine mai mult[ poezie dec]t noutatea c[utat[? Cuplurile se ceart[. Na\iunile se r[zboiesc. Indivizii se bat. Na\iunile se omoar[. Omul re`nvie. Poezia se scrie. La fel ca ideologiile, alcoolul `i une;te nu pe cei ce cred `n alcoool, ci `n poezia alcoolului. Deci poetul poate spune< M[ numesc Ion Mure;an ;i nu sunt alcoolic. Splendoarea acestui mare poet nu vine dinspre alcool, ca metafor[, nici de pe drumul str[b[tut de pa;ii nesiguri ai alcoolicului, ci vine din formula conven\ional[ a modului `n care construie;te poemul. Versurile sale sunt `n fond eforturi spre disciplin[, coeziune ;i rigoare. Deci e intrigant faptul c[ volumul se nume;te cartea Alcool. Sar fi putut numi foarte bine Carte. Ca ;i c]inele celebrului detectiv Colombo< C]ine. :i iar[;i citind ;i recitind, te `ntorci ;i te `ntrebi< urmeaz[ cartea lui Ion Mure;an o formul[ conven\ional[? Iat[ poemul Ci eu singur sub p[m]nt

decembrie 2010

eDitorial

Poesis interna\ional

Mare Nostrum

C

Claudiu Komartin

E acest poem unul conven\ional? Mai degrab[ este unul profund ortodox sau anti-ortodox. Trece drept o naivitate s[ repe\i c[ popoarele europene s-au format pe trei piloni< cre;tinismul, arta greac[ ;i dreptul roman. Noi suntem cre;tini, dar ortodoc;i. Marele handicap ;i neajuns al ortodoxiei este c[ nu s-a confundat niciodat[ cu arta. Catolicismul a asimilat arta, spiritul religios s-a suprapus `n mod fericit peste spiritul artistic, adesea p]n[ la confuzie. Spiritul nostru religios, primitiv, necizelat, nu s-a suprapus peste spiritul artistic, ci peste spiritul teritorial, peste “buc[t[riile de var[“ `n care, la Judecata de Apoi, al[turi de oameni vor re`nvia mu;tele. Nu doar acest poem, ci toate piesele din cartea Alcool sunt deschise pentru orice tip de abordare, ca ni;te diamante cu nenum[rate fa\ete, scoase din cele mai insalubre locuri. :i asta este doar o mic[ poveste dintr-o carte pe care merit[ s[ o cite;ti cu ceva mai mult[ aten\ie, acas[, `n singur[tate, nu la cr];m[. Pornind de la o noti\[, r[ut[cioas[, f[r[ voia autorului, am ajuns s[-l v[d altfel pe Ion Mure;an. :i s[ citesc cu al\i ochi o carte care ar putea duce la o re-g]ndire a conceptului de carte-Poezie. Ion Mure;an este cel mai serios baby talk din literatura rom]n[. Rela\ia cuv]ntului cu realitatea este una dintre cele mai importante componente ale acestei poezii. Uneori doar o aproximeaz[, dar niciodat[ nu o tr[deaz[. Pe de alt[ parte poetul, omul Ion Mure;an, `ncearc[ s[ supravie\uiasc[ `ntr-o realitate non-institu\ional[. Totu;i, spre deosebire de al\i colegi de genera\ie, o genera\ie `ndopat[ cu conven\ii culturale, scrie o poezie care nu ;i-a pierdut “ideologia” subversiv[. Nu e paradoxal?

ând am formulat, în urmă cu șase luni, proiectul revistei „Poesis Internaţional”, ştiam că reuşita sa depinde în primul rând de puterea noastră de a strânge laolaltă acei autori pe care sărăcia de idei şi de principii a unui sistem publicistic ce se conduce aproape exclusiv pe relaţii de servitute nu i-a îndepărtat de la mizele cu adevărat importante ale scrisului. Disperarea cu care scriitorul român se agaţă de edificiul său de iluzii în plină destrămare, blocajele şi laşităţile sale fac imposibil nu doar dialogul cu alte spaţii şi literaturi contemporane, dar şi recuperarea valorilor `n stare să edifice. Trist e că scriitorul român mediu nu doar că nu arată aproape nicio curiozitate pentru diversitatea vocilor dintr-o lume ce comunică mai mult ca oricând, dar are şi o memorie ciuruită, cărţi şi autori pe care ne-am putea clădi identitatea fiind da\i uitării într-un ritm uluitor. Ce am mai putea cere, în aceste condiţii, unui public de care ne plângem tot timpul că nu mai are nicio disponibilitate pentru literatura contemporană? Prin programul său, „Poesis Internaţional” pune în circulaţie textele poeţilor contemporani de vârf din cât mai multe literaturi (cel mai adesea, traducerile fiind însoţite de textele în original, înlănţuirea de limbi şi sonorităţi atât de diferite devenind un eveniment poetic în sine). Dar am înţeles, de asemenea, că putem contribui la descoperirea sau redescoperirea scriitorilor români valoroşi de ieri şi de azi şi la aşezarea lor într-un context ce poate să dea iarăşi un sens căutărilor noastre. De aceea, ancheta numărului 3 se îndreaptă spre marile antologii de poezie dintre 1968 şi 1999. Despre şase dintre acestea scriu poeţi contemporani cu un simţ critic şi cu un ataşament admirabile, urmând ca în numărul următor să vedem cum sunt recitite antologiile lui Petre Stoica, Mircea Ivănescu, Ştefan Aug. Doinaş sau Alexandru Muşina. Sigur că poezia predomină în P.I., dar calitatea textelor critice, a eseurilor şi a prozei (de la Max Blecher la George Vasilievici) pe care le publicăm număr de număr ne asigură că nu suntem doar încă o revistă de poezie. Sigur că limba română îşi ia partea leului, dar, dacă în numărul 2 aveam texte în nouă limbi, numărul 3 găzduieşte scriitori din aproape 15 ţări. Dialogul cu literatura sârbă contemporană continuă, după Jovan Zivlak şi Radmila Lazić publicăm acum poemele lui Dragan Jovanović Danilov în traducerea regretatului Ioan Radin. Încet, încet, ne apropiem de poezia bulgară contemporană (Kristin Dimitrova şi Ivan Hristov fiind scriitori de care vom auzi tot mai mult) şi de cea polonă (prin traducerile lui Vasile Moga din Dariusz Sośnicki). Iar tălmăcirea poemelor lui Agyeya (un fel de Blaga al Indiei) şi a celor în ebraică ale lui Alex Epstein sunt, din punctul meu de vedere, un eveniment nu doar caligrafic. Invitata numărului 3, Zsuzsa Rakovszky, este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori maghiari de astăzi, versurile sale, precum şi cele ale lui András Petőcz, Attila F. Balázs sau ale importantului poet interbelic Jenő Dsida (tradus din nou în româneşte, după mai bine de 35 de ani) ne pot oferi o imagine a vitalităţii poetice a maghiarilor. Tânărul Andrei Dósa, unul dintre cei mai buni tineri poeţi de la noi, demonstrează că poate fi un poet bilingv de mare forţă, care ar putea ajunge la amplitudinea lui Sándor Kányádi sau Vasko Popa. Redescoperirea lui Max Blecher, pe care establishmentul literar l-a marginalizat atâtea zeci de ani, se face acum şi printr-o traducere (pe care i-o datorăm poetului Jan Mysjkin) ce îl aduce în faţa cititorilor olandezi ca pe un mare prozator interbelic, comparat cu Bruno Schulz sau Kafka. Rodica Draghincescu, cea mai bună poetă a „generaţiei 90”, devenită, pe urmele lui Eugen Ionescu, scriitoare de limba franceză, revine cu un grupaj vibrant şi limpid. Iar textele lui Cristian Popescu în limba engleză, însoţite de eseul minuţios al lui Radu Vancu, l-ar putea aşeza pe acest mare poet încă nereeditat acolo unde îi este locul. Am lăsat la urmă poeţii români cu care se deschide, după invitatul străin, numărul 3. Cât de actuală – şi de rezonantă social şi politic – este poezia lui Ion Gheorghe, poetul şaizecist ignorat astăzi cu desăvârşire, veţi descoperi citind poemul „Tot mai des visez pământul”, scris acum 45 de ani. Iar portretul lui Ion Mircea, care rămâne un poet de primă linie al poeziei de după 1968 ar putea anticipa marele premiu „Mihai Eminescu”, pe care `l merit[ cu prisosin\[. La final, trebuie să povestesc o întâmplare pentru care cred fără rezerve în ceea ce am început prin „Poesis Internaţional”. Anul trecut, într-un restaurant din Salonic, se adunaseră scriitori din şapte sau opt ţări, iar prietenul meu, poetul Gökçenur Çelebioğlu, se tot minuna, citind meniul, că denumirile peştilor sunt aceleaşi în greceşte ca-n limba turcă. Auzindu-l, chelnerul i-a ;optit surâzând< „Fiule, e aceeaşi mare”. Sper să putem descoperi împreună sensul acestor cuvinte.

4

5

Ci eu singur sub p[m]nt, :i pe fiecare osi;or cre;te carnea, ~nc]t se umple p[m]ntul de oameni ;i apele de pe;ti ;i cerul de p[s[ri ;i cu;tile de c]ini ;i buc[t[ria de var[ a mamei se umple de mu;te (c[ci ;i pe osul de musc[ cre;te carnea de musc[). Oh, ce bucurie mare!


decembrie 2010

Zsuzsa rakovszky

Rakovszky Zsuzsa (n. 1950, Sopron) `şi începe studiile universitare la Debrecen. Devine profesoar[ de maghiară-engleză în 1975 la Facultatea de Litere a Universităţii Eötvös Loránd din Budapesta. În perioada 1982–86 este redactor la Editura Helikon, apoi scriitor, poet, traducător liber profesionist. Traduce din opera unor poeţi, scriitori britanici şi americani< Wordsworth, Coleridge, Lewis Carroll, Robert Frost, Marianne Moore, Elizabeth Bishop, Adrianne Rich, Chesterton, Bertrand Russell. Poezia sa a întâmpinat reacţii pozitive din partea criticilor de la bun început. În anul 2002 apare primul ei roman la Editura Magvető, întitulat A kígyó árnyéka (Umbra şarpelui), ales Cartea Anului. Acţiunea celui de-al doilea roman, A hullócsillag éve (Anul stelei căzătoare, 2005), se petrece în anii ‘50, la Sopron, unde scriitoarea trăieşte şi în prezent. Un an mai târziu apare la Editura Magvető volumul de poezii alese, din perioada 19852005, cu titlul Visszaút az időben (Întoarcere în timp). A primit cele mai importante premii şi distincţii literare din Ungaria.

invitat

Poesis interna\ional

Fehér-fekete

Alb-negru

Élve dobták a kályhába a patkányt< előbb a sistergő, narancsvörös láng közt patkány-forma árny, később finom rágcsáló-csontozat egy múzeum hullámzó tárló-üvege alatt, majd az sem. A macska-szaporulat fölöslege vízbe, aztán szemétre kerül, egy ázott gallér tarka prémje darabokban, hamu és hagymahéj közt. Közben a nap süt, kék az ég, a fű zöld, fényes sörény, és mindez hihetetlen. A tetszhalott, fakó gallyak rügyekben törnek ki sorra, rangrejtett smaragd tavalyi, sárga fű közt, benne a Nap fullánkja, dél dől a gyomos telekre, nyár lesz, tízmillió káposztalepke sodródik seprő szélben, az elhevert gyep fölött fehér, tündér atommodellek< a pitypangok. Minden úgy jó, ahogy van< ez a szem nézete. Holott az agyban egy végtelen védő- és vádbeszéd folyik egyszerre s szortírozza szét – melyik ki mellett szól – a képeket. Egy csont-jég laboránsnő méreget pitypangot itt, patkányt ott. Egy fehérfekete logika – érv-ellenérv – őröl, s zsarol, hogy el kell döntenem< egész-igen, vagy az egészre< nem.

Şobolanul viu aruncat în sobă< umbră de şobolan printre flăcări roşii-portocalii mai întâi, apoi oase firave de rozător sub sticla unduită a vitrinei unui muzeu şi nici măcar atât. Inutila prăsilă a pisicilor ajunge sub apă, la gunoi, bucăţi din blana pestriţă a unui guler ud zac în cenuşă printre foi de ceapă. În tot acest timp e soare, cer azuriu, iarbă verde, coamă splendidă, greu de crezut. Crengile adormite, pale izbucnesc în vlăstare, smaralde tainice în iarba veştejită, pătrunsă de acul soarelui, amiaza cuprinde parcela buruienoasă, se face vară, vântul poartă zece milioane de fluturi de varză deasupra pajiştii netede, modele atomice, feerice, albe< păpădii. Totul e bine aşa cum arată< părerea ochiului. Însă în creier răsună simultanul, nesfârşitul pro şi contra, sortând, care pentru care, imaginile. O laborantă de gheaţă şi os măsoară aici păpădia, acolo, şobolanul. O logică albnegru, pusă pe argumente, mă macină, mă şantajează să decid< da pentru tot sau nu în întregime.

Kettőstudat

Conştiinţă dublă

„Tudom, hogy beteg öregasszony vagyok, és szeretetotthonban lakom – de érzem, hogy kislány vagyok Írországban.” Mrs. O’C. 88 éves öregasszony Oliver Sacks “e Man Who Mistook His Wife for a Hat” c. könyvében.

”Ştiu că sunt o bătrână bolnavă şi trăiesc într-un azil, dar simt că sunt o fetiţă în Irlanda.” Mrs. O’C. Bătrână de 88 de ani în romanul “e Man Who Mistook His Wife for a Hat” de Oliver Sacks Scârţâie sticla – cineva vizavi spală geamul cu ziare ude. Ascult, în timp ce femei şi bărbaţi duşi demult îmi cântă asurzitor în tâmplă.

Avart égettek...

Ardeau frunza uscată...

Visongat az üveg – az ablakot vizes újságpapírral mossák épp átellenben. Ezt hallgatom, de közben rég halott férfiak-nők dalolnak harsányan a fejemben.

Avart égettek. Dőlt a must szaga, buzgott a kátrány. Bogáncson ellenfény holdudvara, tépett szivárvány.

Ardeau frunza uscată. Plutea miros de must, clocotea smoala. Contralumină – cerc peste ciulini, curcubeu sfâşiat.

Itt minden, mint szokott< a bútorok, a bomló háncsú lábtörlő, a macska tálja, közben a sok rég elporladt torok „az én falum fehér rózsáját” kornyikálja.

Aici, totul neschimbat< mobila, preşul ros, farfuria pisicii, în timp ce din gurile de ţărână răsună „sătucul meu” sau „trandafirul alb”.

Az utca erdő – mélyebb ősz fele lejtett az este. A szélső ház – a hánytorgó zene majd szétvetette.

Strada< pădure, seara aluneca spre o toamnă mult mai adâncă. Casa la margine< muzica zvăpăiată o zguduia.

Gyorsan fogyó időmben úgy lakom, mint égő házban, az utolsó ép sarokban. Mindjárt bedől a tűz az ablakon, ágyam előtt a keskeny rongyszőnyeg lángra lobban.

Trăiesc în timpul meu fugar ca în ultimul colţ nevătămat de flăcări. Focul ia geamul cu asalt, covorul îngust în dreptul patului meu arde.

Még egyszer ezt, csak ezt, és mást sosem többé< leszállnék az őszi alvilágba, jobb kezem kezedben, árnyék –

Acestea, doar acestea, încă o dată şi-atât< aş coborî în lumea de dincolo, tomnatecă, mâna mea dreaptă în mâna ta, o umbră –

Mint akit álmában már-már beért a gyilkos, reszkető kezem hiába zárat, rést keresgél a lét falán, s egyszerre épp itt benn, az én agyamban nyílik a vészkijárat.

Ca cineva închis în somn, deja, de către ucigaş, caut un zăvor, o crăpătură pe zidul firii, în zadar, şi dintr-odată chiar în adâncul minţii mele văd ieşirea.

6

7


Poesis interna\ional

invitat

decembrie 2010

Most hallom csattogni a habverőt, csörögni az edényt egy rég fű-benőtte konyhán. Szilánkká omlott nagytükör előtt ruhát cserél a két rég holt kamasz rokonlány.

Aud cum tăcăie telul, aud clinchetul vaselor în bucătăria de sub iarbă. În faţa oglinzii mari, sfărâmate, fetele-rude, moarte demult, îşi schimbă ia.

Hárslomb alatt, anyám mellén fejem, az állott, mézsűrű melegben félig alszom. Még hallom, egy öreg hang részegen bizonygatja anyámnak, hogy szebb, mint a menyasszony.

Sub frunza teilor, la sânul mamei dorm, pe jumătate, în căldura ca de miere. Aud o voce de bătrân băut, spunând că mama-i mai frumoasă ca mireasa.

Úgy vegyül a leszálló éjszaka a kezdet és reménység világos évszakával, mint a forró olaj nehéz szaga az ázott kert üde, kesernyés fűszagával.

Noaptea se lasă, amestecându-se cu lumina începutului şi a speranţei ca mirosul greu al uleiului în clocot cu mirosul crud de iarbă în grădina plouată.

Elhágy az Egy, ezerré szétesem, porom majd ott kereng még a hűlő Föld porában. De mindig ott vagyok négyévesen, míg a világ világ, nagyanyám udvarában.

Mă părăseşte Întregul, într-o mie mă sfarm, praf călător în praful Pământului răcit. Dar stau mereu, fetiţa de patru ani, cât lumea-i lume, în curtea bunicii.

Triptichon

Triptic

1.

1.

Mint kárhozott lelkek vagy hasfájós csecsemők, a holdtalan sötétben macskák üvöltenek. Sorára várva még ott üldögél vagy öt nesztelen árny. Üvegszilánk szemek,

Pisici urlând în bezna fără lună ca suflete pierdute, sugari chinuiţi de durere. Cinci umbre tăcute le stau în preajmă, aşteptându-şi soarta. Cioburi de sticlă, ochi

mintha egy pokolbéli alagútból, időkön túli mélyből közeledő vonat zöld lámpái. A rácsos konyhaablakon túlról „meghalni… csak teérted… egyetlen csókodat…”

ca luminile verzi ale unui tren venind prin tunele infernale din adâncuri uitate de timp. Din bucătăria cu grile, prin radioul vechi, o voce de bărbat

ilyesmiket szitál a rozzant rádióból szivárgó férfihang az udvar csapzott füvére. Ott benn egy pongyolás nő borospohárba mormol a rohadt kurváról, aki miatt a férje…

cerne pe iarba obosită a curţii „până la moarte... doar pentru tine... un singur sărut...” Înăuntru, femeia în halat şuşoteşte vinului din pahar despre curva ordinară cu care soţul...

2.

2.

A szódásüveg testén átsüt a villany, lelke sistergő ívben a pohárba loccsan. A lámpáról lecsüggő, lebegő ördögnyelvre légy száll – újabb sötét petty a mézszínű ragacsban.

Lumina străbate sticla cu sifon al cărei suflet ţâşneşte în arc şi face pleosc în pahar. O muscă coboară pe fâşia plutind sub candelabru, o altă pată neagră în lipiciul de culoarea mierii.

A kislány, semhogy a szokott műsort figyelje – női düh ostromol kásás férfifölényt –, most inkább arra gondol, hogyan rántotta helyre eséstől elgörbült biciklijét

Fetiţa, în loc să urmărească spectacolul ştiut – nervi de femeie contra superiorităţii masculine granulate –, se gândeşte cum i-a readus la viaţă bicicleta îndoită de cădere

az atlétatrikós férfi, szeplősre égett, vaskos kezével, a két térde közé szorítva – s a rekedt suttogásra, amit félig se értett a harsány tánczenétől. A bódék és a hinta mögött a nyílt mező feketén összeborzadt, hullámzott a hideg, napszállati aranyban.

ţinând-o între genunchi, bărbatul în maieu, cu mâna lui groasă, pistruiată de soare, – şi la şoaptele răguşite pe care nu le-a desluşit în zgomotul de bâlci. În spatele dughenelor şi al leagănului, câmpul larg tremura întunecat, făcând valuri în aurul rece de asfinţit. 8

decembrie 2010

invitat

Poesis interna\ional

Mintha egyetlen izzó, borzalmas izgalomnak sápadt emléke volna a világ, úgy, ahogy van…

De parcă lumea toată era o amintire pală a unei emoţii teribile, incandescente...

3.

3.

A menyasszony fehér kombinéban zokog< ruháján vasalónyom, ő férjhez se megy inkább… Konyhagőztől rézbőrű rokonok, gacsos lábú, merevre dauerolt nők csitítják.

În combinezon alb, plânge mireasa< rochia arsă cu fierul de călcat, ea nu se mai mărită... Rude bronzate în aburii bucătăriei, femei ondulate beton o liniştesc.

Párnákkal magasított székünkön, két gyerek, megbűvölt borzadállyal nézzük a húslevesben csukott szemhéjjal úszó, halvány kakasfejet. Később, álmunkból fölriadva, ketten

Căţăraţi în scaunul cu perne, doi copii, privim vrăjiţi, înfioraţi la capul palid de cocoş, plutind cu ochi închişi în supă. Mai târziu, treziţi din somn, ascultăm,

füleljük a kihangzó dobogást, röhögést közös dunyhánk alatt, a kisszobában. Fönn rezgő csillagok, lenn baromfiürülék, és széttoccsant szeder a sötét udvar porában.

pitiţi sub plapuma comună din camera cea mică, la tropăitul şi hohotele lor. Deasupra, stele licurii, dedesubt, balegă şi mure sparte în praful curţii întunecate.

Visszaút az időben

Reîntoarcere în timp

Bruce Goldberg amerikai hipnoterapeuta és követői betegeiket hipnózisban visszaviszik előző életeikbe, hogy ott találják meg jelenlegi problémáik okát.

Hipnoterapeutul american Bruce Goldberg şi adepţii săi îşi poartă pacienţii în stare de hipnoză în vieţi anterioare unde urmăresc să descopere motivele problemelor din prezent.

Mikor rézgyűrű voltam, tűzbe dobtak. Mikor vak macska, felmosóvödörbe. Király voltam, hóhér kezére adtak. Övcsat – ötezer évre lemerültem a földbe.

Când eram inel de cupru, m-au aruncat în foc. Când mâţă oarbă, în găleata de spălat podeaua. Rege eram, m-au dat pe mâna călăului. Capăt de curea – cinci mii de ani sub pământ am stat.

Esernyőnyél karokkal, golyvás nyakkal guggoltam a sárszínű folyónál, legyek felhőiben. Kövön lepényt sütöttem egykedvűn, míg a holtak százszámra úsztak el a napban égő vizen.

Stăteam chircit cu braţe mâner de umbrelă, gâtul umflat la râul mâlos, printre roiuri de muşte. Coceam plăcinte pe piatră în timp ce morţii pluteau cu sutele pe apa învăpăiată de soare.

Öregasszony is voltam, csak ődöngtem egész nap hálóingben, a falnak sérelmeim soroltam. Rablók orozták el megsárgult kombinémat, fél paprikámat, míg gyufát vettem a boltban.

Am fost şi bătrână, bântuiam ziua întreagă în cămaşă de noapte, plângându-mă pereţilor. Combinezonul spălăcit, jumătatea de ardei i-au dus tâlharii c]t cumpăram chibrituri.

Égő házban vizesdézsába fúltam. Az ütközetben otthagytam a lábam. Zsarnok anyám árnyékában fakultam. Disznók faltak föl egy parasztudvar porában.

M-am înecat în ciubărul cu apă c]t casa ardea. Piciorul l-am pierdut în bătălie. M-am ofilit în umbra mamei mele teribile. M-au mâncat porcii în praful unei curţi de ţară.

Mindig sűrűbb sötétekbe fúródtam. Egész az idő pereméig estem – mintha vonatból éjjel, nem láttam már, csak szórtan derengő létezőket, de még ott is kerestem

M-am înfipt în întunericuri din ce în ce mai dese. Am căzut chiar la margine de timp – de parcă noaptea, din tren, vedeam doar existenţe licurind difuz, dar căutam şi acolo

a célt, okot vagy bűnt, ami miatt, de végül ott sem volt semmi, csak valami fal. Azon túl csak a semmi, azon innen a kék űr lassan kiégő csillagaival.

scopul, motivul sau vina, pentru care, dar la urma urmei acolo nu era nimic, decât un fel de perete. Dincolo de el, neantul, dincoace spaţiul albastru cu stelele care se sting pe rând.

9


Poesis interna\ional

invitat

decembrie 2010

Halottak napja

Ziua Morţilor

Négy gyertyaláng lobog, négy könnyű lélek a kinti-benti sötétség határán. Megcsukló hangtalan nyelvek beszélnek. A mustárospohár vastag fala a párkány

Patru flăcări de lumânare, patru suflete suple la limita întunericului lăuntric şi din jur. Limbi mute vorbesc împiedicându-se. Peretele gros al paharului cu muştar aruncă

fájára halvány sugárküllőket vet. Az ablak most láng-kettőző tükörlap< nem látni a diófa lombjai közt a perzselt, száguldó fellegek füstjét, a csorba holdat…

spiţe de raze palide peste lemnul pervazului. Geamul, oglindă dublând flacăra< nu mai zărim fumul norilor arşi, grăbiţi, luna ciobită printre frunzele de nuc...

„Púpos parasztlány voltam, nem kellettem senkinek, csak a részeg katonáknak, már őszen… Más szennyesét pucoltam, más gyerekét dédelgettem, most rothadó avar és folyós sár lett belőlem…”

„Ţărancă cocoşată, nimeni nu mă vroia, doar soldaţii beţi, după ce am `ncărunţit... Spălam rufele altora, alintam copiii altora, am ajuns frunză putredă, noroi fluid...”

„A hajam lenyírattam, remekül teniszeztem, később kártyacsaták, Bécsben operabérlet… Idegenek álltak körül a végső percben, latolták< zongorám, komódom mennyit érhet…”

„Purtam păr scurt, jucam tenis excelent, pe urmă cărţi, abonament la operă la Viena... În ultima clipă vedeam străini în jur, socoteau valoarea pianului, dulapului meu...”

„Csinos fiú voltam, a strandon kézen álltam, asztalnál, ágyban a bőséges húst szerettem. Az utolsó adag morfin kábulatában még elértem a vécét, mielőtt összeestem…”

„Băiat frumos, stăteam în mâini la ştrand, la masă, între aşternuturi, gustam carnea din belşug. În delirul ultimei doze de morfină am ajuns la toaletă înainte să mă prăbuşesc...”

„Voltam valaha. Már élő emlékezet sem, írás sem őrzi rég a nevemet. A múltba, a világon tátongó résbe estem, amely benyeli majd a földet s az eget…”

„Am fost cândva. Nici amintire vie, nici litere nu mai păstrează numele meu. Am căzut în trecut, în imensa fisură a lumii, care va înghite cer şi pământ...”

Dal az időről

Cântec despre timp

Fésű földben, karóra víz alatt, madártetem a hóban… Száz év előtti karácsonyi lap a bombatalálat érte fiókban. Fényképcsomag< aki már nincs sehol, vízparton áll, gyerek fölé hajol, sötét haja lobog a nyári szélben. Szilánkok egy ház romjai alól, amely leégett az idő tüzében.

Pieptene în pământ, ceas de mână sub apă, pasăre moartă sub zăpadă... Vedere de crăciun veche de-un secol în sertarul distrus în bombardamente. Teanc de fotografii< cea care nu mai este la malul apei stă, cu un copil în braţe, părul îi flutură în vântul de vară. Aşchii de sub ruinele unei case mistuite de flăcările timpului.

Fakó zseblámpafény erőlködik, hogy kimentsen az éjből valamit. Kölcsön-létre lobbantsa, ami nincs. A múlt kihamvadt évtizedeit villantaná törött tükördarab. Ahogy a kő fölött beforr a hab, ahogy a gyűrű szétfut a hangtalan vizen – a végén ránctalan nemlét marad, mintha sosem lett volna semmi sem.

Lumina slabă a unei lanterne încearcă să salveze câte ceva din noapte. Să-i dea fire împrumut celui ce nu există. Un ciob de oglindă ar scânteia deceniile stinse din trecut. Cum spuma se reface peste piatră, inelele dispar pe faţa tăcută a apei – rămâne neantul neted în final, de parcă nimic nu ar fi existat.

traducere din limba maghiar[ de Noémi László 10

ion Gheorghe

Tot mai des visez pământul Tot mai des visez pământul cu nefericirile lui> trag plasele fire şi rădăcini de ierburi oceanice de parcă apa a luat carele cu otavă cosită. În iulie-am fugit din Copenhaga spre satele lor, am rămas pe malul câmpului şi-am plâns după voi – acasă mă scăldam ca păsările-n iarba de grâu, şi-adormeam în spicele pline de lapte. În Danemarca n-am văzut drumuri de ţărână şi-acest lucru l-aş fi dus în braţe pân-acasă... şi-acum, în Oceanul Atlantic visez pământul cu nefericirile lui. Azi-noapte se făcea că lucrez într-o fermă străină, numai pătule de porumb şi hambare de grâu peste tot> număram vârstele pe grăunţe de ştiuleţi şi de spice> cele triste cu boabe de porumb, cele albe – cu sămânţa de pâine> în loc de bani aveam boabe de porumb în buzunare> la casa cinematografului dădeam câte două, trei boabe de grâu, la baruri dădeam două căciuli de porumb, să danseze femeile> se putea turna în părul lor semănătură de secară şi alte seminţe. 11


Poesis interna\ional

Poemul De ColeC|ie

Preţurile pe lume se vădeau peste tot în grăunţe şi boabe> cumpărai o cameră de hotel cu cincizeci de boabe pe oră, cu-o sută de boabe îţi alegeai o femeie-mbătată... Deodată a venit un vânt să dărâme pătulele> valuri de grăunţe şi boabe-au început să se ridice pe lume oamenii săreau şi se sprijineau cu barajele, morile de vânt se mişcau lovite de seminţe în aripi, elicele morilor de apă şi scocurile se rupeau de porumb... Tot mai des visez pământul cu nefericirile lui> se făcea că se pornise şi apa pe sub noi> din loc în loc se vădea că sunt amfore-ngropate să cumpănească trecerea şi-ntoarcerea lumii şi-acestea-şi rătăciseră orologiile de ploaie şi umezeală încât ogoarele se preschimbaseră în lacuri, şi tot ţăranii au sărit să sape şanţuri şi-apeducte> astfel apele se linişteau, amforele-şi câştigau crugul orar şi tot tractoarele ieşeau să pună capăt stihiilor – Tot mai des visez pământul cu nefericirile lui… Pe deasupra trecea pasărea de curând înviată> ducea un peşte-n plisc, şi-l arunca-n pământ şi dintr-o dată oamenii se scăldau în sânge de peşte, dormeau pe mătase de carne de peşte> la baruri femeile se dezbrăcau câte patru pentru un hering> o sticlă de gin scoţian se cumpăra cu un peşte de munte> o hidrocentrală se cumpăra cu două coşuri de crap, harta astronomică de construire a unei rafinării de petrol se putea cumpăra pe o căruţă de peşte din lacul Suhaia. Am smuls, am stârpit, am tăiat sălciile şi răchitele – e bine c-avem vapoare de pescuit şi iarăşi e bine să nu spargem toate lacurile de pe malul stâng> oamenii pleacă din ţări şi li se-mprăştie casele, de mare nevoie iese omul pe mare şi-şi părăseşte copiii, multă bucurie când pleci, dar şi multă, multă tristeţe, tot mai mulţi muncitori pleacă de la casele şi patriile lor – Il tutto mondo è una paese... dar vreau să mor ca un câine cu botul pe pragul de-acasă. 1965

decembrie 2010

decembrie 2010

Poemul De ColeC|ie

More and More I Dream About Land More and more I dream about the land and its misfortunes> I pull out the fishing nets blades and roots of ocean weeds as if the waves washed away the carts with mown aermath. in July I escaped Copenhagen towards their villages, I stopped short on the brink of the field and cried for youwhen home I would wallow like a bird in wheat grass, and fell asleep among milky ears. Never did I see dusty roads in Denmark and it’s these I would have carried home in my arms… and now adri on the Atlantic I’m dreaming about the land and its misfortunes. Last night it was as if I was toiling in a foreign farm, all over the place just corn and wheat barns> I was counting ages with grains and wheat ears> the gloomy ones with corn grains, the jolly ones - with bread seeds> as for money I was carrying corn grain in my pockets> at the box-office I was paying a couple of wheat grains, at bars I was making women dance with two hatfuls of garlic> one could pour in their hair rye crop and all sorts of seeds. e prices all over the world were coming in grains and beans> one could book a hotel room for fiy grains an hour, for one hundred of them one could afford a drunk woman… Out of the blue a wind assailed the barns> Waves of grains and beans tumbled over the world the people rushed to strengthen the dams, bombed with seeds the windmills were rolling their wings, the watermills paddles and the gutter cracked under corn… More and more I dream about the land and its misfortunes> it was as if even the waters struggled to sweep us away> here and there one could spot buried amphorae balancing the ebbs and flows of the world with random clocks because of moisture and rain so that the fields were turned into lakes, and who else if not the villagers dashed to raise dams and aqueducts> so the waters dwindled away, the amphorae regained their timing and the tractors defeated the storming harpies – More and more I dream about the land and its misfortunes... High above with a fish in its beak the recently resurrected bird was flying, throwing it to the ground,

12

Poesis interna\ional

13


Poesis interna\ional

Poemul De ColeC|ie

decembrie 2010

and all of a sudden the people bathed in fish blood, slept on the silky fish flesh> in saloons women were stripping four at a time for only one herring> a bottle of Scottish gin could be bought with a trout> a hydropower plant could be bought with two baskets of carp, the astronomic map for building an oil refinery could be bought with a cart full of fish from Suhaia Lake. I snatched, burned and cut the willows and cranberries we’re lucky to have fishing ships and we’re even luckier if we haven’t plundered all the lakes on the le side> people leave behind their countries and their households get shattered, needy men sail away deserting their offspring, plenty of joy at going away, but also torrents of sadness, more and more workers leave behind their houses and countries Il tutto mondo è una paese… but I long to die as a dog with its muzzle on the family threshold. 1965

Premiul Na\ional „Mihai Eminescu” Opera Omnia Ediţia din 2011 va marca 20 de ani de la înfiinţarea celui mai important premiu de poezie din România, la Botoşani. O dată cu această aniversare, Fundaţia Hyperion lansează o colecţie în care Gellu Dorian, organizatorul Festivalului, va edita la Editura Paralela 45 (în cadrul unui proiect finanţat de Primăria Botoşani) o serie de antologii ale poeţilor care au primit distincţia, din 1991 până astăzi. Colecţia „Poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu” va continua an de an. Fiecărui poet, de la primul laureat, Mihai Ursachi, până la cel de-al nouăsprezecelea, Dorin Tudoran, i se va edita o carte de circa 250 de pagini, cu o fişă biografică la zi şi o postfaţă semnată de unul dintre criticii literari ce fac parte din juriu. Primele 18 cărţi vor fi lansate la ediţia a XX-a, pe 15 ianuarie 2011, la Botoşani. În aşteptarea decernării Premiului „Mihai Eminescu” pe anul 2010, să-i reamintim pe poeţii ce legitimează singurul premiu din România care a rămas, vreme de două decenii, un reper al poeziei contemporane.

translated by Felix Nicolau

1991 Mihai Ursachi (1941-2004)

1998 Mircea Ivănescu

2005 Gabriela Melinescu

1992 Gellu Naum (1915-2001)

1999 Cezar Ivănescu (1941-2008)

2006 Adrian Popescu

1993 Cezar Baltag (1939-1997)

2000 Constanţa Buzea

2007 Mircea Dinescu

1994 Petre Stoica (1931-2009)

2001 Emil Brumaru

2008 Cristian Simionescu

1995 Ileana Mălăncioiu

2002 Ilie Constantin

2009 Dorin Tudoran

1996 Ana Blandiana

2003 Angela Marinescu

1997 Ştefan Augustin Doinaş

2004 Şerban Foarţă

(1922-2002)

14

15


decembrie 2010

Portret

Poesis interna\ional

Atâta înfrăgezire a fiinţei (termenul de fiinţă repetându-se fără nici o intenţie conceptuală, căci ţine numai de temeiurile subiective, lirice ale poetului), atâta puritate denotă o chemare religioasă, o nevoie de transcendent mai puternică decât simplul sau complicatul joc cu vocabulele, decât simpla sau complicata problematică sensibilă. (...) La Ion Mircea, lirismul se filtrează prin intelect spre a se purifica, spre a se recupera pe sine în starea originară, dar cu valenţele sensibile mai plenar active.”

ion mircea

(Ion Negoiţescu)

Îmi plac mai ales acele poezii a căror străvezime se tulbură în adânc de un foc secret al imaginaţiei, de o obscuritate reală a sentimentului. Nivelul cel mai înalt al volumului (Istm – n.red.) e atins în cele două poeme care formează ciclul Păpădiile. Aici, desenul graţios al imaginii relevă viziunea lăuntrică, metafora nu e numai decorativă, ci purtătoare a unui mesaj ascuns. Păpădia e o fantasmă concretă. (...) Halucinaţia e vizuală şi profundă în acelaşi timp, clară şi inexplicabilă.” (Nicolae Manolescu)

Ion Mircea pare un sculptor de forme aeriene ce au însă o surprinzătoare consistenţă, ameninţând mereu să se destrame şi dăinuind totuşi în virtutea unei neînţelese proprietăţi.”

Ion Mircea s-a născut la 1 septembrie 1947 în Sărmaş, judeţul Mureş. Membru fondator al grupării şi publicaţiei „Echinox” (1968), a absolvit Facultatea de Filologie din Cluj, secţia română-italiană (1971). A publicat volumele de versuri< Istm (Editura Dacia, 1971)> Tobele fragede (Editura Dacia, 1978)> Copacul cu 10 000 de imagini (Cartea Românească, 1984), Premiul Uniunii Scriitorilor din România> Piramida împădurită (Cartea Românescă, 1989)> Poezii (antologie, Editura Vitruviu, 1996), Premiul SOROS al Uniunii Scriitorilor din România> Şocul oxigenului (Editura Vinea, 2002)> Pororoca (antologie, Cartea Românească, 2004). Poezia sa a fost tradusă în germană (Die würde der rose / Demnitatea trandafirului, 1989) şi slovacă (Zalesnená pyramída a iné basné, 2000). Organizator al Festivalului European de Poezie (1992, 1995) şi autor al piesei Noe care ne străbate memoria e o femeie (1999, Premiul UNITER), tradusă în limbile engleză şi franceză, şi al antologiei critice Ocolul României în 80 de poeme cu un jurnal de bord de Ion Mircea (2005). Este nominalizat la Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” Opera Omnia.

(Mircea Iorgulescu)

Dacă poemele şaizeciştilor erau degajările unor teribile energii lirice, zăgăzuite vreme de peste un deceniu, despletind jerbe policolore de explozii metaforice în aerul încă asfixiat de cenuşa şi salpetrul proletcultului, poemele şaptezecistului Ion Mircea par mai degrabă imploziile îndelung calculate ale unor monumentale macrostructuri. Implozii, adică explozii centripete, concentrând energia în punctul luminos al unei unice metafore centrale, rezumând «piramida împădurită» într-un aleph infinitezimal, însă conservând întreaga energie a prototipului. (...) Încercând să capteze în alephul acestor imagini mignone, dar de o intensă gravitaţie, Totul, Ion Mircea e de fapt, în pofida aerului său de concettist delicat şi preţios, un absolutist al poeziei.” (Radu Vancu)

16

17


Poesis interna\ional

Portret

Holograful 2.

decembrie 2010

fără un cuvânt, un sunet, de-afară să auzi trosnetul cumpenei prea lungi, contragreutatea izbindu-se de jgheabul de lemn> şi-atunci, vai, înţelegi lumina.) „Io, auzeam de dincolo de uşă, să se asemene într-atât vocea părintelui cu a fiului, încât să nu mai poţi distinge cine de după uşă te cheamă?” Şi râzi! Şi râzi! Râdea şi el, Amărăciune.

Mă visam, şi mult prea de tânăr (aveam să văd), îmbălsămat în miere de cimbrişor pentru morţi precum grecul în sângele zeului din el. Mi-aduc aminte< tutunul înflorise, abia mai respira.

3.

(din Tobele fragede)

Băi imaginare, de aburi, cu nuieluşe aromate apoi biciuiam convoiul şi cerul, pulpele lor transparente, spre o poartă cu firma neclară. Se înnopta, ne îmbarcam în vagoane, vagoanele fiind flori albe de măcieş. 11.

27.

Portret

decembrie 2010

Lecţia de iniţiere Preoţii dacilor mergeau la Nil să înveţe meseria imortalizării sufletului. Eu am fost la Balaton.

La Roentgen, în lumina roşie, magică, de dincolo, urmărind plămânii tânărului dintr-un cătun vecin. Aceeaşi pajură de ceară înălţându-se peste un boschet înflorit şi-mpărăţindu-i trupul învăpăiat. Echiparea şi afară, o aripă consolatoare atingându-mă, o cămaşă mai strâmtă la umeri, parcă de copil, luată din greşeală pe întuneric. Îmbarcarea în camioane, aerul primăvăratic, tare, acele plantaţii de undeva cunoscute, parcă natale – şi pajiştile călătoare.

Au noţiuni precise despre verticala fiinţei. Au şi oţet şi ouă. Unul m-a întrebat dacă patronimicul meu e cel real dacă nu mi-am tăiat berg-ul. I-am răspuns că arborelui meu genealogic i se administrează lapte de lupoaică cu linguriţa de când era un puiet. Ce-i drept am gustat icre negre colonia lui de furnici mi-a escaladat cerul gurii< Turnul meu Babel robit voluptăţii am pomenit numele lui Dumnezeu şi am recitat versuri din primul Lui volum.

În ceasurile târzii, patul mi-l pun sub fereastră şi ochii mei aşteaptă într-un dialect fără prihană. Uneori pe scări pogoară tocuri mai subţiri, sunete născute din atingerea lemnului cu piatra, ca într-o spunere copilăroasă a cuvântului, înţelesul pierdut de demult şi acum renăscut. (Pentru mine, în aceeaşi clipă, o altă fiinţă se reîntoarce-n vis, pe tocurile anilor ’30 – magnolie mult preacurată pe care şi numai amintirea iernii o pătează. Lumina-i vine din urmă şi-i străbate vestmintele, se răsuceşte deodată, parcă şi ea, lumina, te cheamă, 18

N-am înstrăinat butoiaşul de sticlă< Sózot halikra Husman & Hahn (BRD) ambasador neînsufleţit al ironiei de a fi tratat cu caviar într-o ţară fără ieşire la mare. Mi-am adus mohair imponderabil ochelari cu lentile gigantice salam de Sibiu şi corpul meu împachetat într-o linişte sfântă. De-acum sunt un iniţiat şi-atât de blând că aş putea trăi ca regii chtonieni sub pământ. Acest exod inexorabil înspre moarte nici nu mă mai înspăimântă. Totul e-n ordine. Veniţi a înflorit privighetoarea şi liliacul cântă.

19

Poesis interna\ional


Poesis interna\ional

Portret

Maşina de măcinat cafea

decembrie 2010

decembrie 2010

Portret

mările mele se dau de ceasul morţii plâng grohăie ciripesc.

Într-o altă dimineaţă eram singur şi ascultam glasul confuz al maşinii de măcinat cafea. Mă îmbăiam într-o mireasmă vie (de mulatră ieşind din mare-n văzduh) apăsând cu podul palmei capacul transparent al maşinii de măcinat cafea şi simţind cum mă fură trepidaţia-i uşoară. Curând zgomotul iniţial avea să se stingă. Să se stingă în altceva decât liniştea. Căci am început parcă din senin să aud o împletitură de voci intraductibile un uruit persistent de lanţuri un bici tăind tufişurile şi după foarte puţine secunde o rumoare crescândă precum a faimoaselor ploi cu broaşte antice monede sau nisipuri roşii. Apoi deodată distinct un număr de împuşcături – şi plânsetul vânatului care era un om. Şi din nou uruitul de cătuşe şi lanţuri> şi procesiunea de voci sub teroare> şi lătrăturile ogarilor care se îndepărtau la somaţiile vântului. Doamne, prin Columbia sau Etiopia cândva fragmentul acesta de viaţă derulat fulgerător va fi fost înregistrat în memoria arbuştilor de cafea din preajmă încât după sute de ani aceste boabe de cafea prin măcinare să reproducă întocmai ordinea de atunci a sunetelor ca din pâlnia gramofonului. Moartea omului vânat din Columbia sau din Etiopia – bându-mi eu pe urmă cafeaua – mi-a încolţit în creier şi iată-i arborele imens pe care urcă pitonul de aur al morţii în spirală spre imaginara-mi senectute< un mic animal pe care fascinaţia şi spaima l-au exilat acolo sus pe crenguţele cele mai fragile laolaltă cu fructele şi cerul.

(din Copacul cu 10 000 de imagini)

Forma mentis Inima mea a trăit cândva în afara corpului meu şi sunt zile în care îşi aduce aminte. Dar ochii mei au trăit odată cu mult mai în adâncul corpului meu şi au uitat totul. Când nu mai văd nimic încep să desluşesc o fiinţă o scriere minusculă şi împletită precum cosiţele negreselor şi sunt eu însumi văzut pe dinăuntru. E întuneric în jur. Am lacrimi pe frunte.

Poeţii de cinci ani La cinci ani, scriind fulminantele versuri, priveam cu milă prelungă la senilul Rimbaud. Văd totul ca-n palmă< era totul îngăduit. Pe ninsori, arborând violetul regal, în sănii la care-nhămam unicorni plecam la concertul de Mozart. N-am să uit, se lăsase-ntunericul, Pământul izbise-o imensă picătură de mercur, strălucitoare şi mereu divizibilă ca ziua primordială, sub ochii noştri leviathani minunaţi îmbrăcau blăneturi de lacrimi, universul, ca Simon Magul, îşi amintea respiraţia lui de copil... Cât de greu ne era la trezire, am fi dat trei prezenturi pentru un odinioară. Găsirăm şi lăsarăm noi înşine urme de broscuţă peste tot în untul cosmic. Asprele vremi au trecut şi nu de tot lin.

O noapte în Sibiu Viceregele cireşelor Visam că mi-erau toate ferestrele deschise ochii deschişi venele deschise giganticele hematii şi lanţurile ADN ale corpului meu cântau ca preoţii penitenciarelor cu moartea pre moarte călcând... Ploua în întuneric şi ploaia vorbea cu accent evreiesc... Şi-acum vegetez în canicula nopţii printre scânteuţe volatile şi arbori de petrol iar în camera cealaltă sub cheie 20

Lumina îmi inundă ridurile şi se retrage în grabă ca maimuţa rănită. Astăzi mă întâlnesc cu viceregele cireşelor şi sângele de pe acum mi-a năvălit în obraji. Invoc în ursprache cea mai veche amintire a mea, născătoarea unor antecesori ai mei, îi spun mamă cu buzele mele de cauciuc alb şi lumina îmi umple iarăşi ridurile tocmai când intră viceregele cu maimuţa pe umăr. 21

Poesis interna\ional


Poesis interna\ional

Portret

Iar mâinile

decembrie 2010

Petőcz andrás

Plouă, mi-aduc aminte că plouă, – un animal roade oase pe întuneric. Nu pot gândi două morţi în acelaşi timp iar ochii mei percep deodată 3 000 de aştri. Acest creier de lemurian, acest black-hole cu fontanelă mi-a fost dat să întâmpine viaţa şi moartea, – un ponei cu pupile cât mările, muşuroaie de maimuţe-l vor plânge, universul se va-ntoarce pe dos ca o mănuşă iar mâinile vor mângâia în celălalt sens.

(din Piramida împădurită)

Omul bidimensional Au inventat omul bidimensional. l-au bătut în cuie pe un zid. i-au decupat sângele era alb ca varul. au proiectat pe suprafaţa lui un film cu oameni care plâng în bezna unei săli de cinematograf.

Chipul Stinge. am să stau aşa pe întuneric. de-atâta plâns mi-a putrezit şi uşa. cu ochii încă buni învăţ tăcerea şi orbii-nvaţă limbi străine. gazul lenticular al unor bătălii navale deasupra mlaştinii secate şi fisurate aparent precum pupila. Dumnezeu cu pămătuful soarelui în mână săpuneşte noaptea un obraz al morţii. ŞI VOM ÎNCREDINŢA LUMINII ÎNFĂŢIŞAREA LUMII SPRE A-I PĂSTRA SECRETUL. apoi mi-au jupuit şi chipul şi-au pietruit cu el pământul. stinge. am să stau aşa pe întuneric.

Petőcz András (Budapest, 1959. augusztus 27.) magyar író, költő, szerkesztő. 1986ban diplomázott az ELTE magyar-történelem szakán. 1981 és 1983 között a Jelenlét című folyóirat vezető szerkesztője volt. Az 1980-as években csatlakozott az avantgárd párizsi köréhez, ebben az időszakban a hazai avantgárd egyik vezéralakja, a vizuális költészet, a képvers egyik megújítója volt. 2009 tavaszától a Magyar Irodalomtörténeti Társaság Szépírói Tagozatának elnöke. Legutóbbi kötetei< Behatárolt térben (zárójelversek, 1984–2009), 2010> Dimenzionista művészet - Tamkó Sirató Károly költészeti törekvései a két világháború között, illetve annak hazai és nemzetközi megfelelői - (tanulmány), 2010> Fremde (az Idegenek című regény német nyelven), 2010. András Petőcz is a Hungarian writer and poet (b. Budapest, 27 August 1959). He was the chief editor for over two years of the art periodical Jelenlét (Presence). He graduated from Eötvös Loránd University of Sciences in 1986 where he studied Hungarian Literature and Language-History. Petőcz has taken part in several international literary and art festivals. Petőcz has received numerous literary prizes and awards for his work in literature, including the “Lajos Kassák” Literary Prize and Attila József Prize. Petőcz has published around 25 books, including poems for children, essays, fiction and reviews.

(din Şocul oxigenului) 22

23


verseK

Poesis interna\ional

decembrie 2010

Poetry

decembrie 2010

Poesis interna\ional

EURÓPA METAFORÁJA

EUROPE, METAPHORICALLY

1.

1

Pördül egyet, megfordul, majd ismét, mutatja önmagát, mosolyog, nevet, ismételt fordulás, pördülés, könnyed kézmozdulat, lebegő visszafordulás, kézmozdulat, ígér és elhárít, szigorú és fagyos, majd hátatfordít, már-már kétségbeesel, de egy pillanat múlva visszanéz, csakúgy, szinte észrevétlen, a szeme tágranyílik, szembogara kitágul, nevet, rád, csak rád, boldogan nevet, döbbenten állsz, torkod összeszorul, távolinak látod és gyönyörűnek, gyönyörűnek látod és távolinak, mosolyog rád, félrehajtja a fejét, haja kicsit az arcába hullik, igaz és valószerűtlen, hihetetlen és gyönyörű, a szíved összeszorul, gyönyörűnek látod és távolinak.

She twirls herself, turns round, twirls once more, posing, smiling, laughing, beckoning airily, dris off, only to turn back beckoning, offering, repulsing, coolly firm, and then turns away, so that you think, well, it’s hopeless, when she glances back lightly, sidelong, her eyes opening, pupils wide, and wider yet, and she’s laughing at you, at you alone, laughing gaily, and you freeze, astonished, your throat constricting, as she hovers lovely and out of reach, out of reach and lovely, smiling at you, her head inclined aside, her hair brushing one cheek, there she is and yet not, unbelievable and simply gorgeous, and your heart tightens as she stands there so lovely, and out of reach.

2.

2

Hajlamos néha összehúzni magát. Ágyába kuporodik, fejét a párnájába fúrja, szimatol, szöszmötöl, tesz-vesz, jelenlétedre nem reagál, szinte eltűnik a takaró alatt, „villanyoltás!”, mondod, de hiába, csak vigyorog, mozdulatodra sikít, majd harsányan nevet, bohóckodik, nem vesz komolyan, komolytalankodik, várod, hogy feldühödj, nem sikerül, boldogan nevetsz vele együtt, nem érzed az idő elmúlását, az idő elmúlását nem érezheted> kecsesen és nagyvonalúan megengedi, hogy apró kézfejét a kezedbe vedd> könnyűnek érzed, mint tenmagadat, mondod, könnyű a mozdulatod, miként a repülés, mondod, könnyű a mozdulatod, miként a repülés, miként a lélegző test< súlyos és súlytalan is, súlyos és súlytalan.

Sometimes she feels like sleeping in, curled up, burrowing into her pillow, sniffling, scrabbling, fussing, ignoring your presence, lost beneath the quilt, „Lights out!” you say, and she just smirks, and squeals as you make your move, then laughs out loud, clowning around, making fun of you, acting silly, you think you’re getting sore, but you don’t quite make it, you’re laughing too, while the time slips by, though you never notice time slipping by as she graciously and oh so generously lets you take her little mitt in yours, how light it is, you say, as light as she herself, you say, and you move so lightly that it’s as though you’re flying, yes you’re so light, light as a body sighing< solid, yet light as air.

3.

3

Futásod is lehetne, akár a rohanásod. Döbbenten figyeled mozdulataid. Tiszta mezőben, rohanás, cserjék és bokrok közötti futásod lehetne, gyönyörű vágtatásod, zihálásod, levegőéhséged-szomjazásod, lendületed és megállásod, újólag-indulásod, sokszori kifulladásod, önmagadban-feladásod, kétségbeesett ökölszorításod, rohanásod és futásod, szikláról-zuhanásod< fogcsikorgatásod, pusztulásod. Lelassítod a mozdulataid. Teleszívod magad friss levegőéggel, futásod, rohanásod emlékezetedben felidézed, és mosolyogsz. Megszívtad tüdődet levegőéggel, baj már nem érhet, végtelen a nyugalom benned, végtelen benned a nyugalom.

Perhaps you’re running, even sprinting. Surprised, you watch yourself in motion. You’re dashing over a new meadow, perhaps running among bushes, past thickets, sprinting exhilarated, panting, gasping, stopping for strength, and yet moving ahead again, winded, discouraged, clenching your fists in despair you start off again, tumble over a bluff, grinding your teeth, chagrined at your own demise. You slow down. You take a deep breath, recalling how you ran, how hard you fell in your thoughts, and you smile. Your lungs are full of fresh air, you’re safe now, infinitely calm, infinitely at peace.

Translated by Jascha Kessler

24

25


decembrie 2010

anChet{

Poesis interna\ional

Antologiile formatoare Antologia ca o generație întreagă

Impactul antologiilor formatoare dintre 1968 şi 1999 a fost dublu< pe de o parte, cititorii au avut o imagine cuprinzătoare a poeziei momentului, iar pe de altă parte, scriitorii înşişi au apelat la ele ca la o şcoală de poezie. Antologiile au propus modele de lectură şi de scriere, ajungând, ulterior, adevărate manuale pentru noile generaţii. Influenţa lor s-a exercitat, aşadar, sincronic şi diacronic. Intenţia noastră este revalorificarea celor două perspective prin chestionarea tuturor acestor scriitori provenind din generaţii diferite. Un alt aspect ar fi forţa de impact a fiecărei antologii în parte, funcţie de contextul cultural al momentului şi de criteriile de antologare. În plus, această anchetă le propune câtorva poe\i contemporani de prim-plan reîntâlnirea cu volume care le-au marcat evoluţia stilistică, printr-o lectură nouă şi foarte personală. Puşi în faţa acestor cărţi aproape uitate azi, ei se privesc, am putea spune, într-o oglindă redezvelită. Câţi dintre scriitorii antologaţi au rezistat trecerii timpului? Şi câte dintre aceste antologii s-au dovedit nu numai formatoare, ci şi re-formatoare?

D

acă ar fi să folosesc limbajul atât de drag criticilor literari, aș vorbi despre un element specific generației mele. Dintre toate distincțiile posibile, aș spune că în anii 90, când am avut de recuperat lecturi și alte exerciții pe care atunci s-a întâmplat să le descopăr, bibliografia era dominată de antologii. În principiu era vorba despre antologii editate în deceniile ce precedaseră, dar fiecare venea cu câte o experiență complet nouă, schimbând complet tot ce credeam că știam până atunci despre poezie. Prima întâlnire de acest fel a fost pentru mine Poeți italieni din secolul XX.

• Scurt inteludiu

F

iind vorba despre urmele, dârele lăsate în poezia proprie de o astfel de antologie de poezie, nu cred că va fi avut vreuna o influenţă mai seminală decât Panorama poeziei universale contemporane. Am avut norocul să descopăr cele nouă sute şi ceva de pagini ale antologiei lui Baconsky când nu era nici prea devreme, nici prea târziu, adică la cei şaisprezece ani când plastilina inimii e încă suficient de moale pentru a se lăsa informată de sigiliul poeziei, dar şi suficient de tare pentru a-i păstra, în memoria ei afectiv-plastică, forma exactă. Îmi plăceau pe atunci, din câte îmi aduc aminte, lunatecii declamativi şi grandilocvenţi, de genul lui Oscar V. de L. Milosz, cei pentru care barocul era cu adevărat, cu vorba lui Edgar Papu, tipul ideal

radu vancu

de existenţă, şi clasa a zecea şi a unsprezecea de liceu mi le-am petrecut pastişându-i cu veneraţia autodistruc-

tivă şi, în fond, kenotică cu care Wyatt Gwyon, personajul lui William Gaddis din The Recognitions, alegea săşi ignore ingeniumul propriu, preferând în schimb să-i copieze infinit şi perfect pe bătrânii maeştri flamanzi. Deşi acum mă simt apropiat de nevroticii brevilocvenţi şi sarcastici, ucenicia mi-am făcut-o pe barochiştii teatrali descoperiţi cu stupor & fascin în Panorama lui Baconsky, aşa încât senzaţia vie a poeziei, acea deşurubare bruscă a capului de care vorbeşte Anne Sexton, de acolo o ştiu – şi orice retrăire a ei de acum e totuna cu o răsfoire (cât o reamintire kierkegaardiană) a antologiei lui Baconsky. Urmele lăsate de ea nu privesc, prin urmare, atât scrisul poeziei, cât trăitul ei. Adică esenţialul.

