Page 1


Poesis Interna\ional

Iunie 2011


iunie 2011

eDitorial

Poesis interna\ional

Poesis Interna\ional Director Dumitru P[curaru

Regionalizarea culturii, cultura regional[

Redactor-;ef Claudiu Komartin Redactori Ion Mure;an Felix Nicolau Radu Vancu Balázs F. Attila

D

Redactori coresponden\i Octavian Soviany Ioan Es. Pop Chris Tanasescu R[zvan |upa Rita Chirian László Noémi Jánk Károly Ilyes Ildikó Prezentare artistic[ Oana Mirabela P[curar Secretar de redac\ie Maria Adriana Zaharia Tehnoredactor Ioana Zaharia Fotografie Tadao Shibata Iuliu Ignat Alfredo Alcazar Colegiul director Dumitru P[curaru George Vulturescu Ilie S[lceanu Veres István Ioan Nistor Editor Centrul Multicultural Poesis Redac\ia ;i administra\ia Strada Mircea cel B[tr]n nr. 15 Satu Mare cod 440012 Telefon< 0261-767300 Fax< 0261-767301 Foto copert[ Mircea Stru\eanu

Revista Poesis Director George Vulturescu Tehnoredactare Tatiana Vaida Foto Ionic[ Moldovan Revista Poesis este membr[ a Asocia\iei Publica\iilor Literare ;i Editurilor din Rom]nia (APLER) ;i a Asocia\iei Revistelor ;i Publica\iilor din Europa (ARPE) Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din Rom]nia

Revista poate fi cumpărată de la chioșcul de ziare Inmedio din mall-uri, din librăriile Humanitas și din librăriile Cărturești

Dumitru P[curaru

ac[ o serie de reviste, mai mari sau mai mici, unele de un amatorism `nduio;[tor, altele de o agresivitate resping[toare, nu ar fi sprijinite financiar de consiliile jude\ene pe cale de a fi desfiin\ate, din punct de vedere cultural nu ar interesa absolut deloc a;a-zisul proiect de regionalizare lansat `n vara acestui an. C[ \ara este t[iat[ `n patruzeci de felii, c[ va fi `mp[r\it[ `n 8, 12 sau 16 „unit[\i“, Rom]nia r[m]ne egal[ cu sine, o \ar[ greu de a;ezat `ntr-o matc[ proprie, tinz]nd mereu dup[ tiparele culturale ale altora, `n c[utare continu[ dup[ elemente civilizatoare. Secole de-a r]ndul degeaba au existat trei provincii rom]ne;ti dac[ `ntre ele nu a existat o competi\ie de niciun fel. Nici m[car nu ;i-au dorit s[ se cucereasc[ una pe alta, cu excep\ia voievodului Mihai. |[rile rom]ne;ti au fost cum au fost ;i nu mai are rost s[ `nv]rtim cu\itul `n ran[. Preten\ioas[ la prima vedere, banal[ pe fond, ideea regionaliz[rii este una c]t se poate de proast[. Tocmai de aceea ar fi minunat dac[ s-ar pune `n practic[. Pe marginea e;ecului garantat am avea `nc[ un motiv de bucurie sado-masochist[, am avea `nc[ o mie de motive s[ ne facem praf institu\iile ;i clasa politic[. Mediocritatea institu\ional[ este pilonul `n jurul c[ruia graviteaz[ `ntreaga fiin\[ na\ional[. :ubrezenia institu\iilor noastre a fost ;i este un stimulent major `n ierarhizarea valorilor. Aici \inte;te proiectul pre;edintelui B[sescu< dac[ unit[\ile administrative vor fi mai mari nu se vor observa deficien\ele actului administrativ. C]nd ai o clas[ politic[ mediocr[ ;i incapabil[, salvarea poate veni din num[rul foarte mare al exemplarelor, al indivizilor c[rora li se `ncredin\eaz[ responsabilit[\i sociale. Altfel spus, dac[ politicienii sunt pro;ti, obligatoriu e s[ fie mul\i. De pild[, e preferabil un num[r de 467 de parlamentari slabi unui num[r de 300 la fel de slabi. Ca s[ nu dispar[, o comunitate format[ din indivizi slabi trebuie s[ fie mare. Noi am rezistat `n istorie nu pentru c[ am fost pu\ini ;i de;tep\i, ci pentru c[ am fost mul\i. Mul\i, `mp[r\i\i `n \[ri, \inuturi, zone, cnezate, voievodate, regiuni, jude\e, raioane etc. am supravie\uit. Putem supravie\ui numai desp[r\i\i. „Reu;im `mpreun[“, un frumos ;i sublim slogan. A;adar, o \ar[ ca Rom]nia trebuie `mp[r\it[ `n c]t mai multe felii, `n unit[\i teritoriale minuscule, ca s[ nu se vad[ c]t de ;ubred este `ntregul. Lumea politic[ este `n fond una a contrariilor simple. Politicienii no;tri opereaz[ cu concepte simplu\e. Ei se simt `n elementul lor utiliz]nd contrariile similare, identice ca valoare< alb/negru, frig/cald, st]nga/dreapta, minciun[/adev[r, bun/r[u, ora;/municipiu, jude\/regiune. Toate acestea puse `n balan\[ tind s[ dea un soi de echilibru `ntre valoare ;i non-valoare. ~n cazul nostru, strict pe subiect, `ntre sus\in[torii ;i nesus\in[torii regionaliz[rii. Ce se va `nt]mpla c]nd se va fi terminat procesul de diferen\iere? Sau s[ se fi terminat acest proces de diferen\iere `ntre valoare ;i non-valoare ;i noi nu ;tim? Nu vedem acest lucru din cauza mandatelor care urmeaz[ unul dup[ altul, din patru `n patru ani. Poate fi introdus[ `n ecua\ia regionaliz[rii literatura? Considerat[ mult[ vreme ca fiind singura capabil[ s[ explice lumea din jur, cu siguran\[ ;i-a pierdut aceast[ func\ie social[. Cultura noastr[, `n mod paradoxal, este at]t de unitar[ `nc]t ar suporta orice tip de regionalizare. Ar avea de suferit doar din punct de vedere material. Un am[nunt nesemnificativ. ~n ciuda slabului apetit pentru cultur[, `n ciuda mediocrit[\ii clasei politice, at]t baronii de st]nga, c]t ;i cei de dreapta, `n general, accept[ sponsorizarea revistelor de cultur[. Se pare c[ din punctul de vedere al consilierilor jude\eni - majoritatea incul\i ;i grosieri, dup[ cum `i catalogheaz[ Centrul -, cultura nu pare s[-;i fi pierdut total func\ia social[. Ar reie;i de aici c[ institu\iile noastre cu c]t sunt mai ineficiente ;i conduse de oameni c]t mai incapabili cu at]t mai mult se apleac[ sau, m[ rog, tolereaz[ actul de cultur[? S[ depl]ngem, a;adar, dispari\ia baronilor locali. :i s[-i salut[m pe cei regionali, `nc[ `n stadiu larvar. Cu siguran\[ vor fi la fel de incapabili, la fel de corup\i, dar mai pu\ini.

e-mail< poesisinternational@yahoo.com Revista poate fi accesată `n pdf pe www.informatia-zilei.ro ;i pe www.poesisinternational.com

3


Poesis interna\ional

eDitorial

iunie 2011

iunie 2011

Viszerale Reaktion

M

eDitorial

Poesis interna\ional

Adevăruri din viitor

Claudiu Komartin

-am simţit deodată înduioşat când, după mai multe zile petrecute împreună în care nu reuşisem să depăşim stadiul banalităţilor politicoase, Björn Kuhligk a lăsat într-o noapte, după lectura avută la Sibiu, garda jos şi mi-a spus că în Bucureşti a trăit câteva momente oribile. Mi-a povestit pe scurt o secvenţă pe care mi-o descrisese cu aceeaşi stupefacţie, cu două zile înainte, Uljana Wolf (până şi detaliile reţinute de cei doi erau aceleaşi)< pe Calea Victoriei, în faţa vitrinei magazinului Gucci, un cerşetor cu un braţ amputat, întins pe un carton, arătându-şi ostentativ ciotul trecătorilor. În jurul lui, câini vagabonzi care îi dau târcoale, îl miros, un film pe care – miam dat seama – l-am văzut de atâtea ori încât am încetat să-l mai receptez. Era în cuvintele lui Björn amestecul de dezgust şi revoltă pe care îl simţi în mod normal în faţa oricărui spectacol grotesc. Pentru mine însă, abjecţia pare să fi devenit, cu anii, o parte normală a lucrurilor. Bănuiesc că ceva similar li se întâmplă măcelarilor când nu mai simt mirosul de carne macră. Între communication breakdown şi lost in translation, cele patru lecturi avute de poeţii germani invitaţi în România împreună cu opt poeţi români, la Bucureşti, Braşov şi Sibiu, m-au ajutat să înţeleg câte ceva despre fiecare dintre noi. Traducerile în româneşte ale poemelor lui Uljana Wolf, Ulrike Almut Sandig, Daniel Falb şi Björn Kuhligk sunt, se va vedea în revistă, ireproşabile. Dicţia lor – în mod evident originală, vocaţia – incontestabilă. Şi totuşi, de unde vin dificultăţile de receptare, momentele în care, citindu-le, am simţit că aceste poeme sunt excelente, dar nu mi se adresează în mod direct? Tehnica şi elaborarea meticuloasă pe care le intuieşti la nemţi, partea de experiment (în sensul cel mai larg) a acestor texte pot face câteodată discursul prea greu de decodat? Mă frustrează, în general, la poezia germană recentă – atât cât o cunosc din traduceri, de la Thomas Kling încoace – impresia unui mecanism foarte bine reglat şi, de la un punct încolo, autosuficient. Înţelesesem şi în urma întâlnirilor cu poeţii suedezi că poezia conceptuală este, în nord, direcţia cea mai influentă de astăzi – poate şi fiindcă permite, la adăpostul confortabil al experimentului de limbaj, consacrarea discursurilor care nu mai comunică nimic. Björn, în schimb, mi s-a părut iritat de obsesia corpului în poezia românilor, de autismul lor, de visceralitatea în exces. Comparaţia cu cerşetorul ciung era la îndemână. Politizarea extremă a corpului din poezia românească (întotdeauna la voi e vorba despre corp, a fost reproşul lui Kuhligk) s-a lovit de oroarea de intimitate şi de manipulare a nemţilor. Decenţa pe care trebuie să o impună discursul privat a întâlnit intimitatea sângerândă, dezvăluită fără rezerve de poeţii generaţiei mele. Civilitatea, pe de o parte, şi expunerea fără nici o precauţie a rănilor, pe de altă parte, au stat pentru câteva seri faţă în faţă. Înţeleg de ce violenţa emoţională şi stridenţele lumii noastre le repugnă germanilor. De ce un occidental priveşte cu condescendenţă parada suferinţei la care suntem părtaşi şi pe care uneori o regizăm noi înşine în cele mai mici amănunte. Poeţii români li se vor fi părut oaspeţilor noştri mult prea dornici să se devoaleze, să se mărturisească> trăind şi creând într-o paradigmă diferită, poetul român nu-i lasă loc de-ntors cititorului, îl face părtaş la traumele şi exasperările lui, are un comportament profund nedemocratic, hăituit de fantasmele unei interiorităţi rănite şi vindicative> vorbeşte obsesiv despre eu, un eu aproape întotdeauna susceptibil şi nevrotic, pentru care miza poeziei e personală şi extrem de subiectivă> pentru nemţi, poezia nu mai poate fi confesional sau cutie a milei, ci un discurs alternativ care îşi propune să nu lase limbajul sufocat de limbajele publice ale manipulării, de aceea caută să demonteze discursurile actualităţii – publicitar, politic, juridic, administrativ – pentru a le putea arăta în toată goliciunea lor, spre a le demistifica. La mijloc nu e neapărat, cum ne-am putea grăbi să judecăm, deficitul de sensibilitate al unora contrapus disponibilităţii exagerate a afectelor celorlalţi. Ar fi prea simplu să reducem totul la banala opoziţie spirit germanic vs spirit latin. În timp ce poezia germană de astăzi are de-a face cu realitatea unei lumi postcoloniale preocupate de ruinarea capitalismului, epuizarea resurselor naturale, dezintegrarea limbajelor convenţionale sau ecologismul, noi facem în continuare o literatură cu (şi din) disperare. Într-o societate structurată rigid, în care discursul public este impersonal şi funcţional (în vreme ce la noi e vituperant şi superficial), mai bine te îngropi în tine, sub o aparenţă ireproşabilă, decât să intri în spaţiul personal al altuia, să impui sau să ţi se impună ceva. Noi, românii, răspundem cel mai bine – cum ştim, cu răbufniri de violenţă şi crize de isterie – stimulilor grosieri, iar discursul normalităţii, al echilibrului şi al decenţei rămâne spulberat. Obişnuiţi încă cu mijloacele rudimentare de represiune ale comunismului terminal, dilemele noastre cele mai mari sunt de natură identitară. Cum am putea crede că vom găsi brusc un limbaj comun când problemele noastre sunt atât de diferite? Rămâne, în cele din urmă, experienţa unor momente de graţie pe care, citind-o, doar poezia adevărată mi le poate dărui. „Nu voi sufla o vorbă despre pâlpâitul copacilor” îşi începe Ulrike Almut Sandig un poem superb, iar versurile sale rafinate despre absenţă şi pierdere sunt, pentru mine, suficiente ca să-mi întreţină credinţa că poezia este în locul potrivit. Şi că ne dă exact atât cât putem primi. Şi dacă am rămâne cu atât, şi tot ar trebui să ne simţim norocoşi. 4

P

ioan es. Pop

oetul Ion Zubaşcu, prietenul nostru de Dincolo, mi-a oferit anul trecut, pe când lucram la Ziarul de Duminică, un interviu care a apărut online pe 2 decembrie 2010, sub semnătura Luciei Negoiţă. La un moment dat, Zubaşcu pune o problemă care mă obsedează şi pe mine de multă vreme, dar pe care am tot amânat să o transform într-un text editorial. Zice Zubaşcu<

„Suntem o literatură foarte tânără, care s-a format prin imitarea unor realităţi literare străine, începând de la Romantism încoace> abia acum s-au creat acumulări istorice care favorizează premisele unei dezvoltări fireşti, pe teren şi rădăcini proprii. (…) Odată cu maturizarea textuală a generaţiei '80, nu cred că mai avem ce imita din lume, am imitat până acum tot ce se putea imita şi ne-am sincronizat nu doar cu latinitatea culturală a Europei, ci şi cu spiritul anglo-saxon al Americii. Abia acum, literatura română a ajuns la vârsta când poate evolua pe cont propriu, urmându-şi propriile vârste istorice naturale şi pulsiunile de creştere vitală ale propriilor rădăcini.” Toate acestea duc cu gândul la faptul că am fi o literatură secundară, care nu ne-ar face atractivi pentru piaţa occidentală de carte nici azi, aşa cum nu ne-a prea făcut nici ieri. Poate, totuşi, „secundar” ar trebui înlocuit în cazul nostru cu „secund”< da, cel mai adesea, modelele s-au impus din afară, un scriitor român trebuia musai să fie „un romantic întârziat”, „un Dostoievski autohton”, „un Kaa de limbă română” pentru a fi validat, chiar dacă valoarea şi originalitatea nu-i erau contestate> simplificând, nu valoarea, ci faptul că vine mereu de pe poziţia a doua îl face relativ puţin interesant pentru traducătorii, editorii şi cititorii din străinătate. Îi dau parţial dreptate lui Zubaşcu, dar nu până într-acolo încât să susţin că literatura română reprezintă, de-a lungul scurtei ei istorii, doar un act de imitaţie şi servitute, nu şi unul de creaţie, chiar şi din postura ei de literatură secundă. Cât priveşte enunţul< „Abia acum, literatura română a ajuns la vârsta când poate evolua pe cont propriu, urmându-şi propriile vârste istorice naturale şi pulsiunile de creştere vitală ale propriilor rădăcini”, înclin să fiu mult mai de acord cu el, fie şi pentru faptul că vorbeşte despre prezent-viitor, iar din acest prezent-viitor fac parte şi eu şi mi-aş dori ca Zubaşcu să aibă dreptate. Am cunoscut în aceşti ultimi ani câţiva traducători străini redutabili care s-au arătat pasionaţi de literatura română şi interesaţi de traducerea ei. Cea mai recentă şi încurajatoare poveste în această privinţă am trăit-o după ce le-am cunoscut pe Clara Mitola din Italia şi pe Elena Borrás García din Spania, două tinere care au participat, anul trecut, la un program de burse pentru traducători iniţiat şi susţinut de Institutul Cultural Român. Din cei zece cursanţi veniţi din mai multe ţări ale Europei, patru au decis să rămână în România. Printre ei, Clara Mitola şi Elena Borrás García, care, la întrebarea mea< „Ce v-a făcut să rămâneţi aici?”, mi-au răspuns< „Literatura română. Are ceva special, ceva ce n-am întâlnit în altă parte”. Să fie acel „ceva special” faptul că „literatura română a ajuns la vârsta când poate evolua pe cont propriu, urmându-şi propriile vârste istorice naturale şi pulsiunile de creştere vitală ale propriilor rădăcini”, aşa cum spune Ion Zubaşcu? Foarte probabil, dar oare de ce, după ce spun adevăruri din viitor, poeţii se mută repede Dincolo?

5


iunie 2011

invitat Supravieţuitor

tadeusz różewicz

Am douăzeci şi patru de ani dus la măcel am supravieţuit. Următoarele sunt sinonime goale< om şi animal dragoste şi ură prieten şi duşman întuneric şi lumină. Oamenii şi animalele sunt omorâţi în acelaşi fel am văzut-o< camioane pline cu oameni schilodiţi ce nu vor fi salvaţi. Noţiunile sunt doar cuvinte< virtute şi crimă adevăr şi minciună frumuseţe şi urâţenie curaj şi laşitate. Virtutea şi crima cântăresc la fel am văzut-o< la un bărbat care era în acelaşi timp criminal şi virtuos. Caut un profesor şi un maestru care să îmi redea văzul auzul şi graiul care să numească din nou obiecte şi noţiuni care să despartă întunericul de lumină.

Tadeusz Różewicz este nu doar unul dintre poeţii polonezi clasici ai secolului XX (alături de Czeslaw Milosz, Wyslawa Szymborska şi Zbigniew Herbert – primii doi câştigători ai Premiului Nobel), ci şi unul dintre ultimii mari modernişti europeni în viaţă. Różewicz s-a născut în 1921 la Radomsko şi a fost martor şi participant la toate marile momente istorice din ultimii 70 de ani – a făcut parte din Rezistenţă în timpul ocupaţiei naziste a Poloniei, a scris poezie în comunism şi după căderea acestuia. Câştigător al festivalului de poezie de la Struga la un an după Ginsberg şi autor a peste 50 de cărţi (poezie, teatru, proză), Różewicz a scris, de la debutul său din 1947 şi până în anii 2000, numeroase volume de versuri devenite celebre (Głos Anonima, Twarz trzecia, Regio, Pułapka, Płaskorzeźba, Nasz starszy brat, Szara strefa) fiind unul dintre autorii preocupaţi de reînnoirea mijloacelor de expresie, atât în poezie, cât şi în teatru. Opera lui Różewicz este o operă împotriva uitării şi a nimicirii conştiinţei, una dintre cele mai înalte expresii ale psyche-ului european de după al doilea război mondial.

6

Am douăzeci şi patru de ani dus la măcel am supravieţuit

Cine este poet Poet e cel care scrie poeme şi cel care nu scrie poeme poet e cel care se eliberează de legăturile lui şi cel care îşi impune singur legături poet e cel care crede şi cel care nu reuşeşte să creadă poet e cel care a minţit şi cel care a fost minţit poet e cel care are buze şi cel care înghite adevărul cel care cade şi cel care se ridică poet e cel care pleacă şi cel care nu poate pleca.

7

Poesis interna\ional


invitat

Poesis interna\ional

iunie 2011

iunie 2011

invitat

Omul nou

Printre multiple îndeletniciri

Omul nou este acesta da e-această ţeavă de canalizare care lasă totul să treacă prin ea.

Printre multiple îndeletniciri de o extremă urgenţă am uitat că mai trebuie să şi mor

Poesis interna\ional

inconştient fiind am neglijat această sarcină sau o îndeplineam cu superficialitate

Poem

de mâine totul se va schimba

Vrusesem să descriu căderea frunzelor într-un parc din sud cinci lebede albe alunecând pe oglinda de apă împâclită vrusesem să pictez negrele crizanteme oxidate de brumă

o să mă apuc de murit cu cea mai mare grijă cu optimism şi înţelepciune fără să mai pierd vremea

Poezia mea

lumina pe buzele unei tinere fete ce trece visasem la poeţii din tărâmul de Mijloc ce stăpâneau arta de a scrie opere desăvârşite ei s-au stins dar lumina poemelor lor ajunge până la mine după o mie de ani

o frunză tocmai a căzut pe pământ şi am înţeles tablourile care plâng tăcerea muzicii misterul poeziei mutilate reîntors acasă mâna mea a-nceput să scrie un poem surdo-mut care a vrut să existe să vadă lumina zilei dar eu nu doresc să îl scriu aştept să înceteze încetul cu încetul să mai respire.

8

nu justifică nimic nu explică nimic nu renunţă la nimic nu cuprinde întregul nu împlineşte nici o speranţă nu crează reguli noi ale jocului nu ia parte la veselia generală are un spaţiu clar definit pe care trebuie să-l ocupe dacă nu e esoterică dacă nu e originală dacă nu uluieşte atunci e aşa cum ar trebui să fie îşi urmează doar propriul imperativ propriile capacităţi şi limitări pierde împotriva ei însăşi nu poate să ia locul nici să fie înlocuită de alta deschisă tuturor golită de mister are multe ţeluri pe care nu le va atinge niciodată

prezentare ;i traducere de Claudiu Komartin 9


iunie 2011

PoeMul De ColeC|ie

Poesis interna\ional

angela Marinescu Poemul cel mai de jos

das Gedicht von ganz unten

mamă, simt respiraţia ta, în ceafă. sunt, într-un anumit fel, creaţia ta. sunt, de fapt, sută la sută, creaţia ta. ai fost o extraterestră ce m-ai determinat să fiu o intraterestră. am penetrat, cu toată forţa, orice. poezia postmodernă, poezia ludică, poezia tehnică, poezia postcoitum, poezia catifelată şi poezia absconsă a marilor minţi îndopate cu informaţii abstracte venite sub formă de raze toxice şi radioactive din zona crepusculară, mă lasă rece pentru că sunt handicapată, ca tine. am fost un obstacol programat de tine, mamă. mi-ai pus la încercare plictiseala şi furia. singurul bărbat pe care l-am acceptat ca bărbat a fost Alex, pentru că l-am făcut cu tine, mamă, din spuma mării neagră ca smoala. ai stat mereu între mine şi poezia mea şi de aceea cei ce mi-au căutat cu lumânarea, în nopţile mele de fată bolnavă, lacrimi de piatră în poezia mea de piatră, nu au găsit nimic. pe nimeni nu am iubit aşa cum te-am iubit pe tine, pentru că nimeni nu mi-a dat posibilitatea să sug lapte hrănitor, aşa cum am supt de la tine, până la epuizare. pe nimeni nu am înjurat aşa cum te-am înjurat pe tine, ca la uşa cortului. m-am certat numai cu tine, mamă. cât de vulgară am putut fi cu tine şi numai cu tine, mamă. acum, că nu mai eşti, sentimentul inutilităţii îmi dă târcoale, ca un câine stau pe mormântul tău şi urlu la lună din ce în ce mai stins.

mama, ich spüre deinen atem, im nacken. ich bin, gewissermaßen, deine schöpfung. ich bin, eigentlich ganz gewiss, deine schöpfung. du warst eine außerirdische was mich zu einer innerirdischen machte. ich durchdrang, alles mögliche, mit ganzer kra. die postmoderne poesie, verspielte poesie, technische poesie, die poesie post coitum, seidene poesie und abstruse poesie großer geister, die vollgestop sind mit abstrakten informationen, die in form von toxischen und radioaktiven strahlen aus der zwielichtigen zone kommen, lassen mich kalt, weil ich behindert bin, wie du. ich war ein hindernis, programmiert von dir, mama. du stelltest meine langeweile und wut auf die probe. der einzige mann, den ich als mann akzeptierte war Alex, weil ich ihn mit dir gemacht habe, mama, aus dem pechschwarzen schaum des meeres. du standest immer zwischen mir und meiner poesie und deswegen fanden die, die mit kerzen meine steintränen in meiner steinpoesie suchten, in meinen nächten als krankes mädchen, nichts. niemanden liebte ich so wie dich, weil niemand mir die möglichkeit dazu gab, nahrhae milch zu trinken, so wie ich sie von dir trank, bis zur erschöpfung. niemanden beschimpe ich so schrecklich wie dich. ich stritt nur mit dir, mama. wie gemein konnte ich zu dir sein und nur zu dir, mama. jetzt, da du nicht mehr bist, umgibt mich das gefühl von nutzlosigkeit, wie ein hund stehe ich auf deinem grab und jaule den mond an immer erloschener.

übersetzt von Kerstin Ahlers 10

11


iunie 2011

Portret

Poesis interna\ional

Constantin Virgil Bănescu (1982-2009) a publicat volumele de poezie Câinele, femeia şi ocheada (Timpul, 2000), Floarea cu o singură petală (Junimea, 2002) şi Acelaşi cer ce nu e (Vinea, 2006, 2009). A primit Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru debut (2001) şi prestigiosul premiu „Hubert Burda” pentru tineri poeţi din Europa Centrală şi de Est (Heidelberg, 2003), iar poemele sale au fost traduse în limba germană de către Oskar Pastior (Der Hund, die Frau und die Liebäugler, Wunderhorn, 2010), în spaniolă (de Joaquín Garrigós) şi în slovenă (de Aleš Mustar). A încetat din viaţă la 12 august 2009, la Târgovişte.

„Un iluminat. Un rebel pios cu judecată de samurai. Un poet total pentru care propria lui poezie a însemnat inocenţă definitivă şi splendoare. Minuţios, selectiv, pasionat de perfecţiunea indisolubil legată de simplitate, Constantin Virgil Bănescu trăia poezia demn de parcă ar fi conceput cu fiecare literă în parte întreaga esenţă a lumii noastre. A fost Poet şi nimic în afară de asta. Un lucid prin excelenţă. Un personaj plin de farmec şi tristeţi în care el însuşi recunoştea premoniţiile unor dureri nu foarte târziu confirmate. Zidul de mătase aduce în atenţie poetul-etalon al celei mai recente generaţii de poeţi, dar în spatele acestor versuri rămâne omul excepţional, prietenul, care îşi recita poemele stând în picioare, într-un gest de autocondamnare definitivă.” Gabriel Daliş

„Virgil visa. Virgil nu s-a certat niciodată cu nimeni în lumea literară. Nici atunci când toată lumea se certa cu toată lumea prin site-uri literare. Nici măcar atunci când unii dintre noi ne-am certat cu el. Sau cu poezia lui. Cu ani în urmă, după o lectură la biblioteca de poezie de la Facultatea de Litere din Bucureşti, ne îndreptam mai mulţi spre o terasă din Cişmigiu. Ca de obicei, mie îmi căzuse energia şi abia mai mergeam. Virgil era relaxat şi glumea. «Gata, ai citit, acum de ce mai eşti obosit?» m-a întrebat. I-am răspuns că îmi închipui că şi el este stors după lecturile la care îşi spune poemele pe dinafară, cântă... «Nu, a zis el brusc serios, pe mine o lectură mă încarcă, mă simt plin de energie după ce recit şi cânt». Mi-am amintit asta la ceea ce r[mâne probabil ultima lui lectură publică, la Alba Iulia. Virgil şi-a citit poemul de pe nişte foi care tremurau tot mai tare în mâinile lui. Nu îl mai văzusem citind niciodată. Întotdeauna îşi ştia poemele pe dinafară. În seara acelei zile era programat meciul de fotbal. Dintr-o întâmplare, am rămas ultimul pe holurile hotelului şi, alergând spre scări, m-am auzit salutat din întuneric, tocmai din celălalt capăt al culoarului. «Ce faci, Răzvan?!» Ca să văd cine stă pe întuneric am trecut de ieşire şi m-am apropiat de capătul întunecat al holului. Cu greu am ghicit silueta lui Virgil în cadrul ferestrei deschise. «Bobiţă?» M-am auzit spunând şi pe loc mi s-a făcut ruşine pentru că de doi ani Virgil ne rugase să nu îi mai spunem aşa. Era deja îmbrăcat într-o pijama perfectă şi, probabil, ieşise să fumeze pe culoar. I-am spus că se pleacă spre un teren de fotbal şi l-am întrebat dacă şi-a dat seama că, de când ne roagă să îi spunem Virgil, eu am început să îl strig Bobiţă. Cu scuze şi jenă am fugit pe scări să prind maşina care pleca. O jumătate de oră mai târziu, când se schimba prima echipă pe terenul de fotbal, între jucătorii care intrau pe teren s-a ridicat de pe bancă, în costum, cu vestă, cămaşă şi ghete, Virgil. Şi a început să alerge trăgând de corpul său de câte ori se pregătea să lovească mingea. Cum a reuşit să ajungă de la hotel, unde deja era pregătit de somn şi îl lăsasem liniştit la intrarea în camera lui, în zarva de pe terenul de fotbal, îmbrăcat în costum, nu am reuşit să aflu. Dar e unul dintre lucrurile inexplicabile pe care le făcea el. Aşa cum, pe teren, la prima fază la care a participat, a deviat mingea de la piciorul unui adversar şi s-a îndreptat pe urmele ei spre marginea terenului. Cred că a făcut trei paşi. Trei paşi foarte apăsaţi. Am senzaţia că paşii aceia nu s-au terminat şi că Bobiţă este în plin elan şi acum...” Răzvan Ţupa 13


Portret

Poesis interna\ional

iunie 2011

Portret

iunie 2011

Geanta

kartari

Mi-am luat o geantă. În geanta mea de piele sunt<

acum eu cred că cel mai bine e să mă trezesc să umblu puţin să bat cuiele de pe colţul mesei într-o spinare să scot cuiele să las să curgă tot sângele din cele două răni să-mi lepăd ochii să-i aşez acolo unde bătusem cuiele să bat din nou cuiele şi să adorm la loc.

o agrafă, un chibrit nemţesc, un stilou, un ochi de păpuşe, o fotografie alb-negru cu mine când eram mic, o păreche de buze, un fluier, o călimară, o pălărie, o lumânare, o sticlă cu vin, o chipă, o cutie cu mirări, o alta cu uscatele coji rupte de pe buzele Niadei, sexul lui Abraxas, un plic cu cafea, sânii lui Venus, o anemonă, carnea rămasă de la circumcizia lui Kaa, pantalonii evazaţi ai lui Raluke, o piatră şi un ceas. Dacă le-aş scoate din geantă, le-aş putea pune la loc.

svapna dădeam uşor la o parte pielea imensă a calului şi găseam ouă de dimensiuni ireale

Femeia

dacă întorceam capul vedeam un om alungând o pasăre

O să-mi iau o femeie. (nu de alta, dar prea mi s-au înmulţit substitutele de sensibilitate)

dacă închideam ochii vedeam aceeaşi imagine

O să mă spăl ca într-un vechi ritual de abluţiune, pregătindu-mi încet corpul, chiar trupul, curăţând cu grijă toate porţiunile nelinse. O să mă limpezesc apoi de atingerile mele şi o să mă opresc. (auzi? auzi? auzi! auzi!) O să mă aşez şi o să-mi pregătesc femeia< cu pielea şi carnea de pe piept o să-i astup urechile (aşa că-mi smulg pielea şi carnea de pe piept) cu pielea şi carnea de pe umeri o să-i acopăr ochii (aşa că-mi smulg pielea şi carnea de pe umeri) cu pielea şi carnea mâinilor o să-i înfund gura (aşa că-mi smulg pielea şi carnea mâinilor)

svapna de câteva nopţi mă visez cu Lideea la marginea unui lan de grâu e cald grâul e înalt e şi galben e şi verde iar noi imaginăm un copac de care să ne putem rezema bicicletele ne rezemăm bicicletele intrăm în lanul de grâu trecem lanul şi ajungem la casa din cărămidă roşie acolo, eu şi Lideea o vedem pe Lideea zâmbind de la fereastra cu tămâioare

Dar aburul ăsta cu miros de mamă... (aburul ăsta cu miros de mamă) Degeaba toate grămezile de carne şi piele smulsă< aburul ăsta cu miros de mamă îţi aminteşte că, din momentul în care miroşi mirosul mamei tale, lumea femeilor ţi se închide.

kartari pot să închipui camera cu fotoliu unde în loc de ferestre sunt trupuri care ar muri dacă cineva le-ar împinge şi pot să le împing şi le împing 14

svapna o plăcere imensă mă cuprindea după carnaval încăperea rămânea goală ieşeam din podea mă înălţam pe un cub şi începeam să văd< uşa, pereţii, tavanul, scara, gura podului îmi aminteam cum îl rugam pe chelner să lase pistolul şi să-mi dea mai bine turtă dulce pe unul din pereţi era proiectat 15

Poesis interna\ional


Poesis interna\ional

Portret

textul visat cu o noapte în urmă< ces messieurs ne savent pas le destin de mes desirs

ocheadă

svapna

chiar acum mi se întoarce sufletul în trup

mi-am amintit un vis din vremea viselor cu Lideea<

chiar acum mă văd scriind pe dealuri aşteptându-mi fluturii ascuns într-un zid de apă

ştiu ce voi face< voi pune o pânză în loc de podea şi voi levita

ocheadă

chiar acum spun< dorm ca să visez

nu mai fac nimic de când am atins mâinile Niadei

dorm numai ca să visez

de aceea nu-l pot ajuta pe animalul care mi s-a vârât sub talpă şi-mi strigă să mă dau odată la o parte

n-o să ştiu niciodată de unde-mi vine răul multe vise, ignoranţa, hedonismul, substratul ereditar, tutunul, trupul ne-mplinit, Luida

nu şi nu şi nu şi nu

îmbrăcat într-o camizolă purpurie seara mă aşezam în fotoliul din living şi cu samovarul lângă mine îmi aminteam visele de amiază<

jelnic mă simt şi n-o să ştiu niciodată de unde-mi vine răul

fie un oraş mobilat ca un apartament< covoare în loc de asfalt canapele în loc de bănci biblioteci în aer liber din care puteai lua cărţi fără să ceri voie nimănui...

(din Câinele, femeia şi ocheada)

fie o armată de soldăţei a căror lăţime în umeri se modifică după cum bătea vântul...

jagrat (casa)

fie un subsol de cinematograf unde eram invitat la un spectacol de muzică chinezească...

mi-am înălţat casa o ţin pe palmă deasupra capului către cer

fie pur şi simplu un parloar nespus de lung prin care se plimba Kristin Scott omas...

mişcările mele sunt atât de evidente atât de luminate dimineaţa

după ce se golea samovarul eram atât de obosit că adormeam în fotoliu cu cana de ceai în poală nerăbdător să-mi amintesc a doua zi ce voi fi visat peste noapte

nu sunt singur şi nu pot să înţeleg de ce totuşi mor în secret 16

pe prispă creştea o floare galbenă cu o singură petală dar o petală atât de mare că lua formă de cupă şi puteam încăpea în ea cu tot cu bicicletă

svapna pe vremea când purtam veşminte femeieşti beam mult ceai

îmi amintesc visul acela de la cinci ani când mă trezeam în camera copilăriei mele (cameră pe colţ friguroasă fără pereţi dubli la etajul al treilea) şi căutam aerul aerul de-afară de-afară de tot

eram purtaţi de o bicicletă pe strada spitalului şi ne opream în faţa unei case cu uşi transparente

kartari

Poesis interna\ional

camera copilăriei mele

(floarea cu o singură petală)

dorm

(ithyphalli)

ocheadă

Portret

iunie 2011

svapna-gata

toţi merg încet nici unul nu se grăbeşte mâine îmi vor dinamita podeaua

iunie 2011

mă ridicam din pat (pat dublu triplu cvadruplu înmiit de la o vreme) ieşeam din apartament şi începeam să cobor spre aer aerul de-afară de-afară de tot deodată îmi dădeam seama că aş ajunge mult mai uşor la aer aerul de-afară de-afară de tot dacă m-aş întoarce în cameră şi aş sări de la fereastră în iarba luminoasă din faţa blocului

(nu şi nu)

unul de altul nu ne-om depărta (cum nu se depărtează cerul de pământ) dar nici nu ne-om atinge (cum nu se-atinge cerul de pământ)

aşa că mă întorceam în cameră şi săream de la fereastră în iarba luminoasă din faţa blocului

(din Floarea cu o singură petală)

blândeţea mea zidul de mătase

văd maţe goale maţe pline şi e totuna

aici vreau să scriu unde nimic nu e adevărat

văd maţele iubirii noastre în noi şi pe podea şi e totuna

aici unde totul străluceşte şi e atât de strălucitor încât singurul loc pe care-l mai pot privi este locul înăuntrului meu

cu o tăcere înverşunată rămâi lângă mine nu răstorni nimic nu spui nimic

aici unde Dumnezeu Îşi deschide palma

te uiţi peste zi ca peste o mocirlă în flăcări şi înverşunată aştepţi să-mi ucizi blândeţea

aici unde Dumnezeu nu-Şi închide palma

blândeţea mea va fi cu tine şi dacă o vei ucide

aici vreau să scriu pe zidul de mătase

(din Acelaşi cer ce nu e)

selec\ie de Claudiu Komartin 17


Poesis interna\ional

CroniC{

iunie 2011

Poezia – cea mai blândă dintre mor\i

N

imic mai străin de spiritul douămiist consacrat, „canonic“ decât strania poezie scrisă de Constantin Virgil Bănescu. Cele trei volume publicate înainte de dispariţia prematură a poetului (Câinele, femeia şi ocheada, Floarea cu o singură petală şi Acelaşi cer ce nu e) apar acum, împreună cu câteva inedite, sub titlul Zidul de mătase (Casa de Editură Max Blecher, Bistriţa, 2011). Dintru început atipică prin dicţie, sintaxă, plan simbolic, prin adâncurile pe care le sondează, poezia lui C.V. Bănescu nu manifestă nici cea mai mică fascinaţie faţă de orientarea, în general centrifugă, a generaţiei spre mizerabilismul cotidian, spre fronda adesea manageriată ca un foc de artificii şi nimic mai mult, spre simpla atitudine. Dimpotrivă, încă din volumul Câinele, femeia şi ocheada (2000), tendinţa este una centripetă, de depăşire senină a con-

nicoleta Cliveţ trariilor şi a contradicţiilor, de regăsire a unităţii, de tămăduire sufletească printr-o poezie declarat terapeutică< „Acum ştiu< n-aş scrie dacă aş fi fericit“ (Avant-propos). Este o evidenţă aerul de înţelepciune orientală, budist-yoghină, care impregnează versurile (imaginea recurentă a „trupului-suflet“ apare chiar din primul poem), numai că ea nu este câştigată odată pentru totdeauna, şi nici nu e fără fisură> cu reflexe de ales, de iniţiat în cele esenţiale („ce vezi tu nimeni nu mai vede, / sunt nişte năuciri de ordin superior astea pe care le ai tu“, jagrat), poetul îşi construieşte textele fie pe scenariul visului, fie pe cel al meditaţiei, ambele originate în efortul centrării existenţei, în dorinţa accederii la miezul lucrurilor. Dar pe cât de frenetică este dorinţa, pe atât de fragilă este fiinţa celui pornit spre descifrarea „întocmirii albastre a lumii“, cum spunea cineva. Fragi18

lizarea pare să aibă cauze multiple şi adesea de semn contrar> uneori, drumul spre centru poate fi deviat de simpla interpunere a cotidianului, întotdeauna cu efect destabilizator („uite ce e< viaţa cotidiană mă împiedică să merg pe punţile cosmice“, Kartari)> alteori, nici deplina singurătate nu e de bun augur. Experienţa sângerândă pe care o bănuieşti la originea acestei poezii, boala nenumită care-i hrăneşte creşterea este tocmai infernul sufletesc rezultat dintr-o dublă neputinţă< atât de a pactiza cu realul, inclusiv în limitele unei minimale convieţuiri, cât şi de a-şi asuma o singurătate deplină şi o cucerire strict pe cont propriu a adevărului. De aceea, experienţa înălţării, a spiritualizării, a dobândirii „conştiinţei totale“ este mereu contrapunctată de căderi, de sentimentul pierderii graţiei ori de brusca reamintire a existenţei celuilalt, spre care manifestă, cu dis-

iunie 2011

continuitate, o atracţie ce-i rupe fragilul echilibru. Mai trebuie remarcat şi că experienţa ascensională este mai mereu pusă sub semnul viitorului ori al conjunctivului, fiind mai curând proiectată, dezirabilă, în timp ce sincopele sunt de domeniul întâmplatului, al prezentului. În Floarea cu o singură petală (2002), cel mai bun volum al său, C.V.Bănescu optează pentru o poezie aproape exclusiv repliată spre interioritate şi spre vis, contruită pe un imaginar preponderent solar, auroral chiar, dar care continuă să fie supus atacurilor întunericului. Conectarea la miezul lucrurilor şi al lumii e mai profundă („numai ochii mei ştiu/ cât de frumos e asfinţitul/ văzut de deasupra cerului“, jagrat (asfinţitul)), la fel şi momentele de îndoială şi de părăsire, mai rare acum< „nu sunt singur şi nu pot să înţeleg/ de ce totuşi mor în secret“ (jagrat (casa)). Substratul de spiritualitate orientală care prima în volumul de debut se estompează, lăsând mai mult loc fundamentării iudeo-creştine, de unde şi un mai apăsat curaj al mărturisirii directe, de natură a descumpăni în zilele noastre, tot sărace în astfel de isprăvi< „într-una din dimineţi/ ne vom întoarce acasă/ şi vom sta în faţa Domnului/ şi a tuturor celor ce ne aşteaptă// vom fi treji// vom musti de laptele zilelor“(jagrat (laptele zilelor)). Multe poeme sunt articulate pe o recuzită neoromantică< peste realul abolit, vocea iluminată a poetului face să apară o altă lume, scăldată de energii demiurgice, cu accesul permanent deschis spre ordinea sacră> cel care reuşeşte constant să cumuleze oracularul, profeticul şi reîntregirea existentului este visul< „aşteptăm visul// că-n vis e ce nu am văzut/ ce nu ne-am amintit/ ce n-am putut închipui// dorvisând/ visvisând// ca să ne vindecăm/ aşteptăm visul“ (jagrat (visul)). Este drept că visul capătă, la C.V.Bănescu, şi conotaţiile unei

CroniC{ morţi mai mici, a unei morţi benigne, ca un fel de repetiţie finală înaintea morţii celei adevărate. Iar moartea cea adevărată se iţeşte pe

după mai toate versurile, singurul mecanism eficient de a o ţine în frâu şi de a o îmblânzi fiind scrisul< „Am înţeles ce-nseamnă/ liniştea unei încăperi în care scrii o carte/ dusă departe, cât se poate de departe/ de toate aceste iluzii netrecătoare/ ale sângelui care curge.// Căci chiar nici sângele nu mai curge/ în liniştea unei încăperi/ în care scrii o carte/ ca pe cea mai blândă dintre morţi“ (Holgar). Dacă în volumul de debut deschiderea spre real şi închiderea în solitudine se sfâşiau reciproc, volumul al doilea marchează triumful temporar al replierii spre sine, pentru ca ultimul volum publicat de poet în timpul vieţii – Acelaşi cer ce nu e (2006, 2009) – să reia conflictul iniţial printr-o „pledoarie pentru iubire“. Una cu dublă coloratură, spirituală, dar şi concretă, de natură a reîntregi, asemenea visului şi scrisului, fiinţa. 19

Poesis interna\ional

Numai că este o reîntregire tensionată, tranzitorie şi uneori iluzorie. Deşi are o bună memorie a simţurilor şi momente de contact fericit (oriental) cu lumea, C.V.Bănescu nu excelează în registrul notaţiei senzuale, ci în cel al sublimării senzualului> imaginea iubitei este mai pregnant articulată nu atunci când îi este conspectată prestaţia erotică, ci atunci când, mai fluidă şi mai străvezie, făptura ei se apropie la fel de mult ca şi a lui, de sens. Oricum, „pledoaria pentru iubire“ ţine mai mult de trecut ori de vis decât de prezentul în care se înmulţesc momentele de rătăcire, derută, nelinişte. Moartea îşi intensifică atacurile şi doar scrisul mai rămâne spaţiul unei vieţuiri binecuvântate< „aici vreau să scriu/ unde nimic nu e adevărat// aici/ unde totul străluceşte/ şi e atât de strălucitor/ încât singurul loc pe care-l mai pot privi/ este locul înăuntrului meu// aici/unde Dumnezeu Îşi deschide palma/ aici/ unde Dumnezeu nuŞi închide palma/aici vreau să scriu/ pe zidul de mătase“ (Zidul de mătase). De altfel, la gândul dispariţiei există o singură frică şi un singur regret< „mie-a atât de frică să mor/ fără să fi făcut/ poezie/ cu toate cuvintele/ pe care le ştiu“ (cu toate cuvintele). În definitiv, singura religie în care C.V.Bănescu pare să fi crezut până la capăt a fost religia poeziei. Şi tocmai pentru că a tratat-o ca pe o religie (cum observă şi Daniel Bănulescu), fervoarea l-a făcut neatent uneori la formă, astfel că momentele de graţie ale dicţiei poetice alternează cu bruşte căderi de tensiune. Dacă nu prea simte acum, generaţia douămiistă va simţi, cu siguranţă, într-o bună zi, şi nevoia de a se uita spre lume ca spre „un vas cu mir“ (Chinuitea). Atunci, poezia lui C.V.Bănescu nu va mai arăta la fel de stingheră printre cele ale congenerilor. Deocamdată, arată, dar nu e nimic rău în asta...


iunie 2011

ladik Katalin

Katalin Ladik (Novi Sad, 25 oct. 1942) poet[, actri\[ de teatru ;i film, performer, membră a grupului Bosch & Bosch, activ în Subotica din 1969 până în 1976. Tr[ie;te ;i activeaz[ `n Serbia ;i Ungaria. Scrie poeme ;i proz[, compune poeme vizuale, acustice, piese muzicale, radiofonice, performance, art[ plastic[, happening, mail art. A publicat `n Iugoslavia, Ungaria, Fran\a, Italia ;i Statele Unite. Romanul de avangard[ cu titlul Pot s[ tr[iesc pe fa\a ta? este o fic\iune cu fragmente autobiografice. A primit mai multe distinc\ii, printre care premiul Kassák ;i premiul József Attila.

20

verseK

Poesis interna\ional

Nyári felhő

Nor de vară

Asszonyi életet öregedtem néhány perc alatt.

Am îmbătrânit o viață de femeie în câteva minute.

Könnyek

Lacrimi

Két szék vagyok.

Sunt două scaune.

Rövidhullámok

Unde scurte

Jaj. Jaj. Jaj.

Vai. Vai. Vai.

Víz alatti mosoly

Zâmbet sub apă

Vedd le a bugyimat. Minek? Hogy mosolyogjon a pinám

Dă-mi jos chiloții. Pentru ce? Să-mi zâmbească pizda

Üveg

Sticlă

Lépj árnyékomra. Lépek halálodra.

Pășește pe umbra mea. Pășesc pe moartea ta.

Örökké valóság

Eternitate

Mennyi apró mozdulat az égbolt!

Câte mișcări infime inundă cerul!

A csíra

Germene

Ez létezik, az keletkezik.

Asta există, aceea ia ființă.

Jel

Semn

Itt voltam? Letaposott virág.

Am fost aici? Floare strivită.

Boldogság

Fericire

a nagy szilvában a nagy szilvában a nagy szilvában örökre

într-o prună mare într-o prună mare într-o prună mare pentru totdeauna 21


Poesis interna\ional

Poezie

iunie 2011

Hét ország

Șapte țări

Volt abban az időben egy másik ország. És így ment ez napról napra.

Exista pe vremea aia o altă țară. Și asta se întâmpla zi de zi.

Nem hó

Nu zăpadă

Nem hó. Elfelejtette, hogy hívják.

Nu zăpadă. A uitat cum se numește.

Égi körmök

Gheare cerești

Nyakamon.

Pe gâtul meu.

Gömbvillám

Fulger globular

Minden esemény egy pont a téridőben.

Fiecare eveniment este un punct în spațiu-timp.

Hordóban szőtt

Țesută în butoi

Hordóban szőtt éji vihar reggelre megkeményedett tavalyi cipő.

Furtună nocturnă țesută în butoi spre dimineață pantof scorțos de anul trecut.

A szél és a szuka

Vântul și cățeaua

Mindenkié vagyok és senkié! Mindenkié vagyok és senkié!

Sunt al tuturor și al nimănui! Sunt al tuturor și al nimănui!

Traducere `n limba rom]n[ de Andrei Dósa

Proz{

iunie 2011

Omul care sădea arbori

C

a să ţi se dezvăluie, în caracterul unei fiinţe umane, calităţi cu adevărat excepţionale, trebuie să ai norocul de a-l putea observa în acţiune timp de ani buni. Dacă această acţiune e lipsită de orice egoism, dacă ideea care o guvernează e de o generozitate fără egal, dacă e absolut sigur că ea n-a căutat niciun fel de recompensă nicăieri şi că, în plus, ea a lăsat în lume urme vizibile, ne aflăm atunci, fără riscul de a greşi, în faţa unui caracter de neuitat. Cu vreo patruzeci de ani în urmă, făceam o lungă drumeţie la înălţimi absolut necunoscute turiştilor, în acea străveche regiune a Alpilor care pătrunde în Provenţa. Această regiune e delimitată la sud-est şi sud de cursul mijlociu al

22

Poesis interna\ional

Jean Giono râului Durance, între Sisteron şi Mirabeau> la nord de cursul superior al râului Drôme, de la izvorul său până la Die> la vest de câmpiile Comitatului Venaissin şi de poalele Muntelui Ventoux. Ea cuprinde toată partea de nord a departamentului Basses-Alpes, sudul din Drôme şi o mică enclavă din Vaucluse. Pe când am pornit în lunga mea plimbare prin aceste deşerturi, nu erau acolo decât şesuri pustii şi monotone, pe la 1200-1300 metri altitudine. Nu creştea pe acolo decât lavandă sălbatică. Traversam acest ţinut pe toată lăţimea şi, după trei zile de mers, mă găseam într-o dezolare de nedescris. Mi-am pus cortul lângă un schelet de sat părăsit. Nu aveam apă încă din ajun şi trebuia, deci, să găsesc. Aceste 23

case aglomerate, deşi în ruină, ca un vechi cuib de viespi, mă făcură să mă gândesc că trebuia să fi fost acolo, pe timpuri, o fântână sau un puţ. Şi, într-adevăr, era o fântână, dar secată. Cele cinci sau şase case, fără acoperiş, roase de vânt şi ploi, micuţa capelă cu clopotniţa prăbuşită, erau aranjate cum sunt casele şi capelele în satele vii, numai că orice urmă de viaţă dispăruse. Era o zi frumoasă de iunie cu soare puternic, dar, pe aceste pământuri nelocuite şi la asemenea înălţime, vântul care sufla era de o brutalitate insuportabilă. Bubuiturile sale în carcasele caselor erau cele ale unei fiare deranjate din ospăţ. A trebuit să-mi strâng cortul. Nici la cinci ore de mers de acolo nu găsi-


Poesis interna\ional

sem urmă de apă şi nimic nu putea să-mi dea speranţa că aş fi putut să găsesc. Peste tot, aceeaşi uscăciune, aceleaşi ierburi lemnoase. Mi s-a părut că desluşesc în depărtare o mică siluetă neagră, în picioare. Crezui că e trunchiul unui copac solitar. Oricum, mă îndreptai spre ea. Era un păstor. Vreo treizeci de oi culcate pe pământul încins se odihneau în apropiere. Îmi dădu să beau din plosca lui şi, mai târziu, mă conduse la stâna sa, într-o curbură a podişului. Îşi lua apa excelentă - dintr-un puţ natural, foarte adânc, deasupra căruia instalase un troliu rudimentar. Omul acela vorbea puţin. E calitatea tuturor solitarilor, dar pe el îl simţeai sigur pe sine şi, în această siguranţă, încrezător. Era surprinzător, în acest ţinut cu totul devastat. Nu locuia într-o cabană, ci într-o adevărată casă din piatră, unde se putea vedea foarte bine cum acoperise prin propriile eforturi ruina pe care o găsise acolo când venise. Acoperişul ei era solid şi etanş. Vântul care lovea ţiglele făcea sunetul mării pe plajă. Gospodăria îi era în ordine, vasele spălate, duşumeaua măturată, puşca unsă> supa fierbea pe foc. Am remarcat apoi că era proaspăt ras, că nasturii lui erau trainic cusuţi, că hainele sale erau cârpite cu grija minuţioasă care face cârpelile invizibile. Împărţi supa cu mine şi, cum după asta i-am oferit punguţa mea cu tutun, mi-a spus că nu fumează. Câinele său, liniştit ca şi el, era binevoitor fără a se înjosi. Înţelesese dintr-odată că aveam să petrec noaptea acolo> satul cel mai apropiat se afla la distanţa de peste o zi şi jumătate de mers. Şi, în plus, cunoşteam perfect caracterul neobişnuit al satelor acestei regiuni. Sunt patru sau cinci, dispersate la mare distanţă unele de altele pe coastele acestor înălţimi, în dumbrăvile de stejari albi, chiar la extremitatea şoselelor. Locuiesc acolo tăietori de lemne care produc mangal. Sunt locuri în care se trăieşte prost. Familiile înghesuite una în alta, în acest climat de o asprime excesivă, vara ca şi iarna, sunt măcinate din interior, până la exasperare, de egoism. Ambiţia iraţională dă peste margini, în apriga dorinţă de a evada din acest loc.

