Page 1

In lumea întreagă se produse o adevărată explozie de rîs. Arestarea lui Arsene Lupin provocase o senzaţie enormă şi publicul nu-şi precupeţi elogiile la adresa Poliţiei, elogii altfel meritate pentru această revanşă aşteptată at'îta vreme si obţinută atlt de spectaculos. Marele aventurier fusese prins. Extraordinarul, genialul, insesizabilul erou putrezea, ca tîlharii de rînd, între cele patru ziduri ale unei celule din închisoarea Sânte. Acea putere formidabilă, pe care o numim justiţie şi care, mal devreme sau mai tîrziu, răstoarnă obstacolele ce i se pun în cale şi distruge opera adversarilor ei, îl zdrobise şi pe Lupin. Lucrurile astea fuseseră spuse, repetate la infinit, comentate. Prefectul Poliţiei fu decorat cu crucea de comandor, iar domnul Weber primi crucea de ofiţer, îndemînarea celor mai neînsemnaţi colaboratori ai lor fu ridicată în slăvi. Toată lumea îi aplauda. Se înălţară imnuri în cinstea victoriei, se scriseră articole şi se rostiră discursuri. Şi totuşi deasupra acestui concert de elogii, a veseliei zgomotoase, se ridica un rîs nebun, enorm, spontan, tumultuos, de nedescris. Arsene Lupin fusese şeful Siguranţei timp de patru ani !... Patru ani! Şi îndeplinise funcţia cu toate drepturile pe care le conferă acest titlu, în deplină legalitate, bucurîndu-se de stîma şefilor săi, de sprijinul guvernului, de admiraţia întregii lumi. Patru ani, liniştea locuitorilor şi apărarea proprietăţii fuseseră încredinţate lui Arsene Lupin. El veghea la îndeplinirea legilor. El sărea în apărarea celui nevinovat şi-1 urmărea pe culpabil. Dar şi ce servicii făcuse ! Niciodată ordinea nu fusese mai puţin tulburată, niciodată crimele nu fuseseră mai sigur şi mai rapid descoperite. E deajuns să reamintim afacerea Denizou, furtul de la Credit Lyonnais, atacarea rapidului de Orleans, asasinarea baronului Dorf... tot atîtea triumfuri neaşteptate şi fulgerătoare, tot atîtea magnifice isprăvi, comparabile cu cele mai celebre victorii obţinute de cei mai iluştri poliţişti. Cîndva, într-un discurs pe care-1 ţinuse cu ocazia incendiului de la Louvre şi a prinderii vinovaţilor, Vaien-glay, preşedintele consiliului de miniştri, venind în apărarea manierei puţin arb;U\.; ^ la care recursese domnul Lei.ui -mand, exclamase : — Datorită clarviziunil sale, calităţilor de decizie şi de execuţie, precum şi procedeelor neaşteptate şi a resurselor inepuizabile, domnul Lenormand ne aminteşte de Arsene Lupin — singurul om care ar fi putut, dacă ar mai fi trăit, să-i ţină piept. Domnul Lenormand este un Arsene Lupin în slujba societăţii. Şi Iată că domnul Leonormand nu era altcineva decît Arsene Lupin. Nimeni nirsi mai bătea capul dacă este sau nu un prinţ rus ! Lupin obişnuise lumea cu astfel de metamorfoze, dar cine şi-ar fi putut închipui că se va ascunde sub uniforma de şef al Siguranţei ? Ce ironie fermecătoare ?! Cîtă fantezie în felul de a fi al unul om, cu totul diferit de ceilalţi muritori. Domnul Lenormand ! Arsene Lupin ! Abia acum se explicau tururile de forţă, miraculoase în aparenţă, care uimiseră lumea şi consternaseră Poliţia. Abia acum se înţelegea cum de izbutise Arsene Lupin să-1 ascundă pe complicele său, ziua în amiaza mare, la data fixată, chiar în Palatul Justiţiei. O spusese el însuşi : „Dacă aţi şti cît de simple sînt mijloacele pe care le-am folosit pentru această evadare, aţi rămîne cu gurile căscate. Asta e tot ? va veţi întreba. Da, asta e tot — dar trebuia să vă gtoditi la asta". 6 Planul era, într-adevăr, de-o simplitate copilărească. Dar pentru a-l duce la capăt trebuia să fii şeful Siguranţei. Ori, Lupin fusese şeful Siguranţei şi toţi agenţii, supunîndirse ordinelor sale, îi deveneau, fără să ştie, fără să vrea, complici. Admirabila comedie ! Ce bluff ! Monumentală, reconfortantă farsă pentru epoca noastră lipsită de vlagă ! Deşi prizonier, deşi învins fără scăpare, Lupin era, orice s~ar spune, marele învingător. Din celula sa, el plana glorios deasupra Parisului. Mai mult ca niciodată, era idolul, mai mult ca niciodată era Stăpînul ! Trezindu-se din somn, a doua zi dimineaţă, în „apartamentul" de la Sante-Palace, cum îl botezase imediat,Arsene Lupin avu viziunea foarte clară a vîlvei formidabile pe care avea s-o producă arestarea sa sub dublul nume de prinţ M de şef al Siguranţei. îşi frecă miimle şi-şi zise . „(_e pud,, <.* rru.i placat ppntru un om singur, decît aprobarea contemporanilor săi. U, glorie ! buare al celor vii !"...

La lumina zilei, celula îi plăcu şi mai mult. Fereastra cocoţată sus lăsa să se vadă ramurile unui copac, printre care se zărea cerul albastru. Zidurile erau albe. înăuntru nu se afla decît o masă şi un scaun, legate de podea. Dar toate erau curate şi simpatice. „De", îşi zise el, „o cură scurtă de odihnă aici nu va fi lipsită de farmec... Dar să ne facem mai întîi toaleta... Am tot cemi trebuie ?... Nu... în cazul ăsta trebuie să sun de două ori, să vină camerista". Puse degetul pe un mecanism de lingă uşă. Pe culoar se declanşa un dîsc-semnal. După cîteva momente, zăvoarele şi barele de fier fură date la o parte ; mecanismul din broasca uşii funcţiona şi un gardian îşi făcu apariţia. — Apă caldă, clacă eşti bun, amice ! zise Lupin. Celălalt îl privi buimăcit, dar şi furios. — A ! exclamă Lupin. Era să uit : si un prosop de baie ! Ce dumnezeu ? Nu văd aici nici un prosop ! Gardianul mormăi : — Iţi baţi joc de mine ? Te sfătuiesc să-ţi cauţi de treabă. Şi voi să se retragă, dar Lupin îl npucă de braţ cu v|olentă : — Ai o sută de franci dacă-mi duci o scrisoare la poştă. Şi scoase .din buzunar o hîrtle de o sută de franci, pe care o sustrăsese la percheziţie, şi i-o întinse. — Scrisoarea... făcu gardianul, luîncl bancnota. — Numaidecît !... O scriu imediat. Şi Lupin se aşeză la masă, aşternu cîteva rînduri, cu creionul, pe o coală de hîrtte, pe care o bagă într-un plic şi scrise


deasupra : D-lui S.B. 42. Poşte Restante, Paris.