Panorama poeziei universale contemporane, de A.E. Baconsky, Editura Albatros, 1972 26

r[zvan |upa

Atunci când te interesează poezia însăși transformarea gustului tău este o aventură. Un motiv este condiția capricioasă pe care accesul la diferite straturi de poetică și-l rezervă. În principiu, oricine scrie poezie începe de la o judecată destul de clară< nu se mai scrie nimic bun. Ce sunt discursurile astea din care nu înțelegi nimic și unde este poezia clară, dacă nu romantică, măcar simbolistă. Unde-i Arghezi?! Hai să le arăt eu cum se face. Nu este nimic grav într-o asemenea judecată, doar că este o tulburare de adolescență și, asemenea tuturor manifestărilor de acest fel, te transformă încet, încet exact în ceea ce disprețuiești. La mine traseul poate fi oricând restabilit< de la Bacovia și Blaga antologați în tot felul de culegeri de autor la două volume masive de Arghezi și, așa ca o lucrare în răspăr, m-am trezit fascinat de eseurile lui Vianu despre Ion Barbu. O noapte întreagă nu mi-a venit să cred că tot ce nu vedeam la școală ce rost are în poezie capătă sens și mă entuziasmează. Totuși pentru mine era destul de clar< poezie tradusă, never. Poate mai târziu, când pot să compar cu versiuni

originale. Pe urmele lui Barbu, sigur că la biblioteca națională am găsit Eseul despre textualizarea poetică pe care Marin Mincu încă nu îl reeditase așa că am avut de-a face cu volumul din anii 80. Numele criticului literar m-a făcut să deschid și un volum cam prea mare și prea alb pentru gustul meu de atunci și cu o imagine prea abstractă ca să mă atragă. Se întâmpla în depozitul unei mici biblioteci unde cărțile de poezie erau pregătite pentru casare.

• Prima generație Cum volumul tipărit în 1988 nu avea în cele mai bine de 600 de pagini niciun poet de care să fi auzit până atunci, mă și uitam cu milă la soarta unei cărți pe care “de ce ar citi-o cineva?!”. Atât citisem eu până în 1993 și așa terminam liceul. Cu iluzia exclusivității pentru mari poeți. Povestea literaturii italiene din secolul XX mă lăsa rece în acel moment dar, ma atras faptul că după prea lăudatul Pascoli cu care începea antologia lui Marin Mincu, era ales un poet ciudat< Dino Campana. Obscuritatea biografiei lui după internarea în ospiciu la 21 de ani m-a făcut atent. Mai aveam și eu vreo doi ani până la vârsta aia și

îmi plăcea ideea că poți să rămâi într-o istorie a poeziei după o singură carte și pe urmă să te dai cu capul de pereți. Mai productiv decât Eminescu mi s-a părut atunci. Și acum am în minte un nasture de sidef care apărea prin poemul lui Campana antologat acolo. Și a fost destul să trec și prin ceilalți poeți. Așa că atunci când am ajuns la paralelele cu Nichita Stănescu pe care le făcea la un moment dat antologatorul în cazul lui Valerio Magrelli (dacă nu mă înșel) cu care se și încheia antologia, eram deja derutat< nu înțelegeam cum de nu auzisem până atunci de Montale cu oasele de sepie, ori de Ungaretti și ermetismul lui, atât de legate brusc pentru mine de ce mă izbise la Ion Barbu cu câteva zile mai devreme. Mai mult decât o carte de poezie, se prăbușise deasupra mea o literatură și multă vreme după aceea nu am mai putut să citesc volume cu un singur poet. Brusc, poezia, ca într-un film făcut de Pasolini după 1001 de nopți, nu mai era la un singur poet, ci la mai mulți. Tot secolul XX era prima generație de care astfel am ajuns să fiu conștient. Abia după cinci sau șase ani, când pregăteam lucrarea de licență pe care nu am mai susținut-o niciodată am reușit să citesc o serie de volume individuale< Pasolini în ediții originale pe care le mai puteai cere de la Biblioteca Națională în sala de lectură. Și abia atunci mi-am dat seama că la lectura din antologie abia îl băgasem în seamă după „Cântecul excavatorului” selectat acolo, și nu puteam să îmi explic asta pentru că mai toate elementele care m-au atras mai târziu spre Teorema ori spre poezia în formă de trandafir erau în poemul citit în culegerea din 1988. Abia acum îmi dau seama că ar fi trebuit să mă prind de pe atunci că era felul antologiei de a-mi arăta și faptul că poezia nu este nici într-o singură antologie, ci în mai multe. Ceea ce ne aduce la momentul de față.

Poe\i italieni din secolul XX, antologie de Marin Mincu, Editura Cartea Rom]neasc[, 1988 27


Poesis interna\ional

anChet{

decembrie 2010

Poezia română modernă ;i rudimentele „obsedantului deceniu”

A

ntologia Poezia română modernă. De la G. Bacovia la Emil Botta, alcătuită şi prefaţată de Nicolae Manolescu, este, cu siguranţă, una dintre cele mai importante lucrări de acest gen din literatura noastră. Publicată în 1968, ea a stârnit numeroase dezbateri şi controverse ce au avut drept consecinţă o flexibilizare canonică simţitoare. Ce-i drept, reacţii oficiale prin presă nu prea au existat, dar de discutat s-a discutat mult. Mai ales că, la foarte scurt timp de la apariţie, tirajul a fost retras de pe piaţă şi dus la topit. Cartea n-a apucat să se vândă decât în câteva librării din Bucureşti. Dar se pare că a fost totuşi mai bine aşa. Dezbatere „mută”a contribuit prin aerul ei subversiv la impunerea celor câteva idei novatoare – presupuse de însăşi procesul selecţiei, dar şi de comentariul aferent – în conştiinţa literară a epocii. Deşi ne aflam în plin „dezgheţ”, anii „obsedantului deceniu” nu-şi epuizaseră încă toate rudimentele. Aşadar, neincluderea în antologie a unor poeţi oficiali precum Mihai Beniuc, pe de o parte, dar includerea unor scriitori din exil sau din extrema dreaptă interbelică, pe de altă parte, nu putea fi pe placul cenzurii comuniste. În Istoria literaturii române de azi pe mâine, Marian Popa opinează că aceştia din urmă chiar meritau interzişi pe motiv că fuseseră falsificaţi „prin alegerea unor poezii nereprezentative”. Argumentul invocat nu este valid. Da-

Dieter m. Gräf

Şerban axinte

că ar fi fost vorba într-adevăr despre o falsificare, ea ar fi trebuit să devină obiectul criticii de întâmpinare, nu al cenzurii ideologice. Chiar şi aşa, marele merit al lui Nicolae Manolescu nu rezidă neapărat din conturarea unui nou profil al poeziei moderne româneşti (deşi nici acest aspect nu trebuie ignorat), ci mai ales din relativizarea direcţiilor canonice în vigoare la acea vreme. În plus, studiul introductiv intitulat Metamorfozele poeziei (devenit în acelaşi an carte de sine stătătoare) a reprezentat o tenta-

tivă de racordare la dezbaterile teoretice europune şi, în acelaşi timp, o remarcabilă „reînnodare cu firul tradiţiei călinesciene a criticii”, ca să mă folosesc de o observaţie a lui Mircea Mihăieş. Transcriu aici un fragment ce mi se pare concludent pentru modul în care Manolescu intră întrun dialog implicit cu marile teorii europene ale poeziei, fără însă a pierde legătura cu un anumit model canonizator de extracţie călinesciană< „Călinescu situează pe Blaga în ortodoxism, pe Arghezi şi pe Philippide în modernism, pe Pillat în tradiţionalism. Istoriceşte, lucrurile stau întocmai> astăzi însă individualitatea unor atât de mari poeţi îi pune alături de orice clasificare. Şi nici curentele (devenite clasice) nu ni se mai par la fel de bine definite ca altădată spre a putea gândi, în funcţie de ele, mişcarea poeziei. Mai evident este de exemplu că, indiferent de materialul ei obiectiv, poezia română modernă se naşte din simbolism, luând cunoştinţă de sine şi meditând asupra lumii spre a cădea victimă tocmai acestei conştiinţe, întorcându-se asupra ei ca asupra unei realităţi unice, suficiente. Şi tradiţionaliştii şi moderniştii ascultă de acest destin comun”. Antologia a fost interzisă, dar apoi lucrurile au început să evolueze spre o relativă normalitate. „Autonomia esteticului” a încetat să mai reprezinte doar o alăturare oximoronică de cuvinte.

Poezia română modernă. De la G. Bacovia la Emil Botta, vol. I, II, antologie, prefaţă şi note de Nicolae Manolescu, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968.

28

Dieter M. Gräf, Jahrgang 1960, lebt nach seiner Kölner Zeit und Aufenthalten in Rom, New York und Vézelay nunmehr in Berlin. Er veröffentlichte 1994-2004 im Suhrkamp und Insel Verlag drei Gedichtbände sowie eine Anthologie> sein neuester Band, Buch Vier, liegt nunmehr bei der Frankfurter Verlagsanstalt vor. Green Integer veröffentlichte die Auswahlbände Tousled Beauty und Tussi Research (Los Angeles 2005/07). Dieter M. Gräf was born in Ludwigshafen in 1960 and lives in Cologne. He has published three volumes of poetry with Suhrkamp, Rauschstudie< “Vater + Son” (1994), “Treibender Kopf ” (1997), and “Westrand” (2002). He recently edited the anthology “Das leuchtende Buch. Die Welt als Wunder im Gedicht” (Insel, 2004). He has received the Leonce and Lena Prize from the City of Darmstadt (1997) and has held several fellowships, including one at the Literarisches Colloquium in Berlin (1996) and at the Villa Massimo in Rome (2004). “In Gräf ’s work,” wrote Anton Thuswaldner, “language keeps its word. If an author of his caliber makes a pact with it, it goes places no one has taken it before. Such texts are expeditions.”

29


Poesis interna\ional

GeDiCht

decembrie 2010

Idroscalo. Ostia

Idroscalo. Ostia

die Schlitzseite schon weg geyachtet< Mall,

slit side already yachted away< mall,

über der der Hamburger steht. Hier blutet das Ketchup.

hamburger hovering above it. Here bleeds the ketchup.

Noch unbehelligtes Zitat einer Nische mit blauer Madonna,

Still unchallenged quotation of an alcove with a blue Madonna,

ihr dürrer Ständer kaktus, davor> dann

her barren boner cactus in front> then

doch herunter gelassene Hose der Land scha, beim auf

the land scape's pants lowered aer all, by the dis

gelösten Fuß

solved foot

ballfeld, hinter dem auch der Tiber – –

ball field, behind which even the Tiber ——

(Für Benoît Gréan)

(For Benoît Gréan)

Das Klingen der schüsse am Comer See

The Sound of the Shots on Lake Como

es regnet, oder die Sonne scheint.

it's raining, or the sun is shining.

Durch diese Marienlu ihren Weg hoch zur Sichtbar

Its way up through this Maria air to the visibility

keit der Kapelle. Drala

of the chapel. Drala

des Astes, von irgendjemand

of the branch somebody

an den Rasttisch getup> ein unten am See schwebendes

dabbed on the rest table> hovering down on the lake,

Glockenspiel halber Stunden, in das Bergziegenglöckchen ein

chimes of the half hours falling into the mountain goat

fallen, Schüsse,

bells, shots,

hier klingen sie nach, denn alle sind gerettet, die – –

lingering here, for everyone has been saved who——

– – jemand küsst und jemand tötet>

—— somebody kisses and somebody kills>

der Glorienschein um die Taube, die der Fledermaus gleicht auf dem Bildstock, darauf Gott

the halo round the dove like the bat on the way side shrine, and on it God

heiten, Eidechsen, älter als der Menschensohn, zuckend vor Leben.

heads, lizards, older than the Son of Man, twitching with life. 30

decembrie 2010

GeDiCht

Poesis interna\ional

Der nackte Ginsberg

The Naked Ginsberg

ist auf das Feuerleiter-Z geklettert, zeigt denen, die unter ihm wohnen< Ich habe Gott gesehen! Immer

has clambered onto the Z of the fire escape, showing those who live down stairs< I've seen God! Still there,

noch dort, auf der Höhe eines niederen Seraphim, ungefähr in der Sphäre der sechs Gesims

as high as one of the lower seraphim, just about in the sphere of the six cornice

engel des Bayardbuildings> ihre weit ausgebreiteten Arme, als würden alle gemeinsam

angels on the Bayard building> their arms stretched out wide, as if they were all going to

herunterspringen. Altmodisch ist die Stadt geworden, spätestens seit die fedayin-Piloten

jump together. e city's gotten old-fashioned, at least since the fedayin pilots

ihre Filme echteten, toppten, seit das 21. Jahrhundert sein Colosseum reinschlug als Grube, Nichts.

genuined and topped its films, since the 21st century smashed its coliseum in—a pit, nothing.

Die Entkommenden sahen aus wie ein Stamm. Sonne, Mond und Sterne

e escapers looked just like a tribe. Sun, moon and stars

sind nach wie vor Wolkenkratzer, und auf denen, die den nackten Ginsberg beherbergen, wachsen Bäume.

are still skyscrapers, and on the ones putting up the naked Ginsberg, trees are growing.

Selbst gewaltigere spenden farbiges Licht. Solche Gebirge, nebelverhangen, und aus den Gullys der Schluchten

Even the more mighty give off colored light. Such mountains, cloaked in fog, and out of the gullies of the canyons

steigt Dampf, in die Madison Ave., in die Fih Avenue. Donald Trump verkündet, die Twin Towers nach

steam rises into Madison Ave., Fih Avenue. Donald Trump announces he wants to build the

bauen zu wollen, höher! Derweil in einem Shabu Shabu Restaurant sitzen, am Haus von Edgar Allan Poe

Twin Towers again, higher! Meanwhile, sitting in a Shabu Shabu restaurant, at the house of Edgar Allan Poe,

der berittenen Polizei zusehen. John Lennon ist tot. Das verstehen wir alle, unter und über den Wassertanks.

watching the mounted police. John Lennon is dead. We all understand that, under and over the cisterns.

31


Poesis interna\ional

GeDiCht

decembrie 2010

Feltrinelli schenkt zur hochzeit einen aschenbecher

Feltrinelli Gives an Ashtray as a Wedding Present

„und scheitern, ja, das bringts in diesem leben“ . Kling, Leopardi< L’Infinito / Das Unendliche

"and failure, yes, that does it in this life" T. Kling, Leopardi< L'Infinito / Das Unendliche

einen so großorange tischfüllenden Aschenbecher schenkt Giangiacomo Feltrinelli zur Hochzeit von Renate und Walter Höllerer, als wollten sich alle darin ausdrücken, Asche im Design sein< hier sind die Toten, noch bevor die Schüsse fallen. Auf einem der schönen Sessel liegt, achtlos hingeworfen, der Gurt mit der daran angehängten riesigen Pistole. Nun in Havanna, in einer kleinen Wohnung von siebzig, achtzig Quadrat metern, sie gehört Fidel Castro. Quasselt wie ein Buch, so dass es nie zustande kommt, und Inge, nunmehr la Feltrinelli, fotografiert ihn im Pyjama, den er bestimmt heute noch gern trägt. Giangiacomo trug zwei Häute und sah seltsam aus, als es ihm endlich gelungen war, sie loszuwerden. Lief dann über Wiesen, die Zähne verkamen ihm, getrocknete Hülsenfrüchte machte er nutzbar, indem er zeigte, dass sie ihr Volumen in Wasser vergrößern, so dass ein Metallplättchen nach oben gedrückt werden kann, einen Zündmechanismus auslösend> mische chlorsaure Kaliumtabletten aus der Apotheke und Puderzucker oder flüssiges Paraffin und Sägemehl, kombiniert mit Schnitzeln von Waschseife. Der Verlag war fauve geworden, kadmiumgelb, dunkelgrün, signalrot. Er grub sich allmählich weg, noch konnte man ihn an nikotinfarbenen Fingern erkennen, den Geldspritzen, doch ist es gemein, zu sagen, dass das Grundstück ihm gehört habe, auf dem er einen Hochspannungsmast sprengen wollte und selbst in die Lu flog. Es ist nicht leicht, nach unten zu kommen, und nicht sinnlos, aber keiner sieht gut dabei aus. Er griff zu Patronen, verchromt und glänzend, die Rundung von intensiv leuchtender Farbe. Ich bat ihn darum, mir eine zu schenken (Morucci). Der Aschenbecher befindet sich nach vierzig Jahren noch immer in Berlin-Charlottenburg, in der Heerstraße, nun auf dem Boden, wie ein Hundenapf, der nie seinen Hund sah. Briefmarken wurden hier abgelegt, Expressauleber, auch das schöne Sachen, die bald keiner mehr braucht.

this hugely orange, table-filling ashtray, Giangiacomo Feltrinelli's wedding present for Renate and Walter Höllerer, as if everyone wanted to put themselves out in it, to be ashes in design< here are the dead, even before shots are fired. On one of the lovely armchairs lies the carelessly tossed holster> hanging on it is the gigantic pistol. Now, in Havana, in a little apartment of seventy or eighty square meters, it belongs to Fidel Castro. Babbles like a book, so that it's never finished, and Inge, now la Feltrinelli, photographs him in pajamas he surely still loves wearing today. Giangiacomo wore two skins and looked funny when he finally managed to get rid of her. Ran across fields then, teeth degenerating, made dried legumes useful by showing how they increase their volume in water, so they push up a little metal plate and trigger an ignition mechanism> mix potassium chlorate tablets from the pharmacy with powdered sugar or liquid paraffin and sawdust, with added slivers of laundry soap. e publisher had turned fauve, cadmium yellow, dark green, signal red. Gradually dug himself out, could still be recognized by his nicotine-colored fingers, the cash injections, but it's cruel to claim it belonged to him, the plot of land where he wanted to blow up an electric pylon but blew himself up instead. It's not easy to get to the bottom, and not senseless, but nobody looks good doing it. He reached for cartridges, chromed and shiny, the curve of intensely shining color. I asked him to give me one of them (Morucci). e ashtray can still be found, forty years later, in Charlottenburg in Berlin, on Heerstraße, on the floor now, like a dog dish that never saw its dog. Stamps stored here, express stickers, such beautiful things, soon needed no more.

translated by Andrew Shields

John Burnside

Born on 19 March 1955 in Dunfermline, Scotland, John Burnside studied English and European Languages at Cambridge College of Arts and Technology. His first poetry collection, The Hoop, was published in 1988 and won a Scottish Arts Council Book Award. He also published Common Knowledge (1991)> Feast Days (1992> Winner of the Geoffrey Faber Memorial Prize)> The Asylum Dance (2000, a Winner of the Whitbread Poetry Award and shortlisted for both the Forward Poetry Prize (Best Poetry Collection of the Year) and the T. S. Eliot Prize)> The Light Trap (2001)> The Good Neighbour (2005)> Gift Songs (2007) and The Hunt in the Forest (2009). In 2008, John Burnside received a Cholmondeley Award. For Jules Smith, John Burnside writes a poetry expressing “philosophical, ecological and religious concerns”, probably because the author regards nature surrounding him as filled with “living forms” with which he discovers a sense of continuity. He cannot think of them “as metaphors, or emblems”. The critic believes that the Scottish poet shares such concerns with T.S. Eliot, probably the most influential poet over the authors writing in English in the 20th and, voila, 21st century(es). As for the dark side of John Burnside, the critic mentions the complicated relationship with “a particular dead person – his alcoholic father”, as revealed in the memoir A Lie About My Father (2006), that making fatherhood a paradigmatic and recurrent “narrative” within his works. These symptoms can also be found in A Normal Skin, the poetry collection out of which we are now offering some poems in Romanian translation. “At dusk I see my father in the yard”, says the poet while trying to frame the image inside his “accomplished memory”, a father who is cutting free a little owl, but in an awkward manner, “self-betrayed, revealing the gap in his hands to the gathering darkness.” It is also in the dark where the poet hits “a rabbit or a fox-cub”, and the former living creature establishes a form of continuity through haunting his dreams “You fade and reappear like Lazarus”. Even the girl he remembers in another poem “is holding a [… ] hooded falcon at the centre of her eye”, a strangely beautiful vision upon the risk of becoming subject to the surveillance animal eye at any instant. His only chance to escape it might be – after having experienced the chill feeling of the “dead against my skin” or of being hauled “from a web of birthmarks, age lines, scars beneath the skin” – to achieve a normal skin, to become more substantial. At least as substantial as the creatures he happens to frequently and deadly encounter, as described in the road-kill poems or stanzas, in which remorse and late wisdom make up a powerful, unforgettable cocktail. Dan H Popescu

32

33


Poesis interna\ional

Poetry

decembrie 2010

A Normal Skin

O piele normală

e wet days come like a rash< aer a month of sun, the windowpanes are clouded with the aerlife of cat fur and busy-lizzies, and, gloved in her latest attack of eczema, our silent neighbour sits between her curtains like a burning candle , her face turned aside, her shoulders hunched. She’s taking apart the clocks she collected all year at boot fairs and local fêtes and laying them out in pieces on the table. She knows how things are made – that’s not the point – what matters is the order she creates and fixes in her mind< a map of cogs and springs, laid out in rows, invisibly numbered. What we desire un pain is order, the impression of a life that cannot be distroyed, only dismatled. For years you would buy those razors with orange handles, the toothpastes and mild shampoos for a sensitive skin I never had. For years, I took apart the memories I thought would make me whole being unravelled. What we desire un pain is reason< an impression of ourselves as wounded, explained, coerced from a destination. Late at night, our neighbour draws her curtains, disappears, and lies in the healing darkness, half-awake, achieving a normal skin by an effort of will. I’m not the one you thought was sensitive, the soul you hoped to find< arriving home, still wet with moonlit rain, I enter the silence you le, in a dreamless house, and reckon how little I feel, when I stop to listen.

Zilele umede erup ca o eczemă< după o lună însorită geamurile sunt umbrite de rămăşiţele pământeşti ale părului de pisică şi ale florilor de grădină şi, înmănuşată în ultima erupţie de eczemă, tăcuta noastră vecină şade între perdele, ca o lumânare arzândă, cu faţa întoarsă într-o parte şi umerii aduşi. Demontează ceasurile colecţionate tot anul de pe la târguri şi serbări locale şi le expune piesele pe masă. Ea ştie cum sunt făcute lucrurile – nu asta contează, Importantă este ordinea pe care o stabileşte şi şi-o fixează în minte< o hartă de rotiţe zimţate şi arcuri, înşirate ordonat, invizibil numerotate. Ce ne dorim de la durere este ordine, imaginea unei vieţi care nu poate fi distrusă, doar demontată. De ani de zile cumpăr aceleaşi aparate de ras portocalii, paste de dinţi, şampoane pentru pielea sensibilă pe care n-am avut-o niciodată. Ani de zile am dezmembrat amintirile care credeam că mă vor întregi dacă le desluşesc. Ce ne dorim de la durere este înţelepciune, imaginea sângerândă a propriei noastre fiinţe, explicată, abătută silit de la o finalitate. Noaptea târziu vecina noastră trage perdelele, dispare şi zace în întunericul vindecător, pe jumătate trează, dobândind o piele normală printr-un efort de voinţă. Nu sunt eu acela pe care îl credeai sensibil, sufletul pe care sperai să îl găseşti< ajuns acasă, ud încă de stropi strălucitori de lună, intru în liniştea pe care ai lăsat-o într-o casă fără vise şi îmi dau seama ce mic mă simt când mă opresc să ascult.

The Man Who Was Answered By His Own Self

Omul căruia i-a răspuns propriul sine

aer Tirzah Ravilious

după Tirzah Ravilious

It happens to me in a dream< I’m standing in this room, in black and white,

Mi se întâmplă într-un vis< Se face că stau într-o cameră în alb şi negru,

a village implied by the window – hydrangeas and light and people walking home from evensong.

un sat se insinuează prin fereastră – hortensii, lumină şi oameni îndreptându-se spre casă de la vecernie. 34

decembrie 2010

Poetry

Poesis interna\ional

It’s summer. I’m wearing the same striped shirt, immersed in the man my mother would have liked<

Este vară. Port aceeaşi cămaşă cu dungi, preschimbat în bărbatul care i-ar fi plăcut mamei<

well-groomed, well-dressed, not too intelligent. e phone rings and I reach to pick it up

bine îngrijit, bine îmbrăcat, nu prea deştept. Sună telefonul şi eu dau să ridic receptorul

or is it me who calls – I’m not quite sure – but there, at the end of the line is another voice

Sau poate că eu sun – nu sunt sigur dar acolo, la capătul firului, e o altă voce

I know is me, my own self calling home from somewhere different. He’s talking about a world

Ştiu că eu sunt, eu însumi sun acasă din altă parte. El vorbeşte despre o lume

that might have been< the same hydrangeas, smudged with dust and rain, the same trees, the same wide streets,

care ar fi putut exista< aceleaşi hortensii, mânjite de praf şi ploaie, aceiaşi copaci, aceleaşi străzi largi,

but colour has intervened, complexity, detail, the subtleties we miss, to manage comfort with ourselves and one another. Sometimes, you can look up from a book and notice that more time has passed than you would have expected,

dar intervine culoarea, complexitatea, detaliul, subtilităţile care ne scapă, atingerea împăcării cu sine şi cu ceilalţi. Câteodată se întâmplă să îţi ridici privirea din carte şi să descoperi că a trecut mai mult timp decât te aşteptai,

the world going dark outside, the garden dusted with soot, your fingers stiffening, all of a sudden, becoming

lumea de-afară se întunecă, grădina e presărată cu funingine, propriile degete înţepenesc, dintr-o dată devin

no more than they seem. It happens to me, in the dream<

nimic mai mult decât exact ceea ce par. Mi se întâmplă în vis<

I answer the phone and the dark world is quietly present< my own voice lush as the midsommer distance where towns dissolve,

Răspund la telefon şi lumea întunecată devine o prezenţă mută< vocea îmi devine mai amplă ca să acopere distanţa spre vara ce evaporă oraşele,

their people back from church, adjusting the dials on empty wirelesses and tuning in to nothing, to their own selves, calling home.

locuitorii lor, întorşi de la biserică, îşi cuplează telefoanele la reţele inexistente, luând contact cu vidul, cu propriul lor sine care sună acasă.

translated by Antonia Pâncotan

35


decembrie 2010

emilian Galaicu-P[un

“V

AccA•”

Our Father who art in heaven you are the iron stake as I on earth am the cow tethered to you by the rope moo

2. which rope is a predicate because< 1) it shows what the subject is doing and 2) it answers the question what’s going on? the family school taught me that the subject is “cow”< it pulls out— the active voice—the stake. as a child they cowed me by vaccinating me antiGod< for me they pulled out the stake my earthly father the puppeteer brought it to the junkyard he took me by the rope and led me to school like an ox on a lead to learn together with other milksops and mooncalves to ask the question I knew the answer to. I was on the point of coming back like a cow. oh innocence lost together with the first “why is it?” and as to a child who surprised his parents making love so truth showed itself to me. I recognized it< I must moove on to the next world! it was as if I’d been born again< I tugged on my bedsheets though I remained motionless. only the rope moo vibrated and its vibration filled the air with circumvolutions. “there’s no light anywhere...” since then I’ve had dark circles under my eyes. always ready to tie myself to the rope moo—the reflexive voice—around my neck. for a long time since then it’s been only knots. as I tried to get to its point it passed through my hands like a string of rosary beads< a lot of the time merely “why is it?” and again the same “why?” until the words perhaps are melted together—the passive voice— by the rope moo I will be led to him. like he who stays and wants to swallow the moon as in that poem in verses Tibi vero gratias agam quo clamore? Amore more ore re I swallow a letter until it sticks in my throat ore re3. ality< with four legs an udder horns a tail on the tip of which quotation marks make a whiskbroom. oh, when I was a wee lad following along at the cow’s tail never was I sent to tend the cow — my relation with the quadruped being established by this association< as a little kid when I played a prank my grandmother yelled at me “you pharaoh!” my flesh — seven white cows fat with milk eaten up by seven black and ill favored cows — since then it’s a frightful nightmare from which I wake up — to interpret it — and send for the priest. and the priest sends for the bell ringer. and he sends for the gravedigger. at the command “one two three up!” they pick the slave right out of his prison cell (it goes without saying they didn’t have a clue about what anton pavlovich said< “everyday you have to squeeze the slave out of you”) and they hurriedly present him to me. his words strike my ears as through a stethoscope< 36

Poetry

Poesis interna\ional

4. “a poem is — exactly the same as an empire. what is an empire? exactly the same as the stomach of a bovine — sing along with us the cow grazes the grass so green...—with two larders < the bigger one is like a storehouse where grass lies down in its green nightshirt and night wakes up in coarse striped twill in the little larder, which in fact sustains digestion. (‘don’t be sad,’ father said, ‘you’re leaving a larger prison for a narrower one’) I built a fih of the country—sing along with us the flowers flourish in the fields...—and I locked it up in the little larder. we put guards all around. we put on a dog collar of electricity and I threw the muzzle away. I sicced it on and I set it loose at the barbed wire and (‘...but you won’t be happy when you get out,’ he went on saying, ‘you’ll just change a narrower prison for a larger one’) in this way we handed out handouts and we had the upper hand. repeat along with us< a poem is—exactly the same as an empire. it has the stomach of a bovine< hardly has it swallowed words when it starts to digest them< its milk we drink in the evening we drink it at noon in the morning we drink it and at night we drink it and we drink it. signed< iosif vis6. “to recite poems in prison,” ion muresan points out, “is the equivalent of organizing a mass escape.” we celebrate, muresan cristofor and yours truly — we three kings of Orient — on the eminescu anniversary at gherla, in one end of the huge prison “in the shape of a broad U” — there’s no need for us to wave our hands above us and thus pay homage< “eminesc-U-U-U!” like at a rally — in one of the cells suddenly transformed to “the big house” — quotations from eminescu decorate the walls (a heap of towels open and close each quotation like quotation marks) beside a map of greater romania and “excerpts from the statues of internment” together with a thousand young people in coarse striped twill — oh their short bristly hair like an english greensward cut to zero for at least ten generations in a row — only eyes and ears, through the desire for elusive freedom — libi. I inhale gherla air deep into my chest — not even the thickness of my diaphragm between present and past — and I exhale the carbon dioxide of the gulag< “osip Mandelstam — the story is told — in those months of detention, disgusted by dirt and misery, never ate mess-hall grub, he was an unusually delicate poet, with an innate sense of hygiene, a pure skeleton, flinging over his le shoulder the toga of flesh, publius ovidius naso of the gulag, to sustain his breath, he’d recite to the common criminals, whole kilometers of poems, whereupon they rewarded him, better than in borges’s prose, royally< with a portion of white bread every day.” oh poetry, panem et circenses. 7. “a very docile population. the common people. a nation with fear of god.” as if we all were born to one mother. as if the mother gave birth to us one night in which the black cow calved a heifer and the newly-calved heifer calved a heifer and that heifer calved a heifer from which — turned away from the tit — we sucked.

translated by Adam J. Sorkin and Cristina Cîrstea 37


De-a viul, de-a Orfeu...

O carte fără poze

A

lături doar de Viaţa unui om singur, jurnal incendiar păstrat până deunăzi în sertarul lui Adrian Marino, ultimul volum de poeme al lui Mircea Cărtărescu este, cu siguranţă, surpriza editorială a anului. Că scriitorul a renunţat definitiv la poezie de mai bine de două decenii, se ştia. Mai puţin cunoscut era, în schimb, faptul că Mircea Cărtărescu şi-a luat rămas bun de la poezie tot în scris. Compuse între 1988 şi 1992, piesele din volumul Nimic (editura Humanitas, 2010) alcătuiesc un crud rechizitoriu nu doar la adresa poeziei în general, ci mai ales – şi de aici derivă întreaga tensiune a cărţii – la adresa propriului imaginar. Fapt cu atât mai surprinzător cu cât, orice ar zice cârcotaşii obsedaţi de revizuirea canonului, niciun poet postbelic, în afară de Nichita Stănescu, nu poate egala, nici în viziune, nici în revoluţionarea limbajului, cărţile lui Mircea Cărtărescu din anii ’80. Cel care parodia în O seară la operă scrisul tuturor poeţilor români importanţi ajunge să se pastişeze, acum, pe sine. Numai că autopastişa finală nu mai înseamnă fericită revizitare, ci deconstrucţie masochistă.’ Într-adevăr, nimic din vizionarismul totalizator, nimic din încrederea în capacitatea „lighioanelor fără număr” din cărţi de a popula singurătatea, nimic din voinţa poetică de a transfigura banalul cotidian al anilor ’80 într-un fairy-tale nu mai răzbate în poemele cele mai recente. După cum dispar levitaţiile fantastice, idilele amoroase drapate într-un limbaj carnavalesc-ironic, sau secretul nimb metafizic ataşat obiectelor< „zeul creion”, „zeul casetofon” sau „zeiţa faţă de masă”, cum se exprima poetul într-un fragment din Totul, redevin brusc şi brutal creion, casetofon şi faţă de masă. Ruptura nu e, însă, totală, căci două lucruri au rămas din vechiul Cărtărescu< atitudinea neconcesivă faţă de sine, cuplată cu capacitatea de a proiecta pe un ecran superior dramele biografice cele mai derizorii. Cum e, bunăoară, pierderea inspiraţiei< căci, mai degrabă decât o banală istorie a renunţării la scris, Nimic reface procesul teribil al

alex Goldiş

abandonării poetului de către poezie. Aşa încât cele mai convingătoare piese exemplifică şi înscenează această paralizie de imaginar. Scenele fabuloase de dinainte refuză să se mai închege, locurile familiare epifaniilor cărtăresciene rămân goale< „mi-am lipit fruntea de geam, ca în adolescenţă. / am privit tot ce se putea vedea de aici< un bloc gri, cu dâre umede/ antenele colective îndoindu-se de vânt,/ şi-n rest nimic.” Toată consistenţa volumului stă în a arăta rotiţele mecanismului cărtărescian învârtindu-se în gol, când nu scrâşnesc de-a binelea. Capacitatea lingvistică ieşită din comun – Cărtărescu e probabil posesorul celui mai cuprinzător lexic poetic din literatura română – dispare de parcă nici n-ar fi fost, sub textura unui discurs apatic şi dezabuzat, compus din fraze sau sintagme rostite pe jumătate. E ca şi când un lapsus imens ar fi afectat toate ţesuturile vitale ale poeziei. Dacă, oricât de autoironice, desele ieşiri metatextuale din volumele anterioare erau forme de celebrare a superbiei creatorului, în Nimic, ele sunt doar lamentouri amare cu privire la propria neputinţă< „«montgolfier al disperării»” – ce rahat emfatic!/ „«tristeţea satanică»” – imbecil!/ primeşte acest poem imbecil, cititorule/ atât de des jignit cu poeme bune./ mi-e milă de tine,/ tipesă amatoare de poezie,/ adolescent pederast./ hai, plimbă-ţi dosul prin magazine,/ cară-te la Băneasa,/ lasă dracului cartea asta”. Cele mai reuşite din volum sunt, însă, aşa-zisele poeme ale fericirii casnice, citabile aproape în întregime< So

38

this is Xmas, Odată aveam viziuni, acum am..., Ieşim la plimbare cu tricouri la fel sau Iarna. Deşi par că înlocuiesc fără rest avânturile metafizice de odinioară cu impulsuri şi experienţe cât se poate de simple (de la dorinţa de a avea un magnetofon până la o după-amiază în parc cu familia), un morb secret al deziluziei le traversează de la un capăt până la celălalt. Toate idilele cărtăresciene sunt declamate de o voce absentă, depersonalizată, mimând o perspectivă postumă, în care nu doar imaginaţia, ci şi memoria şiau pierdut orice rol< „sunt fericit şi lipsit de griji/ e un iunie tropical/ dau târcoale maşinilor de turnat asfalt, care aştern strat peste strat/ gudronul cu pietricele, aromat/ n-am nimic de făcut, umblu ca un turist, ca un străin/ viaţa mea –/ dar viaţa mea s-a sfârşit de mult...”. O lovitură de teatru absolută, căci distanţa dintre poezie şi viaţă – postulatul de bază al volumului – se micşorează dintr-o dată drastic. Anemia vocabularului poetic, crisparea sintaxei, tranzitivitatea amorţită a discursului fac ca idilele cărtăresciene care celebrează armonia în doi sau iubirea maritală să pară fotografii alb-negru („o carte fără poze”, zice scriitorul însuşi) faţă de curcubeul de nuanţe din marile poeme ale suferinţei şi ale singurătăţii. Astfel încât nu-i exagerat să se spună că în relieful pledoariei pentru experienţa simplă şi nemediată, poetul tânjeşte după propria scriitură ca după o viaţă pierdută. Produs al unui scriitor care a reuşit să-şi stăpânească exemplar criza de creaţie transformând-o într-o temă credibilă, Nimic rămâne, de nu o piesă esenţială a operei cărtăresciene (luate în sine, destule fragmente sunt neglijabile), măcar un document care fixează definitiv imaginea poetului. Dacă mai existau cumva dubii, acum lucrurile sunt clare< poetul cotidianului, al ironiei şi al deconstrucţiilor intertextuale din anii ’80 era, în fond, un mare iluzionat, infinit mai apropiat ca spirit de o tradiţie metafizică decât de tranzitivitatea poeţilor americani. Spre aceştia din urmă, Mircea Cărtărescu a emigrat doar silit, când a încetat să mai creadă în poezie.

Î

n cel de-al treilea volum al său, De-a viul (Cartea Românească, 2010), Teodor Dună mai face câțiva pași, foarte importanți, în articularea sintaxei sale poetice, dublate – așa cum se cade, de altfel – de o viziune proprie, aflată la antipodul celei fracturiste, minimaliste, mizerabiliste etc. a generației din care, respectând măcar cronologia, face parte. Nimic nu sună a gol și nu indică vreo „slăbire“, vlăguire sau epuizare a sensului în cele trei cicluri componente< destrupări, de-a viul, carla. Fie că sunt interioare ori exterioare, mundane ori extra-mundane, grefate pe real ori imaginate (cu aplomb suprarealist-oniric, romantic, rimbaldian, blecherian, arghezian și nu numai), universurile lui T.Dună sunt pline, clocotesc de viață și tind spre un punct în care contopirea lor, comuniunea să fie posibilă. Și pentru că, în vremuri sărace, un astfel de ideal este greu de atins, artificiul găsit constă în alipirea vocii poetice de cea a unui „mort viu“, cu o existență interstițială, ce-i permite dubla viziune< când „întrupată“, când „destrupată“. Evadării din concret, produsă printr-o voluntară izolare și desprindere, dar fără un refuz agresiv formulat în acest sens, îi este imediat consecutivă dorința de a trăi, cu toți porii, cu toți nervii, cu tot sufletul în altă lume, devenită posibilă și inaugurată prin scris. Cel fără de trup tânjește să fie un altul – un vizionar indrăgostit de trandafiri sălbatici, cai albaștri și orașe de sare. Și chiar mai mult decât un vizionar – un Orfeu capabil „să destrupeze“ și „să întrupeze“ prin cuvânt, și asta nu doar pentru sine, ci și pentru ceilalți. Nicăieri, în textele lui T.Dună, nu se vorbește explicit despre scris sau despre poezie, și totuși numai despre asta este vorba. Capacitatea de a face implicite, de

nicoleta Cliveţ

a trece în subtextual chestiunile metapoetice, de a le ascunde în spatele unui discurs construit pe o rețea obsesională de imagini care-și corespund, la distanță (trec dintrun ciclu în altul), dar și în profunzime, este principalul merit al volumului. Să scrii poezie cu o viziune „tare“ (până la orfism de „tare“), însă fără derapaje înspre ermetic, sentențios, oracular (decât arareori) nu este deloc puțin lucru. Ba chiar e o mare îndrăzneală. Spațiile privilegiate (amintind de cele „blestemate“ ale lui Max Blecher) din care pornesc, „ca prin minune, ca dintr-o mare dragoste“ (patul) experiențele integratoare sunt „patul“, „camera“, „gangul“. Singurătatea este obligatorie, benignă și însoțește „destruparea“, accederea la viziunea de dincolo. Emoțiile firești nu sunt nici ele excluse< „plâng de câtă fericire mi se îngăduie/ și de câtă încremenire mi se îngăduie“ (patul). Un poem halucinant în acest sens, al întâlnirii cu o taină ce-l (re)întemeiază, este înverzirea> contruit în climax, cu o știință de-a dreptul savantă în mânuirea refrenului, textul dă seamă despre „minunata întâmplare“ a învierii, despre reîntâlnirea „destru39

paților“ ieșiți „din pământul reavăn“ cu „întrupații“, despre cum, în fața acestui miracol, „să te bucuri ar fi puțin/ să plângi de bucurie ar fi încă și mai puțin“. Finalul este frisonant, statuând începutul unei vita nuova< „și mergem, ca prin minune, toți deodată, lângă un/ râu. și am văzut că nu apă curgea,/ ci o carne mică, bolnăvicioasă/ susura sub noi. și atunci s-a auzit ca un chiot printre/ destrupați/ și ei au coborât malurile și au intrat în râu/ cu grijă, de parcă era prea rece carnea,/ apoi s-au obișnuit,/ au început să facă pluta, chiar să sară precum/ delfinii și nouă ne părea bine pentru ei, ne părea bine/ și pentru noi,/ că nu trebuie să ne mai fie rușine cu carnea noastră./ și într-o așa primăvară/ nu se mai deosebea carnea de destrupați, râul de iarbă/ și oamenii de destrupați/ și nu se mai deosebea chiar nimic și nici unul de altul/ și nici fiecare de râu și totul gâlgâie/ încântător în jur și înverzește și trece nu doar prin unul,/ cu prin fiecare prin toți// și într-o așa primăvară să fii destrupat este puțin,/ să vezi cum crengile înverzite despart carnea e și mai puțin/ iar să fii viu e încă și mai, și mai puțin“ (înverzirea) După ce descoperă, în primul ciclu al volumului, în chipul și pe limba sa, calea, adevărul și viața, poetul își concepe ciclul median în lumina noii revelații, celebrând „viul“. Cu puteri cvasi-demiurgice, se joacă (și nu prea) „de-a viul“, eliberându-l din orice, de pretutindeni, la modul dionisiac, de nestăvilit< „viul ăsta de o sută de tone spulberă orice, străpunge/ carcasele, străpunge cimentul/ și totul clocotește de viață< asfaltul respiră,/ lemnul respiră, miezul nopții respiră. și chiar dacă nu e nimeni în jur,/ lumea fierbe de viață cu nimeni în ea.// acum, când viața mea nu mai cunoaște margini,/ îmi ridic


Poesis interna\ional

mai mult mâinile, îmi desfac degetele/ și blocurile își scuipă temeliile și țâșnesc înnebunite/ prin aer și la o sută de metri deasupra pământului/ explodează ca mii de artificii“ (de-a viul). Dar oricât ar fi revelațiile de întemeietoare și „viul“ de viu, îndoielile, angoasele nu pot fi înlăturate cu totul. Atunci când „destruparea“ e viciată, când desprinderea nu e posibilă, când realul devine copleșitor, când „carnea de lemn, carnea grea, fără folos“ nu se lasă înfrântă, atunci prinde contur angoasa morții, atunci o sfoară legată „de piciorul unui mort proaspăt“ oprește înălțarea< „chiar și când îmi suflecam pantalonii în țărâna lunii, / eu rodeam sfoara./ lângă stele care se atingeau ca stropite cu apă, eu/ rodeam sfoara./ înotând printre găurile negre ca-ntr-un iaz cu pești,/ văzând pământul ca un sâmbure, eu rodeam sfoara,/ și degeaba./ tot legat de piciorul mortului proaspăt, mortului parfumat“ (sfoara). Reversul poemului înverzirea este întâlnire> aici, într-un decor apocaliptic, un straniu mesager al întunericului („sunt nimeni“) îi comunică explicit, în cuvinte puține, dar neechivoce că „aici se termină cerul“, că „nu învie nimeni așa oricum oricând“ (întâlnire). Există două versuri, în poemul el putrezește mai repede, care par să concentreze esența poeziei lui T.Dună< „știu că merg cu un mort în spate și/ că mortul are fața întoarsă spre cer și vede“. Altfel spus, știu că sunt deopotrivă „întrupat“ și „destrupat“, că trăiesc și aici, și dincolo, că sunt făcut să pot privi spre cer și că, dacă această privire obosește, urmează dezastrul, prăbușirea fără sfârșit, neantul< „așa că aproape mă grăbesc./ îl ridic și, cu el în spate, încep/ o groapă. Pământul voia singur afară./ apoi pământul care voia singur afară se rupe sub mine./ și-am început să alunec, întâi încet,/ apoi mă prăbușesc printr-un pământ moale și cobor mai adânc (...)/ apoi alunec prin încremenire, mai jos, și nu mai e/ nimeni, și tot cad, tot mai jos, și rămâne/ doar prăbușirea< rece, neagră, de neoprit“ (el putrezește mai

CroniC{

decembrie 2010

hajtman Kornél

genezis

az isten most csak nézné ahogy elengedem kezed és pörögsz a szakadék felé aztán eltűnsz... a mélység széléről utánad nézek szádon mosoly melyet az a másfél óra égetett oda a hideg szél véresre harapja arcomat melyben érett tekinteted feküdt most eltűnsz és itt hagysz néhány lépést hogy egy életen át tanuljam

„Ő így válaszolt< Hallottam lépteidet a kertben, s féltem, mert meztelen vagyok, tehát elrejtőztem. De ő így szólt< Ki adta tudtodra, hogy meztelen vagy?” (Biblia) Teodor Dun[

repede). Moartea se apără destul de bine în această joacă serioasă „de-a viul“. Suficient de bine încât partida să se încheie cu o remiză. Compozită, pe alocuri trenantă, secțiunea a treia – carla – însumează ciclurile precedente> un el și o ea (fiecare crezându-l pe celălalt mort și fiecare fiind o mască a poetului, pe aceeași scindare „întrupat“/„destrupat“) se întâlnesc într-un cadru profund naumian, în care el își joacă de la început rolul de Orfeu< vede „un oraș de sare“, „făcut din liniște și mulți mesteceni“, cu „timp peste tot“> ea (carla) face, inițial, figură de Cătălină< are repere concrete, face gesturi explicabile, nu vede „cai albaștri“, crede că „la lumină nu ai cum să te uiți“ și nu e deloc obișnuită să i se vorbească „despre lucruri așa frumoase“. Încearcă să-l atragă în lumea ei („cred că îi era frică să fie viu apoi mi-a zis acolo întreaga liniște se va aduna lângă noi și m-am apropiat mai mult de el vroiam să audă că respir e doar un vis în care ești nicăieri îi spun e doar un vis trezește-te...“), dar sfârșește prin a se tranforma ea însăși> ființa începe să i se poetizeze (Cătălina devine Zenobie) și să se încreadă tot mai mult în darul lui de a înființa lumi prin simpla rostire< „cred c[ suntem 40

fericiți în unele nopți aud de parcă o mare se lovește de pereții casei noastre atunci miroase de parcă am fi înconjurați de lanuri întregi de trandafiri deși știu bine că nu cresc deloc pe aici îmi place să cred că vorbele lui rămân cu noi în camere// cu cât va vorbi mai mult despre trandafiri cu atât ei vor umple casa mai mult“. Până la urmă, va vedea ea însăși „orașul de sare“, „caii albaștri“ și trandafirii, fapt care, pentru el, echivalează cu împlinirea visului, cu reușita de a aduce la viață prin cuvânt, cu reunificarea ființei. În acest punct, însă, ambiguitatea revine> fie Orfeul douămiist nu are puterea de a rămâne spre a se bucura de visul împlinit, de comuniune („cînd am privit din nou era deja acolo și am văzut ceva albastru apropiindu-se și i-am strigat îi văd/ și el nu a auzit era deja acolo întors cu spatele și nu putea vedea cum se apropiau chiar se apropiau zeci de cai albaștri (...) e întocmai cum ai spus îi strigam numai că acum toate sunt adevărate și el stătea cu spatele (...) a rămas întors cu spatele nu a văzut cum toate se făceau deodată adevărate și el întors cu spatele nu vedea cât de frumos e totul și cât de aproape“), fie avem de-a face cu un Orfeu atipic, care nu mai întoarce privirea după Euridice...

ha már az ágy sem közös és ott állok egy avas gyertya mellett boldogan újrafogalmazva a teremtés könyvét ahol a bűnös én vagyok Éva pedig tiszta és boldog ... de így jobban megnézve a fenekén van egy szeplő

tested most szép nem mozdul mintha ki lennél tömve de csak halott vagy vajon emlékszel? az éjszakák, napokat karistoló percek most üvegkoporsóban márvány tested és méhek porozzák hajadba tűzött almafa virágot melyet az örök fáról szedtél mely megmutatta meztelenséged kezdetét

közös lehetne a párna is kígyóként tekereghetnénk egymáson almáid savanyú íze sem zavarna csak a tudat hogy te Éva vagy én Ádám és az ágyat még ki kell faragnom kettétörött az ágy, a párnák is kiszakadtak súlyos tollak koppannak vékony alakodon az ágy deszkái a magasba emelnek szálka sérti óvatos bőröd a vércseppeket számolom melyek a földre hullatva összeállnak és utat mutatnak a Paradicsomon kívülre ahol senkit nem zavar, hogy a tollak alatt a bőröd van a bőröd alatt pedig a húsod

örök randevú kifli alakú hold alatt vártam rád még valamikor az ős kertben ahol már messziről láttam melleid ringását kifli alakú hold alatt várok rád itt a langyos őszi éjjelben már messziről hallom cipőid kopogását kifli alakú hold alatt foglak várni egy új korban, ahol már alvázszámom is lesz és messziről fogom érezni radaromon chipjeid apró lüktetését

átlátszó testeden megtört a fény a falakra Roschard-teszteket rajzoltál Mire megérted visszajövök – mondtad és ujjaddal megpöckölted a fülemet táncolhattunk volna de csak mi ketten

Hajtman Kornél 1985-ben született Párkányban. 2005-ben érettségizett Esztergomban. Jelenleg a Pázmány Péter Katolikus Egyetem Bölcsészettudományi karán tanul magyar-hittan szakon. Főleg verseket ír. 41


Dsida Jenő

Născut pe 17 mai 1907 la Satu Mare, Dsida Jenő a studiat Dreptul la Cluj, unde a fost redactor la mai multe reviste. A tradus în maghiară poezie din latină, română, germană şi rusă (Catul, Baudelaire, Horaţiu, Puşkin, Eminescu etc.). A publicat volumele Leselkedő magány (Singurătatea la pândă, 1928)> Nagycsütörtök (Joia Mare, 1933)> Az angyalok citeráján (Pe ţitera îngerilor, 1938). A murit la 7 iunie 1938. I-a fost tradus în româneşte volumul Peisaj cu nori (Kriterion, 1974), cu o prefaţă de Ştefan Augustin Doinaş.

Legyen áldott

Binecuvântare

Legyen áldott a bánatosan forgó, kevés jót adó világ s benne az apró emberhangyák nyüzsgő céljaikkal.

Binecuvântată fie lumea care se roteşte trist, dătătoare de-atât de puţin bine, şi oamenii furnici ce mişună în ea cu ţelurile lor.

A folyókban legyen sok a hal, az erdőkben a vad s találják meg mások helyettem az élet békességét.

În râuri peşte mult să fie iar în păduri sălbăticiuni, în locul meu să afle alţii pacea vieţii.

Legyenek áldottak a nők, akik a szemembe kacagtak< Mézes legyen minden csókjuk, legyenek szép gyermekeik.

Binecuvântate fie femeile care mi-au zâmbit< dulci ca mierea să le fie sărutările, să aibă copii frumoşi.

S legyenek áldottak a szöszke fiúk, kik márciusi fényzuhogóban valami elhagyott mezőn csontjaimmal játszanak.

Şi binecuvântaţi fie băieţii blonzi care în lumina torenţială din martie pe un câmp părăsit se vor juca cu oasele mele.

Az utolsó miatyánk

Ultimul tatăl nostru

Parányi pirula. Itt a lámpaoltás. Miatyánk ki vagy a mennyekben! Megint egy sikoltás.

Pilule mici. Lumina se stinge. Tatăl nostru carele eşti în ceruri! Cineva iarăşi plânge.

Aludni, aludni, csend, nyugalom, béke. Szenteltessék meg a Te neved! Lesz-e ennek vége?

Să dormi, să dormi în pace De chinuri izbăvit. Sfinţească-se numele Tău. Când vor lua sfârşit? 43


Poesis interna\ional

verseK

decembrie 2010

Magas bácsi sóhajt, aki meghal, jól jár. Jöjjön el a Te országod! Hat az altató már.

Bătrânu-nalt oează, Să mori fără durere. Vie împărăţia Ta! Azi, şase somnifere.

Csillagok villognak. Hunyorogva int egy. Legyen meg a Te akaratod! Nekem minden mindegy.

Bat stele-n geam. Clipind Îmi face semne una. Facă-se voia Ta! De-acuma mi-e totuna!

traducere de Emil Giurgiuca Nagycsütörtök

Joia Mare

Nem volt csatlakozás. Hat óra késést jeleztek és a fullatag sötétben hat órát üldögéltem a kocsárdi váróteremben, nagycsütörtökön. Testem törött volt és nehéz a lelkem, mint ki sötétben titkos útnak indult, végzetes földön csillagok szavára, sors elől szökve, mégis szembe sorssal s finom ideggel érzi messziről nyomán lopódzó ellenségeit. Az ablakon túl mozdonyok zörögtek, a sűrű füst, mint roppant denevérszárny, legyintett arcul. Tompa borzalom fogott el, mély állati félelem. Körülnéztem< szerettem volna néhány szót váltani jó, meghitt emberekkel, de nyirkos éj volt és hideg sötét volt, Péter aludt, János aludt, Jakab aludt, Máté aludt és mind aludtak... Kövér csöppek indultak homlokomról s végigcsurogtak gyűrött arcomon.

Nu exista legătură. Au anunţat şase ore întârziere şi, în întunericul sufocant al sălii de aşteptare din Războieni, am zăbovit şase ore, în joia mare. Trupu-mi era frânt şi sufletul greu, ca cel pornit pe un drum tainic, la chemarea stelelor, pe un teritoriu fatal, fugind din calea sorţii, mereu în faţa sorţii, ce simte de departe, cu nervi fini, duşmanii ce se furişează pe urmele lui. Dincolo de geam zornăiau locomotive, fumul dens m-a pălit ca o uriaşă aripă de liliac. M-a cuprins o groază opacă, o frică animalică, adâncă. Am privit în jur< aş fi vrut să schimb câteva vorbe cu oameni buni, de încredere, dar era o noapte ceţoasă şi întuneric rece, Petru dormea, Ioan dormea, Iacob dormea, Matei dormea şi toţi dormeau... Picuri grei au pornit de pe fruntea mea şi s-au scurs de-a lungul feţei mototolite.

decembrie 2010

PoeZie

Poesis interna\ional

Előkotornám, megríkatnám kicsi furulyámat varázslatosan, szomorúan, szépen. Ameddig szem ellát a nagy mezőn, körém sötétlene népem átka, milliárd patkány. Megindulnék lassú lépésben, egyre furulyázva, valamerre az üveghegyeken túlra. S a világ nyomora mind az enyém lenne s úgy hömpölyögne cincogva, visongva, jajongva velem mint bűzös-fekete, végtelen árvíz.

Mi-aş dezgropa fluieraşul, l-aş face să plângă fermecător, trist şi frumos. Ar întuneca, cât vezi cu ochii marele câmp, blestemul poporului meu, miliarde de şobolani. Aş porni cu pas încet, cântând întruna, undeva dincolo de muntele de sticlă. Şi toată nefericirea lumii ar fi a mea şi ar năvăli chiţăind, în gemete şi ţipete cu mine, ca un potop nesfârşit, negru şi împuţit.

És hátam mögött, messze felvonnák a lobogókat, piros tüzeket gyújtanának az estben s felharsanna az öröm rivalgása.

Şi în spatele meu s-ar ridica steagurile, departe s-ar aprinde focuri roşii în noapte şi ar izbucni strigăte de bucurie.

Meredtszemű ősz

Toamnă cu ochi încremenit

Kiszivattyúzták az üvegburát, a lelkemet. Nincs benne hang, csak meredtszemű ősz. Csend és homály. A hullt levelek ágya mély, puha, selymes halom, de nem zörög turkáló láb nyomán, nem is zizeg. A varjú se csárog a jegenyén, csak tátogat. Halálos-némán teljesedik el a rendelés< Aki elfáradt, nincs kinek köszönjön, aludni megy. Az álmos űrben úgy úszik-lebeg sok furcsa vers, mint az ökörnyál udvarunkon, otthon, ősz elején.

Au vidat clopotul de sticlă, sufletul meu. Niciun sunet, doar toamnă cu ochi încremenit. Linişte şi obscuritate. Patul frunzelor căzute e un adânc, moale morman mătăsos, dar nu foşneşte sub picioarele ce-l răscolesc, nici nu fâşâie. Nici cioara nu croncăne în plop, doar clămpăne. Hotărârea se îndeplineşte cu muţenia morţii< cine a obosit n-are pe cine să salute, merge să doarmă. În golul somnoros plutesc-înoată multe poeme ciudate, ca firele de păianjen din curte, acasă, la începutul toamnei.

traducere de Andrei Dósa Hammelni legenda nyomán

După legenda din Hamelin

Jajgató, szürke alkonyat tereng. A hammelni furulyás legendáját idézem és megirígylem őt.

Pluteşte un amurg gri, plin de tânguială. Invoc legenda muzicantului din Hamelin şi îl invidiez.

Mert e városra is rászakadt az átok. Patkányok hemzsegnek a kertben, az uccán. Megemésztik a kamrákba-gyűjtött életet. Gond-patkányok, szegénység-patkányok, bánat-patkányok, bűn-patkányok, betegség-patkányok és halál-patkányok rondítanak be mindent feketére. Nem lehet lépni tőlük. Felkúsznak az alvó ágya-fejére s ajkába harapnak. S az emberek meghalnak, vagy megőrülnek.