Proz{ Bărbaţii merg să ducă în oraş cărbunele cu camioanele, apoi se întorc. Cele mai trainice calităţi se surpă sub acest perpetuu duş scoţian. Femeile fierb de ranchiună. Concurenţă e pentru orice, pentru comerţul cu cărbune ca şi pentru laviţa din biserică, pentru virtuţile ciocnindu-se între ele, pentru viciile confruntându-se neîncetat, şi pentru amestecul viciilor şi virtuţilor, fără răgaz. Pe deasupra, vântul, fără răgaz şi el, irită nervii. Se întâmplă epidemii de sinucideri şi numeroase cazuri de nebunie, aproape întotdeauna sfârşind în moarte. Păstorul care nu fuma se duse să aducă un săculeţ şi deşertă pe masă o grămadă de ghinde. Se apucă să le cerceteze una după alta cu multă atenţie, alegându-le pe cele bune de cele rele. Eu îmi fumam pipa. I-am propus săl ajut. Mi-a spus că asta era treaba lui. Într-adevăr< văzând grija pe care o punea în acest lucru, n-am mai insistat. Asta fu toată conversaţia noastră. Când avu de partea celor bune o grămadă destul de mare, le numără câte şase. În acelaşi timp, dădea la o parte fructele mici sau cele care erau uşor crăpate, pentru că acum le examina de mai aproape. Când avu deci în faţă o sută de ghinde perfecte, se opri şi merserăm la culcare. Compania acestui om era aducătoare de pace. A doua zi i-am cerut permisiunea să mă odihnesc toată ziua la el. I se păru firesc sau, mai degrabă, îmi dădu impresia că nimic nu putea să-l deranjeze. Această odihnă nu-mi era absolut necesară, dar eram intrigat şi voiam să aflu mai mult. Dădu drumul turmei sale şi o duse la păşune. Înainte să plece, cufundă într-o găleată cu apă săculeţul în care pusese ghindele alese cu grijă şi numărate. Am remarcat că în loc de baston avea un drug de fier gros cât degetul mare şi lung de cam un metru cincizeci. Eu decisei mai degrabă să mă odihnesc plimbându-mă şi urmai un drum paralel cu al lui. Locul de păşune al animalelor sale era pe fundul unei văi. Lăsă mica turmă în grija câinelui şi urcă spre locul unde mă oprisem. Mă temusem că vine să-mi reproşeze indiscreţia, dar nici gând< acesta îi era drumul şi mă invita să-l însoţesc dacă n-aveam nimic mai bun de făcut. Urcă vreo două sute de metri de acolo. 24

iunie 2011

Ajuns acolo unde se îndreptase, începu să facă adâncituri în pământ cu drugul de fier. Făcea deci câte o groapă în care punea o ghindă, apoi o acoperea. Sădea stejari. L-am întrebat dacă terenul îi aparţine. Mi-a răspuns că nu. Ştia oare a cui era? Nu ştia. Bănuia că era un teren public sau, poate, era în proprietatea unor oameni pe care nu-i prea interesa? Pe el nu-l interesa să-i cunoască. Sădea deci aceşti arbori cu o preocupare extremă. După masa de prânz, se apucă iar să trieze sămânţa. Cred că pusei atâta insistenţă în întrebările mele, încât în cele din urmă îmi răspunse. De trei ani sădea arbori în această pustietate. Plantase deja o sută de mii. Din o sută de mii, ieşiseră douăzeci de mii. Din aceste douăzeci de mii, estima că va mai pierde jumătate, din cauza rozătoarelor sau din cauze pe care nu putea să le prevadă în planurile Providenţei. Rămâneau zece mii de stejari care aveau să crească în acest loc gol până atunci. M-am interesat de vârsta acestui om. Se vedea că are peste cincizeci de ani. Cincizeci şi cinci, îmi spuse. Se numea Elzéard Bouffier. Avusese o fermă pe câmpie. Acolo îşi împlinise viaţa. Îşi pierduse singurul fiu, apoi soţia. Se retrăsese în singurătate şi îi făcea plăcere să trăiască în tihnă, cu mioarele şi câinele său. Îşi dădu seama că acest ţinut murea din lipsă de arbori. Mai spuse că, neavând ocupaţii foarte importante, se hotărâse să remedieze această stare de lucruri. Ducând eu însumi, în acele timpuri, în pofida tinereţii mele, o viaţă solitară, ştiam cum să ating cu delicateţe sufletele singuraticilor. Cu toate acestea, am greşit. Tocmai tinereţea mă făcea să-mi imaginez viitorul în funcţie de mine însumi sau cu gândul la bunăstare. Îi spusei că, în treizeci de ani, acei zece mii de stejari aveau să fie minunaţi. Îmi răspunse foarte sec că, dacă îi dădea Dumnezeu viaţă, în treizeci de ani avea să planteze atâţia arbori, încât cei zece mii să pară o picătură de apă în mare. Studia, deja de pe atunci, înmulţirea fagilor şi avea aproape de casă o pepinieră în care sădise jirul. Exemplarele pe care le protejase de mioarele sale printr-o barieră de grilaj erau de toată frumuseţea. Se gândea, de asemenea, la mesteceni pentru locurile

iunie 2011

Proz{

unde, îmi explică, o anumită umiditate dormea la câţiva metri de la suprafaţa solului. Ne despărţirăm a doua zi. În anul următor începu războiul din ‘14, în care am fost înrolat timp de cinci ani. Un ostaş de infanterie nu putea nicidecum să se gândească la arbori. La drept vorbind, faptul în sine nu mă marcase< nu fusese pentru mine mai mult decât o chestie dada, o colecţie de timbre, şi uitasem. Proaspăt ieşit din război, aveam o primă de demobilizare infimă, dar şi o mare dorinţă să respir nişte aer proaspăt. Deci, fără vreo idee preconcepută ‒ afară de cea din urmă ‒ am apucat din nou drumul acelor plaiuri pustii. Ţinutul nu se schimbase. Totodată, zării în depărtare, dincolo de satul mort, un fel de ceaţă gri care acoperea culmile ca un covor. Încă din ajun începusem să mă gândesc la acel păstor plantator de arbori. „Zece mii de stejari, îmi ziceam, ocupă într-adevăr o mare întindere.“ Timp de cinci ani văzusem prea multă lume murind, ca să nu-mi imaginez cu uşurinţă moartea lui Elzéard Bouffier, mai ales că atunci când ai douăzeci de ani, cei de cincizeci îţi par nişte bătrâni cărora nu le mai rămâne mult de trăit. Nu murise. Era chiar plin de viaţă. Îşi schimbase ocupaţia. Nu mai avea decât patru mioare, dar, în schimb, vreo sută de stupi. Se debarasase de oile care îi puneau în pericol plantaţiile sale de arbori. Căci, îmi spuse (iar eu mă convingeam), nu-i păsase de război. Continuase, imperturbabil, să planteze. Stejarii din 1910 aveau, aşadar, zece ani şi erau mai înalţi decât mine şi decât el. Spectacolul era impresionant. Rămăsesem literalmente fără cuvinte şi, cum el nu vorbea, petrecurăm toată ziua plimbându-ne în linişte prin pădurea sa. Aceasta avea, pe trei tronsoane, o lungime de unsprezece kilometri şi lăţimea maximă ‒ trei kilometri. Când te gândeai că totul ieşise din mâinile şi sufletul acelui om - fără mijloace tehnice ‒, înţelegeai că oamenii pot fi la fel de eficienţi ca Dumnezeu în alte domenii decât distrugerea. Îşi urmase ideea, iar fagii care-mi ajungeau până la umeri, întinzânduse cât puteai cuprinde cu ochii, erau o dovadă vie. Stejarii erau groşi şi tre-

Poesis interna\ional

obişnuinţelor, fără a provoca uimire. Vânătorii care urcau prin acele pustietăţi în căutarea iepurilor sau a mistreţilor îşi dăduseră desigur seama de răspândirea micilor arbori, dar o puseseră pe seama aberaţiilor naturale ale pământului. Iată de ce nimeni nu se atingea de opera acestui om. Dacă l-ar fi bănuit, i-ar fi pus piedici. El era nebănuit. Cine şi-ar fi putut imagina, în sate şi în administraţiile lor, o asemenea obstinaţie a unei generozităţi magnifice?

cuseră de vârsta la care erau vulnerabili în faţa rozătoarelor> cât despre planurile Providenţei înseşi, ar fi trebuit să recurgă de acum la cicloane ca să distrugă opera creată. Îmi arătă admirabile desişuri de mesteceni care aveau cinci ani, fiind deci din 1915, pe vremea când eu luptam la Verdun. Îi sădise pe locurile unde credea el, pe bună dreptate, că umiditatea era aproape de suprafaţa solului. Erau mlădioşi ca nişte adolescenţi şi foarte fermi. Creaţia părea, de altfel, să funcţioneze în lanţuri. Lui însă nu-i păsa de asta> îşi urma doar cu osbtinaţie munca, foarte simplă. Dar, coborând prin sat, am văzut apa curgând în nişte pârâie care, de când lumea, fuseseră întotdeauna secate. Era cea mai formidabilă manifestare a reacţiei în lanţ pe care mi-a fost dat s-o văd vreodată. În acele pârâie secate cursese odinioară apă, în timpuri ancestrale. Unele dintre acele sate triste, despre care vorbeam la începutul povestirii mele, fuseseră construite pe locurile unor străvechi sate galo-romane ale căror rămăşiţe se mai păstrau, iar săpăturile arheologice scoaseră la iveală cârlige de undiţă în zone unde în secolul douăzeci puţinul de apă pe care îl aveau oamenii trebuia adus în cisterne. Vântul de asemenea împrăştia din sămânţă. Odată cu reapariţia apei, aveau să reapară sălciile, răchita, pajiştile, grădinile, florile şi un anumit motiv pentru a trăi. Dar transformarea se opera atât de lent, încât intrase în rândul 25

Începând cu 1920, nu lăsam să treacă mai mult de un an fără să-l vizitez pe Elzéard Bouffier. Nu l-am văzut niciodată ezitând sau având îndoieli. Cu toate astea, Dumnezeu ştie dacă nu Dumnezeu însuşi mă împinge spre asta! N-am luat în calcul dezamăgirile sale. Dar, în acelaşi timp, îţi poţi desigur imagina că, pentru asemenea reuşită, a trebuit să învingă adversităţi> că, pentru a asigura victoria unei asemenea pasiuni, a trebuit să lupte cu disperarea. Plantase, timp de un an, mai mult de zece mii de arţari. Muriră toţi. În anul următor, lăsă arţarii pentru a se apuca iar de fagi, care crescură mai bine şi decât stejarii. Pentru a avea o idee cât mai aproape de adevăr despre acest caracter excepţional, nu trebuie să uităm că acesta se manifesta într-o solitudine totală> atât de mare încât, spre sfârşitul vieţii sale, îşi pierduse deprinderea de a vorbi. Sau, poate, nu mai vedea necesitatea? În 1933, a primit vizita unui inspector silvic uluit. Acest funcţionar îi dădu ordin să nu facă focul afară, ca nu cumva să fie pusă în pericol creşterea acestei păduri naturale. Niciodată nu se mai văzuse, îi spuse acest om naiv, ca o pădure să răsară de la sine. Pe vremea aceea, se ducea să sădească fagi la doisprezece kilometri de casă. Pentru a evita drumul dus-întors ‒ căci avea de acum şaptezeci şi cinci de ani ‒ plănuia să construiască o cabană de piatră chiar pe locurile plantaţiilor sale. Ceea ce şi făcu în anul următor. În 1935, o adevărată delegaţie administrativă veni să examineze "pădurea naturală". Era vorba de o mare figură de la Ape şi Păduri, un deputat, tehnicieni. Au pronunţat multe cuvinte inutile. Au decis că ceva trebuie fă-


Poesis interna\ional

cut şi, din fericire, nu s-a făcut nimic, în afară de singurul lucru util< să pună pădurea sub protecţia Statului şi să interzică tăierea copacilor pentru cărbune. Pentru că era imposibil să nu fii cucerit de frumuseţea acelor arbori tineri şi sănătoşi. Şi ea îşi exercită puterea de seducţie asupra deputatului însuşi. Aveam un prieten printre şefii de la administraţia forestieră care făceau parte din delegaţie. I-am explicat misterul. Într-o zi din săptămâna următoare, merserăm amândoi în căutarea lui Elzéard Bouffier. Îl găsirăm în plin lucru, la douăzeci de kilometri de la locul unde avusese loc inspecţia. Acest şef de la administraţia forestieră nu era prietenul meu degeaba. El cunoştea valoarea lucrurilor. Ştiu să păstreze tăcerea. I-am oferit lui Elzéard cele câteva ouă pe care le adusesem în dar. Am împărţit gustarea noastră în trei şi petrecurăm câteva ore în contemplarea mută a peisajului. Partea dinspre care veniserăm era acoperită de arbori înalţi de şase-opt metri. Îmi aduceam aminte de felul cum arăta ţinutul în 1913< pustiul... Munca paşnică şi regulată, aerul pur al înălţimilor, frugalitatea şi, mai presus de toate, seninătatea sufletului îi dăduseră acestui bătrân o sănătate de-a dreptul solemnă. Era un atlet al lui Dumnezeu. Mă întrebam câte hectare urma să mai acopere cu arbori. Înainte de plecare, prietenul meu făcu o simplă sugestie referitor la anumite specii care i se păreau convenabile pentru terenul de aici. Nu insistă. „Pe bună dreptate, îmi spuse el apoi, că acest om ştie mai mult decât mine despre asta.“. La capătul unei ore de mers ‒ ideea făcând acelaşi drum, în el ‒ adăugă< „El ştie despre asta mai mult decât oricine. El a găsit o cale măreaţă spre fericire!“. Tocmai graţie acestui şef nu doar pădurea, ci şi destinul acestui om au fost protejate. El s-a ocupat de numirea a trei inspectori forestieri pentru protecţia zonei şi i-a terorizat în asemenea măsură, încât aceştia rămaseră insensibili la mita pe care tăietorii de lemne puteau să le-o propună. Opera nu a fost pusă în pericol decât pe timpul războiului din 1939. Pentru că pe atunci automobilele aveau la bază gazogenul, lemn nu era niciodată de ajuns. Începuseră să taie stejarii din 1910, dar acele zone sunt

Proz{ atât de departe de toate reţelele rutiere, încât întreprinderea se dovedi proastă din punct de vedere financiar. Renunţară. Păstorul nu văzuse nimic. Era la treizeci de kilometri de acolo, continuându-şi paşnic sarcina, ignorând războiul din ‘39, aşa cum îl ignorase pe cel din ‘14. L-am văzut pe Elzéard Bouffier ultima dată în iunie 1945. Avea atunci optzeci şi şapte de ani. Reluasem, aşadar, drumul prin pustietăţi, dar acum, în pofida dezastrului în care războiul lăsase ţinutul, era un autocar care circula între valea râului Durance şi munte. Am pus pe seama acestui mijloc de transport relativ rapid faptul că nu mai recunoşteam locurile ultimelor mele plimbări. Mi se părea de altfel că itinerarul trecea prin locuri cu totul noi. Avui nevoie de un nume de sat ca să ajung la concluzia că eram într-adevăr în această regiune odinioară dezolată şi în ruină. Am debarcat la Vergons. În 1913, acest cătun de zece-doisprezece case avea trei locuitori. Erau sălbatici, se detestau, trăiau din vânatul cu capcane< practic, în starea fizică şi morală a oamenilor preistorici. Urzicile înghiţeau casele abandonate din jurul lor. Erau într-o condiţie disperată. Asta însemna că nu aveau decât să aştepte moartea< o situaţie care nu predispune deloc la virtute. Totul se schimbase. Până şi aerul. În locul rafalelor uscate şi violente care mă întâmpinară odinioară, sufla o briză blândă încărcată de miresme. Un sunet asemănător susurului apei venea dinspre înălţimi< era sunetul vântului în păduri. În fine, lucrul cel mai uimitor, auzii într-adevăr sunetul apei curgând într-un bazin. Văzui că făcuseră o fântână, că aceasta avea apă din belşug şi, ceea ce mă atinse cel mai mult, plantaseră lângă ea un tei care putea să aibă de acum vreo patru ani, deja vânjos, simbol incontestabil al unei renaşteri. De altfel, Vergons purta urmele unui lucru pentru a cărui întreprindere fusese nevoie de speranţă. Speranţa revenise, aşadar. Ruinele fuseseră date la o parte, bucăţile de zid şubrede fuseseră dărâmate, astfel reconstruindu-se cinci case. Cătunul număra de acum douăzeci şi opt de locuitori, printre care patru familii tinere. Casele noi, proaspăt tencuite, 26

iunie 2011

erau înconjurate de grădini de zarzavat în care creşteau, amestecate, dar rânduite, legume şi flori, varză şi trandafiri, praz şi gura-leului, ţelină şi anemone. Era de acum, aşadar, un loc unde ţi-ai fi dorit să locuieşti. Mi-am continuat drumul pe jos. Războiul din care ieşisem de curând nu dăduse voie vieţii să reînflorească pe deplin, dar Lazăr ieşise din mormânt. Pe coastele domoale ale muntelui, vedeam încolţind mici lanuri de orz şi secară> în fundul văilor înguste înverzeau nişte păşuni. N-au trebuit să treacă decât cei opt ani care ne despart de acea perioadă, ca întreg ţinutul să strălucească de sănătate şi bunăstare. Pe locul ruinelor pe care le văzusem în 1913 se ridică acum ferme curate, bine tencuite, mărturia unei vieţi fericite şi confortabile. Vechile izvoare, alimentate de ploile şi ninsorile pe care le reţin pădurile, au început să curgă din nou. Apele au fost canalizate. Lângă fiecare fermă, în desişuri de arţari, bazinele fântânilor debordează peste covoare de mentă proaspătă. Satele au fost reconstruite puţin câte puţin. O populaţie venită de la câmpie, unde pământul se vinde scump, s-a stabilit în acest ţinut, aducând cu sine tinereţe, mişcare, spiritul de aventură. Pe drum poţi întâlni bărbaţi şi femei bine hrăniţi, băieţi şi fete care ştiu să râdă şi care au prins gustul serbărilor de la ţară. Dacă luăm în calcul vechea populaţie, de nerecunoscut de când trăieşte liniştit, şi noii-veniţi, mai mult de zece mii de persoane îşi datorează bunăstarea lui Elzéard Bouffier. Când mă gândesc că un singur om, redus la simplele-i resurse fizice şi morale, a fost de ajuns pentru a face să răsară din deşert acest ţinut al Caanei, îmi dau seama că, orice s-ar spune, condiţia umană e admirabilă. Dar, când pun la socoteală de câtă constanţă în grandoarea sufletului său şi de câtă cutezanţă în generozitatea sa a avut nevoie pentru a obţine acest rezultat, sunt cuprins de un respect imens pentru acest bătrân ţăran fără cultură care a ştiut să ducă la bun sfârşit o operă demnă de Dumnezeu. Elzéard Bouffier a murit în pace în 1947, la azilul din Banon.

Traducere de Aura Maru

aurel Pantea

Oameni pe stradă, cum îi simţi, ca o pastă, secretaţi de un puls fără nivel, depărtaţi şi teribil de inumani, cu glasurile răzbind dintr-o deplorabilă stare a imaginaţiei, ei sînt sfîrşitul, ziua moartă, realitatea fără apeluri, făcută din lucruri de pe afară, printre morţi îi găseşti, îi priveşti cu poe vechi, apar în curgerea ofidiană a simţurilor, în zvîrcoliri, apariţii aburite, ca simţurile multă vreme neexersate, vine o vreme cînd ţi-e ruşine de propriul trup, cînd nu mai suporţi lumina pe piele, cînd din braţe alunecă o vieţuitoare ce abandonează, lumea din noi, dacă am putea să o ridicăm cu venele, dacă am putea, în impudoare, să resimţim clipociri şi tonuri în resorbţie, am privi cu pielea, ne întoarcem în materia pură, fără buze, cu pămînt în gură şi cu propoziţii devenim una cu parola neagră, la începutul unei zile ce nu se mai poate naşte, după tranzacţii desfiguratoare chipurile produc o lumină ilicită, ca mijlocul zilei morţilor, acolo, un pămînt ondulat ca emoţia ne spune adevăratul nostru nume

Menschen auf der Straße, wie du sie spürst, wie eine Paste, abgesondert von einem breiten Pulsschlag ohne Grenzen, entfernt und schrecklich unmenschlich mit den Stimmen überwältigend aus einem beklagenswerten Zustand der Fantasie, sie sind das Ende, toter Tag, Realität ohne Aufrufe, geschöp aus Außendinge unter den Toten findest du sie, schaust du sie, mit alten Lüsten an, sie erscheinen, in dem schlängelnden Lauf der Sinnen, in den Aufregungen, beschlagenen Erscheinungen, wie die längst unausgeübten Sinne es kommt eine Zeit, in der du dich über deinen eigenen Körper schämst, wann du das Licht auf der Haut nicht mehr leiden kannst, wann aus den Armen sich eine Schöpfung herausschlüp, die die Welt aus uns verlässt, wenn wir sie mit unseren Venen erheben könnten, wenn wir, in Unverschämtheit Geplätscher und Töne, in Absaugung fühlen könnten, dann würden wir mit der Haut sehen, 27


Poezie

Poesis interna\ional

wir kehren in die reine Materie, ohne Lippen, mit Erde in dem Mund und mit Sätzen wir werden eins mit der schwarzen Parole am Anfang eines Tages, der sich nicht mehr gebären kann nach verunstalteten Verständigungen schöpfen die Antlitze ein unehrliche Licht, wie der Toten Mittag, da eine Erde schwankend wie die Emotion, sagt uns, unseren wahren Namen

iunie 2011

GeDiCht

iunie 2011

Poesis interna\ional

*** Am vorbit, Doamne,şi am scris, pînă m-am înnegrit cu totul, am crescut, Doamne, în vorbele mele, iar vorbele mele au crescut în mine şi mi-au pus trupul în hău, stau în trupul meu ca într-un abis, fiecare cuvînt îl adînceşte, că vad mişcînd timpul şi moartea, mîinile mele sînt întunecate, Doamne, de vorbărie, îmi port trupul ca şi cum propria-mi groapă aş purta-o, în el, limbajul se întîlneşte cu sine şi înnebuneşte

*** Nu mai ştiu, Doamne, de unde să încep, ce pot să-ţi spun, mesaje ştiute, păcate, n-am proiecte, Doamne, am păcate, am proiecte inverse, nu ăsta e păcatul, Doamne, nu ăsta e răul, Doamne, uită-te la mine şi rîzi, sînt rezident într-o patrie inflamată de mesaje, din guri deschise nu mai învie decît propoziţiile, pînă la glezne, o răcoare neagră, pînă la genunchi, pînă la încleştatul loc al pelvisului, pînă la buric, pînă la inimă, pînă la gît, pînă la creştet, Doamne, sînt îngropat, din lăuntrul meu urcă spre ceruri bestia învingătoare

ich weiß nicht mehr Gott, wo ich anfangen soll, was ich Dir sagen kann bekannte Botschaen, Sünden, ich habe keine Projekte, Gott, ich habe Sünden, ich habe umgekehrte Projekte, das ist keine Sünde, Gott, das ist nicht das Übel, Gott, schau mich an und lach, ich bin ansässig in einer Heimat entzündet von Botschaen, aus offenem Munde, erwachen nur die Sätze, bis zu den Knöcheln, eine schwarze Kühle, bis zu den Knien, bis zum heigen Ort des Beckens bis zum Nabel, bis im Herzen, bis zum Hals, bis zum Scheitel Gott ich bin begraben, aus meinem Inneren erhöht sich zum Himmel das überwältigende Biest

*** În urmă, toate sînt foarte proaspete, toate au început o călătorie de la care noi vom lipsi, inşi voioşi îşi schimbă feţele între ei, femeile nu mai ştiu cu cine se iubesc, dragostele, şi iar se face ziuă în limbaj, şi iar umblă funcţionarii pe urma semnificaţiilor

Ich sprach, Gott, und ich schrieb, bis ich ganz verdüsterte ich wuchs, Gott, in meinen Worten, und meine Worte wuchsen in mir und legten meinen Körper in den Abgrund, ich liege in meinem Körper wie in einer Klu, jedes Wort vertie sie da ich sehe bewegend die Zeit und den Tod , meine Hände sind düster Gott, aus Gerede, trage ich meinen Körper als ich mein eigenes Grab trüge, in ihm, tri sich die Sprache selbst und verliert den Verstand

*** Urme luminoase, pe aici au trecut contemplativii, ei se uită pe geamuri şi nu pot participa, dar sunt străbătuţi de puteri de odinioară, ei sînt cu totul şi cu totul limpezi şi calmi, prezenţa lor vine din slăbiciunea noastră de-a fi în timp, de-a face contracte, prin ei nimicitorul încearcă să vorbească, cum se sfîrtecă limbajul în faţa beznei, el nu ştie de propoziţii, el ştie că limbajul e un fel de a-ţi arăta măruntaiele

helle Spuren, die Betrachter sind hier vorbeigegangen sie schauen aus dem Fenster und können sich nicht integrieren, aber sie sind von alten Kräen durchgezogen, sie sind völlig klar und ruhig, ihr Beisein kommt aus unsere Schwäche in der Zeit zu bestehen, Verträge schließen, durch sie versucht der Mörder zu sprechen, wie zerreißt die Sprache vor Dunkelheit, er kennt keine Sätze, er weiß, dass die Sprache ein Weg ist , das Innere zu zeigen

Traducere în limba germană de Roxana Oachiş, cu intervenţii de Valentin Todescu Am Ende sind alle sehr frisch, alle begannen eine Reise, von der wir fehlen werden, fröhliche Figuren ändern unter ihnen ihre Gesichter, die Frauen wissen nicht mehr wen sie lieben, die Zuneigungen und wieder wird Morgen in der Sprache, und wieder gehen die Beamten auf die Spuren der Bedeutungen

28

29


eseu

Poesis interna\ional

iunie 2011

Guillaume poetul ;i prietenul

U

nul dintre cei mai subtili critici contemporani de poezie găsea definitorie pentru Virgil Mazilescu tehnicitatea intensivă a scriiturii. Cititorul devot al lui Mazilescu (poezia lui cere competenţe prea specializate pentru a putea să aibă altfel de cititori) înţelege din prima că formula e exactă, fără doar şi poate> ba poate chiar prea exactă, dacă e luată au pied de la lettre, în înţelesul cel mai... tehnic al noţiunii de tehnicitate. Pentru că, hiper-tehnic fiind, Mazilescu nu e totuşi un tehnician sau, şi mai şi, un tehnocrat al scriiturii, pentru care analiza de sistem a poeziei, cu debate-urile şi simulările experimentale subsecvente, să fie mai atracţioasă decât poezia însăşi. Dacă-i adevărat că este unul dintre acei rari poeţi care reinventează poezia (şi este), nu face asta în laboratoarele hi-tech ale atelierului de literatură potenţială, ci „într-o încăpere clandestină din adâncul pământurilor sterpe”, după cum mărturiseşte dintru bun început în poemul prefaţă. Adică pe întuneric, în singurătate, cu puterile neajutate de taurul, leul sau vulturul experimentalismelor programatice. Poezia lui e cât se poate de neaderentă la tehnicalităţile ludice ale grupărilor de tip OULIPO sau L=A=N=G=U=A=G=E> nici urmă de lipogramatisme ori pangramatisme, nici pomeneală de erasures (poeme noi extrase din corpul poemelor clasicilor prin ştergerea mai mult sau mai puţin randomizată a unor cuvinte sau a unor propoziţii întregi) ş.a.m.d. Prin urmare, dacă prin tehnicitate subînţelegem, cum se face de obicei, vreo variantă de experimentalism, atunci lui Mazilescu termenul pur şi simplu nu i se poate aplica> fără doar şi poate, el nu are nimic în comun cu spiritul oulipienilor de genul lui Oskar Pastior, bunăoară, încă fertil în poezia europeană, dacă ne gândim la poeţi precum elveţianul Urs Allemann sau, printre cei relativ tineri, bulgarul Georgi Gospodinov. Cu toate aceste precauţii, senzaţia de dexteră, indepasabilă tehnicitate e însă nu mai puţin reală şi acută, şi vine din evidenţa, reconfirmată poem de

virgil Mazilescu

radu vancu poem, a faptului că limbajul lui cunoaşte aproape exclusiv figuri ale negaţiei, renunţării, denudării, suprimării, rupturii. În logica poeziei lui Mazilescu, predicaţiile esenţiale se construiesc prin elipse şi litote. Aşa încât n-are cum să ne mai surprindă că undeva se vorbeşte – în treacăt, e drept, dar nu mai puţin sesizant – despre înălţarea la cer după ce se va alege cenuşa de „industria dintre cuvinte”< „de ce trebuie să ne oprim tocmai noi / şi brusc să ne înălţăm la cer / cu oboseală multă cu jumătate din cenuşa / acelei industrii dintre cuvinte” (cronică). Cine admite cremaţiunea cuvintelor (mă rog, a „industriei” dintre ele) nu poate pune nici un preţ pe dictonul mallarméan după care poezia se face cu cuvinte> ba dimpotrivă, ar fi mai degrabă de părere că poezia se face împotriva cuvintelor, prea burgheze şi flasce pentru o misiune atât de exigentă< „ce caută ce mai caută vorbele mici şi grase pe câmpul de luptă”, se întreabă în margareta îl înţelege într-o foarte mică măsură pe guillaume. Se dispensează, cum ar veni, expres de serviciile cuvintelor mici şi grase, bune numai pentru ceea ce Mazilescu numea dispreţuitor, referindu-se la poemele lui Nichita Stănescu, „poezia obeză”. Înţelegem, prin urmare, că tehnicitatea intensivă în chestiune are, înainte de toate, funcţia de a elimina orice posibile adipozităţi. Corpul poemului se cuvine să fie elastic şi dur, numai fibră, numai nerv, pentru că poezia nu e de genul feminin, nu înseamnă moliciuni şi sensiblerie, ci se manifestă viril şi războinic. Discursul nu are ca finalitate frumuseţea, ci puterea< „cel ce vorbeşte limpede va fi mâine stăpânul lumii”, se spune pe şleau în sfârşitul lecţiei de istorie (profesor guillaume). Rezultă aşadar că nu dintr-un ideal al tăcerii, al evanescenţei elocutorii, vine practica aceasta statornică a elipsei şi litotei> ba chiar pe dos, cuvintele mici şi grase sunt lăsate pe dinafară tocmai pentru ca poemul să poată vorbi mai cu forţă. Să poată chiar, la o adică, să urle< „ei au lumea lor şi lumea asta a lor îmi face greaţă / şi chiar cu o cutie 30

goală de conserve în gură sunt gata să urlu / şi chiar cu o bombă în măduva şirei spinării sunt gata să urlu / că au lumea lor şi că lumea asta a lor îmi face greaţă” (şatov). Să strige precum Şatov la prinţul Stavroghin, înaintea dramaticei lor discuţii< „Lasă tonul dumitale şi adoptă un ton omenesc! Vorbeşte măcar o dată cu glas de om!”. Ceea ce-i cere Şatov demonicului prinţ ar cere şi Mazilescu lumii demonizate< să vorbească măcar o dată, în al doisprezecelea ceas, „cu glas de om”, limpede şi pur ca al lui. Speră deci nu numai săşi înfrângă, dar şi să-şi educe adversarul – ca vechii spartani. Limpezimea musculoasă şi concisă a poemului mai e importantă şi dintr-o altă raţiune< puţinele cuvinte din care el e alcătuit „sunt cuvintele unui prieten care de multă vreme se străduieşte / să vadă cât mai limpede. să-şi înţeleagă semenii. drept şi fără sfială / să păşească. le-am auzit într-o seară şi cred că nu le voi uita niciodată” (cuvintele unui prieten). Masculină şi dură în opoziţia faţă de „lumea lor”, poezia lui Mazilescu cultivă un ideal similar al prieteniei virile. Se dovedeşte pedagogică în adversităţi şi ataşamente, deopotrivă – ca vechii greci, încă o dată. Un studiu comparativ ar putea dovedi că ascendenţa greacă a lui Mazilescu nu-l cuprinde numai pe Kavafis. Nu ştiu dacă Mazilescu este un mare poet. Probabil că da. (Lanson despre Baudelaire< „Je ne lui reprocherai d’avoir peu produit> ce peut être d’un sage d’autant que d’un stérile”. În ce-l priveşte pe Mazilescu, geniul lui e unul al sterilităţii – mai exact al disciplinei sterilizante, dar tonice). Cu siguranţă este însă, şi asta poate că e chiar mai important, un maestru de poezie< pentru că te învaţă cum, sucind gâtul elocinţei, poţi să devii cu adevărat elocvent. Ba chiar să treci dincolo de elocvenţă şi de tehnicitate< cum am văzut, citind atent poemele lui complicate şi eliptice găseşti mai mult decât cuvintele unui poet – dai de cuvintele unui prieten. Nu le vei uita niciodată.

prefaţă şi după ce am inventat poezia într-o încăpere clandestină din adâncul pământurilor sterpe – curajul şi puterea (omenească) s-au topit ca aburul şi altceva în afară de faptul că m-am născut şi că trăiesc şi că probabil voi muri cutremurându-mă (ceea ce de altfel am vrut să spun şi acum doi ani şi acum trei ani de zile) deocamdată vai nu pot spune îmi reiau prin urmare vechea limbă< începând chiar din clipa de faţă. o sucesc o mângăi o bat cu sete. dar sintagmele stranii în care (se spunea că) sufletul meu doarme ca într-o vizuină pierdută nu mă mai ademenesc. degetele subţiri care vor săpa canale-n pădure şi se vor întoarce acolo mereu şi vor intra încetul cu încetul în putrefacţie? degetele subţiri nu mă mai tulbură

preface and aer i invented poetry in a clandestine chamber deep in the arrid lands – (human) courage and power melted away like steam and apart from the fact that i’m born and i live and i’ll probably die with a shudder (which is aer all what I wanted to say two years ago and also three years ago) there is nothing alas i can say i therefore revert to my old language< starting right now. i twist it caress it savagely beat it, but the eerie syntagms in which (it is said) my soul is asleep as if in a lost den no longer allure me. the delicate fingers digging canals in the forest and ever returning back there and little by little beginning to tor? the delicate fingers no longer disturb me

cântecul lui guillaume

guillaume’s song

am băut din sângele ei şi mi s-a părut că e bun am mâncat din carnea ei şi mi s-a părut că e bună dar mă întreb şi astăzi cine este ea la urma urmei şi de ce a trebuit să beau tocmai din sângele ei şi să mănânc din carnea ei – şi uneori îmi aduc aminte „deschide uşa asta la care bat plângând”

i have drunk of her blood and found it was good i have eaten of her flesh and found it was good but I’m asking myself to this day who she is aer all and why i had to drink precisely of her blood and eat of her flesh – and i sometimes remember “open this door i’m knocking on in tears”

31


Poesis interna\ional

Poezie

iunie 2011

iunie 2011

Poetry

Poesis interna\ional

prima poveste pentru ştefana

the first story for ştefana

şatov

shatov

pisica va deschide iar fereastra pisica verde şi proaspătă ca iarba şi în odaia pustie se va strecura şi la picioarele stăpânului se va încolăci

the cat will push the window open once again the cat as green as grass and just as tender and it will steal into the empty room and it will curl up at the master’s feet

dormi dormi somnul te duce de pe lume te spală şi te piaptănă şi te împarte copiilor săraci te-am şi uitat

sleep sleep sleep will take you away from this world wash you up and comb your hair and divide you among the children in need you’re already forgotten

ei au lumea lor şi lumea asta a lor îmi face greaţă şi chiar cu o cutie goală de conserve în gură sunt gata să urlu şi chiar cu o bombă în măduva şirei spinării sunt gata să urlu că au lumea lor şi că lumea asta a lor îmi face greaţă

they have their own world and this world of theirs makes me sick and even with an empty tin in my mouth I am ready to scream and even with a bomb in the marrow of my spine I am ready to scream that they have their own world and this world of theirs makes me sick

şi ploaia va deschide iar fereastra ploaia verde şi proaspătă ca iarba şi în odaia pustie se va strecura şi la picioarele stăpânului se va încolăci

and rain will push the window open once again the rain as green as grass and just as tender and it will steal into the empty room and it will curl up at the master’s feet

decembrie

december

dormi dormi somnul te duce de pe lume te spală şi te piaptănă şi te împarte copiilor săraci te-am şi uitat

sleep sleep sleep will take you away from this world wash you up and comb your hair and divide you among the children in need you’re already forgotten

şi moartea a deschis încet fereastra moartea verde şi proaspătă ca iarba şi în odaia pustie s-a strecurat şi la picioarele stăpânului s-a încolăcit

and death has gently pushed the window open oh death as green as grass and just as tender and he has stolen to the empty room and he has curled up at the master’s feet

câinele se îndreaptă şchiopătând spre pădure în urma lui omul este aproape bătrân şi ne aflăm în decembrie – luna când palidă frângi şi împarţi la repezeală osişoare ay osişoarele tale dragi ay câinele tău credincios

the dog is limping on towards the forest behind it the man is nearly old and here we are in december – the month when so pale you break and hurriedly share out tiny bones ay your beloved tiny bones ay your dog oh so beautiful

din aventurile administratorului

from the administrator’s adventures

* * *

* * *

pe ritmuri străine. jucării în amurg. spunea că e minunat să destrami un imperiu. să deschizi o prăvălie de mărunţişuri la marginea oraşului. să te trezeşti mai degrabă lac de sudoare. înţeleptule! nici un fel de retorică. zidurile cad singure. mor şi cei vii înviază şi morţii. înţeleptule! om obosit căutându-te pe dinafară. m-am odihnit căutându-te pe dinăuntru. pe malul mării gândindu-mă la tine. pe malul mării privindu-te pe tine. pe malul mării uitând de tine. înţeleptule! şi ce chef vom mai trage. cu ultimul cerşetor care a dus în ruină oraşul. cu toţi cei ce ne vor mai cădea în labă. înţeleptule! plutim către metafizică. ne şi târâm. a picat din cer şi a zărit pământul. tatăl şi mama lui tocmai îl zămisleau. a spus< să destrami un imperiu să deschizi o prăvălie de mărunţişuri să te trezeşti mai degrabă lac de sudoare.

to alien rhytms. toys in the twilight. he said it was bliss to dismantle an empire. to set up up a shop selling trifles on the outskirts of town to rather wake up bathed in sweat oh you sage! no rhetoric at all. walls collapse by themselves. the living are dying the dead are resurrected. oh you sage! tired man looking for you from the outside. I’ve been resting while looking for you from the inside. on the seashore thinking of you. on the seashore watching you. on the seashore forgetting about you. oh you sage! and oh what a banquet we’ll have yea, with the last of the beggars who have ruined the city. with all those we can still lay a hand on. oh you sage! we float towards metaphysics. we crawl too. he dropped from the sky and caught sight of the earth his father and mother were busy conceiving him. he said< to dismantle an empire to set up a shop selling trifles to rather wake up bathed in sweat.

cuvântul poetului vuieşte până departe noi doi suntem şi mai departe aici pe malul lacului sub septentrion avem grija chiriei şi a morţii

the poet’s word booms out into the distance the two of us are farther still here on the shore of the lake underneath the septentrion worrying about the rent and death

* * *

* * *

nisip şi pietre ne şopteşte zidarul

sand and stones the bricklayer whispers

să vă fac eu o casă cum nu s-a mai văzut

let me build you a house the like of which has never been seen

scânduri şi cuie ne şopteşte la ureche zidarul

planks and nails the bricklayer whispers in our ear

prin aerul tot mai rece sub ploaia tot mai întunecată

through the air getting colder and colder under the rain getting darker and darker

(cântecul administratorului)

(the administrator’s song)

translated from Romanian by Florin Bican 32

33


Poezie

iunie 2011

4 poeme de Guillaume Apollinaire `n traducerea lui Octavian Soviany

Brânduşile Păşunea dacă-i toamnă se umple de venin Iar vacile păscând-o Se otrăvesc puţin Brânduşile culoare de liliac şi cearcăn Care-nfloresc acolo ca ochii tăi sunt parcă Albaştri ca un cearcăn ca toamna ce-albăstreşte Iar viaţa-mi pentru ochi-ţi încet se otrăveşte Copiii de la şcoală cu mare larmă ies Ei cântă din harmonici şi dau pe câmpuri ghes Să strângă-n coş brânduşe ce-a mame-ar semăna Şi-s colorate-n vânăt la fel ca pleoapa ta Care se zbate-amarnic în vânt fiindcă e toamnă C-un cântec lin ciurdarul cireada o îndeamnă Iar vacile dau muget şi lasă părăsită Păşunea unde toamna-i malefic înflorită

Marie Fetiţă dănţuiai aci Bunică iar dansa-vei poate Este maclota ce porni Răsună clopotele toate Deci când vei reveni Marie

Mai

Noapte renană

Mascaţii trec silenţios Iar muzica din depărtare Parcă născu în cer sfios Te-aş adora dar nu prea tare Bolesc de tine delicios

O zi de mai şi Rinul şi bărcile pe valuri Priveau cutare dame din pisc acel ţinut Şi tu aşa frumoasă dar barca a trecut Cine- a făcut să plângă deci sălciile pe maluri?

Mi s-a umplut paharul c-un vin precum o flamă Să ascultăm luntraşul ce melancolic îi Cântând de şapte ştime a căror verde coamă E toarsă în cosiţe şi-ajunge la călcâi

Prin nea vin oi cu mare chiu Fulgi de argint şi fulgi de lână Soldaţii tot în marş o ţiu S-a dus fărâmă cu fărâmă Inima mea şi nu mai ştiu

Se închegau departe livezile în floare Petalele căzute de prin cireşi arar Ca unghiile iubitei de altădată par Sunt ploape de femeie petalele de floare

Cântaţi cântaţi mai tare încingeţi nişte ronde Să n-aud lopătarul cum cântă răguşit Şi-aduce-ţi-mi aproape acele ştime blonde Privire imobilă păr lung şi împletit

Pe drum pe lângă fluviu se duc cu pasul rar Un câine o maimuţă menajerii gitane Şi trag asinii leneş căsuţele-vagoane În vreme ce se pierde prin viile renane Un fluier ce îngână un cântec militar

În noaptea asta Rinul se-mbată pe muţeşte Din noapte cade aur pe ape tremurând Iar lopătarul cântă de parcă prohodeşte Al ştimelor păr verde şi-al verilor descânt Spărgându-se paharul din mână-mi hohoteşte

Pe ruine a pus maiul podoaba-i cilibie E iederă e viţă sunt ramuri de mălin Dar vîntul care-ncepe să bată dinspre Rin Se năpusteşte-n sălcii şi-n viţele de vie 34

Unde-i cosiţa ta zblobie O mare care vălurea Unde-i cosiţa ta zglobie Precum o frunză mâna ta Dă semn de iarnă timpurie Pe lângă Sena trec aşa Sub braţ cu-o carte mai ciudată Iar fluviul ştie jalea mea El ce nu seacă niciodată Când oare luna s-o găta

35

Poesis interna\ional


iunie 2011

olvido García valdés

Olvido García Valdés (n. 1950, Asturias) este licenţiată în Filologie Romanică la Universitatea din Oviedo şi în Filosofie la Universitatea din Valladolid. Profesoară de limba şi literatura spaniolă, apoi directoare a Institutului Cervantes din Toulouse. A debutat cu volumul El tercer jardín (A treia grădină, 1986), căreia i-au urmat numeroase alte volume de poezie şi eseuri, printre care Ella, los pájaros (Ea, păsările), 1994> Caza nocturna (Vânare nocturnă), 1997> La poesía, ese cuerpo extraño (Poezia, acest corp străin), antologie, 2005. A primit Premiul Naţional de Poezie în 2007 pentru volumul Y todos estábamos vivos. A tradus în spaniolă poezie de Pier Paolo Pasolini, Anna Ahmatova şi Marina Ţvetaeva.

36

Poesia

Poesis interna\ional

Escribir El Miedo Es Escribir

Să scrii despre teamă înseamnă să scrii

Escribir el miedo es escribir despacio, con letra pequeña y líneas separadas, describir lo próximo, los humores, la próxima inocencia de lo vivo, las familiares dependencias carnosas, la piel sonrosada, sanguínea, las venas, venillas, capilares.

Să scrii despre teamă înseamnă să scrii încet, cu literă mică şi pe rânduri separate, să descrii apropiatul, stările, inocenţa imediată a viului, cunoscutele dependenţe cărnoase, pielea trandafirie, rumenă, venele, vinişoarele, capilarele.

Nadaba Por El Agua Transparente

~nota în apa transparentă

Nadaba por el agua transparente en el hondo, y pescaba gozoso con un pequeño arpón peces brillantes, amigos, moteados. Aquella agua tan densa, nadar como un gran pez> vosotros, dijo, me esperabais en casa. Pensé entonces en Klee en la dorada. Ahora leo< estas roto y tus sueños se cuelan en tu vida, esa sensación de realidad es muy fuerte> estas pastillas te ayudarán. Dorado pez, dorada de los abismos, destellos en lo hondo. Un sueño subterráneo nos recorre, nos reune, nacemos y morirnos, mas se repite el sueño y queda el pez, Su densidad, la transparencia.

Înota în apa transparentă în adâncuri, şi pescuia bucuros cu un mic harpon peşti strălucitori, amigos, pestriţi. Să înoţi ca un mare peşte în acea apa atât de densă> voi, a spus, mă aşteptaţi acasă. Mă gândi atunci la Klee, la peștele auriu. Acum citesc< eşti frânt, iar visele tale se strecoară în viaţa ta, senzaţia aceea de realitate este foarte intensă> aceste pastile îţi vor fi de ajutor. Aurit peşte, aurit al abiselor, licărind în adânc. Un vis tainic ne străbate, ne adună, ne naştem şi vom muri, mai departe se repetă visul şi rămâne peştele, densitatea sa, transparenţa.

Cuando Voy A Trabajar Es De Noche

Când încep să lucrez se întunecă

Cuando voy a trabajar es de noche, después amanece poco a poco, hace mucho frío aún. A menudo en el cine me parece oír lluvia azotando el tejado, como si no hubiese lugar donde guarecerse. Hoy alguien en un sueño dijo< ten, en esta garrafa hay agua limpia, por si toma moho la del corazón.

Când încep să lucrez se întunecă apoi se luminează încet, încet, e foarte frig încă. Adesea, la cinema îmi pare că aud ploaia lovind acoperişul, de parcă n-ar fi găsit loc să se adăpostească. Astăzi, cineva a spus într-un vis< ţine, în această carafă este apă limpede, în caz că prinde mucegai cea a inimii.

37


Poesis interna\ional

Poezie

iunie 2011

iunie 2011

Poesia

Poesis interna\ional

El Mundo Ya No Habla

Lumea a încetat să vorbească

Poema Recordar Este Sábado

Să-ți amintești această sâmbătă

El mundo ya no habla. Como pueblos de abandonadas minas, la memoria> como chabolas próximas a cercas. Forman red los olivos y circula el tractor entre ellos. Hace falta dulzura para ser. ¿Se desatan los nudos? Todo es ahora plano, tiene blandos los ojos y manchas en la piel. Hay muertos diminutos, una escala de ángeles que alertan al durmiente, y el pozo, las arcadas, los jazmines. Duele de no sentir.

Lumea a încetat să vorbească. Precum satele minelor abandonate, memoria> precum cocioabele apropiate de garduri. Formează o țesătură măslinie, iar printre ei trece tractorul. Lipseşte blândeţea pentru a exista. Se dezleagă nodurile? Totul e acum neted, are blânzi ochi şi urme pe piele. Sunt morţi micuţi, o scară de îngeri ce-l avertizează pe cel ce doarme, şi fântâna, arcadele, iasomiile. Doare când nu simţi.

El alma es por la muerte y de la muerte, pequeño ser que oficia desde la imprecación. La parca del pasado lo advertía< cuerpo, aquí comienza otro ciclo, eres tú y eres nada.

Sufletul este pentru moarte şi al morţii, mica fiinţă ce slujeşte dinspre blestem. Parca trecutului l-a avertizat< corpul, aici începe o altă rânduială, eşti tu şi eşti nimic.

Recordar este sábado< las tumbas excavadas en la roca, en semicírculos, mirando hacia el este, y la puerta de la muralla abierta a campos roturados, al silencio y la luz del oeste. Necesito los ojos de los lobos para ver. O el amor y su contacto extremo, ese filo, una intimidad sólo formulable con distancia, con una despiedad cargada de cuidado. Así, aquella nota, reconocer en ella la costumbre antropófaga, un hombre come una mujer, reconocer también la carne en carne viva, los ojos y su atención extrema, el tiempo y lo que ocurrió. Alguien lo dijo de otro modo< creí que éramos infelices muchas veces> ahora la miseria parece que era sólo un aspecto de nuestra felicidad. La dicha no eleva sino cae como una lluvia mansa. Recordar aquel sábado en febrero tan semejante a éste de noviembre. Cerrar los ojos. Fatigarse subiendo, tú sin voz, con un cuaderno en el que anotas lo que quieres decir. La no materialidad de las palabras nos da calor y extrañeza, mano que aprieta el hombro, aliento cálido sobre el jersey. Para el resecamiento un aljibe de agua, los ojos de los lobos para ver. El contexto es todo, transparente aire frío. Aproximadamente así< campesinos del Tíbet sentados en el suelo, en semicírculos, aprendiendo a leer al final del invierno, cuando el trabajo es poco, se trata de una foto reciente, están muy abrigados> o una paliza de una violencia extrema a un muchacho, y que el tiempo pase, que cure, como una foto antigua. Tres mariposas, a la luz de la lámpara, han venido al cristal.

Să-ți amintești această sâmbătă< mormintele în semicerc, săpate în stâncă, îndreptate spre răsărit, și poarta cetății deschisă spre câmpurile arate, spre liniște și spre lumina asfințitului. Am nevoie de ochii lupului să văd. Sau dragostea și legătura sa îndepărtată, acest tăiș, o intimitate exprimată doar cu răceală, fără evlavie, împovărată de grijă. Astfel, acea însemnare, să recunoști în ea obișnuința antropofagă, un bărbat precum o femeie, să recunoști și carnea în carne vie, ochii și atenția lor ascuțită, timpul și tot ce s-a întâmplat. Alcineva a spus altfel< credeam deseori că suntem nefericiți> acum suferința ne pare că era doar un aspect al fericirii noastre. Fericirea nu înalță, ci cade precum o ploaie blândă. Să-ți amintești acea sâmbătă din februarie atât de asemănătoare acesteia din noiembrie. Să închizi ochii. Să obosești urcând, tu lipsit de voce, cu un caiet în care să notezi ceea ce vrei să spui. Acea nematerialitate a cuvintelor ne aduce căldură și stranietate, mână ce apasă omul, respirație caldă peste pulover. Pentru secetă, o cisternă de apă. Ochii lupului pentru a vedea. Contextul este totul, aerul rece transparent. Aproape așa< țăranii din Tibet șezând pe pământ, în semicerc, învățând să citească când se sfârșește iarna, când munca este mai puțină, e vorba despre o fotografie recentă, erau bine înveliți> sau bătaia de o violență tulburătoare a unui băiat, și faptul că timpul trece, vindecă, precum o fotografie veche. Trei fluturi, la lumina unei lămpi, s-au apropiat de cristal.

Afectos de la memoria, húmedo verde limón, azuladas hortensias. Y la oscura figura< la mano de los anillos y la mano quemada son ya la misma mano, arenques con su luz. ¿Cómo arraiga el olivo? Quieto fulgor, mira la arena negra.

Simpatii ale memoriei, rece şi umeda lămâie verde, albăstriile hortensii. Şi întunecata siluetă< mâna ce-a purtat inele şi mâna arsă sunt deja aceeaşi mână, scrumbii cu sclipirea lor. Cum prinde rădăcini măslinul? Splendoare nemişcată, priveşte nisipul negru.

Poema La Voz, La De Esta Niña

Vocea aceasta a fetiţei

La voz, la de esta niña que canta sola ahí, la del muchacho que por la noche da gritos y repite obsesivo hijo de puta, las voces de los niños que juegan> intransitiva voz, exenta en el mundo, cuerpos autómatas que a diario veo y que no veo, chillidos veloces de vencejos en el anochece

Vocea aceasta a fetiţei ce cântă singură aici, cea a băiatului ce ţipă în noapte şi repetă obsesiv fiu de cățea, vocile copiilor ce se joacă> vocea intransitivă, absolvită în lume, corpuri robotizate pe care zilnic le văd şi pe care nu le văd, strigăte grăbite ale rândunicilor la căderea nopţii.

Otro País, Otro Paisaje...

Altă țară, alt peisaj

Otro país, otro paisaje, otra ciudad. Un lugar desconocido y un cuerpo desconocido, tu propio cuerpo, extraño camino que conduce directamente al miedo. El cuerpo como otro, y otro paisaje, otra ciudad> atardecer ante las piedras más dulcemente hermosas que has visto, piedras de miel como luz.

Altă țară, alt peisaj, alt oraș. Un loc necunoscut și un corp necunoscut, propriul tău corp, straniu drum ce duce direct în frică. Corpul ca un altul, și alt peisaj, alt oraș> apus de soare pe pietrele cele mai frumoase vederii, pietre luminoase ca de miere. 38

Traducere din limba spaniol[ de Gabriela Toma

39


CroniC{

Poesis interna\ional

iunie 2011

Capătul lumii, sufletul

V

olumul Amintiri pentru tatăl meu (Vinea, 2010), semnat de Radu Vancu, este, dincolo de toate, o carte tulburătoare. Părţi din volum sunt reluări ale unor texte publicate în volumele Biographia Litteraria şi Monstrul fericit, acestea fiind reunite şi completate cu un număr consistent de poeme noi (aproape jumătate din volum), până la o imagine rotundă asupra unei întâmplări tragice şi a unui chip tragic, în raza cărora se desfăşoară viaţa şi rostirea poetului. Nu este deloc uşor să comentezi un asemenea „ritual de plângere”. Textul iese din viaţă ca unghia din carne, şi trebuie urmat îndeaproape, ghicindu-i răsuflarea. În motto-ul la carte, găsim un filon, aş spune, iconic, al acestui eflux poetic< „Mortul putrezeşte, moartea lui nu prinde nici măcar mucegai. Ea e pururi cu tine, în tine, lucrează neîncetat, ca rugăciunea celui bun şi zbaterea celui rău, încât ajunge să ţi se pară că-i acolo încă dinainte ca cel drag să moară şi va fi acolo până la sfârşit, când vei ajunge şi tu la articolul acela. Şi când, poate, moartea celui drag în sfârşit va muri” (p. 5). Faptele sunt prezentate, cum e şi firesc, la modul simplu, direct, o dată cu efectul de implozie, cu reacţia în faţa neverosimilului şi ireparabilului< „Când s-a spânzurat, până au venit ăia de la SMURD/ i-am făcut respiraţie artificială – ultimul aer ieşea din plămâni gâfâit/ şi viaţa plutea în jur şi moartea plutea în jur şi cumva absurd/ am gândit că mai respiră, îmi venea să zburd/ şi aerul lui era aerul meu şi eu n-am murit încă, şi surd/ am auzit paramedicii zicând< e mort” (Adevăratele

Florin Caragiu

amintiri). Din acel moment, se confesează filial autorul, „a început pe bune lupta mea, cum stam (ca şi acum) lângă leşul cald,/ cu gura plină de sufletul tău coborând în mine, prea fierbinte ca să-l pot înghiţi” (Viaţa săpunarului Cornel Vancu, povestită lui însuşi de fiul său Radu). Confruntarea ce emerge din momentul traumatic preschimbă un întreg orizont de sensibilitate înţelegătoare. Şi, în primul rând, se răstoarnă perspectiva asupra timpului< „Lumea prea fragedă – ca o corcoduşă timpurie, cu sâmburele de o moale amăreală verde – / pentru dinţii de lapte ai sufletului molfăind-o în van, ochii aproape orbi ai minţii,/ mijiţi precum ai căţeilor nou-născuţi, neînvăţaţi cu lumina viscolind în pleoape/ nedesluşiri fluide de personaje, urechea surdă până târziu în adolescenţă a inimii –/ se poate iubi când încă nu eşti? (…) nul cunoşti pe bărbatul mai tânăr deja decât unii dintre prietenii mei,/ mai tânăr cu fiecare an cu care eu mă fac mai bătrân şi căruia-i spun în textele astea tată” (Părinţi şi copii). Asta pentru că limita, pentru devenire, ţine incipient de orizontul neîntâmplat (urmărit inductiv), dar, sub presiunea tragediei, omul ajunge să locuiască în limită, să se descopere pe 40

sine ca limită, dinspre care regândeşte, proiectiv, atât timpul real, cât şi pe cel textual, ultimul fiind resimţit dureros, ca o retină desprinsă< „Vei spune – asta nu e viaţă, ce scrii tu aici nu sunt decât vreascuri/ în care ochiul tău disperat de singurătăţi vrea să vadă formele vuitoare ale frunzişului care au fost. (…) vorbele astea ale mele, în loc să fie apă vie/ sunt o baltă puturoasă, pe care eventualele înţelesuri se întind ca mătasea-broaştei, / verde-răcănel, şi (...) oricât ar bea din dejecţia asta nici sufletul meu, nici al tău/ n-or să se trezească la viaţa adevărată, n-or să fie curcubee bând apă vie/ din fântâna de la capătul lumii. Deşi sufletul meu e capătul lumii” (Basmul pe care mi l-aş spune mie). Din acest capăt al lumii care este poetul şi în care se simte aruncat o dată cu timpul mort, însă nu mai puţin supus fermentării spirituale, amintirile se întrepătrund cu viitorul, până la al focaliza, ca sub o lupă< „amintirile îşi fermentează timpul mort în mine ca într-o narcisică bute/ până când din inconsistenţa lor strivitoare susură un alcool/ din a cărui beţie nu mă pot trezi, lunecând neîncetat între rai şi şeol. (…) Amintirile sunt despre viitor” (Geneza metaforei şi sensul amintirilor). Memoria reţine punctele pâlpâitoare ale unei traiectorii frânte< „Sufletele noastre căscau ochi rotunzi şi cuminţi, ascultau şi băteau uimite din pălmuţe, / în aerul tulbure se făceau bulboane de limpezime şi vedeam prin ele lumea” (Îţi mai aduci aminte?)> „Ea e iarba, cum zice poetul, şi acoperă totul, Waterlooul, Austerlitzul şi pe tine, / luptă dintre cele mai teribile ale sufletului meu încă ostenit şi cu coapsa

iunie 2011

fărmată (...) Noi eram iarba, noi ne aşterneam ca o iarbă animală, iubitoare şi chicotindă/ peste trupul tău, când veneai acasă beat, te întindeai pe covorul rugos/ şi ziceai< hai, puia ticu, iubiţi-l pe tata” (O, tată...). Aceste flăcări fragile aruncă umbre peste neliniştea de a fi, şi peste aprehensiunea de a fi trăit de ceea ce ucide< „sunt eu oare cu adevărat/ aici, cu Camelia lângă mine, zdreliţi din ce în ce de rafalele solide/ ca piatra, întrebându-mă cine ne trăieşte pe noi şi iarba cine-o trăieşte, ce ne trăieşte aşa de diferit? (…) Ce ne trăieşte ne ucide” (O, tată...). Ca încetinite, lucrurile se desfăşoară sub presiunea unei continue, polare şi polarizante, „prezenţe în absenţă”, ce impregnează limfatic atmosfera< „din venele deschise ale aerului curgea moartea ca un sânge alb şi lăptos” (Alte amintiri)> „erai acolo,/ sprijinit cu spatele de caloriferul de tablă subţire şi cu aragazul în stânga, / aproape tot timpul, încât îmi părea, când lipseai, că aerul a luat forma corpului tău/ şi absenţa ta îi ştirbea oarecum plinătatea” (Singurătăţi de lectură). Ca aruncat în neant, gândul se întinde instinctiv spre origini imemoriale, însă, nevindecat, se loveşte în vis de spectrul coşmarescului, în ţesătură intertextuală< „Se face că luna se încheagă în jurul nostru ca apa în jurul picioarelor de porc/ şi că în răcitura asta e bine. Şi de la un timp începe să existe timpul, pământul se separă de ceruri şi apele de pământ şi după aceea/ pururi tânăr, înfăşurat în halatul găurit ca într-o manta, ieşi din camera mică. (…) Aragazul arde, aerul tremură îngroşat, noi ne bem sufletele” (Vis cu tine). Sunt rememorate cu o conştiinţă acută clipe de erupţie a traumei, acte ratate, gesturi declanşatoare de fracturi sufleteşti< „geme cât vrei din minte, / nu o să poţi să nu răneşti pe cei pe care-i iubeşti. (...) eram la Nelu Popa, fiică-ta şi soră-mea Ramo a sunat la uşă, / plângând, spunând că o baţi pe mami (niciodată/ nu o bătuseşi), şi nici nu ştiu cum am ajuns acasă, în camera mare, / unde răsturnaseşi masa şi voiai să ajungi să te arunci de pe balcon, şi o katiuşă/ de ură şi iubire mi-a mitraliat fiinţa, şi te-am lovit o dată/ cu sete, deşi tu n-o loviseşi. Azi mă simt ca tine, şi doare” (Dejecţii). Cărţile pot provoca, pentru autor, o beţie similară cu a alcoolului, întreţesând realitatea, carnea, în vorbe. Felul în care un autor ca Zévaco, su-

CroniC{ veran peste text, poate „salva” un personaj precum Pardaillan-fiul, ca „să iasă basma curată”, în faţa infailibilului Saêtta, „maestrul absolut al scrimei” nu îşi poate găsi, însă, transpunere în naraţiunea vieţii tatălui, spre a para lovitura morţii, încât textul apare „gata povestit”, răscolind „doar ţărâna morţii din trupurile noastre triste” (Εco la saêtta). Mai mult, figura tatălui apare a avea libertatea de a para încercarea de a se schimba, fie şi numai textual, în acest „roman analitic în versuri”, destinul său tragic. „Lumea nouă” este „lumea care a început cândva/ între unşpe fără cinci şi unşpe şi cinci, în dimineaţa de noiembrie, cu strigătul tău mic/ anunţând separarea definitivă a vertebrelor”, lumea în care „oameni pricepuţi (...) au tras pământul deasupra ca o cortină” (Lumea nouă). Este lumea vegheată de „uleiul/ în care carnea noastră o să ardă nestins”, în care străluceşte dorinţa de a vedea „fiinţa mea şi a lui Cami/ reflectată, altfel decât în ghicitură, într-o oglindă mică şi clară” (Oglinzi). Este o lume, totodată, care aruncă omul în părăsire, în care „sentimentele se prăbuşesc lent ca regimurile comuniste/ în Europa de Est” şi urmează „postcomunismul inimii,/ vinovăţia comună care oferă compensate toate” (Elegia codului PIN). Cu sentimentul că „dacă tata ar fi fost un om al muncii în ultimii ani, ca mine” şi „i-ar fi intrat, ca mie, banii pe card, ar fi trăit şi azi”, poetul retrăieşte trama întâmplării în gesturi cu ecouri similare< „când verific cardul, moare în mine un Soljenâţin” (idem). „Cea mai bună dintre lumi” este cea în care tata „s-a omorât când aveai 19 ani/ & în care mama-i suspectă de cancer la sân” (Viaţa de proximitate. Dimineaţa) – acest lucru zguduie conştiinţa autorului. „Să plantezi un pom,/ să faci un copil, să ai revelaţia” (32) – au fost „bifate”, însă efemeritatea vieţii pământeşti, angoasa suferinţei, chemarea ţărânei strâmtorează conştiinţa. Imaginea evagriană a monahului care şi-a muiat rasa în zemurile cadavrului femeii care-i bântuia asceza, spre a-şi aduce aminte de zădărnicia atracţiilor ispitei, este reluată în contextul în care poetul încearcă să înfrunte amintirea chinuitoare, înmuindu-şi „creierul ca pe o cârpă în zemurile cadavrului” şi strigând, cu privirea la „zoaiele fantasmei”< „Iată ce suntem!” (Tratatul practic). 41

Poesis interna\ional

Imaginea tatălui este chiar glonţul oprit lângă inimă, în jurul căruia rana se închide şi pe care poetul are să-l poarte toată viaţa (7). Ea bântuie ca un spectru< „Au trecut treişpe ani şi tot mai apari, ca scheletul ăla gigantic/ al lui Lynch, să spui< «Se întâmplă iar». Inima se face atunci/ ca o pungă se sânge închegat, dar eu ştiu că nu se întâmplă iar,/ nu te lasă inima să te aduni de printre rădăcini şi râme/ şi să intri iar dimineaţa de 1 noiembrie 1997,/ să se facă iar unşpe fără cinci şi Ramo să mă trezească// speriată că te-ai încuiat în cameră, să bat în uşă/ şi să o împing cu umărul până cedează, să te găsesc legând sfoara/ de rafie de ţeava subţire a caloriferului, cu scăunelul deja pregătit,/ să simt punga de sânge strângându-se violent, să te iau cu binişorul,/ să te pun în pat, să te învelesc, ce naiba, eşti tată de cinci copii,/ da, să zici, ca trezit dintr-un vis, da, mă culc acum, bine, vorbim/ când te trezeşti, la unşpe şi cinci să te găsească Doru/ atârnând de sfoară, cu un zâmbet poznaş pe faţă” (Twin peaks). Însă Radu Vancu pune înaintea acestei imagini strălucind în creier „ca mărgăritarul în râtul porcului”, ca o singură posibilă contrapondere, dragostea filială necondiţionată, încrederea în puterea divină transformatoare şi atotmilostivă, ce-şi află sălaş în inimă< „Inima-i încă rece, un cărbune abia aşteptând temperaturile/ şi presiunile care-l vor face diamant. În curând/ numai petale şi diamant, vom pune cu adevărat Istoria la lucru” (Lumea veche). Fiul poartă, de aici încolo, „crucea” tatălui, înscrisă în speranţa unei „renaşteri a tatălui prin fiu”, care trasează corespondenţe de consistenţă organică< „Port barbă, peste inimă mi-a crescut păr// des ca iarba de pe mormântul tău” (Sfoara de rafie) şi se detaşează, rescrisă cu ingenuitate, în priveliştea învierii< „Dacă ar fi să se întâmple azi, cum ziceam,/ dacă ar sări lespezile de pe morminte/ şi aţi ţâşni voi, morţii, toţi deodată,/ ca popcornul pocnind afară din cratiţă,/ cu carne albă şi pufoasă pe oasele înnegrite// ca bobul de porumb prăjit, şi aţi veni fiecare/ să vă căutaţi viii, nu m-ai recunoaşte./ Dar asta n-are importanţă – nici pruncul nu-şi recunoaşte/ de la naştere părintele. O să te iau de mână/ şi o să fii pruncul născut de mine în lumea veşnic pufoasă/ în care totu-i alb ca sfoara de rafie nefolosită” (Sfoara de rafie).