Gardianul luă scrisoarea şi ieşi. „Iată o scrisoare", îşi zis» I.npin. ..rar? se va dure la destinaţie tot atît de sigur ca şi cum aş duce-o eu însumi. Peste cel mult o oră voi avea râspunsul Tocmai bine ca să examinez între timp situaţia in care mă aflu'. Se aşeză pe scaun şi rezumă, cu jumătate de glas : — In definitiv, în momentul de faţă am de luptat cu doi adversari : 1) Societatea în puterea căreia sînt şi de care-mi bat joc ; 2) Un personaj necunoscut, care nu mă are în mînă, dar de care nu-mi bat joc de fel. Acest personaj a prevenit Poliţia că eu sînt una şi aceeaşi persoană cu prinţul Sernine. El a ghicit că eu sînt şi Le-normand. El a închis uşa subterană şi tot el m-a înfundat în puşcărie. Arsene Lupin cugetă un moment şi apoi continuă : Prin urmare, lupta se duce între mine şi el. Spre a susţine această luptă, adică spre a descurca afacerea Kesselbach, eu nu am nici un mijloc, sînt închis, în vreme ce el este liber, necunoscut, inaccesibil şi dispune de cele două atuuri pe care credeam că le posed eu : Pierre Leduc şi bătrînul Steinweg... — cu alte cuvinte : el e aproape de ţintă, în vreme ce pe mine se pare ca m-a îndepărtat definitiv. Urmă o nouă pauză de gîndire, apoi alt monolog : — Situaţia nu e strălucită. De o parte totul, ele alta nimic. Am în faţa mea un adversar de o forţă egală cu mine, ba chiar ceva mai puternic, pentru că el nu are scrupulele care mă încurcă pe mine si nu dispun de nici o armă ca să-1 atac. 8

Şi Arsene Lupin repetă de cîteva oii ultimele cuvinte, maşinal, apoi tăcu şi, luîndu-şi fruntea în mîini, rămase vreme îndelungată gînditor. — Intră, domnule director ! zise el văzînd că uşa se deschide. — Mă aşteptai ? — Păi nu v-am scris, domnule director, rugîndu-vă să veniţi ? Nu m-am îndoit nici o secundă că gardianul vă va înmîna scrisoarea mea. M-am îndoit atît de puţin, încît pe plic m-am mulţumit să notez numai iniţialele dvs., S. şi B. şi vîrsta dvs. : -12. Pe Hirorlor îl chema într-adevăr Stanislas Borely şi era în vîrstâ de 42 de ani. Era un om . u faţa ag-fHlă cu caracterul blajin si care îşi trata deţinuţii cu cît mai multă indulgenţă. El ii zise lui Lupin • — N-ai greşit cînd ai avut încredere în cinstea subalternului meu. Iată ţi bancnota pe care i-ai dat-o. îţi va fi restituită în ziua eliberării dumitale... Acum vei trece din nou prin camera de percheziţie. Lupin îl urmă pe domnul Borely în mica încăpere unde se făceau percheziţiile, se dezbrăcă şi, în vreme ce hainele sale erau cercetate cu de-amănuntul, el însuşi era supus unui control minuţios. Apoi fu reintrodus în celula sa si domnul Borely zise : — Acum, că am făcut-o şi pe asta, mă simt cu mult mai liniştit. — Şi, între noi fie vorba, oamenii dvs. şi-au făcut foarte bine treaba, chiar cu o delicateţe pentru care ţin să le mulţumesc ; ca dovadă a satisfacţiei mele aş vrea să le înmînaţi din partea mea asta. Şi-i întinse domnului Borely o bancnotă de o sută de franci. Domnul Borely sări în sus : — Ei nu... dar asta... de unde mai e 1 — N-are nici un sens să vă spargeţi capul, domnule director. Un om ca mine, ducînd viaţa pe care o duc eu, e pregătit oricînd pentru orice eventualitate. Şi nici un ghinion, oricît ar fi de penibil, nu mă găseşte nepregătit. Nici măcar o arestare. Şi spunînd aceste cuvinte, luă între degetul gros si arătătorul mîinii drepte, degetul mijlociu al mîinii stingi, îl smulse cu un zgomot sec şi rl întinse calm domnului Borely. — De ce săriţi în sus, domnule director ? Asta nu e degetul meu, ci un simplu tub din maţ de bou. Se aplică exact pe degetul meu mijlociu şi dă iluzia unui deget adevărat. Şi adaugă rîzînd : — Bineînţeles, el ascunde şi o a treia bancnotă de o sută de franci... Ce vreţi ? Ţine omul portofelul unde poate. Şi se foloseşte de el... Dar se opri brusc, văzînd aerul în.spăimîntat al domnului Borelv. — Domnule djrector, vă rog din tot sufletul să nu credeţ: că vreau ca vă :::'ipăeeco ru mirile mele jocuri de societate. Am vrut doar să vă arăt că aveţi de a face cu un... client de natură specială... şi să vă spun că n-ar trebui să vă mire dacă, în timpul detenţiei, mă voi face vinovat de unele infracţiuni mai puţin obişnuite în stabilimentul pe care îl conduceţi. Directorul îşi revenise. El spuse categoric : — Aş vrea să cred că te vei conforma acestor reguli şi că nu mă vei pune în situaţia de a lua măsuri speciale. — Care v-ar întrista profund, nu-i aşa, domnule director ? Tocmai pentru că vreau să vă scutesc de neplăceri de felul ăsta vă anunţ din timp că măsurile dvs. speciale nu mă vor împiedica sa fac ce mi-arn propus. Adică : să port corespondenţă cu prietenii mei de afară, să apăr, de după zidurile închisorii, interesele grave care mi-au fost încredinţate, să mă adresez ziarelor care se află în solda mea, să urmăresc realizarea proiectelor mele şi, bineînţeles, să-mi pregătesc evadarea. — Evadarea ? Lupin începu să rîdă din toată inima.


