ilie Sălceanu
S
O moarte în amurg
-au îmbrăţişat numai după ce Mehmed a tras barca la mal. A coborât întâi vela, a adunato cu grijă într-un sul lung şi gros, a întins-o cu un icnet de-a lungul bărcii şi a înfăşurat-o într-o prelată. Ţărmul era aproape, Mehmed a luat pe rând fiecare vâslă şi a înfipt-o în urechea de pe marginea bărcii, s-a aşezat pe o băncuţă, o scândură de fapt între cele două borduri, şi le-a afundat în apă. Barca a zvâcnit uşor, părea că s-a trezit pe neaşteptate, s-a rotit la fel de încet până când prova ei, botul acela ascuţit s-a îndreptat spre malul sârbesc. Mehmed a ochit dintr-o singură aruncătură de ochi un loc, mai degrabă o potecă între crengile sălciilor, şi a luat-o într-acolo. Era un loc ştiut mai demult, el nu descoperea acum pentru prima oară ţărmul Serbiei, putea şi într-o noapte adâncă, prin bezne să acosteze acolo ca şi altădată. Barca a trecut cu un foşnet printre crengile sălcilor, s-a izbit de mal, a fost o lovitură grea ca un geamăt, izbitura a scuturat barca. Din locul acela nu se vedea nici Dunărea, darămite malul celălalt. Era cel mai bun ascunziş al unui contrabandist, tăbăcit de drumurile de peste noapte. Parcă s-au liniştit toate. Parcă peste întreaga lume sa lăsat liniştea. Sunt nenumărate împrejurările când oamenii simt o astfel de linişte. Au stat amândoi smirnă să o asculte şi să o simtă. Meriem a ieşit din cabină, el sta pe aceeaşi banchetă, proptit pe scândura aceea, cu gâtul lungit, un gest poate deprins în nopţile când lucra şi aducea marfa şi cerceta pericolele, sau poate doar mirat de tăcerea din jurul lor. Meriem s-a apropiat de el, nu i-a păsat de uşoara legănare a bărcii şi s-a aşezat în faţa lui. A coborât până a ajuns în dreptul chipului lui. Abia acum a izbutit să-i desluşească trăsăturile, să-i vadă brazdele din obraji, cât de adânci sunt. A întins un deget, degetul arătător, era prelung alb şi subţire, străveziu, ca toate degetele ei. Era însă luminoasă, o înconjura o lumină mai lesne de văzut în întunecimea din jur”.
Brusc, Zechir şi-a întrerupt povestea. Eu, Şezay, îl ascultam cu mirare, bătrâna slugă părea să fie un om mai instruit decât îl credeam. De undeva de departe, din întunecimile aducerii aminte, venea chipul din tinereţe al lui Zechir. Cândva şi-a dorit să fie cadiu în insulă după o şcoală terminată la Istanbul, dar când a revenit în insulă, a şi intrat în familia Kadri. Nu s-a despărţit de ei. Îi ştia bine de mici pe cei doi fraţi, şi pe Ali, şi pe Mehmed şi de aceea reuşea să construiască din presupuneri o poveste. Mult mai adevărate sunt povestirile născute din bănuielile povestitorului. Realitatea este altfel, e chiar periculoasă, este tulburată de mici întâmplări neprevăzute, de şicane, de potrivnicii nedorite, ele distrug povestea. Zechir continua să mă privească, gândea la ceva< „Ai făcut vreodată dragoste într-o barcă?”, m-a întrebat el. „Nu se poate face dragoste într-o barcă. Numai dacă barca este urcată pe mal, bine înţepenită. Dacă este în larg sau chiar dacă este la mal, agăţată cu un odgon, nu se poate. Barca are propriile ei mişcări, altele decât ale îndrăgostiţilor. Cei doi îmbrăţişaţi, la rândul lor tulbură mişcările bărcii, legănarea ei creşte şi apare primejduia ca cei doi să se trezească pe neaşteptate din nebunia lor”. „Aşa este”, m-a aprobat Zechir, „aşa mă gândeam şi eu. Dar pe cei doi nu i-a interesat barca, nici legănările ei, deşi barca era legată la mal, şi nu trasă pe uscat. De acolo, de la băncuţa dintre cele două vâsle, Meriem a tras bărbatul spre cabină, l-a târât dacă vrem să o spunem pe şleau. Înăuntru nu era mare lucru, ei doi au plecat în pripă, au fugit din insulă cu gândurile ca vrejurile de plante agăţătoare şi în cabina bărcii erau doar câteva pături, cine ştie de când rămase acolo. Pe păturile acelea sau aruncat cei doi. Meriem a făcut un lucru pentru întâia oară în viaţa ei. A întins mâna spre bărbat, l-a prins cu nădejde şi l-a tras după ea. În cabină l-a aruncat peste ea, cu o putere ce nu putea fi bănuită la o fiinţă firavă. Fără forme, aşa 92