Căci şi asupra acestui oraş a căzut blestemul. Şobolani mişună în grădină, pe stradă. Mistuie viaţa adunată în cămări. Şobolanii grijilor, şobolanii sărăciei, şobolanii amărăciunii, şobolanii păcatului, şobolanii bolilor şi şobolanii morţii pocesc totul, înnegresc totul. Nu poţi să mai calci de ei. Se caţără pe patul celui ce doarme şi îi muşcă gura. Oamenii mor sau îşi pierd minţile. 44

45


decembrie 2010

Constantin acosmei

Constantin Acosmei is a Romanian poet whose collection Jucăria mortului (“The Dead Man’s Toy”) has been published in three subsequently enlarged editions (1995, 2002, 2006). He holds a BA and an MA in Romanian and French Literatures from the University of Iaşi. Martin Woodside is a writer and translator whose work has appeared in numerous literary journals. In addition he’s published five books for children, and his chapbook of poems, Stationary Landscapes, came out in 2009. Martin spent 200910 on a Fulbright Fellowship in Romania, researching connections between contemporary Romanian and American poetries. Chris Tanasescu is a Romanian poet, academic, critic, and translator whose work has appeared in Romanian and international anthologies and publications. He teaches contemporary American poetry and creative writing, and Romanian prosody and poetic composition at the University of Bucharest where he earned a PhD in English with a thesis on rock poetry.

46

Poetry

Poesis interna\ional

REVERENŢĂ

TAKE A BOW

(m-am aplecat şi mi-am smuls covorul de sub picioare)

(I stoop low and I pull the carpet out from under my feet)

ARS AMANDI

ARS AMANDI

(mi-am închis fălcile cu mâna şi mi-am vârât pe rând vârful limbii în toate spărturile din măsele

(I closed my jaws with my hand and started to probe with my tongue all the holes in my teeth

atunci ai întins mâna şi ai început să îmi încâlceşti părul – apoi totul în jur s-a acoperit de mătreaţă)

then you reached out your hand and began to tousle my hair—so that everything around was showered with dandruff)

SOMN DULCE

SWEET SLEEP

(guma verzuie pe care o mestecam când am adormit

(the greenish gum which I chewed until sleeping

am găsit-o dimineaţă încleiată în părul încâlcit)

I found the next morning stuck in my matted hair)

DUMINICA SLĂBĂNOGULUI

SUNDAY OF THE PARALITIC

(mă aşez în genunchi cu pieptul lipit de calorifer – de patru zile nu mi-am mai văzut sângele îmi aduc aminte că se făcuse noapte şi m-au trimis să mă spăl când am stors cârpa am scăpat din braţe pe beton ligheanul de tablă şi am ascultat cum sare smalţul)

(I get down on my knees and press my chest against the radiator – it’s been four days since I last saw my blood I remember night had fallen so they sent me over to wash but when I tried to squeeze the cloth it slipped and I let the tin basin fall on the concrete floor stood there and listened to the coating come off)

47


Poesis interna\ional

Poetry

MICUL DEJUN

BREAKFAST

(azi dimineaţă am văzut un mort cu faţa plină de coşuri

(this morning I saw a dead man face full of pimples

m-am întors în cameră şi m-am lungit pe saltea

I returned to my room and lay on the mattress

mi-am închis pleoapele cu mâna şi mi-am tras pătura peste ochi)

closed the lids by hand and pulled the blanket over my eyes)

decembrie 2010

alexandru văsieş amintiri din anul naşterii *** aşteptarea te-a făcut doar mai frumoasă şi mai lungă dintr-un pământ liber gol creşteai singură cu o păpuşă mai aproape decât oricine puteai auzi cum respiră un plămân plastifiat alături de tine torcea şi o pisică galbenă mirosind a copilărie solitară

RELATAREA UNUI COPIL Într-o zi tatăl meu a venit acasă beat, a traversat holul şi s-a prăbuşit îmbrăcat pe patul cu arcuri din dormitor. În casă era cald. După câteva minute s-a năpustit izbindu-se de pereţi către baie, dar nu a mai ajuns până acolo şi a vomat de câteva ori pe linoleumul din hol, apoi s-a întors încet în dormitor. Atunci eu am ieşit din bucătărie, m-am încălţat cu sandalele, mi-am făcut avânt, am strigat “Pârtie!” şi am început să mă dau pe gheaţă, alunecând pe voma tatălui meu. M-am jucat aşa mai multă vreme (am căzut de câteva ori dar m-am ridicat imediat şi am luat-o de la capăt), până când uşa de la intrare s-a deschis şi mama m-a prins din viteză în braţe, scăpând sacoşa cu legume din mâna stângă.

A CHILD’S ACCOUNT One day, my father came home drunk and crossed the hall to his bedroom, flopping down on the springy mattress with all his clothes on. e house was warm. Aer a few minutes, he rushed out of the room, bumping off the walls towards the bathroom but didn’t quite make it, throwing up several times on the linoleum floor, then heading back slowly to the bedroom. I came out of the kitchen, put on my sandals, gathered up steam and yelled out “clear the way!” en I started skating over my father’s vomit. I played that way awhile (and fell a few times but got up right away and started again), and was going full speed when the front door swung open and mother caught me in her arms, dropping the bag of vegetables in her le hand.

translated by Martin Woodside and Chris Tanasescu

Alexandru Văsieş (n. 1993, Bistriţa) este elev în clasa a XI-a la Colegiul Naţional „Andrei Mureşanu” din Bistriţa. La numai 17 ani, Alexandru Văsieş arată în momentele sale de vârf ca un poet gata format, care încearcă însă tot timpul să găsească, să moduleze acordul de fineţe între vulnerabilitate şi forţă, între precizie şi revărsare torenţială, între formă şi conţinut. Atât de rare sunt cazurile de maturitate la o asemenea vârstă încât poezia lui A.V. are ceva din mecanismul misterios al unei combustii spontane. El ar putea descoperi în anii următori că literatura e, vorba lui Tudor Ţopa, „un om fără milă”, iar atunci nu-i va rămâne decât să renunţe la scris sau să devină un scriitor de primă mână al deceniilor următoare.

(Claudiu Komartin) 48

nu-ţi fie frică n-o să păţeşti nimic doctorul nu vrea decât să te vadă şi să se joace cu tine dacă eşti cuminte şi nu plângi când ajungem acasă în camera noastră o să mâncăm şi o să te spăl ca pe o domnişoară nu nu nu nu nu nu nu nu nu o atingeţi aşa voi nu nu ştiţi că e moale şi nu nu vrea decât să stea nu nu să se joace e prea nu nu e prea mică acum nu nu poate scăpa din nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu voi rămâne singură niciodată niciodată niciodată nu-i aşa?

*** un copil rămâne un copil oricât de mult i-ai alungi membrele oricât de mult l-ai tortura cu jucăriile şi prostiile adulţilor poţi să-l tragi cât vrei de păr să-l mângâi pe spate să te joci cu degetele murdar în palmele lui şi să-i zâmbeşti rece şi rar 49


DeBut

Poesis interna\ional

niciodată nu se va căţăra cineva în părul meu niciodată nu voi fi mai gol şi mai provocator decât acum cu pielea mea prea scurtă pe care o tot întind să-mi ascundă cactuşii care-mi apar primăvara în palme şi îmi cresc în gură când voi fi mare vreau să fiu pescar pe un lac de nuferi negri sau pe o mare de petrol de unde voi scoate din când în când câte o captură rară un peşte viu cu perfuzii acum pot să mă spăl puricii se plimbă pe mine şi vor să muşte cât mai adânc eu sunt iritat tot pe gât miros a cauciuc şi a teamă dar puricii se plimbă pe mine le aud marşul şi comandantul cu o voce încărcată de atâta supt ce curaj au tocmai acum să creadă că mai găsesc ceva pe mine în mine spălatul pe mâini e excursia mea într-o lume veche de care nu mă mai satur mă eliberează de toate atingerile pe care le-am cunoscut + toate dansurile lascive care mi s-au întipărit în palme ca amprentele unui psihopat care omoară doar femei cu picioare puternice.

*** vei atârna de mine fără umbră vei fi mai uşoară şi o să mă jupoi până voi rămâne doar cu răutăţile mele fripturi spectaculoase arse în sânge aşa cum spuneai nu mai cred nimic înafară de munţii mei albi sunt un câine care îşi caută oasele să le ascundă pentru mai târziu când oamenii nu vor mai servi decât pâine uscată şi maţe putrede la mesele înalte şi reci. cu lingurile lor ca nişte labe de urs.

50

decembrie 2010

DeBut

decembrie 2010

*** când spuneai că vrei să îţi cunoşti mai bine dumnezeul religia învăţăturile nu te-am lăsat să dormi pentru că aveam ochii roşii şi am fugit amândoi în noaptea aia ne-am întâlnit la mijlocul credinţelor noastre la mijlocul unui drum fără trafic şi mă călcai pe picioare ca şi cum nu ştiai dansul somnului şi mă călcai pe piept să-mi adânceşti inima mi-era frică să mai fac baie cu tine să te las să mă speli pe spate de acum când voi ieşi din baie nu voi mai uita robinetul deschis pentru că sub apă nimeni nu mă aude strigând sau înjurând de acum voi dormi într-un leagăn de abanos.

*** suntem răi cu tine suntem toţi răi cu tine şi vrem să plângi vrem să oezi până nu vei mai avea voce eşti jucăria noastră şi te lovim vrem să plângi pentru toată lumea cui îi mai pasă că te vei prăbuşi curând? poţi să urli cât vrei de aici auzim doar râsete şi chiuituri pentru că suntem lilieci şi stăm ca liliecii în momente ca astea sângele curge greu sângele aproape nu mai e sânge sângele se preface în antigel în zilele noastre cele mai bune te vom lăsa să mai simţi ce este căldura de om doar cât să te umfli şi să speri apoi vom fugi fără să ştii care încotro. vom ieşi doar noaptea din colţurile noastre mai reci decât nişte oseminte putrede ne-ai minţit tocmai tu.

51

Poesis interna\ional


ProZ{

decembrie 2010

Poesis interna\ional

Sex-appealul misionări\elor

S

e duc la barul din apropierea Registrului Comerţului unde aşteaptă la o masă din colţ un nene mărunţel, cu mustăcioară, trecut binişor de cincizeci de ani ca majoritatea ăstora din peninsulă. Toţi sunt ceva mai copţi> Guido e la fel, e binişor trecut de cincizeci de ani şi au putane tinere. Fac prezentările< – Ilie mă numesc, io sono investitor. – Antonio, ăsta e numele meu şi sunt asemenea investitor. Am aici la o comună o fabrica de împachetat detergenţi pentru spălat farfuriile la bucătărie. – De ambalat se spune corect. – Mi scusi. Am o firma acolo şi merge şi nu merge. Nu e bine la România pentru bisnis. E multă birocraţie şi nimeni nu plăteşte facturile, înţelegi? Aşa ceva în Europa nu se poate. Eu nu pricepe deloc cum vine treaba asta, să scrii pe factură că plăteşte după ce se vinde, ma cum se pote asta, cum să plăteşte după ce se vinde, nu e bine asta, e una porcheria rumena, ceva detestabile şi incredibile, adică tu vii cu marfa, cum e la mine situaţia, am eu detergenti frumos pregătit, materia prima de la Italia, vin cu marfa la en grosul tău, înţelegi, zic buon giorno, tu răspunzi, întreb dacă vrei detergenti frumos împachetat, materia prima de la Italia, tu eşti şeful de la en gros, înţelegi, şi te uiţi la mine ca şi cum nu ai capito, înţelegi la mine, întreb, tu zici, da, da, cum să nu, şi spui la mine tot felul de vorbe anapoda, aşa se zice, e bine cum zic, anapo-

Daniel vighi da, dragii amicii miei, spui că la sate şi la oraşe la Romania nu există asemenea detergenti din aceştia, că există ceva la sate care se spune cenushia cu care fac contadini, ţăranii de la sate fac ceva care se zice leshia. – Cenuşă şi leşie. Ştiu ce zici, astea erau pe vremuri ca să spele cu ele, îmi aduc aminte de la bunica mea, da’ nu mai e chiar aşa, patronul de la en gros te-a minţit, a profitat de faptul că nu cunoşti realitatea de la noi şi te-a păcălit ca să accepţi să te plătească pe măsura vânzării. – Aşa cum zici, care nu e nicio măsură, porco di cane, că nu are niciodată bani, toţi fac aşa, şi mergi ca la chiesa, cum merg cerşetori la trepte la biserică, aşa treci pe la ei şi spui< “ai ceva bani pentru mine?” şi el se uită la tine nu prea frumos, ca la un ceva zero, zice de unde bani dacă nu se vinde detergenti, nu se vinde şi gata, e gata, nu merge, la reveder, arrivederci, ciao, du-te la dracu’ cu detergenti pentru vase că nu trebe la nimeni că la Romania uomini utilizeaze leshia din cenushia. Pe când discută ei la cafenea se petrece inevitabilul – ceea ce multă vreme va fi să fie duşmanul cel mai de temut al lui Ilie Şfeic în drumul lui spre capitalismul italo-romena, vorba lui socio ăştia ai lui< ba Guido, ba Antonio, ba Lorenzo, ba cine îi mai şi ştie. Pe când vorbesc ei mai cu spor despre cum stăm din punct de vedere al realităţilor româneşti la capitolul detergenţilor pentru vesela din bucătărie, pe când tocmai este el pe punc52

tul de a rezolva definitiv minciuna gogonată cu leşia care, chipurile, şi azi ar fi să fie detergent valabil, pe când tocmai aceste lucruri sunt pe cale de rezolvare se produce, ca de obicei, de altfel, un fapt aproape inevitabil< apare fata cea frumoasă, tânără şi înfloritoare, asemenea unei margarete, a unei roze, o căpşunică delicioasă. Se uită firmele reunite italo-romena la ale ei coapse dezvelite frumos de fustiţa mini, se uită ele mai apoi la mijlocelul dezvelit de tricoul mititel, se lasă învăluite de un irezisitibil sexappeal care le cutreieră pe deasupra capetelor, peste masă, peste farfurioare şi ceşcuţe. Fetica se apropie şi le gângureşte ceva, nici nu pricep în primul moment ce vrea, se opresc din discuţiile despre afaceri şi nu înţeleg ce vrea, ce probleme sunt de rezolvat. Se uită înmuiaţi de efluviile delicate ale sex appeal-ului şi ascultă şi zău că nu pricep nimic> abia într-un târziu, dedat cu mrejele feminine autohtone şi, de bună seamă, cu limba romena a fetei, Ilie se dumireşte ce vrea, se smulge din vraja ei la care el a participat mai mult printr-un fel de efect de contagiune şi solidaritate de simţire cu cei de la masă care se uită stârniţi, cu ochii şi privirile lor de investitori italo-romeni pleoştiţi la fetică. Nu pricep, normal să nu priceapă, aşa că Ilie descifrează ceea ce le spune frumuseţea fragedă. E un soi de misionar pătruns în bar dar şi un agent comercial, o apariţie şi din acest fel şi de celălalt, un misionar-agentcomercial cu sex appeal care le spune

ceva despre iniţierea în tainele managementului modern, de inspiraţie americană, care organizează la noi în România consulting gratuit pentru afaceri. Aşa e treaba, le spune şi îi invită, veniţi, nu costă, zice, aveţi şansa să realizaţi afacerile dumneavoastră în manieră mult mai profitabilă după frecventarea seminarului nostru. Nu înţelegem, răspund vrăjitele firme italo-romena cu ochii fixaţi pe mijlocelul fetei, pe coapsele ei, pe fesele strânse în fustiţa mini, nu înţelegem, bâiguie adormiţi, răpiţi şi furaţi, cu luciditatea ferfeniţă. Ilie explică şi ei ascultă şi nu prea, între timp mai vine o fetică, o colegă a celei dintâi, are în pieptul ei cu tricouaş frumuşel, abia acoperind cu sfiiciune sânii feciorelnici, o legitimaţie din aceea cum au firmele de consultanţă americane sau participanţii la manifestări internaţionale< un fel de agrafă cap de crocodil din nichel, apoi legitimaţia mare, din plastic, inscripţionată cu numele Seminarul internaţional de management creştin. Ia te uită, zic firmele italo-romena< cum management creştin? La ei, la Peninsulă, aşa ceva nu există? Papa e cu ale lui, capitaliştii cu ale lor, fiecare îşi vede de treburile care îi revin, nu se încalecă şi nici nu există asemenea minunate apariţii de misionari-agenţi-comerciali cu fustiţe atât de ca lumea şi cu un sex appeal atât de firav şi subtil. Zău că aşa ceva la Peninsulă nu există. “Cu atât mai mult ar fi bine să participaţi”, susură frumuseţile de misionăriţe cu îndeletniciri de agenţi comerciali. Să nu rataţi ocazia, zic, şi scot din genţile lor de misionăriţe ceva, o broşurică mignonă, color redactată şi tipărită cu un text care spune că azi afli o idee care mâine poate să dea roade. Nu rata nimic, niciodată nu se ştie de unde sare iepurele unei afaceri rodnice, scrie acolo în broşurica promoţională şi Ilie dă din cap cucerit de sloganul acela promoţional, cel puţin la fel cum firmele italo-romena fură cucerite de sex-appealul misionăriţelor. * – Mergem la seminar, întreabă, şi italo-romenii se uită la el amuzaţi. – Văd că vrei să te faci capitalist foarte serios, îi spune Guido preocupat, pe când urcă în BMW-ul lui cam

ponosit, numai bun, altfel, pentru asemenea daraveri la marginea lumii. – Mergem, încuviinţează cei doi şi fetele cele frumoase urcă şi ele fără multă sfială, ba chiar cu un firesc care îl izbeşte neplăcut pe Şfeic, obişnuit cu mai multă precauţie a relaţiilor dintre semeni. Fetele indică pe unde să meargă, la destra, la sinistra, pe aici, pe dincolo, stop la roşu, dă-i drumu, ţine-o tot înainte şi vezi că poţi să te strecori aşa, bun, e bine. În tot cazu’ capitaliştii italieni se pricep deja, cunosc străzile, înţeleg cum poţi ajunge de la piaţa Protopop Achimescu la strada Martirii din decembrie, altfel nume noi pe care băştinaşii mai greu le învaţă, ei rămân cu ale lor, Gheorghi Dimitrov colţ cu Iosif Rangheţ, sau bulevardul Lenin cu Leontin Sălăjan. Doar veneticii ăştia care au dat năvală de când cu investiţiile străine învaţă repede denumirile noi, se acomodează una, două cu pieţe, localuri, cluburi. Aşadar merg la sinistra, apucă spre destra, avanti, zic, se încurajează şi fetele cele cu aspect de misionăriţe rîd de nu mai pot, le place a dracu’ cum se descurcă capitaliştii, italo-romenii rîd şi ei, le place să se scalde în admiraţia fetelor< „se simt bine cu putanele astea cu înfăţişare de preotese”, îşi spune încurcat în barbă Şfeic asistând la veselia din BMW-ul obosit dar, totuşi, cu număr de Italia, de la Padova, de loc din piaţa aceea largă străjuită de statui pe nume Prato della Vale. Stooop! Aici, strigă fetiţele. Au ajuns pe o străduţă umbrită de castani, străbătută de puful acela specific din luna iunie. Stoop, strigă şi BMWul chiuie din toate încheieturile lui bătrâne, oftează, sughite. Moare. Coboară din autoturism plini de voie bună, excitaţi de perspectiva unei ceva, o aventură. „Ăştia în veac de veac nu vor ajunge capitalişti”, îşi spune Şfeic, le place mai mult vânzoleala decât munca serioasă, îşi spune pe când tocmai se adună în faţa intrării la casa de pe străduţa umbrită de platani cu o placă mare, albă, cu înflorituri pe margini< CAPELA CREŞTINĂ LOGOS SPERMATIKOS, scrie acolo negru pe alb şi comunitatea italo-romena chicoteşte foarte excitată< ia, te uită, e ceva cu spermatikos, zice, vă place fetelor aici la CAPELA CREŞTINĂ LOGOS SPERMATIKOS, le întreabă şi ele pornesc a chicoti, cum să nu le placă dacă aici lucrează, adică nici nar putea spune aşa, nu lucrează, e 53

aproape voluntariat ce fac, merg cu fetele celelalte şi găsesc muşterii pentru dezbatere, pentru workshop, înţelegeţi, domnilor? – Înţelegem, le răspunde destul de sumbru Şfeic din cauză că se arată foarte preocupat de soarta viitorului. Intră. Intrăm odată? Hai, domnii. Pătrund sfioşi într-un spaţiu plicticos, o sală cu podele şi lambriuri, pe pereţi îndemnuri spre bogăţie, prosperitate şi credinţă. Dau din cap intimidaţi spre cei dinlăuntru, misionăriţele ridică din mână, linişte, strigă, deşi e tăcere în sala aceea, n-ar putea spune că e gălăgie, doar aşa o şuşoteală înceată a unor oameni preocupaţi, care nu au timp de pierdut, ceea ce li se şi spune< domnilor, strigă una dintre însoţitoarele grupului italo-romenesc, vorba lui Guido, domnilor, puţină linişte, nu suntem aici ca să pierdem vremea, interesul dumneavoastră şi al nostru este tocmai să nu pierdem vremea. Se aud mai multe mormăieli încurajatoare, chiar aşa, toţi ştiu prea bine că banii, ehe, banii care zice poporul ar fi ochiul dracului, se fac în timp, putem discuta treaba asta. Numai că nu mai discută nimic, deoarece tocmai vine pedagogul-misionar, puţintică răbdare, strigă cealaltă fetică-misionar, doar câteva minute şi începem întâlnirea noastră, zice, şi zumzăitul se reia molcom, asemenea vântului care foşneşte prin coroanele platanilor şi dacă ar fi careva curios să înregistreze pe un casetofon foşnetul acesta al lor ar avea sentimentul că este chiar aici, în mijlocul acestei săli a CAPELEI CREŞTINE LOGOS SPERMATIKOS. Comunitatea italoromena îşi caută loc în faţă< “pardon, pardon, mi scusi”, spun, şi colegii de workshop îi privesc intimidaţi plăcut, iată ce înseamnă capitalismul< mobilitatea capitalului, globalizare, se mută capitalurile şi vin şi la noi, aşa par să spună privirile tihnite şi îndatoritoare ale participanţilor la workshopul al cărui titlul - LUMEA BANILOR ŞI LUMEA LUI DUMNEZEU - este scris mare pe un fel de tablă stranie, mai ales pentru Guido şi Antonio care n-au mai văzut aşa ceva, ei provin dintr-o ţară majoritar catolică şi acest lucru este de înţeles, nu-i aşa Guido, îl întreabă Şfeic, că doar acolo la voi stă papa, în fond nu întâmplător au românii vorba populară< “drept cine te crezi tu, papa de la Roma?” Aşa îşi spun unii, altora când vreun seamăn


Poesis interna\ional

de-al nostru valah are o părere atât de bună despre sine încât nu-i mai poţi ajunge cu prăjina la nas, o altă expresie poporană. “Ce vrei, nu înţeleg ce spui”, îi bolboroseşte Guido< “ce treabă ai cu Papa?” “A, nimic, chiar nimic, ziceam numai că voi sunteţi catolici majoritari din cauză că papa e acolo la voi.” Nu apucă să răspundă Guido cum e treaba că intră o doamnă care pare a fi pastor, conferenţiar sau, mă rog, ceva din amândouă. Italo-romenii se holbează la ea, are ca la patruzeci de ani, un corp foarte şic are pastorul-conferenţiar, arată bine, nişte sâni puternici se arată de sub o bluziţă strânsă, de culoare mov, şi a dracu’ să fiu dacă nu se întrevăd sfârcurile, ai zice că nici nu poartă sutien şi chiar aşa şi e. Poartă sutien sau nu, se întreabă comunitatea de afaceri italo-romena. Nu poartă. În timp ce italo-romeni se confruntau cu asemenea dileme, pastorul-conferenţiar ajunge la masă, la catedră, îşi pune o frumoasă pereche de ochelari cu rame elegante, se întoarce din profil, priveşte deodată dusă pe gânduri la titlul mare scris pe tablă ca şi când ar încerca săi stoarcă toate semnificaţiile. Se lasă o linişte mare şi doamna se întoarce spre ei cu un aer aproape visător. Puţin mesianic. Vag prevestitor. “E vremea să înceteze această multiseculară dihonie între ban şi bunul Dumnezeu”. Se întoarce Guido spre Şfeic Ilie şi-l întreabă precipitat< “ma, mio amico, ce e aia dihonia?” Ilie dă din mână, îi strecoară scurt sensul mai uşor de înţeles< “dihonia e supărare, ceartă, ai capito?” “Si, si, molto interesant< dihonia, zici? Chiar aşa e, mare dihonia între il dio şi dolar, şi zici că doamna asta fără sutien vrea să o rezolve, e bine”. Şfeic îl străfulgeră din ochi, e vremea să nu mai facem mişto de toate cele, par să-i spună privirile lui mustrătoare viitorului asociat. Între timp conferinţa continuă, doamna se agită, cântă vocalele, se opreşte ca să tragă după ea asistenţa prin tăcerea semnificativă a pauzelor de gândire pe care şi le permite, la care îi îndeamnă. Femeia le spune, şi translatoarea o îngână repede, repede, în acelaşi fel cântat puţin< – Tu trebuie să fii bogat, omule, să nu-ţi fie ruşine de treaba asta, de chemarea asta la care te îmbie Domnul care nu vrea căderea creaturilor sale, îmbogăţeşte-te, robule şi dreptmăritorule mieluşel, fii bogat, smul-

ProZ{ ge-te din sărăcia în care te-a născut maica ta. La asemenea vorbe toţi cei din sală se uită ca drogaţi, cel puţin aşa îi par lui Şfeic care îi priveşte cu atenţie. Guido trage ca de obicei ocheade primprejur după frumuseţile locului, la fel şi celălalt< ”Alta nu aveţi în minte decât femeile”, le spune şuierat şi puţintel agasat. “Chiar şi aici, în sfânt locaşul acesta, să nu poţi tu să te dezbari de meteahna asta care pe mine unul nu mă deranjează, dacă n-ar fi să fie obligaţia de a face treabă. Vrem să devenim capitalişti sau de-ăştia, cum le spune, casanove rătăcitoare pe la tot felul de icoane ?”. – Puţin ne uităm şi la viitoarele patroane, în fond putem foarte bine să fim şi una şi alta, mai şi trăim viaţa, nu ne chinuim încontinuu, ce, ai două vieţi, mio socio? – Asta aşa e, nu avem, aşa că mai bine să fim eficienţi, înţelegi, să nu pierdem vremea. Mai bine să ascultăm ce spune madona asta cu sfârcurile abia dosite dincolo de bluza de mătase< “Ascultă, rob al Domnului, trebuie să doreşti prosperitatea ta, a familiei tale şi a poporului din mijlocul căruia te-ai ivit!” “Asta cam aşa-i” încuviinţează intimidat Ilie< “nu eşti fericit doar când eşti sărac asemenea lui tanti Mărioara XE "tanti Mărioara" , fosta nevastă a lui conu Jorj, mecanicul de locomotivă”. Linişte, se lasă din nou o linişte pilduitoare şi vocea păstoriţei, a misionariţei se înalţă melodioasă în marea năucă de participanţi la workshop< “ascultă la mine, înveţi şi vei progresa, orice idee înseamnă bani. Să facem bani, e vremea să fim bogaţi, să nu mai stăm la marginea istoriei, să nu mai fim pastorali, fără vlagă”. Dă din cap emoţionat Ilie Şfeic. Se întoarce spre cei doi şi le şopteşte înfrigurat< – Voi, în calitatea voastră de macaronari care nu aţi trăit în epoca de aur, nu ştiţi ce e cu societatea comunistă multilaterală, mai bine ascultaţi la misionăriţa asta aşa de sexi cu bluziţă vaporoasă cum ne îndeamnă la prosperitate< “veniţi de vă îmbogăţiţi, robi ai Domnului, sărăcia este un păcat greu, nu este nimic mai groaznic decât sărăcia, nimic mai neomenesc, nimic mai înspăimântător, e vremea să ai, să dobîndeşti, să fii tu însuţi prin tine şi prin banii tăi, să urci calm în Opelul tău, în Volswage54

decembrie 2010

nul tău, în Merţanul tău, în al tău Ford Mondeo, robule al lui Dumnezeu.” Pe măsură ce domniţa cu sfârcuri ivite de sub bluză rostea cele de mai sus, asistenţa părea adormită asemenea narcomanilor, asemenea ălora de prin mănăstirile musulmane, a dervişilor învârtitori care intră în transă, se extaziază treptat, îşi pierd firea, capul şi toate cele, “haleluiah”, zice mulţimea, mai apoi subliniază prin anumite sintagme cu valoare vocativă după cum urmează. Spre exemplu, domniţa zice aşa< "Aminteşte-ţi de Iehova, Dumnezeul tău, pentru că el ţi-a dat puterea să fii prosper" (Deuteronom, 8<18). “Nu te teme de Mamona, nu-ţi fie frică de arginţi că Domnul i-a făcut pentru tine, ca să-i ai”. “Halelujah”, se aude ca un fel de geamăt sexual, “aşai, Doamne”, murmură din când în când mulţimea seminarizată, aţâţată de vorbe, de spusele femeii< “nu te teme, mielule, de Mamonna, Domnul Dumnezeul tău te vrea cu bani, de când am apucat pe căile preoţiei miam legat viaţa de menirea asta minunată prin care mi-am dorit să împac bogăţia cu credinţa şi i-am căutat pe cei bogaţi din Cartea Sfântă şi i-am găsit pentru tine, miel al Domnului”. “Halelujah”, murmură seminarul, “halelujah”, zice, şi misionăriţa revarsă asupra lor un şuvoi de personaje din vechime< Abraham, şi Iacob, şi Moise, şi David, şi Solomon, şi Isaia, şi Ieremia. Halelujah, binecuvântat fie Domnul în veacul veacurilor… şi Neemia, şi Elisei, şi Elia< “nu uitaţi darurile scumpe pe care I le-au adus Magii, Pruncului< aur în sipete mari” “Halelujah”, murmură seminarul, “halelujah”, zice. “Ajută-mă, Doamne, să plătesc la timp facturile, să am grijă de bunul mers al afacerilor mele, să nu întârzii la achitarea impozitelor, aşa să fie, amin, amin, zic vouă, că cei care nu vor plăti la timp şi cu bună credinţă vor ajunge în Iadul plin de executori judecătoreşti şi faliment se va numi el în veacul veacurilor”. – Pauză, strigă o ministrantă, o jună preoteasă din aceea care i-a acostat şi pe ei. Vă rog să treceţi pe la contabilitate, să achitaţi contravaloarea workshopului, strigă ministranta şi mulţimea se dezmeticeşte ca dintr-o scufundare în extaz.

(fragment de roman)

ioan moldovan

Scurtă proză Câtă vreme trecuse de când nu ne văzuserăm? O viaţă. Eram în viaţă, bătrâni, aproape foarte bătrâni. Sosind, totuşi, la nuntă, în mulţimea de invitaţi călătorind prin locuri încă răcoroase, la început de primăvară, seara, printre prunii şi merii şi vişinii încă neînverziţi, mergând tăcuţi spre Sala de Petreceri, noi nu ne mai vedeam . Iar tu erai singură, pornită parcă să rupi – de îndată ce ai fi avut ocazia – distanţa dintre noi. Ai şi făcut-o. Habar n-am de unde ai făcut rost de două biciclete, m-ai îndemnat din privire să te urmez, te-am urmat. Te-am urmat plin de vinovăţie faţă de buna mea Stăpână care, nemaiputând suporta avansurile tale neruşinate (bătrâni, aproape foarte bătrâni?)şi ardoarea mea neascunsă, a plecat. Am aflat că plecase de la o doamnă mai înţeleaptă care, pur-şi-simplu înlăcrimată, mi-a şoptit< — A plecat, domnu’ Moldovan, a plecat. Şi-atunci, ca în tinereţe, când iubita mea – ca luată de un vârtej noros – mai fugise o dată de lângă complicităţile mele (să fi fost ele reale?), m-am luat după ea, disperat, înfricoşat, gata să ies din vis. Şi ieşind.

Albastru ultramarin sub pleoape uneori când le apeşi obosit şi pe pereţii caselor din ţara mea în spuza de pe obraji şi de pe coapsele puşcăriaşelor duse la îmbăiat trotuare flori umede vecini – o imensă maşinărie părăsind lumea o glorie cu legăturica în spate muzici demente ca într-un loc unde nu mai mergem şi-l visăm în uitarea a toate 55


Poesis interna\ional

PoeZie

decembrie 2010

Miercuri de noiembrie

De lucru

Am pus clei să se prindă şoricelul şi acum mi-e frică să mărturisesc

Stricat de viaţă stricat de neviaţă de gât cu mainimicul care mi-s un aparat de fabricat toxine greaţă mă mai prezint doar ca trimis de Vechiul Tărâm de unde am venit ca să dărâm pe-aici ce e de dărâmat dar nu mai e de lucru – pace iar îngerul mi s-a-ncruntat s-a pus în somn suspină doar şi tace

caraghios, de o mie de ori înfricoşat de vederile colorate din timpul somnului lăudate de toţi nutriţioniştii puşi pe căpătuială vesel doar în vis şi şi acolo doar în trecere atât cât fericit îl strâng în braţe pe cel de-al doilea tată deşi în braţele mele s-a înmuiat el căzând greoi în faţa liului pe cimentul răcoros

PoeZie

decembrie 2010

Tot februarie

care nu mai urcă pe nimeni nicăieri

Un singur poem S-a cam golit sacul cu motive A sărăcit mama cu energii S-a răcit limba cu bunătăţi de pomană Trei pliuri noi pe burta zilei Trei riduri noi pe lângă cele nouăsutenouăzecişişapte vechi Mormolocii de ceară din urechi s-au făcut broaşte Noroiul continuă să ne împroaşte Boaşele vedetelor porno s-au învineţit Zeul indic s-a învechit de tot şi mai tare s-a fâlfâit Mânjii nu mai sunt decât carne de mânzat Degeaba luptătorul de sumo împrăştie sare în arenă mai pe-nserat Obrajii sfârcurile fondurile de deplasare s-au supt Ticăie pe masa ondulatorie călimara umflată de vânt Năstase Tănase şi alte alunecări de pământ

Tren de întoarcere

După ce am vestit ce-am vestit nu-mi mai iese nimic în lume aştept doar să răspundă unul sau altul dintre fii răspunsul lor – ca iarba ca frunza şi iarba într-o mică redacţie în care din când în când vine vreun nebun şi astfel ne înmulţim o ceaţă silitoare ca-n ţările prestigioase şi irecuperabile aici şi-n orice crâşmă în vreun colţ e-o pată roz şi-n jurul ei doar biluţe verzi cu zumzetul şi sănătatea lor de fiinţe tinere trebuie să ai răbdare până la urmă ţi se ridică singură casa şi te înghite cât ai zice

Alt singur poem

Înainte de moarte voi deveni tot mai politicos tot mai solemn Iată un vis ca lumea Scrisul tot mai gros Instrumentele stilul nu vor mai fi de nici un folos Părinţii înveseliţi tot mai strâns mă vor îmbrăţişa Eu însumi îmbrăţişându-i nu-i voi mai lăsa să-mi pună urechea pe creierul stins Lacrimile noastre nu vor mai avea vreun învins Numai într-un tren de întoarcere mai pot scrie Cu litere care mă tem că nu mai pot să învie Ca în poveste Dimpotrivă, pe dos Înaintea aproape că nu mai este Dar ce lungă şi sângeroasă poveste

Un sac de piele plin cu apă călâie Sunt. Un sac umblător apatic Câte-un boschetar sugând lămâia pubelei Mă înghionteşte cu cotul De-mi sună apa-n sac. Dar nici eu nu pot şti totul. Tocmai de-aceea vine-o elevă de la Şcoala Normală Şi se trânteşte nonşalant peste mine Eu sunt salteaua ei cea mai odihnitoare Sub soarele ce răsare şi astăzi din veşnicul verdele soare.

(din volumul Mainimicul, `n curs de apari\ie la Editura Cartea Rom]neasc[)

56

57

Poesis interna\ional


Poetry

decembrie 2010

Props

attila F. Balázs Attila F. Balázs was born on 15 January 1954 in T]rgu Mure;, Romania. A graduate of the Institute of Catholic Theology in Alba Iulia, he has lived in Bratislava (Slovakia) since 1989. He has published ten books of poetry and numerous translations. In 1994 he received the first “Madach” award for his poetry. His poetry has been translated and published in anthologies and literary reviews in Slovakia, Hungary, the Czech Republic, Slovenia and Romania.

in my 2 x 4 room I have gathered rags from stolen attics centenary bowls decanters woolcards ancient painted and carved pots flax tresses inkpots pestle mortars sheep bells meat jacks that all were strung in my collection including the beloved books I carefully packed in logically elaborated disorder each time I moved and I did not accept any intrusion I gave the honest-minded maid who set the house in order a free day then I waited in the benumbing silence’s trap for something I was never able to name whispers and intuition on the shell’s wave.

The Crumbled Town where is the town I came to unexpectedly on that day in January a stranger in the identical route’s labyrinth… I look for highways that once were mine stuck to my legs Bod Péter, Damjanich, Kosztolányi, Erkel, Martinovics, Gyulai, Kossuth, Móricz, Csokonai, Katona, Mikes, Kisfaludy, Mikszáth, Tinódi, Berzsenyi, Eötvös, Szigligeti, Kölcsey, Fadrusz, Deák, Balassi – they all have run away and now unknown street names walk down the streets I’m lost forever. on Csoma Sándor’s statue some turtle doves swagger and leave droppings putting whitness on its eyes blinding the undying man an endless prudent atitude hey hey swallows and Balcanic turtle doves in the central market in the lustre without shininess in parks in new blocks-of-flats and abandoned houses

58

59

Poesis interna\ional


Poesis interna\ional

Poetry

decembrie 2010

Antologiile formatoare (II) all these places you put your nests hey go the cuckoo look for your home somewhere else a pilgrim in another country

Întotdeauna Vînt potrivit pînă la tare

In The Backstage what nobody says< he is an orphan and melts like any colored steam in the inclined sky or he loses himself in the large world a trembling letter written on a freight train a sign in the man’s history a lost trace< is this the truth or just the imagination’s land? the face crumbled on the old decorations we ate like strangers death’s youth looks for her own life and if she does not find it she has the appearance of an orphan having the parents alive inappropriate cloth only what can make us invisible is undying only what can be lived is death is the pathway blocked? shall we believe the world turns round with it?

translated by Sue Wootton

In Endless Awaiting In my upholstered loneliness I always revive like a song voice warming the darkened mirror where my image appears, or the moon which I watch till the light hurts my mind

translated by Vasile Baghiu

N

u-mi mai aduc aminte exact împrejurările în care am aflat de această minunată carte, în orice caz au trecut ceva ani buni de atunci, în schimb îmi amintesc perfect senzaţia de miraj pe care am simţit-o. Tot repetam în minte „vînt potrivit pînă la tare”, „vînt potrivit pînă la tare”. Aşa au început căutările, goana după vîntul potrivit. Toţi îmi spuneau că ştiu de carte, doar că n-o au> alţii ziceau c-au şi citit-o. Crezi că n-am încercat la bibliotecă, la toate bibliotecile din zonă şi la toţi ciudaţii pe care îi ştiu? Au mai trecut doi sau trei ani pînă am reuşit s-o găsesc, bineînţeles, a fost o întîmplare. Eram în Atlantic, aşteptam un amic, care întîrzia de data asta – el nu întîrzia niciodată –, cu el trebuia să merg la comunitatea evreilor să verificăm ce noutăţi au mai apărut. Acum trebuie să-ţi spun că la comunitatea evreilor exista un apartament unde se depozita, în cazul în care cel decedat nu avea urmaşi, toate bunurile, inclusiv biblioteca. Pe noi ne interesau doar cărţile, mai ales că le cumpăram la un preţ derizoriu. Trebuie să-ţi mai spun că pe atunci eram anticar ambulant. Între timp în Atlantic intră un alt amic, un pictor< Viorel Simulov> îmi spune că nu de mult i-a murit mama> că a vîndut vechea casă din Gai> că ar avea nevoie de ajutor să-şi mai ducă din lucruri la noua locuinţă pe care tocmai a cumpărat-o, în fine, o altă întreagă poveste. Printre altele mi-a spus că nu-l mai interesează bi-

v. leac

blioteca> că pot merge să-mi aleg ce vreau> că n-o să-mi pară rău etc. etc. În cît timp trebuie să fim acolo, l-am întrebat. Imediat, a zis. Vreau să-ţi spun că a fost una din cele mai bune zile pe care le-am avut de cînd eram anticar ambulant. La el am găsit, în sfîrşit, Vînt potrivit pînă la tare şi alte rarităţi, printre care şi Cartea de iarnă. După lectură, aproape tot ce ştiam despre poezie pînă atunci s-a dus naibii. În sfîrşit găseam ceva, a-l-t-c-e-v-a decît marea şi mijlocia poezie pe care o citisem la nenumăratele recomandări pe care le primeam fără comentarii etc.> acel alceva care te face să închizi cartea (de plăcere, evident> şi naiba mai ştie de ce) şi să-ţi aprinzi imediat o ţigară. Nu cred. Astea sînt ideile unor teoreticieni minori, nici măcar nu sînt ideile lor< ei nu au idei proprii, ei repetă nişte scheme. Cu ce ar fi mai puţin importantă antologia aceasta decît antologia întocmită de Mircea Ivănescu din poezia americană? Cu nimic. Şi ştii de ce? Aici nu este vorba de poezia unui continent întreg, de cei mai buni poeţi care au avut libertatea să scrie cum au vrut muşchii lor. Nu. Ci de

un grup de scriitori marginali dintro anumită zonă a ţării, mai precis Banatul, care au adus ceva nou în poezia românească din vremea aceea. Că nu s-au bucurat de o suficientă vizibilitate în perioada respectivă, asta nu mai e treaba lor. Dar acum se bucură? Dacă citeşti antologia îţi dai seama cam ce poezie scriau aceşti poeţi germani din România, prin anii ‘60, ‘70, şi mai tîrziu ‘80. Aproape toţi au fost persecutaţi de securitate, au fost închişi, cazul lui William Totok şi al altora. Alături de cei zece poeţi antologaţi, din Aktionsgruppe Banat, anii ’70, mai făceau parte Ernest Wichner şi Herta Müller. Pentru mine ei rămîn nişte eroi. Eroi ai timpului nostru. Ar fi inutil s-o mai lungim, dar nu înainte de a ne pune o întrebare simplă< De ce această carte nu a fost reeditată nici după 20 de ani? Uite, o întrebare la care eu nu pot răspunde. În schimb se reeditează, dar mai ales se publică zeci de cărţi de poezie proastă. Mai mult, editura Cartea Românească a publicat în 2006 o antologie de poezie americană contemporană de toată jena, din care nu poţi alege mai mult de trei poeţi. De ce nu au reeditat Vînt potrivit pînă la tare? Sînt sigur că aveau un succes de piaţă mai mare, iar pe de altă parte se făcea cumva, ca să zic aşa, dreptate, în fine. Sînt multe lucruri absurde care se întîmplă, şi care pe mine pur şi simplu mă depăşesc. Cine este interesat de poezie, nu are decît să caute vînt potrivit....

Vînt potrivit pînă la tare. Zece tineri poeţi germani din România< Anemone Latzina, Franz Hodjak, Rolf-Frieder Marmont, Johann Lippet, William Totok, Richard Wagner, Rolf Bossert, Horst Samson, Helmut Britz. Antologie şi postfaţă de Peter Motzan, traducere de Ioan Muşlea, cuvînt înainte de Mircea Iorgulescu, Editura Kriterion, Bucureşti, 1982. 60

61


Poesis interna\ional

anChet{

decembrie 2010

Poezia rom]n[ actual[

decembrie 2010

anChet{

Poesis interna\ional

Un minut printre haiku-uri

M

octavian soviany

asiva antologie a lui Marin Mincu, Poezia română actuală e exemplară în multe privinţe. Efortul teoretic al criticului care face apel la mai toate resursele receptării actuale pentru a articula o diacronie verosimilă a liricii de după război este cu totul remarcabil şi se întemeiează pe o teorie nu textualistă, ci experimentalistă. Căci Mincu are meritul de a fi teoretizat pentru prima dată în context critic românesc noţiunea de experimentalism sau neoavangardă, preluată de la Novissimi italieni, care ar fi putut să concureze cu succes conceptul mai alunecos de postmodernism, care fascina critica de la mijlocul anilor 80. Dincolo de solidul său aparat teoretic, antologia lui Marin Mincu se remarcă însă şi prin ştiinţa autorului său de a găsi pentru fiecare dintre autorii antologaţi textele cele mai reprezentative, şi adesea, cele mai convingătoare din punct de vedere estetic. Astfel că, în paginile antologiei, spiritul geometric face mereu o casă bună cu spiritul de fineţe, constructul teoretic e mereu secondat de admirabile intuiţii, teoreticianul şi criticul se constituie într-o instanţă pe deplin credibilă. Sigur că există şi autori importanţi (sau consideraţi ca atare) pe care autorul îi lasă pe dinafară, dar aceste absenţe nu modifică întru nimic viziunea lui de ansamblu asupra poe-

ziei postbelice. Iar omisiunile nu trebuie puse neapărat pe seama subiectivismului şi a cunoscutelor idiosincrasii (existente, e adevărat, şi ele, în discursul critic al lui MM). Dacă autorul antologiei manifestă rezerve faţă de anumiţi lideri ai promoţiilor mai vechi (Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Mircea Dinescu etc) o face (şi) din perspectiva unui anumite idei experimentaliste de poeticitate, care denunţă drept oarecum perimate astăzi formule lirice ce păreau perfect credibile cu două decenii în urmă. În fond, Mincu a fost un perpetuu avangardist, un căutător obstinat al noutăţii şi a manifestat deschidere mai ales faţă de acele tentative care aduceau, în peisajul adesea obosit şi autosuficient al literaturii române, fascinaţia noului. Iar lupta lui cu „cârcotaşii” şi „babele” criticii (Poezia română actuală se integrează organic printre episoadele acestui război) era, până la urmă, reconfortantă. Într-un climat cultural caracterizat prin indolenţă şi atrofii ale organului teoretic, dacă MM nar fi existat, trebuia cu siguranţă inventat, cu toate gasconadele sale de etern muşchetar şi cu toate „ţâfnele” lui, adesea justificate. Spiritul său se regăseşte la tot pasul în această antologie care (vrem sau nu vrem) ne oferă imaginea cea mai verosimilă a poeziei de după război.

Poezia rom]n[ actual[, de Marin Mincu, antologie `n 3 volume, Editura Pontica, 1998-1999

62

M

efienţa unora privind posibilitatea de a transplanta haiku-ul şi în literatura română mi se pare pe deplin îndreptăţită. Specia aceasta, extrem de fragilă şi cu o morfologie inimitabilă, poate trăi doar în limba, în mentalitatea religioasă, în matricea spirituală în care s-a născut. În afara acestora, haiku-ul agonizează, ca plantele de seră, care, la cea mai mică adiere venită din afară, se pot ofili. A existat şi mai există fascinaţia acestui joc, mai mult al fanteziei decât al limbajului. Uneori, cum se întâmplă şi în natură, jocul a prins, iar urmaşii nejaponezi ai lui Basho, indiferent de limbă şi meridian, n-au fost decât mari poeţi< Ghiorghios Seferis, Antonio Machado, Octavio Paz, Giuseppe Ungaretti. În afara unor vagi informaţii, la noi ideea a putut prinde contur cam deodată cu apariţia poemelor într-un vers (1936) ale lui Ion Pillat. În prefaţa acelui volum, Pillat intuia coordonatele esenţiale ale speciei nipone înrudite cu poemele sale într-un vers< concizia şi unicitatea. Tot pe atunci plutea în aer şi teoria lui Paul Valéry legată de versul, câtorva dăruit de Divinitate, pe care Arghezi, independent, îl numise slova de foc. Traducerile au început să vină abia în anii micului dezgheţ al regimului totalitar. Mai întâi a fost Din lirica niponă, Editura Univers, 1970, cuprinzând tanka şi haiku, dar şi poeme de altă factură, în tălmăcirea unor Ion Acsan, Ioanichie Olteanu, Dan Constantinescu, Virgil Teodorescu, toţi traducători trecuţi prin lirica altor limbi. Într-o formă reînnoită, cartea a fost re-

viorel mureşan

luată de Editura Ştiiţifică şi Enciclopedică în 1981 sub titlul Tanka-haiku. Antologie de poezie clasică japoneză, traducere semnată de Ion Acsan şi Dan Constantinescu, de data aceasta însoţită şi de o comprehensivă prefaţă a celui dintâi. În 1974, Editura Albatros publica o ediţie bibliofilă intitulată Haiku – Lirică niponă. Cele cinci volume, format de buzunar, într-o casetă legată în mătase, cuprind haiku-uri din 74 de poeţi niponi, din secolele XVI – XX. Ilustraţiile şi prezentarea grafică, remarcabile, aparţin lui Emil Chendea, autor şi al copertei colecţiei Romanul secolului XX, dacă vă mai amintiţi, căci de prin 1975 graficianului i s-a pierdut urma. Prestigiul antologiei era asigurat de un cuvânt înainte, traducere şi note de Dan Constantinescu. Masa de texte a acestui adevărat odor liric am regăsit-o, sporită, în ediţia din 2002 a Antologiei de poezie clasică japoneză (reeditare), Ion Acsan, Dan Constantinescu, de la Editura Mondero. Prin urma-

re, nu mai mult de trei ar fi cărţile de lirică niponă care au dat imbold acestei flori exotice, rătăcită pe solul nu întotdeauna bine cultivat al doinei noastre naţionale. Acestora li se adaugă şi o mică bibliotecă critică formată din mai multe eseuri risipite, în special, în câteva numere ale revistei „Secolul 20”, un pertinent studiu de I. Constantinescu, publicat în volumul Introducere în literatura clasică (1978) şi, desigur, ambiţioasa încercare de la Dacia, din 1989, Interferenţe lirice. Constelaţia haiku, semnată de Florin Vasiliu şi Brînduşa Steiciuc. Astăzi, în literatura română e liber la haiku, poate şi pentru că referinţele nu sunt foarte multe şi nici foarte riguroase. Aş vrea să cred că acei poeţi care nu-l cultivă cu obstinaţie, înţeleg câte ceva. Mă gândesc, în primul rând, la o mai mare implicare a cititorului la acest tip de edificiu din material foarte puţin, pe care trebuie să-l ştii selecta din foarte mult. Chiar lipsa titlului lasă prezumtivului cititor o mai mare libertate de participare. Cred că într-un haiku lucrurile stau precum într-un eseu, dacă nu mă înşel, al lui Mallarmé, unde, dansatoarea nu e o femeie, ci o metataforă ce rezumă mişcările vieţii. Realitatea în haiku e numai un nimb, un sigiliu fantomatic, care încearcă să circumscrie o clipă anume din natură. Pentru că autorul de haiku e un om care înregistrează nişte fapte ce se petrec, ferindu-se ca de foc să nu alunece în limbajul figurat. Iar haiku-ul său e versul care vrea să spună mai mult decât spune în aparenţă.

Din lirica nipon[, traduceri de Ion Acsan, Ioanichie Olteanu, Dan Constantinescu, Virgil Teodorescu, Editura Univers, 1970 Haiku, liric[ nipon[, 5 volume, traducere, note ;i cuv]nt `nainte de Dan Constantinescu, Editura Albatros, 1974 Tanka-haiku. Antologie de poezie clasic[ japonez[, `n traducerea lui Ion Acsan ;i Dan Constantinescu, cu o prefa\[ de Ion Acsan, Editura :tiin\ific[ ;i Enciclopedic[, 1981

63


PoËZie

decembrie 2010

Poesis interna\ional

De ware reis

Jan h. mysjkin

Na de dood reïncarneert de ziel in een dierenlichaam. Ik zag een olifant met een houten been, een stekelvarken met buikloop, blinde apen, gekleed als godheden, een lam konijn, een papegaai zonder pluimen, lepreuze apen met bloedende billen, een hond die leed aan krankzinnigheid. Ik vraag me af welk plezier de ziel daar is gaan zoeken.

Le vrai voyage Après la mort, l’âme se réincarne dans un corps d’animal. J’ai remarqué un éléphant à la jambe de bois, un porc-épic atteint de diarrhée, des singes aveugles, vêtus en divinités, un lapin paralytique, un perroquet sans plumes, des singes lépreux aux fesses saignantes, un chien atteint d’aliénation mentale. Je me demande quelle sorte de plaisir l’âme était venue chercher là.

traduit en français par l’auteur

Adevărata călătorie Jan H. Mysjkin s-a născut pe 16 noiembrie 1955 la Bruxelles. După studii de cinematografie la Bruxelles şi de filozofie la Gand, a lucrat mai mulţi ani ca muncitor necalificat în industria textilă. În 1990, a primit Premiul pentru traducere literară al Comunităţii Flamande, instalându-se apoi la Paris, în 1991, ca scriitor şi traduc[tor. A locuit pentru di perioade la Bucureşti, unde a lucrat cu poeţi români, traducând recent o antologie de poezie românească contemporană şi Întâmplări în irealitatea imediată, cărţi apărute în Olanda. A publicat mai multe volume de poezie, printre care Spel van spiegels / Sonnetten in beweging (1990)> Verlangen, eksplozie (1994)> Hersenslag (2000)> Kosovo (2006) şi Voor mijn ogen ligt het zwijgen (2010). Este un reputat traducător din neerlandeză, franceză, germană şi română.

64

După moarte sufletul se reîncarnează într-un trup de animal. Am observat un elefant cu picior de lemn, un arici bolnav de diaree, maimuţe oarbe, drapate ca zeiţele, un iepure paralitic, un papagal fără pene, maimuţe leproase cu fese sângerând, un câine devenit alienat mintal. Mă-ntreb ce fel de plăcere află sufletul în toate astea.

traducere în limba română de Constantin Abăluţă

65


decembrie 2010

PoeZie

4 sonete de Charles Baudelaire în traducerea lui Octavian Soviany Frumuseţea Eu, omule, -s frumoasă precum un vis de cremeni, Iar sânii mei, de care atâţia s-au strivit, O dragoste-i inspiră poetului smerit Şi mută şi eternă, materiei asemeni. Tronez peste azururi precum un sfinx ciudat, Dar trupul meu ascunde o inimă de gheaţă> Mi-e silă de mişcarea ce liniei dă viaţă Şi n-am plâns niciodată, şi nu m-am bucurat. Poeţii, contemplându-mi posturile severe Ce-n ochii lor drept cópii de monumente par, Îşi vor petrece viaţa în studii austere, Căci am, spre a-i seduce pe-aceşti iubiţi bizari, Oglinzi ce fac frumoase chiar lucrurile terne< Doi ochi, doi ochi în care lucesc lumini eterne.

Sed non satiata

Corespondenţe

Muza venală

Natura e un templu unde pilaştri vii Adeseori scot vorbe confuze şi solemne> Trecând zăreşte omul păduri-păduri de semne Ce-ncep prieteneşte din ochi a-l cântări>

Tu, muza mea, ce umbli cu sânul rebegit, Deşi ai fost amanta luxoaselor palate, În serile acestea de iarnă-ndoliate Ce vreasc o să-ţi dezgheţe picioru-nvineţit?

Ca nişte lungi ecouri ce-ngemănat suspină, Pierzându-se-n tenebra adâncii unităţi, Precum ale luminii şi nopţii vastităţi Culoarea cu parfumul şi sunetul se-mbină.

Ai vrea să-ţi încălzească deci braţele brumate Lumina ce mijeşte în geam, pipernicit? Să-ţi umpli punga goală, gâtlejul hămesit, Vei sărăci de aur iar bolţile-azurate?

Sunt unele parfumuri ce parc-ar fi copii, Cu ton blajin de flaut şi verzi ca o câmpie, Iar altele – corupte, cu aspre gingăşii,

În fiecare seară, ca un copil de cor, Pentru puţină pâine, scânceşti îngrozitor Te Deum-uri scârnave, aşa cum ţi se cere,

Vorbind de-a nesfârşirii trufaşă lăcomie, Ca moscul, ambra, smirna, ce cântă-n graiul lor Al simţului şi minţii extaz mistuitor.

Sau îţi arăţi toţi nurii, biet clovn înfometat, Iar râsul tău lugubru e-n lacrimi umectat, Făcând burtăverzimea să moară de plăcere.

66

Ca nopţile de brună, totem cu chip ciudat, Amestecând parfumuri de mosc şi de havană, Cioplită de vreun Faust sălbatic din savană, Al miezului de noapte copil întunecat, Mai mult decât de opiu sau vin sunt desfătat De elixirul care din gura ta emană> Cînd poftele-mi spre tine le port în caravană, Din ochii tăi bea apă plictisu-mi însetat. Prin ochii-acestia negri, lucarne firii tale, O, demon fără milă, revarsă foc mai moale, Nu-s Styxul, să-ţi sting para la rând de nouă ori. Şi nu pot, vrăjitoareo cu pofte infernale, Frângându-ţi superbia, să ies biruitor Făcând pe Proserpina-n culcuşurile tale.