— Gîndiţi-vă şi dvs., domnule director... singurul fapt care scuză prezenţa mea în închisoare este acela că voi ieşi din ea. Argumentul nu-i păru suficient domnului Borely. încercă să se amuze la rîndul său : — Paza bună trece primejdia rea... — Asta urmăresc şi eu. Chiar vă rog să fiu bine păzit, domnule director. Nu neglijaţi nimic, pentru ca, mai devreme sau mai tîrzlu, să nu aveţi a vă reproşa nimic. 10

în ce mă priveşte, voi face în aşa fel încît, oricare ar fi neplăcerile pe care le-aţi avea din pricina evadării mele, cariera dvs. să nu sufere în nici un fel. Cam asta aveam să vă spun, domnule director. Puteţi să vă retrageţi. Şi, în vreme ce domnul Borely se retrăgea, profund tulburat de acest deţinut ciudat şi foarte neliniştit în privinţa evenimentelor care 'se pregăteau, Lupin se aruncă pe patul său murmurînd : „Ei bine, dragă Lupin, n-aş zice că n-ai tupeu ! Cine te-ar auzi ar putea crede că ştii de pe acum cum vei ie.şî de aici !"

n San<° e rnr.^t , ;ă după sistemul razelor, în centrul aripii principale se află un rond din care pornesc toate celelalte culoare, astfel că nici un deţinut nu poate ieşi din celula sa fără a fi văzut de gardienii postaţi în încăperea cu geamuri care ocupă mijlocul rondului. Ceea ce-1 poate surprinde pe cel care vizitează închisoarea pentru prima oară este faptul că întîlneşte, la lot pasul, deţinuţi care circulă, ca şi cum ar fi liberi, fără escortă. In realitate, spre a merge dintr-un loc în altul, de pildă din celula lor la d,uba care-i aşteaptă în curte ca să'i ducă la Palatul de Justiţie, adică la instrucţie, ei străbat linii drepte, terminate fiecare cu o uşă încuiată. Există cîte un gardian însărcinat numai cu deschiderea acestei uşi şi cu supravegherea celor două linii drepte pe care această uşa le domină. Şi astfel, prizonierii, în aparenţă liberi, sînt trimişi din poartă în poartă, din privire în privire,- ca nişte colete care trec din mînă în mină. Aîară, soldaţi din garda municipală primesc „obiectul" şi-1 introduc într-una din celulele dubei. Aşa e obiceiul. în cazul lui Lupin, autorităţile îşi luară măsuri speciale, neavînd încredere nici măcar în plimbarea aceasta pe culoare. Nu avură încredere nici în dubă. Nu avură încredere în nimic. însoţit de doisprezece vardişti, oameni aleşi pe sprinceană, înarmaţi pînă în dinţi, domnul Weber veni în persoană pentru a-1 lua în primire pe deţinutul acesta primejdios şi-1 duse într-o trăsură, al cărei vizitiu era unul din oamenii săi de încredere. La dreapta şi la stingă trăsurii, în faţă şi la spate, mergeau soldaţi din garda municipală, călări. — Bravo ! exclamă Lupin. îmi acordaţi o atenţie care mă emoţionează. Am o adevărată gardă de onoare. Bravo, Weber, ai simţul ierarhiei ! Văd că n-ai uitat ce-i datorezi şefului tău direct. Şi bătîndu-1 pe umăr : — Dragă Weber, am de gînd «să-rm da" demi^jq Te voi desemna pe tine ca succesor al meu. — Numirea e ra şi făcută, xi';o Weber — Excelentă veste ! Eram foarte neliniştit în privinţa evadării mele. Acum, însă, sînt liniştit pe deplin. Din moment ce Weber va fi şeful Siguranţei... Weber nu răspunse Ia provocare, în realitate avea. faţă de adversarul său, un sentiment ciudat şi complex. Lupin îi inspira teamă, prinţul Sernine — respect, iar domnul Lenormand — o admiraţie respectuoasă. Toate acestea erau amestecate cu necaz, pică, invidie şi ură satisfăcută. Ajunseră la Palatul de Justiţie. La capătul scării îi aşteptau agenţi ai Siguranţei, între care domnul Weber recunoscu cu satisfacţie pe doi din cei mai buni oameni ai săi, fraţii Doudeville. — Formerie e aici ? — Da, domnule şef. Domnul Judecător de instrucţie e în biroul său. Domnul Weber sui scara, urmat de Lupin, care era încadrat de fraţii Doudeville. — Genevieve ? murmură prizonierul. — Salvată... — Unde e ? — La bunica ei. — D-na Kesselbach ? — La hotelul Bristol, la Paris. — Suzanne ? — A dispărut. — Steinweg ? — Nu ştim nimic despre el. — Vila Dupont e păzită ? — Da.

— Presa de azi-dimineaţă e bună ? — Excelenta.

12 — Bine. Iată şi instrucţiunile mele, cum să-mi scrie. Ajunseră în culoarul interior de la .primul etaj. Lupiu strecură în mîna unuia din fraţi coooloş mic de hîrtie,