CroniC{

Poesis interna\ional

iunie 2011

Paradoxul Penelopei

Z

ona feminităţii cu apele ei instabile, dar niciodată haotice sau ameninţătoare, micile expansiuni şi retrageri, fluxuri şi refluxuri... acestea sunt ţinuturile sudului, porţiunile unei subiectivităţii domolite, dar în permanentă derivă, surprinsă într-o expresie soft şi derulată au ralenti, după model cinematic. Peste tot dai de discreţia şi de instabilitatea curgătoare ale apei sau ale nisipului ca substanţe poetice predilecte, cu dualismul lor inevitabil< pe de o parte, fluidizează atingerea, împiedică imobilismul posesiei, dar pe de alta, prezintă riscul imposibilităţii de închegare, de articulare a discursului poetic. Ai impresia că poemele se scurg printre degete din plăcerea pură a contemplării imaginii de sine, care subscrie la scenariul repetitiv al unei evadări şi regăsiri iluzorii în altul. O iubire evanescentă, mai mult fantasmă decât realitate, iniţiază o expansiune reversibilă contra timpului ireversibil, dar într-un fel mereu şovăitor, ceea ce introduce subtil ipostaza regresivă a Penelopei, a revenirii în punctul incipit al trăirii. Se alunecă încontinuu, se glisează chiar şi pe iarbă, însă euforia nu e deplină din cauza inevitabilelor reziduuri autobiografice,

teodora Coman ocultate de un metaforism thanatic. Fie că e vorba de buşteni, ochi uscaţi, stinghii, trupuri plutitoare ca fragmente identitare, bucăţi de gheaţă, ghirlandele unor iubiri de demult, vaporul de lemn care poartă morţi sau particulele dintro veche clepsidră, ele nu pot fi separate de valul cu care fiinţa se inundă controlat, aşa că sunt integrate în dimensiunea pur decorativă a feminităţii< „mă împodobesc cu resturi fărâmiţate. sunt mulţumită./ am un perete capitonat/ cu crengi. acum păsările pot veni oricând”. Totul pluteşte într-un soi de indeterminare din teama de a nu se pierde nimic din trăire în momentul revenirii în real, a cărui rezistenţă este probată după modelul clepsidrei, al întoarcerii cu susul în jos şi invers. Prin imaginea obsesivă a curgerii, eul proiectează, la nivelul trăirii, senzaţia de eliberare sub forma recuperării unor porţiuni din propriul spaţiu psihic< „este doar o zi în care merg din nou/ şi străzile încep să crească din mine./ trec pe lângă ceilalţi cu ochii închişi/ până la următoarele drumuri/ şi totul se opreşte.// ca un vis în care ne ţinem de mâini şi ele devin tot mai mari,/ ne însoţesc peste tot, aproape libere./ ca nişte copaci care sparg aco42

perişul şi se mută deasupra noastră. (...)”. Gradul de senzitivitate este verificat de fiecare dată întocmai ca o fiinţă care a experimentat un coşmar nemărturisit, prin efectul palpabil al lipirii sau al îmbibării< „adorm cu ochii îndreptaţi spre ferestre. din când în când pe ele se prelinge apa. o simt de jur împrejur. nu pot să deschid ochii. ştiu că se adună. mai e puţin pînă va începe să inunde camera. cearşafurile de pe mine se umezesc. pielea bălteşte în ele ore în şir. apoi, ţesăturile se umflă. un muşchi verde direct din pânze. se târăşte pe piele. mă înfăşoară. îmi forţează mâinile să se apropie de pervaz. atunci ele devin rigide. cu palme lipite de osatură, apa se scurge printre degete. muşchiul continuă să crească până la fereste, se agaţă de perdele şi de acolo porneşte cu tot cu mâini spre tavan.” Rostirea confesivă se fluidizează la maximum prin meandrele descriptive, bune conducătoare ale ezitării prelungite. Faţă de primul volum, Într-un pat sub cearşaful alb (Editura Vinea, 2005), pare că s-a trecut în extrema cealaltă< dacă atunci cuvintele se dispuneau mimotic, intermediat, opunând rezistenţă la decriptarea sensurilor, acum domină un regim al lejerităţii> spaţiul poeziilor

iunie 2011

s-a aerisit foarte mult, imaginea se focalizează pe câteva nuclee recurente precum fereastra, tavanul, peştii, cuiburile de păsări, lemnul cu proprietăţile lui multiple, de la cele plutitoare la cele lichefiante sub acţiunea unui presimţit mucegai... totul într-o dinamică aproape suprarealistă în care contururile se pierd, lucrurile se întorc pe dos fără emaciere, tavanul e o fereastră numai bună de scormonit, solidul şi lichidul se relativizează iar carnea îşi freamătă lanurile sub priapismul ideal al dorinţei< „când trupurile se apropie repede şi încep să semene/ suntem gata să ne vorbim./ ne întoarcem corpurile pe dos/ ne ţinem puţin respiraţia/ şi tălpile se desprind//suntem la fel de goi. o apă curge peste noi/ peste alte cărnuri./ şi e doar o vară,/ un asfalt care se adânceşte în alt asfalt,/ o căldură care îmi înnădeşte degetele în păr,/ aproape ca o amânare a tuturor verilor”. Poezia nu este spectaculoasă la nivelul expresiei sau al viziunii pentru că pe poetă pare să o intereseze, în primul rând, dinamica discontinuă a propriei trăiri, redescoperită prin încheierea unui pact de neagresiune cu sine, chiar dacă asta implică riscul cantonării în formula poemului de atmosferă, cu o miză mai mult vizual-cinematică decât revelatorie. Eul îşi dispută spaţialitatea> prin urmare, el e şi „caii sălbatici”, şi „albia” de unde se poate inaugura sau reîncepe, dar parcă mult mai mult se preferă ca urmă lăsată fie sub forma mucegaiului, a stratului verde de muşchi sau a ierbii, fie sub cea a adânciturilor sau a cutelor proaspete lăsate direct pe aluatul cărnii. Da, o schimbare radicală de viziune a intervenit aici faţă de primul volum, în care cearşaful păstra semnele încleştării, ale unui eu încarcerat sub imaginea altui eu, cel al Fridei Kahlo, aşadar era un mediator între două tipuri de receptare a lumii, una poetică, cealaltă picturală... Imaginea a ieşit complet de sub iconografia împrumutată, încriptată a pictoriţei mexicane pentru a se putea recupera din autenticitatea trăirii< „lucrurile frumoase au înfăţişarea/ animalelor ce se împerechează în haite.” Aşadar, în Ţinuturi, mişcările sunt mai libere, s-au debarasat de corsetul incomod al referinţelor extraliterare şi se înscriu în această dialectică, mai mult vizuală, a intimităţii feminine, sprinţară şi vulnerabilă, protectoare şi protejată, în acelaşi timp, ca într-o bandă a lui Moebius, în care sensibilitatea (atribut al sufletului) şi senzitivitatea (atribut

CroniC{

Poesis interna\ional

Andra Rotaru al trupului) se substituie la nesfârşit. De altfel, autoarea strecoară mai multe indicii care fac trimitere la schimbarea de optică, la intenţia de a înlătura orice fel de filtru la nivelul receptării< pielea însăşi, ca strat organic indispensabil, fie cade sau curge în blânde exuvii, fie se întoarce pe dos, ca o mănuşă, pentru a exhiba, fără echivoc, interioritatea< “(...) ai ochii/ blânzi, o piele întoarsă de cal.”> “au rămas nişte urme răspândite pe întinderi de gheaţă. urcă şi coboară, se rotesc. pieile noastre au trecut de prea multe ori unele pe lângă altele. – în noi încă se zbat dimineţile – . încercăm să ne ţinem unul de altul, împreunaţi, încă puţin.” Efectul obţinut este exact invers< pielea se substituie cearşafului însuşi prin uşurinţa desprinderii iar „cearşafurile” realului se mulează, protector, pe fragilitatea eului feminin. Nimic nu este definitiv, totul se amână, totul este pretextul unei reveniri, al unei repetabilităţi care are grijă să nu epuizeze nimic dintr-o dată, ci să valorifice tăcerea şi absenţa mai degrabă decât surpriza. În această nostalgie a incipitului, era firesc să se insinueze discret ipostaza Penelopei care-şi desface premeditat fiecare gest, dar nu sub forma narativă, consacrată a ţesăturii, ci sub cea a unei implozii vizuale< “mă întrebi ce am vrut să spun. după fiecare întâlnire/ rămâne şi mai mult nespus, ca o casă/ pe care îmi imaginez că o 43

arunc cu ochii în aer, / apoi trebuie să plec./ şi chiar dacă te opreşti lângă mine, să mă înveţi/ că pentru noi există doar amânări, că nu o să dispară nimic, niciodată,/ nu înaintez.” Această Penelopă are alt atu< iluzia optică. Ea savurează manipulările vizuale ale propriului spaţiu interior iar destrămarea este, de fapt, o derulare înapoi a imaginii. Textele contribuie la recompunerea sau reasamblarea proiecţiei de sine într-un mod paradoxal< referentul central, Penelopa, trişează, fuge din cadru. Ne momeşte cu anumite detalii pentru a ne distrage atenţia de la propria ei inconsistenţă. Probabil că acest lucru se explică prin teama femeii de stagnare, de ipostaza mult prea statică a aşteptării fidele, aşa că dispare temporar din dorinţa nemărturisită de a se redescoperi ca noutate< “lucrurile frumoase trebuie să rămână doar frumoase. o primăvară nesfârşită ar fi monstruoasă. mai bine vorbeşti despre o casă cu ape decât să fii acolo.” Numai că Penelopa nu a avut niciodată verva inventivă a soţului ei, aşa că preferă, în ultimă instanţă, ambiguizarea< nici nu schimbă ceva în trucul previzibil al destrămării, nici nu îi pune cu totul capăt. Deşi se simte ca o formă insinuantă de autonegare, trişarea nu are, totuşi, forţa de a se impune ca opţiune suficient de clară în faţa ezitării. Cred că mai multă ironie i-ar fi permis Penelopei să îşi învingă această vulnerabilitate.


iunie 2011

Kukorelly endre

Kukorelly Endre (Budapest, 1951. április 26.) József Attila-díjas magyar író, költő, újságíró, kritikus. Az Eötvös Loránd Tudományegyetem  Bölcsészettudományi Karán szerzett bölcsészdiplomát 1981-ben. A  rendszerváltás  után a  Magyar Napló rovatvezetője volt, emellett a Magyar Lettre Internationale munkatársa. 1991 és 1994 között a  Magyar Narancs című közéleti hetilap szerkesztője, majd főmunkatársa volt.1999-ben a Szépírók Társasága elnökévé választották Tisztségét 2003. március 6-áig viselte, ezt követően 2006ig a társaság alelnöke volt. A Magyar PEN Club tagja. 2010-től parlamenti képviselő és a Kalligram rovatvezetője. Számos magyar és nemzetközi irodalmi ösztöndíjban részesült. 19 kötete jelent meg, versek, próza, esszék. Több nyelvre fordították.  Kukorelly Endre (n. Budapesta, 26 aprilie 1951). Poet, prozator, critic literar. Absolvent al Facultăţii de Litere a Universităţii Eötvös Loránd. A fost redactor la mai multe reviste din Ungaria, printre care la Magyar Napló şi Lettre International. În 1999 a fost ales preşedintele Asociaţiei Literaţilor. Este membru al PEN Club-ului maghiar. Încep]nd cu anul 2010 este deputat în Parlamentul ungar şi redactor la revista Kalligram. A obţinut mai multe premii şi diplome printre care premiul József Attila. A publicat 19 volume de poezie, proză şi eseu. A fost tradus în mai multe limbi. 44

Poezie

Poesis interna\ional

Hallgat szépen ül

Ascultă stă frumos

Huszonöt vagy harminc vagy 35 nem fizető néző néznek hallgat ül leveszi a kabátját nem veszi le a kabátját az első két sor üres a harmadikban egy.

Douăzeci şi cinci sau treizeci sau 35 iau parte partea moca ascultă stă îşi dă jos geaca nu-şi dă jos geaca primele două rânduri goale în al treilea stă o.

Nő magában leghátul nagykabátban egy másik látszik rajta hogy csak betévedt melegedni vagy van pogácsa de nincs pogácsa ez nem olyan rendezvény hanem költői.

Femeie singură în spate de tot cu geacă groasă alta evident că a intrat doar să se încălzească sau sunt ronţănele ba nu sunt ronţănele ăsta nu este un eveniment din acela e seară.

Est huszonegynéhányan mindig mindenhol összejönnek valahonnan tudják kitudódik ki van írva bár én nem látom hová pedig van.

Poetică douăzecişiceva se adună mereu oriunde au aflat de undeva se află este afişat deşi nu văd unde dar este.

Plakát készült plakát is lesz honorárium és van aki bevezeti a költőt világítás is van nem túl erős kivilágítás meleg van fűtést biztosítottak még mikrofont.

Afiş s-a făcut şi afiş şi o să fie şi onorariu şi este cineva care prezintă poetul este şi lumină nu prea puternică şi caldură e încălzirea se asigură şi microfon.

Is biztosítanak ha kell de nem kell a költészet fontos dolog szép dolog felolvasom a verseimet nekem is jó nekem jó tényleg jó szeretek fölolvasni sze. Retem a verseimet felolvasni meg prózát és utána beszélgetünk ez egy ilyen kérdeznek-felelsz 25 plusz áfáért tíz plusz áfa vagy van hogy negyven plusz.

Dacă trebuie dar nu trebuie poezia este lucru important lucru frumos citesc poeziile şi pentru mine e bine pentru mine e bine foarte bine îmi place să citesc chiar îmi pla. Ce să-mi citesc poeziile şi proza şi pe urmă discuţii un fel de cine ştie câştigă pentru 25 plus tva zece plus tva sau uneori patruzeci plus.

Áfa vagy 50 bruttó vagy két ötezer forintos vásár lási utalvány miért írok hogy kezdtem el írni most min dolgozom meg lehet.

Tva sau 50 brut sau două bonuri ca dou de câte cinci mii de ce scriu cum am început să scriu la ce lucrez pot

-E élni a költészetből nem lehet közben hárman elmentek előbb kettő aztán még valaki van két helyes csaj azok maradnak be.

Să trăiesc din poezie nu pot între timp trei au plecat doar doi apoi încă câţiva mai sunt două gagici simpatice ele rămân in.

Jön egy légy a piros pulcsi van rajtam direkt nem borotválkoztam nem volt időm borotválkoz ni mondok egy viccesebbet nevetnek ahol kell a csajok is ne.

Tră o muscă sunt în pulovăr roşu intenţionat nu m-am bărbierit nu am avut timp să mă bărbie resc spun o fază mai hazlie râd unde trebuie şi fetele râd.

Vetnek ha jól látom télen is vannak úgy látszik legyek közben most veszem észre elmentek a csajok legalábbis az egyik de nem mind a kettő.

Dacă văd bine şi iarna se pare sunt muşte între timp observ că au plecat fetele cel puţin una dar nu amândouă.

Traducere de Andrei Dósa 45


iunie 2011

Poésie

Poesis interna\ional

meciul

v. leac

. vreau să vă povestesc despre pădure şi despre ozon despre terenul de fotbal de la marginea pădurii pe care noi l-am numit aşa în fugă în timp ce făceam echipele terenul a demonstrat că sîntem într-o formă de zile mari ei bine vreau să vă spun şi câte ceva despre cimitirul de lângă marginea pădurii vecin cu terenul de fotbal şi despre cei care zac acolo - galeria noastră - care-şi flutură ca de ziua naţională coroanele lor din plastic noi jubilăm de fericire şi marcăm gol după gol până şi câinele din cătun pe care John l-a botezat - John dă din coadă şi se bucură de meciul ăsta ca şi cum i-am fi dat plăcintă cu brînză a venit seara şi noi jucam şi rîdeam şi tabela de marcaj se schimba mereu şi rîsul nostru era parcă dintr-un film în care doar ecoul rîsului se aude numai coroanele de plastic se vedeau cum se ridică şi coboară la marginea pădurii Cristul din tablă aşa ruginit cum era în mijlocul cimitirului cu coroană de plastic pe cap părea un lider de galerie nici nu ne sinchiseam jucam ca disperaţii pasam şi marcam umbra copacilor s-a întins peste teren John lăstra şi nimeni nu a observat cînd mingea s-a pierdut în pădure

le match

V. Leac (n. 1973, Năsăud) a debutat publicistic în 2000, după care a publicat două volume repudiate ulterior< Apocrifele lui Gengis Khan (2001), pentru care a primit Premiul pentru debut al USR, filiala Arad, şi Sera cu bozii (2003). Membru fondator, alături de Cătălin Lazurca şi Florin Măduţa, al grupării arădene „Celebrul Animal” şi al revistei „Ca şi cum”, Leac a devenit cunoscut datorită volumelor Seymour< sonată pentru cornet de hârtie (2005, 2006), Dicţionar de vise (2006) şi Toţi sînt îngrijoraţi (2010). Performer excepţional, V. Leac a susţinut zeci de lecturi în România, precum şi la Berlin şi New York. V. Leac est né en 1973 à Nasaud, en Roumanie. Il a publié plusieurs recueils de poèmes et ses textes sont parus dans la plupart des revues roumaines.V. Leac fait partie des membres fondateurs du groupe littéraire Le Célèbre animal et de la revue Comme si. Depuis 2004, Leac n’exerce plus son métier d’avocat. Désormais, il ne se consacre qu’à la littérature.

. je veux vous raconter les forêts et ozone le terrain de football à l'orée de la forêt que nous avions nommé ainsi à la va vite alors qu’on faisait les équipes le terrain a démontré qu’on était dans la forme des grands jours et bref je veux vous toucher aussi quelques mots sur le cimetière à la lisière de la forêt voisin avec le terrain de football et de ceux qui gisent là-bas -nos supporters- qui agitent comme pour la fête nationale leurs couronnes de plastique nous jubilons de bonheur et marquons but après but même le chien du hameau que John a baptisé -John remue de la queue et se réjouit de ce match comme si on lui avait donné une placinta au fromage il est venu le soir et nous nous jouions et riions et les lignes de marquage changeaient tout le temps et nos rires semblaient tirés d'un film dans lequel seul l'écho des rires s'entend on voyait seulement les couronnes de plastique se lever et redescendre à la lisière de la forêt le Christ en fer rouillé au milieu du cimetière avec une couronne en plastique sur la tête semblait le leader des supporters mais on s'en fichait on jouait comme des dératés on passait on marquait l'ombre des arbres se déployait sur le terrain John aboya et personne n'a remarqué quand le ballon s’est perdu dans la forêt.

Traduit par Gil Mesange 46

47


teatro

iunie 2011

Gellu naum

MARY< Estoy agotada... ¿Cuánto hace que partimos?

MARY< No mucho... Me he encontrado con un león.

PIERRE (Mira el reloj)< Un año y ocho meses. (A Robinson). ¿Nos falta mucho?

PIERRE< ¿Un león? ¿De cuántas pulgadas?

ROBINSON< En cinco o seis meses llegamos...

No sé.

MARY< Qué ganas tengo... Pierre, cuando lleguemos, hazme un cuellecito de lanita de cabra...

¿Y qué hace?

MARY< PIERRE< MARY< Creo que quiere tocar el clarinete. ¿Y tú?

PIERRE< Te lo hago. Te hago un cuellecito de cuatro pulgadas.

PIERRE< A mi lado hay una cebra... Se peina. (Se oye el segundo silbido. Arriba aparece el globo con la familia Selkirke. Pierre y Mary se esconden. Robinson saluda respetuosamente a los recién llegados.)

ROBINSON< Y yo, mamá, te haré un salero de madera de cedro y un collar de miga de pan. MARY< Házmelo, ya que sólo te tengo a ti... ¡Y tengo un hambre!...

ADELAIDE (A Randolph<) ¿Quién es el joven?

ROBINSON<

RANDOLPH< Kreutznaer, le dicen Crusoe. Vive solo, en una isla desierta. Donde está él puedes estar seguro de que ya no hay nadie más.

¿Cazo algo? MARY< Me comería un pájaro.

ADELAIDE< Entonces los prófugos no están aquí. Prosigamos.

ROBINSON< Vale, mamá... (Robinson dispara al aire y permanece en la conocida posición de espera. Se oye el aleteo de la bandada invisible, que dura, esta vez, algo más, lo mismo que el diálogo, hasta que aparece el globo.)

RANDOLPH< ¡Esperad! ¡Esperad! Kreutznaer, ¡escucha un momento! ROBINSON< Soy todo oídos, sir.

PIERRE< Mary, eres una imprudente... Oye, ¿y si aparecen? Sabes que nos siguen... Las corrientes de aire los podrían arrastrar hasta aquí.

La isla

(fragmento) VI

VEGETACIÓN EXUBERANTE, EN ALGUNA LUGAR DE LA JUNGLA. UNA CEBRA BEBE AGUA. APARECE UN LEÓN. LA CEBRA HUYE ASUSTADA Y SE ESCONDE TRAS UN MATORRAL. EL LEÓN EMITE UN FIERO RUGIDO, DESPUÉS SE DIRIGE A UN ÁRBOL Y SACA UN CLARINETE DE UN HUECO EN EL TRONCO. LA MÚSICA ROBINSONIANA SE AMPLIFICA DE NUEVO. EL LEÓN HUYE Y SE ESCONDE TRAS UN MATORRAL. APARECEN LOS TRES VIAJEROS, QUE HACEN UN ALTO EN EL MANANTIAL.

Estamos cansados del viaje, pero todavía nos queda un poco hasta el Corral de las Cabras. Cazo. Mamá demuestra ser una imprudente, pero también muy vergonzosa. Una conversación emocionante. Fabrico unos cuantos objetos útiles. Historia de una pata de palo. Nos atrapan los caníbales. MÚSICA ROBINSONIANA, QUE DA PASO A LOS RUIDOS DE LA JUNGLA. DECORADO CON 48

Poesis interna\ional

SELKIRKE< Kreutznaer, ¡me pesa la conciencia! Tengo que confesarte algo. Es un secreto de familia...

MARY< Oh, Pierre, ¡tengo miedo! Tengo miedo y me da vergüenza ver a papá. Mamá sé que me entiende...

ROBINSON< Le escucho, sir. RANDOLPH<

PIERRE< Escondámonos. ¡Rápido! (Los dos se esconden< Pierre en el matorral tras el que desapareció la cebra, Mary tras el que desapareció el león. Robinson se queda un poco más lejos inmóvil, en posición de espera. Se oye un silbido. Cae un pájaro.)

Papá, ¡no se lo digas! ADELAIDE< ¡Díselo! ¡Díselo todo! Que lo sepa también él... SELKIRKE< Kreutznaer, has de saber que eres hijo del primer matrimonio de mi hija Mary, nacida Selkirke. Eres mi nieto, Kreutznaer.

PIERRE (Saca la cabeza de su escondite<) ¿Has dicho algo, Mary? MARY (Saca también ella la cabeza<)

ROBINSON<

No.

¡Abuelo! PIERRE<

ADELAIDE<

¿Estás bien ahí?

¡Nieto querido! 49


teatro

Poesis interna\ional

ROBINSON< ¡Abuela! ¡Vivo solo en el mundo, abuela! Solo en esta isla desierta.

iunie 2011

PIERRE< ¿Tú crees? ROBINSON< Estoy seguro. Es un bien ajeno...

SELKIRKE< Ven con nosotros. Buscamos a tu madre.

PIERRE< No olvidéis que soy pirata.

ROBINSON< No puedo, mi destino es vivir solo, siempre solo... ADELAIDE< ¡Pobre huérfano!

ROBINSON< Tiene razón. La soledad me ha alterado los conceptos morales. Desde que vivo solo, respeto los bienes ajenos...

RANDOLPH< ¿No habrás visto a dos prófugos? Una mujer no demasiado joven y un pirata cojo...

MARY< Dime, Robinson, ¿en el Corral de las Cabras hay suficiente leche? Me encanta la leche de cabra.

ROBINSON< No he visto a nadie, sir. Y si viera a alguien, no lo podría reconocer, en esta soledad...

Sí, mamá, ¿cómo no?

ROBINSON< PIERRE< Yo te tocaré el clarinete y tú beberás leche de cabra...

RANDOLPH< ¡Los mataré! Cuídate, sir. SELKIRKE y ADELAIDE< Cuídate.

MARY< ¡Qué bien! ¡Estoy deseando llegar allí! Qué pena que no tengamos bicicletas.

ROBINSON< ¡Adiós! (Tiernos gestos de despedida. El globo sale de escena. Pierre y Mary salen de sus escondites.)

ROBINSON< ¿Quieres que haga bicicletas, mamá? ¿O un tándem con tres filas de pedales? En dos o tres años lo tendría terminado. Mira, empiezo ahora mismito...

MARY<

MARY< Ahora tengo hambre... ¿Has cazado el pájaro?

¡Estamos salvados! PIERRE< No se sabe. Podrían regresar en cualquier momento. Hay un viento de doce pulgadas. Hasta que no te vea en el Corral de las Cabras no estaré tranquilo. (La cebra y el león salen tranquilamente de sus escondites y se ocupan de sus asuntos. El león, antes de irse, esconde algo en el hueco del tronco.)

ROBINSON< Claro. ¿Hago una mesa y unas sillas? En cinco-seis meses las termino... PIERRE< Cuando tengáis tiempo, hacedme también una pipa. A bordo del Arethusa tenía una, de cuatro pulgadas, de un muerto, pero me la tragué en sueños...

MARY< Es un león honesto.

ROBINSON< Te la haré, sir. ¿Te hace falta algo más? ROBINSON<

Un león solitario.

PIERRE< Un par de tirantes y una pata de cuarenta y tres pulgadas.

PIERRE< ¿Qué habrá escondido en el hueco?

ROBINSON< A ver que te tome las medidas. (Robinson toma las medidas, después empieza a trabajar, mientras que Pierre y Mary charlan. Trinos de los pájaros, ruidos de la jungla.)

MARY< El clarinete. PIERRE< Vamos a llevárnoslo.

MARY< Pierre, disculpa mi inocente curiosidad, pero pronto seré tuya y tengo derecho a saber algunas intimidades. ¿Tú naciste con una pata de palo?

ROBINSON< Hombre, sir, eso es robar. 50

teatro

iunie 2011

Poesis interna\ional

MARY< ¿Te lo arrancaste? ¡Oh, esto es muy interesante! Por favor, cuéntame cómo. En el Corral de las Cabras, por las noches, me contarás tus aventuras, ¿no es así? Y yo beberé leche de cabra... Y me contarás cómo te arrancaste el ojo...

PIERRE< Qué niña eres, Mary... Nací con las dos patas de palo. Pero perdí las dos, ya te contaré yo cómo... Y me salieron otras, normales. Una de ellas la perdí en una batalla, en Trafalgar. Me la cortó el almirante Nelson. Se la llevó de recuerdo. En su lugar me pusieron otra, de cincuenta y ocho pulgadas. Así que me quedé con una sola pata de palo. Han pasado muchos años desde entonces.

PIERRE< También te lo puedo contar ahora, hasta que Robinson termine la mesa y las sillas... Estaba en alta mar, a bordo del Arethusa, a tres millas de las Aleutinas. Teníamos a bordo cincuenta y un cañones de sesenta y tres pulgadas cada uno. Había empezado una tormenta y los cañones tronaban...

MARY< Sí... Era pequeña... ¿Sabías que era pequeña? Era muy pequeña. Casi una niña... (Mientras ellos hablan y Robinson trabaja, se acerca el mayordomo del Rey Mabolo con tres policías indígenas, vestidos con estilo medio europeo. Robinson hace como que no los ve o incluso intercambia con ellos saludos indiferentes. Mary y Pierre, abstraídos en su conversación, no los ven. Los policías se paran junto a ellos.)

EL MAYORDOMO< Discúlpeme, señor, que le interrumpa. Estamos haciendo un control, es una mera formalidad< su documentación... PIERRE<

PIERRE< ...Después, en Waterloo, en la batalla, perdí la pata de palo. Entonces, el maestro artillero me talló otra, de doce pulgadas, hermosa pero rudimentaria. Era de madera joven. Y creció y se hizo un arbolito. Y se cubrió de hojas. Y por la noche, cuando me acostaba, o incluso por el día, venían los pájaros y trinaban en sus ramas...

No tengo. Soy pirata.

MARY< ¡Qué hermoso! Qué pena que ya no lo tengas...

EL MAYORDOMO< Lo lamentamos muchísimo, sir, pero se encuentran en el territorio del rey Mabolo. Sin documentación, no puede ser. Estamos obligados a retenerlos.

EL MAYORDOMO< ¿Y la señora? MARY< Sólo tengo el certificado de divorcio.

PIERRE< Era hermoso, pero incómodo. Pesaba demasiado. Se posaban demasiados pájaros. No podía dormir.

PIERRE< ¡Asunto suyo!

MARY< Pero nidos, con huevos y pollitos, ¿tenías?

MARY< ¿Y mi hijo, Robinson? ¿Qué intenciones tienen en lo que a él respecta?

PIERRE< Claro. Estaba lleno de nidos. Tenía nidos de cuarenta y dos y cincuenta y cinco pulgadas. Y los pollitos trinaban, trinaban... Y los niños se hacían columpios. Y así siempre hasta que me hice pirata...

EL MAYORDOMO< ¿Es su hijo? A sir Robinson lo conocemos desde hace mucho. Nos demostró en el control que vive solo, en una isla desierta...

MARY< MARY< También nosotros vivimos solos...

¿Esto cuándo fue? PIERRE< Después de eso... Vino un muerto. El que me había hecho la pipa que me tragué mientras dormía... La pipa de cuatro pulgadas. Por aquel entonces todavía no estaba muerto. Era el hijo de Lord Sinclaire. Y que sepas que tampoco me tragué la pipa mientras dormía. Tengo que confesarte, Mary, que me la comí, de hambre, en en los mares de las Aleutianas... Eran tiempos difíciles...

EL MAYORDOMO< Puede ser, pero no tienen pruebas. MARY< Es verdad, no tenemos... PIERRE< ¿Y qué nos van a hacer?

MARY< EL MAYORDOMO< Por el momento, les ruego que se consideren atados. Cada uno a un árbol. Confiamos en ustedes.

Has sufrido mucho... PIERRE< Sí, he sufrido... Y el muerto me dijo< yo, si tuviera tu pata, me haría pirata. Así que me hice pirata. Y también me arranqué el ojo derecho, para que me eligieran jefe.

PIERRE< Gracias, sir... 51


teatro

Poesis interna\ional

EL MAYORDOMO< Pero les ruego que no se alejen del árbol. Usted aquí... (El Mayordomo acompaña con extrema educación a los dos junto a sendos árboles que están cerca el uno del otro. Desde este momento, los dos se van a considerar realmente atados a los árboles.)

iunie 2011

Imposible, sir. Usted vive solo, en una isla desierta... ROBINSON< Lo reconozco. Pero, ¿qué puedo hacer? El instinto de la familia es más fuerte...

:tefan Manasia

MARY< ¡Qué noble corazón! ¡Cómo te pareces a mí!

MARY< Sí. Querría hacer una pregunta. ¿Se puede? EL MAYORDOMO<

EL MAYORDOMO< Tiene razón, sir... Le ruego que se considere usted también atado. (Le conduce junto a un árbol aislado.)

MARY<

MARY<

Cómo no... ¿Son caníbales?

ANTWERPEN

Y ahora, ¿nos comen? EL MAYORDOMO<

EL MAYORDOMO< Todavía no... Voy a anunciarle al rey Mabolo su captura. Les ruego que no huyan, ya que yo sería el responsable. Mañana al rayar el alba, como muy tarde, el rey Mabolo estará aquí para el juicio. ¡Cuidaos! (Los indígenas salen. Pausa.)

Según unos, sí... ROBINSON< ¡Mamá! ¡Te comerán! MARY< Me da lo mismo, ahora después de haber conocido el amor verdadero...

MARY< ¿Y crees que son caníbales?

PIERRE (A Robinson<) Mantenga la calma, sir... encantado de haberte conocido en circunstancias tan agradables. Te dejo de recuerdo mi pata. Siento que esté un poco usada. ROBINSON< Gracias, sir... (Al Mayordomo<) Le ruego que me ate a mí también junto a ellos. Quiero compartir su suerte...

PIERRE< Más que seguro. (Pausa. Entra el león, que les mira con compasión y, después de sacude la cabeza con pena, y dice< ¡Ts!¡Ts!¡Ts! - después se va.) ¡Qué honesto león..!

EL MAYORDOMO<

MARY<

Ploaia a umplut acoperişele

Cum doarme cimpanzeul autist

garajelor cu un singur nivel, pista cartului roşu cu roţile de jucărie şi prelata aşternută în grabă de flamanzi deprimaţi peste piscina din cauciuc, albastră. Leagăne de lemn, giruete, raţe sălbatice de bronz, plopi şi arţari, ultimii trandafiri, datura şi lavanda. Răpăie ploaia rîios în sticla mansardei prin care soarele acţionează deja inima – tot atunci, pe generic – nu văzuseşi de la-nceput – o mînă indiferentă scrisese „Mama Roma Pier Paolo Pasolini”.

în „Le Jardin Zoologique” şi cum freamătă-ntreaga fire între firele gardurilor electrice< arhipelaguri şi mlaştini hi-fi grădinile viitorului supremaţia maşinilor metrosexuale bufniţa şi flamingii pinguinii tribali sirenele de pe ambulanţe ghidează bătrîni canceroşi spre-azil şi euthanasie

Toţi au rîs încă mai rîd

de little miss Sunshine de poşeta ei cu fermoar animist. Pentru ea farurile merţanului sînt pleoape pentru ea consoanele sînt end of the game. Cît de mîndră îşi poartă colanţii pe aleile cu setări de peisaje şi case< unele ascunzînd pedofili hăituiţi, altele-abandonate de-un Dumnezeu nepotrivit.

Rememorează<

picioare de egretă înfipte-n cizmuliţe impermeabile> în spinare, deasupra pelerinei din celofan, ghiozdanul mutant este o glumă burgheză. Şi totuşi codiţele ei îndărătnic urmează bicicleta băiatului anorexic< pot oare jambierele aspre să-nşele ochiul samsarului de fotbalişti? În ceaţa care a uitat să coboare dispar pelerină, codiţe, bicicletă, psihanalist.

Vezi flamingi lăsaţi de capul lor în smîrcuri obeze< aşa s-ar putea relua totul. Lemurieni bruni mai rari ca berea trapiştilor< replay pls, suckers! Norii sau monoposturile de formula 1 – albi, fără reclame, semn că laguna i-aproape de tot şi geneza subtropicală poate să-nceapă. Închid ochii, laptopul, carneţelul< către mine în stoluri coboară paleontologii din viitor.

Traducido por Elena Borrás García 52

53


Poesis interna\ional

Poezie

N-am ţinut să văd varanul de Komodo

Pentru că ei au mutilat

despre care atîta-i povestisem unei prietene din Bucureşti şi mi-a fost teamă să intru cu şosetele roase în Rubens Huis, sub privirile Chriştilor cu alură de Rambo. M-am temut să fumez şi să arunc la coşul greşit becurile arse sticluţele cartoanele marinate

iunie 2011

pe cîteva continente triburi de-o frumuseţe umilitoare în palate şi în pivniţe şi în lagăre Au extras magenta Coborîrii de pe Cruce sîngele negru mai albastru ca al regelui Leopold

odinioară paraşutişti aliaţi coborau peste culturi de lalele şi cazemate< azi olandezii pornesc spre Anvers să cumpere diamante cu balonul

Mi-a fost teamă că m-aş putea simţi bine-n Antwerpen citind cronici de cinema & savurînd salate cu o tonă de maioneză Mi-a fost teamă să mă îndrăgostesc de vălul arăboaicelor & să nu rămîn impotent Aş fi sunat la uşa clubului BLITZ (neoane verzi & albastre) la intrarea căruia şerpuiesc lujeri de canabis suprafertilizaţi

negresa, doică faulkneriană

-ncadrată de cloşarzi pitici roşcovani< în cerc zgomotos e plimbată doar sticla Cabernet Sauvignon Syrah.

Aici în dreptul coloanei cu minute-întîrziere nu apare niciodată nimic şi de-ar fi numai asta istorisită-ntr-un bar de suprarealiştii fosilizaţi

M-am topit ca

de fiecare dată-n vitrinele bijutierilor în decorurile zen de-un funcţionalism somptuos şi-n retina blondei cerate şi-n sînii imponderabili şi-n lumina căzută prin fante mistice,-alcoolizate ca-n somnul funcţionarului colonial

prin fereastra vagonului clasa a doua defilează teenmilfmaturedead pe scaune de lemn sau metalice în vitrinele cu lămpi deocheate suburbiile trash, Bruxelles Nord clădirea de plumb şi cenuşă dispare dantelăria de nimfe fixate în vitrinele mici

Aş fi intrat în librăria de pe Meir să cer Ashbery. Îmi dau seama că e categoric tîrziu pentru Ashbery pentru ghemotoacele de oxiuri culturali pe care bătrînul new-yorkez ţi-i aşează cu ditamai tandreţea în palmă.

femei venite de nicăieri aduse în cargouri morbide ţi-oferă vaginul şi ultimele speranţe metropolă cinică, tu, campioană la pingpong pe mîna jucătorilor chinezi pentru că Antwerpen şi Bruxelles funcţionează,-n cele din urmă, în logica morţii igienice aici

O mie de ani

de albit conturile de lustruit arcadele fesele statuile treptele şi mînerele cultura dantura dialectul ca o boală de gît şi o abia strunită melancolie suicidară

unde mila şi frumuseţea dispar sub faţadele opulente şi unde în dreptul coloanei cu minute-întîrziere nu apare niciodată nimic 54

iunie 2011

(Roses) Ziua să-şi plimbe bidoanele pline< 0,6 % portocale 0,02 % ginseng 99,38 % cianură. Să i-o tragi şi să mori ca un păianjen mascul, lăsîndu-i lapţii şi rubeola, machetta mătăniile cu holograme. La supermarket în Antwerpen printre castraveţi plastifiaţi şi chinezoaice indiferente, ocolite de frumuseţe> căutînd o salată fără E-uri în maioneză, căutînd un nou rid în oglinzile oblice, deasupra miilor de creveţi şi calamari hieratici. Fericit, am scos moneda din cărucior i-am cerut pungile< hoitul meu de cîine plouat a urmat-o spre-apartamentul străin / sufletul s-a tîrît spre depozite unde-adolescenţii se vărzuiesc şi se fut.

(The Ideal Crash) A mai rămas atîta timp rămas pînă la eclipsă pînă la aterizarea prevăzută la Nazca pentru zeii suferind de gigantism & hemofilie

(Instant Street) Să fii doar atît CSVD Pedalînd liniştit De-a lungul străzilor O ploaie măruntă Cît să nu existe Praf Becuri ecologice-acţionate De senzori obosiţi Peluze cu lavandă Şi bambus Atelierele pictorilor Locali Vitrină pentru designeri

Poezie Taioare ocru sau violet Ilustrată fără expeditor Şi fără nici un rînd

(Nothing Really Ends) tot mai derutat tot mai înspăimîntat tot mai furios şi neputincios do you still love me do you feel the same do I have a chance of doing that old dance pe urmă frumuseţea globilor injectaţi a stalactitelor de carnaţie supernaturală dunele roşii angoasa şi stepa tot mai lent & mai puţin vascularizat tot mai dement tot mai inocent subacvatic suprauman

ANEXA 1 mall sonet el între două vîrste absent cu barba-n toate părţile refugiat irakian devorat de mistere ea pe tocuri trăsături fine pielea bine întinsă pe fese velurul bine întins pe piele-ntre plasele cu lasere şi maşinuţe mogîldeaţa pe vine ca figurina de la Hamangia priveşte Spidermanul din punga de hîrtie reciclabilă la rîndu-i învăluind-o protector

ANEXA 2 motocicleta de lemn am plecat, mama, să duc rudelor 55

Poesis interna\ional

sacii cu mei la Kinshasa< roagă-te să nu mă ţintească ăia din neştiinţă, roagă-te pentru cît mai puţine baraje rutiere şi adolescenţi cu machette. am pornit, mama, ca o gorilă de munte sub ploile reci, am plecat, mama, ţinîndu-mă de coarnele de lemn şi rugîndu-mă< vruum-vruum-vrruuuuum vruum-vrruuuuum civili şi militari, mama, şi copii şi cadavre-nflorite-n şănţuleţe pe marginea drumului< oameni şi facoceri mai mult decît fiertura de cafea şi mai mult decît iarba mă protejează idolul pictat deasupra apărătorii de lemn ce uşor coboară la vale roţile de lemn unse cu grăsime animală şi cum îţi aminteşti brusc greutăţile vieţii-mpingînd pe urmă la deal sacii de pe portbagaj ceva mai umflaţi peisaje injectate cu anthrax petrol motocicletă de lemn, surioară sacii cu mei vor îndestula burţi şi le vor face să viseze< dacă Leopold cel Nebun ne-a îngăduit în cele din urmă Kinshasa eu îţi voi cere la capătul nopţii să te opreşti din rugăciune, mama< fi-voi de-acum alături de rudele vii în purgatoriul legal sau între hoituri mirosind dulce şi împăcat


Poesis interna\ional

eseu

iunie 2011

Translocal Identities and Transnational Places. Notes on the Poetic Self in the Global Age

P

Chris tanasescu

oets nowadays are negotiators of info-energies of globalization, and bounding contours of localization. Their language is a translation from one into the other while their forms are places where the two separate lives of global and local communities meet and converge. Along with their imperialistic effect, global forces are actually always countered (as well as sometimes paradoxically reinforced) by an ongoing phenomenon of indigenization and vernacularization (that Revathi Krishnaswamy sees as integral part of any cultural interpretation, translation, mutation, and adaptation), and this interaction results poetically in what writers like Timothy Yu and more decisively and recently critics like Jahan Ramazani defined as transnational poetics. Ramazani has relevantly spoken of the ways in which poets imaginatively creolize such global forces to bring into expression their “specific experiences of globalized locality and localized globality.”

Most frequent and major concerns when it comes to such “experiences” and their poetical expression gravitate around identity as present in and/or constructed by the poem – perils arising either from imperialisms of Eliotesque, Poundian, or more recently, Heaneyan extraction, or idiomatic localisms such as those of Elizabeth Bishop’s “journeys” or say Christopher Okigbo’s African or Kamau Braithwaite and Lorna Goodison’s Caribbean mythopoetics. Of course the case with all of the above is more complex and multifaceted than that – as the postcolonial revisitations of the high modernists prove their globalizing experiments and translocal poetics so relevant nowadays, just as, on the other hand, the strongly indigenous voices above creolize “universal”/global themes and topoi, while successfully filling into the life of the metropolis(es) and the cultural code(s) thereof. 56

iunie 2011

eseu

Poesis interna\ional

But still, the question of identity remains a daunting one, and it seems that a feeling of generous self-effacement as the one in Whitman’s incantatory tunes has been long lost. Not only did the all-effusing poet not worry about annihilation of his own identity into the paths to be trodden by his followers, but he even enthusiastically and exuberantly celebrated that disintegration as a blessing of future fertile anonymity (in a poem paradoxically titled “Song of Myself ”). “I depart as air, I shake my white locks at the runaway sun,/ I effuse my flesh in eddies, and drift it in lacy jags.// I bequeath myself to the dirt to grow from the grass I love,/ If you want me again look for me under your bootsoles.// You will hardly know who I am or what I mean,/ But I shall be good health to you nevertheless,/ And filter and fibre your blood.” (LII)

either local political jurisdiction and place of birth (demos) or on their filiative counterpart (ethnos), a concept of poetic citizenship allows for poems formed by both unwilled imaginative inheritances and elective identifications across national borders.”

How alluring and mesmerizing the rhythmically ticking recurrence of “I” in a sequence that eventually speaks of identity’s dissolution into the elements> this is not merely about plunging into the indistinctiveness of bodies’ death, but also about a mysterious sort of discreet (yet indiscrete) perpetuity – the one of “bequeathal,” of what is left behind to the ones to come, and of how this will keep affecting them. The poet survives not as himself but as the work performed by his poetical works on those following in his steps. And although such ongoing effectiveness is effusive and ineffable (and almost immaterial), it impacts the being of the other on a most palpable and immediate (even homeopathic) level – “I shall be good health […] / And filter and fibre your blood.” The self survives in an enriched enlarged though evanescent version of its initial life by joining and reinforcing (and thus serving) the other in their own most intimate specificity. Thus, it is not the self, not the large all-encompassing Myself in the title that gets lost in the process of existential reconversion and poetic transgression, but identity. Identity is the illusive thing of an in-dividuality that will eventually divide and decompose, while the self will preserve and convert its live mystery into the other. One of the most powerful lines in the same section of the long poem uniquely expresses the mystery that independent selves share in their one incomprehensibility, but it quite often gets overlooked because of the fronde-like fanfare and wild resonance of the universally quoted one that follows<

By crossing borders (on so many various levels), poetic identity becomes not only de/re-composable, but also compostable. The canonic founding text in that respect is again one by Whitman – “This Compost” – where the bard is fascinated and terrified by the huge endless alchemy of the earth that digests and distills putrefaction and fetor to bring forth “the resurrection of wheat […] with pale visage out of its graves.” The fascination exercised by this poem itself in its turn has been boundless throughout modern and contemporary poetries, but here I will briefly review only two significant and somewhat opposite recent developments of such literary heritage.

Yet there is a god that poets like Whitman, Neruda, Williams, James Wright, Derek Walcott, and David Baker believe connects poetry to the world in various manifold yet unavoidable ways< the god of place. The Whitmanian section ends< “Failing to fetch me at first keep encouraged,/ Missing me one place search another,/ I stop somewhere waiting for you.” (emphases mine) Both localism and translocalism are foreshadowed here, and their marriage is the note on which this groundbreaking prophetic poem ends.

In the context of the already fully fledged ecocriticism in the field of poetics, poet and essayist Jed Rasula published just a few years ago a book titled This Compost, in which he explored the potentials of such approaches by applying (quite often “poetically,” i.e. metaphorically) environmental concerns in reading concatenations, filiations, and “crossfertilizations” in contemporary poetry, especially the one of the West Coast / Black Mountain School, in modes that consistently equate the earth and its compost (the “ground work” and the “opening of the field,” in Duncan’s poetry’s terms) with poetic traditions and “organic” evolutions. The issue of identity (as [re]shaped/defined/questioned) in poetry thus involves both the Whitmanian fascination with material germination and wild growth (translated into the more recent terms of Snyder’s ecological poetics) and the plurality of writing through traditions and communities< “Poetry is this strangely familiar realm of estrangements, its uncanniness preternaturally arousing a maximum alertness, but an alertness achieved paradoxically, by dissolving the resources of intellection and identity.” (emphasis mine) And the poet goes on to illustrate the two directions I have outlined above, only that he also subtly yokes them together< “I don’t mean to be mystifying> the point is to abide by that “practice of the wild” evoked by Snyder. Such practice is invariably and necessarily collective…” (emphases mine)

I too am not a bit tamed, I too am untranslatable, I sound my barbaric yawp over the roofs of the world. (emphasis mine) The self is untranslatable, while identity is evanescent and rhythmically interchangeable, negotiable, de- and re-composable. In this respect (as in many others) Whitman is a transnational poet avant-la-lettre, for in terms of identity in the context of contemporary poetics, Ramazani shrewdly distinguishes< “More than norms of citizenship based on 57


Poesis interna\ional

eseu

Therefore, it obviously makes sense for Rasula to quote at a certain moment these lines from Robert Duncan’s “Passages 33. Transmissions,” Not one but many energies shape the field. It is a vortex. It is a compost where Duncan crams and converts Olson’s and his own poetics of the poem as field (of energies), Pound’s vorticism, Whitman’s compos(t)ing and so many other poetics into a symphony poem whose major theme develops and cyclically reprises the cosmic geometrism in… Brancusi (an artist whose workshop Pound himself had visited several times in Paris and wrote about). Goes on Duncan, “…It is a vortex. It is a compost.// In brute strength and the refined alike/ the creative works// by focus and diffusion, by potency// of the pure released form, the clean// realized ovoid dream of Brancusi,/ Pythagoras made tactile,/ or, at T`rgu-Jiu, the Column/ ‘which, if enlarged, would support the vault of Heaven’//conceived to be Endless.”

iunie 2011

mer’s “Here Comes Everybody” in which a codework machine creates permutations on various literary works of which most representatively Finnegans Wake – go back to John Cage’s chance operations applied copiously to the same Joycean opus, operations and experiments that also inspired Jackson Mac Low’s seminal permutation operations for performance purposes, and Jerome Rothenberg’s prolific variations (on his and others’ poems) that have gone on to this day. With an example like the latter, the two apparently opposite directions prove their deep coincidence, since machine-like operations cohabit and even converge with a personal “deep image,” ethno- and shamanistic poetics. The place/identity of poetries like Rothenberg’s has been from the start transnational and translocal, in his particular case mixing an Eastern-Europe Jewish background and Hebrew mysticism with Native American (and other traditions’) mytho-ritualism filtered through Western avantgarde experimentalism. With such a poet the compost of (non/meta)identity has always been a composite one. But then, in a more anti-essentialist manner, with a poet and theorist like Charles Bernstein, the commonness that would define a place-identity complex is actually just an aspiration. “Emerson imagines an America that is in process, where the commonnesss is an aspiration, not something that is a given social fact. Langston Hughes says we are a ‘people in transition.’ The ‘point’ is not to hurry through this going because we never arrive. Get used to it!” For poet Myung Mi Kim yet things are even more ndimensional, as the commons she writes of are not even an aspiration but a self-contradictory all-absorbing ocean of porous untranslatable entities (“what is not American right now?”), whereas for critic Xiaojing Zhou not only are identities treacherously dissolving/agglutinating in culture(s), but the concept of the self “itself ” with its Descartian Western acceptance (and Romantic artistic validations) has gone bankrupt and is currently reshaped especially by Asian American poets who (re/de)center the politically vocal self on alterity and saying (as versus absorption and textualizing). Another major Romanian/transnational artist (besides the above mentioned Brancusi), Eugene Ionesco, could lead our way out of this labyrinth, for his consistent absurdist subversion of socially defined identities actually resorted (as brilliantly demonstrated by Marguerite Jean-Blaine in a book recently translated into Romanian also) to a complex spiritualism, which fused Lupasco’s non-Aristotelian logics with Hesychastic practice.

In such a neo-Romantic (yet also late modernist) poetics, the bardic celebration of cosmic energies and (Ur/ir)rational rhythms still points toward “a habitation and a place” – quite relevantly here, Tirgu-Jiu, Romania. But that place may be an imaginary one, moreover, even virtual> which brings us to the second direction in the contemporary (after-)life of the above mentioned tradition, a direction where “compost” is spelled out “com_post” (Stephane Barron’s term) and which has to do with internet emailing and with piling up messages (texts circulated via email) that are then “composted,” that is, (re)composed as a collective work in which previous writing/messaging works as fertilizer in the virtual ground for later on developments. Australian author McKenzie Wark – to pick one good epitome out of the ones included by Luis Armand in his monumental Contemporary Poetics – has experimented and theorized substantially in this field, working on a concept of “codework” as the actually suitable approach to contemporary writing, since nowadays “writing is not a matter of the text but of the assemblage of the writer, the reader, the text, the text’s material support, the laws of property and exchange within which all of them circulate, and so on. Codework draws attention to writing as media …” One of the most powerful illustrations of this concept is Douglas Davis’s huge World’s First Collaborative Sentence project in which all issues of authorship, identity, rights and permissions are involved in ways typical of the internet and codework, including even ownership (since the “work” was commissioned by a certain institution and then purchased and is currently owned [sic! although of course available online] by another).

The reality is there – and most closely here – in each (poet’s) life, with its globalizing forces and multicultural indigenizations. Poetry still has to account for that, and thus aim not so much to “make it new” anymore, but to find the ways to make (and convey) sense (and nonsense) of what appears to be new, around and within us.

Such media comes with its own plethora of specific operations which, at a closer examination, also relates these evolutions and “products” to earlier avant-gardes and high modernism. Nowadays experiments – such as Florian Cra58

iancu laura

Minden gyászlap kezdősora

Primul r]nd dintr-un anun\ de deces

Te vagy. És minden űrlap üresen hagyott sora< a Fa, mit levágni kár az egynapos karácsonyra.

Tu e;ti. precum fiecare r]nd dintr-un formular l[sat gol< copacul, e p[cat s[-l tai de cr[ciun. \ine doar o zi.

Nézd, a csókcafatok a holdudvaron miként hullnak, hópihék helyett havazzák holnapom, hogy mondjam, túl betűn, margón és határon, vezényszóra< te vagy kit várni kell – elérkezett az óra?