67

Poesis interna\ional


decembrie 2010

eseu

Poesis interna\ional

Cristian Popescu, autor al lui Nenea Hyperion

E

vident, despre filiaţia caragialiană a poeziei lui Cristian Popescu s-a scris mult şi apăsat. După cum, de altfel, era şi natural să se scrie – mai întâi pentru că poetul însuşi se revendică explicit în textele lui, în repetate rânduri, de la marele clasic> apoi, pentru că revelatoarele texte din Arta Popescu au funcţionat... ca un revelator, developând imagini în care se vădea că, în România anilor optzeci-nouăzeci, contextele social-politice erau de aşa natură încât plasau realul în intertext etern – aşa cum vorbim de „şah etern” – cu „realul” ficţiunilor lui Caragiale. Fără îndoială, caragialismul postcomunist, ca şi cel comunist de altfel (că tot definea Belu Silber comunismul drept asocierea lui I.L. Caragiale cu I.V. Stalin!), presupune ca personaj-mit un nene Iancu în variantă psycho, adecvată pentru „dezaxarea psihotică şi deprimismul grotescului fără speranţă ce caracterizau parte din mentalul românesc la patru ani de postcomunism” (sunt cuvintele lui Dan C. Mihăilescu din prefaţa unei antologii de poeme ale lui Ioan Es. Pop). Însă e musai să observăm numaidecât că nu în acest sens al mentalului românesc deprimist şi psihotic, al „marii trăncăneli” în care nu se

radu vancu ştie „de ce trag clopotele” întruna – nu în acest sens, aşadar, înţelege Cristian Popescu să-l „reîncarce” pe Caragiale. În ce-l priveşte pe nenea Iancu şi literatura lui, pe poetul nostru nu eticul îl interesează, ci esteticul> sau, mai bine zis, estetica> ori, încă şi mai precis, arta. Ba chiar Arta. Chestiune pe care o putem bănui încă din titlu şi de care ne asigură o concluzie la care se ajunge de fapt aproape din prima< „Caragiale, cînd se gîndea la artă, se gîndea la frizeri. În bucata Un artist... ne găsim puşi în faţa unui ciudat soi de frumuseţe hilar-grotescă, fabulos-fantastică a kitschului... Marea artă a lui Caragiale este contratimpul artei de mahala. Caragiale chiar reuşeşte să facă o pictură genială din fir de păr de toate nuanţele ţesute între ele. Un fel de Van Gogh sau de Utrillo ţesut din firele de păr ale clienţilor săi de Mare-artist-frizer din mahalaua Ploieştilor” (Caragiale, Gică Petrescu şi frizerii). Aşadar, de o revivificare e vorba. Anume una a kitsch-ului, înţeles nu ca estetizare excesivă, nu ca negation absolue de la merde, după eclatanta definiţie a lui Kundera, ci ca „artă de mahala”, gemelând hilargrotescul şi fabulos-fantasticul, hibridând în ADN-ul artistului pe frizerul din Ploieşti cu Van Gogh şi Utrillo. 68

Ridicând perifericul şi marginalul la rangul marii arte. După cum ştim, în Caragiale sau vârsta modernă a literaturii, Alexandru Călinescu îşi sprijinea teza despre Caragiale pe o idee a lui Tomaşevski privind „procesul canonizării genurilor inferioare”, arătând cum prozatorul român, la fel ca Cehov în literatura rusă sau Mark Twain în cea americană, pune decisiv umărul la modernizarea literaturii, ridicând la demnitatea literaturii mari specii marginale, precum schiţa şi snoava, sau forme considerate până atunci non-literare, ca telegrama, procesul verbal, articolul de ziar, scrisoarea anonimă, anecdota, calendarul ş.a.m.d. Observaţia nu are cum să fie altfel decât perfect aplicabilă şi caragialianului de peste un secol – în poezia lui Cristian Popescu proliferează, de asemenea, forme ale literaturii de bas-étage> însă nu pasajele parodiind „literatura minoră, joasă, de subsol” sunt cele mai spectaculoase, ci acelea în care nouăzecistul, ducând parcă programatic până la ultimele consecinţe procedeul iniţiat de predecesorul asumat făţiş, introduce în poezie (sub)specii dintre cele mai modeste ale discursului jurnalistic. Astfel, pentru întâia oară în literatura noastră,

rubrica de mică publicitate e scrisă în limba poezească> tot aşa, anunţurile şi reclamele publicitare, dintre care ne mulţumim să cităm una – totuşi, puţin credibilă pentru o reclamă< „SENZAŢIONAL!!! Show unic în Europa!! Teatrul de Comedie (cu sediul în Bucureşti, str. Băncii Naţionale nr. 3, în acelaşi local cu ‚Spitalul de boli renale’ şi vizavi de biserica Sf. Ştefan) anunţă premiera absolută a spectacolului « ŞI LA BAL ŞI LA SPITAL » în orice duminică, la matinal< în tot răstimpul liturghiei, bolnavii de la reanimare rîd în hohote, din paturile lor aliniate în biserică> renumiţii noştri actori gem în saloanele spitalului, suferind pe viu, fără anestezie, cele mai periculoase intervenţii chirurgicale> iar popa, singur, pe celebra scenă a teatrului nostru, sparge – aşchii-aşchii – cu toporul altarul. Intrarea gratuită!!! (Spectatorii sînt rugaţi insistent ca în locul aplauzelor să-şi facă cruci şi să spună mereu, în şoaptă< ‚iartă-ne, Doamne, şi scapăne şi din asta!’)”. Cele mai epatante sunt, poate, necroloagele (Necrolog fericit, Necrolog mioritic, Necrolog fără aprobare), iar dintre acestea chiar prea de tot sunt cele... autoadresate< „în iarna lui '87-'88 m-a bîntuit ‚ideea’ redactării rubricii „Decese" a vreunui cotidian, cu două-trei săptămîni înainte de apariţia respectivei pagini. Mai multe zile m-am jucat cu gîndul că producerea morţii cîtorva prin doar scrierea necroloagelor lor ar însemna idealul de atins al valorii poetice. (Stupid animism etc!) Apoi mam gîndit că zeci de ani – dacă mi-ar da Dumnezeu atîta viaţă şi dacă aş fi proprietarul unui cotidian – n-aş face altceva decît să-mi scriu şi să-mi public propriile necroloage”. Nu că ar fi mai de trecut cu vederea extrasele din Cartea Recordurilor, din care putem reţine cu folos observaţia că „cea mai rapidă şi mai sintetică crucificare din lume este pîinea prăjită servită cu vin fiert”. Observat, aşadar, fie şi numai din această perspectivă a ingeniului experimentalist, Cristian Popescu se dovedeşte un excelent poet ludic, profesionist al extinderii domeniului literaturii prin explorarea zonelor ei limitrofe ori, cel mai adesea, de-a dreptul transfrontaliere, în cea mai bună tradiţie caragialiană. Însă o asemenea observaţie, oricât de apreciativă, rămâne totuşi parţială, iar dacă are

Cristian Popescu ambiţii definitorii se situează chiar în fals, întrucât miza poetului nu aceasta e. Ridicând la rangul poeziei subspecii jurnalistice ori obscure forme ale paraliteraturii, Cristian Popescu nu are totuşi nimic în comun cu poeţii pentru care experimentul e scop în sine, nu e un spirit oulipian, să zicem, cum nici Caragiale, de altfel, nu era> or, dacă experimentele junimistului serveau drept mijloc de explorare a unui ethos, cele ale nouăzecistului au, hiperpreţios vorbind, funcţia de a explora un onthos, o existenţă – pe cea proprie, fireşte. Caragialismele lui Cristian Popescu, chiar şi în latura lor pronunţat experimentalistă, au o funcţie ontologică, sunt toate „probleme personale”, după cum poetul însuşi admite< „Aşa cum Ienăchiţă Văcărescu, cînd a scris celebrele versuri< ‚Urmaşilor mei Văcăreşti / Las vouă moştenire / Creşterea limbii româneşti / Şi-a patriei cinstire’, a reuşit (după cum bine ne explică Ion Negoiţescu) ‚să dea unei probleme de familie proporţii naţionale’, tot aşa şi eu, prin fatidica moştenire primită de la strămoşii mei Popeşti, nu pot să fac din Caragiale decît o problemă personală”. După cum, de asemenea, „legătura nemijlocită dintre exemplaritatea tipizată a personajelor caragialiene şi atît de marea răspîndire la români a numelui de Popescu îmi dă posibilitatea de a-l citi pe Caragiale ca pe propriul meu horoscop”. 69

Astfel încât nu au cum să nu fie inextricabil legate de cea mai personală dintre toate problemele< experimentele ludice au aproape toate ca ancadrament, indiferent de tema lor, supratema Morţii. Ceea ce nu înseamnă că sunt vreo secundă morbide> la Cristian Popescu, tanatofilia e ludică, apocalipsa – duglişă, iar Moartea – bufă. Iată, spre edificare, cum arată crucificarea< „Popeye, luînd o gură de spanac şi ducînd în vîrful degetului, în paşi de dans, crucea pe Golgota, în chiotele de bucurie ale copiilor – Ofelia şi Romeo şi Julieta”. Summum-ul acestui gay morir ar putea fi un zguduitor hibrid între necrolog şi psalm, Marele Necrolog (psalm de-al lui Popescu). Atrase ca pilitura de fier de magnetismul temei, profuziunile de comentarii la pasaje din Rudolf Otto, Evdokimov, Berdiaev, Ioan Scărarul, Antonie cel Mare şi alţi mistici, inserate în corpul poemelor, demonstrează că, pe fond, Cristian Popescu este un scriitor livresc, iar caragialismul lui funebru e cu totul altul decât caragialismul optzeciştilor lunedişti, în speţă decât caragialismul şarmantmiştocăresc al lui Florin Iaru> în esenţă, caragialismul lui e sedus de marile viziuni eminesciene ale extincţiei. E, la urma urmei, un caragialism eminescian – exemplar redat de un cuplet din În Rai (poem dramatic), în care personajele lui nenea Iancu sunt făcute să vorbească pe limba lui Hyperion< Leonida< „Ah, Miţo, raiu-i ca-n Ploieşti!”> Efimiţa< „Mînca-ţi-aş gura, Leonido, mai am d-acu un singur dor. Să nu ai parte tu dă Miţu, dă nu m-oi învăţa să mor”. O mai borgesiană situaţie nici Borges n-ar fi putut inventa< un personaj descinde din ficţiunile Unuia dintre cei doi Părinţi Fondatori ai unei literaturi tinere şi le rescrie, respectând principiile formale iniţiale, dar contaminându-le decisiv de spiritul Celuilalt. Cristian Popescu este Pierre Menard-ul lui Caragiale. Însă personajul lui Borges, dacă ar fi vrut să fie pe măsura nouăzecistului nostru, ar fi trebuit să imprime noului Cervantes şi spiritul lui San Juan de la Cruz. Pierre Menard este însă doar autorul unui nou Don Quijote (şi, implicit, doar al unui nou Cervantes)> pe când Cristian Popescu este autorul unui hibrid între I.L. Caragiale şi Eminescu. Autorul lui Nenea Hyperion, cum ar veni.


decembrie 2010

Poetry

Poesis interna\ional

The Local Council of District 7, the Executive Committee, proclaims that by Decree No. 149 it hereby confers this “Jubilee Death Certificate” family name Popescu, first name Vasile, in order to celebrate the occasion of his fulfilling the tenth anniversary of his passing away. Much esteemed Comrade Colonel, I am overjoyed to be offering you all my heartfelt felicitations, on behalf of both myself and my devoted family, upon the inexpressible honor of your being awarded this jubilee title. Please accept, much esteemed Comrade Colonel, my sincerest best wishes. Series D5, No. 034201. Date of birth< year 1985, month December, day 23. Place of birth< the municipality of Bucharest. The unfortunate, much-lamented demise was entered into the civil status register on the 23rd of December 1985. Date of death< year 1985, month December, day 23 (use letters and numbers). Place of death< the municipality of Bucharest.

Cristian Popescu

Tradition Ever since the No. 26 trolley began running, my family has reserved this very seat in this very car. Look at the little plaque with our family name. Here is where my father always sat, here is where my grandfather sat. They would sit motionless with a ticket in their hand, with a smile on their lips. Now it’s my turn. Now I’m the one who maintains the collection of picture postcards of all the stops the 26 makes along its route. From my father I learned to paint the window every once in a while with clear nail polish to brighten the views. When I decide to get off and see my wife, I place a manikin on my seat, a likeness of me, and I stick the ticket between its fingers. A manikin dressed in my wedding suit. And when I return, I find lipstick smeared on its cheeks from the young ladies who dare not kiss me in the flesh. Each night I bring my wife and children to the depot, I help them onto the car, and, perched on the driver’s seat, I turn the crank and clang the trolley’s bell on the hour until the first pale light of dawn.

Oh, what joy, what family enthusiasm, what a lifelong thrill Has been generated by District 7’s Local Council! Oh, that we might warmly grasp the noble author’s hand, But, alas, his signature’s impossible to understand! In any event, under the letters on this proclamation Shines the glorious seal of the Romanian nation! I wish I had a balloon blown up with your last breath. Every year on my own birthday, I could take a tiny gulp of it. On the night you departed this world, Mother’s breasts swelled< one with wine, the other with plum brandy. And since then, she’s been giving us a shot of each daily, to drink to your memory. Thus we grow strong and beautiful. At the funeral, my little sister also kissed you on the brow. That was her first timid, womanly kiss. I’m so glad we could calibrate our days to your last moment, when in the end you lay among the candles and showed everybody the exact time. In place of your picture on the cross in the cemetery, I fixed a little mirror from Mother’s purse, so when she comes to your grave to bring flowers, before she leaves she can straighten her hair and put on her lipstick in that little mirror.

About Father and Us

At the funeral, when we, the family, bowed in turn to kiss Father’s cold brow for the final time, the public, so many in number, felt greatly impressed by how tender and sweet our kisses were and began to applaud.

This poem is in commemoration of my father’s heart attack, which took place on the night of the 11th—12th of October 1975 Mother is daubing rust on her lips, and slowly she waves her fan to waft moonlight throughout the room so she can remember better. I run quickly, quickly, from one side of the room to the other, and I bang myself as hard as I can against the walls in order to make them toll like a bell. Every night Mother tells us the story of how starkly the crosses are lined up in the army cemetery and how your cross appears in front of the other rows since, after all, it’s the cross of a colonel. And she tells us that you ordered your soldiers to lie prone, and it goes without saying that they all obeyed you at once. I hear you’ll be granted leave during the winter holiday and you’ll harness two or three flies to your soul in order to bring you straightaway to our kitchen where you can inhale the smell of stuffed cabbage and sausages. How good it feels in these photographs, beside you! I’d wholly enjoy myself and never leave, were you not holding me in that photograph with your arm about my shoulder. I tattooed your epaulets on my shoulders, I tattooed your medals on my chest, and beneath them, already, there are wrinkles in a row. I watched, squinting, and saw that every morning you come from very far away to the foreground of your picture hanging on the wall. And you press your forehead to the shiny image and stare helplessly until we wake up and you have to smile. Last night Mother explained to us that some people manage to die in one night what others have lived in seventy years. She explained to us that since you lived fifty-four years, you must be dead fifty-four years, and only then you’ll get over it.

You’ve been dead for ten years. Many happy returns of the day, and that’s that. I run quickly, quickly, from one side of the room to the other, and I bang myself hard against the walls. To make them toll like a bell.

Poetry The earliest literary efforts of the poet Popescu date from the tender age of seven. He used to carve them with a little penknife on the bathroom door of his family’s home. Only a naïve lack of sensibility could explain the fact that his parents would repaint the door twice a week. Nevertheless, even today those very lines are in circulation on the doors of all the public toilets of our capital city. Anyone can still read them. Popescu used to stick flower and butterfly decals on the shiny white tiles, he used to glue on playing cards with kings. Daily, within these walls, he renewed the monastic seclusion of his childhood. Our common anchorite’s cell of the quotidian. Once in a while, from the silvering behind the mirror glass, his pure face again laughs, the face of a saint transported with the ecstasy of inspiration, the face of Popescu in his early childhood. But most of the time he’d write and weep there, in solitude. From the continual outpouring of so many tears, just as some people develop kidney stones, he developed diamonds at the corners of his eyes. He’d weep and write. They had to install a miniature urinal to collect the precious stones. Throughout his career, as a memorial to the all-pervading silence of that period, lest his published volumes be soundlessly eaten away from within by their own lines and ideas, Popescu would administer electric shocks to them every four years. In the poet’s honor, at every street corner, flushing kiosks are going to be erected. A one-leu coin for a minute of solitude. Constantly crowded, constantly besieged by inspired citizens. And upon every commemoration, in all the public places, the bars, the hotels, in the North Station and the central Roman Square, urinals will spout high like fountains. Ah, it will be spring. The sun will shine.

translated by Adam J. Sorkin and Bogdan Ştefănescu

You were a colonel in the army. I am at peace. My astrological sign has long been inscribed in the stars on your epaulets. Summer nights, when the sky is clear, I stand at attention. 70

71


decembrie 2010

andrei Dósa

PoeZie

aşa vom simţi ceea ce a simţit brâncuşi când a turnat coloana infinitului

gawaţi produce inima mea pe secundă ca să te încălzească pe dinăuntru

şi când se vor termina toate nunţile

ce voinţă face ca inima asta să bată în continuu fără oprire timp de aproape un secol

ne vom muta cu mare fast în casa ţărănească de la parterul muzeului

Andrei Dósa (n. 1985, Braşov) este absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Economice şi masterand la Facultatea de Litere a Universităţii Transilvania din Braşov. Membru, din 2007, al atelierului de scriere creatoare Lumina de Avarie, în jurul căruia s-a format un grup ce merită urmărit, Dósa a participat în 2009 la cea de-a noua ediţie a Maratonului de Poezie de la Braşov. ~n textele sale de `nceput, A.D. era un poet deopotrivă ludic şi grav, tentat câteodată de scenarii ce amintesc de Cristian Popescu, alteori de măştile unui elegiac sarcastic din familia lui Alexandru Muşina. Dup[ c]teva luni `n America, discursul lui Dósa a c];tigat `n suflu ;i `n explozie (acum, cu accente ap[sat vizionare). Un poet pentru secolul XXI.

când va veni ceea ce este desăvâr;it, ceea ce este în parte va dispărea

i

şi zic ce e cu astea şi te ridic de la masă mă uit pe fereastră imediat apune soarele şi tu încă nu ai plecat de aici? mă aşez la biroul tău îţi închid toate documentele şi aplicaţiile toate ferestrele chiar şi pe cele cu blogurile unor tineri  poeţi  din generaţia 2000 apare imaginea de shut down de la windows te iau de mâna şi ne îndreptăm spre culoar

le desfacem lacătele strângem toţi boschetarii şi aurolacii din gara de nord şi le dăm lor bicicletele

şi eu îţi povestesc toate astea la masă şi râdem şi casa se învârte cu noi sparge marginea câte unui nor alb

va fi ziua cea mai fericită din viaţa lor

dacă ne uităm afară pe geam vedem pedala wah-wah cu care jimmy hendrix dă corzilor o răsucire imposibilă îl invocă din nou pe The Big One

vor inhala aurolac la gura metroului se vor plimba cu biţele prin intersecţie noaptea şi vor crede că sunt biciclete medicinale şi fiecare are în faţa lui un ecran cu plasmă se uită la un clip mişto în timp ce pedalează şi sunt cu toţii în apartamentele lor din new york la ultimul etaj al unor zgârie nori sângele şi banii sunt ai lor şi curg aşa cum vor ei aşa cum şi străzile de sub picioarele lor ca nişte râuri de lavă sunt ale lor

oais! iulia liftul coboară cu o asemenea viteză încât părul ţi se ridică şi flutură în jurul capului precum flacăra unei rachete eşti un personaj dintr-un anime japonez nausicaa of the valley of the wind ai venit să salvezi planeta asta eşti foarte hotărâtă şi nimic nu te poate opri

şi vom pleca din faţa sediului orange râzând cu tripul ăsta în minte şi vom ajunge la MŢR

şi pot să jur că atunci când ai venit ai intrat în lift ca întro cabină presurizată care coboară până la o adâncime foarte mare în ocean unde e întuneric şi frig şi simţurile

şi vom îmbrăca toate costumele populare pe rând şi vom face câte o nuntă în fiecare costum aşa vom întări legătura 72

şi mânjii cresc îi îmblânzim pe stepele rotunde ale asiei galopează sar peste toate obstacolele puse de minte cartoane imprimate cu logouri obsesii şi meme galopează pur sânge arabi printre boschetarii cu biciclete portocalii galopează pe strada pustie din bucureşti şi radu cosaşu se uită după ei şi ştie că nu vor ajunge niciodată la locul unde se fac filmările ştie că vor scăpa şi vor galopa mai departe ca acei cai de pe caseta lui amelie fabuloasa amelie amestecaţi printre participanţii de la turul franţei şi genghis khan ar ajunge până la marea caspică chiar de ar avea ponei în loc de cai attila ar ajunge pâna la oceanul atlantic chiar de ar avea doar măgari chiar dacă asta l-ar umili cumplit

soldatul unionist dă din cap liniştit (pe neaşteptate cuprins de un moment de pace lăuntrică pierdut pe un câmp de luptă atemporal unde încă se mai recurge la spionaj şi contraspionaj tehnica învăluirii minarea terenului gaze lacrimogene incendieri disperatele lupte corp la corp) scuipă tutun şi zice damn i almost missed it!

stăm la masa din bucătărie eu cu o omletă făcută de tine în faţă tu cu cana de lapte termosensibilă în mână o şuviţă din părul tău este prinsă la geam jumătate din ea flutură afară în vânt ca flacăra unui balon cu aer cald şuviţa ta este propanul şi heliul kerosina şi toţi combustibilii uşori care te fac să zbori

ne oprim în dreptul unei reclame şi scriem cu markerul mare peste oferta pentru abonament sau pe afişul cu Aventura PrePay descoperă locuri exotice Brazilia Africa de Sud şi Mexic ŞANTAJ EMOŢIONAL

cine suflă aer şi cântă mereu în casa care pluteşte deasupra lumii deasupra norilor câştigând altitudine faţă de timpul care ne împresoară ca o atmosferă poluată de cianuri care ne perforează plămânii şi memoria şi voinţa şi sexele şi ochii calzi şi mâinile neîndemânatice ca nişte mânji ce abia învaţă să meargă pe noile noastre trupuri pe noile noastre zone senzitive coboară în pori în găurile negre care absorb materia şi energia dorinţa şi plăcerea

biet redneck secerat de glonţul unui soldat unionist în războiul civil dintre inima ta şi inima mea

nu-şi au rostul şi lumina din tine e lumina unei lanterne care caută ceva în beznă

luăm toate cheile de la bicicletele portocalii

cine suflă aer şi cântă mereu la cimpoiul ăsta cine este acel bărbat în kilt care aleargă liber pe crestele munţilor scoţieni aleargă pe pătrăţelele roşii şi negre viaţa şi moartea sângele şi apăsarea teribilă a vidului din afara corpului meu care îmi face pielea şocant de albă starea de veghe şi coma starea de veghe şi coma când ne ţinem de mână când îţi spun că îmi plac sânii tăi când te pătrund şi tu eşti mai alunecoasă decât o vidră mai alunecoasă decât un peştespadă şi mai hrănitoare decât un cordon ombilical şi mai pierdută decât copiii de aruncat ai lui ryu

vom sta pe prispă să ne uităm ore în şir la lacul din munţii făgăraş la ochiul albastru senin al mării mediterane cel care clipeşte primul pierde dacă ieşim pe uşa din spate în buenos aires dacă accesăm ieşirea de incendiu pe un fjord din norvegia la apusul soarelui pistruii tăi vor avea culoarea murelor sălbatice şi ochii vor deveni puţin oblici lapona enigel iar dacă folosim trapa numărul trei de sub noi ne vom trezi în ţara lui oz unde omul de tinichea a primit o inimă nouă prin transplant de la un dansator de flamenco leul are curajul lui richard inima de leu sperietorii îi iau foc încheieturile din paie de ovăz deschise la culoare fragile şi camerele inimii scobite în coajă de bostan iluminate ca nişte lămpi cu gaz explodează când te îmbrăţişează şi îi zboară pălăria

ntru la tine în birou îmbrăcat foarte casual o pereche de blugi rupţi bocanci prăfoşi un tricou verde cu cusăturile pe faţă scrie good karma şi are desenată pe piept o piatră cu însemne mayaşe care descifrate înseamnă ”atâta timp cât vom fi împreună nu va avea loc nicio eclipsă de soare”  nebărbierit de 4 zile şi cu rucsacul ăla de armată pe umărul drept

şi îţi spun că asta nu o să se ţi se mai întâmple niciodată şi când trecem prin holul de la parter

Poesis interna\ional

dar noi preferăm să nu ieşim pe nicio uşă

şi în fiecare celulă a mea se strecoară un cal troian plini de hormoni care au crezut că aici este cetatea celor care te-au răpit că aici te vor găsi şi odată cu venirea nopţii ei ies şi te caută îmi incendiază carnea te caută în fiecare colţişor şi mă fac să mă trezesc noaptea îmi dau halucinaţii în care sergentul hartman din full metal jacket îmi urlă repetat în faţă  You little scumbag! I got your name! I got your ass! You will not laugh! You will not cry! You will learn by the numbers. I will teach you! Now get up! Get on your feet! şi să nu mai pot adormi (someone falls to pieces sleeping all alone cântă chris cornell în clipul de pe youtube care se încarcă încet în spatele acestei ferestre de mess o perfuzie cu sânge donat de un sudor grupa sanguină zero care potrivit unor teorii nutriţioniste ar reprezenta prima grupă sanguină sângele vânătorului sângele sălbaticului) să nu mai pot adormi îmi repet că trebuie să reuşesc cu orice preţ ies afară îmi aprind un camel şi uite caravanele de cămile pe drumul mătăsii care este labirintul de puf din jurul buricului tău

să vină să ne ia cu el acolo unde ayahuasca înfloreşte în ţeasta băştinaşilor acolo unde frunzele de marijuana sunt fractalice acolo unde opiumul din barometre nu coboară niciodată sub 776 de mm acolo unde oamenii concep gemeni şi tripleţi pe ecstasy acolo unde cocaina sparge creierele ca pe nişte fiole cu adrenalină acolo unde heroina îţi provoacă un orgasm mai puternic decât orgasmul colectiv al unui grup de delfini al unui recif de corali acea pastă fluorescentă care acoperă oceanul acea ejaculare care durează câteva zile acea cursă nebună a celulelor roşii de la mâna îngheţată de emoţie la buzele crăpate scurta fuziune cu sexul scurta fuziune cu inima oh echivalentul a câte grame de uraniu îmbogăţit este inima mea câţi me-

şi suntem din nou la începutul poveştii apostolul pavel îşi înmoaie pana în cerneală şi începe să scrie cu o limbă de foc deasupra capului scrisoarea către corinteni 73


Poesis interna\ional

verseK

decembrie 2010

decembrie 2010

verseK

mily akarat engedi meg hogy ez a szív majdnem egy évszázadon keresztül szüntelenül dobogjon

magunkra öltjük sorra az összes népi viseletet és mindegyikben lakodalmat ülünk így fogjuk megerősíteni kapcsolatunkat csak így fogjuk azt érezni amit Brâncuși érzett amikor a végtelenség oszlopát öntötte és mikor lejár minden lakodalom

ki tölti meg levegővel és énekel ezen a bőrdudán ki az a kilt-et viselő férfi aki szabadon szalad a skót hegyek ormán szalad a vörös és fekete kockákon az élet és a halál a vér és a testemet körülvevő üresség rettentő nyomása bőrömet sokkoló fehérre festi az ébrenlét és a kóma ébrenlét és kóma mikor fogjuk egymás kezét mikor azt mondom hogy szeretem a melleidet mikor belédhatolok és te sikamlósabb vagy mint egy vidra sikamlósabb mint egy kardhal és táplálóbb mint egy köldökzsinór és elveszettebb mint ryú pénzautomata-babái

a földszinti paraszti házba fogunk költözni nagy pompával a tornácon fogunk ülni órákig elnézzük a fogarasi havasok tavait a földközi tenger tiszta kék szemét aki elsőnek pislant veszít ha kilépünk a hátsó ajtón buenos aires ha a vészkijáratot használjuk norvégiai fjord naplementekor szeplőidnek vad szeder színe lesz és szemeid kissé ferdék lappföldi enigel és ha felnyitjuk a hármas számú csapóajtót óz a nagy varázsló országába kerülünk ahol a bádogember mellébe átültették egy flamenco táncos szívét az oroszlán oroszlánszívű richardtól kapta bátorságát a madárijesztőnek felgyúlnak világos színű törékeny zabszalmából készült csuklói és sütőtökbe vájt szívének kamrái gázlámpákként világítva felrobbannak mikor megölel és kalapja lerepül fejéről

amikor eljön az ami teljes, az ami részben van eltűnik

b

ki tölti meg levegővel ki énekel mindig a házban mely úszik a világ felett a felhők felett magasságot nyer az idővel szemben mely savas légkörként zár körül és kilyuggatja tüdőnket és az emlékezetet és akaratunkat és a nemiszerveket és az élénk szemeket és ügyetlen kezeink csikók melyek csak most tanulnak járni új testünkön az új érzékelő zónákon a pórusok mélyén a fekete lyukakban melyek elnyelnek anyagot és energiát vágyat és élvezetet

szerencsétlen redneck egy uniós katona töltényének esett áldozatul a szíved és a szívem közötti polgárháborúban

és a csikók felnőnek megszelídítjük őket ázsia kerek sztyeppjein vágtatnak átszöknek az ész által felállított akadályokon logókkal borított plakátokon mémeken és rögeszméken vágtatnak arab telivérek narancssárga biciklis hajléktalanok között vágtatnak bukarest üres utcáin radu cosașu elnézi őket és tudja hogy sosem fognak a filmforgatás helyszínére érni tudja hogy el fognak szabadulni és vágtatnak tovább mint azok a lovak amelie a mesés amelie videokazettájáról elvegyülnek a tour de france résztvevői között és dzsinghisz eljutna a káspi tengerig akkor is ha lovak helyett pónilovai lennének és attila eljutna az atlanti óceán partjára akkor is ha csak szamarai lennének ha ez nagyon megalázó lenne akkor is

az uniós katona bólogat (váratlanul elönti egy pillanatnyi belső béke egy időtlen harcmezőn ahol még mindig a kémkedés és kémelhárítás a bekerítés technikája aknamezők könnygáz gyújtogatások az elkeseredett testharc van napirenden) kiköpi a bagót és azt mondja damn i almost missed it! de mi inkább nem lépünk ki egy ajtón sem

elépek az irodádba nagyon lazán vagyok öltözve szakadt farmer poros bakancs egy zöld trikó varrással kívül azt írja rajta jó karma és egy maya jelekkel borított kő van rárajzolva melynek jelentése “addig ameddig együtt vagyunk nem fog bekövetkezni egy napfogyatkozás sem” négy napos szakáll és katonai hátizsák jobb vállamra vetve

az óceán aljára ereszkedik ahol sötétség van és hideg és az érzékek értelmetlenek és a te belső fényed egy zseblámpa fénye mely keres valamit a vakságban és bizalomteljesen a füledbe súgom többé soha nem fog előfordulni és mikor átvágunk a földszinti előszobán ellopjuk a narancssárga biciklik kulcsát

és azt kérdezem mi van mindezzel és felemellek a székedről kinézek az ablakon mindjárt lemegy a nap és te még mindig itt vagy? leülök az asztalod elé bezárok minden dokumentumot és programot minden ablakot a 2000-es nemzedék költőinek blogjait is végrehajtom a shutdown parancsot kézenfoglak és a folyosó felé vezetlek

kinyitjuk a lakatokat összegyűjtjük az összes hajléktalant az északi pályaudvarról és nekik adjuk a bicikliket ez lesz életük legboldogabb napja

megállunk egy reklám előtt és filctollal ráírjuk nagybetűkkel a plakátra melyen PrePay Kaland fedezz fel egzotikus helyeket Brazília Dél Afrika ajánlat diszeleg ÉRZELMI ZSAROLÁS

szívják majd az aurolakk-ot a metróállomás lépcsőin az útkereszteződésben keringenek éjszaka és azt fogják hinni hogy szobabiciklik és mindegyikük előtt plazmás képernyő lesz és vagány videót néznek tekerés közben

jé! júlia a felvonó akkora sebességgel száll alá hogy a hajad lobogni kezd fejed körül akár egy rakéta lángja egy japán rajzfilmbeli alak vagy nausicaa of the valley of the wind jöttél hogy megmentsd ezt a bolygót nagyon határozott vagy semmi sem tud megállítani

és a new york-i felhőkarcolók utolsó emeletének apartmanjaiban van a vér és a pénz az övék és úgy folyik ahogy ők akarják miképpen az utcák is a lábuk alatt mint lávafolyók az övék

és meg tudnék esküdni rá hogy reggel amikor jöttél úgy léptél a felvonóba mint egy nyomás alatt levő fülkébe mely

és el fogunk menni az orange főépülete előtt kacagva ezen a vetítésen és a Román Paraszt Múzeumánál kötünk ki és 74

Poesis interna\ional

ülünk a konyhában az asztalnál előttem rántotta amit te sütöttél kezedben a hőérzékeny csésze egyik hajtincsedet becsípte az ablakfél lobog a szélben mint egy léggömböt tápláló láng tincsed a propán és a hélium a kerozin és az összes könnyű üzemanyag mely repülésre késztet

és minden sejtembe egy hormonokat rejtő trójai ló furakodik ők azt hitték hogy itt van azoknak a vára akik téged elraboltak hogy itt meg fognak találni és éjszaka előjönnek rejtekükből és keresnek felgyújtják véremet minden zegzugban keresnek felvernek álmomból látomásokat okoznak melyekben hartmann tiszt a full metal jacket-ből ismételten rám ordít You little scumbag! I got your name! I got your ass! You will not laugh! You will not cry! You will learn by the numbers. I will teach you! Now get up! Get on your feet! és ne tudjak többé elaludni (someone falls to pieces sleeping all alone énekli chris cornell a youtube-on a videó lassan töltődik ennek a messenger ablaknak a háta mögött vérátömlesztés egy nulla vércsoportú hegesztőmunkás ereiből mely egyes nutricionista elméletek szerint az első vércsoport a vadász vére a vadember vére) ne tudjak többé elaludni át kell éljem mindenáron ismétlem magamnak felállok és kimegyek rágyújtok egy camel-re és jönnek a karavánok a selyemúton ami nem más mint a pihelabirintus a köldököd körül

és én elmesélem neked mindezt az asztalnál és nevetünk és a ház forog velünk lecsípve egy- egy fehér felhő szélét ha kinézünk az ablakon jimmy hendrix wah-wah pedálját látjuk mellyel a húrok lehetetlen csavarodását okozza ez az invokáció újra The Big One-nak szól jöjjön vigyen magával oda ahol az ayahuasca a bennszülöttek koponyájában virágzik ahol a marijuana levelek fraktálosan nőnek ott ahol az ópium a barométerekből sosem száll 776 mm alá ott ahol ikrek és hármasikrek fogantatnak az ecstasy hatása alatt ahol a kokain megrepeszti az agyat mint holmi adrenalinnal teli fiolát ott ahol a heroin okozta orgazmus erősebb mint egy delfincsoport kollektív orgazmusa mint egy korallzátonyé a fluoreszkáló paszta amely ellepi az óceánt a magömlés mely pár napig tart a vörösvérsejtek őrült versenyfutása az izgalomtól megfagyott kéztől a repedt szájprémig gyors fúzió a nemi szervekkel gyors fúzió a szívvel ó hány gramm dúsított uránnak felel meg a szívem hány megawatt-ot fejleszt a szívem másodpercenként hogy téged megmelegítsen belül

és újból a mese elején vagyunk pál apostol megmártja tollát és egy lángnyelvvel a feje fölött megkezdi a korintusbeliekhez írt levelét 75


Poesis interna\ional

CroniC{

decembrie 2010

Borderline

A

şa cum era şi seymour< sonată pentru cornet de hârtie, cea mai recentă carte a lui V. Leac e şugubeaţă. Toţi sînt îngrijoraţi (Tracus Arte, 2010) se poate citi cu amuzament, se poate parcurge cu încântare, plonjând în ochiurile de apă ale suprarealismului şi explorând, în general, un tărâm poetic imprevizibil. Luate fiecare în parte, poemele aşază în ramă lirică năzdrăvănii irepresibile, pozne care înhaţă din aer un grăunte logic şi fluturii imaginaţiei. Urmarea e halucinatorie< „.urc ambalaje/ camera e plină de bileţele post-it/ în sufragerie o adunătură de consoane în şlapi/ baia două găuri de foen / despre noi nu se poate spune mare lucru/ scheletul de somon din coşul de gunoi ar putea face carieră/ dar ce schelet face carieră te întrebi/ noi ştim câteva care au făcut/ rochiile tale lungi sunt la fel de misterioase/ ca revista aventuri la pescuit/ holul din apartament ascunde un intrus / ce relaţie dubioasă ce credinţă ne leagă/ poate sânii din cana chinezească/ scheletul coboară scările acum e la gunoi/ e dimineaţă uşa balconului se izbeşte de vază/ trenuleţul cu baterii (o catastrofă)// fireşte că nu e vorba de mine/ e vorba de/ povestea ventilatorului uitat în debara”... (la mine) Însă, dincolo de crusta ludic-experimentală, Toţi sînt îngrijoraţi ascunde un miez dramatic care creşte dintr-o răvăşitoare singurătate, între liniile frânte ale întâmplărilor irepetabile. De fapt, poemele lui V. Leac ar putea fi precedate de un cuvânt scrijelit pe masă, aşa cum îl scrie fetiţa din poemul de început<

Graţiela Benga

borderline. Relaţia cu celălalt nu pare să ţină de o problemă spaţială, ci de trecere a unei frontiere ce poate fi complet imaginară. Exorbitară (pentru că sparge destinul previzibil al orbitei), călătoria spre întâlnirea cu celălalt evoluează spre sine însăşi până la implozie. Totul este acolo, dincolo de frontieră. Acolo se poate întâmpla totul. Dar a trebui să-l produci pe altul în absenţa lui înseamnă a fi trimis necontenit la sine şi la imaginea de sine. S. e un astfel de produs. Iar în măsura în care, prin această călătorie imaginară, alterările interioare ale poetului intră în dialog cu alterităţile sale vitale, se nasc poemele. Scrisori, bilete, răspunsurile unor copii (S. face o anchetă), link-uri şi mesaje din inbox, agresiunea vizuală produsă de alăturarea unor fonturi (strada lui S.) sunt frânturi dintr-o lume construită pe un joc al absenţei. Toţi sînt îngrijoraţi reflectă – prin aluzii, parabole, asocieri ilogice – unul dintre paradoxurile modernităţii< comunicarea e la îndemâna oricui, dar epicentrul ei e tot mai solipsist, omul – tot mai închis, mai singur, prăbuşit în el însuşi. „.ieri m-am simţit ca un ambalaj abandonat în76

tr-un gard viu> crede-mă, nu-i pentru prima dată./ tu ştii să analizezi mult mai bine decât mine asemenea stări>/ doar eşti expert în nasturi pentru canibali, şi, pe lângă relaţiile tale cu lumea haşurată,/ mai ai şi o groază de minorităţi în subordine>/ [...]/ ambalajul ăla despre care îţi vorbeam/ a revenit la suprafaţă purtat de curentul maşinilor>/ a fost smuls din gardul viu, dracu ştie cum, şi dus într-un cartier/ unde oamenii se droghează cu şampon./[...]/ ieri, în timp ce urcam scările, am avut o revelaţie</ mi-am dat seama de forţa/ de expresivitatea acestei măşti de chiuvetă atât de neobişnuită. // şi am mai observat ceva< am observat că îţi plac ridichile.”... (jacky e foarte atent la ce spune S.) Poezia detaliului, cu plăcuţele de faianţă şi cu viermele de ridiche despre care nu s-a făcut niciodată un film, maschează ironic banalul metamorfozat în senzaţional şi, totodată, evidenţiază erorile de reglaj care subminează întâlnirea dintre poet şi ceilalţi. Lamentaţia, înduioşarea complezentă faţă de sine îi sunt străine lui V. Leac. Le opune contradicţiile sfidătoare, plictisul şi sictireala acoperită de o „mască semitransparentă” (o după-amiază perfectă), o naturaleţe jucăuşă, dar şi o doză psihotonică de spirit critic. Ştie să nu devină irelevant sau redundant. Iar destule poeme pot stârni un autentic exerciţiu de decodare, impulsionat nu numai de tehnica discontinuităţilor ori de nuanţele parabolelor, ci şi de polifonia unor sintagme aflate pe muchia dintre încruntare meditativă

decembrie 2010

şi argou< „.poate că nu e bine să-mi amintesc/ când tragi o linie sau când tragi o sfoară/ şi alte lucuri mărunte cum ar fi prietenii din poze”... (ce s-a mai întâmplat în apartamentul lui S...) Fiinţă plurivalentă, tensionată lăuntric, buimacă şi insuportabil de lucidă, poetul adăposteşte o alteritate sincronă şi îngăduie timpului să strecoare o alta, diacronică. Oricine poate fi astăzi altul decât a fost ieri< seymour poate fi azi S., vocea masculină dintr-un poem poate fi într-altul a unei femei şi totuşi să rămână fidelă unităţii poetului, aşa cum se întâmplă în câteva texte din ultima parte a cărţii. Însă până la a deveni ecoul unei instanţe feminine, versul captează neputinţa de a forţa o trecere acolo unde nimic nu (mai) e comun între bărbat şi femeie (fără obligaţii, cum e). În loc să acopere o zonă între noi, afectul stă sub semnul no signal. Îi ia locul, totuşi, acea ingenuitate esenţială fără de care fascinaţia lumii de dincolo de frontieră se stinge în perplexitate şi inhibiţie. Abrupt-confesiv, meciul dezvăluie firescul unei existenţe întru totul alta şi altfel< „.vreau să vă povestesc despre pădure şi despre ozon/ despre terenul de fotbal de la marginea pădurii/ pe care noi l-am numit aşa/ în fugă în timp ce făceam echipele/ terenul a demonstrat că suntem într-o formă de zile mari/ ei bine vreau să vă spun şi câte ceva despre / cimitirul de la marginea pădurii/ vecin cu terenul de fotbal/ şi despre cei care zac acolo – galeria/ noastră – careşi flutură ca de ziua naţională coroanele lor din plastic/ [...]/ nici nu ne sinchiseam/ jucam ca disperaţii pasam şi marcam/ umbra copacilor s-a întins peste teren/ John lătra şi nimeni/ nu a observat când mingea s-a pierdut în pădure.” Toţi sînt îngrijoraţi arată cum se pot trata degajat probleme (ne)importante şi, mai ales, cum se umple o singurătate cu alteritatea imponderabilă a poeziei. Frontiera poate fi trecută oriunde. Într-un punct din afara ei, există o altă realitate. Şi un poem.

CroniC{

Poesis interna\ional

Copiii Estului. Câteva flori ale răului

D

rita Chirian

upă Decembrie ’89, televiziunile occidentale au vânturat ani buni câteva imagini clasicizate despre România< filmul sacadat al execuţiei Dictatorului şi cel al orfelinatelor autohtone, două probe irefutabile ale unui retard politic şi social şi un cocon pe care ne străduim încă să-l lepădăm. Povestea continuă. Dincolo de hiperrealismul şi minimalismul factual pe care-l propagă ultimul val al cinematografiei noastre, poezia nouă începe şi ea să exploreze aceste zone ale imundului proxim, atât de la îndemână că ajunge să scape vederii. Fireşte, nu este o descoperire cu totul nouă a literaturii noastre. Arghezi, Bogza, G.M. Zamfirescu, Miron Radu Paraschivescu ori chiar Eugen Barbu au găsit grele savori în cântecul primar al pegrei şi al excluşilor, iar mai aproape de noi, Ioan Es. Pop, Octavian Soviany şi Scrisorile sale arcadiene, Viviana Muşa, cu a ei Şcoala specială, ori Stoian G. Bogdan, prin Chipurile lui suburbane. Ca în fabula celor şase orbi, voluptatea întunericului are pentru fiecare dintre aceşti scriitori o înfăţişare diferită, fiecare exersându-şi propria teratologie. Dacă pentru Ioan Es. Pop damnarea are nume şi adresă periferică, pentru Soviany, ea este spitalul de alienaţi> pentru Viviana Muşa, ea este congenitală, deşi în lichidele ei groase plutesc cristale, în vreme ce în Chipurile lui Stoian G. Bogdan se limpezeşte o lume răsturnată, câş, voluntar diabolizată, care funcţionează după un metabolism propriu. Stranii tablouri ale in-adaptării, surprinse într-o gesticulaţie pasiv-agresivă, poze ale unui grotesc niciodată dezamorsat şi ale bolgiilor care nu purifică, ci amplifică orice cangrenă abundă şi în Federeii (Casa de Editură Max Blecher, 2010), cea mai recentă culegere de versuri a lui Nicolae Avram – după Cântece de sinucigaş (I, II, 2000, 2008) şi Litanii pentru diavol (2006). 77


Poesis interna\ional

CroniC{

decembrie 2010

Szlovák költők Imersie infernală în încâlcitele ecuaţii ale orfanajului, dar şi explorare a metaforelor speculare ale abandonului, Federeii este o carte despre atrocitate. Acut şi autentic, persiflând cu uşurinţă demonizarea programatică şi adeseori cabotină a poeziei din urmă, scenariul lui Nicolae Avram urmăreşte câteva personaje tragice, stigmatizate cu cea mai rea dintre literele stacojii< abandonul. Copii ai nimănui, ei sunt aruncaţi în braţelemenghină ale Statului. Terminalele lui au nume recognoscibile, umane, dar nu sunt nimic altceva decât maşinării de educat, când educaţia înseamnă castrare a voinţei, ascuţire a instinctelor bazale, ciuntire definitivă a spiritului, luptă pentru supravieţuire< pedagogi, profesori, directori tiranici. Din această perspectivă, instituţionalizarea seamănă cu ritualul chinezesc al legării picioarelor< copiii au „şansa” de a fi primiţi în societate cu preţul unei mutilări incorigibile. Se învaţă pe de rost foamea şi cum să potoleşti foamea, violenţa şi cum să nu te prăbuşeşti în vârtejul ei, toate subterfugiile mizere care consolidează instinctul de conservare. Nicolae Avram învie astfel o lume malignă, pe care memoria o îndulceşte cu un surprinzător opium nostalgic. Orfelinatul este un decor al cruzimii în care fiinţa trăieşte – supravieţuieşte – după un minimum şi un maxim fiziologic> irizările epifanice rare, când speranţa e posibilă, vântură zgura aceasta hâdă a realităţii şi o fac acceptabilă. Numai atunci demonia se converteşte, crapă măştile belicoase şi lasă la iveală o fărâmă de umanitate, repede rătăcită. De aceea, poezia lui Nicolae Avram e un ulei de ricin anevoie de înghiţit. Fără să fie demonstrativă ori patetică, fără să strige un trecut traumatic, fără o retorică revendicativă sau măcar vindicativă, poezia sa colează imagini disparate, ca în urma dicteului. Exorcizarea e firească. Exuviul este el însuşi o cicatrice, iar cicatricea e urma războiului. Cămăraş, Tatiana, Mărgi, Paulin (poate cea mai complex-tragică figură a cărţii), Fonoloş, Carcasă, Simion, Damian, Liliac şi Pobeda sunt câţiva dintre aceşti actanţi întunecaţi, câţiva federei care au învins, deşi biruinţele lor se calculează după alte scale, fiindcă ei sunt doar „nişte viermi de mătase/ o afacere profitabilă două kilograme/ de gogoşi dintr-un gram de

ouă”, oameni pentru care s-a inventat o bizară gimnastică a falselor superputeri („simţim cum ne cresc ganglioni/ cerebroizi/ în partea anterioară”), oameni pentru totdeauna condamnaţi la o identitate de nevertebrată. Modi, „grasul modi”, este un animal alfa, torţionar de circumstanţă, mânat el însuşi de o insaţiabilă foame< „care dintre voi pişolcoşilor/ nu miaţi adus felia de pită/ [...] care aţi mâncat/ şi pe mine m-aţi lăsat flămând/ şi însetat/ m-aţi lăsat fără mamă şi fără tată/[...] ne controlează gura cu flacăra de la chibrit/ [...] se uită după ultimele firmituri/ de pâine neagră/ lipite pe dinţii putrezi”. Aici, „teama noastră/ cade în cascadă”, iar gustul apei minerale este necunoscut. Realitatea înseamnă încolonare, marş, barem, „300 de lei pentru fiecare chilug/ să ne îmbrăcăm un an întreg/ uniforma de doc 50 de lei/ pantofi de carton 20 de lei/ o cămaşă o izmană subţire// o bluză/ maiou chilot ciorapi o batistă”. Aici, normalitatea înseamnă „lumea cealaltă”, acolo unde, în oraş, oamenii „ne arată cu degetul/ se scutură de scârbă/ avem sida// unul e fără o ureche/ altul are o tăietură de cuţit pe obraz”. La marginea societăţii, privirile ard a dezgust, iar invectiva – arabescurile de injurii – este curentă< „vite încălţate! vă dă statul de mâncare/ gunoaielor! bine că dormiţi/ în papucii statului// luav-ar dracu de maimuţe cu coarne/ nespălate! putreziţilor!”. Federeii, ciclul-catalog al acestor identităţi ultragiate, reţine biografia „băieţaşilor/ cu capetele rase până la sânge”< o biografie comună, grea karmă colectivă, fiindcă „împreună neam trăit viaţa/ împreună am făcut foamea/ am plâns am râs am iubit”. Vindecarea e cu putinţă abia atunci când „câte unul începe să-şi/ spună povestea în auzul/ tuturor”. Un băiat e găsit într-o valiză pierdută pe peronul unei gări> altul, copil din flori, îşi imaginează că a fost adus pe lume de o albină> Menghină a fost salvat dintr-un tomberon> Zvarici a scăpat de sub copitele cailor> pe Mărgi, „blondul”, maică-sa a vrut să-l taie cu sapa şi să-l ascundă la rădăcina porumbului. Pentru aceşti excluşi, singurele refugii sunt „căpiţele de ciulini/ albaştri” sau visul rău, cu uşile deschise către coşmar< „în această noapte pobeda visează/ cu voce tare îl auzim strigând/ în somn/ vai nu mai daţi tova78

răşul educator/ vă rog nu mă loviţi/ promit că nu mai fac/ că am să fiu cuminte/ aiurează// sătui de urletele lui aruncăm/ o pătură peste cap şi-l lovim/ cu saboţii de lemn până/ amuţeşte”. Paulin – figură satanică, de o agresivitate extremă, al cărui tată este „un demon/ cu tăieturi adânci/ pe faţă/ scuipând/ foc” – este sedat de gândul „să aibă bani mulţi”> el ştie devreme că „lumea asta împuţită e asemenea/ hârtiei de bani zboară atât de iute/ că n-ai timp s-o miroşi”. Plecat „în lume/ să-şi încerce norocul”, chemat de zvonuri exotice, hipnotizat de pofta de a-şi afla viitorul, el experimentează o insolită şi premonitorie întâlnire< „un preot m-a chemat deoparte/ s-a uitat în ochii mei/ mi-a spus te iubesc. eşti diavolul. mi-a dăruit o icoană/ mi-a mai spus să mă rog după care s-a făcut/ nevăzut şi m-am cutremurat”. Personaj dostoiesvkian, stors din mâluri groase, Paulin sfârşeşte lovit de tren. Între zidurile orfelinatului, iubirea e diformă, iar carnea ţipă. Amorul homosexual, pedofil, zoofil, macabru şi hidos, substituie orice pornire firească cu prea negre scenarii< „pur şi simplu mă simţeam ameţit/ era ceva identic sau poate mai puternic/ cu senzaţia stranie/ pe care am trăit-o inhalând vapori de/ prenadez// vaporii mă făceau să visez frumos/ visam că sunt acasă şi că mă joc cu tata/ uneori visam că sunt puternic/ că am bani şi un mercedes plin/ cu fete// fetiţele mici sărutau fantastic/ băieţii erau la început mai molcomi/ dar după un timp/ o făceau cu frenezie/ mai ales după ce le promiteam/ că o să-i apăr/ de cei răi şi că nimeni n-o să le ia/ gustarea/ sau felul trei de la/ masă”. Lumea federeilor e o lume de întuneric, iar într-o lume neagră nu poţi decât să bâjbâi, ferindu-te cât poţi de lovituri. Un volum pe de-a-ntregul viu, pulsând de un sânge toxic, Federeii e una dintre puţinele cărţi de poezie nouă care-şi ţin cititorul în mână de la un capăt la celălalt. Cu un perfect dozaj al tensiunii lirice, fără pudibonderie şi fără mistificare, hiperrealitatea poeziei lui Nicolae Avram – fotografia ei netrucată – o plasează în spaţiul literaturii de cea mai bună calitate< lucidă, economă, cerebrală. Fără anestezie.

Pénzes Tímea fordításában

andrijan turan

Andrijan Turan (1962, Pozsony), szlovák költő. Írócsaládba született. Egészségügyi okokból nem fejezte be a gimnáziumot, és önképző módon tanult tovább, miközben több foglalkozást kipróbált< dolgozott éjszakai őrként, raktárosként, könyvtárosként, tanácsadóként, gépészként és riporterként. 1996tól csak az irodalommal foglalkozik. A Nočná požičovňa klavírov című műve szinte két évig várt megjelenésre, mert a drogfüggő poklaival és mennyeivel foglalkozó kötet a volt politikai rendszerben nem jelenhetett meg. A Sneha minden paranoid pszichózisban szenvedő negativista pesszimista kötelező olvasmánya. A lefordított versek Druhá dúha című hatodik önálló verseskötetéből származnak. Versei franciául is megjelentek antológiákban.

Férgesség

Červivosť

A fagy az almák héját harapdálja. A csipkebogyókban ma megérett a vörös naplemente. A májusfa tüskéi a tél véres erővonalait rajzolják a tenyerembe.

Mráz hryzie šupky jabľk. V šípkach dnes dozrel červený západ slnka. Tŕne tŕpok mi kreslia na dlane krvavé siločiary zimy.

Az utolsó rózsák némán reszketnek a jégben. És a kert fái, mint öreg, hajlott özvegyek fülelnek az északi szélbe.

Posledné ruže sa mlčky trasú v ľade. A stromy v záhrade ako staré zhrbené vdovy striehnu na severný vietor.

Koraeste, utolsó erejükből águk elüvegesedett ujjaival az alacsonyan szálló felhőkből kikaparják az első nedves havat.

V podvečer z posledných síl skľavenými rukami konárov vyškriabu z nízko letiacich oblakov prvý mokrý sneh.

A színes levélmozaik talán utoljára porlad csendesen a lábuk alatt.

Farebná mozaika listov im možno naposledy tichučko tlie pod nohami. 79


Poesis interna\ional

PoÉZia

decembrie 2010

Ma nem keres senki. Hová legyek magam? A csendes szoba közepén csordultig telten jonatán alma édes mustjával.

Dnes ma nikto nezavolá. Kam sám? Uprostred tichej izby po ústa zaliaty sladkým muštom jonatánok.

Mindegyikben ott munkál az alig észrevehető romlás. A magok szívét penész tartja, álcázott varjútollas, szégyenlős angyalra emlékeztet.

Každá z nich má v sebe sotva vidieľný kaz. Srdce jadierok drží pleseň, pripomína hanblivého anjela so skrytým havraním perím.

Az égő oly váratlanul hunyt ki, mint csókjaid a számban. Nem tudsz róla, hogy azóta üvegvattával bélelt.

Žiarovka zhasla tak nečakane ako tvoje bozky v mojich ústach. Ty nevieš, že odvtedy ich mám plné sklenej vaty.

November van. A padlón körös-körül gyertyák égnek mindnyájunkért, a nem szentekért.

Je november. Na dlážke horí kolokruh sviečok za všetkých nás, nesvätých.

Már ki kellett kapálni a sárga krizantémok utolsó csomóit. A sötétben alig láthatóan fénylenek, mintha elszunnyadt volna bennük a telehold. Csokorba és koszorúba kötött, tündöklő, viaszos fény.

Už bolo treba vykopať posledné trsy žltých chryzantém. V tme sotva viditeľne žiaria, akoby v nich zaspal spln. To blikavé voskové svetlo do kytice a do venca.

Kint vagyok, és nem megyek ki. A föld még nem enged, mélyen állok a falak belsejében. Tölgyburkolatuk mögül éjjel egér próbál kijutni. Nem jár sikerrel, akár néma kérdéseim, melyeket a távolba küldök gerlicék törékeny szárnyán, hozzád.

Som vonku, a nejdem von. Zem ma ešte nepustí, stojím hlboko vo vnútri stien. Spoza ich duvového obkladu sa chce dostať v noci myš. Nemôže nikam, tak ako moje mľkve otázky, čo ti do diaľky posielam na krehnúcich krídlach hrdličiek.

Inkább bezárom az ablakokat, az ajtókat, és felhúzom az összes felvonóhidat.

Radšej zavriem okná, dvere a vytiahnem všetky padacie mosty.

Mától csak egy út vezet hozzám.

Oddnes povedie ku mne len jedna cesta.

Aha, a csapdák bekészítve, tele ellenállhatatlan csalétekkel. Jössz! Már érezlek. Éhes vagy és gyors, mint egy egér. Félelemből vagy és a félelemmé leszel…

Aha, prasce sú tam nastavené, plné neodolateľných lákadiel. Ideš! Už ťa cítim. Si hladná a rýchla ako myš. Si strach a na strach sa obrátiš.

Kamil Peteraj

Kamil Peteraj (1945, Pozsony), szlovák költő és szövegíró. A Konzervatóriumon hegedű szakon és a VŠMU művészeti főiskolán  színházi dramaturgia szakon  végzett Pozsonyban. A Nová Scéna színház daljáték-dramaturgja volt.  Együttműködött a  rádióval és a televízióval, és a  szlovák popzene egyik legközkedveltebb dalszövegírója. Több mint húsz kötete jelent meg, versei több irodalmi kitüntetésben részesültek, és több nyelvre lefordították őket, pl. német, angol, orosz, bolgár nyelvre. Musical- és filmzene dalbetét szövegeket is fordít. Kertem titka

Tajomstvo mojej záhrady

Kertemben hagyom, hogy virágozz. Kertemben hagyom, hogy elvirágozz.

V mojej záhrade ťa nechám kvitnúť, V mojej záhrade ťa nechám prekvitať,

Mint akura költészetében. Mint egy régi olasz katedrális bibliai mélységében.

Ako v ákurovej poézii. Ako v biblickej hľbke starej talianskej katedrály.

Mint fehér lepedőt a szlovák kistemplomban hagylak itt< mint népies képen szalmahajú leányt.

Ako bielu plachtičku v slovenskom kostolíku ťa tu nechám< ako dievčatko na ľudovom obrázku, so slamenými vlasmi.