D. Forrnerie rosti o frază fermecătoare, în vreme ce Lupin intra în cabinetul său, însoţit de subşeful Siguranţei. — Ah ! iată-te ! Eram sigur că într-o bună zi vom pune mîna pe dumneata. — Nici eu nu aveam nici o îndoială, domnule jude-<-ătr>- r\f instructiv zise Lupin ; srmi pare nespus de bine că destinul te-a ales pe dumneata sa-mi Iaci dreptatea care mi sr cuvine. „îşi bate joc de mint" iţi /us>e domnul K.ormcric. Şi, cu acelaşi ton serios şi ironic, el ripostă : — Zici că eşti un om cinstit şi ţi se cuvine să ţi se facă dreptate. Dar, pînă una alta, trebuie să dai socoteală pentru cele trei sute patruzeci şi patru de furturi, jafuri, escrocherii, falsuri, şantaje, tăinuiri pe care le-ai comis. Trei sute patruzeci şi patru ! — Cum ! Numai atît ? exclamă Lupin. îmi vine să mor de ruşine. — Astăzi va trebui să dai seama pentru asasinarea domnului Altenheim. — Asta-i o noutate pentru mine. Domnule judecător de instrucţie, ideea vă aparţine ? — îmi aparţine. — Măi să fie ! Dar ştiu că faci progrese, domnule Forrnerie. — împrejurările în care ai fost arestat nu lasă loc pentru nici o îndoială. — Fără doar şi poate, nici una ! totuşi, mi-as permite să vă întreb un lucru : ce fel de rană i-a pricinuit domnului Altenheim moartea ? — O rană la gît, făcută cu un cuţit. — Şi Unde e cuţitul ? — N-a fost găsit. — Dacă eu aş fi asasinul şi dacă am fost găsit chiar lingă omul pe care 1-aş fi ucis, cum de nu s-a găsit şi cuţitul ? — Prin urmare, după dumneata, asasinul ar fi... ? — Acelaşi individ care i-a suprimat pe domnul Kes-selbach, pe Chapman etc. Natura rănii e o dovadă suficienta — Şi pe Unde ar fi putut să scape ? — Prjntr-o trapa pe care o veţi găsi chiar în sala unde a avut loc drama. Domnul Formerie zîmbi in doi perj : — Şi cum Se face că dumneata n-ai dispărut, pe urmele lui ? — Am încercat s-o fac. Insă ieşirea era barată de o uşa pe care n-am putut-o deschide. Ori, tocmai cind încercam sâ-mi iau tălpăşiţa, celălalt s-a întors în încăpere şi şi-a ucis complicele, de teama dezvăluirilor pe rare acela Ic-ar fi făcut, cu sîguianţă. Iu acelaşi timp, a a.scun, în dulap pachetul de haine pe care-1 pregătisem pentru mine. Doar 1-aţi găsit acolo. — La ce-ţi foloseau haînele ? — Voiam să mă îmbrac cu ele. Venind la vila Glicinelor, planul meu era următorul : să-1 dau pe Altenheim pe mîna justiţiei, să-1 fac să dispară pe „prinţul Sernine" şi să-mi fac apariţia în chip de... — Leaormand — nu este aşa 7 — Exact. — Ei, nu ! — Poftim ? Domnul Formerie zîmbea viclean şi-şi rnişca degetul arătător de la dreapta spre stînga şi de la stingă la dreapta. — Nu, repetă ci. — Ce, nu ? — Chestia cu Lenormand nu ţine, amice. O fi ea bună pentru marele public — dar n~o să inâ faci pe mine să înghit una ca asta. Cum să fie Lupin şi domnul Lenormand una şi aceeaşi persoană ? Şi izbucni într-un hohot de rîs : — Lupin, şeful Siguranţei ! Ei nu ! Orice altceva, dar asta nu ! Orice lucru are o limită ! Sînt eu băiat bun, dar orice ar fi... Haide, intre noi fie vorba : ce urmăreşti cu minciuna asta gogonată ? Recunosc : nu văd la ce-ţi foloseşte... Lupin îl privi aiurit, îl ştia destul de bine pe domnul Formerie, dar nu s-ar fi aşteptat să-1 vadă ajuns la un asemenea grad de înfumurare şi de orbire. Numai domnul Formerie nu credea, în momentul acela, în dubla personalitate a prinţului Sernine. Lupin se întoarse spre subşeful Siguranţei, care asculta cu gura căscată : — Dragă Weber, avansarea rlumitale mi se pare foarte problematică. In definitiv, daca eu nu sînt domnul Lenormand, înseamnă că el mai trăieşte şi, dacă trăieşte, nu mă îndoiesc că domnul Formerie va sfîrsi prin a~l descoperi... în cazul ăsta... — Va fi descoperit, domnule Lupin ! exclamă judecătorul- iu- iiiau^Li^... G iat. u ., .. —ia1 'f r";' ". rrl crezi : confruntarea dumitale cu el nu va fi defel una banala Şi spunînd acestea, începu să rîdă în hohote şi bătu darabana cu degetele în masă : — Ei nu, e de~a dreptul amuzant. A ! nu se plictiseşte omul cu dumneata ţ Care va să zică, aşa : dumneata eşti domnul Lenormand si tot dumneata ai pus să fie arestat Marco, complicele dumitale ! — Bineînţeles ! Nu eram dator să-i fac o plăcere preşedintelui consiliului si să evit căderea guvernului ? Asta ţine deja de istorie ! — Din cauza rîsului, domnul Formerie se ţinea cu mîinile de burtă :


— Să mori de rîs, nu alta ! Dumnezeule, are un haz nemaipomenit ! Răspunsul ăsta va face ocolul lumii. Va să zică, dumneata pretinzi că ancheta pe care am făcut-o, de la început, la hotelul Palace, după asasinarea domnului Kesselbacli, am întreprins-o în compania dumitale '! — Evident şi tot cu mine aţi urmărit şi afacerea diademei, pe cînd eram duce de Charmerance, ripostă Lupin cu sarcasm. Domnul Formerie tresări. Amintirea odioasei afaceri făcu să-i dispară rîsul de pe buze. Devenind subit grav,, el zise : — Susţii mai departe teoria aceasta absurdă ? — Sînt obligat s~o fac, domnule judecător de instrucţie, pentru că acesta e adevărul. Nu va fi greu s-o verificaţi : dacă luaţi vaporul care pleacă în Cochinchina, veţi putea găsi la Saigon dovezile morţii adevăratului domn Lenormand, un om brav, în locul căruia am apărut eu. Voi face tot posibilul să vă parvină actul lui de dtjces. — Fleacuri ! — Domnule judecător, v-o spus cinstit : toată afacerea asta mi-e absolut indiferentă. Dacă nu vă convine faptul că am fost domnul Lenormand, să nu mai vorbim despre 15

asta. Dară vă place să credeţi că sînt ucigaşul lui Altenheim, n-aveţi decît ! Rămîne să mai aduceţi dovezile. V-o spun din nou : toate astea n~au nici o importanţă pentru mine. Socot că toate întrebările dumneavoastră şi toate răspunsurile mele sînt nule şi neavenite. Nici măcar instrucţia dumneavoastră nu are nici o însemnătate pentru mine, pentru bunul motiv că atunci cînd dumneavoastră u veţi h terminat-o, eu voi fi departe... Dar... Fără să-şi ceară permisiunea, luă un scaun si se aşeză i.i faţa domnului Formei ie, in partea cealaltă a biroului. Spuse pe un ton sec : — Există un „dar", domnule judecător de instrucţie, în ciuda aparenţelor si împotriva intenţiilor dumneavoastră, eu unul n-am chef să-mi pierd vremea. Dumneavoastră aveţi treburile dumneavoastră, eu le am pe ale mele. Dumneavoastră sînteţi plătit să vi le îndepliniţi pe ale dumneavoastră. Eu mi le fac pe ale mele... plătindu-mă singur. Ori, afacerea de care mă ocup acum este dintre acelea care nu suferă nici o amînare. Vă previn, deci, că mă ocup de o afacere .şi, cum dumneavoastră mă puneţi în situaţia trecătoare de ami pierde vremea între cei patru pereţi ai culelei, vă însărcinez pe dumneavoastră şi pe domnul Weber cu rezolvarea ei. Ne-am înţeles ? Se ridicase în picioare într-o atitudine insolentă si arboră o mină dispreţuitoare. Cei doi nu îndrăzniră să-1 întrerupă, atît de mare era puterea de dominare a lui Lupin. Domnul Formerie găsi de cuviinţă că cel mai bun lucru pe care-1 avea de făcut era să rida, ca un observator detaşat care se amuză : — Are haz ! E nostim ! — Nostim ori ba, va fi aşa cum spun eu, domnule. Procesul meu, cercetarea antecedentelor mele, a delictelor şi isprăvilor din trecut, faptul că am ucis sau nu sînt fleacuri. N-aveţi decît să vă distraţi cu ele, dar nu trebuie să uitaţi nici un moment scopul misiunii dumneavoastră. — Care ar fi... întrebă domnul Formerie zeflemitor. — Ar fi să-mi ţineţi locul în investigaţiile cu privire la proiectele domnului Kesselbach şi mai ales la descoperirea domnului Steinweg, supus german, răpit şi sechestrat de răposatul domn Altenheim.