iunie 2010
ProZ{
Poesis interna\ional
coapse, unele cu ceară, altele la o femeie din ostrov pricepută să transforme, cu un brici, locşorul acela într-un obraz de copil, neted, delicat. Însă el nu a întâlnit, în căutarea sa, asprimea ţepoasă a părului, ci doar câteva fire mătăsoase, prelungi”. „Noi întotdeauna când încercăm să judecăm ce fac alţi bărbaţi credem că ei au timp pentru astfel de observaţii”, i-am curmat vorba lui Zechir.”Un bărbat se poate gândi la aceste amănunte numai după ce tăvălugul patimii a trecut peste el. Astea sunt clipele când Allah ne ia minţile şi ne pune să ne împreunăm cu o femeie pentru mulţumirea Sa”, l-am lămurit eu să nu creadă că ceea ce s-a petrecut în barca lui Mehmed a fost făcut la voia întâmplării. „Da, aşa o fi. Dar Meriem nu îi era nici nevastă, nici ţiitoare, nici femeia găsită pe stradă de un bărbat înfometat, ea era femeia fratelui său”, a devenit dintr-o dată aspru Zechir. „O astfel de femeie nu trebuie drăgostită, legea noastră spune că trebuie aruncată în mijlocul Dunării.” Ce să mai spunem de momentele când Mehmed a pătruns-o. El avea mintea întunecată de patimă, dar ea, cred, gândea la cele ce se petreceau. Ea îl poseda pe Mehmed, nu Mehmed pe ea. Allah nu dă astfel de porunci femeilor, ci bărbaţilor. Ele trebuie doar să se supună şi să rabde ori de câte ori împreunarea se repetă. Ele o fac spre cinstea bărbatului şi nu crâcnesc nici când se trezesc cu răni sau rupturi pe dinăuntru, dureroase. Ea nu era bărbatul, ea era femeia. Însă ea se zbătea sub Mehmed mai abitir decât o făcea el fiind deasupra ei. Iar la urmă, când o femeie cuviincioasă trebuie să-şi pună palma la gură, să-şi înece geamătul de la urmă, ea a scos un ţipăt ascuţit ca un strigăt disperat, auzit pesemne în toată Techia. În acel moment, el s-a trezit. Bărbăţia lui s-a revărsat în trupul ei şi el s-a deşteptat. Se întâmplă asta, ca întâi să revină lumina, să vezi ce este în jur, culorile, apoi conturul obiectelor, să-ţi revină mirosul. A auzit atunci şi clipocitul valurilor de sub barcă şi valul lin, dar ambiţios bătând malul. A ieşit din cabina bărcii, era răcoare afară. Începuse să se lumineze, peste Dunăre cădea o albeaţă. În dreapta lor, în Techia, cântau cocoşii. Ea a mai rămas întinsă o vreme în cabină, apoi şi-a tras şalvarii, anteriul şi feregeaua. A ieşit şi s-a lipit de Mehmed aşezat pe marginea bărcii, deşi nu se cuvenea să o facă. Ea ar fi trebuit să se ridice prima, să înmoaie un prosop în apa Dunării şi să-l şteargă. Bărbatul trebuie curăţat din creştet pânăn tălpi de murdăriile împreunării”. „Zechir s-a oprit, nu că nu ar fi avut ce să mai povestească, dar părea căzut pe gânduri. Cei doi, Mehmed şi Meriem se găseau de acum în afara insulei şi li se putea întâmpla orice. În Ada Kaleh erai prins ca într-o plasă, toţi călcam acelaşi pământ şi din ţărâna insulei ni se hotărau gesturile, faptele, nu era nimic la voia noastră. Mehmed nu s-a gândit să fugă în capătul celălalt al ostrovului, la marginea lui dinspre Cladova, un loc pustiu, ar fi fost supus judecăţii unei puteri ce nu putea fi dibuită, cu atât mai puţin stăvilită. Nu ştim, niciodată nu vom şti, dacă sunt puterile insulei sau nu. Pesemne că Mischin Baba ştia asta, dar a luat ştiinţa cu el în pământ după ce s-a bucurat de ea o sută de ani, mă întrebam eu, Şezay, privindu-l pe Zechir”.