Csendes karikagyűrűvel a szívem körül –

S tichou obrúčkou okolo srdca –

Itt hagylak< mezítelenül és fésületlenül, orrodon apró varral, kialvatlan szemmel, éjtől sápadtat, gyertyától illatosat, 80

Nechám ťa< nahú a neučesenú, s chrastičkou na nose, s nevyspatými očami, bledú po noci, voňajúcu od sviec, 81


Poesis interna\ional

PoÉZia

decembrie 2010

mindenkitől fáradtat, eldobottat, meggyalázottat, megtiportat, hattyúkkal teli szobában fürösztelek.

unavenú od všetkých, odhodenú, zneuctenú, podupanú, nechám ťa vykúpať sa v izbe plnej labutí.

Ott egy kicsit leveszed a kereszted és elalszol, mint alma a fán, bele a gyökereibe.

Tam na chvíľu snímeš svoj kríž a zaspíš ako jablko na strome, do vlastných koreňov.

És bánatos szemedből, kóbor kezedből, a városból, mely túlnőtt rajtad – kimetszünk egy bánatos, tiszta dalt.

A z tvojho oka smutného, z rúk potulných z mesta, ktoré ťa prerástlo – vypitveme smutnú, čistú pieseň.

Őszi félénkség

Jesenná plachosť

Egyre jobban megvakulok, ahogy közeledem feléd, úgy tűnik, elfordulsz,

Som čoraz slepší, keď sa k tebe približujem, zdá sa mi, že sa odvraciaš,

mélyen a karjaimba menekülsz,

že unikáš hlboko do mojich rúk,

olyan könnyedén pihensz a mellkasomon, hogy még a lélegzetemmel is felbillenthetnélek,

tak zľahka opretá o moju hruď, že by som ťa vedel aj dychom prevrátiť,

sőt talán meg is ölhetnélek óvatlan sóhajommal.

ba možno aj zabiť neopatrnýcm vzdychom.

Egyre jobban megvakulok, szinte félek, hogy mélyebben feléd lépjek,

Som čoraz slepší, že sa až bojím vykročiť hlbšie proti tebe,

hiszen már egész arcoddal bennem vagy, a házamban, a tetőim alatt,

veď už si celou tvárou vo mne, v mojom dome, pod mojimi strechami,

belső napom zenitjében.

v zenite môjho vnútorného slnka.

Kívánság

Želanie

Gyere, gondozd a fagyom, nőj belém, mint az almafa,

Poď ošetriť môj mráz, vojdi do mňa ako jabloň,

ágaiddal áradj szét és lövellj ki virágimpulzusokat mérhetetlen virágimpulzusokat.

konármi sa rozožeň a kvetné impulzy vyprskni, nesmierne kvetné impulzy.

Heveredj le és engedd útjára a szíved, és, kérlek, ne repülj messzire< még csak az álmaidban se.

Ľahni si a srdce nechaj ísť svojou cestou a, prosím ťa, neodlietaj ďaleko< ani len vo sne.

Űzd el a gyengeségem lélegzeteddel, gyűjts napfényt sérült árnyékomra.

Rozdýchaj moju slabosť, nahrň slnka na môj ranený tieň.

Gyere, gondozd a fagyom, oly sok van belőle a falakon, az ízületekben, a sebekben, a kezek közepén,

Poď ošetriť môj mráz, ja ho tak veľa na strechách, v kľboch, v jazvách, uprostred rúk,

vedd el, virágoztasd ki és tisztítsd meg körülötte a levegőt gyengéd jelenléteddel.

vezmi ho, zakvitni a vyumývaj okolo neho vzduch svojou nežnou prítomnosťou. 82

roberto Bolaño Roberto Bolaño s-a născut în 1953 la Santiago de Chile, fiul unui şofer de camion şi al unei profesoare. În 1968 se mută în Mexico City, renunţă la şcoală şi devine activist politic. A trăit o viaţă aventuroasă, petrecând diferite perioade în Chile, El Salvador, Mexic, Franţa şi Spania. S-a considerat întotdeauna în primul rând poet (s-a apucat de proză la sfârşitul anilor ‘80, iar primul său roman a fost publicat în 1993). Până în 2003, când a murit din cauza unei afecţiuni a ficatului, a publicat 12 volume de proză şi două de poezie, lăsând alte 10 cărţi nepublicate. La noi au fost traduse până acum volumele O stea îndepărtată, Nocturnă în Chile şi Târfe asasine, toate la editura Curtea Veche. Lupe Lucra în la Guerrero, la câteva străzi distanţă de Julian avea 17 ani şi pierduse un fiu. Amintirea o făcea să plângă în acea cameră din hotelul Trebol spaţioasă şi întunecată, cu toaletă şi bideu, locul ideal pentru a trăi câţiva ani. Locul ideal ca să scrii o carte de memorii apocrife sau un mănunchi de poeme de groază. Lupe era slabă şi avea picioare lungi şi pătate de leopard. Prima oară nici măcar n-am avut erecţie şi nici nu speram să am o erecţie. Lupe vorbea despre viaţa ei şi despre ce era pentru ea fericirea. Ne-am revăzut după o săptămână. Am întâlnit-o la colţul unei străzi împreună cu alte târfuliţe adolescente, sprijinită de bara de protecţie a unui Cadillac vechi. Cred că ne-am bucurat să ne revedem. De-atunci, 83


Poesis interna\ional

PoeZie

Lupe începu să-mi povestească lucruri despre viaţa ei, uneori plângând, alteori trăgându-ne-o, aproape mereu goi în pat, uitându-ne în tavan şi ţinându-ne de mână. Fiul ei se născuse bolnav, iar Lupe îi promisese Fecioarei că se va lăsa de meserie dacă pruncul ei se făcea bine. S-a ţinut de promisiune o lună sau două şi apoi a trebuit să se-ntoarcă. Puţin după asta, copilul ei a murit şi Lupe spunea că e vina ei, fiindcă nu se ţinuse de promisiunea făcută Fecioarei. Fecioara îl luase pe micuţul înger ca plată a unei promisiuni încălcate. Nu ştiam ce să-i spun. Îmi plăceau copiii, desigur, dar aveau să mai treacă mulţi ani până să aflu ce înseamnă să ai un fiu. Aşa că am rămas tăcut gândindu-mă la stranietatea ce emana din tăcerea acelui hotel. Fie erau foarte groşi pereţii, fie eram singurii oaspeţi, fie ceilalţi nu deschideau gura nici măcar ca să geamă. Era atât de uşor să o călăreşti pe Lupe şi să te simţi bărbat şi să te simţi nenorocit. Era uşor să o aduci în ritmul tău şi era uşor să o asculţi vorbind despre ultimele filme de groază pe care le văzuse la cinematograful Bucareli. Picioarele ei de leopard se încolăceau în jurul taliei mele şi îşi afunda capul în pieptul meu căutându-mi sfârcurile sau bătăile inimii. Asta vreau să-ţi sug, mi-a spus într-o noapte. Ce, Lupe? Inima.

decembrie 2010

decembrie 2010

PoeZie

Poesis interna\ional

În sala de lectură a Iadului În sala de lectură a Iadului În clubul pasionaţilor de science-fiction În grădinile îngheţate În dormitoarele de tranzit Pe potecile acoperite de gheaţă Când totul pare în sfârşit mai clar şi fiecare clipă este mai bună şi mai puţin importantă Cu o ţigară în gură şi cu frică Uneori ochii verzi şi 26 de ani Al dumneavoastră sincer

traducere de Claudiu Komartin

Catârul Uneori visez că Mario Santiago Vine să mă caute cu motocicleta lui neagră. Şi lăsăm în urmă oraşul şi pe măsură ce luminile se şterg, Mario Santiago îmi spune că e vorba de o motocicletă furată, ultima motocicletă furată pentru a străbate ţinuturile sărace din Nord, direcţia Texas, urmărind un vis care nu se poate numi, inclasificabil, visul tinereţii noastre, aşadar, cel mai curajos vis dintre toate visurile noastre. Şi atunci, cum să refuz rapida motocicletă neagră a nordului, Întretăierea drumurilor străbătute cândva De sfinţii Mexicului, De poeţii cerşetori ai Mexicului, Lipitorile taciturne din Tepito, Sau colonia Guerrero, toţi pe aceeaşi cale Unde se confundă şi se amestecă toate timpurile< Verbale şi fizice, ziua de ieri şi afazia.

Detectivii Am visat detectivi pierduţi în oraşul întunecat. Le-am auzit gemetele, greaţa, delicateţea cu care evadau. Am visat doi pictori ce nu-mpliniseră 40 de ani când Columb a descoperit America. (Unul clasic, atemporal, iar celălalt mereu modern, ca o grămăjoară de rahat.) Am visat urma strălucitoare a unei tălpi, dârele şerpilor studiate din nou şi din nou de către detectivi absolut disperaţi. Am visat un caz dificil, am văzut holuri înţesate de poliţişti, interogatoriile care nu au rezolvat nimic, arhivele ruşinoase, şi am văzut apoi un detectiv întorcându-se la locul crimei singur şi liniştit ca în cele mai urâte coşmaruri, l-am văzut stând pe jos şi fumând într-un dormitor plin de sânge uscat în timp ce limbile ceasului înaintau cu ultimele puteri prin noaptea interminabilă.

Şi mai visez uneori că Mario Santiago Mă caută, ori că e un poet fără chip, Un cap fără ochi, fără gură, fără nas, Numai piele şi hotărâre şi fără să întreb ceva Mă urc pe motocicletă şi plecăm Pe drumurile din nord, capul şi eu, Straniu echipaj plecat pe o mizerabilă rută Drumuri şterse de praf şi de ploaie, Pământ al muştelor şi şopârlelor, al desişurilor uscate şi al adierilor nisipoase, singurul teatru imaginabil pentru poezia noastră. Şi uneori visez că drumul pe care îl parcurge motocicleta noastră sau jindul nostru nu începe în visul meu ci în visul altora< al inocenţilor, al binecuvântaţilor, al blânzilor, al celor care din nefericire nu mai sunt aici. Şi aşa, Mario Santiago şi eu ieşim din Mexico City, oraşul-prelungire a atâtor visuri, materializarea atâtor coşmaruri şi parcurgem provinciile, 84

85


Poesis interna\ional

PoeZie

decembrie 2010

Fragmente din interviul acordat de Roberto Bolaño lui Daniel Swinburn, apărut în El Mercurio, 2 martie 2003

mereu către nord, numai pe cărările coioţilor – iar motocicleta noastră are culoarea nopţii. Motocicleta noastră e un catâr negru care călătoreşte fără grabă Pe tărâmurile Curiozităţii. Un catâr negru care se mişcă Prin geometria acestor peisaje sărace şi dezolante. Şi râsul lui Mario sau al capului Salută fantasmele tinereţii noastre, Visul fără nume Al îndrăznelii.

În unele dintre cărţile dumneavostră, evocaţi permanent această „generaţie de tineri latioamericani sacrificaţi” – un adevărat canon istoric. Chiar e un canon istoric sau e doar un mod de a face dreptate unor prieteni?

Şi uneori mi se pare că văd o motocicletă neagră, Îndepărtându-se ca un catâr Pe drumurile desfundate din Zacatecas şi Coahuila, La marginile visului, fără să-i găsesc un înţeles, Semnificaţia lui ultimă. Dar îi înţeleg muzica< Cântecel fericit de despărţire.

Nici una, nici alta, dacă nu cumva prin canon istoric înţelegem o anume nostalgie. Toată literatura, din oricare epocă, se ajută şi uneori chiar creează Troia sa ambulantă. În cazul generaţiei mele, curajul nostru a fost la fel de mare, pe cât ne-a fost inocenţa sau stupizenia. Să zicem că atunci ceea ce conta era gestul. Prin acţiuni îţi construiai propriul roman exemplar, iar asta, dacă ne uităm cu atenţie, e ceva destul de prostesc şi care, la o adică, dacă lucrurile ar fi stat altfel, near fi făcut victime sau călăi.

Ori poate că gesturile curajoase Sunt cele care ne spun ”adiós”, fără resentiment, fără amărăciune În acord cu gratuitatea lor absolută şi cu noi înşine. Sunt micile ireverenţe inutile – ori ceea ce Anii şi obiceiurile au făcut Să le credem inutile – cele care ne salută, Ne fac cu mâna semne sibilinice, La miezul nopţii, pe marginea şoselei, De parcă ar fi copiii noştri iubiţi şi abandonaţi, Crescuţi singuri în aceste deşerturi de calcar, Ca o splendoare care ne străbătu într-o zi şi pe care o uitasem.

Acest canon impune, după părerea unor critici, o presiune tematică şi existenţială care uneori întunecă sau împiedică desfăşurarea firească, în toată puterea a formulelor narative şi poetice înnoitoare de care dispuneţi. Ce părere aveţi despre aceste opinii critice? Ah, nu am nicio opinie, sau am o opinie de cafenea sau de cenaclu, adică o opinie care se formează pe măsură ce se discută. În orice caz, presiunea tematică a mers mereu mână în mână cu presiunea structurii. De fapt, întotdeauna când gândesc un roman, sau o povestire, ori o piesă de teatru, poate mai puţin când e vorba de poezie, mai întâi gândesc structura, e prima problemă de rezolvat, învelişul. Până la urmă, ceea ce se povesteşte e o variaţiune a aceluiaşi lucru pe care omul şi l-a spus lui însuşi de mii de ani încoace. Schimbarea, ceea ce face ca arborele să se menţină viu, să nu se usuce, dacă ni se acceptă această imagine pentru experienţa literară, este structura, niciodată argumentul. Asta nu înseamnă că subiectul, tema, nu contează, contează, dar mai degrabă contează dozarea temei, o reformulare a dozei tematice, dar cu adevărat importantă e structura. Structura e muzica literaturii.

Uneori visez că Mario cu motocicleta lui neagră Ajunge în mijlocul coşmarului Şi plecăm spre Nord, Către satele-fantasmă unde îşi fac veacul Şopârlele şi muştele. Şi în timp ce visul mă poartă de pe un continent pe altul, -un duş de stele reci şi nepăsătoareMotocicleta neagră pare un catâr de pe altă planetă Ce desparte în două pământurile din Coahuila. Un catâr de pe altă planetă, jindul nostru ţâşnit din propria noastră ignoranţă. Dar, totodată, speranţa şi valoarea noastră.

Tema războiului civil latinoamerican nu e actuală. E posibilă astăzi o temă literară actuală din interiorul lumii ideologiilor politice? Epicul e mereu posibil, mai ales în literatură. Iar povestea arareori e actuală. De fapt, cuvântul „actual” e aproape o entelehie, în orice caz un cuvânt certat cu cultura, care niciodată nu e actuală. În ce măsură e mai actual Chavez decât Peron, să zicem? În ce măsură e mai actual Bush decât Truman? La fel e şi în literatură. De ce Stendhal scrie despre bătălia de la Waterloo, o întâmplare din tinereţea lui şi nu despre fapte „actuale”? Educaţia sentimentală a lui Flaubert e mai actuală decât Salambo? La un moment dat, a fost mai actuală Educaţia sentimentală, fără îndoială. Dar în zilele noastre e mai actuală Salambo. În Salambo, descrierea din interior a bătăliei a inspirat multe romane. Dintre ale noastre, Războiul sfârşitului lumii, de Vargas Llosa, roman al cărui ritm, viteză, claritatea descrierilor, răsturnările de situaţie, dorinţa de a cuprinde întreaga bătălie, din toate punctele de vedere, toate astea sunt luate direct din Salambo. Şi, dacă tot vorbim de Războiul sfârşitului lumii, e un roman actual sau nu? Eu cred că da, dar, în sfârşit, niciodată nu se ştie.

O valoare fără nume şi inutilă, desigur, Dar regăsită la marginile visului Celui mai îndepărtat, În fragmentele visului de final, Pe poteca confuză şi fascinantă A catârilor şi a poeţilor.

Apelaţi de multe ori la violenţă în naraţiunile dumneavoastră. Pe moment, pare că violenţa e protagonistul. Cum funcţionează violenţa în scrierile dumneavoastră? Cred că într-o formă accidentală, aşa cum funcţionează violenţa peste tot.

traducere de Marin Mălaicu-Hondrari

(din volumul Los Perros Románticos. Poemas 1980-1998, Editorial Lumen, Barcelona, España, 2000)

86

Pe alocuri, nu vi se pare excesiv autobiografică proza dumneavoastră? Nu e vorba numai de a scoate la lumină întâmplări din viaţă, ci de faptul că apăreţi adeseori ca protagonist, ca personaj în propriile cărţi. Excesiv, chiar că nu. Excesiv autobiografici sunt Faulkner, Joyce, să nu zicem Proust. Inclusiv Kaa e autobiografic, cel mai autobiografic dintre toţi. În orice caz, eu prefer literatura, pentru a o numi aşa, cu o uşoară nuanţă autobiografică, adică literatura despre individ, ceea ce distinge un individ de altul, mai degrabă decât literatura despre noi, aceea care se face stăpână pe eul tău, pe istoria ta şi care tinde să se confunde cu marea masă a oamenilor, locul în care toate feţele se confundă. Scriu din proprie experienţă, atât din experienţa personală, să zicem, cât şi din cea livrescă sau culturală, 87


Poesis interna\ional

interviu

decembrie 2010

experienţe care, cu timpul, s-au unit. Dar mai scriu şi din ceea ce obişnuia să se cheme experienţă colectivă, care, împotriva a ceea ce credeau unii teoreticieni, este ceva destul de neînţeles. Să zicem, pentru a face lucrurile mai simple, că poate fi latura fantastică a experienţei individuale, latura teologală. Din acest punct de vedere, Tolstoi e autobiografic, iar eu, desigur, mă iau după Tolstoi.

rodica Draghincescu

Afirmaţi că „Să scrii proză e de un prost gust bestial ”, dar critica gaseşte că imaginaţia dumneavoastră expresionistă îşi găseşte un curs mai firesc în proza decât în poezia dumneavoastră. Ce părere aveţi? E de un prost gust bestial în înţelesul de muncă depusă. E mult mai obositor să scrii proză decât poezie. S-ar putea spune la fel de bine că e mult mai obositor să trăieşti ca poet decât ca prozator. Poate că am zis asta pentru a surprinde aşteptările, sau poate pentru că atunci mi s-a părut distractiv. Acum, nu mi se mai pare. Poate că îmi aminteam de tinereţea mea şi de experienţele scriiturii, chiar de literatură, ca un act gratuit, adică nesupus tranzacţiilor economice. Să scrii în acele condiţii era ceva ameţitor. În câteva luni din 1979, am scris o serie de poeme scurte, încă inedite, nişte poeme care continuă să-mi pară ciudate şi pe care, atunci, le-am considerat bune, chiar foarte bune. Apoi le-am pierdut pe undeva printre alte hârtii, sau poate când m-am mutat, ceea ce nu mi-a provocat nici cea mai mică îngrijorare. Literatura era pentru mine o risipire. Risipeam totul, fără să mă gândesc la viitor (şi asta însemna o risipire şi mai mare) şi nu mă gândeam la starea mea materială, care era una de supravieţuire şi, deci, făceam cumva parte din acestă risipire generalizată. În proză, aşa ceva echivalează cu sinuciderea.

Née à Buzias, dans le Banat roumain, Rodica Draghincescu vit en France, en Lorraine. Universitaire et chercheur à l’Académie Roumaine (1990-2000), écrivain, poète et essayiste bilingue (roumain et français), représentante de la nouvelle génération littéraire roumaine «les 90». Membre de l’Union des Écrivains Roumains, de la Maison des Écrivains de Paris, de la SGDL Paris, de la Société des Écrivains Allemands DIE KOGGE, etc. Rédactrice pour la France, de la revue littéraire allemande «Matrix», Stuttgart, directrice du magazine online «Levure littéraire». Elle a publié plus de 20 livres en roumain, français et allemand.

Aţi spus că, dacă ne gândim la noi ca cititori, am ajuns într-un loc din care nu se poate ieşi. Ca scriitori, am ajuns pur şi simplu pe marginea prăpastiei. Nu se vede nicio posibilitate de a trece peste prăpastie, dar trebuie să trecem şi munca noastră e asta – de a găsi maniera de a trece prăpastia. De ce credeţi că o generaţie de scriitori latinoamericani au eşuat, în anii 80, în încercarea lor de a depăşi „părinţii” boom-ului? Bănuiesc că prin generaţia din anii 80, te referi la scriitori plasaţi între Bioy, de exemplu, şi Rodrigo Fresán, adică autori „consacraţi”. Oameni care plagiază foarte bine şi care vând foarte multe cărţi unor oameni care nu ştiu să citească. Despre astfel de scriitori, nu am nimic de zis. Literatura nu e departe de aceste mişcări de flux şi reflux. Ei sunt refluxul.

RIENNERIES D’un regard à l’autre

Aţi spus că scriitorii noului boom trebuie să-şi asume riscul formei. În ceea ce priveşte boom-ul anterior, nu credeţi că operele care au rămas sunt tocmai cele mai puţin experimentale ca formă, incluzând aici chiar şi pe Julio Cortázar? Când vorbesc despre riscuri de formă nu mă refer strict la ceea ce îndeobşte se cheamă literatură experimentală. Dar nici nu mă gândesc la ceea ce de obicei se denumeşte drept literatură plictisitoare. Literatura plictisitoare e exact o literatură care nu-şi asumă riscuri. Iar riscurile, în literatură, sunt de ordin etic şi nu se pot exprima dacă nu îţi asumi riscul formei. De fapt, în oricare aspect al vieţii, etica nu se poate exprima fără un risc presupus al formei.

Îndrăzniţi să alegeţi şi să justificaţi alegerea a trei scriitori chilieni care sunt plasaţi pe orbita renovării? Gonzalo Contreras şi Jaime Collyer în proză. Şi sunt mai mulţi poeţi care îmi par interesanţi.

În secolul XX, romanul e un gen de mâna a doua, spunea Borges, în ideea că paradigma romanului fusese în secolul XIX. Din punctul lui de vedere, altele erau genurile care aveau mai multe oportunităţi< povestirea, scurte romane poliţiste, poezia. Credeţi că se poate extinde această judecată asupra secolului XXI? Am citit toată opera lui Borges, cel puţin de două ori, şi aproape toate cărţile care s-au scris despre el şi un singur lucru mi-e mai mult sau mai puţin clar< Borges era un mare umorist, poate cel mai mare pe care l-am avut, mai ales când era împreună cu Bioy, dincolo de faptul că era un bun poet şi cel mai mare scriitor de proze scurte şi un mare eseist. În sfârşit, probabil cel mai mare scriitor de limbă spaniolă de la Quevedo încoace. Să spui că poezia era un gen al secolului XX e, fără îndoială, o glumă. Oricum ai lua-o. Şi să spui că povestirea ar putea supravieţui romanului, e o altă glumă. Borges ştia, mai bine ca oricine, că romanul şi povestirea sunt fraţi siamezi. Unul mare şi celălalt mic, cu creier şi suflet diferite, dar uniţi şi având probabil acelaşi ficat ;i aceeaşi inimă, ceea ce înseamnă că moartea unuia ar atrage după sine moartea celuilalt.

Ce Qui brûle les terres de l’enfance. Qui rapporte la mémoire des jeux en feu. Qui s’envole dans le noir, telles des cendres émerveillées. Qui fait courir lézards et araignées, d’un regard à l’autre. Qui effleure les images d’un « était » rude. Qui mutile l’air. Qui prend la forme d’un bouton de fièvre. Qui sur les lèvres des lépreux, bâtit des palais. Qui dit < Restes-y.

Ton (in)dépendance Motto < J’avais découvert sur ma peau, une métaphore osée. Elle m’indiquait l’heure exacte de ton (in)dépendance. (RD) J’ai bien connu le temps Où tu me coupais la respiration avec des poèmes sans mots en appuyant sur les lèvres avec une syllabe Cela jusqu’au délire du lointain.

traducerea din limba spaniolă< Marin Mălaicu-Hondrari 88

J’ai bien connu le temps Où tu me coupais en deux Avec le rythme d’un long poème. 89


Poesis interna\ional

PoÉsie

L’émotion dévorait nos paroles Et j’avais la certitude de te perdre de plus en plus. La vérité c’était que je ne t’aimais pas. Pas encore. Alors, j’ai appris à te boire, comme une éternité à la camomille. En te mélangeant avec une pincée de rêves du matin, j’évitais que ton silence m’infusât les nuits de la séduction.

decembrie 2010

decembrie 2010

PoÉsie

Science-fiction du malheur

E©rire

Poète absent. Poésie vide. Rupture de mots. Ni trop ni moins, ni moins ni trop Oh, que vais-je vous dire maintenant ?

Se taire, s’abstraire, Ne pas parler, s’obliger à ne pas souffler mot Expliquer L’éloignement, L’autre début. Décrire le soir, lorsque le ciel se fait page étoilée.

A tes visages, je survis. A ce que tu me caches, je survis.

Au fer rouge Main(tien)

Quitter le nid du corps-(l)ivre Jouer la fille de l’air.

Le brouillard qui s’élevait des choses d’autrefois Tenait en équilibre la carte géographique de l’enfance.

Ne me prends plus par la main, Ne me dis plus de mots gluants, Ne me colle(s) plus contre la feuille, Ne crée plus le poème empreinte !

Tu es née dans la Plaine du Banat Où le vent mordait en hiver Et la pluie brûlait en été

Sans aucune éthique d’écriture, seulement en cadence, nous ne sommes que deux (…).

Tu avais marqué partout dans la maison Au fer rouge de ta langue Des mots qui ne s’ouvriront jamais.

(D)écrire l’éclipse de la rétine et les lignes abruptes de la main. à l’heure du premier café, en sortant de la petite mort heureuse et de son troublant tunnel bleu.

Dans ces sentiments emmurés, Des voix trop aiguës.

Poème houellebecquien Quand il traverse l’écœurement du poète < il crie pour se forger un style, il écrit pour la venue de l’inévitable

Ecrire l’eau qui bout, le sucre qui brille glorieusement.

Comment les appelles-tu encore ? Qu’est-ce qu’elles sont devenues, alors ?

Comme un petit goût de victoire, la tasse blanche. U(tili)ser l’absence, (d)un seul mot. La multiplier comme le vin de Jésus. La donner aux autres avec la langue caféinée.

Parce que

Comme s’il était suspendu, à équidistance

Je n’aime pas parler aux autres, je n’aime pas faire des mots avec des mots.

de la première et de la dernière phrase,

Je happe les illusions des rêves carnivores.

par un appétit enfantin,

J’écris comment.

le mot du poète vit de son appartenance aux autres.

Symptômes La vérité est rarement lyrique. Elle se dresse d’une ombre à l’autre, D’un nombre à l’autre Et se tresse des symptômes de génie, Poussant les choses et les êtres Dans le néant de la bouche fermée. 90

Poesis interna\ional

91


Poesis interna\ional

CroniC{

decembrie 2010

Între texisten\ă, despăr\iri ;i doar literatură

C

um se face că poezia altora îţi face bine, iar propria poezie te distruge, te roade pe dinafară şi pe dinăuntru? Întrebarea asta fundamentală, apărută ca un strigăt în Cartea tuturor intenţiilor, pare a fi centrul literaturii lui Marin MălaicuHondrari, pentru că cele trei cărţi pe care le-a publicat până acum nu pot scăpa de pe orbita acestui chin care e scrisul. Dacă ar fi făcut parte din altă generaţie, s-ar fi putut vorbi şi în cazul lui de texistenţă (concept inventat de Mircea Cărtărescu), adică de acel ceva în care textul şi realul se contopesc, se afirmă şi se neagă alternativ. Dar pentru că face parte din altă generaţie, Marin Mălaicu-Hondrari reuşeşte să-l contrazică pe acelaşi Cărtărescu, să-i spulbere de fapt o spaimă< „Mă tem că de-acum încolo nimeni nu va mai locui în cărţi, aşa cum au făcut-o generaţia mea şi cele precedente. Şi că utopia lecturii va rămâne undeva, pe o colină îndepărtată, ca un mare labirint ruinat”, zicea el acum aproape un deceniu. Din fericire nu e aşa, literatura fiind în continuare esenţială măcar pentru câţiva. „Un om stă în bibliotecă/cu gândul să-şi ia viaţa/cărţile sunt mute/autorii au aţipit/desigur nemuritor nu înseamnă atotputernic/e seară/fumul ţigării somnolează în lente volute/mâine dimineaţă femeia va şterge praful”. Cu acest mic poem (ultimul, din volumul de debut, Zborul femeii deasupra bărbatului) nu se sfârşeşte o lume, ci abia începe. Pentru că, am putea spune, ochiul ce se-nchide afară se deschide înăuntru.

veronica-alina Constănceanu Apropierea este cea de a treia carte publicată de scriitorul bistriţean. Dacă brusc azi cineva şi-ar dori să devină Don Quijote, nu ar căuta o armură, ci cred că şi-ar face un mic bagaj, ar arunca acolo şi câteva cărţi şi ar pleca în Spania. Nu ar vrea să salveze onoarea ţării sau a vreunei domniţe, nu ar vrea să retrăiască aventurile unor cavaleri, ci ar vrea să-i poată citi în original pe Borges, Márquez şi Cortázar. Ajuns în Córdoba, ar avea asupra lui doar un bileţel pe care ar scrie brusco trabajo şi ar şti doar să ridice mâna în timp ce rosteşte singurul cuvânt pe care cei din jur l-ar putea înţelege< Hola! Aventurile prin care trece, întrerupte de scurte reveniri acasă, alcătuiesc o poveste plină de neprevăzut, care se citeşte uşor şi cu plăcere, dar uneori rezolvările epice sunt facile. Sau, cine ştie, poate aşa derizoriul unei lumi în care poeţii sunt obligaţi să se descurce e mult mai bine subliniat. Aş fi preferat ca poveştile zdrenţuite spuse de diversele voci să nu se îmbine aşa bine, să rămână ceva nespus. Finalul e unul dublu, fiind folosită tehnica manuscrisului găsit (trimis ar fi mai corect spus). Din păcate nu e suficient de bine punctat, după au remarcat şi alţi comentatori ai romanului. Dar centrul de greutate al cărţii nu e dat de această poveste spaniolă, ci de de acele pagini coagulate în jurul ideii de literatură, pagini care vorbesc despre ce înseamnă să fii cu adevărat scriitor, ce înseamnă să scrii fără a fi distras. Arhitectura romanului nu e deloc una simplă, nu mai puţin de şase voci vin şi depun mărturie despre cele trăite

92

şi întâmplate, iar cele două poveşti principale (care cu siguranţă ar fi putut funcţiona şi independent) se îmbină foarte bine şi pentru că personajul central migrează dintr-una în alta, contopindu-le într-un fel. Avem pe de o parte istoria grupului de la Bistriţa, povestea unor prieteni care trăiesc cu adevărat doar pentru literatură, şi pe de altă parte un roman de dragoste, povestea lui Adrian Petru Constantin care „bântuie prin Europa pe urmele unei femei căsătorite”. Prima poate fi şi un fel de replică (poetică) dată Celebrului animal, al lui Cătălin Lazurca. A doua poveste e una în care epicul îşi cere şi îşi dobândeşte toate drepturile, deşi literatura continuă să domine existenţa aproape a fiecărui personaj, şi, aşa cum s-a observat deja, să fie importantă chiar şi pentru unii certaţi cu legea, iar Adrian o va cunoaşte pe Vanessa tocmai pentru că „nu poţi priva pe cineva de două cărţi”. Paginile ce cuprind povestea bistriţenilor, acei câini romantici autohtoni, sunt pline de frumuseţe, tensiune şi vrajă, pentru că e o poveste despre poezie, despre scrisul care salvează, dar şi despre prietenie. O vreme, la începuturile lor literare, i-a însoţit un profesor de literatură împătimit de poezie şi alcool, mentorul lor nenumit. Alături de ei stă mereu Lidia, „la madre de la poesia”, care conduce o maşină năzdrăvană, care ajunge oricând exact acolo unde e nevoie, o maşină care e ea însăşi un fel de carte, pe caroserie fiind scrise versuri esenţiale pentru fiecare dintre ei, versuri ale unor poeţi foarte diferiţi, de la Gellu Naum până la

decembrie 2010

Aurel Dumitraşcu sau Virgil Mazilescu. Ajunşi într-un moment de cumpănă, Adrian şi The Great aleg să plece în lume, pentru a se regăsi, pentru a se reinventa ca scriitori. Doar Dan Parfene pare a renunţa la scris, parcă nu ar fi crezut destul de mult în destinul lor< „Am zis nu şi nu a rămas. Iar acel nu însemna exact ce se temeau ei că va însemna< negarea literaturii, renunţarea la poezie. Odată cu acel nu, s-au dus dracului toate poemele mele fără titlu, toate cărţile citite până atunci (şi de atunci încoace)”. Fiecare dă glas la un moment dat unui gând care îl defineşte. „Repetaţi după mine< doamnă, poezia omoară”, spune Lidia. „Poezia se termină, despre asta e vorba. Dacă nu-ţi drămuieşti rezervele, mai devreme sau mai târziu o păţeşti”, e spaima lui Dan Parfene. „În seara aceea i-am trimis un mesaj lui The Great< trezeştete, poezia e în derivă”, mărturiseşte Adrian. Cu Apropierea Marin Mălaicu-Hondrari mai face un pas către epic. Dar poartă cu el şi cărţile anterioare, toate având o structură duală. Trimiterile implicite sunt nenumărate, dar unele sunt chiar explicite, Dan Parfene îl identifică în persoana lui Adrian pe autorul Străinei, acel poem în care „singurătatea ţipă ca din gură de şarpe”. Iar anumite poeme din Zborul femeii pe deasupra bărbatului ar fi putut fi incluse şi în Apropierea. Oare nu şi despre Maria ar putea fi acest fragment< „Jazzul corespundea nevoii ei nemărturisite de evaziune. De /nenumărate ori se lăsase legănată de melodii exotice, bizare, ce-i sugerau/mereu că-i gata să dobândească lumea pe care-o evocau. Îmbătată de/presimţiri, bântuia prin casa ei nesfârşită, se privea în oglinzile risipite/peste tot, ştergea de pe câte una o inscripţie de prost gust prin care/vreunul dintre amicii ei încercase să nu fie uitat, ieşea pe balcon dar/ceea ce vedea o irita profund şi atunci se retrăgea iar în dormitor,/asculta muzică. (Despre felurite închipuiri ale aceleiaşi femei)”. Zborul femeii deasupra bărbatului e o carte de poezie în care găsim şi poeme în proză, Cartea tuturor intenţiilor e imposibil de clasificat, iar Apropierea e până la urmă mai ales un roman despre poezie. Scriind cartea asta Marin Mălaicu-Hondari respectă o regulă pe care şi-a impus-o încă de la debut< “nici o fărâmă de insensibilitate/căci am preamărit ataşamentul faţă de închipuiri”. („Der Steppenwolf ”)

CroniC{

Poesis interna\ional

Ciobul de sticlă colorată

A

Dan-liviu Boeriu

lexandru Paleologu spunea într-o vreme despre Emil Cioran că, dacă din cărţile sale s-ar extrage în totalitate amprenta stilistică, ceea ce ar rămâne ar fi doar câteva palide banalităţi. Dincolo de stil, aşadar, Paleologu acuza faptul că Emil Cioran a scris toată viaţa sa o singură carte care cuprinde, reîmbrăcate diferit, aceleaşi câteva obsesii comune. Chiar dacă nu sunt de acord cu această concepţie - conform căreia literatura n-ar trebui neapărat să însemne o formă elegantă de a da viaţă unor idei, ci simplu exerciţiu de convingere cognitivă – admit că ea poate fi aplicată, cu succes, la alţi autori. Herta Müller e unul dintre aceştia. Numai că aici nu vorbim nici despre lipsa stilului, nici despre mediocritatea ideilor transmise. Scriitoarea germană de origine română pare să-şi fi dedicat întreaga operă unei singure trăiri< dezrădăcinarea. Tema e recurentă şi abordată succesiv în mai multe volume, cărora le-a dat nume fanteziste. Este de apreciat sinceritatea acestei scriitoare (Andrei Pleşu chiar vorbea, în cazul ei, despre o „sălbăticie a adevărului”, despre o zguduitoare durere a francheţei), cât şi  faptul că declară cu inima deschisă că ea scrie pentru ca să poată trăi şi , deci, recunoaşte caracterul curativ al propriului talent. Şi numai cei cu simţul estetic atrofiat ar putea spune că Herta Müller duce lipsă de aşa ceva. Reproşurile puritanilor - care văd în minimalism o eschivare ruşinoasă din faţa epopeilor cu rezonanţe clasice, impresionante mai mult prin cantitate decât prin forţă sugestivă – derivă din faptul că autoarea nu se pierde în adâncimi epice. Rândurile ei par similare unor fotografii alb-negru, într-o austeritate tulburătoare 93


Poesis interna\ional

a detaliului, însă cu atât mai şocantă. Din numai câteva cuvinte, aparent haotice, reuşeşte să-ţi creeze impresia că lucrurile se întâmplă exact sub ochii tăi. Aşa a fost cazul, spre pildă, cu excepţionalul volum de poemecolaj, Este sau nu este Ion (Polirom, 2006), o emoţionantă versiune scurtă a terorii şi a fricii într-un regim totalitar. Călătorie într-un picior e primul roman pe care Herta Müller l-a scris după plecarea din România. Apărută în 1989, cartea ne-o aduce în primplan pe Irene (un alter-ego al autoarei), femeia care se refugiază într-o patrie de rezervă. Întreaga carte e construită pe zbuciumul interior al femeii care e suficient de chibzuită încât săşi dea seama că noua casă respiră libertatea prin toţi porii (“Îşi ridică bluza şi îşi privi sânii în oglindă. Apoi Irene se pieptănă. Părul în faţă, părul dat pe spate. O ureche acoperită, cealaltă liberă” , p.57), dar şi destul de melancolică şi prizonieră a trecutului încât fantomele groteşti ale celeilalte ţări s-o urmărească în continuare („Şi-ar aminti că plecase de-acasă în ciorapi. Că trotuarul fusese umed şi plin de nisip. Că mucurile de ţigară i se lipiseră de ciorapi şi, preţ de câţiva paşi, rămăseseră agăţate de ei. Irene începu să alerge.”, p.62). Iscoditoare, cu o acuitate ieşită din comun, cu un ochi critic de o rară exigenţă, Irene scrutează noua realitate şi o îmbină involuntar cu frânturi ale existenţei din ţara pe care a lăsat-o în urmă. După ani întregi în care suspiciunea fusese a doua natură a fiecărui individ, e firesc ca orice întâlnire cu neprevăzutul s-o transforme pe Irene într-o persoană aproape asocială (vezi greutatea închegării unei relaţii fireşti cu Thomas ori Franz). Ne sunt relatate ciocnirile cu birocraţia vestică, diferenţele de nuanţă între dorinţele unor oameni care nu împart aceeaşi bucată

CroniC{ de trecut, imposibilitatea adaptării la un ritm de viaţă care evacuează complet din structura sa orice formă de evazionism sfios (dacă nu faci faţă, nu eşti cruţat) ş.a.m.d. De la prima pagină până la ultima (la fel ca în restul romanelor purtând aceeaşi semnătură) , totul vibrează a poezie. Herta Müller nu scrie o proză clasică (în sensul cel mai perimat al termenului)> la ea, epicul ia forma unor vase comunicante, care stabilesc legături între sentimentele unui dezrădăcinat şi cerinţele noii vieţi> între agăţarea maladivă de un trecut care ştii că te-a alungat şi adaptarea la un nou habitat> între prozaismul arid al asfaltului neprietenos şi bucuria misterios-poetică a unei pene de porumbel găsită în casă. Legătura cu teroarea trecutului se simte doar în respiraţia străină pe care Irene o detectează atunci când citeşte o scrisoare venită de la prietenii rămaşi în România („Irene recunoştea scrisorile din cealaltă ţară fără să privească timbrul sau ştampila poştei. Le recunoştea după hârtia aspră, alb-gri. Scrisoarea era de la Dana. […] Mi-e dor, mi-e dor aproape fizic de tine. Aceasta era o propoziţie din care se auzea vocea Danei. Dar odată cu vocea Danei, şi o respiraţie despre care Irene ştia că nui aparţinea Danei” , P.89-90) - o subtilă şi delicată conştientizare a feliei înguste de aer de acasă care însoţeşte păcatul izbăvirii prin fugă. În această meta-poezie a renunţării şi a regăsirii, totul se leagă. Versurile abrupte ale cotidianului sugerează nu doar dorinţa juvenilă a străinului de a-şi colora cenuşiul zilelor, ci şi bucuria trăirii simple, întro lume a firescului. Herta Müller înregistrează atent schiţa gesturilor, poezia nimicului şi metafora zidurilor, pentru a le reda în imensa lor frumuseţe izvorâtă din privilegiul libertăţii< „Rucsacul fetei, albastru. Din

decembrie 2010

căştile ei se auzea muzică. Pleoapele puternic machiate. Ochii deschişi, mari şi ficşi, de parcă nu şi i-ar fi plimbat niciodată peste o imagine” (p.103), sau „În faţa intrării în magazin erau legume. Peste portocale şi conopidă tremura lumina. Irene avusese impresia că în acea lumină salata, lămâile şi ciupercile se contopeau şi se transformau în flori” (p.125). Nici măcar în privinţa titlului autoarea nu face vreo concesie< călătoria într-un picior e singurul mod prin care victima unui regim totalitar reuşeşte să se transpună într-o lume nouă, acolo unde fericirea nu e asigurată tuturor, ci doar acelora care sau născut cu ea încrustată în ADN. Scindarea e asigurată. De ea nu poţi scăpa. De aceea, Irene nu are altă soluţie decât să adulmece bucuria, să o deseneze după ce îi vede braţele revărsându-se pe străzi, fără a putea să devină vreodată proprietara ei. Chiar şi atunci când simte o uşoară adiere de bine, acesta se transformă subit într-o plăcere vinovată şi dureroasă („Bucuria din cap era atât de mare, încât îi făcea creierul să plutească. Era o bucurie fierbinte şi-i sta pieziş în cap”, p.125). Sugestia e străvezie< destinul individual e, în cazul refugiaţilor, atât de dependent de acela colectiv al societăţii din care s-au smuls, încât beneficiile unui nou început sunt doar aparente. „Eu scriu pentru că nu pot trăi altfel”, spune Herta Müller la întâlnirea cu Gabriel Liiceanu de la Ateneu, din luna septembrie. Eroina ei din Călătorie într-un picior, Irene, procedează similar< pentru că nu poate altfel, ea pare că trăieşte totul dindărătul unui ciob de sticlă, rotindu-l în permanenţă şi privind prin el, şi care nu doar augmentează fiecare detaliu, ci colorează aerul în straie noi şi curate, făcându-l respirabil. După pofta inimii. Sau ce-a mai rămas din ea.

Herta Müller – Călătorie într-un picior, ed. Humanitas fiction, 2010, trad. de Corina Bernic

94

Felix nicoalu Part-time Workaholic

S

ir Gawain used to sit among women. Some would say he was a ladies-man, others would suspect him of effeminacy. Like Sir Gawain sits the critic among authors, indulging in their odes. This doesn’t mean at all that a critic couldn’t make a fine writer. Only that these two qualities shouldn’t share the same context simultaneously. In his collection of essays, “Singura critică” (“The Unique Critique”), Mircea Martin pleads for commonsense in that he requires from the literary expert either to side with the impressionists, or with the positivists, either to practise the review or the monographic study – important is to try and be as objective as possible. Floating between valorisation and orientation, the critique should not assume extremist positions< “proffering absolute or passionate negation is, at most, understandable only when it is about a creative act”. The essayist perceives the critic as a peculiar creator, more rational, with a system – a Beethovenian structure, not a Mozartian one, let’s say. The

criticism understood as “a way of thinking” is heightened to a philosophic, Olympian dignity. The highway of demonstration crosses Maiorescu’s fortress, as he too saw the artist as an unchained one. Now if the true-blood writer is the tube down through which the message of God drips, as SocratesPlato described it in “Ion” dialogue, the critic, in Mircea Martin’s opinion, shouldn’t venture in explosions and vassalities. It is the only way to preserve credibility. Shall we foster Eugen Lovinescu’s cellulosic enthusiasms< “with the help of a sheet of paper we could conquer the whole universe”? Eventually, the leader from Sburătorul was outstanding for the capacity of reconsidering some of his statements, which proves mental flexibility and a strenuous effort of escaping the syndrome of presumptuousness. Homo sum et... How many honourable literary “brokers” still have the power to admit they were wrong, that they are not the embodiment of some deus in terra? 95


Poesis interna\ional

essay

decembrie 2010

decembrie 2010

essay

• Far from the madding writers

• On subjective impartiality

• You comfy critic!

From “The Unique Critique” I shall switch to the lonely critic. If it were a God of criticism, I am under the impression that He would have said in illo tempore< “And God saw how lonely the critic was and decided it was perfect that way!” (Eve’s part being played by the writer). I keep reading the books and articles of those critics that serve as referees in the ring of contemporary literature. And what can I see? Most often than not encomiums! If you took them for granted, you would believe that the Romanian letters are overwhelmed with masterpieces in such a degree that it is useless to be compared to the literary products of some other countries – otherwise they would stir envy and complexes of inferiority between the peers. When it is not about encomiums, there pop up unjustified annihilations, shooting parties and volleys of shots ordered with a smirk on the executioner’s face. This book is amazing, the other one is horrible. The Romanian criticism, in many cases, plays a foul game, proving to be extremist, superficial and less subtle than normal. The games are done depending on friendships/enmities. The works belonging to mainstream are accompanied by comparisons like< that author is a Thomas Mann, the other one is a Marcel Proust of our days! In no time my mind boils with the idea that the respective analyst is a contemporary Plutarch...The conclusions are begotten before formulating the premises. Nobody meditates upon the serendipity concept (“the fact of searching for something and of finding something totally unexpected”), as Jean Baudrillard defined it. The research completely lacks interrogative drives – it questions nothing because it has already found whatever it needed.

However, critics are human beings, too, with all their incumbent weaknesses. As a competing part, they can’t be objective. Gheorghe Gricurcu debated on the impossible neutrality. Well, he envisaged the ethical implications, collateral as they may be, but imperious as bulwarks to the aesthetic aspect. In this respect, he considered that “Eugen Simion is, until further notice, un upside down Eugen Lovinescu”. I have no idea what “until further notice” could mean. Now, if we turn upside down “Divina Commedia”, Lucifer in William Blake’s illustrations may appear as having a normal position, not a capsized one. It’s only a mere illusion, because if one wants to read a book upside down, one has to revert it and in this way up becomes down and down becomes up, no matter how hard may Sextus Empiricus struggle to prove the contrary. As for me, my interest is captured by the “hereditary” subjectivity. The critics, being in their turn featherless two-legged beings with nails, are subject to friendships and enmities. They will tend to overrate some of them and underrate others. If they go down this drive, they may be called would-be writers and not raisonneurs. Mircea Horia Simionescu signalled that we live in “the society of those who take profit of circumstances”, and writers are both its parents and children< “with the habits of this group somebody could kill their mother”. A psychologist like Stanley Milgram agrees to the fact that one can push a normal person to commit horrendous deeds, not less than torturing and killing, merely shaping the context in an adequate manner. It is like this the critic may end shipwrecked! Pirouette< the critics, being in their turn thinking reeds, kings and worms of the universe, are threatened by a severe disease< humanitarianism. Since the Renaissance to present-day postmodernism, Neagoe Basarab has kept advising whatever Teodosie< “do not desire to overhear the sins of any man, so that no sin could glue to thine heart”. That is why critics should function as confessors for the book and not for the author. They should stay away from their guild, switch off their work phone, get out in the park, take a seat together with their neighbours on the front door bench and, from time to time, even read something. This is not similar to putting away the genetic criticism or to turning their back to the freshly-returned into literature author. Dan C. Mihăilescu is overtly curious about the personality of the writer who produced the book. Good point! Attention, he doesn’t approach the author by special or telephonic proximity! As a matter of fact, one speaks too much about authors and insufficiently about books! Wherefrom the ensuing snobbery< an author that matters, a publishing house that counts! As for me, I stumbled upon dull writing ferociously promoted by important publishing houses and discovered extremely interesting works issued by minor editors. A case in point is the novel “Abisex”, written by Sorin Delaskela and published at Brumar. Without a proper marketing, any fine book ends up anonymously. Which is to say it is not sufficient to write about books, we must rummage for them, otherwise we shall perceive only what some sing, others cheer and very few pay attention to.

One of Bogdan Creţu’s sayings lingers on my cortex< “The literary critics are not all the time valuable foretellers> they can be necessary midwives at most!” Well, in order to make precious foretellers, they should know the tastes of those who read and refrain from writing> they should scrutinize the public (I didn’t write population!) state of mind. Neither the writer, nor the reader can afford being bookworms. It is a must to read/write on the move, interacting with as many types of people as possible. Snuggling in ivory towers and enchanting the extract of malt with the guild urge the writers to plunge into mannerism and the critics to praise their stillborn offspring. That is the explanation for the withdrawal of literature from public life and for its perching on an élite condition. Literature as philosophy, as an aesthetic treatise! Aberration! And in a culture constantly accused of having become too literary! Literature is for people, and not for literary meetings or specialized sites. The way critics can impose false hierarchies is the same with advertising being capable of turning the absurd into a common thing. One of the “subtle” anomalies of the Romanian postrevolutionary wild capitalism was the market boom of Patapievici’s and Cărtărescu’s books. In an epoch of greedy accumulation of capital and of explosive mediatisation, plus “manele” songs, in our country “Zbor în bătaia săgeţii” and “Orbitor” became best-sellers. I don’t know how many initiated readers have managed to achieve the lecture of the two “best-sellers” – to say nothing about the clerks toiling at multinational companies and forced to thrush red tape 10 hours a day.

• Top mania Whether it signals, interprets or values, the critical act generates hierarchies. Cuvântul magazine, for instance, contained plenty of classifications. But this wasn’t a singular case. As if the aesthetic criteria were as univocal as boxing is! Apart of merciless annihilations based on attacking an artistic writing with anthropological, historical, and sociological arguments - that is non-literary ones -, the cultural magazines are populated with a pile of polite chronicles. The polite criticism – the one that hides beneath vague or unintelligible brackish sentences. Actually not criticism, but simple reviews and actually not reviews but a sort of hi5! cuba! or a friendly pat on the author’s shoulder. A Princeton philosopher, Kwame Anthony Appiah, thinks that “in life, the challenge is not to understand how somebody could better play their role, but to realize what the role they play is”. Who assumes the conditions of a critic has to consider problems from various angles and to stay away from homage and cannonades. Firstly, the critic has to understand the authorial approach and secondly comes the humanization, the “cooking” of the work destined to the whimsical public. I don’t think the interpret, the aesthetic translator should focus on the professional public, consisting of writers, as well, be they well-known or cravers for glory. 96

Poesis interna\ional

As to the nobility of the guild, it emerges into my brain one of Marin Mincu’s enquiries< Why do poets write poetry? Obviously, in conformity with the title, the great majority of the respondents declared< we can’t help writing it! Which presumably means< now, if the subjects are already poets, how could they abstain from doing their job? The muse keeps coming and tormenting them like she did with the romantic Musset. The conclusion? An extremely blurry one< “this is a secret that even they do not possess”! In the meantime, we have heard that the devil has the ability to appear in the guise of a glowing angel. What if, God forbid! the muse and the effect generated by her – the inspiration – are mere cravings for cultural sinecures, bows and awestricken attitudes in front of the poet’s geniality? Because only the hysterically-clamoured talent entitles its owners to relish their loftiness, doesn’t it? Nonetheless, the writers are poor victims of their muse and, when being seduced, they will embark even upon “one flew over the cuckoo’s nest”, won’t they? But the critics, worshippers of Apollo, as we all concede, preserve their cool temperament and don’t hop in round dances with the literary relatives. They sit isolated and insulated, blinded, shaking the pen-sword with one hand, weighing the scales of arguments with another, while paying with the third one for the beer obsequiously offered by the author. And speaking of top-mania, I dare suggest a top of the best critical deviations< → Hysterically all-praising chronicles. → Hysterically all-disparaging chronicles. → The polite criticism, deprived of any intention of highlighting the pluses and minuses, and stuffed with philological jargon.

• Plainness – a sin? The same Mircea Martin broached< “about criticism one could say that non-loneliness is its essence”. I suspect he envisaged the espousal of as many books as possible and of the comprehensive stir of ideas. Totally different should be the position of critics. In order not to value by contamination (a flaw debated in the pedagogical treatises), it is better for them to stay aside, above or beneath the literary milieu. Of course, my piece of advice is utopian< to stay aside and polish their weapons. And this because I see the critic as a deputy elected by the public to sit on their behalf in the Writers’ Association. The critic “translates” the work, but also warns the readers as to the risk of being disappointed. Which is not at all a plea for commercial literature, but only, let’s say, one against excessive intellectualism, mannerism, and even against art for art’s sake. Often, when I write about a book crowded with symbols and narrative strategies, I get enthusiastic or amused in an elevated fashion. This on one hand. On the other hand, remembering my responsibilities to that public living far from philological twitches, I can’t help filing complaints. As a prose writer, things are much clearer – I constantly pay attention to formulating the subtleties in an understandable language. Directness is not the same with simplicity, and this is true for poetry also. In the age of planes and traffic-jams, one can’t write like in the epoch of steamengine. I feel so sorry for Th. Mann’s and M. Proust’s followers!

→ The enforcement of new hierarchies, relying on the cultural media fuss. → The condescending tone in which the critic addresses the possible reader. → Stringing glitzy-paradisiacal epithets or, reversely, infernal ones. → Selecting the books to be chronicled in a snobbish manner< publishing house, who made the recommendation on the fourth cover etc. → Fidelity towards a certain group or certain authors. → Lack of humour and inflation of sarcasm. → The intellectual “flossing”< dogmatism and affectation. → Walling inside the ivory tower. Here it is a piece of advice from Constantin Ţoiu, in his novel “Însoţitorul”, perfectly suited for critics< „in summer time he used to feed them on boiled nettles, in order to fortify them, cause these contained what almost every artist lacks, iron”. 97


decembrie 2010

Prose

alex epstein

Alex Epstein s-a născut în 1971 la Sankt Petersburg, de unde a emigrat în Israel la vârsta de 8 ani. A publicat trei volume de proză scurtă şi trei romane, iar textele sale au fost traduse în mai multe limbi europene. Cartea sa cea mai recentă, Albastrul n-are sud, a fost publicată în limba engleză de Clockroot Books.

Numele lunii Cu mulţi ani în urmă, când s-au întâlnit prima oară, i-au dat lunii un nume de alint. Acum, după ce au împărţit toate cărţile şi discurile şi albumele foto, mai au de hotărât cine să ia ventilatorul de tavan.

Dincolo de zid Din vechile tratate de istorie o să afli că zidul a fost construit cu mulţi ani în urmă, ca să ne separe de nebunul care stătea acolo, pictând grafitti în aer. De când a fost înălţat zidul, taţii taţilor noştri n-au avut voie să se intereseze de soarta lui. Poate că s-a oprit> poate că şi-a văzut mai departe de treabă multă vreme. (Cei care vor să-i sperie pe copii înainte de culcare îl cheamă şi acum de dincolo de zid< din palme îi ies pensulele ca nişte lujeri, le mişcă cu iuţeala unui demon, ciopleşte şi sculptează zidul, scrie şi scrie...) Bineînţeles, cei care pretind că zidul are numai o faţă fac un abuz de logică şi de lege.

Mágico juegos del tiempo Cândva, într-o cafenea în care cânta un disc numit în spaniolă “Jocuri magice ale timpului”, am auzit un bătrân (o batistă nu-i ieşea din buzunarul cămăşii. Şedea lângă o tânără – pe cât se părea, nepoata lui – neacoperită din cap până-n picioare cu tatuaje> de exemplu, nu apărea cuvântul “rimel”> de exemplu, nu era nici un cal de mare) declarând tamnesam< “Ce anapoda sunt toate cuvintele în idiş. Ce înspăimântătoare sunt toate cuvintele în germană”. Se poate să fi vorbit în ebraică.

Îngerul schilod Îngerul schilod stătea într-un scaun cu rotile conceput special pentru creaturi înaripate de genul lui şi fuma ţigară de la ţigară. De la locul lui obişnuit din piaţa din faţa muzeului, îi observa cu atenţie pe cei care intrau. Încerca să-l ghicească pe cel care voia să se spânzure într-una din sălile de expoziţie. 98

99

Poesis interna\ional


Poesis interna\ional

ProZ{

decembrie 2010

decembrie 2010

Prose

Altă conversaţie cu Moartea Fetiţa bolnavă deschise ochii şi spuse< “Ce bunic bătrân eşti”. Îi întinse Morţii o foaie şi câteva creioane şi îi ceru să deseneze ceva frumos. “O să mori, aşa-i? Cred c-ar trebui să călătoreşti peste hotare. Nu-i nimic”, zise când văzu că pagina rămâne imaculată. “Nici mie nu-mi place să mi se spună ce să desenez.” „Dar de ce ar trebui să călătoresc peste hotare?” întrebă Moartea. „Pentru că de acolo se întoarce toată lumea”, răspunse fata. „Dacă-i aşa”, zise Moartea, „ar fi mai bine să mă grăbesc şi să pornesc la drum”. „Doar să nu-ţi uiţi desenul”, zise fata. „Cred că o să ţi-l las ţie”, spuse Moartea. „Îl putem împărţi”, zise fata, închizând ochii. „E un copiator pe hol”.

Ultimul vis al lui Borges 1986, mijlocul lui iunie, Jorge Luis Borges e pe moarte. Visează ultimul vis. În vis are vârsta unui băiat, şi stă în faţa unei cuşti cu tigri. Tigrii dorm. Uşa cuştii e deschisă. Unul dintre tigri (ai cărui ochi sunt albastru pal) se trezeşte şi iese din vizuină. Băiatul se dă înapoi şi cade pe spate. Stând întins, băiatul Borges încearcă să-şi numere bătăile inimii> ajunge la şapte şi apoi infinitul – scopul singur-singurel al lucrărilor alchimiei, numit uneori „poezie” şi alteori „aurul tigrului”, iar câteodată pur şi simplu „eternitate” – îl dă peste cap. El (adică băiatul Borges, întorcându-se în dulcele vis despre băiatul Borges care stă hipnotizat în faţa unei cuşti cu tigri adormiţi) o ia de la început. Un băieţel de şapte ani intră în cuşcă. Unul dintre tigri se trezeşte. Borges numără în inimă... şi aşa mai departe. La capătul visului, minunata fiară îşi aşază laba pe pieptul băieţelului. „În sfârşit ne întâlnim”, spune Borges. Tigrul cu ochi albaştri îşi coboară capul spre faţa bătrânului şi îi linge lacrimile.