16 — Şi asta ce mai e ? — Asta e una din afacerile de care mă ocupam pe cînd eram, mai bine v.is, pe cînd credeam că sînt domnul Lenormand. O parte a afacerii s-a desfăşurat în biroul meu, nu departe de ăsta. Domnul Weber nu e cu totul în afara acelei afaceri, în două cuvinte : bătrînul Steinweg era la curent cu proiectele misterioase ale domnului Kesselbach, iar Aitenheim, care se ana si ei pe ui inele afacerii, 1-a sechestrat pe domnul Steînweg. - Dar nu poţi sechestra vin om, , u una cu două, Acest Steinweg trebuie să fie undeva. —• Bineînţeles. — Ştii unde ? — Sigur că da. . — Grozav aş vrea s-o ştiu... — E la numărul 29, în vila Dupont. Domnul Weber dădu din umeri : — Adică la Aitenheim ? în casa locuită de el ? — Acolo. — Ce bază poţi să pui pe aceste fleacuri ! Am găsit adresa pe o hîrtiuţă dîn buzunarul baronului. După o oră, casa era ocupată de oamenii mei ! Lupin scoase un suspin de uşurare : — Ah ! Ce veste bună ! Si eu care mă temeam de intervenţia complicelui. Mă temeam -că nu l "am putut descoperi la vreme şi că va încerca să-1 răpească din nou pe Steinweg. Dar servitorii ? — Au plecat ! — E clar. Celălalt i-a prevenit prîn telefon. Steinweg trebuie să mai fie acolo. Domnul Weber deveni nerăbdător. — Dar bine, omule, acolo nu e nimeni ! Nu ţi-am spus că oamenii mei n~au părăsit casa ? — Domnule subşef al Siguranţei, îţi dau mandat de percheziţie. Vei merge în persoană la locuinţa din vila Dupont... Mîine îmi vei raporta rezultatul percheziţiei dumitale.


Domnul Weber dădu din nou din umeri şi, fără a reacţiona la impertinenţa lui Lupin, zise : — Am treburi mai urgente. — Domnule subsef al Siguranţei, te previn că nu exista nimic mai urgent. Dacă întîrzii, toate planurile mele se duc de rîpă. Bătrînul Steinweg nu va mai vorbi niciodată. — De ce ? — Pentru că va fi mort de foame dacă peste o zi sau cel mult două nu-i vei duce ceva de mîneare. III — Foarte grav... Foarte grav... murmură domnul For-morie după ;;n mmui de g>" <:r- l.,:u ni_fe; Aiie... Zlmbi : — Din nefericire, revelaţia dumitale suferă de un mare cusur. — Srios ? Care ? — Acela că afacerea aceasta, domnule Lupin, e născocită de la un capăt la altul... Ki, ce vrei ? Am început să-ţi cunosc trucurile şi cu cit mi se par mai ascunse, cu atît am mai puţină încredere. — Idiotul ! mormăi Lupîn. Domnul Formerie se ridică : — Să zicem c-am isprăvit cu asta. După cum vezi, a fost un interogatoriu de rulină : e ca .şi cum ai pune faţă în faţă doi duelişti. Acum, cînd spadele s-au încrucişat, nu ne mai lipseşte decît martorul, obligatoriu la orice duel : avocatul dumitale. — Zău ! E indispensabil ? — Indispensabil. — Să dăm de lucru unuia din maeştrii baroului inti-o dezbatere atît de... problematică ? — Trebuie. — In cazul acesta, îl aleg pe domnul Quimbel. — Decanul '!... în cazul ăsta n-am ce zice : vei fi bine apărat. Terminară aceasta primă şedinţă. Coborînd scara, flancat de cei doi fraţi Doudeville, Lupin articula în fraze mici, imperative : — Să fie supravegheată casa Genevievei... patru oameni de pază... De asemeni şi doamna Kesselbach... amîndouă sint în primejdie. Să fie percheziţionată casa Dupont. Aveţi 18 grijă să fiţi de faţă. Dacă-1 găsiţi pe Steinweg, faceţi tet ce se poate să nu vorbească. Daţi-i, la nevoie, un praf... -Cînd vei fi liber, şefule ? — Pentru moment, nu-i nici o grabă. N-am nimic de făcut. Mă odihnesc. Cînd ajunse jos, Lupin fu înconjurat de soldaţii din garda municipală, care se aflau în jurul trăsurii. — Hairtem acasă, copii. La ora cinci fix am o întîlnire cu mine. Pa: . .;,; pîna ia închisoare fu >• rabatut fără nici un incident. Reîntors In celula sa, Lupin scrise o lungă seri" • •arc. ••• iii'-triirţiuni amănunţite, :-v,i!or Drudcviîle ţi încă două scrisori. Una era adresata Genevievei : „Genevieve, ştii acurn cine sînt şi vei înţelege de re ti am ascuns numele aceluia care, în două rînduri, pe cînd erai mică, te-a ţinut In braţe. Am fost prietenul mamei dumitale, prieten depărtat. Ea nu ştia nimic despre dubla mea existenţă, dar ştia că poato conta pe sprijinul irieu. Iată de ce, înainte de a muri, mi-a scris cîteva rincluri prin care mă ruga să veghez asupra dumitale. Oricît de nedemn aş fi de stima dumitale, Genevieve, voi rămîne credincios acestei ultime dorinţe. Nu mă alunga din inima dumitale. Arsene Lupin" Cealaltă scrisoare era adresată doamnei Dolores Kesselbach : „Numai interesul 1-a adus pe prinţul Sernine lingă doamna Kesselbach. însă o imensă nevoie de a i se devota 1^-a reţinut lingă ea. Astăzi, cînd prinţul Sernine nu mai e decit Arsene Lupin, el îi cere doamnei Kesselbach să mri răpească dreptul de a o ocroti, de departe, aşa cum ocroteşti pe cineva, pe care nu-1 vei mai vedea niciodată". Pe masă se aflau mai multe plicuri. Lupin luă unui, apoi două, dar cînd voi să-1 ia şi pe al treilea, zări o coală de hîrtie albă, a cărei prezenţă îl miră şi pe care se vedeau cuvintele decupate dintr-un ziar. Le descifra : „Lupta cu Altenheim nu ţi-a reuşit. Renunţă la afacere. Dacă eşti gata s-o faci, nici eu nu mă voi opune evadării tale. L.M."