Uite, cad fr]nturi de s[rut pe haloul lunii, cad `n locul fulgilor de nea pe ziua mea de m]ine, cum s[ zic, dincolo de litere, limite ;i hotare tu e;ti ceea ce trebuie s[ a;tept? oare a sosit ceasul?

59


Poesis interna\ional

verseK

Isten

Dumnezeu

Isten, ki végzetet szült, s ki maga már a végtelen, kihez a gyalult deszkára akaszkodó léleksereg kiáltozik,

Dumnezeu, a n[scut fatalitatea, este deja `nsu;i nesf]r;itul c[tre care strig[ roiul de suflete ag[\ate de sc]ndura lustruit[

iunie 2011

Cosmin C]rciova

Tu, dumnezeule! :i omul care e aici...

Isten, te! S ember ki itt…

te a;tept nu doar seara, ci ;i diminea\a. te a;tept ;i acum, da, patul meu lunea ;i mar\ea e;ti un catafalc

nem csak este várlak várlak reggel, és várlak most is, igen, hétfőn ágyam nyújtópad kedden.

Emlék

Amintire

Lakhatatlan – hát vidd tovább Szíved s ha volt< a lelkedet.

Nelocuibil - du-\i de aici Inima. :i sufletul, dac[ ai avut

Kívül-belül romlás – inkább Gyászból viselek eleget.

~n[utru ;i afar[ - dezastru Mai degrab[ a; purta doliu din bel;ug.

Maradt egy hosszú délután

Dec]t s[ `ndur o lung[ dup[-amiaz[

ima feloldozásért

rug[ pentru iertare

odavetettél a félig égő házba’, odavetettél, oda.

m-au aruncat `n casa pe jum[tate arz]nd da, acolo, m-ai abandonat

talán csak tavasz volt, talán csak féltem az éjben, talán kötélért hajolt a gerinc a szélben, csak egyetlen egyszer, majd mindennap< tartottam benne s bennem tartotta az omlatag falat.

poate a fost doar prim[var[, poate m-am temut de noapte, poate ;ira spin[rii s-a unduit ca o fr]nghie, sporadic, apoi `n fiecare zi, eu ;i el, am \inut, el ;i eu, zidul gata-gata s[ se d[r]me.

oldozd e bűnbánó imát, oldozd fel egybenőtt szívem< leégett földnek kihajtott rongyát

c[in\[, dezleag[-mi aceast[ rug[, dezleag[-mi inima cotropit[, aceast[ zdrean\[ r[s[rit[ din p[m]nt p]rjolit

Fagypont

~nghe\

sötét volt tegnap mikor utcára léptem idegenek beszéltek anyanyelvemen

ieri fiind `ntuneric c]nd am p[;it pe strad[ str[inii discutau `n limba mea matern[

Versiune `n limba rom]n[ de D. P[curaru 60

Cosmin Cârciova (n. 1988, Brăila) a citit în februarie la Clubul de lectură Institutul Blecher un fragment din romanul Voia, un text de o uimitoare maturitate, amintind de Kurt Vonnegut şi de Tatiana Tolstaia (plecând de la un pretext science-fiction pentru a crea cu umor şi inventivitate povestea unei lumi postapocaliptice ce nu pare deloc îndepărtată). La fel ca la Vonnegut, ironia muşcătoare a prozatorului vizează absurdul existenţei, Cârciova mizând pe un fel de nihilism în cheie ironică, într-un roman alert în care orice iluzionare e refuzată. Să sperăm că publicul de la noi, obişnuit cu ficţiunile de duzină ale momentului, va recunoaşte marile calităţi ale acestui scriitor. (Claudiu Komartin)

Voia

(fragmente) se va întâmpla nimic special în seara aceea. Dar m-am înşelat. O, da, s-a întâmplat ceva foarte special. Nu avea de gând să mă menajeze> Şi-a întins limboaca puternic irigată în acea circumstanţă, şi-a încolăcit-o în jurul taliei mele şi m-a târât în grădină.

Capitolul 1 N-aş fi bănuit nici într-un milion de ani ceea ce avea să mi se întâmple în seara aceea. La un moment dat stăteam ghemuit pe podeaua în şah, undeva într-un colţ întunecat ascultându-mi bătăile inimii şi deopotrivă fâşâitul unsuros al creaturii. Am privit. Silueta conică se decupa în lumina încăperii anterioare şi pentru o secundă am crezut că nu

*** Totul s-a petrecut sub clar de stele... În grădină am un copac uriaş şi oarecum mov căruia nu-i găsisem până 61


Poesis interna\ional

Debut

atunci nicio întrebuinţare pertinentă. Dar avea, o, da. Am privit-o migrând către coroana copacului respectiv, lăsând în urmă nelipsita dâră de mucus sclipitor şi deasemeni trupul meu despuiat ţintuit la pământ de impresionanta limbă. S-a postat pe o creangă puternică lăsându-mă să atârn în gol cu cinci metri deasupra solului. Şi au început să curgă bale> Bale de o vâscozitate la fel de greu de trecut cu vederea ca şi un individ în baie – pe post de suport pentru hârtie igienică. S-au prelins dintre fălci în jos, pe limbă, şi m-au învelit cu afecţiune. Erau călduţe. Exact, şi pe urmă, folosind limba pe post de scripete, s-a coborât lent, până am ajuns la acelaşi nivel. Să tot fi fost zece metri între noi şi sol. Exact, şi pe urmă am început să ne rotim, împletind graţios fascinantul muşchi. Am ajuns strâns lipit de pielea sa verde şi roşie. Nu a urmat nimic sexual. A început să toarcă precum o pisică. Eram oripilat. La un moment dat am adormit. Nu pot să zic decât că am avut noroc.

iunie 2011

*** Pe data de 2 octombrie vieţile tuturor pământenilor aveau să se schimbe radical. Nu pot să zic decât că am avut noroc. E vorba despre 2 octombrie 2009, cu mult, mult timp în urmă. Ca de obicei, Terra era populată de toţi nebunii, normalii, sudorii, saxofoniştii, dansatoarele exotice, budiştii, anarhiştii, claustrofobii, avocatele, maicile, fotomodelele, zidarii, filosofii, pictorii, debarasorii, oligofrenii, sportivele, kamikadze, scepticii, habotnicii, anticarii, culturistele, nimfomanele, poetesele, secretarele, orbii, retardaţii, imbecilii, graşii, urâtele şi snobii. Ca de obicei, aceştia coexistau într-o oarecare armonie cu animalele şi plantele. Pe scoarţa terestră ţopăiau canguri, înotau guvizi, sâsâiau şerpi, se târau limacşi, planau şoimi, bâzâiau muşte, migrau gâşte, se tolăneau lei, se luptau cocoşi, crocodili se tăvăleau în noroi, cameleoni îşi schimbau culoarea... *** Exact, şi junglele erau verzi şi luxuriante şi la polul Nord era frig. Unii cuceriseră Everestul, alţii flămânzeau. Continente, naţiuni, oraşe, străzi, râuri, mări, oceane, lacuri, blocuri, automobile, maşinării şi fuste scurte. Un amalgam fără sfârşit. Un amalgam nebun. Uneori, să trăieşti pe Pământ era un lucru atât de fascinant încât te paraliza. Alteori era un căcat. Şi aşa mai departe.

*** Actualmente pot fi găsit pe planeta Hammera. Hammerienii sunt nişte creaturi de treabă, pe cuvânt. Arată de parcă ar fi viermi uriaşi, doar că n-au inele şi coloritul lor este deosebit de fascinant. Pielea veşnic lipicioasă, verde şi roşie, e acoperită ici şi colo cu „tribale” ce noaptea capătă nuanţe foarte aprinse. În rest, doi ochi mari, ovali şi negri, o gură blindată de dinţi ascuţiţi, o coadă mică şi un stomac rotund. Exact ca nevastă-mea.

*** Exact, iar eu am distrus tot. Inclusiv budiştii, secretarele, cameleonii care îşi schimbă culoarea şi fustele de orice gen. Eu am fost.

*** Apropo, nevastă-mea mi-a dăruit 35 de copii în urma acelei experienţe traumatizante care de fapt era copulare. Îi ţinem în dormitor, într-o piscină umplută cu apă hammeriană. Arată ca nişte mormoloci dar îmi sunt simpatici. Se vântură cât e ziulica de mare în universul lor pueril, doar la câţiva metri de biroul meu.

Capitolul 2 Pe data de 2 octombrie 2009 s-a petrecut ceva foarte interesant. M-am trezit la ora şapte dimineaţa mahmur şi m-am clătinat. Am mers la wc. Am hrănit-o pe Monicve cu granule de curcan. Exact, şi apoi m-am bărbierit.

*** Eu sunt de origine pământean. Mă numesc Steve Wallace. Aici pe Hammera nu se măsoară timpul, aşa că nu vă aşteptaţi la repere cronologice exacte. Am eşuat cu nava Monicve (am avut o pisică pe Terra pe care o chema aşa) pe una din plăjile hammeriene în urmă cu nici prea mult şi nici prea puţin timp. În prealabil rătăcisem zile şi nopţi în ceea ce s-a dovedit a fi unicul ocean Hammerian care, în treacă fie zis, ocupă jumătate din suprafaţa planetei.

*** La ora opt răsuceam cheia în broască prin exterior. În stradă domnea agitaţia şi frigul, aşa că am tras fermoarul până sus de tot, am cufundat mâinile-n buzunare şi miam văzut de drum. Am mers pe marginea trotuarelor privind culmile clădirilor, privind chipuri, privind în vitrine şi în ecranul telefonului mobil. Am băut cafeaua într-un local călduros, am fumat şi am răsfoit ziarul. În staţia de tramvai am schimbat câteva vorbe cu un individ a cărui nume nu îl cunoşteam şi încă nu îl cunosc. Şi pe care aveam să-l ucid. Îmi pare rău. - Mai lucrezi acolo? - Da, i-am zis. - Am auzit că au desfiinţat corpul B în urma unui control sanitar. - E adevărat, i-am zis. - Şi l-au dat afară pe Timmy? - A demisionat, i-am zis. - A, da? - Da.

*** Echipajul era alcătuit din mine, deci, n-am avut bătăi de cap. Exact, şi eu nu sunt de profesie „mecanic”, aşa că în momentul critic, când Monicve a tras linie şi n-a mai ascultat decât de vocea hazardului, mi-am făcut cruce, am stins lumina şi m-am legat de saltea. Cu mult timp în urmă, pe când planeta Terra exista iar eu păşeam zilnic pe scoarţa ei, trăiam liniştit împreună cu pisica mea Monicve în orăşelul nostru drag unde tot timpul mirosea a flori şi ploaie. Starea planetei nu era excelentă însă ar mai fi rezistat ceva timp, zic eu. 62

iunie 2011

Debut

*** Am mers şase staţii cu un tramvai pe care aveam să-l distrug. Majoritatea aveau expresii mohorâte, întru-cât şi-ar fi dorit să mai rămână câteva ore sub plapumă. La fel şi eu. Aveam o expresie mohorâtă. Radiatoarele din tramvai erau defecte sau pur şi simplu nu erau pornite. La curbe fiarele gemeau şi scârţâiau, fapt ce sporea şi mai tare senzaţia de ger implacabil. Doi indivizi au schimbat o constatare< - E frig de mori. - Mi-au îngheţat urechile, a spus celălalt.

Poesis interna\ional

Deja mă gândeam în ce zonă a corpului aş fi putut să-l lovesc. Presupun că acest fapt nu dă bine la dosarul distrugătorului planetei. Dar tipul era sub orice critică... - Ascultă, Steve, ... nu mi-o lua în nume de rău< Dacă cumva se întâmplă vreodată să ratezi un întrerupător, ai face bine să nu bifezi contrariul. Ai putea aduce fabrica în pragul falimentului. *** Destul de politicos. Dar< Mă încercau fel şi fel de resentimente. Eu bifasem întotdeauna impecabil. - Uite, adăugă scormonind în pachet după o ţigară, spre exemplu, în situaţii limită, se pot face verificări la o maşinărie care figurează în calendar ca fiind oprită şi astfel, intervenţiile se pot desfăşura în completă securitate. Pricepi? - Cred că da. Mai târziu am aflat că minotaurul îmi ştia de frică. Am fost foarte satisfăcut să aflu acest lucru. Chipurile fusese martor la singura scenă care mă pusese iremediabil în ochii tuturor, într-o lumină nefastă. În vestiar aveam atârnat un sac de box şi uneori, înainte sau după program, obişnuiam să-i mai frig un pumndouă. Într-o bună zi, pe când boxam cu patos sub influenţele alcoolului, un coleg imbecil s-a apropiat şi mi-a tras în joacă cu o bară de plexic în spate. S-a petrecut într-o secundă< I-am aruncat un picior în piept şi s-a prăvălit peste uşa de la baie scoţând-o din balamale şi prăbuşindu-se ulterior împreună pe asfaltul rece.

*** Am aşteptat la semaforul pe care aveam să-l distrug. Îmi pare rău. *** Exact, şi deasupra uzinei erau adunaţi nori cenuşii. L-am salutat pe paznic şi pe încă doi indivizi care fumau cu nasurile roşii. Am traversat curtea asfaltată şi am intrat pe o uşă mică din spatele parcării. De vreun an de zile, săptămânal, de luni până vineri, trăiam acelaşi film prost făcând aceleaşi gesturi mecanice, schimbând aceleaşi vorbe banale, pornind şi oprind aceleaşi întrerupătoare verzi într-o uzină monumentală din care practic nu pricepeam nimic. *** Acelaşi vestiar cufundat în miros de transpiraţie şi şosete. Am îmbrăcat aceeaşi salopetă verde şi mi-am potrivit pe cap aceeaşi cască de protecţie galbenă cu dungi şi mai galbene. Nu am avut nicio premoniţie care să-mi afecteze tradiţionala proastă dispoziţie. Colegii aparent bine-dispuşi schimbau aceleaşi ostilităţi cu conotaţii obscene care întotdeauna aveau acelaşi haz grotesc şi stenic deopotrivă. - Bobby, se mai fute mă’ nevastă-ta? - Luate-ar dracu, zise Bobby. - Nu bă, prostule, cu tine..., că te văd cam trist de ceva timp. Mi-am aprins o ţigară şi am plecat la treabă. La ora 08<43 trebuia să pornesc întrerupătorul numărul 26. Aveam o listă prinsă în clip-board alături de alte câteva hârtii şi un pix cu pastă roşie. La 08<52 am apăsat întrerupătorul nr. 2.

*** Exact, şi de când am aflat că aş putea să rănesc pe cineva din imprudenţă, am început iarăşi să dau tot ce am mai bun, ajungând astfel la timp la fiecare întrerupător. Continuam să beau însă aveam un plan. În intervalele de o oră, în loc să lenevesc în vreo magazie mohorâtă dezlegând integrame, bând sau jucându-mă pe mobil, alergam după localizarea întrerupătoarelor care se succedau rapid şi desenam hărţi şi strategii. Vreme de o lună n-am ratat niciunul. Apoi, încet-încet, dezmăţul a răsărit din cernoziomul monotoniei. Azi o ratare, mâine două, poimâine patru şi aşa mai departe. Într-o zi am plesnit-o. Ştiam că într-o zi se va întâmpla. Nu atât că ratasem mai bine din jumătate de întrerupătoare verzi... Obişnuiam să apăs la ore nepotrivite. Era distractiv.

*** Mă fâţâiam pe coridoare, scări şi terase metalice încercând să ajung în timp optim la următorul întrerupător. De obicei eram prea pilit cu bere ca să ajung la timp> Uzina aia afurisită era ca un afurisit de labirint. Avea chiar şi un afurisit de minotaur. Un individ gras cât un rinocer, păros, ochelarist, unsuros, fumător şi ca însuşire spirituală..., bănuiesc că se odihnea noaptea pe saltea cu atât mai bine cu cât în timpul zilei reuşea să facă pe cât mai mulţi inşi să-şi iasă din pepeni. Prima dată când am ratat un întrerupător am fost sigur că o să am a face cu figura acestui personaj de basm prost. Dar nimeni nu mi-a zis nimic. Povestea s-a repetat. Berea curgea şi odată cu ea, numărul întrerupătoarelor ratate. Peste vreo lună m-au prins. Individul ăsta slinos şi molcom s-a apropiat de mine cu podeaua vibrându-i sub tălpi...

*** Minotaurul m-a vizitat în pauza de masă cu referatul gata făcut. Mâncam o conservă sau ceva similar. Am citit. Îmi tăiaseră un salariu şi primisem un ultimatum pe motiv că pe data de x pornisem întrerupătorul 11 la ora 14<28 în loc de 14<31. Foarte haios. În schimb inundasem subsolul. *** Exact, iar pe 2 octombrie 2009, am prins întrerupătorul 5 în ultima secundă. Apoi am alergat până la scări, am coborât în grabă, am încălecat o bicicletă (noul plan) şi am pedalat nebuneşte până la întrerupătorul numărul 46. 63


Poesis interna\ional

Debut

iunie 2011

„Întrerupătorul 30 porneşte apocalipsa. P.S. Există o Biblie în sertarul de la mijloc.

Odată m-am plâns inginerului. - Există intervale de mai puţin de două minute. - Ai timp berechet, mi-a spus.

Minsk Vivaldi, 2 octombrie, 1445.”

*** Au urmat cincisprezece minute de respiro. Am coborât la subsol fumând şi am observat că nu funcţionau două tuburi fluorescente de importanţă maximă. Am aprins lanterna şi am orbecăit după întrerupătorul numărul 30. Învârteam raza de lumină şi dădeam de ziduri netencuite, şobolani curioşi, pânze şi conducte stranii. Undeva se zărea un bec atârnat de plafon. Am stins lanterna şi am alergat până acolo. Transpirasem. Am dat mâneca la o parte şi am privit ceasul< 10<25. Apoi am privit lista< P.X. 30 – 10<26. ON. Am căutat cu privirea un panou ajutător. Am fost nevoit să mă urnesc din loc şi să-mi pun mintea îngheţată la contribuţie. În acel moment am reuşit pentru prima dată să pricep harta profesională. Căutam CAMERA ZERO.

Apoi am auzit o explozie teribilă şi am rămas înlemnit în beznă. (...)

Capitolul 5 Când am intrat în biserică arătam fix ca un proxenet. Şi leam zărit fundurile. Două la număr. Unul dintre ele şi mai exact cel negru, aparţinea unui preot. Celuilalt nu i-am putut atribui nicio semnificaţie. Cei doi indivizi se pupau cu mocheta în faţa altarului. Exact, şi s-au întors simultan ca să privească intrusul, adică pe mine, proxenetul. Preotul era într-adevăr preot şi când m-a zărit i s-a înfoiat barba şi bulbucat globii oculari. Celălalt era o femeie urâtă în jurul vârstei de 30, cu păr galben şi faţa suptă. Când m-a văzut i s-a supt şi mai tare. Eram foarte bine dispus, surâdeam. - Pace vouă, pământenilor gingaşi! am spus. Mi-am dat din start seama că gagica era cam dusă cu pluta. - Vii cu gând bun? M-a întrebat. - Păi..., din moment ce am folosit cuvântul „pace”...

*** Am ridicat încetişor privirea de pe hârtie şi am zărit o clanţă. Am mai ridicat-o un pic şi am zărit un scris destul de mov< CAMERA ZERO. *** Această încăpere sinistră măsura patru metri pătraţi şi conţinea un pat, o măsuţă cu sertărele şi un întrerupător verde pe care scria cu galben „30”. Şi un neon. Am apăsat, după care am privit ceasul de la mână< 10<28. Apoi lista< P.X. 30 – 10<26. ON. După ce am inspirat adânc mi-am lăsat oasele să se odihnească pe marginea patului de o persoană învelit cu un pled albăstrui în carouri. O ţigaretă a fost arsă la capăt şi o mână curioasă a fost întinsă către mânerele sertarelor.

*** Da, gagica avea probleme la ora 12. Îi fumega scufiţa. - Eşti Ucigă-l-Toaca? M-a întrebat. - Sunt Steve, Steve Wallace, am zis, dar îmi puteţi spune cum vreţi. Preotul s-a ridicat şi a făcut 2 paşi spre mine, după care a întins braţele în lateral în stil melodramatic. - Ce se întâmplă afară? A vrut să ştie. - Păi, ce să se întâmple? Am răspuns înlăturând o scamă imaginară de pe tricoul meu argintat..., s-a prăbuşit tot oraşul şi toţi oamenii se pupă cu asfaltul. - Se pupă cu asfaltul?! S-a mirat gagica. - Adică au dat ortul popii, ce n-ai înţeles? - Ortul??!! - Pfoa, am zis. Au arestat frizerul..., acuma pricepi? - Tatăl meu era frizer, a şoptit ea stupefiată.

*** Exact, şi în cel de sus am găsit o revistă porno. Se chema „Lesbiene dulci” şi data din 98. am aşezat-o pe genunchi şi o mână a fost întinsă către prohab. M-am hlizit la fetele alea câteva minute şi la un moment dat am ajuns la ultima pagină. O puştoaică brunetă cu ochi verzi de viţel şedea goală pe un butoi din lemn şi privea în jos. I-am privit privirea şi am găsit că este cea mai frumoasă privire ce-mi fusese dat să văd până atunci. M-am masturbat lent şi am ejaculat pe jos. Nu pot să zic decât că am avut noroc.

*** Popa s-a căţărat în turlă şi a vegheat prăpădul pentru un sfert de oră, timp în care am făcut cunoştinţă cu ştrulubatica... - N-ar fi mai bine să te ridici de pe jos? Am întrebat-o. N-avea nicio busolă> i-am oferit braţul iar lănţoaiele au zdrăngănit violent sub privirea sa ceacâră. - Steve! M-am prezentat. Mi-a apucat mâna şi a rostit< Ivenia. - Frumos nume..., nu eşti de prin partea locului, nu-i aşa? Era hipnotizată de vestimentaţia mea. Ceva nu era în regulă... - Ce inel fain! A zis în cele din urmă.

*** În sertarul de la mijloc am găsit o Biblie. Nu am atins-o. M-au cuprins furnicăturile şi o depresie usturătoare, senzaţii ce m-au convins că sosise timpul să-mi dau demisia. Un optimism fără de margini s-a instalat atunci în creierul meu acoperit de o cască galbenă cu dungi şi mai galbene. Aveam să mă duc la pescuit, la plajă, la ţară, la munte, la bunici... Am început să râd. Apoi s-a deschis ultimul sertar şi am găsit o coală A4 destul de şifonată. Iată ce scria pe ea< 64

iunie 2011

Debut

*** Preotul a coborât în grabă şi se vedea de la o poştă cât era de transpus. - Pocăiţi-vă! A ţipat. S-A APROPIAT ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR! - Mănânci căcat, a trântit-o Ivenia. M-am pleznit peste frunte. Preotul a făcut o sumedenie de cruci şi ne-a binecuvântat. - Sunt Părintele Miltiade şi vouă vă zic< (ne-a ţinut o predică lungă) Judecata de Apoi e foarte aproape. Împreună vom vieţui puţinul ce ne-a mai rămas întru rugăciune şi milostenie... Tatăl nostru Care Eşti în Ceruri... - Stai în genunchi! Mi-a suflat ţăcănita. Şi am îngenuncheat şi am recitat în cor „Tatăl nostru”. A fost mişto. Miltiade a denumit fenomenul „Apocalipsă”. Am purtat o discuţie foarte lungă şi foarte interesantă. Mă simpatiza enorm. M-a poreclit „Călătorul” şi încă din prima seară a început să-şi facă planuri în legătură cu sufletul meu bun. - Călătorule, tu ai suflet bun, mi-a zis, chiar dacă memoria ta îţi conduce trupul într-o necesitate negativă. Ai un creier sclipitor, o, tu Călătorule, şi tu ai fost ales defel să supravieţuieşti Apocalipsei întru Scopul Domnului Nostru. M-am temut şi eu, of, am crezut că voi ceda păcatului de a mă îndoi de lucrare şi o tristeţe fără de margini a pus stăpânire pe săraca mea memorie. Dar acum sunt fericit şi fericiţi vom fi cu toţii... Eşti fericit? - O, da, sunt fericit, am răspuns. O auzeam din altar< - Am un flamingo în balcon, ce mănâncă? - Aşa era de când o ştiţi? Am întrebat. - Nuuu, era foarte tăcută şi timidă. Vindea lumânări şi iconiţe cât era ziua de mare. Schimbam două vorbe pe lună. - Curios fapt. - Keops! Iepuri mici şi iepuri mulţi, explica Ivenia. (...)

Poesis interna\ional

*** - Pe tine cum te cheamă? - Steve Wallace. - Şi de ce eşti îmbrăcat ca un dobitoc? - Pentru că a venit Apocalipsa... *** Miltiade a reuşit să încropească un automobil funcţional care avea aspectul unui prototip neinspirat. Ivenia a fost foarte încântată când a aflat că o luăm şi pe ea. - URA!!! Ne plimbăm cu maşina! Am aşezat-o pe banchetă. I-am dat brăduleţul parfumat să se joace şi mi l-a aruncat în faţă. Nimeni nu mai era ca noi> colindam ruinele şi făceam slalom printre rămăşiţe. Trei corpuri solare ne zâmbeau din direcţii diferite iar tăcerea strivitoare a dezastrului ne şoptea poezii despre Paradis. - Ziceţi şi voi ceva! Puse Ivenia capăt tăcerii nostalgice înainte să se transforme în lacrimi sfâşietoare. Ce-i cu liniştea asta, cine-a murit? Jos pălăria. *** - Unde mergem? - La biserici, i-am răspuns. - Ce să căutăm acolo? - Oameni vii ca şi noi, i-am răspuns. - Şi ce să facem cu ei? - Să ne împrietenim cu ei. - Cu mine de ce nu vă împrieteniţi? ... *** În prima zi am fost la două biserici şi n-am găsit pe nimeni. La celelalte nu se putea ajunge cu maşina deoarece străzile erau blocate. La întoarcere ne-a prins sulful iar ştergătoarele nu funcţionau... şi ne-am rătăcit. Oricum, popa conducea groaznic. Tipa a trântit-o din nou şi nu m-am mai putut abţine să nu râd> - Auzi, preasfinţite? Da’ matale ai carnet de conducere?

*** - Ce? Io am râie? - Uite, Ivenia, îmi pare rău că gândeşti în felul ăsta, dar noi avem treburi de rezolvat a căror importanţă capitală îţi este mai mult decât incomprehensibilă. - Intelectualii curului! A concluzionat. I-am promis părintelui că voi monta uşi altarului şi chiar asta am făcut. Ivenia s-a oicat cumplit. Pe tot parcursul lucrării m-a disperat cu tot soiul de poveşti aberante. Una dintre ele suna cam aşa< - Am un milion de dolari la bancă. Într-o zi voi deschide cu ajutorul lor un parc de distracţii pentru oameni fără simţu’ umorului. Oameni încruntaţi se vor da în carusel iar alţi oameni bucuroşi îi vor privi pe oamenii încruntaţi şi se vor distra privindu-le ridurile de pe frunte. Iar alţi oameni trişti se vor întrista şi mai tare, privind oamenii bucuroşi cum râd de oamenii încruntaţi cum mănâncă vată de zahăr. Iar alţi oameni fericiţi... - Cred că am înţeles ideea. Asudat, aplecat peste un borcan de cuie îndoite, gagica mă freca la icre cu poveşti şi întrebări. - De ce au murit toţi oamenii în afară de noi? - Pentru că a venit Apocalipsa, i-am răspuns. - A! Şi... de ce este ceru’ roz? - Pentru că a venit Apocalipsa, i-am răspuns în timp ce prindeam o balama. - A!

*** Era cam nasol în „sălbăticie”. Rămăseseră foarte puţine stele> atât de puţine încât le puteai număra. Am rămas în maşină şi când a adormit popa, Ivenia s-a oprit din trăncănit. O linişte mormântală. Pe la 2 noaptea sulful s-a evaporat şi m-am deşteptat din aţipeală cu un deget în urechea stângă. - Steve! A şoptit ea. - N-ai somn? - Uite! S-a topit sulfu’! Am ieşit sub cer şi am numărat stelele< 24. Era foarte întuneric iar Ivenia mă ţinea de braţ. Nu ne puteam vedea chipurile... - Steve! (şoptea drăguţ) - Ce mai vrei? - De ce au mai rămas doar douăş’ patru de stele pe cer? Am oat şi am răspuns. - Nu ştiu, Iv, habar n-am... - Îţi zic eu de ce> pentru că a venit Apocalipsa.

65


Poesis interna\ional

CroniC{

iunie 2011

Aproape lini;te

D

escopăr cu plăcere că, în ultima perioadă, renaşte în literatura română ceea ce eu aş numi romanul “neostentativ”, adică acela care-şi refuză din start un proiect programatic, fie ideologic, fie (la rigoare) afectiv-manipulativ. Rădăcina de bucsau, romanul lui O. Nimigean, nu vrea să demonstreze nimic> e doar o carte scrisă remarcabil despre un subiect comun. Ăsta e, până la urmă, farmecul discret al literaturii. Tema romanului, simplă în modúl, dar bogată în semnificaţii, ni-l prezintă pe Liviu în ipostaza fiului preocupat de sănătatea mamei lui, Hareta, pe care o aduce din satul natal

Dan-liviu boeriu la oraş, la spital, şi pe care o duce înapoi, după finalizarea sumară a terapiei. Naturaleţea cu care Liviu tratează dezagregarea trupească, jena de aţi cunoaşte părintele şi altfel (în situaţii limită, adică), ruperea liantului originar şi naşterea unei legături noi, de parteneriat într-ale învingerii morţii, sunt, la O. Nimigean, tot atâtea pretexte de a împinge ficţiunea dincolo de barierele netrăitului, pentru a o readuce, cu mână sigură, între limitele crunte ale realului. E un fel de ficţiune atât de bine articulată, încât se metamorfozează pe nesimţite în felii de un firesc perfect. De cealaltă parte, povestea de dragoste dintre Li66

viu şi Ioana (alias Zelda) adaugă angoasei izvorâtă din iminenţa finalului o dimensiune erotică, construind panoramic o imagine completă a extincţiei şi a luptei surde pentru a o evita. Autorul, practicând o lentoare toropită în modul de dezvăluire a subiectului, recurge uneori şi la comprimări surprinzătoare a tuturor temelor romanului, în bucăţi de text de un minimalism percutant< „Mă las pe patul din faţă. Scârţâie şi mă hâţână. Urmăresc cu privirea tubul negru aplicat direct pe perete. Se ridică de la instalaţia de deasupra patului mamei perpendicular pe plafon, se-ntinde pe dunga acestuia, coboară

iunie 2011

în diagonală spre laminator şi iese afară. Zelda se ducea de obicei singură la slujbă, mă rog, fără mine, cu fetele, cu Mihaela, o aşteptam în garsonieră, privind peste pagină transmisiunea de la Patriarhie, zoomuri pe Iliescu făcându-şi cruce… Acum cu cine va fi mers? Din priza cu capac atârnă un cablu negru, pierzându-se prin pat şi perete. Aici conectează doamna doctor Rosenzweig aparatul pentru puncţie” (p.298). Relaţia eroului principal cu mama sa se construieşte între limitele unei dualităţi necesare< Liviu este nevoit să fie martorul vizual al degradării trupeşti a celei care i-a dat viaţă, dintr-o datorie filială de a o salva de la pieire. Fragilitatea fizică – de o tristeţe uriaşă – a mamei sale este o dovadă a evoluţiei urgente a înseşi vieţii lui Liviu, din care rădăcina vitală va fi smulsă brutal într-un viitor nu foarte îndepărtat. Notaţiile pe marginea acestui subiect au ceva din indiscreţia duioasă a copilului fascinat de macabrul proximităţii morţii, de apropierea înceată a liniştii finale< „Parcă a mai pus ceva carne pe ea. Văzută din spate, are pielea fină, umerii delicaţi, dar încă puternici, fesele din nou rotunjite. Din faţă – sânii s-au lăsat, dar am observat lucruri mai rele la persoane de două ori mai tinere. Doar picioarele i-au rămas subţiri. […] Am spălat-o pe cap ca pe copiii mici. Prin părul rărit, strâns de apă, craniul părea mititel şi fragil. Am şamponat-o şi am clăbucit-o. Am clătit-o. Apoi am îmbăiat-o, cum s-a putut, pe restul corpului” (p.410). Partea finală a romanului, cuprinzând inserţii diaristice ale personajului-narator, reunite sub denumirea de „Moleskine”, aduce completări evenimentelor relatate anterior, aidoma unei umbre însoţitoare, relevantă din punctul de vedere al conturului iniţial al ideii. Liviu nu este doar fiul îngrijorat, ci un bărbat care trebuie să decidă ce relief va da vieţii lui de acum încolo, şi care e predispus la reverii salvatoare ori la subtile eschivări sociale< „Mă plimbam pe străzi, intram în vorbă, priveam case, maşini, oameni, aproape că mă

CroniC{

O. Nimigean simţeam bine. Încă un pas şi-aş fi trecut în lumea propriu-zisă. Dar ştiam tot timpul că legăturile s-au rupt. Că – foarte ciudat, pe pragul alienării – însuşi prezentul nu e nimic altceva decât nostalgie” (p.430). Aceste fragmente introspective, rezultat al unor tonice resurse empatice, se ţes în ritmul lent al romanului ca metode alternative de identificare a eului personajului principal cu spaimele comune ale cititorului. Chiar dacă povestea „curge” într-un ritm deseori exasperant de încet (însoţind cinematografic aşteptările, anxietăţile şi chiar disperarea celui care simte mirosul morţii), există totuşi în carte şi pasaje de un umor amar ori sănătos, cu rol decompensator. Remarc subtilitatea autorului de a jongla cu ideile, cu sentimentele şi cu proporţiile catastrofei într-un mod care-l face un adevărat virtuoz în crearea de atmosferă . Aici intră, de exemplu, limbajul frust, încărcat de ardelenisme savuroase< „Şoni-a’ mneu, bgetu’, înainte de-a muri, să ertaţ’, să pcişa pi el. Vinem să-l curăţ, cân’ mă vide cu ligheanu’ aşa să-nerva, strâga la mine, să ertaţ’< «Lucreţă, du-te-n pcizda mâne-ta!»” (p.439). Palierele complementare ale poveştii, schimbarea bruscă a registrului narativ şi preaplinul experienţelor din roman sunt, deci, elementele fundamentale ale 67

Poesis interna\ional

acestui uriaş puzzle al vieţii pe care autorul îl asamblează în faţa noastră. Dacă ar fi să reproşez ceva cărţii, aceasta ar fi faptul că romanul nu e străin de anumite burţi neaşteptate, care îi încarcă inutil arhitectura. Aş numi aici unele discuţii (savuroase din punct de vedere lingvistic, de altfel) cu Artemiu, vechiul prieten, un rătăcit al tranziţiei româneşti şi un demn exponent al isteţimii brute. Ori indigesta „conferinţă” filosofică, plicticoasă şi complet irelevantă. Chiar şi titlul romanului lasă loc unor interpretări haotice, fiind vorba, de fapt, despre asumarea în cheie personală a unui fragment biblic, în cotloanele căruia n-am să intru acum. Acest ermetism aparent n-a făcut altceva decât să stârnească în mintea cititorilor o curiozitate legitimă, însă aceasta – nefiind satisfăcută în totalitate – rămâne într-o benignă suspensie a raţionalului. Totuşi, nimic din toate acestea nu par a ştirbi impresia de ansamblu asupra romanului lui Nimigean. Pentru că dincolo de micile (şi cu certitudine discutabilele) imperfecţiuni ale ambiţiosului produs final, se remarcă lesne că modul de construcţie a romanului e doar o prelungire scriptică a felului în care se naşte fiorul< un roman dens, aidoma trăirilor eroului principal> un roman lung, asemeni aşteptării fiului> în fine, un roman complet şi complex, întocmai ca viaţa pe care o cuprinde. De aceea, o spun răspicat, Rădăcina de bucsau e o carte mare, fără putinţă de tăgadă. O scriitură dintre cele mai puternice ale ultimilor ani, un roman al experienţelor-limită, o meditaţie fascinantă asupra legăturilor dintre noi şi  dincolo. O carte a emoţiei pure şi a felului în care fiecare ştie s-o preţuiască, trăind-o.

(O. Nimigean, Rădăcina de bucsau, ed. Polirom, 2010)


CroniC{

Poesis interna\ional

iunie 2011

Interviuri, amintiri, amalgam

N

u e prima dată când Nicolae Iliescu şi George Cuşnarencu scriu o carte împreună. În 1991 apărea Dodecaedru, un pseudo-roman poliţist în care tehnicile textualiste erau la vedere şi la mare cinste. Dar Exilaţi în amintiri nu e o carte de ficţiune. Cu cele două nume pe copertă şi cu un asemenea titlu, s-ar putea crede că e vorba, într-adevăr, de rememorări, de poveşti despre tinereţea literară, de portrete ale unor prieteni, rivali, confraţi. Dar nu, cartea asta e în primul rând una de interviuri, cel mai vechi fiind din 1983, iar cel mai recent din 2007. Sigur, din cuvintele adunate între coperte se construiesc poveşti, portrete, amintiri, dar fragmentare şi unele destul de fragile. Cei intervievaţi nu aparţin doar lumii literare, unii sunt actori, alţii pictori, ziarişti, unii parcă nu au nimic important de spus, alţii

veronica-alina Constănceanu ar mai avea multe de adăugat. E destul de trist să vezi că în 1983 Mihai Beniuc încă miza pe Mărul de lângă drum şi era convins că el a scris pentru oamenii simpli, care nu-l vor uita niciodată. Iar Edgar Papu încă mai era convins că protocronismul e o prioritate în raport cu ideea de sincronism. Adică, noi nu gâfâim în urma altora, ci putem câteodată lua startul înaintea lor. Citind printre rânduri unele dialoguri, vedem că disputa dintre scriitori şi critici nu e o invenţie recentă, ci parcă ar străbate uşor întreaga istorie literară. Din toată această polemică poate ar trebui să rămână mai ales întrebarea< criticul literar este cel care explică o operă sau cel care impune nişte scriitori? Un posibil răspuns îl dă în altă parte Ovidiu S. Crohmălniceanu< criticul literar ar trebui să întreţină sentimentul valorilor autentice. Din păcate, cele mai 68

multe interviuri sunt schematice, nici întrebările nu par a fi foarte inspirate, nici răspunsurile nu prea pot fi urmate de alte întrebări mai incitante. O notă aparte o fac scrisorile trimise lui Nicolae Iliescu de Ovidiu S. Crohmălniceanu, la începutul anilor 90, când mentorul prozatorilor optzecişti se autoexilase în Germania şi, prin ineditul lor, salvează cumva întregul. Pe ansamblu cartea e dezamăgitoare, deşi are câteva pagini care merită reţinute. Partea cea mai importantă o constituie interviurile, implicit amintirile, care au o legătură directă cu generaţia ’80> şi, de fapt, cred că asta se aştepta de la o carte cu un asemenea titlu, semnată de cei doi< să aducă noi date despre istoria acestei generaţii, singura generaţie literară adevărată impusă în literatura română postbelică. Dar strict legate de acest subiect sunt doar câteva di-

iunie 2011

aloguri cu Mircea Nedelciu, Ioan Lăcustă, Ion Stratan, Ovidiu S. Crohmălniceanu. Partea bună e că au fost publicate iniţial (cu o singură excepţie) în anii nouăzeci, şi libertatea se simte, adresările sunt uneori colocviale, şi gândurile necenzurate. Concluzia ar fi una simplă< importante rămân cărţile, acolo se spun lucrurile esenţiale, interviurile au mai mult rolul de a stârni interesul, de a incita la dialog< Părerile unui scriitor despre toate lucrările asupra cărora are cu adevărat ceva de spus se află în cărţile lui, spune la un moment dat Crohmălniceanu. Interviul îl somează să-şi expună aceste opinii direct şi cât se poate de scurt, ca nimeni să nu mai piardă timp căutându-le acolo unde ar trebui. Deşi interviurile par a fi făcute în viteză, tot putem găsi câte ceva despre programul optzecist, despre felul în care optzeciştii s-au format ca scriitori. Ioan Lăcustă subliniază importanţa cenaclului condus de Crohmălniceanu< Dacă totuşi am publicat două-trei cărţi e pentru că eraţi voi, junimiştii. Chiar şi când nam mai venit iar la cenaclu – ăsta-i felul meu de a fi, nu prea agreez cenaclurile – scriam tot cu gândul la voi. Iar Ion Stratan aduce vorba despre cenaclul condus de Nicolae Manolescu< Am făcut poezie, cei din Cenaclul de Luni sau Ion Mureşan la Cluj, ori Antonesei şi Danilov la Iaşi, din milă şi teamă, cum spunea Aristotel. Nu numai universul închis al cuvântului ne-au trimis spre comunicare. Era apoi şi tentaţia apropierii de persoane cu aceleaşi preocupări, astfel că, împreună cu Iaru şi Traian T. Coşovei am scris cât ne-au dus mintea, inima şi literatura în scunda tavernă mohorâtă. Am putea compara şi elementele de poetică schiţate de Ion Stratan cu opiniile similare ale lui Muşina, Cărtărescu, sau ale altor lunedişti< Generaţia 80, prin obiectualism, ironie şi intertextualism, a deschis noi căi poeziei, apropiind-o de plurivocitatea discursului poeziei moderne şi căutând să recreeze o natură pe care discursul totalitar o fragmenta. O parte din ironia noastră a fost asociată discursurilor anterioare, dar noi ne disociem de ironia care nu e o formă a libertăţii, sfidând

CroniC{ necesitatea din relaţia marxistă. Mircea Nedelciu, cel care s-a ocupat cu îmblânzirea realităţii, continuă într-un fel demersurile sale teoretizante şi uşor polemice, construind o paralelă între literatură şi realitate< Din punct de vedere tehnic, între putere şi literatură nu este o prea mare diferenţă. Ambele se bazează pe text pentru a manipula sufletele şi conştiinţele. Ceea ce diferă (…) ţine de scopurile manipulării, apoi de cantităţi, de natura şi conţinuturile recompenselor promise, de altceva decât de tehnica propriu-zisă. Şi aici Nedelciu spune câte ceva despre literatura care ar trebui să formeze un cititor rezistent la manipulare. Optzeciştii vorbesc despre lupta cu cenzura, cu turnătorii dovediţi sau nu, cunoscuţi sau nu, dar şi cu ideologii de serviciu de la Luceafărul, spun câte ceva despre felul în care s-au descurcat în comunism, dar şi despre încercările de a supravieţui în hăţişul tranziţiei, în vacarmul anilor 90. Literatura e văzută ca o manifestare a libertăţii, măcar a celei interioare, dacă cea exterioară era limitată (Ioan Lăcustă mărturiseşte că a scris pentru a-şi păstra libertatea). Ar fi mult de discutat în ce măsură această afirmaţie a lui Ion Stratan e adevărată sau nu< Noi cred că am luptat nu numai împotriva sărăcirii prin materie, dar şi împotriva îndobitocirii prin ghilotina spirituală a limbii de lemn. Dar mai ales rămâne dilema rostită tot de el< într-o conjunctură politică ambiguă poate răsări un adevăr literar viabil? Un posibil răspuns îl dă Mircea Nedelciu (interviul e luat în 1990)< Cartea, Cartea cea mare, încă n-a apărut. Şi când va veni, ea nu va fi a generaţiei, va fi a unui singur om. Cam în aceeaşi perioadă, Mircea Cărtărescu (într-un articol care nu are legătură însă cu volumul de faţă) spunea ceva asemănător< intrarea în literatură se face în grup, consacrarea e individuală. Nu întâmplător am făcut această trimitere, în primul rând pentru că undeva, în interviul luat lui Crohmălniceanu, apare şi ideea că o generaţie are o mentalitate proprie şi până la urmă aşa se diferenţiază de cele precedente. Iar generaţia 80 e una dintre cele mai solide din literatura noastră. 69

Poesis interna\ional

Importanţa literaturii şi a scrisului, a întoarcerii la scris în orice condiţii sunt mereu subliniate. Înapoi la scris, băieţi! Asta să ne fie deviza, spune la un moment dat Ioan Lăcustă. Iar Stratan crede în continuare întrun spirit al poeziei care se încarnează în emiţători mai mult sau mai puţin determinaţi, care duc mai departe un tip de gândire şi sensibilitate. Dar şi Crohmălniceanu repetă apăsat în diverse scrisori că scrisul nu trebuie abandonat niciodată< Sper că nu te-ai lăsat de scris fie şi printre picături, şi ceva substanţial, îi spune el lui Nicolae Iliescu, într-o scrisoare datată 5 septembrie 1993. Mediul uman actual, carierele socio-politice senzaţionale şi surprinzătoare, în toate privinţele, până la urmă, istoric intelectuală morală, sunt o materie formidabilă morală, sunt o materie formidabilă pentru ochiul tău crud şi condeiul tău satiric. Aştept de la tine o carte care să rupă gura. Scrie-o fără să te gândeşti la apariţie, la cititori şi chiar la critică. Scrie-o pentru plăcerea ta strictă. Şi în 25 februarie 1994 revine< Ce mai scrii? Ar fi mare păcat ca, atras de diversele solicitări zilnice, să neglijezi scrisul. Din nou, în scrisoarea din 8 mai 1995, repetă îndemnul, deşi ştie că nu toate stau aşa cum ar trebui< Aş vrea să aflu că nu ai pus literatura în cui, în ciuda condiţiilor vitrege şi a debusolării totale pe care o cunoaşte critica. Exilaţi în amintiri e o carte oarecum interesantă doar pentru cei care notează cu acribie orice detaliu legat de generaţia 80. Pentru că aşa cum zicea Mircea Nedelciu< Ce-i aia istoria literaturii? Tu scrii cu gândul la un astfel de ceaslov plin de praf pe carel înjură probabil toţi studenţii în preajma examenelor? (…) Dacă va fi să intri în istoria literaturii (…), atunci fii sigur că vei intra cu tot cu ciorne şi jurnale, locuri de muncă şi amante părăsite, ediţii revizuite şi interviuri date prietenilor. Dacă nu, nu!

(Nicolae Iliescu, George Cuşnarencu, Exilaţi în amintiri, Editura Muzeul Literaturii Române, 2010)


Patru tineri poe\i germani `n rom]ne;te (grupaj realizat cu sprijinul Institutului Goethe din Bucure;ti)

ulrike almut sandig

björn Kuhligk Cine scrie poezie e nebun „Cine scrie poezie e nebun“, afirma provocator poetul Peter Rühmkorf în anul 1979. Fără îndoială că această frază nu şi-a pierdut valabilitatea. Altfel cum ai putea să te dedici, să te dăruieşti cu trup şi suflet unei cauze care nu oferă aproape niciodată perspectiva siguranţei financiare, care nu e recunoscută pe plan social, care te pune mereu sub semnul întrebării, care (din fericire! îţi vine să strigi) te zdruncină întotdeauna. La începutul anilor 2000, o afluenţă de voci noi s-a impus conştiinţei publicului – voci, pe de o parte, conectate între ele sub semnul culturilor de reţea ale noilor media şi care, pe de altă parte, căutau să atragă atenţia pe cele mai diverse căi şi în mod cât mai ostentativ. Centrele au fost şi sunt în continuare Berlin, Leipzig, München şi Renania, unde s-au constituit grupări literare şi au avut loc lecturi în grup, bazate pe prietenie sau simpatie. Premisele estetice rămâneau în fundal. Au fost descoperite noi formate şi locuri de lectură, aşa încât nu de puţine ori poeţii au ajuns să citească în cluburi, în faţa a sute de persoane. Reviste nou înfiinţate sau deja existente – bella triste, edit, poet, lauter niemand, Das Gedicht ori Macondo –, precum şi edituri mici – kookbooks, yedermann, Lyrikedition 2000 sau parasitenpresse – au devenit cutia de rezonanţă a acestor voci noi şi a statement-urilor lor teoretice. Am putea completa afirmaţia lui Rühmkorf< cine editează sau publică poezie e la fel de nebun. Cu toate acestea, nu trebuie trecut cu vederea faptul că scena poeziei germane trăieşte în mare măsură din entuziasmul micilor editori şi al redactorilor de reviste – care scriu adesea ei înşişi. S-au înfiinţat edituri care au făcut cunoscut acest „fenomen“ în rândul unui public mai larg. În paginile de cultură ale ziarelor s-au purtat discuţii înverşunate pornind de la întrebarea dacă apăruse într-adevăr o nouă generaţie – pentru a folosi un termen vag – şi dacă ea avea anumite caracteristici calitative. Între timp, nu poţi să nu observi că în Germania s-a dezvoltat o scenă a poeziei care se aseamănă, poate, doar cu flora şi fauna unei luxuriante păduri tropicale, greu de cuprins cu privirea. O scenă imposibil de adus la un numitor comun – atât de diferite sunt profilurile individuale ale poeţilor. Iar dacă totuşi facem această tentativă, putem vorbi, citându-l pe teoreticianul literar Peter Geist, despre „neo-patetici, purişti şi alchimişti ai limbii, experţi postmoderni ai simulării, constructori de imagini, suprarealişti sociali şi descriptivi“. Voci, aşadar, care nici nu-şi reneagă propria tradiţie – purtată, mai degrabă, în spate ca un bagaj greu – şi nici nu se înscriu în siajul ei. Motivele, temele, punctele de pornire nu sunt, fireşte, cu adevărat noi – cum ar putea să fie? –, iar poemul se lasă reinventat tot atât de puţin ca limba sau chiuveta. El trăieşte – ca tot ce înseamnă producţie – din ceea ce oferă mediul înconjurător. Noul constă în strategiile şi transformările diferenţiate pe care le generează prezentul. Ceea ce e suficient pentru a distinge poezia de proza şi dramaturgia contemporane. Mulţi dintre cei implicaţi au publicat un volum sau mai multe, devenind actori importanţi ai vieţii literare din Germania. Uneori, scena poeziei seamănă cu o asociaţie de întrajutorare< faptul că un poet scrie, pe una dintre numeroasele platforme de pe internet, o recenzie pozitivă sau binevoitoare la o carte a unui confrate nu face decât să confirme atenţia insuficientă acordată fenomenului poetic. Întreg peisajul poeziei – cei vârstnici, cei consacraţi sau cei tineri – e uşor de cuprins cu privirea şi, dacă s-ar strânge laolaltă, poeţii abia ar reuşi să populeze un sat fără magazine. E drept că oraşe întregi scriu poezie, dar puţini sunt cei care o scriu cu şiretenia negustorilor şi cu tenacitatea câinilor de sanie. Dacă se vând 3000 de exemplare dintr-un volum, se poate vorbi de un succes editorial> în mod obişnuit însă, tirajele – atât la editurile mari, cât şi la cele foarte mici – se situează undeva între 50 şi 500 de exemplare. Cel puţin te consolezi cu faptul de a putea strânge mâna fiecărui cumpărător al cărţii fără să-ţi rămână urme. Antologiile de poezie se vând, evident, mai bine. Teme cum ar fi iubirea, iarna, oraşul ş. a. oferă cadrul. Doar o mână de poeţi îşi permit, probabil, să trăiască exclusiv din publicarea volumelor lor> mult mai mulţi îşi câştigă existenţa din lecturi, workshopuri, burse, premii, traduceri, colaborări în presă, recenzii, câţiva se zbat între job şi scris, alţii luptă la limita supravieţuirii, unde s-au instalat deja. Dacă facem însă abstracţie de văicăreala generală cu privire la succesul care nu mai vine, la câştigurile insuficiente etc., nu putem să nu observăm că există un interes – în ciuda performanţei economice care coboară până la zero sau chiar mai jos – în a promova poezia, fie prin premii şi burse, fie prin recenziile surprinzător de numeroase din ziare. Săptămânalul de mare tiraj Die Zeit publică în fiecare număr o poezie< e puţin, dar e mai mult decât te-ai aştepta. Poemul trăieşte în umbră şi tocmai în asta constă forţa lui. Întrucât nimeni, aproape nimeni nu-i acordă atenţie, ia naştere o literatură ce nu poate fi scrisă în conformitate cu regulile pieţei. O literatură rezistentă la criză şi independentă, care nu e nevoită să se supună modelor, care nu poate copia succesul, dar e capabilă să fie la înălţimea epocii şi totodată să o ia înaintea prezentului. E un gen literar care riscă şi câştigă, fiindcă nu are nimic de pierdut. O nouă generaţie – spre a folosi pentru ultima oară acest termen vag – aşteaptă startul> o parte din reprezentanţii ei pot fi întâlniţi, de exemplu, pe www.gdreizehn.wordpress.com.

Născută în 1979 la Großenhain, Ulrike Almut Sandig trăieşte în prezent la Leipzig. Studii de istoria religiilor şi indologie, precum şi de literatură la Institutul German de Literatură din Leipzig. A primit numeroase premii, printre care prestigiosul Premiu Leonce und Lena (2009), Premiul „Porcul de Argint“ în cadrul festivalului lit.COLOGNE şi Premiul Hotlist (ambele în 2010 pentru volumul Flamingos). Volume publicate< Zunder (2005), Streumen (2007), Flamingos (2010) şi Dickicht (2011). Este coautoare (împreună cu Marlen Pelny) a audiobook-ului der tag, an dem alma kamillen kaue (2006). Piese de teatru radiofonic< Hush Little Baby (2008) şi Unter Wasser (2010).

Traducere în limba română de Andrei Anastasescu 70

71


Poesis interna\ional

Poezie

iunie 2011

ich werde vom Flirren der Bäume im Licht nichts sagen, auch nicht von den Bäumen an sich.

nu voi sufla o vorbă despre pâlpâitul copacilor în lumină, nici despre copacii în sine.

kein Wort von der Buche im Hinterhof der Ärztin deren Tochter im Schlafzimmer stirbt, kein Wort

nimic despre fagul din curtea interioară a doctoriţei a cărei fată moare-n dormitor, nici un cuvânt

vom Blauglockenbaum im eigenen Hof, unter dem ich und du bis spät in der Nacht sitzen und so tun

GeDiCht

iunie 2011

Poesis interna\ional

vom Flieger aus siehst du

ce vezi din avion

tags die smarten Bluescreens der Pools in tausend und einem Garten am Haus

ziua elegantele blue screen-uri ale piscinelor în cele o mie şi una de grădini lângă casă

despre arborele-prinţesei din propria mea curte, sub care tu şi cu mine stăm până noaptea târziu şi ne prefacem

Quadrate ü berhaupt, je weniger du und ich von Deutschland entfernt sind. sieh

pătrate mai ales, cu cât ne-apropiem de Germania, tu şi cu mine. priveşte

als sei die Tochter der Ärztin nur in den Gedichten die ich aufschreibe, echt. ich werde vom Flirren

că fata doctoriţei nu e reală decât în poemele pe care le scriu. din pâlpâitul

nachts in Blutorange die Laternenalleen jener persisch kubanischen (wo sind wir?)

noaptea aleile, cu felinare de culoarea portocalelor roşii, din oraşele acelea (unde suntem?)

der Bäume im Licht nur die Kronen preisgeben die Kronen der Bäume im kreiselnden Wind und

copacilor în lumină voi da-n vileag doar coroanele coroanele copacilor în vântul rotitor şi

Städte! da unten leuchten die Highways hier oben leuchten wir. die Nacht hebt an

persano-cubaneze! acolo jos strălucesc autostrăzile aici sus strălucim noi. se face noapte

die Nadeln, die immer grü n sind, daran. ich werde so tun, als sei nur das hitzige, flimmernde Licht

acele lor mereu verzi. mă voi preface că numai lumina fierbinte, tremurătoare,

wir kommen voran – bekommst du dein Kind hier, wie nennst du es dann? nenn‘s

avansăm – aici o să naşti? ce nume vrei să-i pui copilului tău? spune-i

eingestickt in die Kronen der Fichten, ganz echt. aber nicht ihre eng stehenden Stämme darunter, nie schmale Schatten, der Wald, die Bäume an sich.

brodată-n coroanele molizilor e complet reală. nu trunchiurile lor strânse unul într-altul dedesubt, niciodată umbre înguste, pădurea, copacii în sine.

ASIA nenn’s ALMUT, nenn’s ALPHA, lass OMEGA sein. wir kommen von irgendwo

ASIA, spune-i ALMUT, spune-i ALPHA, la OMEGA. venim de undeva

hab sagen gehört, es gäb einen Ort fü r alle verschwundenen Dinge, wie

din câte-am auzit, ar exista un loc pentru toate lucrurile dispărute, cum sunt

die verschiedenen Sorten von Äpfeln die Clowns und die Götter, darunter

diversele soiuri de mere clovnii şi zeii, între care

auch jenen guten Gott von Manhattan Karl-Marx-Stadt und Konstantinopel

şi bunul Dumnezeu din Manhattan Oraşul Karl Marx şi Constantinopol

Benares und Bombay und die Namen von zu vielen Braunkohledörfern

Benares şi Bombay şi numele prea multor sate construite pe straturi de lignit

befänden sich, hab ich sagen gehört in der Mitte des Weißtannenwalds

s-ar găsi, din câte am aflat, în mijlocul pădurii de brazi albi

der jede Schallwelle schluckt. der Ort wär, so habe ich sagen gehört auf keiner gü ltigen Karte verzeichnet.

care-nghite orice undă sonoră. locul nu e, aşa am auzit trecut pe nici o hartă valabilă.

wenn die Lautsprecher aus sind und die Spots abgestellt, wenn der letzte Sprechchor verklungen sein wird im Backstagebereich der Geschichte

când difuzoarele tac şi spoturile se sting, când ultimul cor va fi amuţit în culisele istoriei

wenn die Kostü muniformen weggehängt sind die Putzkolonne verschwunden sein wird, wenn der Zuschauerraum still im Halbdunkel liegt

când uniformele sunt puse bine pe umeraşe iar echipa de salubrizare va fi dispărut, când sala de spectacol rămâne tăcută-n penumbră

dann stellen Sie sich noch mal auf die Bü hne und sprechen mir nach< es war alles nicht echt. es ist niemand zu Schaden gekommen.

atunci mai urcaţi o dată pe scenă şi repetaţi după mine< nimic din toate astea n-a fost adevărat. nimeni n-a fost rănit.

also sprechen Sie nach< es war alles nicht STOP

deci repetaţi< nimic din toate astea n-a fost STOP

72

her

renunţă

wir schlafen, wir fliegen nirgendwo hin.

dormim, nu zburăm nicăieri.