Ultimele vise din grădina Edenului Magritte, de-ar fi fost prin preajmă în acele vremuri, ar fi pictat fără cusur acea turbată rupere de nori, începută pe la amiază şi prelungită fără măcar un minut de contenire până la capătul nopţii. Eva visă chiar în aceeaşi noapte că Dumnezeu avea o umbrelă. Adam avu un vis uşor diferit. După ce Eva îi povesti visul ei, se zăpăci şi nu-şi mai putu aminti precis diferenţa dintre visul lui şi al ei. E probabil fără rost să cauţi legături ascunse între aceste vise şi exilul care avu loc câteva zile după aceea. Se va găsi totuşi întotdeauna cineva care să pretindă că ce e uitat în subconştient devine destin. În orice caz, chiar în acea noapte îndepărtată şi ploioasă din grădina Edenului, Adam visase că Dumnezeu era o umbrelă.

Melancolia vechilor telefoane În ’83, horoscoapele nu greşesc niciodată. După zece ani, ea mută telefonul cu disc din sufragerie în dormitor. În fiecare dimineaţă după plimbare, ridică receptorul şi ascultă şoaptele şi foşnetele şi pârâiturile, ca de la fereastră. Poate că e timpul, întorcându-se brusc. Poate că e ploaia. Poate că e deja limba ei maternă.

O mitologie în miniatură a bombardamentelor de iarnă Şi iarna începu. Chlenerii de la cafenea vor spune mai târziu că, pe cât puteau ei să-şi aducă aminte, vechiul client nu ceruse niciodată cappuccino cu doar puţină spumă. Iar acum, cu câteva minute înainte de explozie, pe când şedea la masa lui obişnuită de lângă fereastră, i-a venit să încerce o băutură nouă. Însă ploaia nu cere niciodată meniul.

Scurtă poveste despre fiica lui Cehov A fost odată ca niciodată o poveste care era aşa de scurtă, de ciudată şi de bogată în contradicţii şi erori, încât din cauza multitudinii deficienţelor ei totul în ea se potrivea, aproape de la sine. De exemplu, gândiţi-vă o clipă la fiica lui Cehov. N-a primit niciodată nici măcar o scrisoare de dragoste.

traducere din limba engleză de Radu Vancu 100

101

Poesis interna\ional


decembrie 2010

verseK

Poesis interna\ional

mi szégyenkezve elszaladtunk árnyas partok asszonyának meleg ölét keresve

mircea Petean

úgy tűnt hogy a világ újraszületik velem együtt minden újdonsült reggellel

1952. február 2-án született Kolozs megyében. A kolozsvári Babes-Bolyai Egyetemen szerzett román-francia szakos tanári diplomát 1976-ban. A Dacia kiadó szerkesztője volt egy ideig, jelenleg a kolozsvári Limes Kiadó igazgatója. Tagja a román írószövetségnek. Az Echinox c. folyóiratban debütált.16 verses és prózakötete jelent meg. Számtalan irodalmi díj birtokosa, a Román Kulturális Érdemrend lovagja.

HÚSZ ÉV UTÁN a csillagóceán mélyén a rombuszhal szeme homályosan lát a kerítés réseit a csend és a felejtés deszkái fedik

DIÓFA A KÚT JOBBJÁN az emlékekben felpuhult dolgok mint tejben ázó kekszek zamatosabbak és édesebbek a kút jobbján álló diófa már alig termett néhány ritka gyümölcsöt ősszel leszedtük a sarjús szekérre állva gyökerei olyan keserű ízt árasztottak hogy eldugult a források szája keserű itallá vált a víz nemsokára már az állatokat sem tudtuk megitatni nálunk az udvaron apámnak ki kellett vágni a fát fejszével és betömni a kutat faltörmelékkel kövekkel és termőfölddel azt a zöldpenész ízű kutat diófával a jobbfelén egybeolvadtak egyazon elégia egységébe rokon érzések pórusaiba

számhoz emeltem a rettegés fehérlő virágaitól megduzzadt öklömet a szavak olykor rajzó méhekké változtak a nyelv duzzadt mint a házikenyér

AZ ÉJ KIRÁLYNŐJE a legkisebbik szerelmes lett az éj királynőjébe beültette a kertet kicserélte a liliomokat és tudományosan kihasználta a rózsák közti üres területeket

húsz év telt el vagy több is talán az akácon zizegő magházak csillognak húsz év telt el vagy több is talán hüvelyét rázza az imádkozó sáska – ünnep van emlékezetemben

lombok napernyője alatt ült mint kígyóbűvölő várva a pillanatot amikor kinyílik a virág pártája az éj első hangjaitól

MENEDÉKEK

illatok selymes forgataga az egyik ég alacsonyabb mint a másik leszállás Maelströmben az élet igazi földje van itt

a nap érlelt minket mint tejes kukoricacsöveket amilyeneket mi is sütöttünk az összekapart parázson

a falevél húsos zöldjén át egy mozdulatlan szemet látott olyant mint egy kifejtett mag

testünk szelte a vizet akár a dinnyét holdmagot köpködtünk a parton éjszaka néha vonatot láttunk ahogy a földbe mar mint sajtot majszoló kisgyereket fölfaló sárkány

a virág ajkáról ivott egy csepp tökéletességet

a falu vénlegényei és öreglányai kidugták fejüket az ablakon hadonászva hahotáztak

készen állt az árnyék gyökereivel való megkorbácsolás mártíromságára 102

103

Balázs F. Attila fordításai


eDituri

decembrie 2010

POEZIA VINE DE LA VINEA Douăzeci de ani de poezie românească

Să publici timp de douăzeci de ani, fără întrerupere, cărţi de poezie în ţara românească, poate că nu este un lucru ieşit din comun. Deşi în ţara românească este cu siguranţă o performanţă să reuşeşti să-ţi treci greutatea trupului de pe un picior pe altul fără să se izbească cineva de tine, aşa, din neatenţie. Şi totuşi asta şi numai asta am făcut vreme de douăzeci de ani în ţara românească, adică am publicat poeţi şi am arătat, poate mai bine decît oricine, că Poezia e o Instituţie. Editura Vinea a fost iubită, ba chiar a fost adulată, ani în şir, dar a fost şi contestată, apoi a fost iarăşi iubită şi respectată, şi iarăşi negată. Şi tot aşa, marele cerc s-a lovit cu noi cu tot. Cert este că în aceşti douăzeci de ani nu a existat niciodată vreo perioadă anume în care să fim ignoraţi. Şi asta este cu adevărat ceva important. A fost foarte greu să publicăm atâta timp, fără întrerupere, poezie de calitate şi, de nenumărate ori, poezie remarcabilă, şi, fireşte, şi poezie genială, în ţara românească. Dar a fost şi foarte uşor, pentru că am iubit totdeauna ceea ce am făcut. Şi dacă mai e nevoie să mai adaug ceva, şi este nevoie, adaug doar atît< vă mulţumes tuturor celor care, în aceşti douăzeci de ani, de la debutanţi la mari poeţi, aţi aşezat alături de numele vostru numele nostru, „Vinea”. Al dumneavoastră, totdeauna cu drag, Nicolae Tzone

„Volumul Jurnal de sex, publicat în 1929, nu este atât celebru, cât este înconjurat de o aură foarte specială, adusă, în epocă, de conţinutul său în total răspăr cu morala comună. El nu a avut, de altfel, decât o mână de cititori, tirajul fiind de numai 118 exemplare. Ne închipuim, prin urmare, ce «mare primejdie naţională» putea el să constituie, răspândirea lui fiind, practic, aproape confidenţială. (…) Prin Jurnal de sex, avangarda română îşi dovedea, o dată în plus, coerenţa în negaţie. Ediţia de acum este prima sa retipărire.”

Poesis interna\ional

Jurnal de sex, de Geo Bogza Ediţie şi studiu critic de Nicolae Tzone. Colecţia< „Avangarda”.

(Nicolae Tzone)

„Poezia îşi trage sevele din partea întunecată a lumii şi a Fiinţei. Realitatea, de obicei mizerabilă sub aspect fizic şi moral, este un catalizator al imaginaţiei (care, la Ioan Es. Pop, stă cu capul în jos şi cu aripile strînse, ca un liliac), al «îndrăznelii» de a produce şi a lega imagini şocante. (...) Liricul iese la Ioan Es. Pop (ca şi la ceilalţi doi ocupanţi ai podiumului poetic «nouăzecist» Cristian Popescu şi Daniel Bănulescu) dintr-un strat epic gros, plin de toate întîmplările, căutările şi dramele unor personaje. Suferinţa nu e impersonală, abstractizată, ca în versurile solarului Nichita Stănescu, ci concretă, bine înfiptă în carnea eroului liric. (...) Nu cred că mai încape îndoială, Ioan Es. Pop este un mare poet contemporan.”

Momfa, vol. 1 şi 2 de Ioan Es. Pop Colecţia< „Nouăzeci”. Integrala operei poetice. Ediţie şi Cuvânt înainte de Nicolae Tzone. Postfaţă de Daniel Cristea-Enache.

(Daniel Cristea-Enache)

„(...) Ne aflăm în faţa unui poet de o vigoare puţin obicinuită, care ne scoboară într-un infern de cataclizme sufleteşti, unic în literatura noastră. (...) Geo Bogza trăeşte, conştient, sub un luceafăr negru, a cărui fixitate s-a dovedit fără moarte, izvorul celor mai adânci şi străvechi impulsuri vitale, anterioare oricărei arte, oricărei morale.”

Poemul invectivă Cu amprentele digitale ale autorului, de Geo Bogza Ediţie şi studiu critic de Nicolae Tzone. Colecţia< „Avangarda”.

(Felix Aderca, 1933)

„Lucian Vasilescu e o piesă de bază în existenţa sau inexistenţa – după cum devine cazul – generaţiei ’90. De fapt, fie că aceasta există, fie că nu există, el rămâne o piesă de bază în noua poezie, oricum ar fi ea împărţită pe căprării şi generaţii. Dar dacă – în ipoteză pozitivă – nouăzecismul a năzuit vreodată, şi dincolo de bovarismul teoretic al diferenţei anti-optzeciste, la reformularea principiului poetic, el l-a avut pe Lucian Vasilescu printre protagoniştii eficienţi. (...) Cei drept, solitudinea lui Lucian Vasilescu e una, liric vorbind, colocvială, cu apetitul – dacă nu chiar cu vocaţia – disputei şi al altercaţiei.”

Institutul de poezie legală, vol. 1 şi 2 de Lucian Vasilescu Colecţia< „Nouăzeci”. Integrala operei poetice. Ediţie şi Cuvânt înainte de Nicolae Tzone. Postfaţă de Al. Cistelecan.

(Al. Cistelecan) 104

105


Poesis interna\ional

eDituri

„Scrisul devine echivalentul unei automutilări, sparagmos osirian din care rezultă un amestec delirant de piese anatomice şi grafeme, cuvântul fiind supus el însuşi aceleiaşi operaţiuni de segmentare şi dezarticulare, astfel încât «proscrisa» sfârşeşte prin a deveni o «pro-scrisă», caricatură feminoidă a textului supus nimicirii şi deconstrucţiei (...). Poezia Savianei Stănescu alunecă în felul acesta aproape pe nesimţite de la comedia feminităţii la comedia literaturii, textuarea apărându-i autoarei tot mai mult ca un process problematic, posibil doar în cheia parodicului şi a burlescului. Iar poezia se naşte din propria ei negaţie demistificatoare, poemul din conştiinţa propriei sale fragilităţi şi inconsistenţe.”

decembrie 2010

Proscrisa, de Saviana Stănescu Colecţia< „Nouăzeci”. Integrala operei poetice. Ediţie şi Cuvânt înainte de Nicolae Tzone.

eDituri

decembrie 2010

„Nu mai ştiu pe cineva care (mai ales, la această vârstă, când alţii abia încep) să se detaşeze permanent, atât de evident, de cele făcute în ajun, aşa cum o face, dezinvolt şi sigură pe sine, Aurelia Borzin. (...) Autoarea aplică un soi de nanotehnologie poetică, invizibilă, ca o carcasă ascunsă sub moloz, ori sub iedera care curge – în sus şi în jos, fireşte – natural (ori poate abilnaturist?). (...) Poezia este în interiorul ei, ea doar ştie să deschidă, prudent, supapele (cu dozatorul minimalist, spuneam, al timpului), pentru a evita supradopajul.”

(Octavian Soviany)

(Mircea V. Ciobanu)

„În Cartea de la Curtea şi alte 9 tipologii, Chris Tanasescu, unul dintre cei mai personali poeţi români de azi, îşi continuă fascinantele experimente «improvizatorice» şi «rockeriste», desfăşurate pe spaţii tot mai largi şi pe planuri tot mai numeroase< textile pornesc întotdeauna de la notaţia cotidiană şi avansează prin acumulări progressive de detalii de tot felul, reflecţii, viziuni, deliruri. Pe acest traseu, discursul poetic al realităţi immediate se transformă, ca la «beatnicii» americani de mai an, într-un fluviu magmatic, derutant, neliniştitor, fascinant…”

„Ca orice kaddish, nici acesta nu e unul nou. Nu numai pentru că moartea celor dragi e cel dintâi lucru despre care a ţinut literatura, prin gura lui Ghilgameş, să ne vorbească; ci şi pentru că primele lui două părţi, însumând ceva mai mult de jumătate din poemele care-i compun tripticul, au fost deja publicate în două cărţi anterioare (…). În cartea aceasta, moartea unui om drag se străduieşte să moară. Atât contează: numai această zbatere a ei care, ca şi adevărul, continuă neîntrerupt, fără să-şi ia răgaz nici măcar cât ai sări în gol de pe scăunel.”

Cartea de la Curtea şi alte 9 tipologii with a Margento jam session and English translations, de Chris Tanasescu Colecţia< „Vinea International”

(Ion Bogdan Lefter)

Poesis interna\ional

Chişinăul e o tabletă de ciocolată, de Aurelia Borzin Colecţia< „Generaţia 2000”

Amintiri pentru tatăl meu, de Radu Vancu Colecţia< „Generaţia 2000”

(Autorul)

„(…) Lirismul lui Dumitru Chioaru dobândeşte o forţă ieşită din comun recrutându-şi punctul de sprijin dintre cele mai puţin pregnante surse aparţinând lumii reale a fenomenelor şi evenimentelor sau celei a semnelor şi înţelesurilor. Rotundul aproape perfect al realizării sale artistice ni se dezvăluie drept una din valorile cel mai subtil dozate ale poesiei româneşti contemporane.”

Scene din oraşul vitraliu Scenes of the Stained-Glass City, de Dumitru Chioaru Translated from the Romanian< Heathrow O’Hare Prefaţă de / Afterword by Ştefan Stoenescu Colecţia< „Vinea International”

(Ştefan Stoenescu)

„Rita Chirian scrie o poezie puternică, virilă, ce te loveşte frontal şi te cucereşte imediat. (...) Nimic nu e ostentativ, gratuit. Trăirile par autentice pentru că nu sunt sufocate prin supralicitarea unei anumite formule (...) Aşa ia fiinţă sentimentul de teamă. A fi la dispoziţia unui agresor invizibil şi omnipotent.”

Poker face, de Rita Chirian Colecţia< „Generaţia 2000”

(Şerban Axinte)

106

107


Poesis interna\ional

eDituri

decembrie 2010

George vasilievici

„Prin Nicolae Magnificul (2000) şi Capodopera Maxima (2007), poetul Nicolae Tzone a căpătat o identitate poetică recognoscibilă, ceea ce a şi fost semnalat la timp de către critică. O călătorie făcută recent în America i-a dat şanşa să se aclimatizeze cu ceea ce se întîmplă mai profund în poezia de peste ocean, lucru constatabil din noul său volum, intitulat nichitian Oase de înger. / Nicolae Tzone scrie acum un discurs amoros grav, cu o implicare sinceră, minată de un patetism optimizant. Există aici o dîră epică afectivă pe care au întreţinut-o permanent aproape toţi poeţii americani de la Walt Whitman încoace. Experienţa aceasta, existenţială şi scripturală, îl personalizează pregnant pe poet, făcîndu-l să atingă registre surprinzătoare de profunzime şi originalitate.”

Oase de înger New York. Bucureşti de Nicolae Tzone Cu un Cuvînt înainte al autorului, o Prefaţă a lui Felix Nicolau şi Postfaţă de Daniel Bănulescu, Mihail Gălăţanu, Ioan Es Pop, Lucian Vasilescu, Marin Mincu. Ilustraţii de Maxim Dumitraş.

(Marin Mincu)

„Adrian Diniş nu se dezminte. Încăpăţânarea lui într-o formulă pe care supli poeţi 2000-işti au considerat-o prea laxă sau prea locvace, l-a condus spre punctul unde, la capătul a câţiva ani în care a «ras» cam toate premiile literare de provincie, debutează în volum. E multă tinereţe şi multă candoare autentică în versurile îndrăgostite şi vulnerabile ale lui Diniş, care atinge în textele sale cele mai bune acel «subton dureros» despre care vorbea Tudor Vianu. (…) O carte «trăită», aş spune, dacă nu mi s-ar părea de la sine înţeles că poezia adevărată e extrem de posesivă şi de geloasă pe viaţă, şi de aceea trebuie trăită până la ultimul cuvânt. Lucru pe care «odiosul» Adrian Diniş îl va înţelege foarte curând.”

Poezii odioase de dragoste, de Adrian Diniş Colecţia< „Debut”

George Vasilievici (1978-2010) a făcut parte din Cenaclul de Marţi condus de Marin Mincu şi din Grupul de la Constanţa, alături de Mugur Grosu, Mircea Ţuglea sau Sorin Dinco. Absolvent de studii economice, Vasilievici şi-a legat numele de revista „Tomis”, al cărei redactor a fost. A publicat devreme volumul Îngerul negru (1998), ulterior repudiat, iar apoi< Gabi 78 (Vinea, 2001), Cerneală (Pontica, 2004), Featuring (Vinea, 2005, în colaborare cu Ştefan Caraman şi Ondine Dietz), O cameră cu două camere (Tomis, 2006), Wc-rul (Vinea, 2007) şi romanele YoYo (Tomis, 2008) şi Viseptol (postum).

A

m pus pastilele de viseptol în cutiuţa portocalie de tic-tac. Pastilele genetice leam separat între ele şi apoi le-am pus pe sortimente în cutiile cu vitamine. Am băgat cutiile în bagajul de mână şi am tăiat-o direct spre aeroport. Mă urc în taxi pe locul din spate şi după ce îi zic şoferului unde trebuie să mă ducă, îl ignor cu totul, îmi bag căştile în urechi şi dau muzica la maxim. Panourile publicitare ce străjuiesc de o parte și de alta drumul spre aeroport îmi fug prin faţa ochilor cu rapiditate. Noua colecţie toamnă iarnă de păduchi laţi Cătălin Botezatu. Şi tot

(Claudiu Komartin)

108

Mâinile așa... Viermi Gianni Versace. Dacă umpli doi kilometri de şosea cu panouri publicitare pline de printuri cretine, obţii patru kilometri. Chipul zâmbitor al lui Octavian Goga îmi apare pentru câteva fracţiuni de secundă în faţa ochilor atât de clar încât mă sperii şi, din reflex, dau să cobor din mers. Noroc cu sistemul de închidere centralizată ce a blocat toate uşile. Mă fac mic pe bancheta din spate căutând din priviri un obiect contondent cu care aş putea să-i sfărâm poetului capul în cazul în care se gândeşte să apară iar, aşa, după bunul lui plac, ca şi cum bancheta din spate a taxiului 109

ar fi moşia lu ta-su. Nici o armă landemână, constat, şi fără să mai stau pe gânduri îmi smulg practic bocancul din piciorul drept şi îmi bag mâna în el ca într-o mănuşă. Acum sunt gata. Îl poftesc să îşi facă apariția. Îl voi servi cum se cuvine. De ce am oprit tocmai acum? Nu putem opri chiar acum. Dacă nesimţitul ăla este încă pe urmele noastre şi mă voi trezi cu el peste mine? Să nu complicăm lucrurile, îmi spun şi îi arunc şoferului un ghemotoc de bancnote după care îmi iau rapid bagajul şi fug în aeroport, făcând tot posibilul să îmi pierd urma în mulţime.


Poesis interna\ional

Alerg. Fac slalom printre oamenii ce aşteaptă îmbarcarea, arunc bagajul în cuşca cu raze x și mă opresc direct în faţa operatorului de zbor. Femeia îmi verifică biletul şi paşaportul şi îmi urează un zbor plăcut. Pentru a trece de următorul control nu am încotro şi trebuie să stau la coadă. Înaintez cu paşi mărunţi şi când ajung în sfârşit în dreptul liniei galbene mă opresc şi încep să îmi golesc buzunarele. Femeia din faţa mea zboară pentru prima dată, în ciuda faptului că este trecută bine de şaizeci de ani. Se mișcă cu greu şi asta o dă de gol. Se scotoceşte prin buzunare foarte nedumerită şi din când în când mai scoate câte un obiect pe care îl aşează în tăvița metalică. Nu înţelege regulile. Dezamăgirea îi intoxică chipul de bunică senină pe măsură ce pune pe rând în tăviţă unghiera, andrelele, degetarul, broşa din aur, verigheta bărbatului, iconiţa din argint înfăţişând-o pe Madonna cu Pruncul, ochelarii de la ochi şi cei de rezervă din poşetă, proteza din gură şi trusa de manichiură. Apoi face pasul final şi trece prin detectorul de metale. Se duce direct către fetiţa cu părul bălai ce o aşteaptă cuminte dincolo de poartă şi o ia de mână. Cu cealaltă mână dă să îşi ia lucrurile din tăviţa metalică dar vameşul o opreşte. – Ce credeţi că faceţi? întreabă pe un ton violent bărbatul în uniformă. – Îmi strâng lucrurile, îi răspunde bătrâna în timp ce bâjbâie cu mâna prin aer, încercând să ajungă la tăviţă. – Dumneavoastră nu aţi citit regulamentul? întreabă iar bărbatul în uniformă pe un ton şi mai ridicat de această dată. Bătrâna se pierde cu firea şi mâna rămasă încă în aer începe să îi tremure. Fetiţa pare speriată. Faţa i se crispează până la limita plânsului. Se ţine cu ambele mâini de mâna bătrânei. – Regulamentul? scânceşte bătrâna. – Da, regulamentul. De câte ori trebuie să vă repet, oameni buni, că trebuie să citiţi regulamentul. Este scris pe toţi pereţii, mare cât toate zilele, se enervează bărbatul în uniformă. – Nu ştiam, răspunde speriată bătrâna. – Păi de ce să ştii? Ai îmbătrânit degeaba. Ia uite acolo, continuă bărbatul în uniformă arătându-i bătrânei cu degetul unul dintre multele afişe din incinta aeroportului pe care este

ProZ{ scris regulamentul. Scrie mare cât capul tău. Bătrâna întinde iar mâna spre tăviţa metalică încercând să îşi ia ochelarii fără de care este limpede că nu vede nimic. Bărbatul în uniformă nu mai stă la discuţii, se repede la bătrână, o imobilizează, lipind-o cu faţa de perete şi sucindu-i mâna la spate. Fetița este aruncată şi ea cât colo şi începe să plângă imediat ce se loveşte cu fundul de marmura albă a pardoselii. – Nu mişcă nimeni! urlă bărbatul în uniformă. Avem o situaţie la poarta 14, solicit ajutor, anunţă el prin stație. Îmi retrag brusc piciorul de pe linia galbenă. De nicăieri apar doi mastodonţi îmbrăcaţi în uniformă. Unul se repede la bătrână şi celălalt la fetiţă. Nu ştiu ce să cred. Le-aş spune vreo două dar mă răzgândesc pe loc, când bărbatul în uniformă scoate de sub masa pe care este aşezată tăviţa, un ditamai satârul. Îmi vine s-o-ntind dar nu pot să o iau la sănătoasa în această situație, cine ştie ce vor crede că pun la cale şi aş putea foarte uşor să ajung în locul bătrânei, căzut în genunchi cu mâna sucită la spate, sub lama ascuţită a satârului. – Hai, cu grijă, la trei în picioare, le spune bărbatul în uniformă celor doi mastodonţi. Unu, doi, trei. Şi cât ai clipi bătrâna şi fetița sunt iar în picioare. Bărbatul în uniformă pune satârul lângă tăviţa metalică şi scoate din buzunarul de la piept o foaie albă de hârtie pe care o despătureşte şi i-o bagă sub nas bătrânei care, simţind pericolul, strânge pe loc din ochi încercând să citească scrisul negru şi mărunt. – Sunteţi bun să îmi dați ochelarii, vă rog, nu văd nimic fără ei... îl roagă ea pe bărbatul în uniformă. Bărbatul în uniformă nu o bagă în seamă. Adoptă un aer inteligent şi tuşeşte scurt dregându-şi vocea, apoi scutură foaia cu o mişcare bruscă din încheietura mâinii şi începe să citească cu voce tare< – Datorită atentatelor teroriste cu care s-au confruntat în ultimul timp majoritatea companiilor de zbor aerian, este strict interzisă pătrunderea pasagerilor în incinta aeronavelor cu< - orice fel de obiecte metalice - părul mai lung de 50 cm - medicamente de orice fel - încălţăminte, exceptând pantofii de balet - curele de pantaloni sau bretele 110

decembrie 2010

- mâini. Semnat bla bla, Mahărul Înălţimilor. – Mâinile? întreabă bătrâna cu lacrimi în ochi. – Mâinile? Mâinile? urlu eu îngrozit. Cum adică mâinile? – Domnule, vă rog să vă păstraţi calmul şi să nu agravaţi situaţia. Nu depăşiţi linia galbenă! strigă la mine ameninţător bărbatul în uniformă. Rămâneţi pe loc, mă voi ocupa imediat şi de dumneavoastră. Mâinile? Mâinile? Cum vine asta, mă isterizez eu în sinea mea privindumi mâinile dar mă potolesc imediat ce îmi ridic privirea către bărbatul în uniformă, care pocneşte din degete şi fără să piardă nici o secundă ridică satârul de lângă tăviţa metalică. Mastodontul în grija căruia se află bătrâna îi prinde acesteia ambele încheieturi într-un singur pumn şi, cu o mişcare smucită, îi întinde femeii mâinile pe tejghea, lângă tăviţă. – Ţine-o bine, ţine-o bine, îi spune bărbatul în uniformă colegului său în timp ce ridică satârul deasupra capului. Stă aşa cu el câteva clipe aşteptând momentul potrivit în timp ce bătrâna scânceşte ca un copil şi ochii îi ies din orbite. Lovitura cade fulgerător şi foarte precis, exact la mijlocul antebraţului, între cot şi încheietura mâinii. Rămas cu mâinile bătrânei în pumnul strâns, mastodontul scoate o pungă de plastic de sub tejghea, aruncă în ea cele două mâini şi o sigilează pe loc. – Nu vă faceţi griji, încearcă bărbatul în uniformă s-o liniştească pe bătrâna care se zvârcoleşte pe jos ţinându-şi la piept ce a mai rămas din cele două mâini, le veţi primi la aterizare. Uitaţi, suntem profesionişti, nici măcar nu vă curge sânge. Ştiu că nici nu vă doare, cu timpul vă veţi obișnui cu această nouă măsură. Acum vă rog să urcaţi în avion. Trebuie să mă ocup şi de restul pasagerilor. Încerc să mă dau un pas înapoi batând în retragere dar îl calc pe picior pe bărbatul din spatele meu. Acesta este mai înalt ca mine şi a putut privi toată scena de mai devreme peste umărul meu. Este paralizat şi nici măcar nu-i trece prin cap să-mi reproşeze ceva. Mă împinge numai instinctiv spre carnagiul de care nu am nevoie în acest moment al vieţii mele. Nu am cum să fug de aici. Ar trebui să sar gardul metalic al culoarului pe care mă aflu. Cine ştie ce vor crede? Aici nu este de glumă.

decembrie 2010

Nu când vine vorba de siguranţa naţională. Risc să fiu împuşcat pe la spate şi nu cred că este un mod plăcut de a-mi termina vacanţa. Aşa că nu am încotro şi, golindu-mi buzunarele în tăviţa metalică, trec prin detectorul de metale. Uit cu totul de obiectele personale din tăviţă şi mă opresc exact în faţa bărbatului în uniformă, ţinându-mi mâinile la spate. – Ce ascundeţi la spate? mă întreabă bărbatul în uniformă. Vă rog să îmi arătaţi mâinile, mă somează el. – Ce rost ar avea oare să ascund ceva la spate în condiţiile în care mi le veţi tăia oricum? – Vă rog să lăsaţi comentariile şi să îmi arătaţi mâinile. – Chiar este necesar să mi le tăiaţi? Nu puteţi face o excepţie? – Îmi pare rău, legea este lege. Acum vă rog să îmi arătaţi mâinile. Ţineţi rândul în loc. Le văd pe cele două matahale care se ocupaseră de bătrână şi de fetiță, cum mă privesc fără să mă scape din ochi, fiind gata oricând să intervină, să mă doboare la pământ şi să îmi pună cu forţa mâinile pe tejghea. Oare ce sa întâmplat cu fetiţa? mă întreb, dar îmi dau seama pe loc că nu mă aflu într-o situaţie care să îmi permită să-mi pierd timpul cu astfel de fleacuri. Observ că între cele două matahale se află o uşă abia în momentul în care se deschide şi pe ea intră râzând şi cântând fetița, cu mâinile tăiate şi ea. Nu pare să îi pese prea tare de asta. Ţopăie pe marmura alunecoasă a pardoselii şi dispare după primul colţ. Pe aceeaşi uşă intră un alt bărbat în uniformă ţinând în mână punga sigilată în care se află mâinile fetiţei. Vine cu ele spre detectorul de metale şi se opreşte lângă tejghea. Aruncă punga cu mâinile într-un coş imens în care se află claie peste grămadă zeci de alte pungi pline cu mâini de tot felul pe care nu le văzusem până acum. Venus din Milo ar zbura cu siguranţă fără nici un fel de probleme în aceste condiţii. Consider că este logic să mă supun şi îi întind bărbatului în uniformă ambele mâini. – Este o nimica toată, mă asigură acesta. Le veţi primi la destinaţie. Imediat după aterizare. Veţi fi supus unei scurte intervenţii chirurgicale şi nici nu veţi zice că s-a întâmplat. Înainte să vă ridicaţi bagajele, încearcă bărbatul în uniformă să mă ducă cu vorba

ProZ{ în timp ce ridică satârul deasupra capului. Am deschis ochii pentru că nu înţelegeam ce se întâmplă, de ce dura atât de mult ca lovitura decisivă să cadă. Aşteptam cu sufletul la gură ca lama satârului să îmi treacă prin carnea vie a braţelor. Braţele ştiu că mâinile sunt capetele lor şi, când vine vorba de ele, se poartă în consecinţă. Privindu-le, m-am gândit la Cristos şi instinctiv am privit spre mâinile mele care se aflau deja în punga de plastic, pe care bărbatul în uniformă se pregătea s-o arunce în coş, lângă celelalte pungi. Abia după câteva secunde bune în care totul s-a desfăşurat de fapt ca şi cum cineva mi-ar fi derulat privirea înainte-înapoi şi tot aşa, ca pe o casetă, mi-am privit şi cioturile ataşate de corp. Am preferat imediat, fără nici un fel de analiză prealabilă, să cred că bărbatul în uniformă îmi spunea adevărul şi că imediat ce avionul va ateriza îmi voi recăpăta mâinile. Nu eram în stare să mă gândesc la o despărţire definitivă. La urma urmelor, plătisem biletul întreg. Oare nu ar trebui să fie mai ieftin în aceste condiţii? – Să aveţi un zbor plăcut! îmi urează bărbatul în uniformă şi-mi întinde paşaportul din neatenţie, după care mi-l bagă în buzunarul de la piept. – Mă scuzaţi, îmi zice el fără să mă privească în ochi şi se înroşeşte în obraji. Apoi se întoarce spre bărbatul din spatele meu şi îl roagă să îi arate mâinile pe care acesta le ţine la spate. Cum aici nu mai este nimic nou de văzut mă grăbesc s-o iau în direcţia în care au luat-o mâinile mele. Nu am încotro şi trebuie să am încredere în spusele bărbatului în uniformă. Merg ca ameţitul până reuşesc să îmi găsesc locul şi să mă aşez. Pentru prima dată de când sunt implicat în această poveste, îmi atrage atenţia precizia tăieturii. Nu mi-a curs nici o picătură de sânge. Mai mult decât atât, îmi amintesc brusc că uniforma bărbatului de la punctul de control era impecabilă în ciuda faptului că tăiase câteva sute de mâini de când intrase în tură. Încerc să mă conving că mâinile mele sunt şi ele în acest avion. Poate există un compartiment separat pe undeva, cum este cel pentru bagaje. Trebuie să existe un compartiment separat în care mâinile călătorilor să se păstreze în condiții optime. Nu le pot pune în aceeaşi magazie cu bagajele. 111

Poesis interna\ional

Stewardesa se apleacă peste mine şi îmi prinde centura de siguranţă, pregătindu-mă pentru decolare. Îmi imaginez cum trebuie să arate locul în care se află mâinile mele şi mă sperii cumplit când realizez că nu mă potrivesc de nici o culoare în acel peisaj.. Sub noi se derulează cu încetinitorul norii pufoşi ca nişte saltele de lux menite să se joace cu trupurile noastre în cazul unui dezastru. Dacă ne prăbuşim, nu îmi voi mai găsi niciodată mâinile. Ele vor îmbrăţișa cel mai apropiat foc şi vor pieri în el. Eu nu voi fi acolo să le retrag la timp. Gândul ăsta mă chinuie tot drumul. Ceilalţi pasageri nu dau doi bani. Se folosesc de braţele amputate să tragă perdeluţele albastre de la geamuri pentru a putea privi lumea de la înălţime. Par foarte liniştiţi pentru nişte oameni în situaţia lor. Cei care stau de vorbă între ei gesticulează natural, mişcând din mâini ca şi cum le-ar avea. Simt cum de nicăieri, un jet puternic de pişat îmi ţâşneşte din vezică şi, până să mă dezmeticesc, o pată mică se formează pe pantalonii verzi în stânga prohabului. Poate că stewardesa îmi va da o mână de ajutor, nu văd cine altcineva ar putea s-o facă, poate numai pilotul. Această din urmă posibilitate îmi taie tot elanul. Nu ştiu cum mă voi descurca. Cum voi deschide fermoarul? Cum voi controla direcţia jetului? Cum voi deschide şi cum voi închide uşa? Cum o s-o scutur? Sumedenia aceasta de probleme fără rezolvări mă face să renunţ şi să mă cuibăresc în scaun strângând tare din cur. La urma urmei mă voi pişa pe mine şi gata. Numai să îndrăznească vreunul să râdă sau să facă vreo aluzie la asta. Încerc să mă calmez şi, pentru că nu am nici o şansă să pot răsfoi vreo carte sau revistă, caut din priviri un punct de sprijin mental, un obiect asupra căruia să îmi îndrept toată atenţia şi să nu mă mai gândesc la şansele pişatului de a îmi ajunge în inimă. Dar nu. Ochii mi se opresc atraşi de o putere invizibilă direct pe crucifixul atârnat deasupra uşii ce dă în cabina pilotului. Isus de plastic pe crucea lui veşnică, având mâinile tăiate cu tot cu cele două bucăți de lemn ce le susţin. Inima îmi bate cu putere şi îmi pompează pişat în vene. E cazul să adorm pentru a mă trezi din acest coşmar. Nu văd altă soluţie. (fragment din romanul Viseptol)


decembrie 2010

Kristin Dimitrova

PoeZie

Ceea ce îmi e la îndemână

Това, с което разполагам

Buruiana în vas gesticulează ca primul şi singurul invitat la o aniversare. Celelalte seminţe nu au mai apărut niciodată. Au refuzat în tăcere să mai ia parte la târgul transformărilor. Teză, antiteză, sinteză> Până şi tezele lor au rămas ascunse. Ieri am scormonit pământul din jur. Dispăruseră toate. Am mai găsit două sau trei corpuri rotunde încleştându-şi dinţii cu o tenacitate rigidă Amintiri ovale ale unei posibilităţi.

В саксията буренът ръкомаха като пръв и единствен гостенин на рожден ден. Другите семенца така и не се появиха. Мълчаливо отказаха да участват в панаира на превъплъщенията – теза-антитеза-синтез – дори тезите им останаха скрити. Вчера рових в пръстта и ги нямаше. Намерих две-три овални телца, стиснали зъби с вкочанено упорство, тумбести спомени за перспектива. Буренът ми прави знаци да мълча, изглежда засегнат.

Buruiana îmi face semn să tac din gură, Îmi arată rănile ei..

Kristin Dimitrova s-a născut în 1963 în Sofia, Bulgaria. A absolvit Facultatea de Studii Engleze şi Americane a Universităţii St Kliment Ohridski din Sofia, unde predă în prezent la Departamentul de Limbi Străine. A editat revista Art Trud, supliment săptămânal de artă şi cultură al ziarului Trud, între 2004 şi 2006 şi a fost editor comentator pentru ziarul Klasa in 2007. Poetă, prozatoare şi traducătoare, este autoarea a zece cărţi de poezie, printre care A Visit to the Clockmaker (O vizită la fabricantul de ceasuri, 2005), My life in squares (Viaţa mea în pătrate, 2010) publicate exclusiv în engleză. Prima a fost publicată în Irlanda, iar cealaltă în Marea Britanie. A scris de asemenea şi romanul Sabazius (2007) pentru care a primit Premiul Naţional pentru Literatură Hristo G. Danoc în 2008, şi două volume de povestiri (Life and Death under the Crooked Peer Trees, 2004 şi The Secret Way of the Ink, 2010). A tradus în bulgară selecţii de poeme din poemul metafizic britanic John Donne. În Bulgaria a mai câştigat cinci premii naţionale de poezie şi trei pentru proză. Scrierile sale au fost traduse în 20 de limbi şi publicate în 24 de ţări.

112

Poesis interna\ional

Nu îi ştiu numele. Nu îmi place. A apărut în locul unor flori neîmplinite. Am udat-o.

Не му знам името, не го обичам. Появи се на мястото на несбъднатите цветя. Поливам го.

În tren

По време на пътуването

În tren o unguroaică bătrână fără dinţii din faţă mi-a spus că doi dintre copiii ei au murit şi fiul cel mare

Във влака една унгарка без предни зъби ми разказваше как две от трите й деца умрели, а най-големият син

este acum în America astea sunt pozele, uite-l, aceasta e familia lui. Fuma ţigări bulgăreşti sau mai degrabă o singură ţigaretă foarte lungă din Budapesta

сега е в Америка ето ги снимките, тука е той, тука е той с жена му. Тя пушеше български цигари, или по-точно една много дълга цигара от Будапеща до Букурещ, и каза така< Вече нямам за какво да живея. Каза го просто, ясно, равно, с достойнството на беззъбия.

până în Bucureşti şi a spus< „acum nu mai am pentru ce să trăiesc” a spus-o simplu, direct, plat cu demnitatea celui fără dinţi.

113


Poesis interna\ional

PoeZie

decembrie 2010

Conform opiniei unui specialist

Според мнението на един специалист

Tu te uiţi la un meci de fotbal. Eu fac o salată doar pentru mine. Ştiu deja Să fii singur înseamnă să fii cu cineva care nu e cu tine.

Ти гледаш мача, аз правя салата само за себе си. Мисля, че вече знам< самотата е, когато си с някой, който не е с тебе.

Graniţa

Границата

Fiica mea m-a întrebat dacă i-am adus gumă de mestecat.

Дъщеря ми ме попита дали й нося дъвка.

i-am spus că nu i-am adus, dar că mă are pe mine.

Аз й казах, че не нося, но ето ме мене тук.

Ea a obiectat că eu sunt un lucru, Iar guma de mestecat este cu totul altceva.

Тя възрази, че аз съм едно, а дъвката - съвсем друго.

Eu i-am explicat că nu se poate aştepta Tot timpul la ceva drăguţ.

Обърнах й внимание, че не може все да очаква нещо.

Ea m-a corectat< „Nu ceva drăguţ, ci gumă de mestecat”

Тя ме поправи< "Не нещо, а дъвка."

Chiar dacă soarele era în forma lui cea mai bună Şi păsările se întrerupeau una pe alta

И въпреки, че слънцето грееше и птиците пееха без да се изслушват

Iar iarba din parc era de un verde lacom Fiica mea plângea ca o stropitoare.

и тревата в парка беше алчно зелена, дъщеря ми плачеше като лейка.

Există o lume fericită Şi o lume tristă Şi o gumă de mestecat între ele.

Има щастлив свят, и нещастен, и между тях - една дъвка.

Jocul

Играта

Jucam cărţi cu Dumnezeu când mi-a tăiat regele cu un doi. „Dar, Doamne, conform regulilor Nu ai voie să faci asta” mi-am fluturat cărţile de joc. „Atunci gândeşte-te la o explicaţie” mi-a spus şi a mai făcut cărţile o dată.

Играехме на карти с Бог и той цака попа ми с двойка. - Ама Господи, според правилата не може така – размахах аз ветрилото си от карти. - Тогава си измисли някакво обяснение – отвърна той. И раздаде наново.

traducere de Miruna Vlada

octavian soviany

Octavian Soviany (n. 1954, Braşov) a absolvit Facultatea de Litere la Cluj (1979). Până în 2000, a publicat cinci volume de poezie, adunate în antologia Cartea lui Benedict (2002). După volumul Alte poeme de modă veche (2004), în care cultiva maniera din volumele anterioare, poezia lui Octavian Soviany suferă o transformare spectaculoasă, vizibilă în Scrisori din Arcadia (2005), una dintre cele mai bune cărţi de poezie ale deceniului. Octavian Soviany nasce a Braşov, il 23 Aprile 1954. Ha pubblicato numerose raccolte poetiche a partire dai primi anni Ottanta< L’apprendista del vecchio alchimista (1983)> La torre di Casanova (1996)> Provincia Pedagogica (1996)> I Testi di Montsalvat (1997)> Il Libro di Benedict (antologie, 2002)> Altre poesie vecchio stile (2004)> Lettere da Arcadia (2005)> Diletta (2006). “All’interno della sua ampia produzione poetica, Soviany si distingue in «Lettere da Arcadia» grazie ad un tratto spiccatamente narrativo, sviluppato in immagini dure e taglienti dal ritmo affannato, frantumato, in continua oscillazione tra poesia pura e racconto diaristico. Si tratta di un microcosmo appartato, differente, animato da personaggi esemplari nella loro umanità e disumanità, che Soviany racconta con amara ironia sensoriale. Colori, odori, farmaci, malati e inservienti a ricomporre in versi un mondo di psicosi, l’ Ospedale numero Nove.” (Clara Mitola)

114

115


Poesis interna\ional

Poesia

decembrie 2010

24 aprilie

24 aprile

Salutări de la virgil mazilescu

Saluti da virgil mazilescu

Dragele mele ce tinere sunt mâinile voastre aşezate pe masa din băruleţ şi plămânii voştri sunt curaţi ca o farmacie. Sângele vostru are patru nuanţe diferite de roşu aprins când aleargă de-a lungul oaselor voastre elastice şi pătrunde în mitrele voastre făcându-le să miroasă ca nişte fructe de mango. Uitaţi-vă la degetele mele zbârcite care treizeci de ani au pipăit hârtia ca pe-o femeie. Uitaţi-vă la mine cum bâţâi din cap şi vă transmit salutări de la virgil mazilescu. Strâng din pumnii mei slăbănogi şi ştiu că nu mai e nimic de sperat. Am vrut să inventez poezia şi n-am inventat poezia. Viaţa mea a fost o viaţă în gol, trăită mai mult prin cârciumi pline de fum, unde oamenii vin ca să uite. Am scris câteva cărţi inutile şi am văzut două sau trei femei goale în

Mie care quanta giovinezza c’è nelle vostre mani posate sul tavolino del bar e i vostri polmoni sono mondati come una farmacia. Il vostro sangue ha quattro nuance differenti di rosso acceso mentre scorre lungo le vostre ossa elastiche e penetra nei vostri uteri rendendoli profumati come frutti di mango. Guardate le mie dita rinsecchite che per trent’anni hanno lambito i libri come fossero donne. Guardatemi mentre agito la testa e vi porgo i saluti di virgil mazilescu. Stringo i miei pugni scheletrici e so che non c’è più nulla in cui sperare. Ho voluto inventare poesia ma non ho inventato poesia. La mia è stata una vita vana, vissuta più che altro tra bettole piene di fumo, dove gli uomini vanno a dimenticare. Ho scritto qualche libro inutile e ho visto due o tre donne nude 116

decembrie 2010

Poesia

Poesis interna\ional

treizeci de ani. Una din ele m-a adus aici unde mi-au tăiat barba şi mi-au dat un halat cafeniu. Lăsaţi-mă să mă uit la şoldurile voastre puternice din care vor ieşi patru şiruri de oameni alergând zăpăciţi în toate direcţiile plutind pe valuri de coca-cola şi iubind femei ca reclamele unei fabrici de tancuri.

in trent’anni. Una di loro mi ha portato qui dove mi hanno tagliato la barba e vestito di un camice color caffé. Lasciate che guardi i vostri fianchi prosperosi da cui quattro file di uomini usciranno correndo storditi in tutte le direzioni a galleggiare su onde di coca-cola e amare donne da reclame di fabbriche di carri armati.

Ce tinere sunt mâinile şi picioarele şi umerii voştri voi râdeţi dansaţi faceţi dragoste şi nu ştiţi nimic. Ehei pe o bancă ca asta s-a despărţit pentru totdeauna virgil mazilescu de cuvintele tribului. Şi tot pe o bancă ca asta şi-a smuls sylvia plath crinul de sticlă din uter şi l-a sfărâmat între degete.

Quanta giovinezza nelle vostre mani, nelle gambe e nelle vostre spalle voi ridete danzate fate l’amore e non sapete nulla. Ah su un tavolo così virgil mazilescu si è separato per sempre dalle parole della tribù. E su un tavolo così sylvia plath si è strappata via dall’utero il giglio di vetro per frantumarlo tra le dita.

Şi acum haideţi să ne sărutăm lung fiindcă seara s-a lăsat ca un corb în scorbura cenuşie dintre sprâncenele voastre, fiindcă toţi o să putrezim şi fiindcă viermii or să ne mănânce pe toţi diamantele mele.

E adesso coraggio baciamoci a lungo perché la sera cala come un corvo nella conca di cenere tra le vostre sopracciglia perché ci decomporremo tutti e perché i vermi allora si ciberanno di noi tesori miei.

traduzione< Clara Mitola 117


decembrie 2010

o dea pe cronici moldoveneşti, Miron Costin a scris Letopiseţul şi în formula „Istoria în versuri polone despre Ţara Moldovei şi Munteniei” sau „Poema polonă”, cum şi-o alinta autorul de secol XVII. Acum, legătura cu mine vine aşa< prin anii ’90, prima antologie în limba engleză cu poeţi din zonă a fost Young Poets from a New Poland, cu toată povestea lor cu „noii barbari” şi zona lor de poezie post-punk.

răzvan Țupa

• Se pune problema

Ce am spus despre poezia românească la Poznan

A

jungi undeva în Polonia, mai aproape de Berlin decât de Varşovia, şi lucrurile merg de la sine. Probabil că Maria sau Olimpia de la Rumunski Instytut Kultury ar zâmbi la afirmaţia asta, pentru că doar ele ştiu cum s-au strâns toate lucrurile aţa. Cum era normal la o întâlnire despre literatura română, poezia a fost numai o parte din discuţie. Cel mai important subiect a fost proza, lucru evident, din moment ce romanul Ceciliei Ştefănescu, Legături bolnăvicioase, este deja tradus de câţiva ani în Polonia. Dar, spre surpriza

mea, aşa de mult m-a băgat toată discuţia fix în povestea mea, că la un moment dat m-am trezit repetând că „literatura în general, dar cea română în special, este despre mine”. Acum că tot m-am citat, o să încerc să refac tot raţionamentul meu ca să vedeţi cum stăm.

• Un pic de istorie aplicată Libraria Bookarest, dintr-un mall care păstrează zidurile şi aerul unei fabrici de bere din secolul XIX, a fost cel mai bun loc pentru aşa o întâlnire. Când am ajuns, librăria 118

era deja plină şi am văzut-o pe Elena Vlădăreanu jucându-se cu reportofonul chiar în primul rând. De fapt, tot ea a fost singura dintre cei din librărie care a vrut să ştie de ce am zis eu că literatura poloneză a influenţat începutul poeziei în România. Probabil se găsesc şi printre cei care citesc aici destui la fel de uituci ca şi mine, pentru că abia acum miam amintit şi eu, nu doar că Dosoftei a făcut şcoala în Polonia şi că printre traducerile pe care le-a folosit ca să-şi verifice psalmii lui româneşti a fost varianta poloneză tălmăcită de primul lor poet, dar ca s-

Michal Larek, criticul literar care a moderat întâlnirea, a venit pregătit şi a vrut să afle încă de la început în ce relaţie sunt scriitorii de acum cu cele mai cunoscute nume româneşti< Ionescu, Eliade, Cioran. Ceciliei atât i-a trebuit ca să plonjeze pe urmele demnităţii ficţiunii din spatele unei literaturi naţionale. De fapt, pe Larek l-am văzut extrem de aplicat, aşa că în câteva cuvinte a legat „corpurile româneşti” (pornind de la traducerile din revista „Lampa”) de Ashbery (tradus la ei abia acum – la noi încă nu, dar măcar am recuperat acum cu Ginsberg) şi de fragmentarea discursului poetic şi a imaginilor din zona asta, aşteptând să-i fie aduse reperele din poezia românească în problema asta. Şi nu a durat prea mult, pentru că miam amintit cum au stat lucrurile pe pielea mea< Literatura, ca si viaţa, are tendinţa dementă de a deveni ficţiune. Şi toată povestea mea cu „fracturi” în 2000 şi cu poeticile relaţionale mai târziu s-a întamplat exact în răspărul ficţionalizării ăsteia. (Acum au un răspuns şi cei care remarcă calitatea tehnică îndoielnică pe care o au video-urile mele – „o revelaţie trebuie să fie murdară, neîngrijită ca să o crezi”, spune un personaj care îmi place mie în Crash sau aşa ceva). Si de-asta nu aş fi scris altceva decât poezie în relaţie complet ambiguă cu literatura. Ceciliei nu i-a prea plăcut lucrul ăsta, aşa că m-a completat, adunându-se cu arme şi talent acolo unde îi stă bine unui scriitor< „de fapt, realitatea este ficţiunea fiecăruia dintre noi şi nu există două ficţiuni

~nsemn{ri identice.” Şi exact aşa mi-am amintit cum a pocnit lumea mea când am ajuns la cenaclul de la litere acum 13 ani, unde, de altfel am şi văzuto prima dată pe Cecilia< tocmai faptul că puteam să avem păreri diferite care nu se anulau una pe cealaltă era lucrul care m-a frapat atunci şi uite că şi acum îmi readuce în minte ce mă interesează. Relaţia poetică cu care îmi tot bat eu capul este exact întâlnirea dintre aceste ficţiuni şi aşa mi se întâmplă corpul românesc, o variantă lingvistică pentru toate momentele deopotrivă vesele şi sfâşietoare, deopotrivă minunate şi teribile, cum sunt de obicei lucrurile cărora le dăm importanţă.

• Şi se oferă rezolvarea< „Încearcă tu” Sigur că tot ce vă povestesc ştiu doar din traducerea pe care o făcea în timpul discuţiei Tomasz Klimkowski, singurul traducător care nu m-a întrebat niciodată ce vreau să spun, de câte ori a lucrat la varianta poloneză a poeziilor din fetiş ori corpuri româneşti. Mult mai dinamică era viziunea pe care Zdzislaw Hryhorowicz a arătat-o despre literatura română. Cecilia Ştefănescu însăşi a ieşit din prezentare ca o „fată rea” care i-a epatat pe pudibonzi cu subiectul cărţii ei. Ceea ce n-ar fi fost foarte rău. În partea mea de discuţie, sună destul de relaxant să îţi dai seama că poezia se întâmplă atât de acum când poţi să descoperi poeţi contemporani ca Tomasz Rozycki în literaturi cât se poate de proxime, aproape dând peste cap eternele influenţe franceze ori germane sau anglo-saxone, cu tot cu respiraţia americană. Şi asta îmi sună foarte româneşte, cu puzderia de poeme publicate pe internet, site-urile literare care fac şi ele ce pot ca să dărâme iluzia vedetismului literar şi cu momente fericite în care un hacker ajunge să citească Mircea Ivănescu sau Gheorghe Iova. Numai că puterea modelului începe încet, încet să funcţioneze altfel decât până acum. În România, romantismul a lăsat un singur poet de 119

Poesis interna\ional

adulat şi idolatrizat mai ceva decât un conducător suprem. Ei, polonezii, au trei doar în momentul acela. Şi fix „cei trei poeţi” se numesc. Sigur, o să-mi spuneţi că şi la noi, clasicii sunt trei, dar eu vorbesc doar despre poezie. Şi atunci când era vorba despre comparaţie, aveam pregătită povestea anilor ‘70. În Polonia a fost concert Rolling Stones, în România vremurilor ălora, evenimentul a fost că a venit Julio Iglesias. Cam asta e şi diferenţa de situare faţă de literatură în astea două părţi ale Centrului şi Estului Europei. Sigur, aşa ceva nu spui într-o dezbatere de promovare a literaturii române, şi nici nu am spus-o, dar am gândit-o. Altfel, explică tu Blaga, Barbu, Bacovia, Nichita Stănescă, Mazilescu, Ion Gheorghe, Cristi Popescu şi Ioan Es. Pop polonezilor. Sau să spui cum a rămas pentru 2 poezii (care nu au legătură cu restul lucrurilor pe care le-a scris) Ana Blandiana o marcă poetică pe care nu o poţi ignora. Mă gândesc totuşi că la o poveste despre Mihail Gălăţanu ar fi reacţionat mai uşor şi mi-ar fi plăcut să vină vorba despre Angela Marinescu sau Ileana Mălăncioiu ca să vorbim despre cei care au influenţat lucrurile. Ori despre Ion Zubaşcu, dacă vreţi să ne gândim la cineva care ar putea să le influenţeze mai departe. Pe Nichita Danilov sunt sigur că pot să-l descopere şi singuri, nu au nevoie decât de o traducere minimă. Dar a fost o discuţie care nu s-a limitat doar la poezie şi mi s-a părut că am vorbit cam prea mult. Nici măcar despre romanul Gluma rusească al lui Dragoş Ghiţulete (care se afla acolo, în sală) nu a fost vreme să vorbim. Pentru că, dacă e vorba de noutate, poftim un autor debutat chiar în 2010 cu un titlu care sigur le-ar ridica ceva păr pe ceafă polonezilor. Mi-ar fi plăcut să găsesc şi poeţi polonezi în carne şi oase pe la evenimente ca să-i aduc lui Claudiu Komartin pentru revista „Poesis Internaţional”, dar o să-i regăsim curând, sunt sigur. În sfârşit, legătura la Bucureşti, poezii plăcute.


decembrie 2010

Dragan Jovanović Danilov

Dragan Jovanović Danilov (n.1960, la Požega, Serbia). Poet, prozator, eseist, critic de artă. Volume de versuri< Euharistija / Euharistia (1990)> Enigme noći / Enigmele nopţii (1991)> Pentagram srca / Pentagrama inimii (1992)> Kuća Bahove muzike / Casa muzicii lui Bach (1993, 1998)> Živi pergament / Pergamentul viu (1994, 1995)> Evropa pod snegom / Europa sub zăpezi (1995)> Pantokr(e)ator / Pantocr(e)ator (1997)> Glava harfe / Capul harfei (1998, împreună cu Divna Vuksanović)> Alkoholi sa juga / Alcooluri din sud (1999)> Koncert za nikog / Concert pentru nimeni (2001)> Homer predgrađa / Homer la periferie (2003, 2007)> Gnezdo nad ponorom / Cuib deasupra genunii (2005)> Memoari peska / Memoriile nisipului (2008) şi două antologii (1996, 2001). A publicat, de asemenea, romanele Almanah peščanih dina / Almanahul dunelor de nisip (1996)> Ikonostas na kraju sveta / Iconostasul de la capătul lumii (1998)> Otac ledenih brda / Tatăl munţilor de gheaţă (2009) şi volumul de eseuri poetice Srce okeana / Inima oceanului (1999). Creaţia lui D.J. Danilov a fost distinsă cu numeroase premii în ţară şi străinătate. E tradus cu peste zece volume în Bulgaria, Slovacia, Elveţia, Franţa, Ungaria, SUA, Italia, Olanda şi Grecia. Trăieşte la Požega. traducere din limba sârbă de Ioan Radin Peianov

120

PoeZie

Poesis interna\ional

Koncert za nikog

Concert pentru nimeni

U svakom slučaju, ja nisam neko ko je ikada umeo da se opusti. U sasvim običnim danima strah je bio moja jedina pokretna i nepokretna imovina.

În orice caz, eu nu sunt unul care să fi ştiut vreodată să se destindă. În zilele obişnuite frica a fost singura mea avere mobilă şi imobilă.

Sećam se žena poslatih od Bogova – za samotnih večeri pratio sam ih na ulicama, jer mišljah da su u njima zlatonosne reke. I mišljah, prolazeći kraj mesare da iznenađujuće je što se o kuki umesto odrane životinje ne nalazim ja.