O dată mai mult, Lupin avu acel sentiment de dezgust şi de groază, pe care i-l inspira fiinţa asta necunoscută şi fabuloasă — senzaţia de scîrbă pe care o ai cînd atingi un animal veninos, o reptilă. „Iarăşi el ,îşi zise Lupin. Pînă şi aici !" Tocmai aceasta ii inspăiminta . viziunea subită a aceste; puteri inamice, tot atît de mare ca şi a lui, dar care dispunea d r mijloace formidabile, pe care încă nu pute-* să le evalueze. Primul pe care--l bănui, fu gardianul său. Dar omul acesta, cu faţa aspră, cu expresia severă, putuse oare să fie corupt ? —• In definitiv, cu atît mai bine ! exclamă el. Plna acum nu am avut de-a face decît cu ageamii... Ca sa pot lupta cu mine însumi a trebuit să ajung şef al Siguranţei... Si iată că, deodată, sint înfruntat cum se cuvine !... Iată, un om care mă bagă în buzunar, s-ar zice că în joacă... Daca reuşesc de aici, din fundul închisorii, să mă feresc de loviturile lui şi să-1 distrug, să-1 văd pe bătrînul Steinweg ţi să-i smulg mărturisirea, să pun pe picioare afacerea Kesselbach şi s-o duc pînă la capăt, s-o apăr pe doamna Kesselbach şi să obţin fericirea şi averea pentru Genevieve... atunci Lupin va fi Lupin... şi pentru asta, să începem prin a trage un pui de somn. Se lungi pe pat, murmurînd :


— Steinweg, ai grijă să nu mori pînă mîine seară, şi-ţi jur ca... Dormi tot restul zilei, toată noaptea şi toată dimineaţa următoare. Pe la ora 11, i se anunţă că domnul Quimbel îl aşteaptă în sala avocaţilor, la care Lupin răspunse : — Du-te şi spune-i domnului Quimbel că dacă are nevoie de informaţii cu privire la faptele mele, n-are decît să consulte ziarele din ultimii zece ani. Trecutul meu e de domeniul istoriei'. La amiază fu condus la Palatul Justiţiei, cu acelaşi ceremonial şi cu aceleaşi precauţiuni ca şi-n ajun. Lupin îl revăzu pe cel mai mare din fraţii Doudeville şi'i înmînă cele trei scrisori pe care le pregătise, după care fu introdus la domnul Formerie.

20 Domnul Quîmbel era şi el acolo, purtind sub braţ • servietă burduşită cu documente. Lupin se scuză numaidecît : — Primeşte te rog scuzele mele, scumpe maestre. Nu te-am putut primi. Regret că-ţi vei da osteneala în mod cu totul inutil, pentru că... — Da, da, ştim, îl întrerupse domnul Formerie. Pentru că vei fi plecat de aici. Bine, ne-am înţeles. Pînă una alta, ">â ne vedem d" treabă Ar=*=np Ţ iipin în pofida tuturor cercetărilor noastre, n-avem nici o informaţie sigura ru .«rivire la adevăratul dumitale nnmn — Vai, ce ciudat ! Nici eu. — N-am putea nici măcar afirma ră dumneata eşti acelaşi Arsene Lupin, deţinut la închisoarea Sânte în anul 19... şi care a evadat atunci prima oară. — „Prima oară" e foarte bine zis. — Intr-adevăr, întimplarea face, continuă domnul Formerie, ca fişa lui Arsene Lupin, găsită la serviciul antro* pometric, nu corespunde cu semnalmentele dumitale actuale. — Din ce in ce mai bizar. — Precizările diferă, măsurătorile sînt diferite, amprentele nu sînt aceleaşi... Nici cele două fotografii nu seamănă una cu alta. Te rog să ai amabilitatea să ne indici indentitatea dumitale exactă. , — V-aş fi recunoscător dacă aţi face-o dumneavoastră. Eu unul am trăit sub atîtea nume diferite, încît 1-am uitat cu desăvirşire pe cel adevărat. Nu mă mai recunosc în el. — Cu alte cuvinte : refuzi să răspunzi ? — Da. — Şi de ce ? — De aia. — E o idee preconcepută ? — Da. V-am spus doar : ancheta dumneavoastră nu a^e nici o importanţă pentru mine. Ieri vam dat însărcinarea să faceţi o altă anchetă, una care mă interesează. Aştept rezultatul ei. — Şi eu, exclamă domnul Formerie, ţi-am spus ieri că nu cred nici o vorbă din povestea dumitale cu Steinweg şi că nu mă voi ocupa de ea. — Atunci de ce ieri v—aţi dus, după întrevederea noastră. la vila Dupont şi, dimpreună cu domnul Weber, aţi făcut o percheziţie amănunţita în locuinţa de la numărul 29 ?

21 ••— De unde ştii?... făcu judecătorul de instrucţie, destul de surprins. — Din ziare... •— A ! Dumneata citeşti ziarele ? — Păi trebuie să fiu la curent cu tot ce se întlmplă. — E adevărat că, pentru a nu avea ce să-mi reproşez, am fost pe-acolo, dar numai în treacăt şi fără să dau nici cea mal mică importanţă afacerii. — Domnule judecător, vă îndepliniţi misiunea pe care v am încredinţat-o cu un asemenea devotament, încît şl domnul Weber subşeful Siguranţei, se află acolo şi , f rcheziUonează casa. Domnul Formerie încremeni. Bolborosi : - Ce mai c şi nâ'-rnrirra ,Tta " Domnul Wrber şi cu mine avem treburi mai importante de rezolvat. Chiar atunci, un aprod intră şi'i spuse cîteva cuvinte la ureche domnului Formerie. — Să intre !.,. exclamă Formerie. Să intre !.., Şi năpustindu-se spre uşă : — Ei bine, domnule Weber ? Ce noutăţi ai ? 1,-ai găsit pe omul ăla ? Nici mărar nu mai încerca să se prefacă, atit era de grăbit să afle răspunsul. Subşefu! Siguranţei răspunse : — Nimic. — A ! Eşti sigur ? — Pot afirma cu certitudine că în casa aceea nu se află nimeni, nici viu, nici mort. — Cu toate astea... •— Este aşa cum vă spun, domnule judecător de instrucţie. Amîndoi păreau decepţionaţi, de parcă Lupin ar fi reuşit să-i convingă cu argumentele lui. — Ce zici, Lupin ?... zise domnul Formerie cu regret în glas. Şi adăugă : putem presupune că, în cel mai bun caz, după ce a fost închis acolo, bătrînul Steinweg a fost mutat în alt loc. ' Lupin declară :