Gespräch mit Ken Taurus

De vorbă cu Ken Taurus

von Cumuluswolken stamme er ab sagte er mir und meinte es nicht

mi-a spus că se trage din norii cumulus şi nu era nimic simbolic

symbolisch. er sei halb Mensch und halb Pferd, nicht Fisch und nicht Fleisch

în asta. că e jumătate om jumătate cal, că nu e peşte şi nu e carne

nichts Halbes, nichts Ganzes und ehrlich gesagt, er wär zu gern ein Andrer

nici jumătate, nici întreg şi la drept vorbind tare i-ar mai plăcea să fie

als er, zu gern wär er weniger zornig und völlig enthaart, mehr Ixion

altcineva, tare i-ar plăcea să fie mai puţin mânios şi complet depilat, mai mult Ixion

und weniger lü stern, oder wäre er doch lieber Rappe als Recke, lieber

şi mai puţin lasciv sau ar prefera oare să fie cal negru decât erou viteaz,

Hengst als Mann, lieber Tier als Kriegergeschlecht, er könne sich nicht recht

armăsar decât bărbat, animal decât stirpe de războinici, nu se poate

entscheiden – an genau dieser Stelle verlor er den Faden. wir standen

hotărî – exact în punctul acesta a pierdut firul. stăteam

uns gegenü ber. ich fragte nicht nach. er hat mit den Hufen gescharrt.

faţă-n faţă. nu i-am pus întrebări. a scurmat în pâmânt cu copitele.

ich stand noch lange und starrte ihm nach, bis er mit wehendem Schweif

am mai stat mult acolo privind în urma lui până a dispărut în hăţişuri

im Dickicht verschwand. seine Hufe ließen tiefe Serifen im Boden zurü ck.

cu coada fluturând. copitele lui au lăsat serife adânci în pământ.

73


Poesis interna\ional

Poezie

iunie 2011

immer viel zu spät aufstehn und immer ist mir zu kalt. immer denk ich ans Heimgehn und heimlich im eigenen Zimmer< an mich

sculat mereu prea târziu. şi mereu prea cald. mereu mă gândesc la mersul acasă şi pe ascuns în camera mea< la mine

und niemanden sonst. immer verrenk ich beim Strecken der eigenen Knochen< dich.

şi la nimeni altcineva. când îmi întind oasele, te sucesc mereu< pe tine.

weiter nichts machen. wochenlang schlafen zur Übung fü rs Wegsein in völliger Abwesenheit meines eigenen Namens. nur zweimal im Monat träumen.

nefăcut nimic altceva. dormit săptămâni în şir exersând plecarea în absenţa deplină a numelui meu propriu. visat doar de două ori pe lună<

einmal von den kahlen Bäumen zu Hause. ein anderes Mal vom Neuschnee und wie er Decken und Kissen und Laken einschneit.

o dată copacii desfrunziţi de acasă, altă dată zăpada nouă şi cum troieneşte ea pături perne cearşafuri.

seit ich gar nicht mehr da bin, fällt mir alles leicht. mittwochs verkau einer Eier, donnerstags fängt einer Fisch. freitags fällt kurz der Strom aus, später wird pü nktlich der Wecker gestellt. ja. keiner sagt »Sonnabend« außer mir selbst, und ich bin nicht da. heute fehle ich einem. morgen kau er sich was. alles fällt leicht. jedes Tierlein steht nächtens am Platz. aber mein Platz steht leer. aber das fällt mir –

de când nu mai sunt deloc aici, totul îmi e la-ndemână. miercurea cineva vinde ouă, joia cineva pescuieşte. vinerea se ia puţin curentul, mai târziu se pune cu precizie deşteptătorul. da. nimeni afară de mine nu spune „sâmbătă“, iar eu nu-s aici. azi cineva-mi simte lipsa. mâine îşi cumpără ceva. totul e la-ndemână. fiecare animăluţ stă noaptea la locul lui. dar locul meu e gol. dar asta îmi e –

Tamangur

Tamangur

draußen kommt Wind auf. drinnen halten wir still die Gesichter ü ber Atlanten gebeugt. im Fensterkreuz schießen uns Kiefern ü ber die Köpfe, um unser Zimmer herum wächst ein Wald! nennen wir ihn „Tamangur“, weil alles, was da ist, ein Wort haben muss, das man aufschreiben kann. mein Bruder, mein Bruder, wann haben wir uns bloß hierher verirrt, zwischen den Wurzeln der Verben schrecklich verirrt, hast du den Rü ckweg gar nicht markiert?

afară se iscă vântul. înăuntru stăm nemişcaţi, cu feţele aplecate deasupra atlaselor. în crucea ferestrei pinii se ridică fulgerător peste capetele noastre, de jur împrejurul camerei creşte o pădure! s-o numim „Tamangur“, pentru că tot ce-i acolo trebuie să poarte un cuvânt pe care să-l poţi scrie. fratele meu, fratele meu, oare când ne-am rătăcit noi aici, între rădăcinile verbelor – ne-am rătăcit îngrozitor –, n-ai marcat drumul de întoarcere?

Schwesterlein, Schwester, alles hab ich vergessen< das Brot und die Namen der Vögel, die Ortszeit, den Teerweg zurü ck. alle Sachen wie Straßen, wie Airports, wie Luverkehr, Ampeln stehen auf anderen Karten verzeichnet. also bleiben wir hier im Zimmer im Wald, den keiner, du nicht und ich auch nicht, noch einmal verlässt, kaum dass er (wie gleich?) benannt ist. draußen reiben die Kiefern sich gegeneinander, grei Wind in die Bäume, auch ihre Namen hab ich vergessen. du nennst sie „die mit den harten, den ledernen Nadeln“, ihre faustgroßen Nü sse fallen zwischen den Falten der Stämme herab und treffen uns nicht. im Zimmer liegst du. daneben lieg ich und kenne dich –

surioară, sora mea, am uitat tot< pâinea şi numele păsărilor, ora locală, drumul înapoi, asfaltat. toate chestiile astea, aeroporturi, trafic aerian, semafoare, sunt trecute pe alte hărţi. aşa că hai să rămânem aici, în camera din pădurea pe care nimeni, nici eu şi nici tu, n-o mai părăseşte, de-ndată ce e (cum vine asta?) numită. afară pinii se freacă unii de alţi, vântul pătrunde-n copaci, şi lor le-am uitat numele. tu-i numeşti „cei cu ace tari, de piele“, conurile lor cât pumnul cad între cutele trunchiurilor şi nu ne ating. tu eşti în cameră, culcat. eu, culcată lângă tine, te cunosc –

Daniel Falb

Poezia lui Daniel Falb (născut în 1977 la Kassel) a fost publicată în numeroase reviste (Edit) şi antologii (Lyrik von Jetzt). Falb locuieşte în prezent la Berlin. A primit numeroase premii, printre care premiul de debut acordat de Literarisches Colloquium Berlin pentru volumul die räumung dieser parks (2005). Cu patru ani înainte, în 2001, i se acordase Premiul literar Prenzlauer Berg. Volume publicate< die räumung dieser parks, 2003> naturezas-mortas sociais – 33 poemas (volum bilingv, în portugheză şi germană), Lisabona, 2009> bancor, 2009.

Traducere din limba germană de Andrei Anastasescu 74

75


Poesis interna\ional

GeDiCht

iunie 2011

iunie 2011

Poezie

***

***

auf dem werksgelände leben. die in sich zurück laufende quelle....... das herz zahlt die leber.

a trăi pe terenul fabricii. izvorul ce se întoarce in sine....... preţul ficatului este inima.

says the infant, ich werde sehr bald sterben.... bringe die stets wieder aufstehenden clowns in den boden ein.

says the infant, voi muri în curând.... pe clovnii sumeţindu-se mereu apleacă-i înapoi spre pământ.

....dieses individuum sei eine herde, die, indem sie weiterzog, auf anderen körpern zu grasen begann. die nach dem schneeballsystem arbeitenden gesellschaer.

....pare-se că individul acesta e o cireadă care, în drumul ei, începe să pască pe alte trupuri. acţionarii funcţionând după metoda bulgărelui de zăpadă..

wieviele mahlzeiten kannst du heute abend einnehmen........ ohne von den eigenen fortschritten erdrückt zu werden. die hochbegabten unter den opfern.

de câte ori poţi să iei masa astă seară........ fără să fii strivit de propriile progrese. cei foarte talentaţi printre victime.

landschaen aus erwartung,......... einsehbar wie ein vorgarten. wir erkennen darin den waldbrand, darunter das grundwasser.

peisaje în aşteptare,.........previzibile ca grădina din faţa casei. distingem în ele pădurea în flăcări şi dedesubt pânza freatică.

ihr leuchten ist ihre didaktik........... das nähere regelt ein bundesgesetz. wie häufig kannst du heute abend schlafen gehen. a thousand years.

strălucirea e modul lor de a fi didactice........... detaliile sunt reglementate de o lege federală. de câte ori poţi merge la culcare astă seară. a thousand years.

I dwell in Possibility... Emily Dickinson

I dwell in Possibility... Emily Dickinson

***

***

sieh diesen handlungsfamilien beim wohnen zu. heute ist der tag der sechs milliarden. historische schlachten stellen uns nach und wir sie.

priveşte la aceste familii în mişcare cum locuiesc. azi e ziua celor şase miliarde. bătălii istorice ne zugrăvesc pe noi şi noi pe ele.

von histaminen überwältigt kommen somit viele natürlich zur welt....... ein über jahre geprobter, über jahre nicht aufgeführter festumzug.

fireşte, mulţi oameni vin pe lume copleşiţi de histamine....... o procesiune solemnă mereu repetată şi niciodată realizată.

.................überlegene formen des schämens, der sterilisation, wenn du ein kitten bist. die hervorbringung des gesichtes als enthaarung und weltausstellung.

.................forme superioare ale ruşinii, ale sterilizării, dacă eşti un liant indestructibil. naşterea chipului ca depilare şi expoziţie internaţională.

crystal palace zeigt das feuer selbst der nationen wie der gebürtlichkeit........... das ist die adresse eines strauches, eines blättchens, eines zellhaufens.

în crystal palace se arată însuşi focul naţiunilor şi al natalităţii........... aici e adresa unui arbust, a unei frunzuliţe, a unei aglomerări de celule.

ich betrat den länderpavillion und kam als großfamilie wieder heraus. ich verpflanzte 1967 das erste menschliche herz, in zwillinge.

am intrat în pavilionul naţional şi am ieşit de acolo în chip de familie extinsă. am făcut primul transplant de inimă, în 1967, unor gemeni.

bequeme laufwege verlinken die sande, bequeme laufzeiten erleuchten sie flammend, die biennale. einfarbig ausgemalte makrophagen.

alei generoase conectează nisipurile printr-un hyperlink, durata calmă a alergării în parc le iluminează brusc. bienala. macrofage zugrăvite într-o singură culoare.

..................welche werkphase ist das und was davon bleibt. die abstoßung der organe. die abstoßung, der hand, der künstlerin.

..................la ce etapă a operei s-a ajuns şi ce rămâne din ea. respingerea organelor. respingerea. a mâinii, a artistei.

***

***

geodätische kuppeln, von ungräsern umstanden, gelandet.... wasserfälle und nährende brunnen im erdlosen anbau. ich sehe die augen,

cupole geodezice, încadrate de buruieni, aterizarea.... cascade şi fântâni hrănitoare în brazda fără pământ. nu mai văd ochii

die den kaiser gesehen haben, nicht mehr........ kindergärten, abgefetzt herabhängende gewebeteile des sozius, kultiviert binnen tagen wie rasenpartien. und

care l-au văzut pe împărat........ grădiniţe de copii, carnea sfârtecată a prietenului atârnând în fâşii, totul se cultivă în câteva zile ca o parcelă de gazon. în timp ce

zahllose dimensionen des parlaments saugten, noch eingerollt, materie ein... während sie still vor sich hin weinten. roll aus die blühenden wiesen.

dimensiunile nesfârşite ale parlamentului, încă rulate, absorb materia... plângând tăcut ca pentru sine. desfăşoară pajiştile înflorite ca pe un rulou.

76

77

Poesis interna\ional


Poesis interna\ional

GeDiCht

iunie 2011

iunie 2011

Poezie

Poesis interna\ional

....felsquellwasser umspült in dünnem film ihre wurzeln< die freundschasnetzwerke. perser teppich und trailer park, durch identische ersetzt über nacht. die

....izvor de munte scăldându-le în treacăt rădăcinile< reţele de socializare. covor persan şi trailer park, înlocuite peste noapte prin ceva identic.

haupteinheit der fortpflanzung erstreckt sich landläufig bis zum horizont....... ein gau. das war die geschichte von aids 1900-1950.

unitatea principală a procreării se întinde de obicei până la orizont....... o catastrofă nucleară. istoria SIDA între 1900 şi1950.

***

***

die messbare tiefe der organisation, die uns animierte. den urmeter prüfen. die häuser bestehen aus kuchen.

adâncimea organizaţiei care ne însufleţea poate fi măsurată. verificaţi unitatea de măsură. casele sunt din turtă dulce.

montagne sainte-victoire´s twenty four expiring versions per time unit. beachte das frischedatum der umgebenden dinge.

montagne sainte-victoire´s twenty four expiring versions per time unit. atenţie la termenul de valabilitate al lucrurilor care te înconjoară.

die natur produziert fertiggerichte. durch öffentliche ämter mithin geht das geerntete, geht das körpergewicht bekleidet hindurch.

natura produce semipreparate. aşadar, prin instituţii publice trece tot ce s-a cules, trece greutatea trupului şi a hainelor.

wir lagen übereinander, in der generationszeit. auf mir befand sich ein präsident und die endlose reihe seiner lebendigsten darsteller.

stăteam unii peste alţii, la vremea generării. deasupra mea era un preşedinte cu şirul său interminabil de actori debordând de vitalitate.

sagt eine erbse zur andren. die nachschublinien sind über und über mit wohngebieten bedeckt. rasen von bürgerbüros.

îi spuse un bob de mazăre altui bob de mazăre. liniile de întărire sunt invadate de cartiere de locuinţe. peluze cu birouri burgheze.

wenn strukturen auf die straße gehen, was ist dann die straße. und das obst, am strauch sekundenlang optimal konserviert.

când structurile ies în stradă, ce mai este atunci o stradă. şi fructele, conservate pe arbust, în cele mai bune condiţii, preţ de câteva secunde.

ich zahlte in der lebensmittelabteilung und bekam das geld am auto-maten zurück, das an den bäumen wächst.

am plătit la alimentara şi am primit banii înapoi la automatul care creşte în copaci.

***

***

beide dimensionen der gleichförmigkeit, deren ebene von zisternen eingekerbt ist, in die

ambele dimensiuni ale uniformităţii, pe acest plan sunt încastrate cisterne, în care

hinein das tätigsein abläu< physiologisch die dankbarkeit des karten- und würfelspiels.

se scurge esenţa activităţii< fiziologic recunoştinţa jocului de zaruri şi de cărţi.

kaninchen der pik sieben, zutiefst besorgt nimmt sie den illusionismus zur kenntnis, zau-

iepurii unui şapte de pică, profund îngrijorată ea acceptă iluzionismul şi execută

bert den hut. es könnte der eindruck entstehen, die vorstellung verstoße gegen naturrecht.

trucul cu pălăria. S-ar putea crede că spectacolul încalcă dreptul natural.

zum verschwinden gebracht worden ist< eine zersägte jungfrau, ein nickendes haupt, ein

au fost făcute să dispară< o fecioară tăiată cu fierăstrăul, un cap înclinat aprobator,

plexus samt enthaltenem gedanken. sieh, die applikation auf ihrem engen kostüm, die haut

un plex împreună cu gândurile pe care le conţine. Iată aplicaţia de pe costumul ei mulat,

ihrer oberarme, metallisch, o-orange. das verderben soll nicht willkürlich auf uns kommen,

pielea braţelor, metalică, oranj. Nenorocirea un trebuie să vină peste noi la întâmplare,

sondern wie seligkeit geregelt, als herauskaufen der arbeitskra aus dem ansonsten ganz

ci reglementată precum fericirea, ca o răscumpărare a forţei de muncă dintr-o

sich selbst überlassenen kinder-geschöpf. versprach doch das programm die abschaffung

creatură-copil altminteri încredinţată cu totul sieşi. programul a promis totuşi abolirea

des verschwindenlassens, als ingewahrsamnahme der straffälligkeit aus dem ansonsten ganz

dispariţiilor, ca pe o luare în custodie a culpabilităţii din creatura-copil altminteri

sich selbst überlassenen kinder-geschöpf< du merkst nicht, was fehlt. ich träume, zu hause

încredinţată cu totul sieşi< tu nu observi ce lipseşte. eu visez să fiu acasă

zu sein, mit meinen kindern, jedes ein teil von mir. mohammad, vergiss mich nicht. ............

la copiii mei, fiecare parte din mine. mohamed, nu mă uita. ............

Traducere din limba germană de Maria Irod 78

79


iunie 2011

uljana Wolf

Născută în 1979 la Berlin, Uljana Wolf a primit în 2006, pentru volumul de debut kochanie ich habe brot gekau (2005), prestigiosul Premiu Peter Huchel, devenind cea mai tânără laureată a acestei distincţii. A urmat, în 2009, volumul falsche freunde. Texte semnate de Uljana Wolf au apărut în numeroase reviste şi antologii (e.g. Lyrik von Jetzt). Poemele ei au fost traduse în poloneză, bielorusă şi engleză. Este prezent[ `n antologia New European Poetry (Graywolf, 2008).

80

Poezie

Poesis interna\ional

MAPPA

Mapa

was ist der wohnort? der wohnort ist eine kreuzzehn. was ist die kreuzung?

ce e un domiciliu? domiciliul e o încrucişare, ce-i o crucificare?

in der verkroksten mundart der wälder ist die kreuzung das wort baum. warum

în dialectul de plută al pădurilor crucificarea e cuvântul pom. de ce

spielen heimatländer in den lü en karten? niemand hat die länder je nach hause gehn

joacă patriile cărţi prin aer? nimeni n-a văzut vreodată ţări mergând

sehn. ein baum im wald der nähesprache ist im kartenspiel die zehn. aus seinem holz

acasă. un pom în pădurea limbii vecine în jocul de cărţi trefla e cruce.

werden auf der karte kreuze gemacht. die länder tragen hier ihren wohnort ein,

din lemnul lui se fac cruci pe cărţi ţările îşi trec aici domiciliul,

dann legen sie die feder ins mäppchen zurü ck. was ist ein mäppchen? zurü ck.

pe urmă îşi vâră stiloul în mapă şi-o luăm de la capăt. ce e o mapă? da capo.

mit nelly sachs

cu nelly sachs

DREI BÖGEN < BOUGAINVILLE

trei file< bougainville

0

0

vertü pfelter morgen, wie er unterm nebel aufsteigt wies unterm löschblatt durchweicht, wasserfarben hang aus blattspitzen und hang zu zipfelndem tü ll schält sich ein ästlein aus dem kostü m, hat keinen körper, streckt sich, besinnt sich auf (grü n) und die nervenenden in der schulter des tals begrü ßen das bewegen den arm, sie legen die hand auf den tisch zu den knoten, blü ten, der nicht zu fassenden lu –

dimineaţă punctiformă cum se înalţă sub ceaţă se umezeşte sub sugativă, acuarela unei cline o dantelă de frunze înclină să se destrame ca un tul se descojeşte o nojiţă din costum, n-are corp se întinde cugetând la (verde) şi terminaţiunile nervoase din umărul văii salută mişcarea mişcă braţul, aşează mâna pe masă către noduri petale ale aerului de necuprins –

1

1

fehlen die nebenblätter, fehlen die fasslichen grü nde um dich herum und ist so ein verholzenes komplott ein tatort der beschreibung, häutig, rippig, ist so o der griffel besetzt mit papillen, kapier das, ohne ein anschauen, ausgesetzt allein dem anprall der vokale zwischen haaren, stacheln, lässt sich das verwachsen lässt sich das einheimsen, zipfliger saum samt etwa lanzettlicher spreite, kopier das, im zwittern der laute –

pe hărţi

lipsesc sepalele, lipsesc temeiurile înţelegerii în jurul tău şi-i aşa un complot lemnos loc al faptei în descriere cu membrane, cu nervuri, ce des ocupat e pistilul cu papile, pricepe, cooperează, fără o privire atentă, expus doar ciocnirii vocalelor între cili, ţepi, se lasă invadat, implantat suprasolicitat ca un tiv descusut lanceolată faţă a frunzei, copiază asta, în hibridizarea sunetelor –

2

2

finde eiförmige hochblätter, finde heute am wegrand noch die inseln, vieläugig, zweideutig leuchtend, aus welcher nähe wären sie umsegelt, mit welchen händen als seemann verkleidet, wäre das verstanden, paarige beutel und pralle stände, wie gepresst, warst du nicht gestrandet in der ausgesetzten lu, brandiger mund und umschlag von farbe in ware, wahnsinn, wie das weiter heckt und dich mit einem wort< einsträuchert –

află frunze ’nalte ovoide, află azi la buza drumului încă insule luminând din mii de ochi cu dublu sens de la ce apropiere corabia le-ar ocoli, cu ce mâini deghizat în marinar s-ar putea înţelege aşa ceva, traiste perechi, aşezări neclintite, presate parcă nu ai acostat în aerul expirat gură a talazului şi ambalaj colorat al mărfii, curată nebunie, cum urzeşte mai departe şi ’n cuvânt te-mplantează. 81


Poesis interna\ional

GeDiCht

iunie 2011

iunie 2011

Poezie

Poesis interna\ional

3

3

sag wie nach dem ersten augenü bergehen die fäden wandern, sich verbreiten ü ber mauern, zäune, lippen netz aus kleinen explosionen, oder plosiven, probier das als lösung, zier< mundstü lpen und brü chige haut oder nach innen fächern, falten, paperflowern, dann folge den namen zur insel zurü ck, sag solos ist eine sprache, die blume plaua nennt, den aufprall kennt auch solches borgen und gepflü ckte blü ten bergen –

OV

OmU

spune cum cutreieră firele după prima privire cum se răspândesc ele pe ziduri, pe garduri, pe buze o plasă de mărunte explozii sau implozii, încearcă soluţia asta, înfrumuseţează< gură suflecată şi piele ’ncreţită sau suptă în interior, ridată, paperflowern, pe urmă reia drumul după nume spre insulă înapoi, spune solo e o limbă, florii îi spun plaua, ciocnirea cunoaşte şi astfel de împrumuturi, ştie să ascundă florile culese –

barbara ist zurü ck. hooked, caught and cooked. keine konnte schneller sprechen, weiter laufen, nie weit genug. ich helfe ihr, den koffer auszupacken. gänsehaut, wenn mir die slipdress seide durch die finger rinnt, und auf dem abendkleid das glänzen der pailletten ... kannste haben. barbara keckert. in jeder zimmerecke steckt sie eine neue zigarette an. vorm fenster fad die dämmerung der kleinen stadt, das kleine klatschende meer, nacht der kleinen fische.

barbara ist zurü ck. fortgegangen, hergefangen. schnelles schnappen, weiterer durchlauf, nicht weit genug. ich helfe ihr, den koffer auszupacken< ganz haut und hand, die seide liegt wie wasser an, und mit dem abendkleid ... die die pailletten … kannste glänzen. barbara keckert. in jeder, sagt sie, steckt ein neues zimmer, jedes mit ecke, zigarette, fäden, dahinter wieder fenster, winzig eine stadt, ein damm, ein kleines meer, das nachts den kleinen fischen applaudiert.

SUBSISTERS OV

OmU

laurens jü ngste schwester hat die gabe, gäste schon im vestibü l zu verfü hren. sportlich, wie sie, wenn der herr noch steht, bereits auf seinem schoß schwebt< nur mit worten. wir leben ja in der eingangshalle, man ist zu nichts verpflichtet. anstand, handstand, ein schöner mantel sein – tarnung ist alles. während sie die marmorstatue an der treppe wärmt, kläre ich unsere taktik< ähnlichkeit. so kann uns jeder sehen, und keiner nehmen, was uns nicht gehört.

laurens jü ngste schwestern hat die gabe, gäste schonend aus dem vestibü l zu fü hren. wortgewandt, sportlich, kaum dreht der herr am schloss, da schwebt er schon hinaus. wir leben anders in der eingangshalle, unserem nichts verpflichtet. wir richten weniger als schöne mäntel an, man wärmt sich besser mit der marmorstatue als mit unserer dü nnen haut. die sieht uns immerhin ähnlich< etwas mitgenommen, vielleicht gehört sie uns auch.

i mean, men are just big sleepers, right. the only thing that makes them blink is mink.

my sister hates fish. they don’t talk much, and their scales make but for tacky dresses.

V.O.

O.S.

barbara s-a întors, hooked, caught and cooked. nimeni să vorbească mai repede nu putea, nici departe s-alerge, niciodată departe destul. o ajut să despacheteze. piele de găină, când dresul de mătase îmi curge printre degete şi pe rochia de seară luciul paietelor… ia-l, ce-aştepţi, barbara latră prin toate colţurile odăii. îşi aprinde o nouă ţigară, în faţa geamului fad e amurgul micului târg, mica mare ’n aplauze, noaptea micilor peşti.

barbara s-a ’ntors, a plecat, a ’nhăţat, a hăpăit ceva la repezeală şi iar alergări, nu destul de departe. o ajut să despacheteze< toată ’s piele şi mână. mătasea se lipeşte ca apa, şi rochia de seară pe care paietele… luceşte, ce-aştepţi. barbara latră, în fiecare, spune, e o nouă odaie mare, fiecare cu colţ, o ţigară, fire, în spate iar geamuri minuscul un oraş, un dig, o mică mare aplaudând noaptea micii peşti.

my sister hates fish. they don’t talk much, and their scales make but for tacky dresses.

V.O.

O.S.

sora cea mică a lui lauren are darul de-a seduce uşor oaspeţii chiar din vestibul. sportivă cum e când domnul stă încă ’n picioare l-apasă pe pedală< numai gura-i de ea, doar trăim în holul de la intrare nu te obligă nimic. statul în cap, statul în mâini, să fii un palton frumos – travestiul e tot. în timp ce ea încălzeşte statuia de marmoră de la scară, explic tactica< asemănarea. aşa poate vedea oricare, nici unul n-o să ne ia ce n-avem.

sora cea mică a lui lauren are darul de-a reduce binişor oaspeţii chiar din vestibul. sportivă şi bună de gură, când domnul umblă la yală îl şi aruncă afară. trăim altfel în holul de la intrare, obligaţi nimicului propriu croim mai puţin decât paltoane frumoase, te-ncălzeşte mai bine statuia de marmoră decât propria piele subţire care oricum ne seamănă< puţin şifonată, poate o avem şi pe ea.

Traducere din limba germană de Nora Iuga

i mean, men are just big sleepers, right. the only thing that makes them blink is mink.

82

83


iunie 2011

björn Kuhligk

Născut în 1975 la Berlin, Björn Kuhligk este unul dintre cei mai apreciaţi poeţi contemporani din Germania. Versurile lui au apărut în monografii, antologii, reviste şi pe internet. În 2003 a editat, împreună cu Jan Wagner, Lyrik von Jetzt, o foarte apreciată antologie de poezie contemporană. Kuhligk a primit diverse premii literare, printre care, în 2007, bursa Fundaţiei „Compania prusacă de comerţ maritim“ şi, în 2008, o bursă de lucru oferită de Senatul Cultural al Berlinului. Volume publicate< Engelschrot, 1997> Es gibt hier keine Küstenstraßen, 2001> Am Ende kommen Touristen, 2002> Großes Kino, 2005> Der Wald im Zimmer. Eine Harzreise (împreună cu Jan Wagner), 2007> Von der Oberfläche der Erde, 2009> Bodenpersonal, 2010 etc.

84

Poezie

Poesis interna\ional

SPIEKEROOGER MITTERNACHT

Miez de noapte la Spiekeroog

Zwei geplünderte Körper, Partyzelte nach Blitzeinschlag, das Meer spricht auch wenn die Liebenden fallen, moin, moin fällt die Liebe, wir sind versichert, nicht

Două trupuri devalizate, corturi unde s-a chefuit lovite de trăsnet, marea vorbeşte chiar şi-atunci când iubiţii au sfârşit-o – bună, salut, de sfârşeşte iubirea, avem poliţă de-asigurare, nu

in der langen Nacht der Musen streunert man davon, erst sozial, dann demokratisch gehts auch weniger, weißt schon, ach, nee kommt einer, fragt, warum schreiben Sie

hoinărind prin lunga noapte-a Muzelor vei putea s-o ştergi de-aici, social mai întâi, apoi democratic a doua mai puţin, ştii doar, zău aşa vine unul, te-ntreabă< totuşi, de ce scrieţi

Gedichte, können Sie davon leben, Antworten die wie Weltraumschrott, danke, es geht, das hat Füße, an denen weiter oben Finger, die hören das Blut durchs Herzeleid stampfen

versuri, oare se poate trăi din asta, răspunsuri care ca rumeguşul cosmic, destul de, mulţumesc, are picioare şi ceva mai sus deşte, care-aud sângele tropotind prin pătimirile inimii

VON DER BIOMASSE

Biomasă

Der Gärtner stößt den Spaten tief die Baumaschinen zwitschern jetzt wird die Leere zwischen null und eins geschlossen

Grădinarul înfige-adânc cazmaua pe şantier ţiuie maşinării acum lacuna dintre zero şi unu se-nchide

das Kind der Nachbarn behauptet, dass jeder Reißverschluss zwei Prellböcke hat, und regnets, geht man ins Aquarium und streichelt den Koi

copilul vecinilor pretinde că un fermoar are două opritori când plouă intri la Acvariu şi mângâi un gourami

IN DER LUFT

În aer

Wir guten Menschen in der Lu wir trinken was, was kümmert mich die Schwerkra, wenn ich den Arsch auf dem Sitz, zugehörig allem Überdauernden, und abstoßend das, was das verhindern könnte die beleuchteten Wolkenbänke betrachte wir guten Menschen in der Lu man kroch ja, immerhin, jawohl aus der Urkruste, aus dem Wasser und nun als Großgruppe mit Flügeln und ist da was, was höher ist der Patient, wir sind versichert wird geprü, bevor man ihn verschließt wir guten Menschen in der Lu die Sonne eine Handgranate und wären da Bäume, weit draußen, von Schnee bepulvert, es rieselte von den Ästen geht ein Neger in einen Supermarkt und sagt, einen Fußball bitte wir guten Menschen in der Lu die schlanke Stewardess, die weder dick noch schroff sein darf, die schlä und träumt nur in Hotels, wir schlagen uns, wenns sein muß, selbst aufs Maul als auflösendes Element sieht der Satellit

Noi ăştia oameni buni din aer bem un pahar – ce-mi pasă mie de gravitaţie când şed cu curu’ bine-nfipt în scaun, aparţinând de tot ce se perpetuează, şi refuzând tot ce-ar împiedica aceasta, în timp ce lung privesc la norii luminaţi noi ăştia oameni buni din aer orice s-ar spune, ne-am târât, da-da, din crusta primordială, din ape şi-acum ca macrogrupă aripată e poate-aici ceva mai înalt pacientul, suntem asiguraţi e cercetat ’nainte de-a-l închide sub capac noi ăştia oameni buni din aer soarele o grenadă şi de-ar fi pomi acolo, departe, acoperiţi de pulbere de zăpadă care s-ar scutura de pe crengi un negru intră-n supermarket spunând< Daţi-mi vă rog o minge de fotbal noi ăştia oameni buni din aer stewardesa graţioasă nu trebuie să fie nici grasă nici răstită, dormind şi visând doar prin hoteluri, dacă-i musai ne dăm noi singuri peste gură, satelitul captează un element de disoluţie 85


Poesis interna\ional

GeDiCht

iunie 2011

die Spur des humpelnden Eskimos Knopfauge, drück zu

urme de eschimos şchiopătând Ochi-de-nasture, închide-i bine

UNISONO AM FENSTER

Unison la fereastră

Der Regen kommt ich atme ein, dann Schnee und wieder aus

Vine-o ploaie trag aeru-n piept, apoi zăpadă şi iar îl expir

ich fotografierte den Morgen am Abend in Langzeitbelichtung

am fotografiat dimineaţa de cu seară cu timpi de expunere prelungiţi

ich sah aus wie man aussieht wenn man raussieht

arătam cam aşa cum arăţi când te-arăţi la fereastră

die Arme, rudernd halb drei, dann drei alles ist verständlich

braţele – vâslind două jumate, apoi ora trei totu-i pe-nţeles

UND KEINE APFELBAUMBLÜTE

Nicio floare de măr

Auch der Frühling nicht und nicht das Knallen der Forsythien, wenn da Forsythien wären, das Kartoffelfeld ein Rechenbeispiel, die Rehe, zwei am Rand, schreckha, Richtung Norden die Wolken, ach was, die Wolkenbänke sie ziehen, von einem deutschen Acker darf nie wieder ein wie-Vergleich ausgehen, am Morgen stand der Traktor an anderer Stelle, hatte die Katze die Meerschweinchenkinder im Bauch

Primăvara nici ea, nici pocnetul forsiţiilor de-ar fi pe-aici forsiţii, câmp de cartofi exemplu aritmetic, în margine sperioase două căprioare, şi norii – înspre nord, da’ ce zic< norii, maldăre de nori ceru’ străbat, niciun ogor german să nu mai dea prilej de comparaţie cum-precum, în zori de zi tractorul sta altundeva, iar mâţa, uite! cu niscai cobai micuţi căzuse grea

VOICE OVER

Voice Over

Ich träumte, ich ging durch eine nach und nach expandierende explodierende Spontanvegetation und hatte nichts, das heißt alles Quatsch, nichts, sagen wir ein bißchen von dem und diesem im TV sah ich als überflüssige Randgruppe die letzten Exemplare einer Tierart und fühlte den Puls draußen drei Mädchen mit Bierflaschen auf Fahrrädern, was soll man da, fuhren vorbei bei 30 Grad Celsius im Mondschatten, ich sah was ich hörte, ich hörte, was ich sah, selten so ein Einverständnis

Am visat că păşeam printr-o vegetaţie spontanee bălării, adică! în expansiune crescândă, explozivă, şi n-aveam nimic, ce tot spun nimic, astea-s prostii – să zicem mai bine c-aveam câte-un pic din asta & aia am văzut la tv un așa-zis grup marginal excedentar< cele din urmă exemplare ale unei specii de animale, şi-am simţit pulsul celor trei fete de-afară cu biciclete şi cu sticle de bere, ce-ai putea să mai, au trecut prin faţa mea pedalând pe 30° Celsius la umbra lunii, am văzut ce-am auzit, am auzit ce-am văzut, arareori aşa armonie

(für Aline Helmcke)

(pentru Aline Helmcke)

86

iunie 2011

Poezie

Poesis interna\ional

BODENPERSONAL

Personal terestru

Das Kind auf der Fieberwiese öffnet ein Auge und schließt es wieder, gegenüber endet das Nachtprogramm, wacht einer auf, trinkt was und sieht, wie ich hier drüben an der zitternden Folie des Sees den Haubentaucher beobachte

Copilu-ntins pe pajiştea febrei deschide-un ochi şi îl închide iar, colo vizavi tocmai sfârşeşte programul de noapte, careva se deşteaptă, bea o gură şi vede cum eu aci de partea ailaltă aplecat peste folia tremurată a lacului privesc cu-atenţie cufundarul

MIT KIND

Şi copil

Ich saß hier als junger Mann mit Vitamintablette im Glas ein Dichter im Erlebnis und Rasen kein Rollrasen, es fiel ein Apfel

Am şezut aici pe când eram tânăr cu tableta de vitamine-n pahar poet în trăiri şi trăsniri nu de nori, a căzut un măr

ich saß hier mit einer Wespe zwischen den Zähnen, ein Dreikäsehoch unter Notstrom und nichts als der Wunsch

am şezut aici cu-o viespe-nfiptă între dinţi, un ţânc de-o şchioapă sub curent de avarie având o dorinţă, şi-atât<

den Erdkern gekaut zu haben vorm Schlafen las ich Kapielski und hörte den Atem, den vertrauten den eigenen, den dazwischen

să fi mestecat sâmburele pământului ’nainte de culcare citeam din Kapielski şi-auzeam o respiraţie ştiută – pe-a mea, pe-aceea dintre

BOSPORUS

Bosfor

Zwischen Asien und Europa brüllt die Sonne, links ein Teetrinker rechts ein Videotourist, Käptn mein Käptn, was haben wir hier

Între Asia şi-Europa urlă soarele, în stânga unu’ bea ceai în dreapta e-un videoturist, căpitane căpitane, ce-avem noi aici

Wasser, nichts als Wasser, und Häuser am Wasser errichtet, ich träumte, daß der kleine Bär aus zwei Blechhütten eine Regentonne baute

apă, nimic altceva decât apă, şi case clădite pe ţărm, am visat că micul urs a-njghebat din două colibe de tablă o cisternă pentru apa de ploaie

nachts, vom Dach aus, sah man Lagerfeuern gleich, die Lichter flackern als Welt-, Wald- und Wiesen-Mensch erkannte man die Rinde, die Sorgenlampe brennen

de pe-acoperiş, noaptea, zăreai luminile pâlpâind ca nişte focuri de tabără ca om de lume de pădure şi de pajişti vedeai arzând scoarţa, lampa de ajutor

(für Johannes Frank)

(pentru Johannes Frank)

Traducere din limba germană de Alexandru Al. Şahighian

87


CroniC{

Poesis interna\ional

iunie 2011

Complexul paraginei

N

imic mai stabil la prima vedere decât Germania anului 1900, a;a cum o evoca Walter Benjamin în retrospecţiile sale încărcate de nostalgie< o lume în faţa căreia forţele distructive ale timpului par să se arate neputincioase şi unde lucrurile au ceva din culoarea severă a eternităţii. E suficient să pătrunzi în locuinţa din Blumeshof nr. 12 pentru a respira un aer de „siguranţă burgheză”, strâns legat de „trăsătura inconfundabilă” a acelei epoci< „nepăsarea cu care lăsa lucrurile în voia timpului curgător”. Aici – ne încredinţează Walter Benjamin – „domnea un tip de mobile care (...) erau pătrunse de sine şi de propria lor durată. Nenorocirea n-avea loc în încăperile acelea, unde nici măcar moartea nu se arăta. În ele nu exista

octavian soviany nici un locşor pentru murit> aşa că proprietarii obişnuiau să moară în sanatorii, iar mobilele lor ajungeau, încă de la prima succesiune, pe mâna negustorilor”. Aceasta nu este însă decât „faţa diurnă” şi fatalmente superficială a unei realităţi care se metamorfozează brusc, odată cu lăsarea nopţii, într-un spaţiu coşmaresc, bântuit de „visele rele”, căci aici întunericul se confundă cu faimosul „thanatos obiectivat” despre care vorbeşte Bachelard şi are stranii proprietăţi vampirice> până şi întunecoasa casă a scărilor, atât de inofensivă în aparenţă, poate căpăta din senin configuraţia „gurii de umbră”, devenind „locuinţa unui spirit vrăjmaş, care-mi îngreuna (...) mădularele şi mă sleia de puteri”, acţionând asupra umorilor vitale ca o uriaşă hârtie de sugativă. O aseme88

nea trăire nu poate să fie, fireşte, decât un preludiu al morţii, punctul de pornire al unei iniţieri întru efemer despre care mărturisesc mai toate paginile acestui memorial à la Proust, al cărui adevărat protagonist este timpul. Un timp care nu poate fi perceput decât ca trecut, ce fascinează tocmai pentru că e irecuperabil, astfel încât rememorarea devine un autosupliciu, trăit, în mod paradoxal, cu neaşteptate frisoane de voluptate. Şi tocmai această „învechire” aproape instantanee a timpului („Timpul se învechea în micile odăi umbroase, deschise către curţi”), metamorfoza cvasi-simultană a prezentului în trecut pare a fi principala temă a cărţii lui Benjamin, legată de un soi de „complex al paraginei” care se traduce prin fascinaţia pentru toate lucrurile atinse de ghea-

iunie 2011

rele timpului şi pentru locurile care fac inteligibilă alchimia misterioasă a trecerii< „...cu mult înainte ca aceste locuri să capete un aer atât de pustiu, încât au devenit mai antice decât înseşi băile romane, colţul acela al Grădinii Zoologice purta în sine trăsăturile a ceea ce avea să fie. Era un colţ profetic. Căci, aşa cum există plante cărora li se atribuie puterea de a înfăţişa viitorul, există şi locuri înzestrate cu acest dar. Sunt îndeobşte locuri părăsite, dar şi coroane de copaci rezemate de ziduri, alei care se înfundă sau parcurile mici din faţa unor case în dreptul cărora nu se opreşte nimeni niciodată. În asemenea locuri, pare că tot ce urmează, de fapt, aparţine trecutului”. Nu e, aşadar, de mirare că praful exercită asupra copilului Benjamin o fascinaţie aproape erotică („cel mai aproape mă simţeam de făpturile îmbrăcate-n praf ”) şi că însemnările sale sunt ticsite de simboluri ale efemerului, cum ar fi bunăoră fluturii, a căror vânătoare îi conferă memorialistului sentimentul că s-a transformat el însuşi într-o efemeridă, vânătorul şi prada devenind solidari în numele aceleiaşi vulnerabilităţi în raport cu timpul ostil< „Vechea pravilă cinegetică îşi începea domnia între noi< cu cât mă apropiam mai mult, prin toate fibrele, de animal, cu atât deveneam mai fluturatec înlăuntru, cu atât fluturele căpăta mai limpede, în purtările sale, culoarea hotărârii omeneşti, iar în cele din urmă părea că nu-mi pot răscumpăra existenţa de om decât cu preţul prinderii lui”. Iar „existenţa de om” despre care vorbeşte aici autorul este solidară fără doar şi poate cu aşa-zisele ontologii ale declinului, întemeiate pe sentimentul acut al mortalităţii, de unde atracţia arătată de Benjamin pentru aspectele declinante ale somaticului, pentru toate fenomenele corporale care implică un deficit de vitalitate. În această ordine de idei, departe de a constitui un inconvenient, boala reprezintă un moment privilegiat, căci presupune diminuarea până aproape de colaps a tonusului vital, stoparea proceselor fiziologice „grosiere”, iar terapia aplicată acum este povestea, care implică un contact aproape epidermic cu dioramele prăfuite ale trecutului< „...amintirea cinei şi a tufelor de zmeură era cu atât mai îmbietoare cu cât trupul se simţea eliberat pentru

CroniC{ totdeauna de nevoia de a mânca. În schimb avea nevoie de poveşti. Puternicul şuvoi ce străbătea poveştile trecea şi prin trup, luând cu sine simptomele morbide ca pe tot atâtea rămăşiţe plutitoare> durerea devenea un dig ce nu ţinea piept povestirii decât la început> mai târziu însă, când povestirea-şi aduna puterile, el era măcinat dedesubt şi, spălat de valuri, pierea-n străfundurile uitării. (...) Mi se destăinuiau povestea vieţii unui înaintaş sau regulile de conduită ale unui bunic”. O asemenea terapie este însă una à rebours, fiindcă nu-şi propune revigorarea ţesuturilor atinse de boală, ci aducerea pacientului la o stare larvară, un soi de simbolică regresiune ad uterrum, ce va conduce la declanşarea unei inepuizabile capacităţi fabulatorii, concretizată într-un „joc de umbre” care exprimă tocmai esenţa existenţei umane< vremelnicia< „...într-o vreme când dealurile şi munţii nu-mi spuneau încă mare lucru, îmi cunoşteam prea bine crestele pernelor. Şi conspiram sub pătură cu puterile care le porunciseră să se ridice. (...) Mă vâram înăuntru> îmi trăgeam pătura pe cap şi-mi plecam urechea la abisul întunecos, hrănind din când în când tăcerea cu nişte cuvinte care se întorceau la mine sub formă de poveşti. Uneori degetele se amestecau şi ele în spectacol şi regizau la rândul lor o scenă”. Strâns legată de cultul obstinat al trecutului, povestirea se converteşte astfel într-un act cu caracter magic, capabil să surprindă miracolul fiecărei clipe, care rezultă tocmai din caracterul ei efemer, căci faptul de a fi trecător le infuzează acum tuturor lucrurilor o uriaşă putere de fascinaţie. Astfel, cărţile frunzărite în copilărie capătă, în amintirile lui Walter Benjamin, aspectul mirajelor policrome, vorbesc o limbă a irizărilor şi a luminescenţelor, anticipând parcă cine ştie ce revelaţie< „Prin cărţile acelea bântuiau furtuni. Dacă deschideam una din ele, aş fi fost purtat până-n miezul ei tainic, unde un text schimbător şi tulbure – un text greu de culori – se înfiripa într-un nor. Culorile erau clocotitoare şi evanescente, dar băteau mereu într-un violet izvorând parcă din măruntaiele unui animal tăiat. Inefabile şi pline de-nţelesuri ca acel violet interzis erau titlurile – şi fiecare îmi părea mai neobişnuit şi mai familiar decât cel di89

Poesis interna\ional

naintea lui”. Între vraja lucrurilor şi vraja literei/semnelor se stabileşte astfel un perfect paralelism, căci ele sunt supuse deopotrivă aceluiaşi regim al mortalităţii ce le conferă teribila putere de seducţie a fantomaticului, ba, mai mult decâr atât, ca în teoretizările textualiste de mai târziu, reveriile lui Benjamin ajung să surprindă transformarea substanţei somatice în materia nebulară a semnului, metamorfoza corpului în literă şi limbaj, pe baza vechiului principiu ocult al corespondenţelor şi analogiilor, ce funcţionează în interiorul unui spaţiu unde totul e (sau tinde a deveni) semn< „Am învăţat din vreme să mă deghizez în cuvinte, care, de fapt, erau nori. Căci darul de a recunoaşte asemănări nu e decât o rămăşiţă palidă a vechiului instint de a deveni asemănători şi a ne comporta mimetic. Această putere o aveau asupra mea cuvintele. Cuvinte care mă făceau să mă asemăn nu copiilor-model, ci locuinţelor, mobilelor, hainelor. Eram desfigurat din pricina asemănării cu toate câte mă înconjurau”. Dar semnul nu reprezintă în imaginarul lui Benjamin un simplu grafem, el are caracterul unei hieroglife care trimite stăruitor spre feţele nevăzute ale realului, e un soi de trambulină spre metafizic, care îl indică, îl semnalează, dar nu îl dezvăluie, revrăjind lucrurile şi redându-le astfel taina primordială, aura de mister, care constituie poate doar celălat nume al nostalgiei. Ca în luxuriantele imaginerii ale barocului, lumea aceasta, unde acţionează energia distructivă a devenirii, îşi compensează astfel prin strălucire precaritatea în plan ontologic, exerciţiul de mortalitate capătă valenţe estetice, magia povestirii reconverteşte timpul pierdut în timp regăsit. Walter Benjamin revelându-nise în aceste „amintiri din copilărie” ca un reprezentat de marcă al acelui baroc finisecular despre care vorbea Eugenio D’Ors, generat de o constiinţă a declinului care devine tot mai acută în perioada pe care ne-am obişnuit, totuşi, s-o numim belle époque. (Copil[rie berlinez[ la 1900, traducere de Andrei Anastasescu, Humanitas, 2010)


CroniC{

Poesis interna\ional

iunie 2011

Dragan Jovanović Danilov. Ritualizările viziunii

D

e când au început să fie publicate, prin devotamentul traducătorului lor, în câteva dintre cele mai importante reviste literare din România, poemele lui Dragan Jovanović Danilov au încetat să mai fie, cum este aproape întreaga poezie sârbească de astăzi, o necunoscută pentru publicul românesc. Ethosul ce răzbate din fiecare text al lui Danilov, sensibilitatea aspră şi o coregrafie în slujba căreia e pusă o calculată artă a viziunii fac din scenariile poetului sârb un eveniment pe care poezia românească recentă (influenţată masiv de poezia americană, din care a fost reţinut cel mai adesea, în ultimul deceniu, doar un autenticism limbut), l-ar putea specula în favoarea ei. Cu atât mai mult cu cât poemele strânse în antologia Homer la periferie (edi\ie bilingv[, Casa de Editur[ Max Blecher, 2011) au avut şansa atât de rară de a întâlni un traducător împătimit, vorbitor bilingv şi un excelent cunoscător al poeziei româneşti din ultimele decenii. Este vorba de regretatul Ioan

Claudiu Komartin Radin Peianov, una dintre singurele punţi între literatura română şi cea sârbească, un om de litere a cărui pasiune – pe care i-o puteai citi în privire de fiecare dată când vorbea despre un scriitor pe care îl traducea – însufleţea , iar mie unuia îmi dădea întotdeauna încredere în puterea poeziei de a ilumina crâmpeie din lumea noastră cea dezvrăjită. Este reconfortant să citeşti poezia lui Dragan Jovanović Danilov, autor polivalent afirmat în literatura sârbă a ultimelor două decenii, nu doar pentru calităţile lui de pictor (sau de descriptor) al unui real care se întrepătrunde cu mitologia, ci mai ales pentru că este un melancolic cu o scriitură vitalistă. Un manierism de substanţă, aş spune, folosind o formulă uzată în critica românească, adică un lirism al esenţelor care se trage din modernismul înalt, fiind pe parcurs relativizat prin funambulesc şi deriziune, ce aminteşte uneori de câţiva poeţi români aparţinând Generaţiei ‘70 (Vasile Vlad sau Ion Mircea sunt referinţele cele mai apropiate), dar

90

şi de misticismul deziluzionat al Generaţiei ‘90. Puternicul filon etic al sârbilor – pe care e altoită o inteligenţă speculativă ce nu-şi slăbeşte nici un moment priza existenţială – se remarcă în poemele pe care D.J. Danilov le înscenează întotdeauna cu o tehnică migăloasă, de artist asianic („Viziunile mele exacte”). În esenţă, poetul se află în căutarea unui ideal de tip alexandrin, la care încearcă să ajungă pe calea intelectualului calculat şi fantast, inginer de labirinturi şi vizionar chibzuit. Omul târziu al lui Dragan Jovanović Danilov caută mereu un sens înalt spiritual, electrizând momente şi scenarii aparent banale pe care le acutizează şi le descoperă fărâma de miraculos, le încarcă de sens. Îndreptat spre nocturn şi arhetipal, subiectul poetic cercetează cu îndârjire, ca un îndepărtat urmaş al lui Hamlet, sensul tăinuit al lucrurilor. În acest univers poetic, capacitatea simbolizantă a lui Danilov joacă un rol important, iar poeme precum „Fereastra oarbă”, „Refugiul” sau „Cuib dea-

iunie 2011

supra genunii” se derulează uzând de această calitate, aventura simbolică se încheagă şi conduce stăruitor către un sens metafizic. Conştient că lucrurile nu se dezvăluie direct („Am văzut tot, dar mi-a scăpat esenţialul”) şi că omul e rătăcit în „adânca pădure” în care „sub strălucirea rece a lunii / şi-a stelelor, goliciunea ne ancorează”, manierismul lui Danilov se încarcă de gravitate şi îşi găseşte adevărata vocaţie< cunoaşterea de sine. Dar, dacă la cel mai important poet român aparţinând aceleiaşi generaţii, Ioan Es. Pop, rugăciunea de antracit („singura rugăciune neiertătoare, singura pentru care am hotărât / să merg până la capăt”) e strivitoare şi lipsită de orice speranţă, la Dragan Jovanović Danilov oroarea (aceea pe care o trăise şi Kurtz al lui Conrad) e ritualizată şi convertită în melancolie< „Un fel de tristeţe molcomă, ca după dragoste, / mă răpunea atunci când pe unii dintre cei mai bătrâni /şi neputincioşi eram nevoit săi duc pe scară în sus / până la culcuş, iar din când în când, găseam în hulubărie / sau chiar în preajma ei, câte un porumbel mort. // Spun< am avut şi eu un altar în blestematul, / micul oraş în care nu eram îndrăgit. / În clipe de solitudine, sub hulubărie / mă rugam, mă rugam, nici eu nu ştiu la ce.” Nefiind ferit de angoase, discursul lui D.J. Danilov îşi păstrează întotdeauna dispoziţia pentru revelarea unei viziuni interioare. Poezia este presărată cu imagini ale închiderii, ale refugiului, ale coborârii lăuntrice. „Closetul subteran”, în care te-ai putea aştepta iniţial la o şarjă ironică postmodernă, configurează în fapt acea mundus subterraneus despre care scrisese încă din secolul al XVII-lea Athanasius Kircher. Pătrunderea în sălaşul subteran (adică în propriul labirint interior) are partea sa de grotesc şi de dizarmonic, însă doar astfel se poate obţine iluminarea şi „pricepi deodată că eşti izbăvit”. Ar mai fi destule de spus despre mitologizarea realului, teritoriu unde Danilov se arată, o dată în plus, un maestru („Cerbul”, „Pisicile din suburbii” sau „Homer la periferie” sunt texte de neocolit). Şi cum să nu amintesc superbul „Poem pentru tatăl meu şi păstrăv”, cu lirismul său dezolat şi mângâietor< „(…) de ce întruna îmi revine în minte imaginea / acelui păstrăv, speriat de moarte, tată, rege peste toţi regii? / Poate pentru că şi chipul tău, atunci când în spitalul din / Užice horcăiai la a treia congestie cerebrală, / mi-a amintit de chipul posomorât al păstrăvului care (ca şi / inima ta dup-atâtea smuciri) s-a potolit la urmă-n cârligul / dureros înfipt în falcă, iar apoi deodată a înviat...”. „Nu există suferinţă, există doar cei care suferă” e una dintre concluziile la care ajunge Dragan Jovanović Danilov în Homer la periferie. Nu sunt prea mulţi poeţii cărora să le dau crezare când enunţă un lucru atât de grav, de simplu şi de evident. Dar versurile lui Danilov depun mărturie despre o căutare. Despre lucrarea continuă cu noi înşine care poate fi poezia.

CroniC{

Poesis interna\ional

Dragan Jovanović Danilov Jedan miran pogled Sve to može da stane u jedan miran pogled< neka žena raskriljuje žaluzine da sunce uđe u sobu. Vrana sujetna kao mecosopran stoji na ogradi u pozi kao da želi da zapodene svađu. Paun širi rep, a žena oblači haljinu. A zatim, ta nema devojka, prelepa od svih reči koje nije mogla izreći. Ovaj ugojen golub što otima zrnevlje, podseća na Robespjera – očigledno će završiti na giljotini. Negde u nekom kutku grada zadrhti novorođenče što na svet dolazi sa mračnom spiljom umesto srca. Iz neostvarene budućnosti, zvezde gledaju dole, na nečasnost svake presude. Na ovu ledenu dubinu u koju ne mogu proniknuti ni neizgovorene reči. Mi smo deo te ledene dubine i zato joj sami ništa ne možemo pridodati.