cum o ştim, ea părea mai degrabă o femeie neputincioasă şi că este o femeie neputincioasă asta a fost bănuiala mea dintotdeauna. Dar ceva zace în orice om, nu poţi să ştii dinainte ce. E un foc, e numai o scânteie, dar când se aprinde e prăpăd”. „Aşa e, eu la circumciziune am văzut asta”, am adăugat eu. Ceea ce zici tu acum e adevărat. În aceeaşi odaie, noi oficiem circumciziunea mai multor băieţi, aflaţi în acelaşi timp acolo. Nu numai eu sunt sünnetçi, maestrul de circumciziune, de obicei o fac împreună cu fiul meu de suflet. În fiecare pat este câte un băieţel. Noi avem în mână un mil, un instrument de os ca un beţişor ascuţit la un capăt. Agăţăm prepuţul într-o dungă de la capătul acestui beţişor, îl tragem şi îl secerăm cu briciul. Să vezi băieţii, unii plâng în gura mare, ăstora le înfundăm gura cu miere, se li se lipească buzele, dar alţii nu scot un sunet, au în ei puteri mai mari decât ai fi crezut, nu să rabde, ci să răzbată deasupra durerii”. „Da, aşa a avut ea puterea să-l urce deasupra ei pe Mehmed. Totul era nou pentru ei doi. Ea era îmbrăcată ca mai toate femeile din insulă< avea şalvari largi până la glezne, papuci cu ciucuri, şi peste ei un anteriu, o pelerină largă. Cu mâna dreaptă, cu o mişcare energică, el i-a tras şalvarii, ca şi cum ai smulge aripile unei păsări. Pelerina, ea, Meriem, şi-o aruncase de multă vreme în fundul cabinei. Era despuiată şi el i-a cercetat trupul. Nu, nu e ceea ce credem noi, sau nu e cum gândim noi. Noi am zice că în sfârşit Mehmed Kadri se lămureşte cât de costeliv este trupul ei, pricepe că nu merită femeia nicio oboseală, se ridică şi pleacă fără să o salute. Sau se ridică, aruncă undiţele şi aşteaptă, sau se ridică şi aruncă prostogolul, îl trage cercetând dacă a prins vreo albitură, vreo ştiucă sau vreun roşpârţ. Nici vorbă. I-a căutat sânii, a dat doar de nişte sâmburaşi. I-a mângâiat gâtul, slab ca un gât de pasăre. Nu, nu a protestat. Şi-a lipit buzele de sâmburaşii aceia, i-a răscolit cu limba de parcă aveau dulceaţa smochinelor. Şi pe măsură ce-şi făcea de lucru cu ei, devenea mai aprig, mai pătimaş. Nu îl interesa că nu are sub buzele lui nişte sâni bine crescuţi, mândria oricărei femei de pe faţa pământului. El simţea doar că trupul ei se topeşte, e fierbinte apoi mai fierbinte şi îi atrăgea luarea aminte doar fierbinţeala aceea. La fiecare mişcare a lui, ea răspundea cu un geamăt stins, dar ştii cum sunt femeile, fac din gemetelea acelea o adevărată muzică, e muzica lor, cu ea farmecă minţile. Tocmai asta e muzica din poveşti, din legende, cu care o femeie ţine în lanţuri un bărbat şi el uită de toate, de casă, de mamă, de nevastă şi copii. Era prea de tot, din cale afară, bărbatul nu că şi-ar fi pierdut cumpătul, dar vroia să o pătrundă, vroia cu tot trupul lui să se strecoare şi să se piardă prin hăţişurile farmecelor ei din trup. Ce căuta? Îşi căuta iubirea, o căuta şi pe ea, căci ea nu era numai o femeie într-o cabină de vas, în spatele conturului ei, înăuntrul trupului mai era ceva şi el vroia să ajungă acolo. Întotdeauna un bărbat crede că înăuntru, în carnea unei femei mai este o femeie şi abia aceea merită toată nebunia. Coapsele ei erau desfăcute de mai multă vreme, nu trebuia el să piardă timpul. I-a venit la îndemână să cerceteze cu buricul degetelor între coapse, să ia aminte la tot ce simte. Nu ştim dacă a fost surprins că Meriem nu arăta ca femeile din insulă. Toate îşi smulg firele dintre 93