— Alaltăieri dimineaţă era încă acolo. — Iar la orele rinei seara, oamenii mei au ocupat imobilul, sublinie domnul Weber. 22

— Nu ne rămine decît să admitem, conchise domnul Formerie, că a fost răpit după amiază. — Nu, zise Lupin. — Crezi ? întrebarea care-i scăpase judecătorului de instrucţie era, indirect, un omagiu naiv adus clarviziunii lui Lupin ; era un alt fel de a se supune, cu anticipaţie, la tot ce adversarul urma să decreteze. — Nu numai cred, afimă Lupin pe un ton categoric. Practic, e imposibil ca Steinweg să fi fost pus în libertate de atunci încoace. Steinweg este încă acolo, la numărul 29 u in vila Dupont. Domnul Weber ridică braţele spre cer : -- D;ir bine, aMa e«te o adevărată nebunie' Pa: eu Je acolo vin. Am făcut percheziţie în fiecare cameră ! Nu poţi să ascunzi un om ca pe-o monedă de cinci franci ! — Atunci ce-i de făcut ? gemu domnul Formerie. — Ce-i de făcut, ziceţi ? ripostă Lupin. Nimic mai simplu. Urcaţimă într-o trăsură. Luaţi-vă toate măsurile de siguranţă, dar duceţi-mă la numărul 29 din vila Dupont ! E treabă de-un ceas. Acum e ora unu. Vă asigur că, pînă-n ora trei, îl voi găsi pe Steinweg. Propunerea lui Lupin era precisă, imperioasă, categorică. Cei doi magistraţi se supuserâ, covîrşiţi de această voinţă formidabilă. Domnul Formerie îl privi pe domnul Weber. In definitiv, de ce nu ? Ce motiv aveau să se opună acestei încercări ? — Dumneata ce zici, domnule Weber ? —De ! Ştiu şi eu ? — Aşa e ; dar în joc e viaţa unui om. — Evident..., îşi dădu cu părerea subşeful, care căzuse pe gînduri. Uşa se deschise. Un aprod adusese o scrisoare, pe care domnul Formerie u scoase din plic şi-o citi : „Băgaţi de seamă. Dacă Lupin reuşeşte să intre în apartamentul din vila Dupont, va ieşi de acolo liber. Evadarea lui e pregătită." L.M. Domnul Formerie păli. Pericolul din care scăpase îl îngrozea. O dată mai mult, Lupin îşi bătuse joc de el. Steinweg nu exista. Judecătorul de instrucţie începu să mormăie printre dinţi. Dacă nu ar fi sosit, ca prin minune,,scrisoarea anonimă, ar fi fost pierdut, dezonorat. 23

— Destul pentru astăzi ! zise el. Vom relua interogatoriul mîine. Gardian ! Deţinutul să fie dus înapoi la închisoarea Sânte. Lupin nu scoase o vorbă, îşi spuse că lovitura venea de la celălalt. Că avea o singură şansă din douăzeci şi unu ca să-1 mai poată salva pe Steinweg. Dar, cîtă vreme mai exista o şansă, el, Lupin, nu avea nici un motiv să dispere. Ca atare, spuse simplu : — Domnule judecător de instrucţie, ne întîlnim mîine dimineaţă la orele zece la numărul 29 din vila Dupont. — Dumneata trebuie să fii nebun ! Nu înţelegi că nu vrau să mă duc acolo '! — Eu, în schimb, vreau şi% asta îmi ajunge. Te rog să fii exact. IV De îndată ce reintra in celula sa, Lupin se euică, ia fel ca şi în celelalte rînduri, şi îşi zise căscînd : „în fond, chiar să vreau şi nu aş găsi o metodă mai bună pentru mersul afacerilor mele decît existenţa pe care-o duc acum. Nu fac decît să dau un impuls, să pun în mişcare maşina şi apoi aştept pînă a doua zi. Evenimentele se produc de la sine. Nici nu se poate găsi o odihnă mai bună pentru un om surmenat !" Şi întorcîndu-se cu faţa la perete : „Steinweg, dacă ţii la viaţă, ai puţină răbdare, nu muri... Iţi cer numai un pic ele răbdare ! Fă ca mine : dormi !" Şi, deşteptîndu-se numai la ora mesei, adormi din nou. De abia zgomotul zăvoarelor şi broastelor îl deşteptă din somn, a doua zi dimineaţă. — Drepţi ! îi srigă gardianul. Irnbracă-te... Dă-i zor ! Domnul Weber şi oamenii săi ii primiră în culoar şi-1 duseră pînă la trăsură. — Birjar ! Vila Dupont 29 ! zise Lupin urcîndu-se în trăsura. Şi rnînă repede ! — A ! Ştii, prin urmare, că mergem acolo ? zise sub-şeful. — Bineînţeles, Nu i-am dat ieri întîlnire domnului Formerie la vila Dupont ? La orele 10 fix ? Cînd Lupin spune ceva, e un lucru bun zis. Dovada este că mergem acolo.

24 Ajunseră în strada Pergolese. Lupin se bucură grozav cînd văzu cîte măsuri de precauţie se luaseră pe tot parcursul. Detaşamente de vardisti ocupau strada, iar vila Dupont era pur şi simplu interzisă circulaţiei. — Stare de asediu, rînji Lupin. Weber, aş vrea să te rog să le dai cîte un pol fiecăruia. Bieţii de ei au fost deranjaţi pe degeaba. Nu înţeleg de ce nu mi-ai pus cătuşele la mîini. — Am aşteptat să mă rogi dumneata s-o fac, zise domnul Weber. — Nu te jena, iubitule ! In duelul nostru trebuie să fim de forţe egale, ori dumneata nu ai decît trei sule de oameni aici. Cu cătuşele la mîini, Lupin coborî din trăsură în faţa vilei. Fu dus imediat într-o cameră unde se afla domnul Formerif Agenţii ieşiră. Rămase numai domnul Weber.