O privire calmă Toate-acestea pot încăpea într-o privire calmă< o femeie ridică jaluzelele ca soarele să intre în casă. Cioara înfumurată ca o mezzosoprană stă pe gard într-o poză de parc-ar vrea să pornească sfada. Păunul îşi desface coada, iar femeia îmbracă rochia. Şi-apoi, fata aceea mută, preafrumoasă de atâtea cuvinte pe care nu le-a putut rosti. Acest porumbel dolofan ce tâlhăreşte grăunţe, aminteşte de Robespierre – de bună seamă o va sfârşi la ghilotină. Undeva în vreun cotlon al oraşului se înfioară nou-născutul ce-n lume vine cu o bortă întunecată în loc de inimă. Dintr-un viitor neîmplinit, stelele privesc în jos, spre josnicia oricărei sentinţe. Spre-această glacială genune ce nu o pot pătrunde nici cuvintele nerostite. Suntem parte-a genunii glaciale şi de aceea noi nu putem nimic să îi adăugăm.

traducere de Ioan Radin Peianov 91


Proz{

Poesis interna\ional

iunie 2011

Portretul artistului nepereche în chip de mul\ime

T

onul< „Cei care s-au iubit în timpul vieţii, care au lăsat cu limbă de moarte să fie îngropaţi unul lângă altul, n-or fi chiar atât de ţicniţi precum se crede. Poate că ţărâna lor s-o contopi, s-o amesteca şi s-o uni… Mai ştii? Poate că ţărâna lor nu şi-o fi pierdut orice simţire, orice amintire a însuşirii primordiale> poate că-n ea mai mocneşte suflul cald al vieţii…” Denis DIDEROT, Scrisori Era ultima lor aniversare sărbătorită in corpore – cele câteva absenţe oarecum motivate de distanţa, deloc neglijabilă pe timp de iarnă, dintre Sighetul Marmaţiei & Borşa şi Ch-ău îi făceau pe Florin şi Miron I. mai prezenţi la masa lor decât dacă ar fi fost de faţă (fetele măritate aiurea nu se puneau la socoteală!) –, a 20-a de la absolvirea şcolii, când o colegă de clasă oă visătoare< „Увидеть Париж и умереть!”1, şi tot atunci fu contrazisă de …n peste toată cinstita adunare< „De ce neapărat «умереть»?!... L-am văzut de mai multe ori, tot aşa cum te văd şi mă vezi!”> dar răul fusese comis, ideea de moarte într-un cerc restrâns de persoane de-o seamă s-a şi pus în mişcare. Încă nu se citea nici un număr/nume pe bila de fildeş, nici măcar nu i se cunoştea culoarea – albă? neagră? –, iar lovitura de graţie a tacului trecuse pe lângă urechile comesenilor puşi pe petrecere, totuşi masa de sărbătoare începea să aducă a masă de biliard, cu şase buzunare pe margini, deocamdată goale, întrunul din care urma să ajungă – cine primul? şi le suivant? les suivants? Că nu le stătea gândul la aşa ceva s-a văzut mai spre dimineaţă, după ce tot amânând ora despărţirii, vor stabili să se revadă în formulă completă la vară, preţ de un week-end întreg, undeva în natură, pentru a-i omagia pe

emilian Galaicu-P[un cei câţiva colegi născuţi în iunie> în cele din urmă, s-a convenit asupra datei de 22, „всем смертям назло”2. Şi tocmai moartea va trage pentru unul dintre ei lozul câştigător – a fost suficient ca …n să aplice la Centre National du Livre pentru o bursă de şedere la Paris, cu un proiect de traducere a lui Roland Barthes, Journal de deuil. Adevărat, la nouă ani de la masa de pomină, după ce că din august 2001 şi până-n decembrie 2005 au fost nu mai puţin de trei mese de pomenire (plus una, într-o altă localitate, in absentia colegilor de clasă, despre care s-a aflat mai târziu). Efectul cumulativ al acestor morţi în serie, din doi în doi ani, ar fi fost în stare să spulbere o clasă de elevi, dacă nu-l dezamorsa chiar diriginta lor la o altă aniversare, a 25-a, atunci când le ceru să păstreze un minut de reculegere pentru Miron I., Dorian, Aurel şi Valentina, răstimp în care ea a rămas cu ochii pe ceas – clipea din gene cum alţii citesc cu buzele! –, cronometrând exact cele 60 de secunde, nici mai mult mici mai puţin> doar că, de la un moment încolo, toată lumea s-a surprins că se gândeşte la trecerea timpului în gol, şi nu la colegii dispăruţi… Din contră, a te vedea la Paris, fie şi numai pentru o lună, însemna o altă viaţă sau – dacă tot s-a mers pe mâna lui Roland Barthes – chiar Vita Nova. Şi atunci se întreabă< cât din el au luat cu ei pe ceea lume colegii plecaţi, şi cât din ei va rămâne cu el, oriunde s-ar duce, înainte de a se călători la rându-i. Dincolo de retorică, sunt trei morminte cunoscute (plus unul, despre care nu ştie nimic) pe care trebuie să le dea la bagaje, ori de câte ori ia cursa Ch-ău – Paris, via Budapesta sau Bucureşti. Vorba preşedintelui V. V. Putin< „Котле ты отдельно, му хи отдельно!”3, ceea ce înseamnă că cineva vede (iar!) oraşul-lumină – altcineva, moartea cu ochii. Şi unii şi alţii, prin ochelari negri< de împru92

mut, punându-şi-i doar cât să traducă Journal de deuil, …n> proprii, de cernoziom, toţi ceilalţi. Acum cearcă de extrage o singură poveste de viaţă a cuiva anume, fără să le clinteşti pe toate celelalte cu care intră în contact, ca-ntr-un joc de prestidigitaţie, când răstorni pe masa de lucru cutia cu scobitori şi începi să le alegi, una câte una, până la prima mişcare greşită. (Nota Bene< pe durata jocului ai dreptul să foloseşti o altă scobitoare, pe post de pârghie.) Or, dacă atingerea perfecţiunii înseamnă să nu mişti pe nimeni, e de preferat contraperformanţa risipirii – un singur gest, şi grămada de bârne (în ochii jucătorului, el însuşi un cititor înrăit al memoriilor supravieţuitorilor Gulag-ului, catastrofa se măsoară în metri cub de lemn) vine la vale, antrenând în rostogolirea lor vieţile tuturor celor care au pus umărul la înălţarea piramidei, deţinuţi şi gardieni, victime şi călăi, resquiescat in pace/n-ar mai avea hodină pe ceea lume! Piramida (alias mausoleul lui Lenin) – bârnele (abia apoi înlocuite cu granit roşu) – grămada de scobitori (dacă nu cumva furci caudine prin care le-a fost dat să treacă eroilor primelor cincinale) – scobitoareapârghie („– Mi-a rămas ceva între dinţi…” „– Scobeşte-te cu …n!”), filmul derulat à rebours nu are început şi sfârşit> noroc de tehnica sovietică, demult uzată, şi de factorul uman, mai mereu beat criţă, urlând în gura mare< „Înainte! Că înainte era mai bine…” Stop-cadru< Moscova, 1987. Întocmai ca-n bancul rusesc despre insolenţă la modul absolut – „Сидеть в глу боком тылу, ебать жену фронтовика и искать себя в списках награжденных за храбрость!”4 –, să te trezeşti, în chiar dimineaţa în care toată lumea celei de a şasea părţi a uscatului se grăbeşte la subotnicul leninist consacrat aniversării a 70-a de la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, în

iunie 2011

patul tău de cămin studenţesc cu o comunistă prima-întâi – nu ca altele, prefăcute< „întâi mă ceri la mama, şi abia după, prima oară!” –, despre care ai aflat că-i partinică din pură întâmplare, atunci când, în replică la mojicia ta voit machistă< „Membrul şi membrana!”, ea îţi arătă, scurt, cartonaşul roşu, alias carnetul cu chipul lui Ilici. „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă...”, încercă tânărul s-o oprească, pentru a face împreună une grasse matinée> nu că ea s-ar fi împotrivit, ba din contră, dar< „Partidul cheamă!” – şi cu aceste cuvinte dusă a fost. Ziua şi ea sări în picioare, cu noaptea-n cap, grăbită să-şi schimbe din mers pasul de plimbare, cu care întâmpina de regulă sfârşitul de săptămână, pe pasul de dus la lucru, al subotnicului ieşit înainte. Altfel însă răsare soarele după o noapte a picioarelor desfăcute> acum de i-ar veni – celei care şi le-a… – la lună. Între timp, se dădu jos din pat şi merse la toaletă, unde dădu – cum era şi de aşteptat – de Vanea Noviţki, zis şi sca-ca-rabeus sacer, nu că s-ar fi bâlbâit, ci fiindcăşi făcea veacul în closet< din categoria „вечный студент”5, acesta-şi pândea victimele închizându-se în cabină, după care le recita versurile sale scrise peste zi. Unii mai cinici i le cereau să le citească pe loc cu ochii lor, şi atunci Ivan le strecura pe sub cabină foaia A-4> inima-i trebuie că se umplea de cicatrice ori de câte ori se auzea foşnetul hârtiei mototolite şi duse la cur, dar se revigora deîndată ce se îndura cineva să-i arunce< „Очень своевременные стихи!”6. (Nu-i mai puţin adevărat că, de curând, pe terenul de vânătoare al lui Vanea Noviţki îşi făcuse apariţia un prădător redutabil, nimeni altul decât Valeriu Matei, ale cărui fluierături în veceu – întotdeauna aceeaşi arie, din Lăutarii – l-ar fi putut înduioşa până şi pe Gheorghe Zamfir> dacă sca-ca-rabeus sacer stârnea mai degrabă mila, de filomela din budă îţi era de-a scăpării.) La întoarcere în camera sa, patul desfăcut arăta a dare-n obraz, chipurile ce-i cu acest sabat ad libitum în zi de subotnic. Dar nici nu apucă să-l strângă, când s-au auzit bătăi în uşă. Surpriza plăcută la prima vedere lăsă locul unei nedumeriri drapate în politeţe de circumstanţă – în spatele frumoasei persane de la anul cinci, Traducători, se iţea faţa soldăţoasă a lui Vasâle Zioma7 (cu î din â încă

Proz{ înainte de trecerea la alfabetul latin), de la anul doi, Poeţi (seminarul lui Lev Oşanin). Aveau aerul de parcă se înfăţişaseră la uşa lui ca să-l înştiinţeze că tocmai a câştigat la Loto, de unde abia urmau să-i vândă lozul în plic. Din prag, îl şi făcură complice al planului lor de asistenţă socială – îşi propuneau să meargă, după prânz, la domiciliul unei veterane de război, despre care se zicea că ar fi fost iubita lui Beria. Amănunt deloc lipsit de importanţă, în contextul în care Новый Мир, Нева, Звезда şi alte „reviste groase” se întreceau în a publica, pe bandă rulantă, proză documentară de Soljeniţyn, Varlam Şalamov, Nadejda Mandelstam, Lev Razgon ş.a.m.d.> Gulag-ul revenea în actualitate, acum din spusele victimelor. Cum nu avea altceva mai bun de făcut, primi deîndată, bucuros să se afle în treabă. Clin d'œil-ul Inerei – „Это не совсем то, что ты ожидаешь увидеть…”8 –, departe de a-l pune-n gardă, nu făcu decât să-i aţâţe curiozitatea. „Я бы сказала – совсем не то!”, ca şi cum el unul şi-ar fi petrecut zilele frecventând ibovnicele lui Lavrenti Pavlovici. Şi înainte să se înţeleagă în privinţa orei la care urmau să meargă în vizită, îi şi trecu prin minte< „Carevasăzică, nu contează cât de dimineaţă te scoli, ci cu cine într-un pat – ca să ajungi mai departe!”> dar tot atunci ştiu că, oricât de devreme te-ai trezi, cu oricine-n acelaşi aşternut, dacă nu eşti chemat n-ai cum să ajungi nicăieri. „Mai departe”-le se afla chiar alături – era suficient să ieşi pe uşa din faţă a căminului, un edificiu în formă de П rusesc construit prin anii ’50, şi după ce străbăteai o curte interioară de dimensiunea unui teren de handbal, într-o delăsare cumplită – copaci schilodiţi, bănci de lemn distruse, scrâncioburi de metal scoase din ţâţâni ca după un bombardament –, să intri în prima scară de pe mâna dreaptă. Deja urcând la etaj, pe-o scară îngustă cât să întorci un sicriu prin uşa apartamentului de la colţ al palierului – dintr-un motiv obscur, această aripă a clădirii nu era prevăzută cu li –, se întrebară dacă nu cumva se duc la dracu-n praznic. Nu era destul că baba stătea la cucurigu, mai şi trebuiau să parcurgă un coridor labirintic, numai unghiuri, ce părea să se înşurubeze în structura de rezistenţă a construcţiei, pentru a se înfăţişa în pragului camerei nr. 49. Inera 93

Poesis interna\ional

ciocăni într-un fel anume, ai zice primele acorduri ale Odei bucuriei, după care le făcu semn celor doi tineri însoţitori să aştepte. Aşa au trecut 5 minute fără să se întâmple nimic, decât că tustrei simţiră fizic cum, dincolo de uşa zăvorâtă, toată casa s-a pus în mişcare, chit că nici o suflare omenească nu-şi trăda prezenţa. Ce dracu face atâta timp, trebuie că se întrebară băieţii, şi atunci călăuza îi lămuri că tocmai le deschide calea. „Mai degrabă-şi pregăteşte retragerea…”, spune …n într-o doară, şi fu răsplătit pe loc cu una dintre acele priviri ale frumoasei persane cel strângeau de ouă, pe dinăuntru< „Вижу ты все уже понял…”9 Brusc uşa s-a deschis, fără să se fi auzit declicul lacătului, iar în prag îi întâmpină o femeie de vârstă pensionară, peste care timpul a trecut în toate sensurile – frunte brăzdată, obraji scofâlciţi… –, atât cât să-şi marcheze teritoriul şi s-o dea uitării. Prezentările odată făcute, bătrâna le întinse câte-o mână fiecărui băiat, nu ca să i-o strângă sau, Doamne fereşte! să i-o sărute – să le pipăie feţele (plină de coşuri purulente, de dimensiunea unor muşuroaie de cârtiţă, a lui Vasâle> toată numai zâmbet, a lui … n)> era cu desăvârşire oarbă. „Nici unul nu-i al tău, i se adresă peste capetele lor Inerei, ăsta-i încă virgin, istlalt are deja o femeie”, după care le făcu semn să poească în casă. În urma lor uşa se închise singură, la fel de silenţios, iar coridoraşul îngust i-a condus până-n singura încăpere disponibilă, tot ea salon de zi, dormitor, sufragerie şi – judecând după oala de noapte ce se întrezărea de sub pat – toaletă. „Nu am lumină electrică”, îi dădu peste mână – cu vorba! – lui Vasâle care bâjbâia după întrerupător, „…şi nici lumânări, decât una singură, pentru când voi închide ochii.” Un ziar îngălbenit, pus în geam de cine ştie când, făcea ca lumina, şi aşa chioară, să se aştearnă pe lucrurile din odaie în straturi semitransparente, ca untura de porc cu care în copilăria bunica îi amăgea pâinea goală. De jur-împrejur, în faţa ochilor li se deschidea acel soi de crepuscul care, în loc să se limpezească pe parcurs, devine din ce în ce mai opac, ajungând să-ţi umple găvanele cu dulceaţă de nucă/povidlă de prune, încât simţi cum ţi se lipesc pleoapele fără să-ţi fie somn. Veterana le mulţumi


Poesis interna\ional

pentru produse, dădu să plătească, dar întâmpinând rezistenţa tinerilor se resemnă pe loc, după care se făcu nevăzută. Peste o clipă apărea de nicăieri, cu o sticluţă de tărie, şi iată-i ciocnind păhărelele cât nişte degetare, „за знакомство”10. Acum, că legea găzduirii fusese respectată şi de-o parte şi de-alta, puteau sta de vorbă ca-ntre vechi cunoştinţe. Întâi şi-ntâi îi întrebă despre ce scriu ziarele, lăsând să-i treacă pe lângă ureche flatulenţa discursului oficial din Правда , Известия şi Труд , dar arătându-se foarte interesată de noile dezvăluiri publicate de Московские новости. Pur şi simplu nu-i venea să creadă că toate aceste lucruri se spun pe faţă, sub semnătură, fără să păţească nimeni nimic. Din vorbă-n vorbă, cineva pronunţă numele lui V. M. Molotov, de curând dispărut (08.11.1986), şi atunci bătrâna lăsă să-i scape< „Я хорошо знала его жену – по лагерю!”11 Dar tot ea şi-a ieşit din piele să nu spună mai mult de atât, în singurul fel în care-i putea duce cu vorba după bunul ei plac, fără să lase impresia că s-ar eschiva, povestindu-le cu lux de amănunte cum ajunsese s-o cunoască pe Polina Jemciujina> după jumătate de oră, încă era pe front, mereu sub câte-un bărbat rănit pe care trebuia să-l scoată de pe câmpul de luptă, şi iată-aşa s-a ales şi cu medalie, şi cu om. Nu era chiar ordin, medalia ei, dar soţul, viitorul soţ, s-a dovedit a fi ofiţer SMERŞ! Cum se lăsase împuşcat tocmai el, care mergea în spatele tuturor cu pistolul în mână, gata oricând să tragă în oricine făcea un pas înapoi, rămâne un mister> dar şi ciuruit de schije nu-şi pierduse darul vorbirii< „Мы с тобой как две рифмы – кровь и любовь” 12 . Pe această potrivire de cuvinte s-a şi întemeiat căsnicia lor. Pecetluită din prima noapte, în care nu atât ea, cât el o făcuse să sângereze din abundenţă. (În acel moment al naraţiunii Inera roşi până-n albul ochilor, şi tot atunci îi fugi sângele din obraji…) La întoarcerea de pe front, fiecare şi-a căutat de treabă – el în rândurile NKVD-ului, ea printre personalul medical auxiliar al unui spital de urgenţă, iar pacea şi armonia prisoseau în casa lor. Nu doar că scăpaseră cu viaţă, dar şi i-a ocolit tăvălugul represaliilor, imediat după capitularea Germaniei, când bună parte a soldaţilor

Proz{ şi ofiţerilor Armatei Roşii ce s-au îmbrăţişat cu aliaţii pe Elba, în mai ’45, fură ridicaţi şi duşi în Siberia, ca „duşmani ai poporului”, laolaltă cu prizonierii sovietici de război, pentru care sfârşitul ostilităţilor însemna schimbarea lagărului de exterminare nazist pe Gulag-ul stalinist. În puţinele ore petrecute împreună – lucrau, şi unul şi altul, din zori până-n noapte! –, nu prea aveau ce-şi spune> noroc că treaba aia se făcea fără cuvinte, pe întuneric, cu izmenele pe el şi ea cu cămaşa de noapte sumesă. Ca la trageri – poc! poc! –, atenţi să nu nimerească-n „lapte”, drept care şi-o puneau strict după calendar, şi chiar şi aşa practicând coitus interruptus. Nu-l întreba niciodată nimic, nu-i spunea mai mult decât trebuie – o adevărată familie-model. După o relativă perioadă de liniştite, schimbarea macazului se manifestă printrun nou val de arestări. „Дело врачей”13. Nici de data asta omul nu i-a spus nimic, dar ea ştiu numaidecât că ceva se întâmplă – nu fiindcă ar fi venit mai târziu ca de obicei sau mai obosit, după felul în care făceau dragoste. Dacă înainte era o pură formalitate, cum ai rupe câte-o filă de calendar, la date stabilite din timp, acum actul se consuma vijelios ca un atac la baionetă în toată regula. Erau iarăşi pe front, pe frontul nevăzut. Nu că s-ar fi descărcat pe ea, mai degrabă ai zice că-şi lua de lucru la domiciliu – nu propriu-zis obiectul muncii, ci priceperea, acel savoir faire despre care vorbeşte Manualul bunului torţionar> cum însă din ofiţer SMERŞ ajunsese anchetator NKVD, schingiuirea victimelor pe faţă înlocuise împuşcatul pe la spate. Fie că se întorcea târziu după miezul nopţii, fie că venea la timp – ce însemna „la timp”, bătrâna nu se ostenise să le explice –, orice apropiere fizică, acum tot mai spontane, aducea a interogatoriu, nu că ar fi pus întrebări, ci fiindcă pur şi simplu o golea pe dinăuntru. Se întâmpla să se culce cu „anchetatorul rău” şi să se trezească-n zori luată-n primire de „bunul torţionar”> şi dacă după primul cel puţin putea să doarmă până dimineaţa, cel de al doilea îi strica toată ziua, astfel încât spre seară aproape se ruga de venirea „celui rău”. După câteva săptămâni de asemenea „interogatorii încrucişate”, nocturne şi matinale, pe muţeşte, o călărire în 94

iunie 2011

zori, cu spume la gură, îi dezlegă brusc limba – mai bine i-ar fi dezlegat mâinile! – omului ei, iar singurele cuvinte pe care i le aruncă în faţă au fost< „Враг народа!”13 (ceea ce rima cu „врачи-отравители”14, în zilele acelea pe buzele tuturor). Ea se închise în tăcere – de bună seamă, cât valora cuvântul unei simple surori medicale împotriva celui al unui ofiţer NKVD?! –, ceea ce l-a întărâtat şi mai mult< „Молчание – знак согласия” 15 . Acum, nu se mulţumea doar să o violeze cu regularitate, la adăpostul codului familiei – trebuia s-o şi calce în picioare, la început cu vorba, apoi cu fapta. Bătea fără să lase urme, în locurile cele mai sensibile, cu o precizie de trăgător de elită. Lovea ţinta! Şi iarăşi, femeia se obişnuise să suporte cu stoicism bătăile regulate ale „torţionarului rău”, era însă suficient să-l simtă de departe pe „ăla bun”, şi îndată începea să-i tremure carnea de pe oase. Ce-i făcea? Mai exact, ce nu-i făcea ca s-o desfete – din veterana de război nu a rămas nici pomină… –, pentru ca în ultima clipă, când erau pe punct să explodeze (o descărcare în egretă, de un milion de Volţi!), brusc s-o cresteze cu lama. Scurt-circuit. O dată… de fiecare dată… Degeaba-l dezbrăca în pielea goală – de unde înainte o făceau el în izmene, şi ea în neglijeu –, degeaba pipăia aşternutul cu de-amănuntul, printr-un fel de minune bărbatul reuşea să introducă în pat tăişul (fiindcă obiectul era oricum de negăsit!), şi odată cu el durerea! În scurt timp, era toată numai rune – pe care trebuia să le ascundă de „NKVDistul cel rău”, în prezenţa căruia nu se dezgolea niciodată. „Eu cred că-şi dosea lama în pernă, printre pene, totuşi nu l-am prins niciodată...”, conchise bătrâna, dar abia de-acum încolo – lăsa să se înţeleagă – începe coşmarul. Dintr-odată, „NKVD-istul cel rău” încetase s-o bată – doar că acum îi povestea cu lux de amănunte tot ce făcea peste zi în beciurile Lubiankăi> abia dacă îşi ducea la bun sfârşit spovedania, că „bunul torţionar” o şi lua la dezmierdat, implorând-o printre suspine din ce în ce mai voluptuoase să nu spună la nimeni, spre binele ei, dar şi al lor, iar pentru mai multă siguranţă ameninţând-o că-i taie limba. Nu era vorbă goală, ameninţarea – insul ţinea ascunsă după dinţi o jumătate de

iunie 2011

lamă, pe care încerca să i-o împingă în gură cu limba, într-un sărut pătimaş. Doar că ea îi prinsese mişcarea, aşa că ceea ce dintr-o parte ar fi părut o lungă sărutare, în realitate nu era decât o luptă pe viaţă şi pe moarte cu limbile, mânuind aceeaşi armă albă – care pe care. Rareori se lăsa fără vărsare de sânge! În scurt timp, femeia devenise depozitara conştiinţei lui încărcate, şi tot el primul ameninţa să dea o spargere. De unde, până de curând, se crezuse la adăpost de raziile nocturne, ca nevastă de ofiţer NKVD, după arestarea Polinei Jemciujina – cum Stalin era văduv, soţia lui Molotov, pe atunci Ministru al Afacerilor Externe, făcea figură de prima doamnă a ţării –, ştiu numaidecât că nimeni şi nimic n-o puteau scăpa de maşina infernală, decât – poate – lucrarea mâinilor sale. Dacă tot trăieşti cu Minotaurul într-un labirint, trebuie că şi-a spus, cel puţin nu te lăsa prinsă> din contră, apropriază-ţi labirintul şi, ori de câte ori Minotaurul se dă la tine, cearcă de-l surprinde! Zis şi făcut. Din puţinele mobile pe care le avea în casă, zilnic înjgheba un soi de cruciverba, mereu altul, în ideea de a face orice înaintare prin apartament o adevărată cursă cu obstacole. În paralel, culegea de pe străzile Moscovei tot felul de obiecte, de la scaune cu fundul sărit la poliţe dezmembrate, pe care, odată aduse acasă, le asambla conform unei logici defensive bine articulate (vizuină de castor? muşuroi de furnici?). Incredibil cât de încăpătoare se dovedi a fi magherniţa lor> şi ea, cât ce să se spetească tot cărând la ultimul etaj – dintr-un motiv obscur, scara lor nu avea li – cuiere vechi, dulăpioare, rauri, taburete, fel de fel de cutii, scânduri de pat etc., etc. Adevărata provocare începea odată cu integrarea lor într-un univers şi aşa supraîncărcat de obiecte, şi atunci îi veni strălucita idee de a le lega într-un circuit închis pe care ar putea să-l controleze de la distanţă, fără a ieşi din casă. Numai ea ştie cum făcu rost de scripeţi şi cabluri, şi cât a costat-o asamblarea materialului, după nişte scheme tot mai complicate> şi de fiecare dată – moartea se exprimă la prezent indicativ – albele încep şi câştigă în 6 mişcări, în 12 mişcări, în 24 de mişcări… Nu-şi acorda nici o şansă pe termen lung, dar pe moment putea să prelungească partida cu încă o mu-

Proz{ tare. Pe celălalt front, bărbatul ei nu se mai mulţumea să-i povestească faptele lui de arme – „черный воронок”16, razii nocturne, execuţii sumare în beciurile Lubiankăi –, ci-i demonta ca pe-un AKM-74 întreg mecanismul represiv ce privilegia pedeapsa preventivă, pentru crime care ar fi putut avea loc. S-ar zice c-o avertiza, dar tot atunci lăsa loc „bunului torţionar”, iar acesta – cum se ştie, înarmat până-n dinţi – chema la vărsare de sânge< „Умри ты сегодня и я умру завтра!”17, spus în gând, cum ţi-ai face cruce cu limba-n cerul gurii, iar pe faţă< „Am săţi iau gâtul!” Nu va mai apuca – în noaptea când au venit s-o ridice de la domiciliu, îi lăsase pe cei „trei în civil” să intre (de-a dreptul în labirint – dar ei nu aveau de unde s-o ştie!), şi în timp ce bărbaţii înarmaţi făceau percheziţie prin casă – acum un sistem de capcane bine pus la punct, acţionând de sine stătător ca un soi de perpetuum mobile rudimentar de uz propriu –, ea reuşi să se strecoare pe ferestruica de la toaletă, coborând apoi pe scara de incendiu, şi chiar avu tăria de caracter să sune la miliţie de la primul telefon public pentru a anunţa că nişte necunoscuţi tocmai i-au spart apartamentul unui ofiţer NKVD. După care se făcu nevăzută… „Şi lagărul?”/„Şi Polina Jemciujina?”, au sărit băieţii cu gura, pe două voci (estimp, Inera era mai mult moartă ca vie)> oricât ar fi ascuns-o, li se citea dezamăgirea-n glas. „Regiunea Kustanai, în vara aceluiaşi an. Nimic de spus – frumoasă femeie!” Şi după o pauză ce li s-a părut nesfârşită< „Când, în cele din urmă, am înţeles că nu mi-ar ajunge o sută de vieţi ca să-mi construiesc un labirint pe măsură în Moscova, nu mai vorbesc de întinsul de necuprins al Rusiei, pur şi simplu m-am lăsat prinsă”. La plecare, pe când bătrâna se scuză că nu-i mai petrece – mâinile uitate-n poale păreau să depene pe-un ghem invizibil nu atât firul Ariadnei, cât liniile vieţii ale tuturor celor ce i-au trecut pragul –, trebuie că au simţit (tustrei!) cum li se taie picioarele. Nu ar fi băgat mâna-n foc pentru ceilalţi doi, el (u)… n(ul) însă nu a mai revenit niciodată în camera aceea, dar nici n-a scăpat cu totul din labirintul veteranei, de vreme ce se întoarce într-acolo cu gândul şi peste două decenii. Din aceeaşi perioadă moscovită 95

Poesis interna\ional

datau discuţiile despre scoaterea lui Lenin din mausoleu, în ideea că abia după ce rămăşiţele sale pământeşti vor fi înhumate, lucrarea sa diabolică va lua sfârşit. Alţii, chipurile mai iniţiaţi, afirmau că dacă Vladimir Ilici a fost capul relelor, cordonul ombilical al Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie rămânea Kaganovici (n. 1893), singurul din „primul cerc” al apropiaţilor lui V. I. Lenin de care Stalin nu s-a atins, şi deci atât timp cât acesta-i în viaţă, дело Ленина живет и побеждает18. Nişte scorneli ale unor minţi înfierbântate, s-ar zice> să fie aşadar o simplă coincidenţă faptul că la mai puţin de o lună de la decesul lui Lazar Moiseevici (pe 25 iulie 1991), are loc puciul ГКЧП19, pe 19 august 1991, dezamorsat în mai puţin de trei zile, dar care va da lovitura de graţie URSS-ului?!... Este şi perioada celei din urmă zvâcniri – cum ar fi, al nouălea val, după ce că Gorbaciov a dat drumul la гласность20 – a bancului politic, în acele zile aniversare circulând, pe lângă numeroasele anecdote „cu barbă”, şi o caricatura în maniera lui Maiakovski şi a faimoaselor sale Агитки21 care-l înfăţişa pe Ilici la subotnic, doar că-n locul tradiţionalei bârne (gonflabile, spuneau bancurile) îşi purta pe umăr, împreună cu alţi camarazi de arme, ditamai membrul. În ce-l priveşte pe …n, se cheamă că-n dimineaţa acelei zile al întunecatului april ’87şi-a băgat pula, dacă nu în subotnicul leninist, cel puţin într-o comunistă – şi a fost bine! Dar în loc să se gândească la prima-ntâia lui, nu-şi putea scoate baba, cu labirintul ei cu tot, din cap. O agrafă pe creier, ba nu – o spiţă de metal! Un sicriu închis, al lui Miron I., din care răzbate – în ciuda formolului – inconfundabilul miros de putrefacţie, altul în care corpul umflat al lui Dorian stă să dea peste margini, cel de-al treilea înfăţişându-l pe Aurel pornit în călătoria fără întoarcere, petele cadaverice de pe frunte şi gât luându-i-o înainte – iată tot atâtea semne de carte ale unei scrieri ritmate de va-et-vient-urile sale pariziene. Martie, 2006. Să ieşi dintr-o ţară comunistă, chit că au trecut 15 ani de la căderea URSS, pentru a da cu ochii de drapelul roşu, cu secera şi ciocanul, în plin Paris – asta da, început de (bon) voyage! O mişcare grevistă, cum nu s-a văzut din Mai ’68, a pus


Poesis interna\ional

stăpânire pe Hexagon. Mulţimea – imensă, de peste 100.000 de manifestanţi – a invadat centrul oraşului, astfel că la vie en rose devine, peste noapte, la vie en rouge . Allez les Bleux! (Şi când te gândeşti că, la 1848, în timpul insurecţiei din 25 februarie, a fost nevoie de intervenţia lui Lamartine, pe atunci membru al guvernului provizoriu şi Ministru al Afacerilor Externe, pentru a salva – în ultimul moment – tricolorul< „Drapelul roşu este (…) un pavilion al terorii (…) care nu a făcut niciodată decât înconjurul Câmpului lui Marte, în timp ce drapelul tricolor a făcut înconjurul lumii, purtând numele, gloria şi libertatea patriei…”) Din Place d’Italie, coloana de manifestanţi coboară pe Avenue des Gobelins până-n Bd Saint Michel, pentru a se vărsa apoi, prin Île de la Cité, pe Rive Droite, iar de aici în Place de la Bastille, antrenând în torentu-i pâlcuri de turişti care filmează performance-ul studenţesc, o atracţie în plus a oraşului-lumină ce trebuie inclusă, desormais , în ghidurile de specialitate. Puţin mai jos de Jardin du Luxembourg au loc primele ciocniri< înspre trupele de ordine zboară pietre, sticle goale, scaune de plastic şi chiar cocktail-uri Molotov> în replică, tunurile de apă ale poliţiei temperează comunarzii prea înflăcăraţi. După cum arată, cei mai înverşunaţi aruncători de pietre nu par să fi deschis o carte la viaţa lor (altminteri, nu ar fi dat cu piatra în Mona lisait!), ceea ce nu-i împiedică să fie în primele rânduri ale studenţilor grevişti. Entre chien et loup, greva IQ-urilor peste medie ia o turnură dramatică, astfel adeverindu-se – a câta oară?! – că ideile beau sânge< vitrine sparte, maşini calcinate, ambulanţe, primii răniţi, unul în comă. Iubeşte prea mult Franţa ca să le dorească succes acestor sans-culotte incurabili, chit că ar merita o Revoluţie Socialistă – dacă 1789, 1848, 1871 nu le-a fost de-nvăţătură. Amestecându-se în mulţime, intră-n vorbă cu o tânără ce agita drapelul URSS, „parce que c’est le bastion de la liberté”. „Et le Gulag?!...”, o ia din scurt. „Tout cela est faux! En avez-vous connu un seul detenu politique?” „Oui, une detenue – il y a presque vingt ans…” Manifestanta se numeşte Inesse şi sigur n-a auzit niciodată vorbindu-se de Inessa Armand, flamboianta metresă a lui V. I. Lenin, cea cu teoria paharului cu

Proz{ apă. Păşind alături – de fapt, mai mult stând locului –, îi povesteşte fetei despre iniţiativa tovarăşei de idei a lui Ilici de a plasa pe marile bulevarde moscovite pentru început, iar apoi în toată ţara, cabine de făcut sex, asemenea toaletelor publice din Parisul anilor 2000, pentru toţi cei care simt brusc o nevoie presantă. Chiar dacă la început nu-i vine a crede, tânăra comunardă se arată demnă de numele ce-l poartă< „J’ai soif!”, şi fără să-i lase barem timp de replică, trecând la per tu< „Chez toi ou chez moi?” Dacă-n ziua subotnicului leninist de-acum două decenii când se trezise în pat cu o comunistă prima-ntâi a ajuns s-o cunoască pe colega de lagăr a Polinei Jemciujina, până unde poate să ducă o aventură de-o noapte cu o micburgheză, care-şi dă aere de revoluţionară, fugită de la manif cu primul străin ce-i iese-n cale?! Preferă să nu afle niciodată răspunsul decât să răspundă pentru noua lui cunoştinţă (şi încă, în cunoştinţă de cauză – ca Cel de-a zis< „Cunoaşterea înseamnă să cunoşti ceea ce, cunoscând, afli că nu ţi-ar fi plăcut să cunoşti.”) „Chez moi il y a ma femme et ma fille de 18 ans, vocea lui se confundă cu glasul raţiunii, chit că-i o nebunie curată să i-o spună aşa de la obraz, et chez toi – je suppose – c’est plutot chez tes parents!” Deja la întoarcere spre hotelul Manet din Place d’Italie, mereu pe jos, în dreptul Panteonului are senzaţia că-n toate aceste zile pariziene tocmai a trecut pe lângă ceva important – nu manif-ul, nu comunarda, dar cine? ce?> estimp, o tânără femeie îndrăgostită părăsea seară de seară clădirea Panteonului după încheierea zilei de muncă, pentru a ajunge acasă în XVI-ème înainte ca greva să nu degenereze în lupte stradale – în clipa în care …n o va întâlni, în decembrie 2007, în Ch-ău, după ce abia revenise, a câta oară, de la Paris, va recunoaşte-o în fata aceea, şi încă fără drept de apel, pe Marianne! Despre ultimele luni de viaţă ale deţinutului politic Osip Mandelstam se povesteşte că ar fi refuzat să se atingă de mâncarea cazonă din lagăr, profund îngreţoşat, drept care supravieţuia recitându-le delincvenţilor de drept comun – pentru o hrincă de pâine albă! – kilometri întregi de poeme, deosebit de apreciate fiind versurile lui Esenin din Москва кабацкая, poet pe care nu-l avea de96

iunie 2011

loc la inimă> la rându-i, Lev Razgon îşi aduce aminte în Непридуманное cum a scăpat cu zile din Gulag graţie talentului său de a redacta reclamaţii – lăcrămaţii, în limbajul moldovenilor de la ţară –, imbatabile din punct de vedere juridic chiar şi pentru… jurisprudenţa sovietică, în consecinţă numeroşi deţinuţi văzându-şi comutată pedeapsa într-una mai puţin severă> acum …n n-ar putea spune când s-a metamorfozat din grămătic cu oarece priceperi artistice în lăcrămătic, asta deoarece procesul însuşi s-a întins pe ani lungi, de la compunerea unor scrisori de dragoste împănate cu poezele de inimă albastră pentru un coleg de facultate (o fi ajuns să se culce cu fata de care era amorezat – nu va mai afla în veci) la transcrierea pe curat a vieţilor unor oameni cu puţină sau chiar fără ştiinţă de carte, pe care-i va mărturisi în acest fel, exact ca-n Enciclopedia morţilor de Danilo Ki;, totul culminând cu tălmăcirea Jurnalului de doliu barthian. La mai puţin de două luni de la ieşirea la iarbă verde cu colegii de clasă din 22 iunie 2001, la care tocmai …n va străluci prin absenţă, moare Miron I. Este împotriva firii să-ţi înmormântezi un coleg de clasă înaintea bunicului, şi totuşi asta se va întâmpla întro dimineaţă de august – primul, la doar 37 de ani. Nu va apuca Rodica N. să spună< „Numărătoarea inversă a început…”, că Justin Panţa – nu că ar fi învăţat în aceeaşi clasă, pur şi simplu erau dintr-un leat – s-a dus şi el, de unde toată lumea veghea la căpătâiul lui Gellu Naum, agonizând pe-un pat de spital. Era ca şi cum s-a dat dezlegare la contingentul celor născuţi în 1964> cine însă dezlegase turbinca la gură? nu cumva colega de clasă ce se vedea, în cel mai frumos vis al ei, murind la Paris (de ce nu la Veneţia?! – numai bună pentru aşa ceva)? şi ce-i de făcut ca să-i coşi gura (turbincii, nu colegei) la loc?!... Răspunsul – după principiul< cui pe cui scoate! – veni la scurt timp, când mai întâi Gellu Naum, la cei 86 de ani, apoi bunicul, la aproape 90, au trecut Styxul, ca pentru a restabili mersul firesc al lucrurilor. Despre Gellu Naum aflase din presă că era-n comă de mai multe săptămâni> din contră, în ultimele sale zile bunicul nu va sta o clipă locului, de parcă ar fi încercat să scape de „baba Anica” luând-o la sănătoasa. Când în cele din

iunie 2011

urmă fu doborât la pat, odată cu mobilitatea fizică îşi pierduse şi darul vorbirii. Atât a reuşit să rostească, în urechea lui …n aplecat asupra-i< „Buzişoarele” – ceea ce vroia să spună că dorea să-l sărute, la adio –, înainte de a se prăbuşi în neştire. (Ce rezerve de gingăşie trebuie să-i fi rămas, după ce că a crescut orfan de tată, făcuse războiul, fusese grav rănit la cap, căzuse în prizonierat, iar în ’46 îşi îngropase primul născut şi mama, pentru a pleca cu „Buzişoarele” pe buze!) La înmormântare – nu a fost chip alături de bunica, ci la căpătâiul ei< la fel cum ieşeau în sat, el în faţă şi ea cu trei paşi în urmă (în sfârşit, sub aceeaşi lege< „abia atunci, în veacurile ce or să vină, aş putea fi numai cu dumneata, iar moleculele iubitului dumitale descompus ar putea să se agite, să se deştepte şi să caute urma moleculelor dumitale împrăştiate prin natură!”) –, frate-său se va înfăţişa cu o nevastă nouă, gravidă-n luna a patra. Viaţa continuă. De-atunci, frazele lui …n sunt de două feluri – cum ar coase mortul într-o pânză de sac, şi cum ar sfâşia o placentă pentru a scoate fătul la lumină. Şi dacă Parisul – tot un fel de Paradis, din care-au căzut două litere, A(nno) D(omini) – se procură cu preţul vieţii unor fiinţe dragi, îi trecu prin minte, în timpul unei alte şederi în Franţa, după ce că-n ianuarie ’02 i-a murit în palmă papagalul vorbitor, iar în vara lui ’03 s-a ucis într-un ac-

Proz{ cident de maşină cel de-al doilea coleg de clasă – son meilleur ennemi din perioada şcolară –, la înmormântarea căruia a plâns fără sine?! Cât pe ce să facă o obsesie, când în martie ’04 şi apoi în februarie ’05 s-au înscris pe lista de Plecări Mariana Marin şi Ioan Flora> or, tocmai ei stătuseră cu …n până după miezul nopţii pe terasa din spatele Muzeului Literaturii Române din Bucureşti, în septembrie ’96, iar Flora îl şi însoţise apoi până-n Unirii (de unde urma să ia autobuzul 783 cu destinaţia Aeroportul Otopeni), pe Calea Victoriei, străbătută de jos la primele ore ale dimineţii, urându-i – ultimii – bon voyage în prima lui călătorie pariziană. Nu se uită una ca asta – cum stăteau la o masă lungă şi bogată (în sticle), Traian T. trezindu-se brusc şi contemplând-o pe Mady ca şi cum ar vedea-o prima dată, o şi ceru în căsătorie (de bine ce era-n divorţ cu a n-a nevastă), şi replica lui Ioan, peste toată masa< „Bine, mă, vă luaţi voi din dragoste – da’ cine vă fute pe amândoi?!!” Până la sfârşitul anului li se alătura şi cel de-al treilea coleg de clasă, după care s-a pus punct. Câte morţi, atâtea puncte pe i> cuvintele – mai lungi, mai scurte – nu-s decât liniile ce le unesc întrun singur circuit (în serie sau paralel? – iată-ntrebarea) mereu schimbător, amintind când o constelaţie, când o ghirlandă de beculeţe de pe pomul de Crăciun, când – o! dar pentru asta se

1

Poesis interna\ional

cere multă imaginaţie – o hartă a metroului parizian. („Mereu mi-a fost gândul la Paris, îi spuse odată lui Flora, încât atunci când medicul legist va fi să-mi cântărească creierul, nu-i chip să nu observe că cele două emisfere reproduc întocmai, până-n cele mai mici amănunte, oraşul de pe Rive Droite şi Rive Gauche, expandat de jur-împrejurul cerebelului – Île de la Cité, cu toate edificiile & monumentele istorice la scară redusă şi turnul Eiffel împungându-l, din interior spre afară, în osul frunţii!”) A intra în schemă presupune, înainte de toate, o coborâre în subterană, acolo unde toţi cei odinioară puşi la punct – cum ar fi< „Punct ochit, punct lovit!” – îşi recuperează identitatea< Hic jacet (numele, prenumele> anul naşterii – anul morţii)… Greul (pământului) începe de aici încolo< să alcătuieşti o frază bine proporţionată după semnele de punctuaţie date, perfect simetrică liniei vieţii din palmă, doar că – în oglindă. Ca Cel de-a zis< „Trăieşte-ţi viaţa conform gramaticii!” Grammaire , în franceză. Sună aproape la fel ca grande-mère, al cărei lăcrămătic n-a încetat să fie în toţi aceşti ani< „Tu eşti grande-mère şi pe piatra ta de mormânt voi înălţa Capela Sintaxă!” (...) (fragment din romanul Ţesut viu. 10 x 10, în curs de apariţie la editura Cartier)

(rusa) „Să vezi Parisul şi să mori!” (rusa) „în ciuda tuturor morţilor” (rusa) „Pârjoalele de-o parte, muştele de alta!” 4 (rusa) „Să stai în spatele frontului, să regulezi nevasta unuia de pe linia întâi şi să te cauţi pe listele celor decoraţi pentru vitejie în luptă”. 5 (rusa) „eternul student” 6 (rusa) „Foarte la ţanc, versurile!” 7 (rusa) de la Земляк, adică pământean. 8 (rusa) „Nu este chiar ceea ce te aştepţi să vezi”. 9 (rusa) „Văd că deja ai înţeles totul…” 10 (rusa) „pentru cunoştinţă”. 11 (rusa) „Am cunoscut-o bine pe soţia lui – în lagăr.” 12 (rusa) „Noi doi suntem ca două rime< sânge şi dragoste.” 13 (rusa) „Duşman al poporului!” 14 (rusa) „medici-otrăvitori” 15 (rusa) „Cine tace – consimte.” 16 (rusa) dub[ `n care erau du;i cei ridica\i de la domiciliu de NKVD 17 (rusa) „Mori tu astăzi şi eu voi muri mâine!” – slogan exprimând întreaga „filozofie a Gulag-ului”> un posibil echivalent românesc, din zona penitenciară, ar fi< „Decât să plângă mama, mai bine plângă mă-ta!” 18 (rusa) cauza lui Lenin trăieşte şi învinge. 19 (rusa) Comitetul de Stat pentru Situaţii Excepţionale. 20 (rusa) transparenţă. 21 (rusa) pancarte cu caracter propagandistic. 2 3

97


iunie 2011

szalma réka

verseK

Vásznak

4.

1.

Felsegítjük, hogyha lenn a lét, de torkunkban már megszorult garat. Ne kényszerüljön vám elé a fény - vedd le róla, kedves, vásznadat.

Hol neved rád nevet és elszakad, párhuzamos sarkak lengnek át, hol elválik a sík s nem forrik össze, felsírod magadból beltered.

Egy szombat megjavít egy pénteket - egymásra szórjuk halkan hamvaink. Felsírom, kedves, minden beltered, s magamra húzom vásznaink, nyakig.

Minden egyes arcod, mi megmaradt, egy vásznon tükröződik, elfelejt, magában hordja ütközéseid. Egy vézna tánc vagy. Botlás. Gyors esés.

5. Hol ajtó leng azúr szememben pillád hajtsd oda. Ránk világít, ránk nevet a szakadék hava. Nem készülünk, nem a bálba, ruhám rádomolt, hajtsd rá te is szemhéjadat, min a fény honolt.

Magányos, holt üreg a szemgödör, összegyűjti fényben kormodat. Bálba méssz, beszélsz, vagy nem köszönsz, Egy kalap, mi eltűnt, mutatja múltadat.

Lelakkozod a régi csendet, mit hozott a hold. Acetonos kézfejem új hallgatásba old. Ujjaimból rád csapott a sok küszöb megint. A vámtól innen, a vámon túl a hó nyakig behint.

A jelzőlámpán vöröslik a kedvesed, kialszik, majd zöld magányod hív, átméssz a zebrán, napok sávjain. És visszaszállsz vásznadba - új szakasz.

Egymásba havazzuk, kedves, mit a tél kisírt. Szemedben csúszik, vékony jégen, testem, az újszülött. Kinyúlunk a gyertyalángon, s elviszlek, te tört, hol ajtó leng, hol szem kinyílik, egy kéz vásznamra visz.

2. Fegyházadban élsz, magadban, ingatag. Kínszalagon megy, éltet még a blues. Egy hideg vászon táncolón válladba kap. A vázlatok szerinti kéz egy bálba húz.

Szalma Réka Sepsiszentgyörgyön született 1988 márciusában. Jelenleg a kolozsvári Iuliu Hatieganu egyetem gyógyszerészeti karán negyedéves hallgató. Versei a Korunk, Helikon, Szőrös Kő, Új Hegyvidék, Várad folyóiratokban jelentek meg. T]n[ra poet[ Szalma Réka s-a n[scut la Sf]ntu Gheorghe `n luna martie a anului 1988. Este student[ la Universitatea Iuliu Ha\ieganu din Cluj, Facultatea de Farmacie. A publicat `n reviste de literatur[ maghiar[ din Rom]nia, Ungaria ;i Slovacia.

Változatok

Kiszíneznek, mögötted vakhatár. Vonalak közt lépkedsz vascipőben. S ha rád maradt belőlem egy lakáj, benne élhetsz, tested megpihenhet.

Ha mindig az ősz és tél mentén lépdelsz, két sor között, a vásznon.

Arcodba kapaszkodnak, visszakérnéd. Felbőgsz mint vászonbeli vasszobor, s rád visszafestik rozsdás gondjaid... Felnevetnél, de portréd rád hajol.

Ha arcodon lúdtalpú gondok állnak, s arcod alatt a távol. Ha távolod csak testedről szólna, s tested a kiégett álom.

3.

Karjaidban

Néha nem visz át az ár fehérbe, arcod terhes matt lesz, ólmosul. Sittszerű, groteszk a régi csended, harminchat fok halkan rád borul.

Álmaimban, édesanyám, karjaid közt sírok hozzád, álmaidban, édesanyám, megvédesz az álmaimtól.

Egy kislány ragasztgat, majd összegyűr, gubancokban fekve nézel felé, minden kormod szívnél összegyűl, bennszorulva, magadban hagy a tér.

Úgy szeretlek, ha elmennék, gyalog jönnék vissza hozzád, havas földön, deres fák közt, mezítláb is visszatérnék.

Csak öt perc kéne, hogyha fájni nem kell, mert öt perc alatt is összeáll a rend, félszavakkal átmenni a teljbe: rá zebra kéne, jelzőlámpa – zöld.

98

Poesis interna\ional

Ha álmaid egy mozsárhoz nőttek, s mindig is vonzott a máshol. Ha elalszol máshol lévő vállon, mi hideg párnára rámol. Ha párnáddal együtt huzatba húzod, így elmúlik végleg Ámor.

99


iunie 2011

ana blandiana

Poezie

Poesis interna\ional

Rugăciune

Modlitba

Principiu al tuturor lucrurilor, Loc geometric al golului Ce se cere umplut Pentru a deveni> Cale pe care se intră Într-un loc neexistând Decât în măsura rostirii> Lasă să cadă Din gura ta sfântă Silabele, Lasă-le să ma pătrundă, Să m[ însămânţeze, Fă-mă să rodesc plante-răspunsuri Din care să crească Înspre tăcerea supremă Arbori de sunete De unde toamna să scuture sensuri.

Podstato všech věcí, geometrická sféro prázdnoty, jež touží po naplnění a stvoření> cesto, jíž se vchází do prostoru jsoucího jen když je vysloven> dej ať tvá posvátná ústa jednou vyřknou ony slabiky, dej ať mnou proniknou, ať mě oplodní, dej ať porodím rostliny co odpovědi a z nich ať vyrostou až do výšin svrchovaného ticha stromy zvuků, z nichž podzim pak setřese významy.

De-a voinţa

Z vůle nejvyššího

Secolul nostru

Naše století

Ce aş putea să-ţi cer Dacă oricum tu ştii Ce-aş putea să-ţi cer? Ce-aş putea să-mi doresc Dacă oricum tu hotărăşti Ce-aş putea să-mi doresc? Eu sunt pentru că tu Ai spus să fiu – Joc de-a voinţa În care vrei să vreau.

Co bych měla po tobě chtít, když ty stejně víš co bych po tobě mohla chtít? Co bych si měla přát, když ty stejně rozhodneš o tom, co bych si mohla přát? Jsem tu proto, že tys řekl, abych byla> je to hra s tvou a mou vůlí, v níž ty chceš, abych já chtěla.

Lasă-mă puţin, adormi, Uită-mă câteva minute Să pot gândi ceva Ce nu ţi-a trecut Înainte prin cap! Lasă-mă-n pace, O pace pe care n-ai programat-o!

Nechej mě chvíli být a zavři oči, zapomeň na mne na pár minut, abych si mohla vymyslet něco, co tě nenapadlo už dávno předtím! Nechej mě na pokoji, v klidu, kterýs nenaplánoval.

Secolul nostru este secolul trecut, Noi suntem propria noastră istorie, Ce stranie senzaţie a destinului încheiat Pe când continuăm să fim! Materie primă a schimbărilor Care se vor pune pe seama mileniului nou, Victime ale unor inundaţii, Cutremure şi revoluţii Care nu ne mai sunt destinate, Suntem puşi în faţa faptului împlinit Cum e pusă sămânţa în pământ Ştiindu-se totul< ce plantă va creşte, Ce fructe va da, Dar nu şi când se va hotărî Să moară.

Naše století je minulé století, stali jsme se dějinami nás samých. Je to divný pocit< osud se uzavřel, a my jsme pořád ještě tady! Jsme surovinou proměn, jež nastanou v novém tisíciletí, jsme obětmi záplav, zemětřesení a revolucí, které nevypuknou kvůli nám. Octli jsme se před hotovým světem, jak semeno v zemi> všechno je dané< co je to za rostlinu, jaké plody vydá> neví se jenom, kdy se rozhodne umřít.

E noaptea

To je ta noc

N-ai obosit şă ştii dinainte totul? Iată, acum scriu un poem Pe care tu îl ştii demult Pe de rost.

Není to únavné všechno vědět předem? Teď například píšu báseň, kterou ty už dávno umíš nazpaměť.

Din ce în ce mai străină

Čím dál víc jako cizinka

Din ce în ce mai străină Cu tot mai puţini cunoscuţi. Tot ce-mi era familiar A lunecat În marea lumină, Tot mai mulţi mă aşteaptă acolo, Tot mai puţini îmi ţin aici de urât, Tot mai stingheră, Asemenea păsărilor Obligate să plece În ţări mai calde...

Jsem tu čím dál víc jak cizinka, mám čím dál méně známých. Všichni co mi byli blízcí odpluli za velkým světlem, kde mě jich očekává čím dál víc a zde nablízku jich je čím dál míň. Jsem tu jaksi nepatřičně, jako ptáci, kteří přece musí odletět do teplých krajů…

E noaptea în care clopotniţele iau foc De la dangătul clopotelor Fluturând ca nişte mari flăcări când pier. Glorie, glorie care se-ncheie, Sunet şi vuiet, scânteie Şi scapăt, Lumină lină ce se consumă Şi se face scrum. Pe pământ şi în cer E noaptea-soroc În care totul se ia de la capăt< Du-mă Acum.

To je ta noc, v níž zvonice vzplanou ohněm od dunících zvonů a hynou ve vlajících plamenech. Končí všechna sláva, šumot a hukot, jiskra a západ slunce, mírné světlo co hasne a mění se v popel. Na zemi i na nebi nastala noc – hraniční zeď, v níž se vše vrací k počátku< odveď mě teď.

100

(din volumul Refluxul sensurilor, Humanitas, Bucureşti, 2004)

Přeložila Libuše Valentová

101


Poesis interna\ional

essay

iunie 2011

Performatism Won’t Call a Spade a Spade

iunie 2011

essay

of the sign accumulates a sacred load. In fact, Gans would ontologyse and sacralise Derrida’s “difference” (différence).

• Back is the plucky phallus Regarding sexuality, there are two ways of approaching it. us, in e Idiots, we watch a scene in which the sexual act is seen as physical performance< the shooting capturing the erection and the penetration of the vagina. is scene is followed by another one where the camera objective adopts a chaste perspective, switching focalisation right before the sexual act to take place. e authors of performatism make it clear that they encourage self-therapy, with the help of which we may counteract the aggressive milieus by firmly imposing our own personality. If Herbert Marcuse ironically considered that specific to the industrial societies was a comfortable and democratic limitation of freedom, the post-industrial society, in exchange, appears to be much more aggressive by implementing consumerist and entertaining strategies. e pressure put upon human liberty and dignity manifests now in perverse ways. ese perversities can’t be resisted without assuming straight attitudes like seclusion and contemplation. e ratio between freedom and the satisfaction of pleasures is proportionally reversed. Among the goods that performatism considers to be dispensable is life also, with all its selfish modalities of manifestation.

Other less radical, but more influential versions of performatism are supplied by the so-called New Historicism. Viktor Pelevin’s short-stories and the novel e Small Finger of Buddha are selected for exemplification from the Russian literature.

R

Felix nicolau new Messiah of the cyberspace descended from the sky to save a post-industrial and post-apocalyptic humanity heading towards “a Civilization of the mind”. For the time being, though, we may very well understand that we don’t live at all in a civilization of the mind. On the contrary, we are trapped in a society of inhibited consumers, where the crackers, who are mostly preoccupied with breaking into all sorts of security systems for personal advantages, tend to replace the hackers< pirates far away from whatever speck of ethics or ideal.

ight from the beginning, I have to say that the term of performatism together with its adjacent doctrine seemed unclear to me. I first ran into the concept while reading an essay on the subject by Claudiu Komartin. It is only after that that I took it further on to high seas. The starting point of this manifesto is, too, the prolonged agony of postmodernism. But to replace something that complex, consequently hard to kill, with a “temporary participation of the subject to holistical processes, like death and beauty”, sounds as if some dice rebounded from the wooden surface somewhere out of the balcony. The holistic process is related to the absorption into a unitary, homogenous whole. Isn’t this a supposition of returning to modernism? Anyway, many of the doctrines that try to overthrow postmodernism feed on, maybe unconsciously, modernist memories.

Published in the second issue of Anthropoetics magazine by Raoul Eshelman, performatism starts by accusing postmodernism of having cuffed the subject. en, in order to define a performance, appeal is made to Austin’s theory about speech and act. at is to say a performance stands for two different things< for modernism it represents the annihilation of the borders between life and art, while for postmodernism it integrates the subject’s human body into an artistic context. Wherefrom it results that in order to be totally free, the absolute subject – originating in Fichte’s doctrine on the absolute subject –, should give up the artistic conventions, too.

e performatist demonstration relies mostly on cinematographic examples. It is the case of American Beauty, wherein the teenager Ricky Fitts shoots with his camera a homeless woman, deadly frozen on a sidewalk, and a windblown plastic bag. e motivation for selecting these images is scarcely an artistic one< to uncover the reality hidden behind things, to touch the thing-in-itself. e dead woman’s body seems to be the retina through which God is watching> the dancing bag, “as a child begging me to play with him” (18) indicates an “incredible beneficial force” (ibidem) pulsing behind humble snap-shots. e remark is a Kantian one, but it was arrived at by means of an impression and not through reasoning. ough even Kant envisaged the a priori synthetic judgements, the ones impossible to be inferred observing the syllogistic moods, because they are above the cause-effect limitations. e aesthetic feeling had come to be seen by Kant, too, as more impactful than the intellectual strategies.

A first model of „the concentrated, holistic subject” would be the article Against eory, from 1985, written by Knapp and Mitchell. ree fundamental conditions of interpretation were debated< the authorial intention, the text and the reader. us, the hermeneutical criticism would focus on the authorial intention, the deconstructionist one on the sign, and the relativistic one on the reader. As long as between author, sign and reader persists an absolute unity, the theorist’s approach would be fallacious. Irrespective of the analytical tries, the subject manifests herself in the holistic “performances”.