Mi-aduc aminte femei trimise de Zei – în seri de însingurare le urmăream pe uliţi, gândindu-mă că poartă în ele râuri aurifere. Şi mă gândeam, trecând pe lângă măcelărie că e de mirare cum de-n cârlig în locul animalului belit nu eu atârn.

Mrtvi odavno ne spavaju dobro jer nisu izrekli svoje poslednje reči. Aveti koje prebivaju u mojoj biblioteci prilaze mi kao Lotove kćeri ocu. Postojim u svemu što drhti< o, telo moje, uvek, uvek umorno, samo još pusti trg zna gde će nas odvesti noć.

Cei morţi de mult nu au un somn liniştit ei nu şi-au rostit cele din urmă vorbe. Fantomele ce şi-au găsit sălaş în biblioteca mea spre mine vin cum fiicele lui Lot spre tată. Exist în tot ce se cutremură< o, trup al meu, mereu, mereu obosit, doar strada pustie mai ştie unde ne-o duce noaptea.

Ispod ruže

Sub roză

Dockan je. Nahrupele pahulje po krovovima. Razgraktale ptice. U vazduhu je nešto nerazjašnjeno. Avetinjski pleše rublje na konopcu. Drhture pihtije u činiji. Jedan čovek, blag kao belance što je, miluje kraj kamina trbuh žene. Ona je blagoslovena i uskoro će mu podariti blizance. Čovek to i ne sluti. Bože, tri srca su u njoj. Damaraju brzinom promičućeg snega.

E târziu. Fulgii au cotropit acoperişurile. Păsările croncănesc de zor. În aer e ceva nedesluşit. Fantomatic dansează rufele pe sfoară. Tresaltă piia în blid. Un om, molcom precum e albuşul, mângâie lângă cămin pântecul femeii. Ea este binecuvântată şi-n curând îi va dărui gemeni. Omul nici nu bănuieşte. Doamne, trei inimi sunt în ea. Pulsează cu iuţeala zăpezii când cerne.

Kradljivci bicikla

Hoţii de biciclete

Hodajući gradom ugledam čoveka kako izlazi iz fabrike, gurajući bicikl. Pa da, bio je to baš onaj radnik iz De Sikinog filma koga sam gledao još kao dečak, sa toliko saosećanja. Dobro se sećam rečenice umornog radnika koji je posle toliko godina čekanja dobio posao< - Dođavola s bedom! Nemaština, očaj, neka tiha tuga koja se širi u ružu, zar sve to i dans ne okiva svet? Posle toliko godina, ne mogu da izbrišem tu sliku – otac i sin, pošto su ih uhvatili u krađi, šetaju i plaču, držeći se za ruke. I tu ne može biti podvale< ti ljudi nisu ni anđeli, ni zveri, a opet, ne bi oni ni mrava zgazili. Gotovo da sam zaplakao.

Umblând prin oraş văd un om care ieşea din fabrică, împingând bicicleta. Da, era chiar acel muncitor din filmul lui De Sica pe care l-am văzut când încă eram copil, cu atâta compătimire. Îmi amintesc bine propoziţia muncitorului obosit care după atâţia ani de aşteptare primise o slujbă< - La naiba cu mizeria! Sărăcia, deznădejdea, o tristeţe mută care se răsfrânge în roză, oare toate astea nu înlănţuie şi astăzi lumea? După atâţia ani, nu reuşesc să şterg acea imagine – tată şi fiu, după ce-au fost prinşi la furat, se plimbă şi plâng, ţinându-se de mână. Şi aici nu-ncape făţărnicie< acei oameni nu sunt nici îngeri, nici fiare, şi-apoi, n-ar fi ei în stare să calce-o furnică. Aproape am dat în plâns. 121


Poesis interna\ional

PoeZie

decembrie 2010

Slepi prozor

Fereastra oarbă

I razgovor se nastavlja kao da nije ni prekidan.

Şi discuţia continuă de parcă nici n-a fost întreruptă.

Moji se krilati snovi spliću visoko u gnezdu nad ponorom.

Visele mele înaripate se ghemuiesc înalt în cuibul de deasupra genunii.

Sve ređe pišem i objavljujem pesme. Ne ogrćem više pustoš sobom. Putopis mi nije važniji od puta. More na mapi i sama mapa - nisu jedno.

Tot mai rar scriu şi public poeme. Nu mai îmbrac pustia-n mine însumi. Jurnalul de drum nu-mi prevalează drumul. Marea pe hartă şi harta însăşi – nu sunt una.

Više nisam slep kao junak okrunjen pobedničkim vencem. Devojčure zdrave kao jegulje, što u sumrak vijaju gradom u zenitu svojih moći, o, nebesa, nisu nikakva uteha.

Nu mai sunt orb ca eroul încoronat cu-a izbândei cunună. Fetişcanele zdravene ca anghila, ce-n amurg şerpuiesc prin oraş la zenitul puterilor, o, ceruri, de fel nu sunt o consolare.

Osećam u sebi noć i u njoj ne vidim zvezde> svet je postao sličan otvoru kroz koji tamničar zaviruje u ćeliju.

Simt noaptea în mine şi nu văd stele în ea> lumea-i acum asemeni vizetei prin care temnicerul cercetează celula.

Postao sam lud od žaljenja za nepoznatima. U tebi, pustinjo, merim vreme, i učim da se čuvam tvog savršenstva.

Am devenit nebun de dorul necunoscuţilor. În tine, pustie, măsor timpul, şi învăţ să evit desăvârşirea ta.

Video sam sve, a propustio najvažnije. Najbolje će tek doći kao udaljena tutnjava nevremena.

decembrie 2010

PoeZie

Poesis interna\ional

video onako ukočenu i samosažaljivu, kao da u njenim očima više nije bilo mesta za još jedan zalazak sunca> zašto mi se uvek iznova u svest vraća prizor te pastrmke, smrtno uplašene, oče, kralju nad kraljevima? Možda zato što me je i tvoje lice, dok si, u užičkoj bolnici krkljao posle trećeg moždanog udara, podsetilo na mrgodno lice pastrmke što se (kao i tvoje srce posle toliko gibanja) najzad umirila na udici bolno zabijenoj u čeljust, a onda najednom oživela, jednako kao i ti, u mom srcu, u ovim rečima bez dna.

când l-ai văzut aşa înţepenit şi plângându-şi parcă de milă, ca şi cum în ochii lui nu s-ar mai fi găsit loc pentru încă un apus de soare> de ce întruna îmi revine în minte imaginea acelui păstrăv, speriat de moarte, tată, rege peste toţi regii? Poate pentru că şi chipul tău, atunci când în spitalul din Užice horcăiai la a treia congestie cerebrală, mi-a amintit de chipul posomorât al păstrăvului care (ca şi inima ta dup-atâtea smuciri) s-a potolit la urmă-n cârligul dureros înfipt în falcă, iar apoi deodată a înviat, la fel cum tu, în inima mea, în aceste cuvinte fără fund.

Sklonište

Refugiul

Prećutao sam neizbežne reči.

Am trecut sub tăcere cuvintele inevitabile.

Zavetovan neizgovorenom, ja sam onaj koji u noći sluša udaranje talasa o hridi.

Sub legământul necuvântării, eu sunt acela ce-n noapte ascultă izbirea valului de stâncă.

Vrane, kol-gerle, glože se na strništu, u nekoj pustoši gde je srcu država.

Ciorile, call-girls, se hârjonesc pe mirişti, într-o pustietate ce inimii-i e ţară.

Šape malih pasa gaze žuto lišće kraj vode ustajale u kanalu.

Labe de căţelandri calcă frunzele galbene pe lângă apa stătută din canal.

Am văzut tot, dar mi-a scăpat esenţialul. Supremul bine abia urmează, ca tunetul depărtat al vremuirii.

Veverica što je svuda osim tamo gde se nalazi, penje se uz stablo i ne raspravlja o svrsi.

Veveriţa care-i oriunde dar nu acolo unde se află, se caţără pe trunchi şi nu discută despre rosturi.

Šta nama, prahu, može biti uskraćeno?

Ce ne poate fi nouă, prafului, refuzat?

I to je jedan od mogućih svetova kamen se skotrljao sa litice i niko ga nije primetio.

Şi aceasta este una dintre lumile posibile – s-a rostogolit o piatră de pe creastă şi n-a observat-o nimeni.

Pesma za mog oca i pastrmku

Poem pentru tatăl meu şi păstrăv

Moja tačna priviđenja

Viziunile mele exacte

Bejah dečak od možda nekih sedam godina kad prvi put ugledah golemu pastrmku koju je moj otac bio ulovio, mušičareći na nekoj brzoj, planinskoj vodi, što govori uvek različitim glasom. I dok joj se primicah rukom, misleći da je već savladana, ta nimalo priprosta beštija poče žestoko da se trza i giba, kao da je ne dotiče misao o kratkovečnosti - tek, malo je nedostajalo da me poseče oštrim perajem> nakon par minuta kada je već bila mrzovoljna i skoro obamrla, jer škrge u vrelini tromog popodneva više nisu uvlačile kiseonik, mogao sam da osmotrim njeno elegantno telo< pegice živih, vlažnih boja, izbljuvene oči, krljušt srazmerno sitnu> još uvek krkljala je u svom gospodskom očaju, ne pristajući da je napusti životni dah> tad u gubici, začudo, primetih još dve krupne udice što, gotovo urasle u meso, govoraše da se najmanje dva puta otimala smrti> sećaš se, moj oče, molio sam te da je pustiš i ti si pristao kada si je

Eram un copilandru de, poate, vreo şapte ani când mai întâi am văzut un uriaş păstrăv pe care tatăl meu îl prinsese, muscărind pe o năvalnică apă de munte, ce mereu vorbeşte pe o altă voce. Şi-n timp ce întindeam mâna spre el, crezând că deja-i învins, această bestie defel naivă porni încrâncenat să se smucească şi zbată, de parcă n-ar lua în seamă gândul la vremelnicie – în orice caz, nu a lipsit mult să mă zdrelească tăioasele-i aripioare> două minute-apoi, când deja mâhnit era şi-aproape sfârşit, căci branhiile în toropeala după-amiezei torpide nu mai inspirau oxigenul, am avut un dram de răgaz să-i observ eleganţa trupului< mici pete de umede, vii culori, ochi bulbucaţi, solzi mai degrabă mărunţi> şi încă mai cârcâia în nobila-i disperare, neacceptând să fie părăsit de suflarea vieţii> atunci, uimit, în buză încă două mari cârlige-am văzut ce, aproape resorbite în carne, povesteau că măcar de două ori încă din gheara morţii s-a smuls> ţi-aminteşti, tată, cum te rugam să-l slobozeşti şi tu ai acceptat

A onda su došla moja tačna priviđenja. Ja poznajem svoga bića polutamu i čujem zvono koje u daljini izbija. I večeras, dok mi san ne dolazi na oči, mislim na tamni, nemi svet morskog dna. Moja soba namah postaje sumračna zona zasejana sumornim školjkama, mrtvim ježevima i koralima boje volujske krvi. Osećam kako me iz svojih nevidljivih jazbina posmatraju skrivena stvorenja – u svakom od njih pritajeno je neko nepoznato čudovište. Ovde je duša mračna kao kasni barok. Saosećam sa masivnom i teškom starošću dubinskih riba. Mislim na kraljeve bez svojih kraljevstava> na žene u zrelim godinama što stare gledajući svet sa svojih prozora. Izgleda da sam lagano potonuo na dno ambisa. Ovde ne dopiru snažne morske struje, ne čuje se podmuklo klokotanje vazdušnih mehurića. I osećam telom ono što te stare homerske ribe osećaju svojim krljuštima. Kao sova, danju namučena da se krije, zazidan sam u nesanicu koja previše zna. Ja sam živi utopljenik u bezglasnoj tmini u kojoj niko nikom ne polazi u susret. Nemoguće je pomisliti da se odavde može uzleteti u nebo.

Păstrez în cap o-ntreagă lume submarină. Eu cunosc a fiinţei mele penumbră şi clopotul ce-n depărtări se bate-l aud. Şi-n astă seară, cât somnul nu-mi închide ochii, cuget la sumbra, muta lume din adâncul mării. Pe loc odaia mea devine o zonă crepusculară, semănată cu scoici mohorâte, arici fără viaţă şi corali de culoarea sângelui de bivol. Şi simt cum din vizuinile lor nevăzute mă urmăresc făpturi tăinuite – în fiecare stă tupilată o namilă neştiută. Aici sufletul e întunecos ca barocul târziu. Compătimesc cu bătrâneţea masivă şi-adâncă a peştilor din adânc. Cuget la regii fără regate> la femeile în floarea vârstei ce îmbătrânesc privind lumea de la fereastră. Se pare că m-am scufundat încet în străfundul abisului. Aici nu ajung puternicii curenţi maritimi, nu se aud clocotind insidios bulbucii de aer. Şi simt cu trupul meu tot ceea ce peştii bătrâni, homerici, simt pe propriii lor solzi. Ca buha, obişnuită să stea ascunsă ziua, sunt înzidit în nesomnul ce ştie prea multe. Mă aflu viu înecat în bezna fără glas unde nimeni nu vine să-ntâmpine pe nimeni. Cu neputinţă să te gândeşti că de aici se poate lua zborul spre cer.

122

123


Avonturen in de alledaagse onwerkelijkheid ‘I pant, I sink, I tremble, I expire’ P.B. Shelley

W

anneer ik langdurig naar een vast punt op de muur staar, kan het gebeuren dat ik niet meer weet wie of waar ik ben. Dan voel ik op een afstand mijn gebrek aan identiteit, alsof ik voor even een compleet vreemde persoon ben geworden. Dat abstracte personage en mijn reële persoon twisten met gelijke kracht om mijn instemming. Het ogenblik daarop vind ik mijn identiteit terug, zoals in stereoscopische beelden, waar de twee opnamen door een fout uit elkaar gaan en pas weer samenvallen wanneer de operateur ze scherp stelt, waardoor opeens de illusie van reliëf ontstaat. De kamer komt dan op mij over met een frisheid die hij voordien niet had. Hij herkrijgt zijn vorige consistentie, en de dingen vinden hun plaats terug, zoals in een glas water een kluitje verbrokkelde aarde in lagen van verschillende elementen neerslaat, duidelijk omlijnd en in allerlei kleuren. De elementen van de kamer slaan binnen hun eigen contouren neer, elk met de kleur die ik in mijn geheugen heb. Het gevoel van afstand en eenzaamheid op momenten dat mijn alledaagse persoon zich in inconsistentie oplost, is niet te vergelijken met enig ander gevoel. Als het lang aanhoudt, slaat het om in angst, ja zelfs in de vrees dat ik mezelf nooit meer zal kunnen terugvinden. In de verte blijft er van mij een onzeker silhouet met een lichtende halo over, zoals je wel eens dingen in een nevel ziet. De verschrikkelijke vraag ‘wie ik eigenlijk ben’ leeft dan in mij als een heel nieuw lichaam, dat in mij is gegroeid met een huid en met organen die me volkomen onbekend zijn. Het antwoord erop vereist een inzicht dat dieper gaat en wezenlijker is dan dat van het brein. Alles wat zich in mijn lichaam kan roeren, roert zich, spartelt tegen en rebelleert krachtiger en elementairder dan in het alledaagse leven. Alles smeekt om een antwoord. Verschillende keren vind ik de kamer terug zoals ik die ken, alsof ik mijn 124

ogen had gesloten en geopend – en telkens is de kamer helderder, zoals een landschap door een verrekijker almaar scherper uitkomt naarmate je bij het regelen van de afstand door de tussenliggende sluiers van beelden dringt. Uiteindelijk herken ik mezelf en vind ik de kamer terug. Het is een gevoel van lichte dronkenschap. De kamer is buitengewoon verdicht in haar materie, en ik kom onverbiddelijk naar de oppervlakte van de dingen terug< hoe dieper het dal van onduidelijkheid is geweest, hoe hoger de top. Op geen enkel ander moment en onder geen enkele andere omstandigheid lijkt het me evidenter dat elk ding de plaats moet innemen die het inneemt en dat ik moet zijn die ik ben. Dan heeft mijn gespartel in onzekerheid geen naam meer, er rest me alleen de spijt dat ik in de diepte niets heb aangetroffen. Het enige wat me verrast, is dat een totaal gebrek aan zin zo hecht met mijn intieme materie verbonden kon zijn. Nu ik mezelf heb teruggevonden en de ervaring onder woorden probeer te brengen, komt ze mij volkomen onpersoonlijk over< gewoon een woekering van mijn identiteit, gegroeid als kanker uit zijn eigen substantie. De vangarm van een kwal die buitenmatig werd uitgestrekt en vertwijfeld in de golven rondtast tot hij uiteindelijk onder de gelatineachtige klok terugkeert. Gedurende die luttele momenten van onrust heb ik zo alle zekerheden en onzekerheden van mijn bestaan doorlopen, om definitief en pijnlijk in mijn eenzaamheid terug te keren. Daarna is mijn eenzaamheid zuiverder en pathetischer dan anders. Het gevoel van afstand tot de wereld is helderder en intiemer< een klare en milde weemoed, als een droom die je je in het holst van de nacht herinnert. Die eenzaamheid is het enige dat me nog herinnert aan het raadsel en de ietwat droevige betovering van de ‘aanvallen’ uit mijn kinderjaren. 125

Alleen in dat abrupte verlies van mijn identiteit vind ik mijn val in de verdoemde ruimten van weleer terug, en alleen gedurende de momenten van onmiddellijke luciditeit, die volgen op mijn terugkeer aan de oppervlakte, komt de wereld me voor in de ongewone sfeer van nutteloosheid en onbruikbaarheid, die om me heen ontstond toen mijn hallucinatorische trances me uiteindelijk hadden geveld. Het waren altijd dezelfde plekken op straat, in huis of in het park die mijn ‘aanvallen’ uitlokten. Telkens wanneer ik die ruimtes betrad, werd ik gegrepen door dezelfde onmacht en dezelfde duizeligheid. Het waren echt onzichtbare valstrikken, hier en daar in de stad uitgezet en in niets te onderscheiden van de ruimte eromheen – meedogenloos lagen ze op mij te wachten tot ik ten prooi viel aan de speciale sfeer die van ze uitging. Eén stap, één enkele stap binnen zo’n ‘verdoemde ruimte’, en de aanval volgde onvermijdelijk. Een van die ruimten bevond zich in het stadspark, op een kleine open plek aan het eind van een pad, waar nooit iemand ging wandelen. De bosjes egelantieren en dwergacacia’s die de plek omzoomden, lieten één kant open naar het troosteloze landschap van een woest veld. Er bestond geen plek op aarde die triester en eenzamer was. De stilte lag dik op de stoffige bladeren in de lome zomerhitte. Nu en dan kon je echo’s opvangen van de trompetten van een of ander regiment. Langgerekte roepen in de woestijn, van een verscheurende droefheid... In de verte trilde de door de zon verhitte lucht als doorzichtige damp boven een kokende vloeistof. De plaats was woest en afgezonderd> de eenzaamheid ervan leek eindeloos. Daar kwam de hitte van de dag me vermoeiender over, en de lucht moeilijker om in te ademen. De stoffige bosjes werden geel geblakerd door de zon, in een sfeer van volkomen eenzaamheid. Er hing een bizar-


Poesis interna\ional

re sfeer van nutteloosheid op die open plek ‘ergens op de wereld’, ergens waar ik zonder reden of doel was beland, op zomaar een zomermiddag die ook al zonder betekenis was. Een middag die onder een gloeiende zon was verdwaald tussen bosjes, verankerd in die ruimte ‘ergens op de wereld’. Toen overviel me het diepgaande en pijnlijke gevoel dat ik in deze wereld niets te doen had, niets dan door parken dwalen – over stoffige open plekken, verzengd door de zon, verlaten en woest. Het was een dwalen dat op den duur mijn hart verscheurde. Nog een verdoemde plek bevond zich aan het andere eind van de stad, tussen de hoge hobbelige oevers van de rivier waar ik met mijn speelkameraden ging zwemmen. Op één plek was de oever ingezakt. Niet ver daarvandaan was een fabriek waar olie uit zonnebloempitten werd gewonnen. De geperste zaden werden in de door de inzakking gevormde geul gegooid, en allengs was de hoop zo hoog geworden dat een helling van gedroogde schilletjes was ontstaan, schuin aflopend van de wal naar de waterrand. Mijn kameraden daalden voorzichtig, hand in hand, de helling naar het water af, waarbij hun voeten diep in het tapijt van bederf wegzakten. De wanden van de geul rezen steil aan beide zijden van de helling op, vol grillige onregelmatigheden. De regen had er lange slierten van fijne scheuren in gebeiteld, die eruitzagen als arabesken, maar afzichtelijk als slecht geheelde wonden. Ze sneden het vlees van de klei aan flarden tot verschrikkelijk gapende wonden. Tussen die wanden, die een buitengewone indruk op me maakten, moest ook ik naar de rivier afdalen. Al vanaf de start, en lang vóór ik het water had bereikt, waren mijn neusgaten gevuld met de stank van de rottende schilletjes. Hij bereidde me voor op de ‘aanval’, als een korte incubatietijd. De stank was onaangenaam en mild. Zo waren ook de aanvallen. Mijn reukzin werd ergens in mij in tweeën gesplitst, en de walm van verrotting prikkelde verschillende gevoelspunten. Ik onderscheidde duidelijk de gelatineachtige geur van rottende schilletjes, en tegelijk het aan-

ProZa gename, warme en huiselijke aroma van geroosterde hazelnoten. Ik had de stank nog maar net geroken, of ik werd er door veranderd. Hij stroomde door mijn inwendige vezels, loste die op en verving ze door een meer luchtige en meer onzekere materie. Vanaf dat moment kon ik er niet meer onderuit. Een aangename, bedwelmende zwijmeling ontsprong in mijn borst en dreef mijn voeten voort naar de waterrand, de plaats van mijn definitieve nederlaag. In een dolle vaart daalde ik de berg schilletjes naar het water af. De lucht sloeg me tegemoet met de harde en scherpe densiteit van een lemmet. De wereldruimte kletterde chaotisch en met een ongekende aantrekkingskracht in een enorm gat ineen. Mijn speelkameraden keken verschrikt naar mijn krankzinnige vlucht. Onderaan was er maar een smalle strook keien en bij de kleinste misstap was ik de rivier in getuimeld, op een plek waar de draaikolken aan het oppervlak verraadden hoe diep daar het water was. Ik was me niet echt bewust van wat ik deed. Zodra ik bij het water aankwam, liep ik zonder vaart te minderen om de berg schilletjes heen en volgde de oever stroomafwaarts tot aan een holte in de wal. Achter in de holte was een kleine grot ontstaan, een koele en lommerrijke grot als een kamertje dat in de rots was uitgehakt. Daar liet ik me op de grond zakken, nat van het zweet, doodmoe en trillend van top tot teen. Toen ik weer enigszins tot mezelf kwam, herkende ik om me heen het intieme en onbeschrijflijk aangename decor van de grot, waar een straaltje water aan de rots ontsprong en in het midden van de grond uitvloeide tot een bekken van helder water. Zonder er genoeg van te krijgen, boog ik er me telkens weer over en keek naar het wonderlijke kantwerk van groen mos op de bodem, de wormpjes die zich aan splinters hout hadden gehecht, de stukjes oud ijzer bedekt met roest en slib, de meest uiteenlopende diertjes en dingetjes op de bodem van de waterplas, van een wonderbaarlijke schoonheid. Met uitzondering van die twee verdoemde plaatsen ging de rest van de stad onder in een eenvormige mas126

decembrie 2010

sa van banaliteit, met onderling verwisselbare huizen, bomen van een tergende onbeweeglijkheid, honden, braakliggende terreinen en stof. In gesloten kamers kwamen de aanvallen gemakkelijker en vaker voor. Gewoonlijk verdroeg ik het niet om alleen te zijn in een onbekende kamer. Als ik moest wachten, voelde ik al snel de verschrikkelijke, lieflijke zwijmeling aankomen. De kamer zelf bereidde zich erop voor< een gastvrije en warme intimiteit sijpelde door de muren en lekte over de meubelen en de dingen. Opeens werd de kamer subliem, en ik voelde me heel gelukkig binnen de vier muren. Het was echter niet meer dan een arglist, een verfijnde en lieflijke perversiteit van de aanval. Direct na dit gevoel van gelukzaligheid kantelde alles en raakte alles in de war. Ik keek met opengesperde ogen naar alles om me heen, maar de dingen hadden hun gebruikelijke zin verloren< ze baadden in een nieuw bestaan. Het was alsof ze plots van hun dunne, doorzichtige verpakking waren ontdaan die ze tot dan toe had omhuld, waarna ze er onuitsprekelijk nieuw uitzagen. Ze leken bestemd voor een nieuw, hoger en fantastisch gebruik dat ik onmogelijk had kunnen ontdekken. Meer zelfs< de dingen waren door een ware vrijheidsroes bezeten. Ze werden onafhankelijk van elkaar, maar het was een onafhankelijkheid die niet enkel tot isolement leidde, maar tot overspannen extase. Hun enthousiasme te bestaan in een nieuwe aura sloeg op mij over< ik voelde me krachtig met de dingen verbonden via onzichtbare anostomosen, waardoor ik een ding in de kamer werd als alle andere, te vergelijken met een orgaan dat op levend vlees wordt geënt en zich vervolgens door de subtiele uitwisseling van stoffen integreert in het onbekende lichaam. Tijdens zo’n aanval had de zon ooit een kleine cascade van stralen op de muren geworpen, als een onwerkelijk goudgemarmerd water van lichtgolven. Tegelijk zag ik de hoek van een boekenkast met dikke in leer gebonden banden achter glas. Zulke reële details, die ik uit de verte van mijn zwijmeling waarnam, bedwelmden en vloerden me als een laatste inhalatie chloroform. Het allerbanaalste

decembrie 2010

en overbekendste aspect van dingen bracht me nog het meest in de war. Ik was het zo gewoon ze te zien, dat het uiterlijke omhulsel ervan ten langen leste was doorgesleten, zodat het nu en dan leek alsof ze tot bloedens toe waren gevild< levend, onbeschrijfelijk levend. Op het hoogtepunt van de aanval zweefde ik de wereld uit – welke wereld ook – in een toestand die zowel aangenaam als pijnlijk was. Zodra ik het geluid van voetstappen hoorde, verkreeg de kamer snel weer zijn oude voorkomen. Toen greep er tussen de vier muren een verval plaats, een uiterst licht, bijna onmerkbaar afnemen van de overspannenheid. Ik leidde daaruit af dat de zekerheid waarin ik leefde slechts door een flinterdun vliesje van de wereld van onzekerheden was gescheiden. Ik kwam weer tot mezelf in de overbekende kamer, zwetend, uitgeput en doordrongen van de nutteloosheid van de dingen om me heen. Ik nam nieuwe bijzonderheden in ze waar, zoals je een tot dan toe onopgemerkt detail ontdekt in een ding dat je sinds jaar en dag gebruikt. In de kamer bleef de vage herinnering aan de ramp hangen, zoals zwaveldamp op de plek waar een explosie heeft plaatsgevonden. Ik zag de gebonden boeken in de glazen kast, en in hun roerloosheid bespeurde ik – vraag me niet hoe – een verraderlijk air van geheimzinnigdoenerij en medeplichtigheid. De dingen om me heen gaven nooit hun raadselachtige houding op, hardnekkig besloten als ze waren in hun strenge onbewogenheid. Op bepaalde diepten van de ziel verliezen de alledaagse woorden hun geldigheid. Ik probeer mijn aanvallen nauwkeurig te formuleren en ik vind enkel beelden. Het toverwoord dat ze kan uitdrukken, zou zijn waarde moeten ontlenen aan de essentie van andere belevingen, zoals een nieuw parfum wordt gedistilleerd uit een vakkundige samenstelling van diverse geuren. Om te kunnen bestaan zou het woord iets moeten vasthouden van de verbijstering waarmee ik eerst een persoon in werkelijkheid zie en daar-

ProZa na zijn gebaren in een spiegel volg> of iets van de duizelingwekkende val in een droom, terwijl in een onvergetelijke seconde een vlijmende angst door je wervelkolom zwiept> of iets van de nevel en transparantie die beweegt door bizarre decors in kristallen bollen. Ik beneed de mensen om me heen, die zich hermetisch in hun kleren konden afsluiten van de tirannie der dingen. Ze leefden als gevangenen onder mantels en overjassen, en niets van buitenaf kon ze angst aanjagen en bedwingen, niets drong door tot hun wonderbaarlijke gevangenissen. Tussen de wereld en mij was er geen scheiding. Alles om me heen overweldigde me van top tot teen, alsof mijn huid een zeef was. Mijn aandacht voor de dingen om me heen, hoe verstrooid ook, was geen kwestie van wil. De wereld strekte natuurlijkerwijs zijn tentakels in mij uit, ik was geheel en al in de greep van de duizend armen van de hydra. Ik moest geërgerd vaststellen dat ik leefde in de wereld die ik zag. Daar viel niets tegen te beginnen. De ‘aanvallen’ behoorden in gelijke mate toe aan mij en aan de plaatsen waar ze zich voordeden. Sommige van die plaatsen hadden een ‘persoonlijke’ boosaardigheid, maar alle andere waren allang voor mijn komst in een trance. Dat was bijvoorbeeld het geval in kamers, waar ik voelde dat mijn aanvallen zich kristalliseerden uit de weemoed van de onbeweeglijkheid en de grenzeloze eenzaamheid ervan. Vanuit een soort gelijkschakeling van mij met de wereld (een gelijkschakeling die me nog meedogenlozer onderdompelde in de eenvormigheid van de ruwe materie) was mijn overtuiging dat de dingen onschadelijk konden zijn even sterk als de angst die ze me konden inboezemen. Hun onschadelijkheid kwam voort uit een universeel gebrek aan kracht. Ik voelde vaag dat niets in de wereld tot het eind kon gaan, dat niets zich kon vervolmaken. Ook de wreedheid van de dingen raakte uitgeput. Zo kwam ik tot het idee dat elke manifestatie in deze wereld onvolmaakt is, zelfs de bovennatuurlijke.

Poesis interna\ional

In een innerlijke dialoog, waar naar mijn mening geen eind aan kwam, zou ik de kwade krachten om me heen nu eens uitdagen, dan weer laaghartig aanbidden. Ik voerde vreemde rituelen uit, die echter niet zonder betekenis waren. Welke route ik ook had beschreven als ik uitging, ik volgde altijd precies dezelfde weg om terug te keren, omdat ik wilde vermijden dat ik lopend een lus beschreef die zich rond huizen en bomen sloot. In dat opzicht leek mijn wandeling op een draad die ik uitrolde, en als ik die niet weer oprolde door dezelfde weg terug te gaan, dan zouden de dingen die in de strik van de wandeling werden gevat voor altijd onherroepelijk diep met mij verbonden blijven. Als het regende, ontweken mijn voeten de stenen waar het water over liep, om te vermijden dat ik iets aan de actie van het water zou toevoegen of dat ik de uitwerking van zijn elementaire kracht zou beïnvloeden. Het vuur zuivert alles. Ik had altijd een doosje lucifers op zak. Als ik heel verdrietig was, streek ik een lucifer aan en liet mijn handen vervolgens door de vlam gaan, eerst de ene, dan de andere hand. Binnen de grenzen van mijn leven als kind schuilde in dat alles een soort weemoed te bestaan, een soort normale, georganiseerde kwelling. In de loop van de tijd verdwenen de aanvallen vanzelf, maar de heftigheid ervan bleef voor altijd verankerd in mijn geheugen. Bij de overgang naar de adolescentie had ik geen aanvallen meer, maar de schemertoestand die eraan vooraf was gegaan en het intense gevoel van de nutteloosheid van de wereld dat erop was gevolgd, werden mijn natuurlijke gesteldheid. De nutteloosheid vulde de wereldse holten als een vloeistof die in alle richtingen uitlekte> en de hemel boven mij, de eeuwig correcte, absurde en onbepaalde hemel, nam de geëigende kleur van de wanhoop aan. In die nutteloosheid om me heen en onder die eeuwig verdoemde hemel dwaal ik tot op heden. Vertaald uit het Roemeens door Jan H. Mysjkin

Fragmentul este extras din Max Blecher, Avonturen in de alledaagse onwerkelijkheid, prefaţă şi traducere de Jan H. Mysjkin, Editura L.J. Veen, Amsterdam, 2010. 127


decembrie 2010

Dariusz sośnicki

Născut în 1969, deci aparţinând generaţiei de artişti care au apucat să trăiască pe deplin conştient agonia comunismului, Dariusz Sośnicki se impune în universul poeziei poloneze din ultimii 15 ani prin autoritatea celor câteva volume de poezii publicate până în momentul de faţă şi mai ales prin imponderabilele care conferă poeziilor sale o forţă de impact deloc neglijabilă. O forţă de impact care poate părea absolut inofensivă, dar care se dovedeşte la fel de penetrantă ca igrasia din casele vechi, atât de frecvent aduse în prim-planul creaţiei sale. Într-un interviu acordat în mai 2007 “Informatorului Cultural” din Poznań – IKS, Dariusz Sośnicki răspunde la o întrebare care viza exact această relaţie între poet şi filosof, arătând că a urmat mai ales cursuri legate de disciplina gândirii şi de precizia vorbirii. Ceea ce, într-o anumită măsură, poate ajuta poezia, dar pe de altă parte o şi limitează, pentru că dacă precizia este foarte necesară în filosofie, ea devine frecvent o forţă inhibitorie în poezie. Şi cu toate acestea din peisajul literar polonez actual nu lipsesc exemplele de poeţi filosofi. De n-ar fi decât Bohdan Zadura, Adam Zagajewski – dintre cei de vârstă medie, sau Mariusz Grzebalski – dintre cei mai tineri. Ceea ce ar justifica afirmaţia că filosofia este un domeniu care mai degrabă stimulează creaţia literară, fie ea în versuri sau proză, la un nivel greu de egalat pentru orice altă profesie de bază. La Sośnicki, gustul pentru poezie îşi are însă începuturile în perioada cea mai grea din istoria Poloniei comuniste, cea cunoscută sub numele de “perioada stării de război”, când literatura oficială nu lăsa să răzbată decât prea rare valori, iar literatura vie, literatura preocupată de problemele momentului circula prin reţelele subterane de edituri şi era destul de greu de procurat. Viitorul poet se regăseşte în unele din produsele culturale care circulau ilegal, începând cu muzica difuzată de staţiile de radio pentru tineret şi până la volumaşele de poezie contemporană procurate pe sub mână. Acest ferment a făcut posibil debutul lui Dariusz Sośnicki ca poet în anul 1991 în coloanele revistei “Już jest jutro” (“E deja mâine”). Iar trei ani mai târziu, în 1994, face posibilă publicarea primului volum de versuri, Marlewo (laureat al premiului “Vremea culturii” pentru cel mai bun debut al anului), urmat apoi de Ikarus în 1998, de Bărbatul în domino în 1999, de Simetrie în 2002 şi de Vara scandinavă în 2005. În ianuarie 2007, versurile din primele două volume sunt reeditate împreună sub titlul Folie în vânt. Lucrează ca redactor la editura WAB din Varşovia. 128

PoeZie

Poesis interna\ional

Gdzie są ocalałe fragmenty pergamońskiego fryzu

Unde sunt păstrate fragmente de friză din Pergam

Piskliwe głosiki za ścianą. Od kilku tygodni sąsiednia komórka społeczna świętuje cud pojednania. Podziały unieważnione. Czas, na ile mógł, cofnął się, ustępując miejsca powracającym< wodniczki, jedna przy drugiej, jądro obok jądra. Błona komórkowa opina ich teraz tak ściśle, że mamy pod rzędem szafek w kuchni fragmenty pergamońskiego fryzu.

Glăscioare subţirele dincolo de perete. De câteva săptămâni celula socială vecină celebrează miracolul reîntregirii. Despărţirile – anulate. Timpul, atât cât a putut, a dat înapoi, lăsând loc celor ce se-ntorc< vacuole, una lângă alta, nucleu lângă nucleu. Membrana celulară îi înghesuie atât de strâns, că sub bufetul suspendat din bucătărie au apărut fragmente de friză din Pergam.

Wynton Marsalis i Bostońska Orkiestra Symfoniczna pod dyrekcją Seijiego Ozawy we francuskiej stacji muzycznej „Mezzo”

Wynton Marsalis ;i orchestra simfonică din Boston sub bagheta lui Seiji Ozawa pe canalul muzical francez „Mezzo”

Cała orkiestra w T-shirtach, studio w ciepłych kolorach obrazów Hockneya. Kilkanaście Byków Pabla Picassa, każdy trochę inny – na tym polega wariacja.

Toată orchestra în tricou, Studioul - în culorile calde ale tablourilor lui Hockney. Vreo zece-douăzeci de Tauri de Pablo Picasso, Fiecare, puţin diferit – iată variaţiunile.

Sonata to trzy klocki w kształcie budynków, przez pierwszy przechodzą schody, po nich melodia się wspina do drugiego tematu. W drugim budynku jest wiele schodów, prowadzą w różnych kierunkach, krzyżują się – to przetworzenie.

Sonata< trei cubuleţe ca nişte clădiri, Prima, străpunsă de scara Pe care melodia urcă până la tema următoare. În clădirea a doua sunt mai multe scări ce duc în direcţii diferite, se încrucişează – şi iată dezvoltarea.

Wstajecie rano, jecie śniadanie, potem w południe obiad i kolację wieczorem. Następnego dnia to samo i kolejnego – to jest forma.

Vă sculaţi dimineaţa, luaţi micul dejun, apoi la amiază prânzul, iar seara cina. A doua zi la fel Şi în continuare – aceasta e forma.

W szkole macie te same lekcje w każdy poniedziałek, we wtorek inne niż w poniedziałek, ale za tydzień we wtorek znów wtorkowe. Wszystko następuje po sobie w ustalonym porządku – to jest forma.

La şcoală, lunea, aveţi aceleaşi ore, marţea altele decât lunea, dar după o săptămână, marţea tot program de marţi. Totul se desfăşoară în ordinea stabilită – aceasta e forma.

Rodzicie się, dorastacie, wypełniacie formę swoich ciał, macie dzieci. A potem w tył zwrot, dzieci was opuszczają, umierają wasi rodzice. A wszystko przy dźwiękach muzyki, która staje się coraz dziksza, choć poznaliście także dodekafonię i aleatoryzm i nic was nie powinno zaskoczyć.

Vă naşteţi, creşteţi, vă desăvâşiţi formele corporale, faceţi copii. Apoi în sens invers, modificat, copiii vă părăsesc, părinţii mor. Totul în sunetul muzicii, care devine tot mai sălbatică, deşi aţi cunoscut şi dodecafonia şi aleatorismul şi n-ar trebui să vă mai surprindă nimic.

Ale ona jest dzika, wystaje zewsząd, zarasta wszystko. Nawet największe stado byków nie umie jej przerobić.

Dar ea-i sălbatică, vine de peste tot, acoperă totul. Nici cea mai mare cireadă de tauri n-o poate bruia. 129


Poesis interna\ional

PoeZie

decembrie 2010

W dół

În jos

Miasto w recesji. Miasto samobójców, jeśli tak dalej pójdzie. Komórek w pustych mieszkaniach. Tego nie robi się operatorom sieci.

Oraşul e-n recesiune. Oraş de sinucigaşi, Dac-o ţine în acelaşi ritm. Celulare în case pustii. Nu faceţi asta operatorilor de reţea.

Na most, a potem w dół rzeki. Wałem, bo woda podniosła się i ścieżka w dole jest grząska, niepewna jak nowy pracownik. Na drugim brzegu, pod baldachimem gałęzi, balonik wypełniony helem zdradza niedzielną osadę. Dymki grilla. Parkowa muszla, z której dobiega teraz głos konferansjera, na razie na próbę. Oswojone zwierzęta. Dzieci wpatrzone w ojców, szczęśliwych posiadaczy noża, wyrabiających oszczepy i łuki.

Pe pod, apoi pe râu în jos. Pe dig, că apa a crescut şi poteca de pe mal e mocirloasă, nesigură ca un angajat începător. Pe malul celălalt, sub baldachinul crengilor, un balonaş umplut cu heliu trădează picnicul duminical. Fum de grătar. Estradă în parc, de unde se aude acum Vocea unui vorbitor, doar probă de microfon. Animale domestice. Copii care se uită la taţii lor, fericiţi posesori ai unui cuţit, cu care confecţionează suliţe şi arcuri.

Któregoś dnia nie pojawią się w pracy. Dojadą tramwajami do pętli, zostawią auta w poprzek ślepej drogi i pójdą – najpierw ścieżką, w dół, potem w coraz wyższej trawie, wśród drzew, owocowych i zwykłych, z zapasem wody mineralnej i książką w miękkiej okładce, z kilkoma narzędziami.

Într-o bună zi Nu mai apar la muncă. Iau tramvaiul până la cap, sau lasă maşina de-a curmezişu-n fundătură şi pleacă, la-nceput pe cărare-n jos, apoi prin iarba tot mai înaltă, printre arbori, pomi fructiferi sau copaci, cu o provizie de apă minerală şi-o carte cu coperte necartonate, cu câteva unelte.

Decyzja

Hotărâre

Któregoś dnia, na tajnym posiedzeniu, które się odbywa za każdym razem gdzie indziej – pod krzakiem czarnej porzeczki, w wiadrze trocin, w chmurach – zapada decyzja, której się nie drukuje w żadnym okólniku, w ogóle nikt o niej nie wie. Ale wchodzi w życie i wkrótce można ją poznać, po skutkach. Bywają drastyczne. Rozwojowy region nagle kuli się w sobie, młoda dziewczyna przesypia swoją szansę, na domowy telefon przystojnego mężczyzny dzwoni zła wiadomość i mówi głosem szefa, lekarza, pracownika banku.

Într-una din zile, în şedinţă secretă, care se ţine mereu altundeva - la umbra unei tufe de coacăz negru, în găleata de rumeguş, în nori – se ia o hotărâre ce nu se tipăreşte în nicio circulară, de care-n general nu ştie nimeni. Dar devine executorie şi poate fi curând cunoscută prin efectele ei. Unele drastice. Subit, o regiune de dezvoltare se închistează în sine, o adolescentă îşi iroseşte norocul, acasă la un bărbat prezentabil, telefonul anunţă o veste proastă, prin voce de şef, sau de medic, sau de funcţionar bancar.

Zostałem tutaj wysłany z plikiem formularzy. Mam bony na obiad i kartę rabatową do kilku tutejszych kin, taksówką jeżdżę na hasło. Praca jak każda inna, choć trudno się oprzeć wrażeniu, że najlepsi trafiają gdzie indziej. Zostało mi kilka dzielnic, ich układ jest czytelny, dzień ciągle w miarę długi. Nie powinienem tu zostać dłużej niż do grudnia.

Am fost trimis aici cu un teanc de formulare. Am bonuri de masă, permis cu reducere la cinematografe locale, la taxi, dau doar parola. Munca – la fel ca oricare, deşi e greu să lupţi cu impresia că dac-ai fi bun n-ai ajunge-aici. Mi-au rămas câteva cartiere, structura lor e clară, ziua încă destul de lungă. Mai mult ca sigur, până-n decembrie termin.

traducere şi prezentare de Vasile Moga 130

sachchidananda hirananda vatsyayana ‘agyeya’

Sachchidananda Hirananda Vatsyayana (1911-1987), cunoscut sub numele „Agyeya” („Dincolo de înţelegere”) este unul dintre poeţii clasici ai literaturii hindi din secolul XX. Pionier al mişcărilor moderniste Nayi Kavita (Poezia nouă) şi Prayogvad (Experimentalismul), atât în poezie, cât şi în critică şi în jurnalism, Agyeya a studiat la Colegiile Creştine din Madras şi Lahore. După ce s-a alăturat Mişcării de Eliberare a Indiei, petrecând şase ani în închisoare, a devenit una dintre vocile cele mai importante ale epocii sale. A făcut numeroase călătorii în întreaga lume şi a predat la Berkeley şi la Universitatea din Heidelberg. Printre volumele sale de poezie se numără Bhagnadoot (1933), Ityalam (1946), Ari o karuna prabhamaya (1959), Sunahale Shaival (1965), Saagar-mudra (1970) sau Mahavriksha ke neeche (1977). Kalemegdan Pe partea aceasta, în şanţul lung dintre metereze şi zidul interior, ordonate cu grijă, grămezi de arme din ultimul război< tunuri de tanc, tunuri deformate, obuziere turtite – ochii lor orbi privesc spre cer fără să clipească. Pe partea cealaltă, pe un dâmb dintre metereze şi zid, ascunse pe jumătate de hăţişuri dese, ruinele unei mănăstiri şi ale unei biserici cu ferestrele fără rame prin care se revarsă întunericul dinăuntru de parcă ar pleca în căutarea oamenilor de pe Pământ... Doamne, sărmanul meu Doamne, cine te-a ucis mai mult? 131


Poesis interna\ional

PoeZie

În ce vremuri trăim

decembrie 2010

decembrie 2010

PoeZie

Poesis interna\ional

Apoi, cu dorinţa de a ne întoarce la normal, am pornit rătăcind în căutarea vechilor noastre existenţe.

În ce vremuri trăim că până şi acesta va fi considerat un poem de dragoste.

Şarpe

Dar în ce vremuri trăim că vom recunoaşte într-un poem ca acesta reflexia dragostei noastre.

În fiecare dimineaţă trăiesc un pic în trecut, pentru că în fiecare seară mor un pic în viitor.

Şarpe! Tu nu eşti civilizat şi nici nu te-ai deprins cu traiul în oraş. Vreau să te întreb ceva (oare îmi vei răspunde?)< Atunci cum de ai învăţat să muşti, de unde ai găsit venin?

Satul noaptea

Îmbinare

Cântecul greierilor adoarme satul. În rotocoale luminoase de vată, fumul clatină colibele uşor, uşor, precum pătuţul unui copil.

Am aflat fericirea< nu am putut s-o povestim. Ne-a cuprins tristeţea< nu am putut s-o suportăm. Ne-a mângâiat apa Gangelui< nu am putut să plutim. În felul acesta, a trecut totul< noi nu am murit, dar vai!, aproape că nici nu am mai putut trăi.

Apusul dimineţii

Zori de iarnă Destulă lumină pentru ca întunericul să se ivească. Destulă ploaie pentru ca tăcerea să se audă. Destulă durere pentru a-mi aduce aminte că am uitat, am uitat...

În iarnă Oamenii au venit foarte aproape. Copacii s-au pierdut în ceaţă, iar păsările călătoare au păstrat tăcerea.

Împreună cu râul Împreună cu râul ne-am îndreptat spre mare. Râul a curs în mare, noi am rămas pe dinafară< tulpinile cocotierilor ne-au tot aruncat de pe valuri, pe ici, pe colo ne-am împotmolit în dâmburi de nisip, scaieţi şi flori multicolore ne-au tot distras atenţia. Nici nu ne-am dat seama când s-a găurit barca. Doar râul s-a vărsat în mare. Ni s-a întunecat privirea şi n-am reuşit să ieşim la liman.

traducere din limba hindi de Cristi Cotarcea

132

133


decembrie 2010

Diana marincu

Î

Police the Police sau „care pe care”

n Bucureşti există în prezent două bienale internaţionale de artă, Bienala Bucureşti şi Bienala Tinerilor Artişti, ambele aflate deja pe o hartă mondială a fenomenului bienalizării care a cuprins estul Europei. Prin acestea, arta se inserează în societatea actuală, poate mai direct şi mai pregnant decât prin intermediul galeriilor sau muzeelor. Despre Bienala Tinerilor Artişti în contextul românesc de azi, confuz din punct de vedere economic şi politic, Romelo Pervolovici spunea că trebuie să „mimăm normalitatea în speranţa că la un moment dat o s-o şi creăm”. În luna octombrie a acestui an, „mimarea normalităţii” a venit sub numele Police the Police.

A patra ediţie a bienalei s-a deschis pe 8 octombrie, având-o curator pe Mica Gherghescu, istoric şi critic de artă, doctorand în istoria artei şi estetică. Spaţiul expoziţional este Palatul Ştirbei, căruia i se redă astfel o funcţie muzeală pe care o mai avusese cândva, dovedindu-se o alegere foarte inspirată pentru „intervenţiile” artiştilor. Mica Gherghescu ţine să menţioneze faptul că bienala nu prezintă opere sau lucrări, ci „intervenţii în spaţiu”, reunite conceptual prin termenul de “subveghere”. “Într-un eveniment dedicat „tinerilor artişti” (în spirit şi nu în limite convenţionale de vârstă), expoziţia testează relaţiile noastre incorecte şi creative cu imaginile autorităţii, cu reprezentările 134

ei intens vizibile sau difuz invizibile”, precizează curatoarea. Tema bienalei exploatează „fantasmele noastre despre control şi protecţie”, pornind de la teoria lui Steve Mann legată de sousveillance, o manieră de „apropriere a instrumentelor opresorului”, cu scopul de a-l monitoriza pe cel care te observă. Una dintre temele de reflecţie pe care Mica Gherghescu le propune este cum manipulează artistul subiectul politic prin practicarea contra-observaţiei. Poziţia artistului este văzută aici ca o stare de veghe, ca o permanentă pregătire de intervenţie, într-o “reverie activistă”. Expoziţia are o secţiune separată gândită de Jason Waite, And the Panopticon, As Well, în care participă

artişti internaţionali cunoscuţi, printre care Carla Cruz, Oliver Ressler, Chelsea Knight. Panopticon-ul, inventat de Jeremy Bentham în 1785, fondatorul doctrinei utilitarismului, este o închisoare circulară, cu un turn de pază central, de unde supraveghetorul poate urmări tot ce se întâmplă de jur împrejur în celule, dar nu poate fi văzut. Astfel, deţinuţii trăiesc în permanenţă cu impresia că sunt priviţi, urmăriţi, monitorizaţi de un “ochi disciplinar”, omniprezent. Aici a fi văzut devine sinonim cu a fi vulnerabil. Prin deturnarea de sens pe care termenul subveghere o produce, vizibilitatea se transformă într-un instrument al puterii, „într-un instrument deschis care poate fi deturnat prin hacking, modificat şi însuşit” (Jason Waite, Ochi pentru ochi< A observa privirea, în Police the Police, META Publishing House, Bucureşti, 2010). Un exemplu pentru strategia deturnării este artista Carla Cruz, care a dezvoltat tactici de rezistenţă şi evadare în faţa unei copleşitoare supravegheri venind din partea Bisericii Catolice. Detaşându-se de acele valori pe care le simţea străine, ea şi-a construit propria identitate în raport cu ideea supravegherii inversate, transformate în autocontrol. O altă lucrare din această secţiune a bienalei este Daily Checkup, realizată de Desire Machine Collective, o instalaţie video care problematizează ideea fricii pe care statul o are faţă de cetăţeni. Printr-un control excesiv, organele de securitate se dezvăluie în vulnerabilitatea lor, tratându-şi toţi cetăţenii ca pe nişte potenţiali terorişti. Daily Checkup se desfăşoară în nord-vestul Indiei, într-o zonă controlată prin Armed Force Special Power Act, o lege impusă împotriva luptătorilor indieni pentru libertate, care acoperă tot felul de abuzuri şi „ciocniri” determinate de extinderea nedreaptă a domeniului puterii. Forţele armate au libertatea de a aresta, urmări şi omorî orice suspect de terorism, în numele unei forme de paranoia tolerată şi acceptată. Gilles Deleuze vorbea în articolul “Post-scriptum despre societăţile de control” despre pericolul societăţii controlului ca „deformator universal”. Prin comparaţie cu „societăţile disciplinare”, societăţile de control nu mai funcţionează prin închidere, ci prin comunicare instantanee şi supraveghere continuă. „Închiderile

CroniC{ sunt matriţe, mulaje distincte, însă controlul e o modulaţie, ca un mulaj autodeformant care s-ar schimba neîncetat, de la o clipă la alta (...)” (Gilles Deleuze, Tratative, traducere de Bogdan Ghiu şi Ovidiu Ţichindeleanu, Editura Idea, Cluj, 2005). Supravegherea devine un fenomen incontrolabil prin faptul că macină treptat, din interior, principiile democratice. Autoritatea poate însemna o poziţie de control în sisteme sau ierarhii din orice domeniu. Poate însemna fermitate, violenţă sau abuz. Sau chiar facultatea de a exercita o dictatură. De aceea, asocierea autorităţii cu omuluniformă pare facilă şi literală. Construcţia expoziţiei apelează uneori la prea multe asocieri textuale, imagini ale poliţiei şi prea puţine problematizări ale autorităţii fără chip, ale autorităţii simbolice sau ale figurii dominatoare pur şi simplu. Selecţia lucrărilor este foarte fidelă conceptelor supravegherii şi subvegherii şi, prin această alegere, uneori redundantă şi previzibilă. De aceea, lucrări care altfel ar fi fost mai nuanţate, aici devin doar argumente într-o demonstraţie teoretică bine construită. Un exemplu este lucrarea lui Benedek Levente, Serve and Protect, care pierde din latura sa ironică sau critică, devenind neconvingătoare. Seria Euromaniac, din care face parte lucrarea, a stârnit, în urma expunerii ei la Atelier 35 acum câţiva ani, un întreg scandal pornind de la libertatea creativă a artistului şi drepturile lui prevăzute de lege. Dacă s-ar fi menţionat aici contextul producerii şi expunerii lucrării, ea ar fi căpătat un sens mult mai profund şi ar fi problematizat relaţia artistului cu autoritatea din perspectiva unui abuz de putere care s-a făcut atunci. Există totuşi în expoziţie şi alte abordări ale autorităţii şi culturii controlului. O lucrare foarte stranie şi magnetică este video-ul Gaze, de Pascual Sisto, o supraveghere cosmică, prin doi aştri luminoşi, care duc ideea supravegherii în zone mistice, bizare şi inexplicabile Se renunţă la reflecţiile intelectuale şi filosofice şi se vorbeşte despre sentimente şi senzaţii. Metaforă a supravegherii absolute şi a privirii alterate. Printre lucrările deja “istorice” selectate de Mica Gherghescu se numără fotografiile lui Teodor Graur din anii '80, Miliţia e cu noi, titlul fiind o evidentă trimitere la eve135

Poesis interna\ional

nimentele din '89. Sintagma aceasta, raportată la fotografiile poliţiştilor din parcul de distracţii, devine ambiguă< sunt ei de partea noastră sau doar se amestecă printre noi? Atmosfera din interiorul Palatului Ştirbei şi traseul labirintic care se creează contribuie la doza de mister a lucrărilor, amplificată şi de expunerea minimalistă, chiar precară. O lucrare care marchează la nivel metaforic condiţia spaţiului expoziţional este Tired Pillar, de Jin Shan, o coloană greco-romană din latex, care se umflă şi se dezumflă cu ritmul unei respiraţii. Ea este culcată pe podea şi lăsată acolo să ofteze în faţa privitorilor şi să arate cum de la o clipă la alta se transformă dintr-o piele fără corp în ceva “viu”, consistent şi în secunda următoare dispare la loc. Nu mă îndoiesc de faptul că această bienală a încercat să aibă o miză mare şi să formuleze probleme incitante. Din păcate, însă, revenind la ceea ce spunea Romelo Pervolovici, nu mai este suficient să „mimăm normalitatea”. Uneori trebuie să o creăm pe a noastră, să ne-o asumăm şi să riscăm. Mi-ar fi plăcut să văd la această bienală o discuţie despre libertate şi îngrădire din perspectiva unei poziţii de autoritate pe care oricine o poate câştiga. Toţi oamenii sunt potenţiali opresori pentru ceilalţi, poziţiile lor se pot inversa în orice moment, din subiect poţi deveni obiect şi invers, într-un permanent joc de tipul “care pe care”. Însă altundeva este cheia de înţelegere a mecanismelor societăţilor controlului. Ne supunem sau ne împotrivim? Este o întrebare care ar putea declanşa alte linii de discurs, mai angajate după părerea mea şi mai relevante. Inversarea supravegherii şi monitorizarea celui care te observă nu sunt suficiente pentru a contura o raportare critică la ceea ce înseamnă autoritate şi invaziune. Prin subveghere putem deveni mai puţin vulnerabili, mai „tari”, putem cuceri poziţia dominatorului, chiar şi pentru scurt timp. Dar rămâne ceva ce niciodată nu poate deveni obiectul investigaţiei ţi explorării. Lentila prin care privim nu se poate întoarce spre ea însăşi, la fel cum ochiul nu se poate privi pe sine. Punctul ireductibil la care se ajunge este şi cel mai sensibil. Este legat de limitele autoexplorării şi de ceea ce înseamnă autodeformarea despre care vorbea Deleuze.


decembrie 2010

Expunerea nudului – între reprezentare şi interpretare

Camelia toma

Denudarea (pre)judecă\ilor estetice “Body and book are open./Face and page./Body and page./Blood and ink.” (The Pillow Book)

C

omunicarea prin imagine ar putea fi considerată universală – faţă de comunicarea printr-un cod lingvistic – cel puţin la un prim nivel de receptare şi dacă percepţia vizuală nu este limitată, alterată sau anulată de cecitate. Indiferent de reperele spaţio-temporale sau culturale, în faţa unui nud (viu), spre exemplu, oricine va gîndi< iată un om gol> ori iată un om/un bărbat/o femeie. “Going to the pictures...” Cuvintele lui Peter Greenaway nu definesc doar cinematograful în general, ci şi propriile realizări în acest domeniu, demonstraţii ale unui crez artistic în care protagonistă e imaginea picturală (“the supreme means of communication”)1, fie ea percepută ca metaforă a perspectivei sincretice, fie ca o „lecţie” memorabilă dată celor (încă) obsedaţi de latura etică a cinematografiei. De ce, dintre toate „tablourile” în mişcare, am ales nudul? Poate pentru că este unul dintre cele mai controversate subiecte – şi obiecte! – indiferent de contextul (temporal/ spaţial) unor acte de comunicare mai mult sau mai puţin avizate – în funcţie de prejudecăţi sau de judecăţi de valoare. Sau poate pentru că nudul se reprezintă printr-o expresie de cele mai multe ori suficientă sieşi, lăsîndu-se privit în ansamblu sau în detaliu, rămînînd deschis ca o carte, niciodată pe deplin descifrată.