• The hacker’s or the cracker’s interval

• Naivety and idiocy

But performatism does not rely on Kant. e basis is Spinoza’s request for the intellect to concentrate on “a unique target and a unique purpose”. Congruent with Herbert Marcuse’s hypothesis, formulated in Eros and Civilization, namely the hope – unjustified in my opinion – that pure creativity will replace work. A little further away, we discover that Marcuse is filtered through Pekka Himanen, who opposes to the harsh values of the protestant ethics the more fluid ones specific to the hacker ethics< passion, freedom and creativity. e hacker would be the

Approximately in the same time, the American Eric Gans issued his Generative Anthropology, relying, as well, on the sign, conceived holistically and performatively, and on a “limited” – that is unified – subject. e generative anthropology would be a minimalist theory upon the origins of a language, inspired by René Girard’s theory of victimization. us, the social order previously “animalized would have become a human one, founded more on the semiotic representation, than on the physical imitation (mimesis)”. Like Girard’s “founding murder”, the first use 102

Poesis interna\ional

But the tycoons of performatism have the ambition to seduce creators and creations from different arts. Movies< Sam Mendes’s American Beauty, Jim Jarmusch’s Ghost Dog, Lars von Trier”s e Idiots, Tom Tyker’s Run, Lola, Run etc. In all these movies, common or even idiot heroes are cast in the main roles, sticking to the Faulknerian tradition. In American Beauty the hero willingly regresses to teenage, in e Idiots the members of a certain community behave like sheer retarded persons> in e Return of the Idiot the protagonist owes his naivety to a prolonged stay in a psychiatric institution. All these subjects are characterized or they self-characterize as auto-sufficient unities, without any attraction to the requests formulated by the social context surrounding them. Hence, a sui-generis freedom that contributes to the regeneration of human relationships through love. Lester Burnham, for instance, the hero in American Beauty, reorganizes his whole life in accordance with the expectations of a teenager girl he craves to seduce. Unexpectedly, when she gives in, he restrains his desire and protects her virginity.

e manifesto contains a political dimension, as well. e starting point is Jedediah Purdy’s essay from 1999, For the Common ings, in which the postmodernists’ cold irony is fought and position is taken in favour of assuming political individual responsibility in a post-ideological epoch. is isn’t possible, in the opinion of the authors of performatism, without a “return of the phallus in culture as a stimulating force”. Reinstating phalocracy opposes to poststructuralist ideas, according to which the phallus, used only to penetrate the female, oppresses. Apart from this, the performatist phallus would create a unity able to transcend sexes. But this unity is possible only as a sequel of a voluntary self-sacrifice. e respective transcendence results in annihilating the symbolic order of language and of enchained significant. e performatist linguistic arbitrariness doesn’t rely on semantics or on a universal code anymore. What matters now is the frame into which the transmitter and the receiver are placed. It is the only one able to lessen the differences between them.

Pelevin’s short-story, Ontologiia detstva (e Childhood Ontology) contains this sentence< “As a rule, the life of an adult is self-sufficient and – how could I put it – it doesn’t have void spaces that could receive experiences that are not directly influenced by its closest milieu” (Pelevin, 1998, 222). In this respect, Ricky, the boyfriend of Lester Burnham’s daughter, by surprising some aspects of reality with his camera, takes part at the divine order as a hole. It is only in these privileged moments that he reaches “the performative likeness of God”. “In the new performatist epoch” the creation of those chronotopes allowing the choice between possibilities would be advantaged. Everything is permitted for the subject to preserve their integrity and freedom of choosing. is is the case of Lester Burnham, who gives up his bureaucratic career in order to get employed as a MacDonald’s shop-assistant, among young people. e narrator and the character mix together in a “net of paradoxical quotations”. e same trajectory is followed by the private investigator in Paul Auster’s e Trilogy of New York. e authors of this manifesto identify a common side to all the performatist creators. is would be “the cultural-theologian unitary perspective< more precisely, the fact that Divinity is present wherever individual subjects create wholes”. What derives from here is that the entire social context gets the attributes of a messenger and not only another message carrier. With this purpose, Sir Norman Foster preserved most of those (many obscene) graffiti with which the Russian soldiers smeared the walls of the new Reichstag.

Free of revolutionary ambitions, the fathers of performatism declare that the separation from postmodernism happened gradually. It focused on blueprinting a holistical, discreet subject. As a study on transition from postmodernism to performatism is offered the essay published in 2000 by Boris Groys, Unter Verdacht. Eine Phänomenologie der Medien (Suspicions. A Phenomenology of Media). e main idea is that the obvious simplicity of the performatist subject dissipates any suspicion with regard to his/her insincerity.

• Shaking the club against postmodernism e mixture of performatism and postmodernism can be surveyed in e Elementary Particles, Michel Houellebecq’s novel from 1999. e French writer imagines two 103


Poesis interna\ional

essay

iunie 2011

Editura Herg Benet put away the frontiers of the concept. us, the specificity of vibrationalism would be the possibility for the sign and for the subject to overpass the subject/object dualism towards a unifying performance. We get back, as a matter of fact, to performatism because it continuously tries to transcend irony, while postmodernism endlessly generates irony. e end of the manifesto highlights five main characteristics of performatism< ere is no more appeal to crowding quotations, neither to authenticity. Once intertextualism abandoned, the ritualized dogma or other “inhibitive flames” able to transform the present states of existence come into use again. History too is recovered under the shape of an empirically framed subject. As to narration, this one is expected to get back “the authoriality”, that is the author as an organizing and selective force. e subject appears solid or opaque. It can be stupid, naive, confusing, shallow, firm or heroic, but not constantly cynical or ironic. e passing from an endless temporal postponement to a conjugation of opposite forces at the time being.

Felix Nicolau

e transition from the metaphysical pessimism to metaphysical optimism. e metaphysical targets aren’t death and the related realities (the void kenosis, absence) anymore, but “fictionally-shaped transcendent states/moods (revival, reaching Nirvana, catharsis, deification).

brothers opposed in character, but resembling in their sheer incapacity of love. One of them is completely dominated by reason, the other one by sex. ese would be the poles between which the postmodern dualism evolves. Houellebecq would betray performatist tendencies in that he “transgresses from the fictional point of view the postmodern image of humanity”. On the other hand, he is still indebted to the gloomy postmodern metaphysics, because society appears to him vapid and life is annihilated by a meaningless death. A character in the novel remarks< “in the end, life betrays you...and then nobody laughs...All what persists is death”. What Houellebecq professes is, actually, an anti-metaphysics specific to western society at the threshold between the second and the third millennia< the young age and its attributes – vigour, sexual appetite, and a nice body – are worshipped. Once people enter their 50s there begins the old age, which is the same with being exiled at the outskirts of society. ose burdened by age desperately try to keep the beat with the youngsters. A panicked maturity strives to mimic the crazy-about-entertainment youth. e paradox is that the average lifespan of the Westerners significantly extended, while they basically cease to exist aer the age of fiy. Subsequently, there follow decades of civil agony made bearable only with the help of antidepressants.

e return and rehabilitation of phallus as an active and unifying agent of performativity. e phallus as a positive frame for the vagina and vice versa. All in all, a tendency towards belittling possession. Love is more important than dominating the opposite sex. e message actually is simpler than the loy package it comes wrapped in< simplicity, good will, honesty and feeling for daily revelations. Eventually, a certain purity of soul kept away from the religious approaches. To lively minds performatism could appear slightly jelly-like and monotonously univoque. A sort of ghandism without a definite target, a strictly contemplative passivity. On the other hand, taking account of the ferocious rivalry in all fields, but mainly in the artistical ones, the attitude manifested in the manifesto is a distinguished one. Modernism and postmodernism have transformed art into a sophisticated profession. A lot of technique, loads of marketing and PR, but very little genius and scarcely any passion – the only ones able to extract from anonymity surprising aspects of real and reality. Unfortunately, the enemy of the performatist significant is exactly the correspondent signified – a rather blurry one.

Another contending offspring of postmodernism is conceptualism. Viktor Pelevin wrote about this break away in his short-story from 1999, e Warning Token on the Wall. e plot is about vibrationalism, an imaginary artistic movement claiming that “we live in an oscillating world and that we ourselves are a collection of oscillations”. e error of conceptualism, in the vision of one of the vibrationalists in the short-story, is that it tries to outline the concept. As for the vibrationalism, it tries, reversely, to

Bibliography< Anthropoetics 6, no. 2 (Fall 2000/Winter 2001), Performatism, or the End of Postmodernism, Raoul Eshelman, http<//www.anthropoetics.ucla.edu/ap0602/ perform.htm 104

Editura Herg Benet s-a înfiinţat în septembrie 2010 şi, într-un interval mai scurt de un an, s-a impus ca o prezenţă aparte în peisajul literar şi editorial autohton. Prin titlurile de poezie, proză, eseuri şi critică literară apărute până acum, Herg Benet s-a apropiat de obiectivul stabilit încă de la înfiinţare, acela de a sprijini abordările inedite şi îndrăzneţe în literatura română, în special ale autorilor aflaţi la debut. În luna mai, Herg Benet a întreprins, alături de o parte din autori, un turneu naţional, „Exerciţii de rebeliune“, dând posibilitatea cititorilor să se întâlnească nemijlocit cu cărţile şi autorii acestora. Apariţiile editoriale Herg Benet au stârnit numeroase reacţii, pro şi contra, atât din partea criticii literare cât şi a publicului larg. Din trei cărţi tipărite în cursul anului 2010, două au primit o nominalizare la Cartea Anului 2010. Atuurile editurii< selecţia valorică a autorilor publicaţi, prezentarea grafică atr[g[toare a volumelor şi promovarea în medii neconvenţionale.

„Felul în care poţi citi poezia lui Sorin-Mihai Grad trădează poate sensul ei originar, dar, în acelaşi timp, îţi dă libertatea de a crea noi înţelesuri prin care să descifrezi sau să te apropii de povestea din spatele versurilor. Sorin-Mihai Grad are o relaţie sinceră şi complice cu posibilul său cititor< Felul în care îmi citeşti cuvântul spune mai multe despre felul tău de a fi decât despre mine, s-ar putea sa ne întâlnim totuşi undeva la mijloc.“

SUROGAT de Sorin-Mihai Grad Editura< Herg Benet Număr de pagini< 112 Anul apari\iei< 2010 Secțiune< Poezie

Luiza Mitu

105


eDitur{

Poesis interna\ional

„Sânge satanic e o carte excepţional scrisă, care nu seamănă cu nimic! Cristina Nemerovschi iese din clişeele scrisului şi creează o viziune epică atât de convingătoare, încât, citindo, te simţi imediat contaminat de aventura adolescenţei răzvrătite. Se citeşte halucinant, se citeşte cu sufletul, nu poţi să sari niciun fel de pagină, de pasaj, sunt scrise într-o emoţie şi într-o vervă extraordinare amândouă, care ajung până la inima cititorului“.

iunie 2011

SÂNGE SATANIC de Cristina Nemerovschi Editura< Herg Benet Număr de pagini< 376 Anul apari\iei< 2011 Secțiune< Proză

eDitur{

iunie 2011

„Leonard Ancuţa se joacă la limita imprudenţei cu un sentiment pe care, poetic vorbind, îl domină, dar căruia i se şi subjugă. Versul său este expresia unui sentiment exprimat cu mijloace cînd vehemente, cînd înstrăinate< dar, ca la orice poet autentic, vocea lui se propagă cu viteza intensităţii. Leonard Ancuţa e un diavol cu sentimente. Dar ce diavol, dar ce sentimente…”

Doina Ruști

Traian T. Coşovei

„Întoarcerea în pivniţă e un pretext pentru poet de a încerca expresia curentului beat  pe un corp cenuşiu. Există viaţă şi acolo unde nu e lampă, ar vrea să ne spună el. Autorul nu negociază condiţii umane, nu ceartă pe nimeni şi nu se plânge că nu vine autobuzul. În cartea sa totul se reintepretează. Universul mic, prin imaginaţia sa devine fantastic. Mult deasupra trăirilor din Mântuleasa, studiată la şcoli. Marius Iulian Stancu o coboară nu întâmplător pe Rosslyn «în galeria de cearşafuri subterane», în «locurile de gândaci şi urşi» pentru a ne convinge că nu rama face tabloul, pulpa se devoră oriunde.”

„SGB și-a radicalizat în TORRENT experiența de limbaj din Chipurile. Acolo mai strângea de gât câte-o formulă și propunea o alta, mai vie, mai viscerală și mai violentă. Aici, în TORRENT-ul dezinhibat până la virgulă și punct, și-a adunat personajele care lui îi plac cel mai mult, și anume junkiștii puri ca lacrima, puși pe o joacă de-a distrugerea vieții și a morții, cu convingerea că ei cunosc mai bine, eventual altfel, viața și moartea, marginalii gata erotizați și drogați, «de la mama lor», inteligenți, iconoclaști, ratați, și i-a pus pe toți să vorbească în spațiul care se numește... SGB, adică în propriul său creier.

ÎNTOARCEREA ÎN PIVNIŢĂ de Marius-Iulian Stancu Editura< Herg Benet Număr de pagini< 98 Anul apari\iei< 2011 Secțiune< Poezie

Marius Ghilezan

Angela Marinescu

„Poezia lui Ştefan Bolea se află la vârsta trufiei. Şi a catastrofei. Poetul simte enorm şi vede monstruos. Din fericire pentru poezia lui, vocea care-i dictează este nu numai provocatoare şi sarcastică, ci şi încărcată de forţă. Şi expresivă.”

„E atât de vesel să descoperi poezie cultă pe bune, adică înțesată de arhetipuri și intertextualități asimilate. A fi cultivat înseamnă a nu face proză și paradă cu ceea ce cunoști. Alexandar Stoicovici scrie cu vînă despre lucruri grave. Asemenea unui muribund cu ochiul ciudat de viu, el vrea să mestece cu privirea toate gesturile umanității. Inciziile practicate de el sunt precise și eficiente< taie exact acolo unde e ceva de văzut. Dar taie în așa fel încît văzutul să fie niciodată-înainte-văzut. Pentru că, de undeva din pod, a scos un bisturiu metaforico-metonimic cu care ciopîrțește banalitatea până îi dă forme explozive. Un poet cu stofă de chirurg plastician.”

GOTHIC de Ştefan Bolea Editura< Herg Benet Număr de pagini< 92 Anul apariţiei< 2011 Secţiune< Poezie

Marta Petreu

IUBIREA E AMINTIREA UNUI VIOL de Leonard Ancuţa Editura< Herg Benet Număr de pagini< 142 Anul apariţiei< 2011 Secțiune< Poezie

TORRENT de Stoian G. Bogdan Editura< Herg Benet Număr de pagini< 107 Anul apariţiei< 2011 Secțiune< Poezie

VINERI de Aleksandar Stoicovici Editura< Herg Benet Număr de pagini< 89 Anul apariţiei< 2011 Secțiune< Poezie

Felix Nicolau 106

Poesis interna\ional

107


iunie 2011

Patru tineri poe\i rom]ni tradu;i `n limba german[ de Ernest Wichner (grupaj realizat cu sprijinul Institutului Goethe din Bucure;ti)

Gabriel Dali;

în casa ta

bei dir zu hause

< am venit în casa ta să tac să ai şi tu de cine te ascunde începând de astăzi. să punem punct, să tragem o linie, o linie groasă de cocaină de la uşă până la o fereastră. să mă dezbrac şi să-i cer portăresei peste gardul înalt altă scrisoare? nu e căldura unui sân aşezat sub bărbie nici în sertarul cu linguriţe, nici în vreo carte, nici dacă înot pe sub scaune acoperite cu plapume moi, vorbitoare.

< ich bin zu dir nach hause gekommen, um zu schweigen damit auch du von heute an jemanden hast, vor dem du dich verstecken kannst. damit wir einen punkt machen, eine linie ziehen, eine kräige linie aus kokain von der tür bis zu einem der fenster. soll ich mich ausziehen und von der pförtnerin über den hohen zaun hinweg einen anderen brief verlangen? es ist nicht die wärme eines busens unterm kinn, auch nicht im schubfach mit den löffelchen, noch in irgendeinem buch, oder wenn ich unter den stühlen schwimme, verdeckt mit weichen daunendecken, sprechenden.

autoportret

selbstporträt

pentru Horaţiu

< sunt tot mai orb când e vorba de oameni. văd numai ferestre vechi prăbuşindu-se din pereţi pe străzi înguste pline de ceilalţi oameni. par un înviat trezit pe o streaşină. m-am închegat în mine ca sângele sub o căzătură, dorm într-un pat înfricoşător şi adânc şi niciun vis şi nicio parte trează. îmi place să mă ascund şi îmi place să caut sunt ca un câine mare şi alb abia găsit.

für Horaţiu

< immer blinder werde ich, wenn von menschen die rede ist. sehe nichts als alte fenster wie sie aus den wänden fallen auf enge gassen voll anderer leute. es ist, als wäre ich ein wiedergeborener, auf einem vordach erwacht. in mir selbst bin ich zur gestalt geronnen wie das blut unterm sturz, ich schlafe in einem beängstigenden und tiefen bett, und da ist kein traum, und auch nichts waches. gerne versteck ich mich und suche gerne, bin wie ein großer weißer hund, der eben erst gefunden wurde. 108

Poezie

Poesis interna\ional

lampa

die lampe

< să-mi dărâm casa, să sugrum animalele în ogradă cu palmele.

< mein haus einreißen, das vieh im hof erwürgen mit bloßen händen.

să mint o femeie până mă va iubi mult să o leg de un zid să-i tai cu o foarfecă părul să-i omor lişiţele cu o lopată să-i bat obrazul cu scuipat rece.

eine frau belügen bis sie mich liebt sie an eine mauer fesseln ihr mit der schere die haare abschneiden ihre blässhühner mit der schaufel erschlagen die wangen ihr mit kaltem speichel hauen.

apoi să mă aşez pe jos cum se aşează şi praful pe o lampă aprinsă.

dann mich niederlassen auf dem boden wie sich der staub niederlässt auf einer lampe, die brennt.

distrugerea

vernichtung

< şi am şi oase şi ele într-o parte şi eu în altă parte şi degete lipite unele de altele şi mănânc cu palma. şi mă micşorez din ce în ce mai uşor şi uneori chiar dispar şi zile întregi nu mă găseşte nimeni. şi-s amestecat fără tine şi plâng în castroane adânci. şi m-am obişnuit să spun ori tu ori eu şi să apăr ori tu ori eu şi să apar ori tu ori eu şi să sting tot. şi repede spun cuvinte care nu se aud şi repede scriu doar cuvinte care se văd şi le dau foc şi uneori chiar ascult cum se împinge cuţitul.

< und habe auch knochen und diese so einerseits und ich so andererseits und finger die kleben aneinander und esse mit der hand. und bewege mich immer leichter und verschwinde mitunter sogar und tagelang findet mich keiner mehr. und bin eingemischt ohne dich und weine in tiefe schüsseln. und bin es gewohnt entweder du oder ich zu sagen und entweder du oder ich zu verteidigen und zu erscheinen entweder du oder ich und alles ausschalten. und sage schnell wörter die man nicht hört und schreibe schnell nur wörter die man sehen kann und zünde sie an und höre manchmal auch zu wie das messer gezückt wird.

aprilie

april

< încep să fiu pretutindeni unde nu vreau să fiu deloc, rezemat de toate casele pe câte un scaun. unde cred că nu pot fi auzit. alergam în sus. am numărat 99 de metri şi am căzut azi dimineaţă. sunt groaznic de singur de azi dimineaţă. doar în fiecare iarnă ştiam să rămân astfel.

< bin nun öer mal da wo ich keinesfalls sein will, an alle häuser gelehnt auf je einem stuhl. wo ich meine man könne mich nicht hören. ich rannte hinauf. zählte 99 meter und stürzte heute morgen. bin ganz schrecklich allein seit heute morgen. aber ich konnte noch jeden winter so verweilen. 109


GeDiCht

iunie 2011

Poesis interna\ional

val Chimic

nu mă simt bine aici, muntele e prea aproape de mare, câmpia e prea întinsă. nu e déja-vu, e ceva continuu. două zile cu oameni cunoscuți, sub tuburi late de neon< o femeie la cincizeci care se lasă cu ușurință în bluză cu mânecă scurtă, un bărbat cu mutră șoricească, implantată într-un corp adipos, un bărbat în cămașă portocaliu-aprins, cu nervii obosiți, fascinat de cultele psi. picioare subțiri, dresuri de culoarea pielii și lâna electrizată a pardesiului – totul a fost văzut. dacă s-ar deteriora peisajul, dacă s-ar face atât de frumos, că numai o reacție chimică extremă i-ar putea fi cauza, de-abia atunci o sa fiu fericit să fac parte din el, deși va rămâne întotdeauna o amintire din viitor.

Val Chimic

hier fühle ich mich nicht wohl, der berg ist zu nahe am meer, das feld zu weit. es ist kein déja-vu, es dauert. zwei tage mit leuten, die ich kenne, unter breiten neonröhren: eine fünfzigjährige frau die sich leicht hingibt, in einer kurzärmeligen bluse, ein mann mit mausgesicht über einem fetten leib, ein mann in einem orangeglühenden hemd, mit müden nerven, fasziniert von den psi-kulten. dünne beine, hautfarbene badesachen und die elektrisierte wolle des staubmantels – alles wurde gesehen. wenn die landscha beschädigt würde, wenn es so schön würde, dass bloß eine heige chemische reaktion der grund dafür sein könnte, erst dann werde ich glücklich sein, dazuzugehören, obwohl es immer eine erinnerung an die zukun bleiben wird.

cu koaie, mama

mit eiern, mutter

de ani întregi nu mai intrasem în casa mea< cu tine, Andrei, am rupt pieptul puiului peste masă dar mândria a rămas neînvinsă când peste alţi ani buni am rămas singur<

seit jahren schon war ich nicht mehr zu hause< mit dir, Andrei, habe ich die hühnerbrust über dem tisch geknackt aber der stolz blieb unbesiegt als ich nach etlichen weiteren jahren allein blieb<

mamă pietroasă, mamă grasă întinsă în pat cu capul şi umerii lăsaţi morţi peste căpătâiul patului

mutter steinschwer, dick die mutter, ausgestreckt im bett kopf und schultern tot herabhängend über das kopfende des bettes

îţi mai aduci aminte când băteam prea tare în uşa de la bucătărie şi adunam pământul de flori din hol ?

erinnerst du dich wie ich zu heig an die küchentür klope und die blumenerde im flur zusammenfegte?

eu mi-aduc aminte de tine într-o după-amiază când ţi-au capsat o hârtie de spate ţi-a venit să te împungi în maică-ta ca o muscă în geam bolnavă, fierbinte şi ea urla că e o

ich erinnere mich an dich eines nachmittags als sie dir ein blatt papier auf den rücken klammerten wolltest du dich in deine mutter spießen wie die fliege am fenster krank, heiß und sie brüllte, sie sei

păcătoasă atâta cu liniştea. în casă, broboane de lapte se preling pe faţa albă de mătase.

eine sünderin grad so wie die stille. im haus selbst, rinnen schweißtropfen milch über das weiße tischtuch.

110

111


Poezie

iunie 2011

Poesis interna\ional

Die Schritte unserer Väter

Mihail vakulovski

Vater unser, der du bist auf Erden Vater unser, der du warst auf Erden Vater unser, der du bist in Erden Väter unser Unsere Väter wurden in anderen Ländern geboren, anderen Systemen, lebten in einer anderen Welt Unsere Väter hatten andere Träume, lebten anders, lebten andere Träume Unsere Väter träumten davon, dass es uns einmal besser gehen möge Unsere Väter träumten davon, dass wir es gut haben mögen Unsere Väter träumten davon, dass es gut würde Unsere Väter träumten Unsere Väter

Paşii taţilor noştri Tatăl nostru care eşti pe pămînt Tatăl nostru care-ai fost pe pămînt Tatăl nostru care eşti în pămînt Taţii noştri Taţii noştri s-au născut în altă ţară în alt sistem pe altă lume au trăit Taţii noştri au avut alte vise au trăit altfel au trăit alte vise Taţii noştri au visat să ne fie nouă mai bine Taţii noştri au visat să ne fie nouă bine Taţii noştri au visat să ne fie bine Taţii noştri au visat Taţii noştri Tatăl nostru a fost născut în marginea asta de lume a trebuit să trăiască în ţara asta a fost împins închis întins respins în ţara asta să înveţe să muncească să slujească să iubească ţara asta ademenit urmărit jignit căutat ameninţat lovit tăiat ucis în ţara asta Tatăl nostru a învăţat cum e să fii tată ne-a învăţat cum e să fii fiu cum e să fii tată cum e să fim fii cum e să fim tată cum e să fim cum e să fiu cum să fiu SÎNT Tatăl nostru ne-a învăţat învăţat învăţat Tatăl nostru care-ai fost pe pămînt Tatăl nostru care eşti acolo Taţii noştri Taţii noştri Taţii noştri Taţii noştri

**** Bertold Brecht îşi aprinde trabucul şi meditează la soarta femeii în timp de război. mai trage un fum.

Unser Vater wurde an diesem Weltrand geboren er musste in diesem Land leben, wurde herumgeschubst, eingesperrt, gestreckt, zurückgewiesen in diesem Land dass er lerne, dass er arbeite, dass er diene, dass er dieses Land liebe verführt, verfolgt, beleidigt, gesucht, bedroht, geschlagen, geschnitten, umgebracht in diesem Land Unser Vater hat gelernt, wie es ist, wenn man Vater ist lehrte uns, wie man Sohn ist, wie man Vater ist, wie es ist Söhne zu sein, wie es ist Väter zu sein wie es für uns ist zu sein, wie es für mich ist zu sein, wie ich sein soll ICH BIN Unser Vater hat uns gelehrt, gelehrt, gelehrt Vater unser, der du gewesen bist auf Erden Vater unser, der du bist Dort Väter unser, Väter unser, Väter unser, Väter unser

BERTOLT BRECHT zündet seine Zigarre an und denkt nach über das Schicksal der Frauen zu Kriegszeiten. Macht noch einen Zug.

dein – dein gedicht die letzte straßenbahn die du pünktlich erwischt hast

poemul tău – tău ultimul tramvai la care ai ajuns la ţanc

die erste straßenbahn auf die du nur etwa zwei minuten gewartet hast. dazwischen – dein gedicht, dein persönliches gedicht.

primul tramvai pe care l-ai aşteptat doar vreo două minute. între ele – poemul tău, poemul tău personal. 112

113


iunie 2011

andrei Dósa

teorist

theorist

ăia nu erau teroriști ne înjurau și ne rupeau săgețile dar nu prea aveau chef să ne fugărească

die waren keine terroristen sie beschimen uns und zerbrachen unsere pfeile aber sie hatten keine große lust uns zu vertreiben

atunci ne-am dus să-i căutăm pe deal dar nu am găsit niciunul doar pe nea copilu beat mort întins pe bordură deci nea mircea a mințit când a povestit în scara blocului vecinilor revoluționari că el a găsit un terorist mort probabil era tot nea copilu de data asta cu fața în jos

dann gingen wir sie auf dem berg zu suchen aber wir fanden keinen bloß herrn copilu sternhagelvoll lag er im rinnstein also hatte herr mircea uns angelogen als er im treppenhaus unseres wohnblocks den revolutionären nachbarn erzählte er habe einen toten terroristen gefunden wahrscheinlich war es ebenfalls herr copilu diesmal mit dem gesicht nach unten

după-mesele ne antrenam cu bițele laci ne-a învățat tehnica hunilor te prefaci că fugi de dușman și pe urmă hoppá te üntorci ün șa și poc îi bagi sögeata in ochi așa au föcut și szekuritáté s-au preföcut cő fug și acum incö se mai pușcö

an den nachmittagen trainierten wir mit den stecken laci brachte uns die technik der hunnen bei du tust so als würdest du vor dem feind fliehen und dann hoppla dröhst dir um im sattl und pock steckst ihm die lantse ins aug so hams auch die von der sekkuritate gemacht getan als rennten sie davon und nu schiißn sie immer noch

cu o seară înainte tata a venit cu o pușcă acasă l-am văzut prin gaura cheii că nu dormeam și o tot muta din spatele ușii în șifonier sub haine din șifonier în debara și era alb la față

einen abend davor kam vater mit einem gewehr nach hause ich sah ihn durchs schlüsselloch schlief noch nicht und stellte es dahin und dorthin hinter die tür in den kleiderschrank hinter die klamotten vom kleiderschrank raus und in die kammer und er war weiß im gesicht 114

GeDiCht

Poesis interna\ional

a doua zi toți că tata a apărat rezervorul de apă că tata a plecat sö facö revoluția la harghita că lui tata i-au dat o pușcă să apere cartierul în caz că

am nächsten tag dann alle vater habe den wassertank verteidigt vater sei nach harghita dort rövollutsion machen vater habe man eine flinte gegeben damit er das viertel verteidigt im fall daß

eu nu am zis nimic

ich hab nichts gesagt

oricum eram supărat pe tata la 10 seara m-a trimis la culcare a zis că și așa nu înțeleg nimic am fost privat de toată acea exaltare acea improvizație bine calculată de care până și dănuț de la parter a avut parte deși avea doar 4 ani și nici măcar nu știa câte r-uri sunt în cuvântul terorist

war sowieso verärgert über vater um 10 uhr abends hat er mich schlafen geschickt sagte ich verstehe ohnehin nichts ich wurde aus der ganzen exaltation raus gehalten jener gut durchdachten improvisation von der selbst dănuţ vom parterre etwas mitgekriegt hat obwohl er erst 4 jahre alt war und nicht einmal wußte wie viele r im wort terrorist sind

peste câteva zile totul începuse să semene cu un film de război bulgăresc scene plictisitoare cu tancuri fum și ceva ruine pâini mari de două kile prezentate la telejurnal

nach ein paar tagen sah alles so aus wie in einem bulgarischen kriegsfilm langweilige szenen mit panzern rauch und ein paar ruinen großen zwei kilo schweren broten die man in den fernsehnachrichten zeigte

peste câțiva ani tata avea să-mi povestească n-am tras niciun foc dar am păstrat un cartuș și într-o seară l-am îndesat într-una din găurile făcute de gloanțe pe fațada modarom-ului

ein paar jahre später sollte vater mir erzählen ich habe keinen einzigen schuß abgegeben aber eine patrone aufgehoben die habe ich eines abends in eines der einschußlöcher in der fassade des modarom gesteckt

și puful ei blond

und ihr blonder flaum

după trei luni de spălat vase în jurul meu se învârte acum șamanul din bronx cu trompeta lui mă întind pe bancă zâmbesc în ochelarii de soare se reflectă cerul pescărușii care alunecă în voia curenților piciorul dezvelit doar pentru mine al statuii libertății și puful ei blond

nach drei monaten geschirrspülen dreht sich nun der schamane aus der bronx um mich mit seiner trompete ich mache es mir gemütlich auf der bank lächele in den gläsern der sonnenbrille spiegelt sich der himmel die möwen schweben in den luströmungen das nur für mich enthüllte bein der freiheitsstatue und der blonde flaum darauf

mă ridic târziu șamanul descântă departe

spät erhebe ich mich der schamane ist fern mit seiner zaubermusik

un om de pe wall street stă întins pe o bancă mâinile împreunate pe piept îmi vine să îi slăbesc nodul cravatei

ein mann von der wall street liegt auf einer bank die hände über der brust geschlossen am liebsten löste ich ihm den krawattenknopf

aus dem Rumänischen von Ernest Wichner 115


Poesis interna\ional

CroniC{

iunie 2011

O nouă lectură a Tînărului Ulise

Î

n literatura română, schimbările de paradigmă a poeziei / generaţiile literare s-au produs o dat[ la 30 de ani, dacă ne gândim la paşoptism, junimism, la poezia interbelică sau la generaţiile care au marcat poezia postbelică< şaizeciştii – generaţia lui Nichita Stănescu şi a lui Marin Sorescu, optzeciştii – Mircea Cărtărescu, Alexandru Muşina ş.a. – care au venit cu o poezie nouă, a cotidianului, a biografiei, alunecând de la metaforele înalte la un limbaj tranzitiv, colocvial, de la îndepărtatul continent al contemplaţiei la asumarea lucrurilor mărunte din via\a de zi cu zi, a poeziei din această viaţă. Direcţia unui hiperrealism şi a unui nou expresionism se conturează tot mai clar şi mai dinamic în poezia tânără, în

naomi ionic[ poezia generaţiei douămiiste, prin nume care sunt deja o certitudine, un reper< Dan Coman, Radu Vancu, Claudiu Komartin ş.cl. Laureat al celui mai prestigios premiu de poezie din România, Premiul „ Mihai Eminescu ” pentru Opera Omnia, 2009, decernat în ianuarie 2010, este poetul, publicistul şi dizidentul Dorin Tudoran. Recunoaşterea meritelor domniei sale, prin acordarea acestui premiu, reprezintă recuperarea unui scriitor din exil, care s-a implicat tot mai mult în sfera publică, îndepărtându-se de spaţiul privilegiat şi oarecum solitar al poeziei. Poemele antologate în Tînărul Ulise (antologie realizată de Mircea Mihăieş, apărută la Editura Polirom 116

în 2000), sunt cuprinse în volume dintr-o perioadă poetică de aproximativ un deceniu, de la volumul de debut din 1973, Mic tratat de glorie, până la cel din 1986, De bună voie, autobiografia mea> ne situăm aşadar într-un interval care îl plasează pe autor alături de poeţii generaţiei şaptezeci< Mircea Dinescu, Dinu Flămând, Ion Mircea, Adrian Popescu, Emil Brumaru. Citită printr-o altă grilă de aşteptări, de către receptorul de poezie din anul 2011 (an `n care Editura Paralela 45 a publicat volumul antologic Pisicu\ (Somnografii), `n colec\ia dedicat[ poe\ilor laurea\i ai Premiului „Mihai Eminescu“), poezia lui Dorin Tudoran deschide o altă perspectivă, cea a lecturii transversale, ceea ce

iunie 2011

reţine o antologie de autor din întreaga lui operă. Aşa cum poezia anterioară o influenţează pe cea care se scrie acum, poezia actuală determină modul de receptare a poeziei care s-a scris. Ce ne mai spune această poezie, prin ce mai este ea actuală? Nu poţi să vorbeşti despre poezia lui Dorin Tudoran, făcând abstracţie de personalitatea ieşită din comun a omului, amestec de sensibilitate şi inteligenţă, de graţie şi brutalitate, de răzvrătire şi supunere, de normalitate şi eroism (Florin Manolescu). Centrul de greutate al poeziei lui Dorin Tudoran pare fixat, determinat de timpul istoric în care a fost scrisă. O descriere a paradigmei sau a convenţiei lirice în care se circumscrie un autor ne ajută să distingem notele specifice. Ceea ce se rezumă la tipul de lirism, la mărcile lui, la tipul de limbaj cu trăsăturile lui definitorii, ne familiarizează cu un prim mod de lectură. În poezia lui Dorin Tudoran există o seducţie a eticului care ia diferite forme< tradiţia, inserţia mitului, a faptului exemplar. Principiul poetic este unul de transcendere a cotidianului, o tensiune a metaforei şi a parabolei morale cu lungă bătaie. Poemul este altceva decât transcrierea unei stări poetice, există o instanţă morală imanentă care ordonează materia mundi a poeziei. „Poezia lui Dorin Tudoran ... este un grafic al transformării unui limbaj de mătase într-un limbaj de şmirghel”, o trecere, după cum observă criticul Alexandru Cistelecan, o metamorfozare a lirismului chiar în cadrul paradigmei poeziei, când materia mundi pe care o caută poetul se schimbă – de la o realitate conceptuală, exultantă, candidă (vezi volumul Uneori, plutirea) care reprezintă o utopie a limbajului, la scenariul exasperării, urmând formele realităţii sociale asumate, cu intransigenţă şi inflamaţie morală. Limbajul din subversiv devine „direct şi abrupt politic”. Egal cu sine în ceea ce priveşte conştiinţa creatoare şi morală, Dorin Tudoran este în căutarea propriei voci care exprimă diferitele vârste poetice, „această nelinişte a formelor poetice indică la Dorin Tudoran o rară mobilitare spirituală, o febră a luptei cu

CroniC{ inerţia.” Al.Cistelecan O poezie a identităţii declinate cu modestia omului care priveşte pieziş realitatea, creând dimenisunea subversivă, este plasată la începutul volumului Tînărul Ulise< „mă numesc ioan şi sunt chiar aşa/ n-am nimic să vă spun/ eu am văzut bicicliştii spălându-se noaptea/ în culori scoase din fântână/ mă numesc după cum v-am spus ioan/ şi-am văzut delfinul vecinului meu/ îmblânzind o lacrimă rostogolită peste casele noastre/ şi vă repet/ mă numesc ioan” Perspectiva se schimbă permanent, lirica lui Tudoran fiind o trecere fără efort de la o poezie a eului la cea a realităţii contemplate. Ce e important în această atitudine lirică este încercarea de plasare a sinelui într-o lume pe care trebuie să o asimileze, dacă nu, măcar să şi-o asume, nu inerţial, ci creator. Poemul „Pierderea de lumină” aminteşte de mitul poetic blagian al paradisului destrămat, intrând în structura oricărei demitizări poetice, văzute ca o împuţinare de fiinţă< „trupule trupule trupule/ treflă de veştedă rigă/ cine din cine mă strigă/ trupule noapte virgină/ trupule trupul trupule/ pierderea mea de lumină”. Imagini grandios-onirice emerg din suprfaţa unei realităţi fixate în parabolă, ca în poezia O mare< „din vreme în vreme/ o mare se ridică noaptea spre cer/ pescarii dimprejur orbesc şi dorm stivuiţi/ de nevestele bucuroase că-i au mai aproape/ o tinereţe o duminică o zi întreagă”. În poemul Conversiune, o altă imagine se imprimă pe retină< „Ca un bici/ umbra de oţel a podului/ sfîşie apa.” Pregnanţa viziuală a unor versuri este calitatea unei poezii originale< „De unde vii, că fiecare mişcare a ta/ face să ţi se ridice de pe umeri/ nori mari de praf, strălucitori?” (Aş vorbi despre tine) Limbajul subversiv sau metafora abstractă iau locul unui stil mai direct, confesiv. Oare cum ar fi sunat, scrisă într-un alt timp fără cenzură, o poezie a tăcerii< „îţi faci păcat cu mine doamne/ de mă vrei orb tocmai când ninge/ mai lasă-mi ochii o iarnă/ apoi vino de-i stinge” (Ceilalţi) Titlul este surprinzător, având în vedere per117

Poesis interna\ional

soana I, a celui care vorbeşte. Reflexivă, mesianică, poezia tânărului Ulise este o răsfrângere a seducţiei conştiinţei etice de care am amintit la început, ca principiu ordonator al poeziei lui Dorin Tudoran< „Şi va sosi pe mare – tînărul Ulise,/ cu pieptul devorat de alge,/ pe ţărm, el va aprinde foc/ din credincioasele-i catarge./ Tu vei zări fumul cum se ridică/ spre cer ca un copac de sare, / ai să te-apropii şi-o să vezi bărbatul/ spălându-şi inima în sare, / ai să te-apropii şi-o să vezi bărbatul/ spălându-şi inima în mare.” (Tînărul Ulise) De la o anumită osmoză cu lumina şi cântecul, în tonul adolescentin al primelor volume, poemele lui Tudoran intră într-o altă vârstă lirică care captează câte ceva din infernul existenţial, mărturisit, ca în această Scrisoare „Am început, iubito, să m-aplec/ sub litere, ca un hamal bătrân,/ mi-s ochii numai sânge> dacă plec/ tu şterge-mi faţa cu un pumn de fân.” Asumându-şi o luptă prin poezie cu o realitate imperfectă, conştiinţa poetică a lui Dorin Tudoran se defineşte în acest eseu poetic intitulat Tradiţie şi inovaţie< „Poetul preia. Continuă. Aleargă. El se naşte purtând în mână un crin de foc. Talentul poetului este distanţa pe care o străbate cu acest sceptru al singurătăţii şi nevinovăţiei sale mâncându-i din carne> făcând-o să sfârâie. Asta ar fi Tradiţia. Inovaţia e felul în care poetul reuşeşte să parcurgă vechiul şi unicul drum altfel decât ceilalţi. Mai sărind, mai zburând> la nevoie – târându-se. Dacă dâra lăsată de el nu miroase destul a sânge, dacă punând urechea pe ea nu se-aude ca plămânul unui ocean tunând „33!”, toată această discuţie e o simplă pălăvrăgeală> poetul nu s-a născut încă!” Ancorată în însăşi condiţia poetului, motivată întotdeauna ontologic, poezia ne vorbeşte dincolo de parabola morală, despre o conştiinţă poetică ciscumscrisă istoric, dar devenind transistorică, pentru că la o nouă lectură, cea a altui timp, ceea ce rămâne nu este semnificaţia morală, ci vocea care vibrează dincolo de text în şi prin vizionarism poetic. E cazul Dorin Tudoran.


Poesis interna\ional

CroniC{

iunie 2011

iunie 2011

Scrisul ;i vederea

Poesia

Poesis interna\ional

Museo interiore Avevo letto molto, il sorriso mi aveva abbandonato La vita non mi amava affatto

ion Mureşan „Cartea Aur şi iederă de George Vulturescu (Editura Paralela 45, 2011) a produs asupra mea o puternică impresie”. Am pus propoziţia între ghilimele pentru că am găsit-o greu. Am pus-o între ghilimele, ca să se vadă că am muncit la ea. E o chestiune de „metodologie” pe care tot George Vulturescu mi-a sugerat-o. Are el un poem care se numeşte Zid pentru propia ură. În poem, poetul stă zilnic între Pietrele Nordului şi oraş pentru ca nu cumva, dislocate de propria-i ură, acestea să se prăvale peste oraş şi să-l distrugă. Propoziţia din capul acestor rânduri este un zid pentru propria admiraţie. Căci cartea asta se poate oricând prăvăli pe capul poeţilor, cu efecte devastatoare. Să mă explic. Am vrut să încep vorbind despre personajul liric al poemelor, despre Smintitul, atât de des invocat. Dar atunci orice umbră de metodologie s-ar fi dus pe Apa Sâmbetei. Ar fi trebuit atunci să scriu despre faptul că, după lectură, Aur şi iederă îţi lasă impresia unui delir. Acest Smintitule, repetat, mi-a adus aminte de cuvintele lui Socrate din Phaidros< „Cele mai mari binefaceri ajung la noi pe calea nebuniei, cu condiţia ca nebunia să fie un dar divin”. Iar în lumea lui George Vulturescu e un dezmă\ de lucruri şi înţelesuri, o viermuială de vedere şi orbire, de lupi şi şerpi, de biserici şi cârciumi, de morţi şi vii, de litere şi pietre, de mlaştini şi munţi, de subterane şi păsări, de ochi şi albine, de vrăjitori păgâni şi profeţi, de oameni şi animale etc. Un univers halucinant în care imaginaţia pare a-şi fi ieşit din ţâţâni. Ei, bine, tocmai ca să evit un astfel de discurs, am zis că această cartea

mi-a produs „o puternică impresie”. Se ştie prea bine că George Vulturescu şi-a creat şi asumat o întreagă provincie poetică< Nordul. Nordul lui Vulturescu e un ţinut pietros, cu pietre care au coajă şi pe care „poţi rătăci toată viaţa” şi mlăştinos totodată, ceţos („lumina cade ca o burniţă / cu aşchii metalice ce se înfig, greu, în copaci”), populat de lupi şi serpi şi de legendarii costoboci (trib de daci liberi, de oameni aspri) ce văd lumea la lumina fulgerată a lamei cuţitului, ţinut ce emană miasme otrăvitoare şi mituri păgâne, panteiste. Însă nu geografia lirică îl intereseză de data asta pe poet. Obsesia dintâi din Aur şi iederă îmi pare a fi scrierea. Nici chiar Dumnezeu nu poate mântui lumea până nu va fi citit toate semnele, până când nu va avea în faţă textul complet. În cartea lui George Vulturescu pietrele sun cărţi, un schelet ce iese din mormânt e o literă, cimitirele sunt biblioteci, literele sun iarbă, poetul însuşi mută literele dintr-un cuvânt în altul „precum îşi ia lupoaica puii în dinţi”. Se poate scrie un întreg eseu despre relaţia dintre lume şi text în poezia lui George Vulturescu. O altă temă (despre care poetul nostru a scris chiar un „Tratat”) aste 118

aceea a Ochiului Orb< „Pentru că sunt doi ochi în fiecare om /unul care vede şi unul care nu are încredere în ceea ce vede”. Vederea privilegiată este aceea a Ochiului Orb, ochi-refugiu, ochi străbătut de coridoare secrete prin care se poate ajunge „direct în ochii scoşi ai lui Dumnezeu”. Pentru Vulturescu lumea aceasta e un fel de retină a creatorului. Ochiul Orb locuieşte chiar şi în ochiul care vede, pentru că îl precede. Într-un fel de proces de întemeiere fenomenologică, poetul ştie că vederea absolută este, ca la Nichita Stănescu, a vedea cu lucrurile. Este în Aur şi iederă un fel de panoculism (dacă se poate spune aşa)< grindina e formată din ochi, ciuturile scot din fântâni ochi, ginda ce cade e ochi, albinele sunt ochi, cârtiţele sunt ochi, în pietre se adăpostesc ochi. Dintre personajele ce populează Pietrele Nordului, memorabil este iconarul Ioachim, care picta sfinţii în biserică abia după ce se dezbrăca în pielea goală, care credea că „adaosul de contur” este credinţa, iar într-o zi când soţia îi repro;ează că „umblă gol când picteză sfinţii”, acesta îi răspunde< „Când sunt cu sfinţii/ n-am sex, nu vezi că pe unii i-am pictat doar din profil, / să nu te vadă cum te sumeţeşti în strană”. Rândurile acestea nu sunt o cronică de carte, ci, mai degrabă, un exerciţiu de admiraţie. Aur şi iederă e o carte de poezie excelentă, ca să fiu în tonul geologic al poetului, de-a dreptul magmatică< lumea fluidă, halucinantă a Nordului capătă o uimitoare consisten\ă în versurile lui Vulturescu. După a mea părere, este „piatra” cea mai grea, mai strălucitoare şi mai cu folos de citit a poetului. Şi a anului.

N

ell’autunno del 1983, sono diventato finalmente un misero insegnante di provincia e con questo i sogni dei miei genitori in merito al destino che avevo da compiere sono finiti. In modo convincente, gli ho lasciato credere che non è più necessario occuparsi di me e che da ora posso camminare sulle mie gambe quindi loro che stiano tranquilli, me la cavo da solo. Nel villaggio in cui andavo come professore, mi era stato assegnato un appartamento in uno dei due palazzi piantati accanto al municipio come animali morenti. Qui ce n’era un’altra decina come me, stranieri a cui il villaggio non aveva mai guardato in altro modo. Sono diventato inquilino principale, unico padrone di due stanze che non ho mai popolato con altro al di fuori dei fogli che ho scritto. È stata la prima e ultima volta in cui ho avuto casa mia. Nell’autunno dell’anno successivo, in zona n’é apparso ancora un altro come me e mi hanno detto< signor Pop, una camera le è sufficiente, vogliamo darle un subinquilino, il professor Mircea Zubașcu, insegnerà geografia quest’anno, lei rimane inquilino principale. Essere inquilino principale era un grande onore, pagavi tu tutte le tasse, risolvevi tu tutte le grane, però io non sapevo che farmene di tutto quello spazio, due camere vuote sono due solitudini, così Mircea Zubașcu si è trasferito in una delle due. Non ricordo nient’altro che gli inverni trascorsi insieme, di freddo orribile nell’84 - ’85 e ’85 - ’86 che da ottobre fino a metà aprile congelava l’intero appartamento comprese le tubature –che per accendere il fuoco nella stufa per due mesi dovevi comprare la legna col salario di tre, oppure non sapevamo farlo noi. Dopo le quattro del pomeriggio, il villaggio sprofondava nelle tenebre, la corrente era staccata quasi dieci ore al giorno

ioan es. Pop e si dava a stento intorno a mezzanotte, candele non ne trovavi nemmeno a casa del prete, perciò ce ne andavamo all’osteria, loro avevano luce, e ci attardavamo lì il più possibile. Quando tornavamo “all’appartamento” si poteva dormire anche senza fuoco. Certo, all’epoca anche la vodka era più economica di adesso, potevi riscaldarti sera dopo sera. Mircea era più indifferente di me a problemi del genere< prendeva con sé la borsa con i libri e leggeva dappertutto per quanto rumorosi fossero quelli intorno a lui> in quel periodo, io stesso scrivevo giorno e notte, potevo stare ore intere curvo sui fogli, dicevo che scrivere può essere una buona cosa. Però sempre in quel periodo avevo la sensazione che Mircea avesse letto tutti i libri e di fronte a lui non riuscivo a trattenere il disagio, se non in poche occasioni. Per questo parlavo raramente dei miei miseri versi, però lui – ancora più di rado delle sue letture. Non ho mai creduto che Mircea avesse a che fare con la scrittura se non dopo molti mesi trascorsi nello stesso appartamento. Era un uomo riservato sotto molti aspetti e quasi si prendeva gioco della scrittura. Un giorno però, del tutto casualmente, ho trovato un quaderno grande e consumato, nascosto tra il letto e la parete. L’ho sfogliato quasi senza alcuna curiosità. Lo avresti preso per un diario, ma un diario assolutamente alla rovescia, in cui all’inizio non mi sono saltate agli occhi altro che note di lettura e frammenti di note quasi senza importanza, qualche proposizione sugli altri, nulla sul suo conto. E tutte erano perse dentro frasi iniziate a metà o lasciate aperte o senza senso, sovrapposte le une alle altre, scritte al contrario dall’ultima pagina, certe assurdità che mi hanno fatto rimettere il quaderno a posto. Mi ha stupito un po’ solo il fatto che all’in-

119

terno di costruzioni così incoerenti, avesse trascritto con mano sicura e attenta< “In girum imus nocte, ecce, et consumimur igni” (“Andiamo in giro di notte, ed ecco, siamo consumati dal fuoco”). Ma allora non ho notato alcun nesso tra il fatto che questa frase si legga nello stesso modo dalla fine all’inizio e dall’inizio alla fine e quel diario. L’ho dimenticato per molto tempo, fino al giorno in cui tornando da scuola, ho trovato Mircea ricurvo su di esso con assoluta attenzione. Quando si è accorto che lo osservo si è alzato di corsa come stordito, ha chiuso il quaderno, l’ha nascosto dietro la schiena poi, rendendosi conto che il gesto era ridicolo, mi ha detto che era stato obbligato dal direttore a preparare i programmi delle lezioni per il giorno successivo, cosa che gli dava molto fastidio. Ma io sapevo che tra quelle copertine sporche, spesse e malandate non c’erano solo programmi di lezione. Ho finto di non notare l’insolito panico che l’aveva preso e sono uscito per dargli il tempo di infilare il libraccio nel nascondiglio. Solo che la cosa mi ha dato da pensare e mi sono incuriosito terribilmente. Così, quando si è presentata l’occasione di rimanere da solo un po’ più di tempo, ho tirato fuori il diario dal posto che conoscevo e per giorni interi mi sono ingegnato a legare tra loro le preposizioni disseminate in molte pagine, mescolate con altre loro estranee e che muovono una verso l’altra da direzioni differenti. Ho avuto la sensazione di poter decifrare una infinità di cose, ma anche che il diario avesse un inquietante movimento in sé, come fosse stato vivo< da un giorno all’altro mi sembrava si facesse più grande e allo stesso tempo, con rinnovata forza, si deteriorasse, si sfaldasse> non erano solo le pagine a deteriorarsi e a gonfiarsi, ma anche le lettere, crescendo come le une sopra le altre,


Poesis interna\ional

perdendo la precisione dei contorni, formando dopo qualche settimana, lì sulla pagina dove avevo fatto chiarezza e trovato i significati, una boscaglia spinosa in cui erano rimaste tutte a intricarsi ancora di più, deformate fino a diventare irriconoscibili. Nelle settimane successive però qualcosa sono riuscito a tirargliela fuori. Per esempio, sono riuscito a ricostruire il seguente testo< “L’emblema del museo è il passato. È la storia come lettura dei morti. La storia come anche la geografia, dovranno essere abolite> solo così il museo potrà essere distrutto> poiché l’esploratore d’altri tempi qui non ha fatto altro che diventare imploratore. Quando mi sono deciso a parlare del museo, a disposizione avevo ogni tipo di assurdità> ero già pronto. Quando ho deciso di denunciare il museo come forma di tortura, io sapevo già tutto della sua costruzione maledetta, seguita dalla fine all’inizio> chi è caduto sotto il potere dei suoi corridoi scende e scende ancora in questo guscio di lumaca, inebriato dal desiderio di raggiungere l’inizio. Forse non ne usciremo mai, qualsiasi direzione prendiamo. Ma è bene che noi invecchiati nella menzogna rimaniamo in silenzio mentre quelli che verranno, indottrinati da poco, credano almeno per un po’ di essere nati fuori, liberi, non contagiati dalla malattia del museo”. Ogni giorno in cui affondavo nella lettura del cosiddetto diario di Mircea Zubașcu, ero sempre più incuriosito dai significati che riuscivo a strappare dalle varie pagine, da strutture sempre più nebulose e contorte, e ricostruire. Seguivo il filo di un’ossessione che ero sempre più convinto fosse l’unico motivo per cui questo diario esisteva e l’unico motivo per cui era stato pensato da Mircea in modo così scellerato. Poiché, nelle note che sono riuscito a sistemare in un certo ordine e in cui ho trovato una certa coerenza, torna ancora e ancora l’immagine del museo< “Una bocca in espansione che si ingrandisce e copre l’intera faccia, incorporando collo, petto, ventre, tutto. Una bocca fatta per un certo tipo urlo, che si esercita per un’apertura sempre più grande, che spera un giorno di essere nella condizione di contenere l’urlo in tutta la sua infinita vibrazione ed estensione> che si esercita a tempo pieno per quel secondo di urlo archetipico. Se fossi in condizione di credere, direi che Dio è l’unica bocca dalla quale può prorompere quell’urlo nella sua totalità> un urlo così allungato, denso, concentrato in sé che,

Poesia nel millesimo di secondo della sua esplosione, annulla anche la bocca da cui è fuoriuscito> per un istante è lui l’uscita, che in un grumo iperdenso in espansione e differenziazione, comprende in sé l’intera materia e tutti i significati che allora riempiranno lo spazio e il tempo> da qualche parte alla fine di questa dilatazione, un’altra bocca si eserciterà in aperture cosi grandi che un giorno possano contenere tutto – spazio e tempo – per poterlo condensare e concentrare ancora in un altro urlo. Allora, per un istante tutto si fermerà e ci sarà una grande quiete> poi l’urlo si consumerà ancora una volta, annullando anche la bocca che lo ha gridato. Queste però sono tutte fantasie nostre, nate dalla speranza che esista un giorno in cui il passato possa essere completamente abolito. Per non portare ancora avanti l’illusione e la falsità, io sono già pronto ad immedesimarmi con il museo. Perché niente può più cominciare. Tutti gli inizi che sembreranno arrivare, con il loro irreale barlume, si riveleranno vecchie conclusioni. Il passato si trasforma sempre più nel futuro e lo chiude nel suo tempo stanco> i bastimenti mandati per mare verso Oriente non torneranno più con spezie e stoffe asiatiche, ma raggiungeranno la costa infrangendo l’orizzonte e portando nei loro ventri pile di libri, tonnellate e tonnellate di tomi che ad un certo punto, nel nostro disperato tentativo di fuga dal passato, abbiamo preso e seppellito in isole molto lontane> e nel frattempo lì nella terra hanno fruttificato, gli unici ad essere cresciuti e ad essersi moltiplicati e non ci entrano più lì sotto> si riversano sulle navi, grandi e asciutte, appesi ai bordi come piante preistoriche, prosciugando tutto con la loro secchezza. Le biblioteche tornano punitive, si estendono lungo i nostri margini come spiagge in continua crescita, si espandono come deserti verso le città e poi sopra di esse, assorbendo i liquidi dalla vegetazione per trasformarle in sterpi secchi, in certezze, in leggi, in precetti, in terraferma, fino a quando il mondo diventi solo un gioco secondo i libri, mentre il Bibliotecario, secco come le pagine, passa sopra di loro selezionando, chiarificando, sistemando, ordinando, e dalle isole continuano ad arrivare grandi navi piene di libri. In loro non cresce nulla di vivo. In loro cresce solo il museo”. Mircea aveva trovato una soluzione per uscire dal museo? Certe cose mi hanno convinto a credere che ci fosse arrivato. Perché in molti punti accenna a un Antilibro. In più, credo di essere rius-

120

iunie 2011

cito a decifrare in una certa misura il modo in cui lui vedeva questo Antilibro< “Lo metterò ovunque si trovino biblioteche> negli scantinati di ciascun palazzo in cui siano raccolti libri. Per esempio, immaginati per una prova che posto perfetto è il monastero C, che ora conosco molto bene. Nei sotterranei ci sono moltissime cantine-celle che non sono state aperte per decine, forse centinaia d’anni. Nella parte superiore, in una camera della grandezza di tutte le celle insieme, c’è la biblioteca. Dal momento che i monaci sono pochi, constatano solo più tardi che nelle loro scansie mancano dei libri, che ogni giorno scompaiono sempre più tomi. Si sospettano a vicenda> cominciano a credere che in mezzo ci sia una punizione venuta dall’alto. La storia può andare avanti ancora per un po’. La realtà è la stessa. Arriva un giorno in cui alla luce di una fiaccola, qualcuno scende a cercare le cantine chiuse da decenni. Ha l’impressione che da dietro una delle porte arrivi l’onda di una respirazione particolare, di un movimento pesante e continuo. Dà l’allarme ai confratelli< accecati dalla paura, fino alla fine qualcuno forzerà le serrature arrugginite e la porta cederà. Di fronte a loro, pronto a espandersi da tutte le parti, a straripare su di loro, un libro> si, un libro gigantesco che riempie l’intera stanza e pulsa> un libro vivo, mostruoso, con pagine spesse come pareti, umide, in un continuo cupo movimento> e queste pagine grandi, con certe bocche da pesci avide, divorano libri, i libri della biblioteca del piano superiore. Le righe delle loro pagine si sono gonfiate e mescolate, le parole dei libri divorati si affollano lì alla rinfusa, contorcendosi come vermi, cadendo da una riga all’altra, smarrendo i significati, il ricordo dei libri in cui sono state scritte, l’identità, il senso. E questo libro dei libri vive come un ventre, respirando e ruminando senza sosta, librobeffa, Antilibro, quello in cui il tutto diventa niente, forse è questa la salvezza dal museo”. Queste sono state le ultime righe che ho avuto la possibilità e il coraggio di copiare dal diario di Mircea. Perché mi sono accorto subito che questo diario sbrindellato, umido, nascosto nell’oscurità tra il letto e la parete, ingrandendosi a dismisura con le frasi sempre più contorte, fatte a pezzi, mescolate le une alle altre, è la copia del libro mostruoso che sognava. L’ho lasciato sul tavolo, a vista. Il giorno dopo il diario non c’era più.

traduzione< Clara Mitola

szentmártoni János

Számvetés Mért bíztad magad a vers mentőövére akkor is, mikor csak úsznod kellett volna boldogabb partok felé? Nem szép most a kérdések elől eloldalogni már. Vállald hiányát a vak válaszok káprázatának. Tedd össze kezed, tégy úgy, mint aki imádkozik, s lapulj, ha kérdik, istened hol terem, miféle égben. Neked most már csak hallgatnod volna szabad, ülni szótlanul, mint ki romos házban vendégre vár. A reggel kikészített tárgyakat elpakolni este, az ételt hűtőbe tenni, mert senki nem fog enni már. A köréd sűrűsödött magány ha ennyire mérhető, szinte vágható, tapintható a szívedből ömlő csend - mért hiszed, hogy betérnek hozzád, bezörgetnek testeden? Ha kapudat kitárnád, s magad is kiállnál a fénybe, hidd el, megkérdenék, mióta él itt, honnan jött, uram. Látod, így dől el vers és élet sírig tartó harca. Hogy haldoklasz, senkit nem érdekel, mert mindenki bajban. A filozófusok csak kössenek farkukra csomót. A költők meg? Istenem, angyalom< idejük lejárt. Ne akard, hogy most megmagyarázzam, miféle téboly ül a szíveken, mily riadalom önti el a földet. Neked is úgy kell majd megkapaszkodnod hited bokrain, ha ezek után lenne még üzennivalód tartalék. Hát maradj fegyelmezett. Mint ki órájára pillant, és tudja, érzi< szénné fog égni a pompeji őr. Mégis< legyél ostoba, bolond. Így leszel fontos nekünk. Ha marad még emberi arc, ki példádra föltekint. 121


Poesis interna\ional

verseK

iunie 2011

iunie 2011

verseK

Befejezhetetlen vers önmagunk állásáról

Kezdetről és Azótáról

Van aki meghalt bennem, van aki rabszolga lett, van aki elkallódott, akár egy amulett, van aki máig bolyong, hajóról hajóra száll, állomások füstködében kiraboltan áll, folyton a tengert nézi, alkonyát holnapoknak, meghurcolt szíve fölött vitorlák lobognak, van aki útra vált belőlem, és van aki nem, aggódva figyeli, mit épít a szerelem, van aki kisgatyában füvet nyír, és pénzt keres, van aki titokban verset ír, és érdekes, van aki gyermek még, s van aki gyermeket nevel, magában kuncog, ha lánya visszafelesel, van aki levest főz, és megteríti az asztalt, van aki sompolyog, a sokszor elmarasztalt, helyét nem lelő, álruhába rejtett idegen, kivel ha szembefordulsz, csak néz rád hidegen, van aki tud még sírni, van aki elfelejtett, van ki nevetni tudna, s ki lázadna benned, van ki egyiket sem, mert nincs már mi ellen égni, bizonytalan emlékekért homályba lépni oly hasztalan< kétes hősből fehér bohóc válhat, míg piros-orrú álmai közt elhintázgat van aki szétszóródott, van aki csőre töltve, van aki világít még, világvégi körte, van aki sötétben áll, feldúltan, mint a foglyok, nem segítik sem utcalámpák, sem koboldok, van aki rácsokat fest, van ki repülni vágyik, van aki örül, ha eltántorog az ágyig, van ki börtönben ül, van akit eltört a másik, van ki csöndben él, de éjente fölszikrázik, kezében karibi telefon< óriási kagyló, van ki álmából kitekint s beleszól< halló, van ki nem ért semmit, van ki mindent megmagyaráz, van ki kihűlt rég, s kiben nem hagy alább a láz, van aki újrakezdi, de van aki eltemet, és szomorkodva elhordja majd az ingemet…

Micsoda indulás volt, micsoda kezdet! Minden perc izgatott, minden jel égetett, éreztem, mindenből vers lesz, minden vers, mohón fürkésztem minden titkotok, nagy-nagy tüzet raktam, ki ne hűljön szívem alatt a föld, ahová halottaim temettétek… Ma már, barátaim, tudom, nem volt birtokom soha, izzó nyársakon pörgetett, amit nem érthettem, föl nem fogtam, sem a fuldoklás italából, sem a rémálmokból, sem a hiány hegyére vetett remény magányos furulyaszavából… Ulysses, Drogo, Ripolus – mind azt keresték, amire itt most emlékezem, s tán meg sohase történt, mintha egy álmot akarnék fölidézni egyre elcsigázottabban… Mások ezért az álomért földrészeket átlovagolnak, míg egy rozsdás kapualjban össze nem esnek, vagy épp egy idegen cukrászda ablaküvegén, már mindent föladva, föl nem ismerik, amikor a pincér eléjük rakja a gőzölgő kávét, s a kiskanál a csészének nekikoccan ők elmosolyodnak, és hazatérnek fölnevelni elvadult fiaik… Én mondom, barátaim< micsoda indulás volt, micsoda kezdet! S bár néhányan már rám sem ismertek, higgyétek el, nem én változtam, csak a hold repült, az utcák, melyeken átloholtam, a kocsmák, melyekben megpihentem, szobáitok, melyeknek kedvelt vendége voltam… Én pusztán lassítottam, s többé nem akarom homlokomra égetni a megváltók bélyegét… A szabály és illem gyötörte lélek egyszer még kibontja szárnyait, s Ő, aki fájdalommal gyógyított, a pokol kagylójából kivirágzott, újra életté avatja bennem a nem-levést.

van aki meghalt bennem, van aki most kezd élni, van akit soha nem sikerült elcserélni, van akit olcsón kaptam, és van aki megszökött, ki madárdalruhába, napfénybe öltözött, van ki nagyon hiányzik, van aki egyáltalán, van aki Lucifert játszik Isten oldalán, van aki elárult, van aki megküzdött értem hogy itt vagyok még köztetek, lám, nem nagy érdem, van aki eltaknyolt végleg, van aki talpra állt, van ki fütyörészve zsebrevágta a halált, van ki bírná még ezt a verset, s van aki fárad, mielőtt újrakezdi, megaludna nálad, van aki összezárt szájjal él, s van ki énekel, van akit semmi, s van akit minden érdekel, van kire fölnézek, de van aki hitványabb lett, van aki Drogo, Ulysses, Ripolus, Hamlet, van aki elítél hétfőn, kiszolgál kedden… Van akit harminc év alatt észre se vettem.