Receptarea nudului ca parte sau întreg Manifestările divergente – focalizarea sau întoarcerea privirii – apar în momentul perceperii nudului nu în ansamblu, ci în detaliu. Dacă obsesia diferenţierii sexuale dispare sau, cel puţin, se atenuează, nudul va fi perceput ca întreg, mai ales în cazul expunerii sale în forma personajului colectiv, ca în filmul lui Greenaway, Prospero’s Book (1991). „Calibanii” de pe insulă sunt „semimarionete”, care apar fără veşminte şi fără raţiune pentru că poate aşa a hotărît stăpînul lor, Prospero – un creator (elitist?) a cărui politică e greu de descifrat. Asistăm la o paradă a nudităţii primitive, eliberată de orice haină a erudiţiei, sau suntem chemaţi în anticamera judecăţii (de apoi), unde trupurile goale reiterează scenele de exhibare a instinctelor primare? În cazul în care se produce o dislocare a întregului, o dezarticulare a lui generată de obsesia diferenţierii sexuale, ochii se vor fixa pe organele genitale> partea va substitui întregul – o sinecdocă nefericită, aş spune, pentru orizontul nostru. În cazul acesta semănăm cu orbul din cartea lui Rampo Edogawa, La bête aveugle. Spre deosebire de orbul „nebun şi obsedat de percepţia tactilă”2, noi atingem şi cu privirea bucăţi ale corpului pe care le masacrăm mental, creîn136

du-ne un fel de galerie virtuală cu modele şi anti-modele> orbul lui Edogawa îşi face un muzeu unde expune un nud feminin suprarealist, o statuie cu patru braţe, trei picioare, patru sîni, trei feţe> asta după ce cunoscuse plăcerea explorării tactile (pe bucăţi) a trupului victimelor sale< „Cu cît forma şi textura sunt mai reuşite, cu atît dorinţa de atingere e mai mare, ca şi cum percepţia vizuală ar fi insuficientă.”3 Aceeaşi senzaţie o generează manuscrisele vii (umane) din pelicula lui Greenaway, The Pillow Book (1995). Pe măsură ce imaginea vizuală este mai explicită în ceea ce priveşte selecţia paginilor-epidermă în funcţie de calitatea hîrtiei umane, dorinţa de experimentare tactilă creşte, mai ales că, din incipit, spectatorul e orientat spre sensuri generate de stimularea simţurilor< “When God made the first clay model of a human being, He painted in the eyes the lips and the sex.” Traiectoria spirituală şi erotică a eroinei, tînăra Nagiko, nu e determinată doar de ritualul caligrafic împlinit de tatăl său la fiecare aniversare a ei> senzaţiile tactile provocate de pictogramele executate pe chipul fetei sunt în corespondenţă (de tip sinestezic), cu acuitatea percepţiei olfactive şi cu emoţia estetică a contemplării unui tablou vivant< “The smell of white paper is like the scent of skin of a new lover, who has just paid a surprise visit out a rainy garden.”

Nudul poate/trebuie expus în scenă, dar exclus în afara ei. Aşa ar suna, rezumativ, verdictul spectatorului cu pretenţii de estet, acceptînd provocarea publică, dar nu şi violarea intimităţii. Devenit personaj, nudul încetează să mai aibă o biografie reală. Desigur că pentru actor, odată ce a jucat în acest costum, există riscul (asumat) de a fi dezbrăcat şi în alte roluri de ochiul spectatorului care a trăit plăcerea contemplării unui produs artistic> e un proces mental care seamănă cu intenţia de a vedea/poseda o colecţie de tablouri despre care discutăm sau nu şi cu ceilalţi< „A trata corpul ca obiect de artă înseamnă a impune o figură de ordin estetic labilităţii imaginilor corpului. Dar dacă toate imaginile corpului devin reprezentări stabile graţie aventurii creaţiei artistice, mai e posibilă libertatea lor de apariţie şi de dispariţie?”4 Asta neam putea întreba după ce-l vedem pe Ewan McGregor în The Pillow Book intepretînd, mai mult decît rolul de traducător bisexual, pe acela de manuscris viu pentru creaţia unei artiste caligraf. Secvenţele cu nudul masculin ilustrat sunt destinate unui album şi ar putea anula multe prejudecăţi în ceea ce priveşte primatul nudului feminin în artă.5 Poziţia trupului orientează şi ea sensul pe care îl atribuim nudului. Ghemuit pe podea, aproape ca un copil, protagonistul din Nightwatching (2007), nu va fi privit din perspectiva însemnelor masculine, cu atît mai mult cu cît chircirea sau legănarea torsului exprimă suferinţa unei mari pierderi< “I can’t see! Where’s the light?” Estetica trupului gol nu se orientează (explicit) spre senzualitate nici chiar în apropierea personajului feminin> înveşmîntată în alb, Hendrickje nu face altceva decît să amplifice vulnerabilitatea artistului, prin gestul de a-i linge rănile ochilor. Dacă „Rembrandt a fost primul artist care a conceput într-un fel coerent, ba chiar programatic, autoportretul ca element al unui discurs autobiografic.”6, Greenaway pare să fie primul regizor care îşi construieşte, constant, imaginile cinematografice într-o ma-

eseu nieră ce foloseşte picturalul ca factor al unei intertextualităţi sincretice. Care e însă reacţia noastră când apare expus un cadavru gol? Sau mai multe trupuri aflate în agonie, măcelărite – pregătite adică să devină... hălci de carne, într-un abator uman (ca într-o secvenţă, picturală şi ea, din Prospero’s Books). Nuditatea n-ar şoca (atît de mult), dacă nu ar interveni detalii care să amintească de trupul viu (o privire încă expresivă, senzaţia că doarme, spume la gură, o dîră de sînge, un penis erect) ori dacă nu s-ar deturna cadavrul de la destinaţia sepulcrală. Greenaway ne oferă o probă (plastică) în The Cook, the Thief, His Wife and Her Lover (1989), în şocanta scenă a „ospăţului” final, în care călăul, devenit victimă, se află, în faţa unui meniu special< cadavru de amant la tavă. Spectacolul rămîne memorabil tocmai prin conflictul generat de suprapunerea impresiilor de macabru, grotesc şi sublim (o senzaţie de genul acesta provoacă şi prima întîlnire pe viu cu Sagrada Familia a lui Gaudi). După ce iese de sub efectul imaginii corpului copt, aburind în mijlocul unei garnituri baroce, spectatorul trece dincolo de „rama” peliculei, devenind şi el un personaj în tabloul de grup al celor care aşteaptă ca soţul ucigaş (Albert) să guste din “the special Albert treat” oferit de Georgina, soţia sa, în calitate de amfitrioană> prejudecăţile noastre s-ar putea să dispară, chiar dacă în unii (mai) tresare conştiinţa religioasă la vederea atrocităţii – aşa cum se întîmplă chiar şi cu soţul venal< “Jesus! God!”, va exclama el. “There is no God, Albert... Is Michael.”, îi spune matern Georgina. În ciuda cruzimii scenei de canibalism, vom savura replica femeii care (se) răzbună pentru toate actele de bestialitate comise de bărbatul ei. Estetica reprezentării trupului gol nu va pune problema situării sale între frumos şi urît, atîta timp cît miza nu e de natură publicitară, ci estetică. Nudul se lasă privit, indiferent de proporţiile modelului, dacă este plasat într-un context spectacular, în care echilibrul dintre sens şi expresia acestuia nu e destabilizat decît prin intenţia unui artist declarat „provocator al imaginii vizuale”7. Aşadar, spectatorul devine şi el subiect (personaj) pentru un regizor ca Greenaway, care, prin aparteuri şi secvenţe de teatru în film, practică un discurs cinemato137

Poesis interna\ional

grafic deschis. Laitmotivul cortinei apare ca un artificiu care dezvăluie/demască planuri, conflicte, personaje, făcîndu-ne părtaşi la procesul de creaţie. În The Pillow Book, Nagiko va deschide şi va închide uşi dinspre lumea reală spre cea a cărţilor şi invers. În patul imaginat ca o scenă-corabie, Rembrandt (Nightwatching) va depăşi limitele impuse de rama unui tablou, descoperind şi lăsîndu-se descoperit> “Open your eyes, you fool!”, va striga protagonistul (pentru el/pentru noi?). Prospero va coborî de pe scena propriei biblioteci, va trece printr-un şir de oglinzi paralele şi va trage cortina între el şi lumea în care a restabilit echilibrul< „Petrecerea s-a încheiat. Aceşti actori, după cum v-am prevenit, toţi au fost spirite (...) Suntem ţesuţi din acelaşi materiale ca visele noastre şi vieţile noastre mărunte sunt de vise-ntrepătrunse.” Portretul din finalul filmului Prospero’s Books e al unui creator care îşi distruge opera (scrisă), cerîndu-ne nouă, spectatorilor comprehensivi, îngăduinţa să-şi recapete odihna (pacea sufletească?)< „Indulgenţa voastră să mă elibereze.” Sălbaticul Caliban – un alt exemplu cinematografic de etalare a frumuseţii nudului masculin – este salvat, în final, prin rolul de pescar de cărţi (un personaj aflat în căutarea autorului). Ce destin va avea învestirea noastră ca receptori direcţi ai unui monolog adresat? Oglinda aleasă de regizor este cea a lui Narcis, „care se reflectă pe sine, într-o pură desfătare ludică a picturalului, a graficului şi a plasticului”8. Plăcerea (auto)contemplării depăşeşte clar proiecţiile naturaliste sau expresioniste. „Machiavelismul estetic”9 ţine de strategia unui regizorscenarist fascinat de libertăţile cîştigate de arta cinematografică. Dacă, printr-o convenţie nescrisă, ne-am declara personaje, am rezolva (teoretic, desigur) problema conflictelor care apar la nivelul receptării> inocenţa sau iniţierea noastră nu ar mai fi percepute drept calităţi/defecte, ci forme de diferenţiere în situaţii de comunicare variate. Vom trăi şi noi, asemeni lui Don Quijote, o aventură „programatică şi exemplară”, „rătăcind prin lume ca printr-un text nesfîrşit ce trebuie citit, interpretat şi descifrat”10. Vom fi consideraţi nebuni? În contextul unei permanente răsturnări a canoanelor, ceea ce (mai) con-


eseu

Poesis interna\ional

tează este posibilitatea transformării actului artistic într-o formă de reprezentare. Astfel avem şansa de a experimenta, aşa cum ne propune Greenaway “a frozen moment of theatre” (Nightwatching), indiferent dacă recurge la suprapunerea de imagini, la mise en abîme, la autoreprezentare, la interpelarea directă a spectatorului, la denudarea individuală/colectivă. Să fie aceasta din urmă o imagine provocatoare, un exces, o agresiune? Percepem nuditatea în funcţie de impresia de moment, de prejudecăţi, de referinţele pe care le avem? «En fait, le symbolisme du nu se développe dans deux directions< celle de la pureté phy-

sique, morale, intellectuelle, spirituelle, et celle de la vanité lascive, provocante, désarmant l’esprit au bénéfice de la matière et des sens [= sensualité].»11 În ciuda perspectivei estetizante, nu cred că se pune problema gratuităţii în creaţiile lui Greenaway. Picturalul şi teatralitatea au totdeauna un fond de realism modern, minat de tendinţe (neo)baroce, expresioniste şi suprarealiste, ca strategie de suprapunere a planurilor şi a perspectivelor. Reprezentările colective pe bază de clişee (de care ne facem deseori vinovaţi) blochează libertatea interpretărilor individuale, mai ales atunci cînd

decembrie 2010

este vorba de teme considerate, în parte, tabu. Nuditatea va avea apărătorii şi detractorii ei, în funcţie de reconsiderarea unor raporturi, ternare sau binare, care îşi vor disputa mereu întîietatea< estetic – inestetic – extraestetic, dezirabil – indezirabil, intim – public, motivat – gratuit – exhibiţionist. Autonomia publicului se leagă de emanciparea lui, de asumarea unui rol activ12 în experienţele cu miză artistică. Greenaway continuă să ne propună variante de implicare, într-o epopee modernă al cărui erou (tragic/sublim?) e nudul. Cît suntem dispuşi, ca spectatori să ne expunem, să ne denudăm părerile – rămîne de văzut.

1. “I like to make reference to painting as an example of perfection, a metaphor of vision and of looking> (...) a recognition that painting and, I hope, cinema are vehicles of reasoning and speculation and, finally, the expression of a pure pleasure before such objects, such icons.” (Peter Greenaway) 2. Henri-Pierre Jeudy, Corpul ca obiect de artă, traducere de Ana-Maria Gîrleanu, Ed. Eurosong & Book, 1998, p. 110 3. Henri-Pierre Jeudy, op. cit., p. 112 4. Henri-Pierre Jeudy, op. cit., p. 33 5. Aceasta e şi una dintre premisele de la care porneşte Edward Lucie-Smith în albumul e Male Figure in Art, Rizzoli International Publication, New York, 1998< “It is important, however, to realize that the nude male body is not simply a way for artists to explore their sense of what is beautiful and what is not. It is also a potent – in all senses of that adjective – means of conveying emotion. At the same time, changing attitudes towards male nudity cast a revealing light on the process of social change viewed as a whole.” (pp. 7-8) 6. Victor Ieronim Stoichiţă, Efectul Don Quijote, traducere de Ruxandra Demetrescu, Gina Vieru, Corina Mircan, Ed. Humanitas, 1995, p. 189 7. Peter Greenaway – extras dintr-un articol preluat din revista „Time Out Bucureşti”, mai 2007< „Rembrandt este pictorul luminii, dar ce este cinemaul? Cinemaul se referă în exclusivitate la lumină, aşa că cercul se încheie. Este un şarpe careşi mănâncă propria coadă. În concluzie, mă consider pe mine însumi un misionar? Da. Un provocator al imaginii vizuale? Da, cu siguranţă, şi nu cred că e cazul să-mi cer scuze.” 8. Gilbert Durand, Arte şi arhetipuri, traducere de Andrei Niculescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 2003, p. 47 9. Gilbert Durand, op. cit., p. 55 10. Victor Ieronim Stoichiţă, op. cit., pp. 6-7 11. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionnaire des symboles, Ed. Robert, Laffont/Jupiter, 1993, p. 680 12. Problema reconsiderării statutului spectatorului, în ceea ce priveşte iniţierea lui în problematica abordată de scenografi şi regizori, e discutată de Patrick Baudry< „Spectatorul nu e nicidecum pasiv, nu este obiectul stimulilor construiţi pentru a impresiona retina şi pentru a umple rezervoarele memoriei. Memoria spectatorului nu este un receptacol sau o capacitate de a produce exerciţiul cinematografic. Această memorie nu e legată doar de instantaneitatea filmului privit. Şi nu este doar asociativă. Forţa stereotipică a cinematografului nu ţine de naivitatea spectatorilor, ci de tensionarea unei situaţii şi a unei acţiuni care sunt atît comune, cît şi ireale> în cele din urmă totul ţine de reprezentarea unui destin. (...) Pe scurt, ceea e de văzut nu se limitează la ceea ce se vede.” (Erotismul şi pornografia, trad. Alina Mihaela Băluţ, Ed. Eurosong & Book, 1998, p. 134) 138

decembrie 2010

CroniC{

Poesis interna\ional

Safe Without

Î

n industria muzicală circulă o poveste frumoasă care spune că, înainte de a lansa experimentalul, schizoidul ,,Kid A”, cei de la Radiohead au insistat ca producătorii executivi ai albumului să asculte noul album pentru prima dată în timpul unei drumeţii cu maşina, prin munţi. Cu alte cuvinte, băieţii cu radio în loc de cap au înţeles cât de mult poate influenţa contextul prima impresie, cât de importante sunt starea de spirit şi mediul pentru ascultător/o primă ascultare... Vă mărturisesc că mi-a fost teribil de greu să compilez câteva gânduri despre al patrulea opus Interpol. Nu e un album uşor de ascultat. Chiar nu e. Eponimul ,,Interpol” nu are vreo ,,PDA” (,,Turn on the Bright Lights”, 2002) ori vreo ,,Evil” (,,Antics”, 2004) ori vreo ,, The Heinrich Maneuver” (,,Our Love To Admire”, 2007), adică piese care să te fure instantaneu şi să te ţină, prin intermediul căştilor, conectat la aparate (fie MP3 playere, fie calculatoare) ca pe un veritabil vibe junkie. În schimb, pe ,,Interpol” există serioase fluxuri şi refluxuri între cele zece momente sonore. Zece piese care se scufundă aproape dureros unele într-altele, asemenea unor plaje-ntunecate înecate-n mări învolburate. Vorbim de un album ce pare a fi fost conceput ca o operă continuă, circulară, ce curge lent şi sapă adânc, ca un fluviu, iar nu ca o colecţie de zece pârâiaşe clocotitoare. Un album ordonat, atent planificat, extrem de sobru. Aşa că nu-i de mirare că primele rânduri din cele pe care le citiţi acum s-au ivit abia pe când mă aflam întrun vagon CFR amărât, soios (mânjit parcă şi mai mult de o ploaie rece, insistentă, bacoviană), afectat de prea multe furtuni, flegme şi parcurgeri ale aceluiaşi plictisitor Cluj-Napoca – Bistriţa şi retur. Settingul perfect pentru un album care, dacă-l asculţi prea mult de unul singur, s-ar putea să se piardă în tine. Ori unul în care, din contră, s-ar putea să te rătăceşti. ,,Interpol” te va afecta< nu te va ţine-n casă

Interpol – Interpol Matador Records, 2010

Dan vamanu pentru 2-3 zile, ca o simplă răceală, ci, judecând după modul lent, subtil în care ţi se strecoară în sânge şi efectul posibil devastator, e comparabil cu o (dacă nu chiar o adevărată) viroză perversă şi ucigătoare. Rămâne un album Interpol (nu degeaba e auto-intitulat ,,Interpol”...), dar acest al patrulea material discografic al new yorkezilor e de departe cel mai elegant şi totodată cel mai înfricoşător. Un album chiar şi mai întunecat / mohorât / decepţionat, venind de la o trupă care şi-a făcut un nume din a fi suferinzi de mult întuneric, multă mohoreală, multe decepţii (nu degeaba coperta înfăţişează noul logo gri al trupei, deconstruit, ba poate chiar distrus). Un album care, chiar dacă nu e la fel de bun precum debutul ,,Turn on the Bright Lights”(iubit şi lăudat de critici şi fani deopotrivă ca fiind unul dintre cele mai bune albume ale anilor 2000), e un Fat Boy emoţional cel puţin la fel de distrugător precum predecesorul său. Deschizătoarea ,,Success” aduce parcă cel mai mult a Interpol dintre toate cele zece piese de pe disc. Şi, totuşi, finalul e alunecos< riffurile sunt mai ,,noirish”, ritmurile mai flexibile, iar vocea lui Paul Banks parcă mai nesigură (intenţionat?), amestecând spaimă şi ceva rămășițe de furie pe versurile ,,I've got two secrets / tut I only told you one / I'm not supposed to show you” (ultimul vers repetat obsesiv – intenţionat!). E clar< maeştrii depresiilor urbane – Interpol – par a avea încă multe de arătat. ,,Memory Serves”, a doua în tracklistul discului şi probabil prima în catalogul celor mai sumbre piese Interpol, e punctul critic după care albumul se deschide cu adevărat (ori se închide?). Piesă pe care bubuie basul obsedant de melodios al unui enigmatic Carlos D., care a plecat din trupă imediat după terminarea albumului. Piesă pe care se sfâşie vocea lui Paul Banks> şi sângerează şi tremură şi se pierde pe versuri tânguitoare< ,,It would be no price to pay / I only ever lie to make you smile / All kinds of dust are gonna 139

keep me satisfied ... It feels like it's over ... Why is it so hard to stay away?”. Piesă pe care răsună chitara îngheţată a lui Daniel Kessler, pe partituri parcă special orânduite ca să te bântuie în nopţi târzii de noiembrie. Piesă sfârşită din devieri depresive din orgi şi tobe insistente, torturante – maeştri ai ,,anatomy of kisses and the future of lies” (,,Take You On A Cruise – ,,Antics”), Interpol par a avea multe de ascuns. A doua treime a albumului e dominată de magistrala ,,Lights”, adunare de energii, de arpegii soporifice şi de texturi (tot mai) complicate de chitare ce stârnesc pe final un maelstrom nouveau-post-punk pur şi intoxicant + nervoasa ,,Barricade”, ce aeriseşte puţin peisajul sonor, fiind cumva mai ferită de dinamicile complicate ce caracterizează restul ,,Interpolului”, cel puțin la nivelul instrumentației (căci în ceea ce privește versificația – aceeași poveste) și care vă va lăsa dorindu-vă ca cei patru membri Interpol să-şi fi petrecut mai mult timp într-un garaj şi nu într-un studio din umedul New York. Pe de altă parte, din asemenea retrageri îndelungi între patru pereți s-au ivit și perle precum ,,Safe Without”, cu ale sale orgi solemne şi rădăcinoase, urcând și coborând pe șira spinării odată cu cei mai aspri fiori. Dar și intervențiile cel puțin bizaroide (în spaniolă?!?) de pe inegala ,,The Undoing”, ce închide discul. Comparativ cu alte albume ale unor trupe din acelaşi spectru de stări şi vibraţii sonore, ,,Interpol” nu are, poate, rafinamentul lui ,,High Violet”, al celor de la The National (lansat tot anul acesta), dar cu siguranță nici scârţâit-stridenţa unui ,,In This Light and on This Evening” (2009), semnat Editors. ,,Interpol” nu e un album prea frumos. Dar este, pe anumite bucăţi, preafrumos. E... înc-o astenie tomnatecă concentrată maiestuos într-un CD. E, într-un fel, chiar toamna însăşi. Așa, văzută de pe geamul unui vagon CFR amărât şi soios.


decembrie 2010

PoeZie

Poesis interna\ional

Doi poe\i bulgari `n traducerea lui Claudiu Komartin

ivan hristov

Ivan Hristov (n. 1978) este unul dintre cei mai originali scriitori bulgari din ultimul deceniu. A publicat două volume de poezie< Bun-rămas pentru secolul XIX (2001) şi Bdin (2004) şi pregăteşte un al treilea, din care am mai tradus câteva fragmente în româneşte. Absolvent al Facultăţii de Filologie de la Sofia, eseist şi doctor în Litere cu teza „Modernismul în literatura bulgară a anilor ‘20”, Hristov a susţinut lecturi şi a primit mai multe premii, în Bulgaria, Slovacia şi Croaţia, fiind, de asemenea, un excelent muzician şi compozitor, membru al trupei de etnorock „Gologan”. Bdin (denumirea medievală a Vidinului) este construit ca povestea unui tânăr poet ajuns într-o lume pe dos, o „lume de dincolo” populată de prezenţe stranii şi redescoperă sunetele fundamentale ale poeziei bulgare, precum şi toposuri livreşti familiare, evitând cu inteligenţă alegoria, într-o aventură poetică memorabilă.

140

Bdin

Бдин

Dragă mamă, am murit dar nu am ajuns în rai ci în Bdin. Poştaşul trece adesea pe bicicleta lui ruginită „Ukraina”, aşa că, în ciuda tuturor legilor, vei primi ştiri de la mine. Adevărul e că nu am ajuns nici aici prea departe, căci n-am fost niciodată prea bun la limbile străine. Am rămas un poet. Dar a fi poet printre muţi e ca şi cum ai fi gropar Dincolo. (Din `nt]mplare, am văzut mormintele lui Levski şi Botev.) Contemporanii mei au devenit de mult clasici, în vreme ce eu stau şi scuip seminţe de floarea-soarelui la marginea Canonului. Altfel, am grijă de oile Ţarului, câştigându-mi astfel pâinea de zi cu zi. Am întâlnit două feluri de oameni. Unii spuneau – „Vom abate râul pe-aici!” Ceilalţi spuneau – „Vom abate râul pe-acolo!” Mintea mea era sfâşiată, iar eu stăteam la mijloc şi apa curgea peste mine. Ca şi înainte, nu aveam nici un tovarăş.

Мила мамо, аз умрях, но не отидох във Рая, а пристигнах във Бдин. Пощальонът, на своята ръждива "Украйна", често минава, така че противно на всички закони ще имаш вести от мен. Честно да ти кажа и тук не постигнах много, понеже не знам езици. Останах поет. Но да си поет сред неми е все едно да си гробар в Отвъдното. (Между другото, видях гроба на Левски и Ботев.) Моите връстници отдавна станаха класици, а аз люпя семки на ръба на Канона. Иначе, паса овцете на Царя и така си изкарвам прехраната. Срещнах два вида хора. Едните викаха – "Оттук ще мине лехата!" Другите викаха – "Оттам ще мине лехата!" Бях раздвоен, седях по средата. Върху мен се изля водата. Както преди, нямам другари.

Umblu de unul singur pe malul râului. Privesc în amonte aşteptând ca apa să-mi aducă un dulap cu sertare, o lumânare votivă, un cuib în care să-mi fac o casă, sau să dau de femeia pe care o iubesc.

Ходя сам на брега на реката. Гледам нагоре, чакам да донесе я някой скрин, я някое кандило или гнездо, което да свия, или да срещна жената, която обичам.

141


Poesis interna\ional

PoeZie

Bdin ІХ

decembrie 2010

Бдин IX

"... A fost un vis, curtea tăcută a fost un vis, şi doar un vis au fost cireşii înfloriţi!"

"…сън е бил, сън е бил тихият двор, сън са били белоцветните вишни!"

Îţi aminteşti, îţi aminteşti… Scrisul e un remediu bun pentru singurătate. Vorbeşti în întuneric ca şi cum ar fi cineva care te aşteaptă. Îţi aminteşti... În noaptea aceea a fost cumplit... Atâta timp mut, prelungit alunecând picătură cu picătură la canal. Ploua sau ningea, răsuflarea aburea sticla. Apoi am ascultat Albinoni pentru mult timp pentru cumplit de mult timp şi fiindcă mai târziu am înţeles că Biologia e mai puternică decât sensul, mi-am turnat pe gât antibiotice. Mi se părea că sunt deja mort, şi totuşi m-am trezit...

Помниш ли, помниш ли... Писането е добър лек против самотата. Говориш в тъмното все едно някой те чака. Помниш ли... Онази вечер, беше мъчително... Много дълго и нямо време капе капка по капка в канала Беше дъжд или сняг беше дъх по стъклата Аз тогава слушах дълго Албинони, мъчително дълго и понеже по-късно разбрах, че Биологията е по-силна от смисъла се натъпках с антибиотици. Стори ми се, че вече съм мъртъв, но се събудих...

Să aluneci Dincolo e atât de uşor – ţine doar de unghiul luminii clic şi mama mea cu buzele sfâşiate – tatăl meu clic tata bătând-o pe sora mea clic e rândul meu clic tatăl meu – şi infarctul

Преминаването Отвъд е толкова леко въпрос на ъгъл на светлината щрак и майка ми с разбити устни баща ми щрак баща ми пребива сестра ми щрак идва моя ред щрак баща ми – инфарктът

Să aluneci Dincolo e atât de uşor Uneori mă întreb – ce sens au avut toate astea? Îţi aminteşti?...

Преминаването Отвъд е толкова леко Понякога си мисля за какво беше всичко това? Помниш ли?...

142

decembrie 2010

PoeZie

Bdin III

Bdin V

Dragă tată, cred că acum eşti în cer de aceea te rog când mă priveşti de acolo de sus aprinde o lumânare pentru mine în biserica cerească pentru că noi suntem aici jos unde unii au dat foc bisericilor, iar alţii au ucis sufletele.

Trebuie să ne gândim la lucruri bune la lucruri frumoase şi bune. Câteodată o iau înaintea timpului meu. Câteodată aud o Voce: „Aşteaptă, Ivan, nu te grăbi, când timpul trece cu o viteză ce depăşeşte dimensiunile omeneşti, ea e egală cu zero.” Cel mai probabil aceia care-au trăit în stres sunt înclinaţi către gânduri urâte. Nu ştiu cum măsoară istoricii timpul, dar ştiu cum poţi să îmbătrâneşti cu douăzeci de ani într-o secundă. „Aşteaptă, Ivan, nu te grăbi…” Trebuie să ne gândim la lucruri bune ştiind că ele ni se vor întâmpla.

Bdin – istoria sunetului hroo hroo hroo hruh hruh hruh hrah hrah hrah hray hray hray hree hree hree hree hree hree hray hray hray hrah hrah hrah hruh hruh hruh hroo hroo hroo

Bdin VI Câteodată în amurg mă opresc pe pod iar chipul tău îmi pare enorm enorm ca fluviul însuşi.

143

Poesis interna\ional


decembrie 2010

PoeZie

Poesis interna\ional

Scurtă apocalipsă în bibliotecă

Kamelia spassova

acolo unde cărţile se întâlnesc într-un şir şi sertarele au adunat toate intrările cel mai frumos e între orele două şi patru atunci lumina cade vertical astfel încât chipul devine o fotografie cel ce o vede cunoaşte pacea acolo uşa scârţîie-ntotdeauna atrăgând toate privirile muritorilor adunate în ele însele printre rânduri iar umbra cuiva se strecoară afară cu-ncetineală acesta este sfârşitul mă gândesc la mine solemn şi totuşi mă abţin

Kamelia Spassova (n. 1982, Sofia) urmează studii doctorale de Teoria Literaturii la Universitatea din Sofia. Este membră fondatoare a grupului artistic „Ustata” („Gura”), ce organizează lecturi, performance-uri şi experimente de artă contemporană. A debutat cu volumul Parcela nr. 17, iar poemele sale au fost traduse în daneză, croată şi germană. Este redactor al publicaţiei „Literaturen vestnik”.

titlu

заглавие

cele mai scumpe şi mai cizelate litere sunt cele de pe morminte costă o leva sau o leva şi jumătate bucata preţul depinde de companie sau de genul de oameni peste care dai îţi scrijelesc numele şi nu sapă mai adânc e suficient pentru ca moartea să te recunoască o dovadă că ai existat pentru că la sfârşit doar asta îţi mai rămâne de aia poeţii sunt şi necrofili

най-скъпо изчуканите букви са по надгробните камъни вървят по лев лев и петдесет отделната цената варира според агенцията или на каквито попаднеш дълбаят ти името не задълбават повече то е достатъчно за да те опознае Оная свидетелство че те е имало защото накрая то ти остава затова и поетите са некрофили 144

o pală de vânt porneşte furtuna învârtejeşte lumile se sparge şi îşi ia zborul iar muritorii şi cărţile se luptă cu nebunia, prinzând putere din mişcarea aceasta

Cine e victima cine păianjenul În unele liste              e strecurat între Husserl şi Ivan h. Hristov, care nu e acel Ivan la care poştaşii din Bdin se mai gândesc uneori, ci un simplu pelerin, poate un patron de ziar local de la începutul secolului trecut – când s-a născut acest Ivan nu poate fi stabilit şi nici unde-a murit, nici din arhivele Academiei de Ştiinţe, nici din păienjenişul uriaş ce sclipeşte noaptea, când sângele îmi este supt până ce venele sunt, la ziuă, nişte poteci pe care se-ajunge rapid la destinaţie cu toate astea, dacă pe neaşteptate se întrerupe lumina sau dacă izbucneşte criza globală reţeaua cade, datele dispar, degetele se contractează şi-atunci înţelegem încă o dată cine e victima cine păianjenul deşi dacă ne luăm după listă, Iisus s-a născut cu câţiva ani înaintea lui Hristos şi ştim până şi anul când a murit.

mă controlez sunt la ultima pagină e ultimul lucru pe care îl văd citesc şi scrutez mai adânc dar nu am cum să o fac pentru mult timp schimbarea e insesizabilă dar ştiu că panica a şi început să mă-nece şi nu mai înţeleg nimic şi nu mai pot dar umbra lunecă înăuntru se aşază în faţa mea şi toţi se întorc la locurile lor

145


decembrie 2010

laura Dan

PoeZie

Mărturisire

Vreau

Toţi trec pe lângă mine ţinându-se de mână eu, în parc, atât de singură încât îmi vine să îmi sap o groapă.

Vreau să mă trezesc în altă parte într-un alt pat într-o altă lumină să port alt nume să-mi aleg alt anotimp să-mi pun zilele în altă ramă vreau să mă trezesc lângă un alt bărbat să mă spăl în altă apă să-mi sculptez tatăl din alt lut să am un trup mai uşor de dus ş-un suflet mai albastru de purtat

Intram în lume Pentru tine, tată, eram o sticlă colorată pentru mama eram cel mai frumos glob

vreau să dansez dimineaţa pe rouă să merg desculţă şi să râd că nu las urme să-mi smulg amintirile din piele când vor cânta cocoşii, vreau să mă lepăd de mine

tăceam cu capul în jos ca şi când aş fi fost vinovată.

vreau un Dumnezeu care să-mi spună hai, ia-mă de mână şi să o luăm de la capăt.

tată, hai, ieşi în prag să-ţi vezi fata intră în lume cu fruntea plecată şi cu urmă de ştreang la gât.

Dumnezeu mă priveşte Te-ai instalat confortabil în mine şi începe să-mi placă aşa că, repede, repede, - până nu prinzi rădăcini trebuie să te dau afară.

Îmi vei săruta fruntea

Laura Dan (n. 1978) a absolvit Facultatea de Psihologie şi un masterat în Psihoterapie Ericksoniană, la Annecy. Laura Dan scrie poeme simple, suple, a căror muzică pare să răzbată din altă epocă, cu o gravitate şi o sensibilitate care zvâcnesc, rănite, din fiecare vers. În turnantele acestui discurs liric încă nedecantat pe de-a-ntregul, Laura Dan pare că îşi descoperă, cu fiecare nou poem, stilul, undeva la mijlocul distanţei dintre Magda Isanos şi Domnica Drumea. (Claudiu Komartin)

Începe să doară puţin

Tată-glonţ

În aer un iz greu, înţepător, curtea miroase a plajă cu alge descompuse

Tată-glonţ mi-ai străpuns pieptul mă auzi? îţi vorbesc din groapă sunt un împuşcat care mai are ceva de zis.

sufletul meu, pus pe sârmă la uscat începe să doară puţin.

Mamă, nu mai plânge, aici e cald. 146

Poesis interna\ional

şi buzele tale vor dărâma tăcerea îţi voi săruta ochii şi voi topi iarna din spatele lor inimile noastre vor bate tare, tot mai tare vor face să răsune oraşul pe această muzică, vom putea vorbi despre noi fără anestezie

Dumnezeu mă priveşte ascuns după copaci la semnul lui am să trag aer în piept şi am să împing tare, ca o gravidă.

va încolţi lumina şi vom uita cum se moare.

Acum totul e altfel În preajma ta nu mai miroase a linişte pe zi ce trece aud mai tare viermuiala excitată a neuronilor tăi privirea ta face zgomot când se aşează pe coapsele altor femei noaptea, mâinile tale mă îmbrăţişează ca nişte cuţite

Portret Încordată ca un arc atentă ca o santinelă repetitivă ca o ploaie londoneză zgomotoasă ca o sală care aplaudă inutilă ca un bilet folosit obosită ca un participant la maraton singură ca o gară prin care nu trec trenuri incompletă ca o tablă de şah fără piese fără lumină ca un mort în groapă

Acum totul e altfel abia îţi şoptesc numele nu te mai strig mi-e frică să nu mă auzi şi să vii.

asta am văzut în Praga, pe podul Charles când artistul ambulant mi-a întins portretul.

147


decembrie 2010

Jerome rothenberg

Jerome Rothenberg (n. 1931) este una dintre cele mai valoroase, legendare şi prolifice figuri din poezia americană a secolelor XX şi XXI. Este autorul a peste optzeci de volume de versuri şi redactorul a zece antologii de răsunet, în care a selectat şi, uneori, a „asamblat” poezie tradiţională şi experimentală, printre care Technicians of the Sacred, Shaking the Pumpkin, A Big Jewish Book şi Poems for the Millennium, în trei volume, primele două editate împreună cu Pierre Joris, iar al treilea, de poezie romantică şi post-romantică, împreună cu Jeffrey C. Robinson. Acesta din urmă a apărut în 2009 şi a fost deja distins cu American Book Award. Este unul dintre întemeietorii şi reprezentanţii cei mai marcanţi ai mişcării etnopoetice, atât ca teoretician, cât şi ca practician, şi este unul dintre cei mai importanţi teoreticieni şi practicanţi de poetry performance pe plan mondial. A condus reviste literare de maxim impact, printre care some/thing, împreună cu altă figură legendară, poetul David Antin, şi Alcheringa< Ethnopoetics – împreună cu Dennis Tedlock – iar în prezent are unul dintre cele mai active şi mai consistente bloguri de poezie şi poetică din spaţiul anglofon. A tradus imens, de la poezie amerindiană la poeţi renascentişti, la Lorca, Gomringer, Schwitters, Picasso, Nezval şi alţii, fiind şi primul traducător în engleză al lui Paul Celan, pe care l-a întâlnit în Parisul anilor ’60.

148

PoeZie

The Waiting Game

Acest joc al aşteptării

A woman in a mask is like a queen. She gives a hand to those who give her theirs, the monkey faces & the faces of old tarts. She trembles & the crowd below the stage applauds her. It is late. A woman leaning on a stick tells time. Her hands are sensible. Before the night is halfway done a stranger will assault her bed. is ravishment is all that stands between her fate & yours. is waiting game.

Femeia cu mască e ca o regină. Le-ntinde-o mână celor care-i întind una, feţe de maimuţă & de curvă bătrână. Tremură şi mulţimea de sub scenă o aplaudă. E târziu. O femeie-n baston spune ora. Mâinile-i sunt sensibile. Înainte ca noaptea să termine pe jumate, un străin va ataca patul ei. Această siluire e tot ce stă între soarta ei şi-a ta. Acest joc al aşteptării.

The Power of the Dead

Puterea morţilor

See the woman on tip toes, fancy shoes bent back. She turns aside. She holds a cloth over her cheek. She smells the effluence of death & with her free hand & her fingers probes his mouth. e wall is black. e man above the wall is dangling, rope around his neck & wrists. e ground is lost to him. His feet still stretch to touch the platform, shoeless, but in death no breath is le him. Once the moon has waned the night grows doubly dark. A tooth breaks loose & trembles in her hand. Is it the gold she seeks or something stronger, the power of the dead to change the world? A curse. A cure.

Uite femeia venind pe vârfuri, îndoindu-şi pantofii scumpi. Se-ntoarce-ntr-o parte. Ţine o batistă peste obraz. Miroase emanaţia morţii & cu cealaltă mână & cu degetele îi verifică gura. Zidu-i negru. Bărbatul se leagănă peste perete, cu funia-n jurul gâtului & la-ncheieturi. Pământu-i pierdut pentru el. Picioarele se-ntind şi-acum s-atingă podiumul, desculţe, dar în moarte n-are suflu. Acum că luna-i în scădere noaptea devine de două ori mai neagră. Un dinte se rupe & tremură... ’n mâna ei. Aur caută ea sau ceva mai tare, puterea morţilor de-a schimba lumea? 149

Poesis interna\ional


Poetry

Poesis interna\ional

What was the song she used to sing? e door is not a door until a dead man leaves through it & stares out sadly, crucified some bloody morning. (F.G. Lorca)

O hulă. O pilulă. Ce cântec cânta ea? O uşă nu-i o uşă până nu iese un mort pe ea şi nu rămâne holbată, crucificată într-o zi sângerie. (F.G. Lorca)

Lorca’s Spain< A Homage

Spania lui Lorca< Omagiu

Beginning with olive trees.

Începând cu măslini. Shadows.

Beginning with roosters.

Crystal.

Beginning with castanets & almonds. is is a homage to Spain. is mists dogs. is silences rubber. is is Saturn. Beginning with yellow. Beginning with needles. Beginning with baskets. Who is naked? e imagination (wrote Lorca) is seared. is is a homage to water. Beginning & end.

decembrie 2010

Fishes.

Eclipse. Insomnia. e Moon.

decembrie 2010

PoeZie

Poesis interna\ional

the crowd around the table stabilizes. Forfeiture was never clearer, never like what the hands, strapped to the dead man’s sides, kept hidden. I am that I am, he says at last, like Popeye or the lord god of their prophets, lately revealed, awakening, ready to deal a fatal hand.

mulţimea din jurul mesei se aşează. Confiscarea n-a fost nicicând mai clară, nicicând ca-n mâinile ce prinse de mort, pe părţi, ascund acel ceva. Sunt cel ce sunt, spune el în sfârşit ca Popeye sau ca domnul dumnezeul profeţilor lor, de curând revelat, trezindu-se, gata să facă mâna fatală.

Concealed in Words, Unopened First Version

Tăinuit în cuvinte, nedesfăcut

Like a twisted sound, a round of nadas, solitary Dada cloud pinned to its cardboard the Popes of Dada with us witnesses to what can’t be revealed, concealed in words, unopened, little cubicles of thought contorted skewed imperfect cockeyed speakers of a twisted tongue, who change direction like a quirk of fate, of circumstance, a whiff of lemon from a twisted peel. e rest is gradual, a turning to the le another to the right, rekindled, then the frame flies open, sounds of those called dada fathers, swinging in a ring around a triple helix, strings of stippled light, fortissimo the band plays rubadubdub dub in skip step. Rescued from time, their backs are full of eyes, each dancer crammed into a corner, jerking, where everything is bent or spent.

Ca un sunet stâlcit, o horă de nada... nor Dada răzleţ afişat pe pereţi, Ieràrhii Dada şi noi martori la ce nu poate fi dezvăluit, tăinuit în cuvinte, nedesfăcut, cutiuţe de gând contorsionat manevrat imperfect chiorâş vorbitori de limbă schimonosită care schimbă direcţia ca-ntr-o-ntorsătură a sorţii, a-mprejurărilor, damf de lămâie din coaja stoarsă. Restu-i treptat, o-ntoarcere spre stânga încă una spre dreapta, reaprinzând, până zboară rama-ntr-o parte, sunet al celor supranumiţi părinţii dada, balansând în cerc în jurul unei spirale triple, corzi de lumini punctate, fortissimo trupa cântă rubadabdab dab un timp din doi. Scăpaţi de tempo li se-aprind ochi la spate, toţi dansatorii prin colţuri înghesuiţi, zmucindu-se, unde totu-i sucit sau istovit.

Umbre. Începând cu cocoşi. Începând cu migdale şi castagnete. Acesta e-un omagiu adus Spaniei. Cu el se liniştesc câinii. Se amortizează pila de lacăte. E Saturn. Începe cu galben. Începe cu ace. Începe cu coşuri. Cine e gol? Imaginaţia (scria Lorca) este pârjolită. Acesta e-un omagiu adus apei. Început & sfârşit.

The Burden of All Poetry

Povara întregii poezii

To speak in his own voice is painful now the vowel half concealed is what the other poet speaks in silent icicles quietly shining to the quiet moon the burden of all poetry they called romantic. Sometimes solitary, sometimes in the green flood only pretending to be solitary right is le, the hand that rocks the cradle forfeits the shocks of love. “She eats & wipes her mouth,” a gesture that goes by so fast, so little to be seen we might have fainted in anticipation. Two by two by two

Să-i sune vocea ca a lui însuşi e dureros acum, cu vocala semi-ascunsă în ce spune poetul celălalt în ţurţurii muţi sclipind în tăcere spre luna tăcută (S.T. Coleridge) cu povara-ntregii poezii pe care-au numit-o romantică. Uneori solitară, alteori în şuvoiul verde prefăcându-se doar a fi solitară dreapta stângă, mâna ce-mpinge leagănul confiscă şocurile dragostei. „Ea mestecă şi-şi şterge gura”, un gest ce trece aşa iute, aşa mărunt c-am fi putut să leşinăm tot anticipând. Doi câte doi câte doi 150

Cristal. Peşti.

Eclipsă. Insomnie. Luna.

Prima variantă

traducere ;i prezentare de Raluca & Chris Tanasescu 151


decembrie 2010

Continuum

Poesis interna\ional

Dic\ionar Stratan telefon să îl sun să văd cum se simte că nu ar fi avut voie să bea – şi la telefon îmi răspunde Blînduţ cu o voce foarte tinerească şi veselă spunîndu-mi cît de bine s-a simţit Nino cu mine aseară şi cît de bine dispus s-a sculat şi a plecat singur la piaţă, ceea ce Stratan nu făcea nici mort în ultimii cinci ani cu rare excepţii (nunta mea cu Ioana, fireşte biblioteca la care mai mergea să vorbească ca metodist, mai o ieşire cu Ioan Vieru cu care tot la el în casă ne-am cunoscut. Ba la Sinaia, Buşteni ori Cheia, prin zonă, era totul ok, ba pe cînd cu Ţeţe, argintarul, o fugă pe la Eforie Sud pe plaja aia sălbatică care nu îmi plăcea cînd eram atît de mic şi clasic fugărind umbre prin pădurea Comorova.) Dacă poetul a trecut la cele veşnice, legenda lui de-abia acum începe. Oricît de banal ar suna, asta este ideea. Lumea tînără începe să scrie despre poetul Ion Stratan, poeţii îşi mai iau motto-uri din el. Şi cîte perspective de interpretre! Mă gîndisem de mult la un dicţionar Stratan care să conţină toate relaţionările inedite ale lui Nino. De exemplu< Gubinki, Matuanga – vezi Gubanza Gomer. Te duci repede la Gubanza Gomer şi vezi< Gomer, Gubanza – coleg arab al lui Nino, care stătea împreună cu Matuanga Gubinki şi ale căror nume şi persoane provocau orarea şi disperarea şi idiosincrazia lui Stratan. Cînd nu mai putea deschidea uşa camerei din cămin şi urla cît îl ţineau puterile< Matuanga Bingiiiiiiiiiiiiii, Gubanza Gomeeeeeeeeer! Sau, la fel de bine< Bodyguard – Auzi, bătrîne? Un necaz nu vine niciodată singur. El vine însoţit de un bodyguard (vezi şi necaz) La fel de consistent desfiinţa şi clişeele culturii de mijloc, culturii mediane, clişeele culturale şi psihologice de tipar mental şi de soft lingvistic. De exemplu îţi arăta o coală A4 desenată complet mai puţin un colţ. Şi întreba< ştii ce-i asta? Colţ Alb! Adio, prietene drag! Until death do us unite!

into the aching snow se dăruieşte poetului Nino Stratan ţi-am spus despre tragerea de noapte, bătrîne aia cu foc la lumina ţevii, cu şeful de ţeavă etc. un rateu complet, bătrîne ne-ar fi măcelărit pînă şi comanşii la baionetă nudă cu roman zis masivu, abrazivu, lopata sau ştiuca cu georgel cum îi cîntam e georgel şi ka laka cichicea

Ion Stratan (1955-2005)

şi jack înjurînd de mama focului oina noastră pe grenade umplute cu mărgele la jumate liniştea trăgea cîinii poligonului de coadă şi îi despuia gerul de culoare, bătrîne

E

miki vieru

uşor de adus aminte genuinul geniu exploziv al lui Ion Stratan. De fiecare dată cînd îl pomeneşti congenerilor şi nu numai, toţi se luminează la faţă de aspectele pregnante de semanţii pe care wit-ul le avea pornind din mintea lui mineralizată, ca o ţîşnire continuă, ca o bucurie continuă. Oricît de sobru puteai apărea ca manifestare literară sau critică era greu de potolit măcar un zîmbet de uimire care să te scoată din ternul vremii, din griul existenţial în curcubeele stilistice ale limbii române ridicate dincolo de parapetul clişeelor sau al calambururilor ieftine, dincolo de zicerea coţcar-rurală, dincolo de băşcălia de autobază sau umorul periferic suburban. Ion Stratan era o prezenţă benedictă, una poetică. A ratat într-un singur mod. El nu putea fi zen ca beatnicii pe care 80-iştii lunedisti i-au cultivat. Şi ştiţi ce? Allan Ginsberg se dusese cu mari ploconeli la maestrul şi mentorul său, profesorul Mircea Eliade! Ca să îl sfătuiască unde să meargă să-şi facă trip-urile psihedelice. Stratan era o prezenţă bonomă, jovială şi excesiv temperamentală. Era o sensibilitate extremă şi un copil mare. De un premiu de 1000 de euro cumpărase păpuşele cu animale şi le făcea cadou prietenilor şi le boteza împreună cu poeta Letiţia Ilea, soţia sa. Personajul central, totuşi în ultimii ani ai vieţii era nimeni alta decît Blînduţ, cum îi plăcea să o alinte, mama poetului. Dar tot într-o relaţie extremă de tandreţe şi nervi întinşi la maxim. Îmi amintesc, băusem o vişinată şi el nu mai bea de foarte mult timp, era mult prea balzacian. Fum şi cafele. (O dată m-a întrebat de iarbă. Dar asta e altă poveste.) Şi după ce am ras în doi o sticlă de un litru şi ceva am dispărut halucinat spre casă printr-o ninsoare deasă colosală, cum îi plăcea să se autociteze< deasă ca uşile de la metrou, şi cînd m-am trezit am intrat în panică, era deci a doua zi, am ţîşnit direct la 152

acasă, ca de seară, Blînduţ, impiegat de linie, îmblînzea ceaiul la foc mic pentru tine numai noi rămăsesem să ne oţărîm la vişinată. cam ruginit dar hippy autobuzul nostru albastru sîngera în kilometri la oră, în timp între timp

153


Cuprins 3 5

DUMITRU P{CURARU - Un poet liber CLAUDIU KOMARTIN - Mare Nostrum

6 7 8 9 10

ZSUZSA RAKOVSZKY Ardeau frunza uscată...> Avart égettek... Fehér-fekete> Kettőstudat> Alb-negru> Conştiinţă dublă Triptichon> Triptic Visszaút az időben> Reîntoarcere în timp Halottak napja> Dal az időről> Ziua Morţilor> Cântec despre timp

11 13

ION GHEORGHE Tot mai des visez pământul More and More I Dream About Land

15

Premiul Na\ional „Mihai Eminescu” Opera Omnia

18 19 20 21 22

ION MIRCEA Holograful Lecţia de iniţiere Maşina de măcinat cafea> O noapte în Sibiu Forma mentis> Poeţii de cinci ani> Viceregele cireşelor Iar mâinile> Omul bidimensional> Chipul

24 25

PETŐCZ ANDRÁS Európa metaforája Europe, metaphoricaly

26

RADU VANCU - Despre Panorama lui A.E Baconsky

27

R{ZVAN |UPA - Antologia ca o generație întreagă

28

ŞERBAN AXINTE - Poezia română modernă ;i rudimentele „obsedantului deceniu”

30 31 32

34 Poesis Interna\ional - magazin literar cu apari\ie trimestrial[ Materialele se pot trimite pe adresa redac\iei (Satu Mare - Strada Mircea cel B[tr]n nr. 15, cod 440012) precum ;i pe adresa de e-mail poesisinternational@yahoo.com

DIETER M. GRäF Idroscalo. Ostia> Das Klingen der schüsse am Comer See> Idroscalo. Ostia> The Sound of the Shots on Lake Como Der nackte Ginsberg> The Naked Ginsberg Feltrinelli schenkt zur hochzeit einen aschenbecher> Feltrinelli Gives an Ashtray as a Wedding Present JOHN BURNSIDE A Normal Skin> The Man Who Was Answered By His Own Self> O piele normală> Omul căruia i-a răspuns propriul sine

38

EMILIAN GALAICU-P{UN - “V cc •” A A ALEX GOLDIŞ - O carte fără poze

39

NICOLETA CLIVEŢ - De-a viul, de-a Orfeu...

41

HAJTMAN KORNÉL genezis> örök randevú

36

155


43 44 45

DSIDA JENŐ Legyen áldott> Az utolsó miatyánk> Binecuvântare> Ultimul tatăl nostru Nagycsütörtök> Hammelni legenda nyomán> Joia Mare> După legenda din Hamelin Meredtszemű ősz> Toamnă cu ochi încremenit

48

CONSTANTIN ACOSMEI Reveren\[> Ars amandi> Somn dulce> Duminica sl[b[nogului> Take a bow> Ars amandi> Sweet sleep> Sunday of the paralitic Micul dejun> Breakfast> Relatarea unui copil> A child’s account

49 50 51

ALEXANDRU VĂSIEŞ amintiri din anul naşterii> ***> *** *** ***> ***

47

DANIEL VIGHI - Sex-appealul misionări\elor

83 84 85 85 87

ROBERTO BOLAñO Lupe Detectivii În sala de lectură a Iadului Catârul Fragmente din interviul acordat de Roberto Bolaño lui Daniel Swinburn, apărut în El Mercurio, 2 martie 2003

89 90 91

RODICA DRAGHINCESCU D’un regard à l’autre> Ton (in)dépendance Main(tien)> Poème houellebecquien> Symptômes E©rire> Science-fiction du malheur> Au fer rouge> Parce que

92

VERONICA-ALINA CONSTĂNCEANU - Între texisten\ă, despăr\iri ;i doar literatură

93

DAN-LIVIU BOERIU - Ciobul de sticlă colorată

95

FELIX NICOALU - Part-time Workaholic

55 56 57

IOAN MOLDOVAN Scurtă proză> Albastru ultramarin Miercuri de noiembrie> Un singur poem> Tren de întoarcere De lucru> Tot februarie> Alt singur poem

58 59 60

ATTILA F. BALÁZS Props> The Crumbled Town In The Backstage > In Endless Awaiting

61

V. LEAC - ~ntotdeauna V`nt potrivit p`n[ la tare

62

OCTAVIAN SOVIANY - Poezia rom]n[ actual[

102 103

63

VIOREL MUREŞAN - Un minut printre haiku-uri

104

65

JAN H. MYSJKIN De ware reis> Le vrai voyage> Adevărata călătorie

Poezia vine de la Vinea Douăzeci de ani de poezie românească

109

GEORGE VASILIEVICI - Mâinile

66 67

4 sonete de CHARLES BAUDELAIRE în traducerea lui OCTAVIAN SOVIANY Corespondenţe> Muza venală Frumuseţea> Sed non satiata

113 114

68

RADU VANCU - Cristian Popescu, autor al lui Nenea Hyperion

KRISTIN DIMITROVA Ceea ce îmi e la îndemână> În tren> Това, с което разполагам> По време на пътуването Conform opiniei unui specialist> Graniţa> Jocul> Според мнението на един специалист> Границата> Играта

70 71

CRISTIAN POPESCU Tradition> About Father and Us Poetry

72 74

ANDREI DóSA când va veni ceea ce este desăvâr;it, ceea ce este în parte va dispărea amikor eljön az ami teljes, az ami részben van eltűnik

76 77

GRAŢIELA BENGA - Borderline RITA CHIRIAN - Copiii Estului. Câteva flori ale răului

79

ANDRIJAN TURAN Férgesség> Červivosť

129

81 82

KAMIL PETERAJ Kertem titka> Tajomstvo mojej záhrady Őszi félénkség> Kívánság> Jesenná plachosť>Želanie

130

156

98 100

ALEX EPSTEIN Numele lunii> Dincolo de zid> Mágico juegos del tiempo> Îngerul schilod Altă conversaţie cu Moartea> Ultimul vis al lui Borges> Ultimele vise din grădina Edenului> Melancolia vechilor telefoane> O mitologie în miniatură a bombardamentelor de iarnă> Scurtă poveste despre fiica lui Cehov MIRCEA PETEAN Húsz év után> Menedékek Diόfa a kút jobbján> Az éj királynője

116

OCTAVIAN SOVIANY Saluti da virgil mazilescu> Salutări de la virgil mazilescu

118

RĂZVAN ȚUPA - Ce am spus despre poezia românească la Poznan

121 122 123

DRAGAN JOVANOVIć DANILOV Koncert za nikog> Ispod ruže> Kradljivci bicikla> Concert pentru nimeni> Sub roză> Hoţii de biciclete Slepi prozor> Pesma za mog oca i pastrmku> Fereastra oarbă> Poem pentru tatăl meu şi păstrăv Sklonište> Moja tačna priviđenja> Refugiul> Viziunile mele exacte

125

MAX BLECHER - Avonturen in de alledaagse onwerkelijkheid DARIUSZ SOśNICKI „Mezzo”> Gdzie są ocalałe fragmenty pergamońskiego fryzu> Wynton Marsalis i Bostońska Orkiestra Symfoniczna pod dyrekcją Seijiego Ozawy we francuskiej stacji muzycznej „Mezzo”> Unde sunt păstrate fragmente de friză din Pergam> Wynton Marsalis ;i orchestra simfonică din Boston sub bagheta lui Seiji Ozawa pe canalul muzical francez W dół> Decyzja> În jos> Hotărâre 157


131 132 133

SACHCHIDANANDA HIRANANDA VATSYAYANA ‘AGYEYA’ Kalemegdan În ce vremuri trăim> Apusul dimineţii> Satul noaptea> Zori de iarnă> Împreună cu râul Şarpe> Îmbinare> În iarnă

134

DIANA MARINCU - Police the Police sau „care pe care”

136

CAMELIA TOMA - Denudarea (pre)judecă\ilor estetice

139

DAN VAMANU - Safe Without

141 142 143

IVAN HRISTOV Bdin> Бдин Bdin ІХ> Бдин IX Bdin III> Bdin – istoria sunetului> Bdin VI> Bdin V

144 145

KAMELIA SPASSOVA titlu> заглавие Scurtă apocalipsă în bibliotecă> Cine e victima cine păianjenul

146 147

LAURA DAN Începe să doară puţin> Tată-glonţ Mărturisire> Intram în lume> Îmi vei săruta fruntea> Portret> Vreau> Dumnezeu mă priveşte> Acum totul e altfel

151

JEROME ROTHENBERG The Waiting Game> The Power of the Dead> Acest joc al aşteptării> Puterea morţilor Lorca’s Spain< A Homage> The Burden of All Poetry> Spania lui Lorca< Omagiu> Povara întregii poezii Concealed in Words, Unopened> Tăinuit în cuvinte, nedesfăcut

152

MIKI VIERU - Dic\ionar Stratan

149 150

158


Tipar “Informa\ia Zilei” Str. Mircea cel B[tr]n, nr.15 Cod 440012 Satu Mare-Romania Tel< 0261-735195 Fax< 0261-733643 www.informatia-zilei.ro

Poesis International nr. 3  

Poesis International nr. 3 (idecembrie, 2010)

Advertisement