122

123

Poesis interna\ional


GeDiCht

iunie 2011

Poesis interna\ional

ich zehre an den Tagen wie an Zebrafleisch du lässt meinen Körper unter der Haut knirschen mein von Zement zerquetschtes Gesicht bereitet dir wohl Freude meine knackenden Knochen bringen dich wohl zum Tanzen

stoian G. bogdan

die Strahlen des Mondes machen Risse in alle meine Fenster ich schlürfe meinen cocktail und alles wird klar hier im Gedicht

A girl to remember

foto< un cristian

du warst bei mir während meiner Kollapszeit du warst verliebt in mein Ego ohne viel Klimbim du hattest mich gern mit allen Löchern die ich hatte als niemand auch nur einen Furz auf mich gab

Sadails erster Atemzug ich habe meine Fingerspitzen an der Zigarette verbrannt ich mache Flickflacks in den Traum hinein und zurück, um dich ins Gedicht zu ziehen so wie du bist du Höllenfürst unter meinen Lidern du Vampir, der von meinen Tagtränen lebt du körperloses von meinem Schlaf erwecktes Wesen angsterfüllt schreibe ich über dich ich blinzle und sehe deinen tag in Augenblicke geritzt. jede Nacht lächelst du und Regenbögen werden zu Spitzbögen du berührst den Schnee und jede Flocke wird zu Asche du zerstörst den Traum und beißt mir Stücke aus dem Gehirn

eingenickt auf Bänken in Parks oder im Bahnhof floh ich aus dem Schlaf wenn ich die Polizisten witterte ausgelaugt versteckte ich mich in Müllcontainern und übergab mich mit Groll vom Gestank vor Angst und doch fanden sie mich mit ihren Hunden und doch hetzten sie sie auf mich damit sie mich beißen und doch schlugen sie mich mit ihren Knüppeln traten mit ihren Stiefeln bis sie mich leblos zwischen dem Müll zurückließen danach pissten sie auf mich sie und ihre Hunde damit ich zu mir komme um mich wieder zu schlagen du suchtest mich verzweifelt nächtelang bis die Müllcontainer gelehrt wurden erst dann fandest du mich auf dem Bürgersteig umschwärmt von Fliegen total am Ende du küsstest meine zerschlagenen Hände du wuschst mein geronnenes Blut mit deinem Haar ab und es ging dir nur um mich auch wenn dich irgendwelche Checker mit ihren teuren Schlitten anmachten auch wenn ich durch Mark und Bein gescheitert war auch wenn ich nichts Liebenswertes mehr hatte wir umarmten uns als ob wir uns auswringen wollten und die letzten Tränen wir umarmten uns wie in einem Grabstein von Brâncuşi es zählte nicht dass wir jeden Tag trockenes Brot aßen nur wir allein zählten jetzt singst du heiser ein trauriges Lied unter unseren tags zurückgeblieben an der Mauer so mager blass scheinst du mir wie aus einem Sarg entstiegen und deine Augen starren irgendwo ins Leere Wie geht es dir so

übersetzt von Kerstin Ahlers 124

125


Poesis interna\ional

essay

iunie 2011

iunie 2011

essay

through the actual practice as a member of a band that his theory started to coagulate. He put together Margento in 2001, and in 2008 this cultural experiment was already becoming a very successful cultural enterprise, more successful than some of the local pop stars, as they received the Golden Record (or Diamond Record, as I've read in a review) for selling more then 15.000 copies of their album, Margento II. How does such a successful group of artists work together? "My colleagues have always preceded the poems I wrote or picked for performance in their apparent development through the most compatible musical scores and/or visual arts scenarios imaginable. In turn, when they come up with a new riff and/or with the landmarks of a future 'painting opera' I'm oen working on a poem or sequence of poems that provides the most convenient translation and counterpart of the elements they had already put together.  is ever verifiable correspondence resided in the form of analogy, metrical convergence, movement, synchronization, and many times, where the case was, even duration.   e paintings or the graphic videos oen baffled me with unthought-of interpretations of my stuff and even (a term I have learned in time not to be afraid of) illustrations of my own poetical images." (PI). As many contemporary artists – but also not unlike a number of avant-garde artists of the old days – he feels that the experience of working in a group is in fact the "real poetry," to such an extent that "such processes got to be (through performance as well as translation, which are sometimes one and the same thing) the 'ever-evolving realized versions' of my poems." e interaction between the members of the band is so intense and the sense of "palpable, living, and working community" is so profound that the community itself becomes poem, a poem that is always infinite, "for all (and actually thanks to) its circumstances and limitations." What is a Margento piece, for Chris Tanasescu ? "To me, a Margento piece is a poem of mine worked on with certain musicians and a certain painter / multimedia visual artist. Just as for them it is a “wider-medium” song as (re)composed and played together with a certain poet and a painter, and a painting taking advantage of the phonic media of music and spoken verse, together with the graphic dimension of poetry in general and of a specific poem in progress in particular. Any possible preeminence and/or transcendental apriorism of any of the components in a Margento song-video-poem (what in traditional terms would be for instance the absolute value of the text seen as a sort of script for all possible readings or performances) is rendered literally impossible by means of progressive infinity – no medium is original or definitive but always evolving as being in close relationship and gradually interwoven with the others – and mathematical convergence – the result is a continuous accumulation of mutual tendencies that amass energies and efforts within more and more (asymptotically) overlapping vicinities." In fewer words, "e poem is the perfect band. It cannot exist or operate with just the singular 'I'." But this unit that is a perfectly balanced plurality of voices, the visible, palpable band, shares the stage with many others. " It’s never just us in the band. Just like it’s never just us in the poem we think we write on our own

Margento, more than a cultural experiment – with a GRAPH-ological addendum –

S

radu andriescu

ome fifteen years ago, probably in the first months of 1995, my good friend, poet and essay writer – but also novelist, as he has just completed his second novel – Ovidiu Nimigean came to my place with two young poets I didn't know, at the time. One was silent, very shy, always looking sideways, with thick curly hair and a beard behind which he could hide almost perfectly. It was Constantin Acosmei, then a student, now a librarian here in Iaşi, but always a poet. His first book, Jucăria mortului (Dead Man's Toy) had just been published by a small publishing house here in Iaşi, Pan. More comprehensive versions of the book were published in 2002 (Vasiliana '98 PH) and 2007 (Vinea). The poet himself and his book have gained iconic dimensions for the younger generation of Romanian poets. e other poet that came with Ovidiu that January or February evening was very tall and very exuberant. However, that short first encounter couldn't tell me much about the mesmerizing quality of Chris Tanasescu's charisma, on a stage. He was an IP student at the time, but shortly aer graduating he went to Bucharest and became a student in philology. At present, he teaches American poetry at the University of Bucharest and has completed his PHD thesis, a book on rock poetry. All three of them had recently published books of poetry with the same publishing house. e first in the series was Ovidiu's Weekend among the Mutants (Pan, 1993), then Chris Tanasescu's At Dungeon Rise (1994) and Acosmei's Dead Man's Toy (1995). e same publishing house had also issued Nimigean's first book in 1992, Selected Works, in less then one hundred copies, if I remember well. e price inscribed on its cover was, on the other hand, astronomic. It was a book for friends, something that was not really meant to be sold. On the other hand Iulian Doroei, the young owner of Pan publishing house, printed five thousand copies – a huge number, for Romania – of Ovidiu's second book, Weekend among the Mutants. e book was printed at a very low cost, in the Republic of Moldova, and the price, this time, was microscopic< 1 leu. Probably the equivalent of ten or twenty cents, at the most. When it was launched in Bucharest, people would buy two or even five copies of the cheap, but excellent book. As a result of its quick sale, this book too, like Nimigean's first one, Selected Works, was not to be found on the shelves of the bookstores. But the cultural gesture, the "fronde" was more important for Ovidiu Nimigean, very much like it was for the great artists of the avant-

garde. e book itself was explosive, angry, but its anger was shaped by a fantastic sense of humor. Ovidiu's Weekend among the Mutants, as well as Chris Tanasescu's first book, At Dungeon Rise, had a spectacular launching. Chris created a show, music and poetry, foreshowing his interest in bringing together different kinds of arts and artists. e book was a great success with the critics. Some of the important ones, like Mircea Martin or Radu G. Ţeposu, usually very reserved in their appreciations, wrote exceptionally favorable reviews. But going back to the moment of the launching, here is what Chris writes about it< "I gave my first poetry performance in 1994 when I launched my first collection – La răsăritul temniţei (At Dungeon Rise) - which opened together with O. Nimigean’s Weekend printre mutanţi (Weekend among the Mutants) the One-Penny Poetry Series of Pan Publishers. e idea of selling a book of poetry for only one Leu made such a furor and caused such a media impact that I felt that there came the opportunity for me to excite attention to the ritualistic, ecstatic and jazzy way in which I believed and I still believe poetry is meant to be shared with people around us. e Eminescu Bookstore was stormed by people who crowded in to see the show – and they also broke the window to get hold of the last remaining copies – a show in which I was backed by a bass, guitars and drums. It wasn’t necessarily an epoch-making or ground-braking idea, I had read when still a teenager that Ezra Pound urged poets to be also musicians and if they couldn’t, then he said they should stay as close to musicians as possible> and then there was the fascination with rock music as an already classic and initiating experience which had made an author like Tom Stoppard herald in the 70s the end of literature and the beginning of the rock era." (Bucharest Daily Review). at was, in a few words, the background of the enthusiasm of the three poets, in that very cold evening of 1995. I presume it was "very cold," as it usually is in January and February, here in Iaşi. And I presume it was January or February because I remember it as a rather cold and dark evening. All three poets were marked by a state of exuberance – a silent brand of exuberance, in the case of Acosmei – that made me think, as I have already said, of the traditional avant-garde and its grand, extravagant cultural gestures. With some regret, I have to take leave from Acosmei and Nimigean now and focus on Tanasescu. He was the main target of this paper, that will become less and less 126

Poesis interna\ional

Radu Andriescu mine and more and more his, as I will quote him extensively. Chris teaches – among other things – contemporary American poetry at the University of Bucharest, and he is also a translator from American poetry (he has translated books by David Baker and Ilya Kaminsky for Vinea Press). In a couple of places (in a very recent issue of Poetry International and in an interview for Bucharest Daily Review) he tells the story of his cultural project, poetry performance / action painting / rock band Margento, which he started in 2001. I will use these texts, written by Chris in English, as references. Of the three poets I mentioned, Chris is intriguing in a more particular way, as the initiator of Margento, a cultural project that brings together a couple of musicians (Costin Dumitrache and Vali Baicu), a poet, a painter (Grigore Negrescu) and one of the finest voices in recent Romanian music, Maria Răducanu. What would be the impulse behind such a project? Probably his theory of poetry as translation and infinity (Or maybe the band came first, and the theory only aerwards.) I will quote him quoting Leevi Leehto, a Finnish poet and translator, for the "poetry as translation" part of the theory, and then quote him further on as he gives some interesting mathematical argument that I must take for granted (math has remained untranslatable for me) for the "poetry as infinity" side of the same theory< "In the beginning was translation, says the Finnish poet and translator Leevi Leehto, arguing that it was not language that was at the foundation of culture and community when 'we' 'started,' but the need for and hopefully realization of exchange, transgression, transubstantiation, and metamorphosis. Hence, poetry is translation. And yes, in the beginning was poetry, only that there is no beginning, at least not in poetry. As sequential circumscription, celebration, and enactment of the limit (in the mathematical sense of value gradually approached by a function or series through a limitless progression of the input) and by aiming not at totality but at community, the object, subject, and project of poetry is infinity." (Poetry International). Chris claims that the best way to experience poetry as translation or infinity is by being in a band, and that it is 127


Poesis interna\ional

essay

or in the book we read in solitude. Once we start more and more people will come and join us, dead and living people, supplying in the nick of time relevant clues to the problems we are confronted with, participating in the works always in progress, learning about us and themselves in the process. e asymptotic destination of all this is what Berryman once said, alluding to the dialectic of presence and absence< 'Nobody is ever missing.' Which is not the same with 'everybody is always present.' But it most likely has more to do with the way in which people and works apparently so far from each other (or, for that matter, too close to each other) in time and space actually get connected when their convergence starts to surface and work. Romanian poet Gellu Naum says in his alchemical poemdiary 'e Path of the Snake'< 'We are perennially bound to each other, always and always in touch…'" For many years, Chris Tanasescu hasn't published any new collections of poetry. e rumor was that he was preparing a book of huge proportions. His second collection came out only two years ago, in 2008 (România cu amănuntul – Romania at Retail is a possible (mis)translation of this pun), and just a few months later, in 2009, the same publishing house from Bucharest, Vinea, was issuing a monumental third book, Hermaia, a book that is off the charts in so many ways – the fact that different genres and languages find a common ground here is only one of them. Most of the critics were not prepared for such a book – and for such a writer, impossible to pigeonhole. Only a few extremely enthusiastic reviews were published in a very silent cultural press. As for me, I was more than happy to include him among the twelve Romanian poets born between 1960 and 1980 whose poems were translated by poet Miroslav Kirin in Croatian for the latest issue of Poezija magazine, a small anthology edited by me and by Miroslav, the first one in Croatian to focus on the younger Romanian poets. Chris Tanasescu's fourth collection of poems is forthcoming from Vinea Press in the summer of 2010. I believe that this series of three books in three consecutive years, and the numerous essays he has recently published will recommend him even to the critics who are less interested in his work with Margento. To conclude, I will render here one (or two?) fragments from the same text (or collection of texts?) in Poetry International. What begins as reflections on poetry and on collaborative work ends in prose and in poetry. e words start driing away from each other until the next Big Crunch. Or Big Chill. Or Big Rip.

iunie 2011

months mixed up in my mouth April brings us sun and showers, and the pretty wildwood flowers, a boy at the window on a night of gnashings and an enormous moan, a monument, a temple of crates in cramped and crated scenery, a little box that gets her first teeth, eye and tooth, no ease for the boy at the keyhole, his telescope, the sky of the sky, the root of the root and the bud of the bud, of the seed, cemeteries scattering their semen freely to whom… ever come who may, digging deep to strike root, in the root cellar, dank as a ditch, where bulbs broke out of boxes hunting for chinks in the dark, with Roots ripe as old bait, Pulpy stems, rank, silo-rich, Leaf-mold, manure, lime, piled against slippery planks. Nothing would give up life< Even the dirt keeps breathing a small breath. e dirt got to live> and rhythm got back    to stories, to heart, and place roll the Roman song        give the grave        wine No space        take            to respite sphere          of no fears           apothellipsis or symptoms      of asymptotes    lapse I can do eve        of day        night of no f(l)ight        grace Peace    see        sea        C    letter ot tethers    binding me To the light            OF THE SUNRISE      comedian civet When I’m here    start     with the     word We        love        lava     to gather                            moons            in hour    mouths

iunie 2011

essay

structed from a given abstract syntactic tree.” So, I sent Chris 2 short poems for his project. Soon enough, they became part of the poetical DNA imagined by him. I’m adding the two poems here, with an E-mail from Chris to some of the poets<

Poesis interna\ional

of Palmer's. e third attachment ramificates Radu's Morning of the Whale. e last piece is an edge linking Radu's Night of the Whale to Martin's Killer of Mice. Please try to ramificate further and if possible keep it "sonnet bound" by which I mean somwhere in the area of 14 or 20 lines at most (if it were say a standard caudate sonnet)... or so.

Dear all,

Happy Presentation of the Lord at the temple (Feb 2nd)! Happy new (Chinese/Vietnamese) year (Aquarius new moon)! etc CT

I hope this finds you all doing great! de la Paz's Aubade is a new vertex connected to my Lake Como section of Chalandamarz by Iulia's translation

Morning of the whale Stamps of light shine over the water. Volatile water lilies. From its concrete eye, the whale sprouts small metal spheres. e cold-blue benches around the pool are empty, in the morning. My two year old daughter, muffled in mirth, scrambles around the campus whale. Monochrome trams roll by, heading downtown, fissuring the glazed silence among the hostels.

A GRAPH-ological addendum A few weeks ago I received from Chris an invitation to take part in a poetical jam-session. He had already invited some poets in his former books, but this was different, it was a big, coherent project where his knowledge of mathematics seemed to come at hand. In time his Graph took shape, as more and more poets, both Romanian and American, sent him texts. I had written, with enthusiasm, about some of them in my PhD paper (Charles Simic, Michael Palmer, Jerome Rothenberg), and here they were, brought by Chris into this poetical construction. I will quote from a paper published by Chris in an American magazine for an explanation of his Graphs< “Graphs are ways to understand and (re)generate language, society, and biochemical structures or entities. ey literally are ways, paths that connect vertices. Vortexes. Overt axes. Every poem, that is, every person, is a graph – of instincts, beliefs, phrases, and so forth (news everybody knows but wants to receive proof of) – and yet they may be read and then involved as a (set of) point(s) to start networks from or to connect through.” e idea of a poetical jam-session and of the graphs come from his experience with the Margento project< “In my experiments with Margento I have explored a “groundbreaking” discovery that actually has always worked as confirmation of things ancient but perpetually common – namely that a poem ramifies by nature into music and painting/video and vice versa, and the graph thus growing generates a syntax of (artistic) language(s) and relationships, which can be then enriched into (cross-)cultural meaning, just as an abstract semantic graph can be con-

But you’re in both places at the same time. And it’s both day and night, depending on who’s looking. You may think what you wear fits a dust-covered digger or miner, bearded, in a rude costume, a hard working field scientist who is no longer in terror, a leisurely and curious (non)romantic aristocrat, a sweaty bricklayer with the sun in his eyes and still in love, a frostbitten farmer in the auroras of late autumn, a tireless peacock-clad clown in the moon, a performer making himself motley to the view, an old man and his winter night while all out of doors looks darkly in at him, a widow lamenting in springtime with the cold fire that closes round me this year, a child getting 128

Evening of the whale At night, the concrete edges of the whale are covered with tiny footsteps none sees. White lights and red lights, a highway with shoeprints almost matching. e whale changes shape, just slightly. A clinking trout, at most. Parshchikov’s viscous key. e trash can behind the pool rolls with ailerons made of plastic and paper. A lighthouse appearing only in the veiled radiography of morning. e gelatinous skeleton of the whale— boxes of oranges, shoes, packets of cigarettes or coins at the bottom of the pool— phosphorous calibrations. Projections in the past. e black trams flow downtown, without a shadow.

Poems by Radu Andriescu, translated by Martin Woodside

129


iunie 2011

Poezie

tăcuţi, imenşi, părinţii mei mă priveau cu ochi întunecaţi, răsuflarea lor topea florile de gheaţă

polonia sau austria

Miriam van hee

aici e la fel ca orişiunde, în polonia sau austria, spune cineva, iar în anglia grădinile-s mai frumoase

atunci le-am scris o scrisoare cerându-mi iertare şi totodată am zărit pe cineva mai târziu, mult mai târziu ridicând-o de pe jos, desfăcând-o, citind-o într-o existenţă fără mine,

şi te vezi iar în casa părintească, seara sub neonul de pe verandă, ascultând

şi fără ei, găsind vorbe, vorbe frumoase de primăvară, de dezgheţ

foşnetul de afară, seara plină de gânduri, trupurile dormind ca dealurile într-un peisaj şi nimeni nu spune< îţi voi arăta luna dar ai văzut-o, s-a înălţat încet din praful

la pas am pus şaua pe măgar am strâns chingile şi i-am urcat în spinare păturile, boccelele şi copilul am desfăcut hărţile am numărat pâinile, ne-am sfătuit şi-am pornit-o încet la drum

suburbiilor, solemnă şi mare în cele din urmă ai intrat în casă, ai căutat la radio limbi străine ori muzică, ai scris în caiete ce-ai auzit, irosindu-ţi timpul cu vorbe

am urcat pe-nguste poteci pietruite iar soarele urca şi el tot mai sus, încât puteam contempla lumea de sub noi

new york

probabil era un lac acolo sus şi pajişti însorite un loc pe malul apei, unde eram liberi să facem ce vrem, puteam vorbi sau aştepta până ce pielea devenea subţire ca aerul şi ne ghiceam unul altuia gândurile

am visat< eram în metroul din new york dar nu puteam să-mi ţin toate bagajele alături, valiză după valiză dispăreau în mulţime, aşa că m-am hotărât să le dăruiesc< harta oraşului, creioanele, pardesiul am cerut în schimb un loc de dormit se înnopta

Miriam Van hee s-a născut pe 16 august 1952 în Gent (Belgia). A studiat filologia slavă la Universitatea din Gent. Debutul ei editorial, Het karige maal (Masa frugală, 1978), a fost încununat cu Premiul Literar al Flandrei de Est. Au urmat alte şapte volume de versuri, din care Achter de bergen (În spatele munţilor, 1996) a primit Premiul Trienal pentru Literatură din partea Comunităţii Flamande, cea mai importantă distincţie pentru un poet în Flandra. Miriam Van hee este poeta flamandă cea mai tradusă în întreaga lume. Traducerea versurilor ei în franceză a fost primită cu căldură, iar în 2007 i s-a acordat Premiul European pentru Poezie Francofonă (Prix Poesias). Poemele traduse în limba română au fost selectate din ultimul său volum Buitenland (Ţară străină, 2007). Miriam Van hee predă limba rusă la Institutul Superior de Traducători şi Interpreţi din Anvers> a tradus din Anna Ahmatova, Osip Mandelştam şi Iosif Brodski. Jan H. Mysjkin 130

Poesis interna\ional

nu mai puteam pleca de acolo decât înapoi pe drumul în jos, cu picioare istovite flămânzi şi-nsetaţi, totuşi ca de la sine, în lumina înserării, cu umbrele noastre de cealaltă parte

un bărbat în costum de pierrot mi-a dat o cameră între două etaje, unde locuia deja o femeie pe care-o cunoşteam, şi nu m-a lăsat să intru, nu era singură

Ţară străină Scrie ca şi cum ar fi murit. Andrei Siniavski despre Varlam Şalamov

stăteam nehotărâtă, o pisică veni şi se frecă de picioarele mele am mângâiat-o şi m-am consolat dar între timp ghidul meu dispăruse şi totul s-a reluat de la început

Tot adevărul din lume se află acolo şi se dezvăluie în panoramele măreţe, vaste şi tăcute. Danièle Sallenave

vorbe

1

azi-noapte am visat un noian de zăpadă care ne invadase teritoriul, acoperişul sta să cadă, trebuia să plecăm

închipuie-ţi că-n adâncul tău e o ţară străină, pini, zăpadă şi barăci, o ţară fără fund, n-o poţi scoate la suprafaţă

atunci i-am văzut la fereastra de vizavi< 131


Poezie

Poesis interna\ional

închipuie-ţi că timpul nu există dar tu încă exişti, închipuie-ţi că n-ai mâncat niciodată caise, şi oricum, cuvântul caisă a dispărut şi moscova, fratele tău şi faleza s-au retras de-acum în spuma mării s-au întâmplat lucruri de neînchipuit şi n-o poţi spune a fost ca o noapte fără zi şi apoi încă una şi încă una şi se întâmplă să auzi gheţurile plutind pe ape sau o poartă trântită de vânt, aceasta e o ţară străină, şopteşti, acesta e cântecul ţării fără speranţă

iunie 2011

4 închipuie-ţi că devii încet pământ, ieri, de exemplu, n-ai deschis ferestrele, n-ai auzit mierlele sau vântul prin şirul de plopi, n-ai spus nimic, n-ai pus întrebări, nici măcar n-ai aşteptat să vină somnul

Mestyán Ádám

ţi-ai amintit toate acele asfinţituri dincolo de pădurile întunecate asfinţituri care-ţi taie răsuflarea

2 se-ntâmpla pe vremuri ca uneori oraşele să ardă şi satele să dispară în mare, iar mai înainte au apărut peisajele scoarţa terestră s-a urnit şi continentele s-au rupt ca nişte copii mari şi rebeli, s-au ciocnit între ele şi din foc s-au înălţat munţii, impetuoşi şi supăraţi iar apele dezlănţuite au ieşit din matcă, râurile şi gheţarii cărau molozul timpului şi-l depuneau altundeva s-au întâmplat lucruri de neînchipuit insulele au ajuns în mare ca nişte epave şi plutesc acolo şi azi în căutarea unei legături străvechi, a unei ţări străine, da, dar a alteia, a unui continent încă neştiut, prietenos şi totuşi populat 3 sunt limbi în care trecutul nu poate fi exprimat există numai prezentul, acolo plouă acum, şi-ţi ridici faţa şi mâinile spre cer, ca şi cum ar cădea confeti şi eşti încă tânăr, ca şi cum în cer s-ar petrece un miracol şi eşti liber ca vântul, poţi hotărî orice, de exemplu, să pleci, să nu mai scrii nimic sau să te intorci şi să rămâi

5 şi totuşi, ca să poţi cunoaşte ziua aceasta, ar trebui să fie de-ajuns să priveşti peisajul şi să vezi cum soarele, care, ce-i drept, nu iubeşte pe nimeni, îşi picură lumina lentă, de iarnă pe trunchiurile copacilor, pe zăpadă, pe turnurile de lemn arătându-ţi deosebirile< printre pini e un mesteacăn şi tocmai când crezi că ai devenit invizibil sau te-ai preschimbat în gheaţă observi că, puţin câte puţin, soarele-ţi încălzeşte partea stângă

6 e şi ceva bun în toate astea, când locuieşti în trenuri, te balansezi în spatele ferestrelor şi înţelegi totul< satele de lemn cerul fără nori lumina soarelui în apa unduită munţii îşi menţin măreţia< la revedere, spun, la revedere, dar oare nu ştiu că nu te vei întoarce niciodată şi asta-i legătura ta cu această ţară, pinii ei întunecaţi găleţile găurite, reţeaua de cale ferată zăpada şi stelele ei, care te cheamă, te cheamă

Mestyán Ádám (1979-ben született Szegeden). 1995 óta publikál verseket, zenészi és tudományos tevékenysége miatt nagyobb szünetekkel. Számos alkalommal szerepelt az Év versei illetve a Szép Versek antológiákban. 2006-ban jelent meg első önálló verseskötete A magyar helyesírás szabályai címmel (Budapest< L’Harmattan). Megkapta a legjobb első kötetnek járó Gérecz Attila-díjat, majd a Junior Prima Primissima-díjat (2008). Második verseskötete 2010-ben jelent meg< Az együttérzés tökéletes hiánya (Kalligram). Verseit fordították norvégra, románra, és angolra. Az elmúlt években Kairó, Isztambul, Budapest és Párizs között élt, 2011 októberétől pedig Berlinben. Ádám Mestyán s-a născut în 1979 la Szeged. Primul său volum de poezie a apărut în 2006 şi a primit titlul de cel mai bun volum de debut al anului. Al doilea volum, publicat de Kalligram în 2010, poartă titlul Lipsa totală a simpatiei. A trăit în Cairo, Istanbul şi Paris, iar în prezent locuieşte la Berlin.

Traducere din neerlandeză< Alexandra Fenoghen & Jan H. Mysjkin 132

133


Poezie

Poesis interna\ional

iunie 2011

Poezie

iunie 2011

Tot mai gri

La Nil

Eu îi ţineam capul. Tremura puţin, dacă-mi aduc bine aminte. Mă tot uitam în ochii lui – mai exact el se uita la mine. Când faci moartea mai uşoară pentru cineva, aerul se face dintr-o dată greu şi miroase-a treabă de bărbat. Ceva aşa bărbătesc – atunci nu mi-am dat sema. Să omori. Doar îi ţineam capul şi mă uitam cum se uită la mine cum mă uit. Astăzi, o să ai dreptul la moarte. Chiar azi te omorâm. Numai doctorul mai zice câte ceva, ţine-l mai strâns, apasă cu genunchiul. Dacă scapă, am făcut-o de oaie> om avea vreo lopată? Groapa, normal, am săpat-o mai devreme, am terminat-o singur, cu grijă, uitându-mă spre cer, dacă este acolo, îngerul lui păzitor să vadă< muncim cu suflet. Carnea s-a întărit brusc atunci când l-a înţepat medicul. Eu apăsam, înăuntru zvâcnea ceva. Zece secunde. Ochiul se făcea tot mai gri, picioarele moi tremurau uşor şi o licărire aurie, acră, ultimul tur de onoare al sufletului. Noi, bărbaţii, ne-am ridicat, înjurând, fetiţa s-a aplecat deasupra câinelui, plângând. Acesta zăcea greu, cu muşte roind deasupra stomacului mâncat de cancer.

Bine ar fi să fiu evreu de tot, sau armean, exotic pe cât pot, să fiu la radio, şi ştiri să leg, sau popă, să vă înţeleg.

Poesis interna\ional

Să rămân oare ungur, şvab? Ori Grec? Să fiu slovacul mustăcios, de nu îl vezi întreg? Renaşterea plutaşilor în vene să o ţin, Şi nunţile mixte din Bazinul Carpatin? Sunt Dunărea, şi Tisa, Nilul, născut la Seghedin, din Pesta-mi vine stilul, aş fi poate din Peci, arab chiar, sau tipul din Gyönk, care te muşcă iar. Vai, uitasem Balatonul, nobilimea, Fabrica de încălţări, de la sapă ungurimea, toţi ţăranii, aburiţii, şi bisericile< pocăiţii, ori catolici glazuraţi în aur, şi călugări şi smeriţi, toţi cu o credinţă de taur. Bine ar fi să fiu evreu de tot, Sau, mai mişto, chiar mort.

Improvise! Chiar şi cu tocurile înalte, tot era mică, degeaba se suise pe marginea de marmoră a chiuvetei. Nu şi-a scos bluza, trebuia umblu cu grijă la sânii ei, să nu îi zboare nasturii. Abia îşi stăpânea gemetele, dar trebuia să fim foarte tăcuţi, cincizeci de oaspeţi dansau şi beau şampanie dincolo. S-a întors, cu burta pe chiuvetă, Se uita la mine în oglindă, şoptea repede< încet, orice sunet se aude, nici timp nu prea avem, improvise, darling. Se înroşise la faţă, roşeaţa i-a ieşit şi la gât. Se mişca încet dar fierbinte ca atunci când ceva e interzis. După, mă privea mândră din oglindă< vezi, darling, englezii ştiu să se fută.

Şi încă O să fiu ca mierea în fagure. Cu consistenţă lichidă la temperatura camerei, nedemn de milă. Să te lipeşti la perete când îmi dau drumul. O să fiu ca banii falşi. La ultraviolete n-o să-mi vezi semnul pe care trebuia să-l ascundă prin colţurile mele vreun angajat conştiincios de la bancă. Aşa se mişcă sufletul. O coloană nesfârşită. Din mână în mână, din carne în metal, rânjind, trec din formă în amorf şi înapoi, întins pe pâine cu unt şi luat acasă.

Bătrâni Ce dreaptă e coloana vertebrală care de douăzeci de ani nu poate să ierte. Şi ce păcat groaznic este acela care în douăzeci de ani nu poate să fie iertat.

Avem un răspuns, nu? sau cum? Sunt atât cât vreţi să mă folosiţi, recunosc. Sunt gata capcanele cu care trădez pe toată lumea.

Câtă forţă nemiloasă are cel care nici după ce moare păcătosul nu poate ierta.

în româneşte de Răzvan Ţupa şi Noémi László

Ce moarte fără sens este cea anulată de douăzeci de ani de ură. 134

135


iunie 2011

Gankhanani Moffat Moyo

Gankhanani wakwaZalilo Moyo was born in Lusaka, Zambia. He teaches literature and drama at the University of Zambia where he coordinates the Literature Section. Gankha is a writer, poet, dancer, actor and theatre director. He founded the Young Writers Association in Zambia, edited “Echoes of Tomorrow” magazine and is currently President of the Zambian Board on Books for Young People, the Zambian chapter of the International Board on Books for Young People. He is also a member of the Arts and Culture Advocates of Zambia. Apart from his published volume of poetry, “Songs from My Soul”, Gankha has contributed to many anthologies and other publications. is year, 2011, his much anticipated publications, “Orgasm and Flames in Black Meditation” are set to be published. Gankhanani wakwaZalilo Moyo s-a născut în Lusaka, Zambia. Predă literatură şi teatru la Universitatea din Zambia, unde coordonează Secţia de Literatură. Gankha este scriitor, poet, dansator, actor şi director de teatru. A fondat Asociaţia Tinerilor Scriitori din Zambia, a fost editor la revista Ecouri ale zilei de mâine, iar în prezent este preşedintele asociaţiei Zambian Board on Books for Young People, filiala zambiană a International Board on Books for Young People. De asemenea, este membru al asociaţiei Susţinătorii Artelor şi Culturii din Zambia. Pe lângă publicarea volumului de poezie Cântece din sufletul meu, Gankha a avut contribuţii la numeroase antologii şi alte publicaţii. În acest an urmează să apară mult aşteptatul volum Orgasm şi flăcări în meditaţie neagră. 136

Poetry

Poesis interna\ional

When Songs Cease

Când încetează cântecele

When songs disappear Wrongs appear And the cold appear Alive

Când dispar cântecele Relele apar Şi cei reci apar Vii

When songs cease Wrongs please the wrongs e killers and the stealers Still roll on and the dust Never settles.

Când încetează cântecele Relele împacă relele Ucigaşii şi hoţii Merg înainte şi praful Nu se aşază vreodată.

When songs cease Listen once or twice e darkened writings By the fireside Are shared With our infants e songs are cold e choruses are out of tune e real cease.

Când încetează cântecele Ascultă o dată sau de două ori Scrierile înnegrite Lângă foc Sunt împărţite Fiilor noştri Cântecele sunt reci Refrenele sunt false Adevărata încetare.

When songs cease Touch the soles of your feet Taste the earth and pledge ough songs cease I will sing on.

Când încetează cântecele Atinge-ţi tălpile Gustă pământul şi jură Chiar dacă încetează cântecele Eu tot voi cânta.

When songs cease None but these Will rain children Bottoms up, insides out e grotesque will wish Songs were written But the poetry of Africa Is embedded in our thoughts…

Când încetează cântecele Numai ele Vor ploua copii Cu susul în jos şi măruntaiele pe-afară Grotescul îşi va dori Să fi fost scrise cântece Dar poezia Africii E întipărită în gândurile noastre...

When songs cease Please use trees To uproot histories And reveal nature’s most hidden Songs of Africa.

Când încetează cântecele Folosiţi vă rog copacii Să înrădăcinaţi istoriile Şi să dezvăluiţi ale naturii cele mai ascunse Cântece ale Africii.

When songs cease And calm leads When songs cease And I cry out, please When songs cease and darkness recedes When songs cease and fires go low When songs cease the most Waters shall still bear great names And still we will Shout your name out.

Când încetează cântecele Şi calmul domneşte Când încetează cântecele Şi eu urlu< vă rog Când încetează cântecele şi întunericul se retrage Când încetează cântecele şi focurile pălesc Când mai tare încetează cântecele Apele încă vor purta nume mari Şi noi încă Vom striga numele tău.

137


Poesis interna\ional

Poezie

The Poem to Write

Poemul de scris

I asked him How do they write a poem? He told me Begin from nowhere End nowhere

L-am întrebat Cum se scrie un poem? Mi-a spus Începi de nicăieri Sfârşeşti nicăieri

He told me Write nothing Include nothing Have nothing at is a poem

Mi-a spus Nu scrie nimic Nu cuprinde nimic Nu lua nimic Acesta e un poem

I asked him How do they read a poem He told me Start from everywhere End everywhere

L-am întrebat Cum se citeşte un poem Mi-a spus Începi pretutindeni Şfârşeşti pretutindeni

He told me Exclude everything Disregard everything Except nothing All information is concealed In the nothing

Mi-a spus Exclude totul Nesocoteşte totul Exceptând nimic Toată informaţia este ascunsă În nimic

I wrote a poem About nothing And nothing Made sense It made me cry

Am scris un poem Despre nimic Şi nimic Avu înţeles Mă făcu să plâng

I wrote a poem about water And about wind I wrote a poem about earth And about fire I wrote a poem About them Without a mind at are a liar I cried at I lied

Am scris un poem despre apă Şi despre vânt Am scris un poem despre pământ Şi despre foc Am scris un poem Despre ele Fără minte Care sunt mincinoase Am plâns C-am minţit

I looked at the men in the poem ey looked like shadows Grey shadows ey looked like times When fire was a myth So they burned Within their own grief

Am privit bărbaţii din poem Arătau ca umbrele Umbre cenuşii Arătau ca timpurile Când focul era un mit Aşa c-au ars În propria lor jale

I looked at the women ey were waist-less And hipless ey spoke of colours As if they were colourless ey bought prayers At prayer-generating machines

Am privit femeile Erau fără talie Şi fără şolduri Vorbeau despre culori Ca şi cum ar fi fost incolore Au cumpărat rugăciuni De la generatoarele de rugăciuni

138

iunie 2011

iunie 2011

Poetry

Poesis interna\ional

And the gods Spoke English! In ancestral territories

Iar zeii Vorbeau engleza! În teritorii ancestrale

I asked him again What about this poem He said It is not a poem It is almost a poem And, it is a poem He said A poem is neither a poem Nor a poem When it is near a poem

L-am întrebat din nou Cum e poemul acesta A spus Nu e un poem E aproape un poem Şi, e un poem A spus Un poem nu e nici un poem Nici un poem Când e aproape un poem

A poem that makes you cry Is merely emotive A poem should speak To the soul A poem that makes you nod Is merely didactic A poem should speak To your blood

Un poem care te face să plângi E doar emotiv Un poem trebuie să vorbească Sufletului Un poem care te face să dai din cap E doar didactic Un poem trebuie să vorbescă Sângelui tău

A poem should touch your souls Make your souls realise rough your blind eyes at your blood boils A poem should make you smile Even just for a while When your hurting tear flows

Un poem trebuie să-ţi atingă sufletele Să le facă să înţeleagă Prin ochii tăi orbi Că sângele tău fierbe Un poem ar trebui să te facă să zâmbeşti Măcar un răstimp Cât lacrima ta dureroasă curge

A poem is a creation Out of balance Broken, pieces lost Never in place

Un poem e creaţia Cu echilibrul pierdut Frânt, bucăţi pierdute Nepotrivite

A poem is a piece of dirt Its Senselessness full of sense Once it is cut open Insides spread on the day Night envies Its stinking entrails at is the poem e poem to write

Un poem e o bucată de noroi Iar Neînţelepciunea lui înţeleaptă Odată despicat Măruntaiele i se împrăştie-n ziuă Noaptea invidiază Vintrele lui puturoase Acesta este poemul Poemul de scris

traducere din limba engleză de Irina Creangă

139


Matei Gavril

Halucinaţie Curg morţii spânzuraţi de ploaie. Plouă cu fete moarte. Plouă cu putregai şi gelatină. Nu călcaţi peste mormântul mort! Mă atinge o piele străină.

Comunicare Femeia doarme-n camera de-alături Cu faţa-ntoarsă spre peretele rece. Dacă-mi lipesc palmele de zid, Pot să o pipăi. Şi dacă-mi pun urechea Aud cum răsuflarea i se-nteţeşte Ca un vânt ce i-ar desfrunzi buzele. Dacă-mi apropii trupul de suprafaţa rece, simt Prin piatră voluptatea mea cum creşte.

Matei Gavril (1943-2008)

T

angela Marinescu

inere\ea nu e `ntotdeauna genial[. Te arunci `n via\[, cel pu\in `n ceea ce m[ prive;te, cu ochii `nchi;i. ~\i construie;ti `n cap figura omului pe care vrei s[-l iube;ti, puritatea ;i nebunia lui, suferin\a ;i posibilitatea lui de a se putea revolta, talentul ;i nedreptatea la care ai vrea s[ fie supus deoarece nu po\i concepe alternativa unei `n\elegeri totale a celorlal\i fa\[ de persoana iubit[. ~\i propui s[ dep[;e;ti toate obstacolele ce survin odat[ cu alian\a cu persoana iubit[. S[ fie o astfel de posibilitate un act eroic sau o posibilitate de a merge mai departe? Aceast[ infim[ ;i infirm[ medita\ie mi-a fost prilejuit[ de recitirea poeziei lui Matei Gavril, tat[l copilului meu ;i de trecerea lui `n nefiin\[ exact acum trei ani (22 mai 2008). ~n perioada scrierii poemelor din Glorie, ap[rut[ ;i topit[ `n 1969, carte insurgent[ pe vremea aceea prin ostenta\ie erotic[, `ntr-o perioad[ `n care majoritatea colegilor no;tri poe\i afi;au un scris cu con\inut mioritic, de bucurie l]nced[ ;i de sentimentalism iresponsabil, Matei al meu scria despre noapte ;i `ntuneric, despre masturbare ;i despre acte sexuale `ntre c]ini. E drept c[ ;i eu, cu voin\a ;i optimismul distruse de boal[, eram pe acolo, prin jurul lui, la r]ndul lui bolnav ;i s[rac (tat[l lui murise `n `nchisoare, la Gherla, pentru c[ a refuzat s[ se colectivizeze). Am]ndoi am scris despre fantasmele noastre de un erotism tragic. Pe c]t de tragic, pe at]t de iluminat. Eram doi nebuni. Orice ar fi fost `ntre noi dup[ experien\a Gloriei lui ;i a S]nge-lui meu albastru, destr[mare reciproc[ a sentimentelor noastre, uneori chiar ur[ sau poate o dorin\[ a fiec[ruia dintre noi de a dep[;i lumea ur]t[ `n care tr[iam, dep[;ire pe care nu am ;tiut s[ o travers[m `mpreun[, cu toate c[ existen\a fiului nostru Alexandru ar fi trebuit s[ ne dea de g]ndit, p]n[ la urm[, a r[mas `n bietul meu creier, acum, prietenia noastr[ ad]nc[ `n clipele c]nd scriam deodat[, `n aceea;i `nc[pere, iubirea prea mare dintre noi, deoarece ne uneau s[r[cia ;i boala, `mp[rt[;eam acelea;i frustr[ri ;i acelea;i resentimente ;i pre\uirea reciproc[ dintre noi, pentru c[ fiecare am reu;it s[ str[batem, scriind, un drum al Golgotei. Poate c[ e prea mult spus, dar numai `n felul acesta pot g]ndi via\a mea al[turi de Matei al meu. Glorie este o carte splendid[. Po\i r[m]ne `n literatur[ cu o singur[ carte. Nu sunt sever[ `n ceea ce-l prive;te pe Gavril Matei, sunt dreapt[. O singur[ carte de poezie adev[rat[, publicat[, s[ nu uit[m, `n 1969, reprezint[ o victorie intim[ `n care poezia poate str[luci. 140

Concert Sula calului ejaculează-n gol. Femeia face dragoste cu o baghetă de dirijor. Un uriaş păianjen cade cu mine-n somn. Plouă cu lacrimi pe o mare de sticlă. O sferă mistică se sparge-n pulberi de credinţă. Îmi spânzur gândul de o altă soartă Cu urechea intrată în rezonanţă, moartă. Perdele, după care úmbrele cresc, Dansează ca fantomele şi putrezesc. Cenuşa lor cade-ntr-o mâţă moartă. Inima mea este o piatră spartă.

(din volumul Glorie, 1969)

141


Cuprins

3 4 5

DUMITRU P{CURARU CLAUDIU KOMARTIN - Viszerale Reaktion IOAN ES. POP - Adevăruri din viitor

7 8 9

TADEUSZ RÓżEWICZ Supravieţuitor> Cine este poet Omul nou> Poem> o frunză tocmai a căzut pe pământ Printre multiple îndeletniciri> Poezia mea

10 11

ANGELA MARINESCU Poemul cel mai de jos das Gedicht von ganz unten

14 15 16 17

CONSTANTIN VIRGIL B{NESCU Geanta> Femeia> kartari kartari> svapna> svapna> svapna ocheadă> ocheadă> ocheadă> jagrat (casa)> svapna-gata> svapna (ithyphalli) svapna (floarea cu o singură petală)> kartari (nu şi nu)> zidul de mătase> camera copilăriei mele> blândeţea mea

18

NICOLETA CLIVEŢ - Poezia – cea mai blândă dintre mor\i

21 22

Poesis Interna\ional - magazin literar cu apari\ie trimestrial[ Materialele se pot trimite pe adresa redac\iei (Satu Mare - Strada Mircea cel B[tr]n nr. 15, cod 440012) precum ;i pe adresa de e-mail poesisinternational@yahoo.com

LADIK KATALIN Nyári felhő> Könnyek> Rövidhullámok> Víz alatti mosoly> Üveg> Örökké valóság> A csíra> Jel> Boldogság> Nor de vară> Lacrimi> Unde scurte> Zâmbet sub apă> Sticlă> Eternitate> Germene> Semn> Fericire Hét ország> Nem hó> Égi körmök> Gömbvillám> Hordóban szőtt> A szél és a szuka> Șapte țări> Nu zăpadă> Gheare cerești> Fulger globular> Țesută în butoi> Vântul și cățeaua>

23

JEAN GIONO - Omul care sădea arbori

27

AUREL PANTEA - Poeme

30

RADU VANCU - Guillaume poetul ;i prietenul

31 32 33

VIRGIL MAZILESCU preface> prefaţă> cântecul lui guillaume> guillaume’s song prima poveste pentru ştefana> din aventurile administratorului> the first story for ştefana> from the administrator’s adventures şatov> decembrie (cântecul administratorului)> shatov> december> (the administrator’s song)

34 34 35

4 poeme de GUILLAUME APOLLINAIRE `n traducerea lui Octavian Soviany Mai> Noapte renană Brânduşile> Marie

37

OLVIDO GARCÍA VALDÉS Escribir El Miedo Es Escribir > Nadaba Por El Agua Transparente> Cuando Voy A Trabajar Es De Noche> Să scrii despre teamă înseamnă să scrii> ~nota în apa transparentă> Când încep să lucrez se întunecă 143


38 39

El Mundo Ya No Habla> Poema La Voz, La De Esta Niña> Otro País, Otro Paisaje...> Lumea a încetat să vorbească> Vocea aceasta a fetiţei> Altă țară, alt peisaj Poema Recordar Este Sábado> Să-ți amintești această sâmbătă

40

FLORIN CARAGIU - Capătul lumii, sufletul

42

TEODORA COMAN - Paradoxul Penelopei

45

KUKORELLY ENDRE Hallgat szépen ül> Ascultă stă frumos

47

V. LEAC meciul> le match

48

GELLU NAUM - La isla (fragmento)

88

OCTAVIAN SOVIANY - Complexul paraginei

90

CLAUDIU KOMARTIN - Dragan Jovanović Danilov. Ritualizările viziunii

91

DRAGAN JOVANOVIć DANILOV Jedan miran pogled> O privire calmă

92

EMILIAN GALAICU-P{UN Portretul artistului nepereche în chip de mul\ime

98 99

SZALMA RÉKA Karjaidban Vásznak> Változatok

100 101

ANA BLANDIANA De-a voinţa> Din ce în ce mai străină> Z vůle nejvyššího> Čím dál víc jako cizinka Rugăciune> Secolul nostru> E noaptea> Modlitba> Naše století> To je ta noc

:TEFAN MANASIA - ANTWERPEN Ploaia a umplut acoperişele> Rememorează<> Cum doarme cimpanzeul autist> Toţi au rîs încă mai rîd> Vezi flamingi lăsaţi de capul lor N-am ţinut să văd varanul de Komodo> Mi-a fost teamă că m-aş putea> M-am topit ca> Aş fi intrat în librăria de pe Meir> O mie de ani> Pentru că ei au mutilat> odinioară paraşutişti aliaţi coborau> negresa, doică faulkneriană> Aici în dreptul coloanei (Roses)> (The Ideal Crash)> (Instant Street)> (Nothing Really Ends)> ANEXA 1 - mall sonet> ANEXA 2 - motocicleta de lemn

102

FELIX NICOLAU - Performatism Won’t Call a Spade a Spade

105

Editura Herg Benet

108

Patru tineri poe\i rom]ni tradu;i `n limba german[ de Ernest Wichner

56

CHRIS TANASESCU - Translocal Identities and Transnational Places. Notes on the Poetic Self in the Global Age

108 109

GABRIEL DALI: bei dir zu hause> selbstporträt> în casa ta> autoportret lampa> distrugerea> aprilie> die lampe> vernichtung> april

59 60

IANCU LAURA Minden gyászlap kezdősora> Primul r]nd din orice anun\ de deces Isten> Emlék> ima feloldozásért> Fagypont> Dumnezeu> Amintire> rug[ pentru iertare> ~nghe\

110 111

VAL CHIMIC ***> cu koaie, mama ***> mit eiern, mutter

61

COSMIN C}RCIOVA -Voia (fragmente)

66

DAN-LIVIU BOERIU - Aproape lini;te

112 113

MIHAIL VAKULOVSKI Paşii taţilor noştri> * * * *> poemul tău – tău Die Schritte unserer Väter> BERTOLT BRECHT> dein – dein gedicht

68

VERONICA-ALINA CONSTĂNCEANU - Interviuri, amintiri, amalgam

70

Patru tineri poe\i germani `n rom]ne;te BJÖRN KUHLIGK - Cine scrie poezie e nebun

114 114 115

ANDREI DÓSA theorist> și puful ei blond> und ihr blonder flaum

116

NAOMI IONIC{ - O nouă lectură a Tînărului Ulise

118

ION MUREŞAN - Scrisul ;i vederea

119

IOAN ES. POP - Museo interiore

53 54 55

73 74

ULRIKE ALMUT SANDIG vom Flieger aus siehst du> Gespräch mit Ken Taurus> ce vezi din avion> De vorbă cu Ken Taurus Tamangur> Tamangur

75

DANIEL FALB

81 82 83

ULJANA WOLF MAPPA> DREI BÖGEN < BOUGAINVILLE> Mapa> trei file< bougainville OV> V.O.> OmU> O.S. OV> V.O.> OmU> O.S.

121 122 123

SZENTMÁRTONI JÁNOS Számvetés Befejezhetetlen vers önmagunk állásáról Kezdetről és Azótáról

BJÖRN KUHLIGK SPIEKEROOGER MITTERNACHT> VON DER BIOMASSE> IN DER LUFT> Miez de noapte la Spiekeroog> Biomasă> În aer UNISONO AM FENSTER> UND KEINE APFELBAUMBLÜTE> VOICE OVER (für Aline Helmcke)> Unison la fereastră> Nicio floare de măr> Voice Over (pentru Aline Helmcke) BODENPERSONAL (für Johannes Frank)> MIT KIND> BOSPORUS> Personal terestru (pentru Johannes Frank)> Şi copil> Bosfor

124 125

STOIAN G. BOGDAN Sadails erster Atemzug A girl to remember

85 86 87

144

126 129

RADU ANDRIESCU - Margento, more than a cultural experiment – with a GRAPH-ological addendum – Morning of the whale> Evening of the whale 145


131

MIRIAM VAN HEE polonia sau austria> new york> vorbe> la pas> Ţară străină

134 135

MESTYÁN ÁDÁM Tot mai gri> Improvise!> Bătrâni La Nil> Şi încă

137 138

GANKHANANI MOFFAT MOYO When Songs Cease> Când încetează cântecele The Poem to Write> Poemul de scris

140

ANGELA MARINESCU

141

MATEI GAVRIL Halucinaţie> Comunicare> Concert

Tipar “Informa\ia Zilei” Str. Mircea cel B[tr]n, nr.15 Cod 440012 Satu Mare-Romania Tel< 0261-735195 Fax< 0261-733643 www.informatia-zilei.ro

146

Poesis International nr. 5  

Poesis International nr. 5 (iunie, 2011)