— Iertaţi-mă, domnule judecător de instrucţie, zise Lupin, dacă am întîrziat un minut sau două. Vă asigur că data viitoare voi face lut posibilul,.. Domnul Formerie era palid ca moartea. Era scuturat, din cap pînă-n picioare, de un tremur nervos. Ingăimă : — Domnule, — doamna Formerie... Trebui să se întrerupă. Din cauza nodului care i se pusese în gît, de abia răsufla. — A ! ce mai face minunata doamnă Formerie ? întrebă Lupin cu interes. La balul de la primărie, de astă iarnă, am avut plăcerea să dansez cu ea şi amintirea aceea... — Domnule, reîncepu judecătorul de instrucţie, domnule, doamna Formerie a fost rugată de mama ei, aseară, să treacă de urgenţă pe la dînsa. A plecat imediat. Din nefericire eu studiam dosarul durui tale şi nu am însoţit-o. —• Studiaţi dosarul meu ? Dar ştiu că aţi făcut-o de oaie ! observă Lupin. — La miezul nopţii, urmă judecătorul .neliniştit că doamna Formerie nu se întoarce, am dat fuga la mama ei. Doamna Formerie nu era acolo. Telefonul pe care-1 primise nu era de la ea. La mijloc este o cursă infernală. Nici pînă acum doamna Formerie nu a ajuns acasă. — A ! exclamă Lupin indignat. Şi după ce reflectă cîteva momente : Dacă-mi aduc bine aminte, doamna Formerie e o femeie foarte frumoasă, nu-i aşa ? -- Destul pentru astăzi ! zise el. Vom relua interogatoriul mîine. Gardian ! Deţinutul să fie dus înapoi la închisoarea Sânte. Lupin nu scoase o vorbă, îşi spuse că lovitura venea de la celălalt. Că avea o singură şansă din douăzeci şi unu ca să-1 mai poată salva pe Steinweg. Dar, cîtă vreme mai exista o şansă, el, Lupin, nu avea nici un motiv să dispere. Ca atare, spuse simplu : — Domnule judecător de instrucţie, ne întîlnim mîine dimineaţă la orele zece la numărul 29 din vila Dupont. — Dumneata trebuie să fii nebun ! Nu înţelegi că nu vrau să mă duc acolo ? — Eu, în schimb, vreau şi asta îmi ajunge. Te rog să fii exact. IV De îndată oe reintră în celula sa. Lupin se culcă, la fel ca şi în celelalte rînduri, şi îşi zise căscînd : „în fond, chiar să vreau şi nu aş găsi o metodă mai bună pentru mersul afacerilor mele decît existenţa pe care-o duc acum. Nu fac decît să dau un impuls, să pun în mişcare maşina şi apoi aştept pînă a doua zi. Evenimentele se produc de la sine. Nici nu se poate găsi o odihnă mai bună pentru un om surmenat !" Şi întorcîndu-se cu faţa la perete : „Steinweg, dacă ţii la viaţă, ai puţină răbdare, nu muri... Iţi cer numai un pic de răbdare ! Fă ca mine : dormi !•' Şi, deşteptîndu-se numai la ora mesei, adormi din nou. De abia zgomotul zăvoarelor şi broaştelor îl deşteptă din somn, a doua zi dimineaţă. — Drepţi ! îi srigă gardianul. Imbracă-te... Dă-i zor ! Domnul Weber şi oamenii săi îl primiră în culoar şi-1 duseră pînă la trăsură. — Birjar ! Vila Dupont 29 ! zise Lupin ureîndu-se în trăsura. Şi mînă repede ! — A ! Ştii, prin urmare, că mergem acolo ? zise sub-şeful. — Bineînţeles. Nu i-am dat ieri întîlnire domnului Formerie la vila Dupont'! La orele 10 fix ? Cînd Lupin spune ceva, e un lucru bun zis. Dovada este că mergem acolo.

24 Ajunseră în strada Pergolcse. Lupin se bucură grozav cînd văzu cîte măsuri de precauţie se luaseră pe tot parcursul. Detaşamente de vardisti ocupau strada, iar vila Dupont era pur şi simplu interzisă circulaţiei. — Stare de asediu, rînji Lupin. Weber, aş vrea să te rog să le dai cîte un pol fiecăruia. Bieţii de ei au fost deranjaţi pe degeaba. Nu înţeleg de ce nu mi-ai pus cătuşele la mîini. — Am aşteptat să mă rogi dumneata s-o fac, zise domnul Weber. — Nu te jena, iubitule ! In duelul nostru trebuie să fim de forţe egale, ori dumneata nu ai decit trei sute de oameni aici. Cu cătuşele la mîini, Lupin coborî din trăsură în faţa vilei. Fu dus imediat într-o cameră unde se afla domnul Formerie. Agenţii ieşiră. Rămase numai domnul Weber. — Iertaţi-mă domnule judecător de instrurţl<\ zise Lupin, dacă am întîrziat un minut sau două. Vă asigur că data viitoare voi fn°e tot posibilul Domnul Formerie era palid ca moartea. Era scuturat, din cap pînă-n picioare, de un tremur nervos. Ingăimă : — Domnule, — doamna Formerie... Trebui să se întrerupă. Din cauza nodului care i se pusese în gît, de abia răsufla. — A ! ce mai face minunata doamnă Formerie ? întrebă Lupin cu interes. La balul de la primărie, de astă iarnă, am avut plăcerea să dansez cu ea şi amintirea aceea... — Domnule, reîncepu judecătorul de instrucţie, domnule, doamna Formerie a fost rugată de mama ei, aseară, să treacă de urgenţă pe Ia dînsa. A plecat imediat. Din nefericire eu studiam dosarul dumitale şi nu am însoţit-o. — Studiaţi dosarul meu ? Dar ştiu că aţi făcut-o de oaie ! observă Lupin. — La miezul nopţii, urmă judecătorul .neliniştit că doamna Formerie nu se întoarce, am dat fuga la


mama ei. Doamna Formerie nu era acolo. Telefonul pe care-1 primise nu era de la ea. La mijloc este o cursă infernală. Nici pînă acum doamna Formerie nu a ajuns acasă. — A ! exclamă Lupin indignat. Şi după ce reflectă cîteva momente : Dacă-mi aduc bine aminte, doamna Formerie e o femeie foarte frumoasă, nu-i aşa ?

l Judecătorul păru că nu înţelege. Se apropie de Lupin şi, speriat, cu o atitudine oarecum teatrală, îi zise : — Domnule, azi dimineaţă am fost prevenit, printr-o scrisoare, că soţia îmi va fi redată imediat după descoperirea domnului Steinweg. Iată scrisoarea. E semnată Lupin. Dumneata ai scris-o ? Lupin examina scrisoarea şi răspunse grav : — K scrisă de mine. — Cu alte cuvinte, vrei să mă constrîngi în felul ăsta să-ţi acord dreptul să conduci cercetările cu privire la Steinweg ? — Da. — Şi dacă o fac, soţia mea va fi eliberata imediat ? — Evident. — Chiar în cazul în care nu ajungi la nin ':n rezultat ' — Asta nu se poate întîmpla. — Si dacă mă opun ? exclamă domnul Formerie tntr-ur acces neprevăzut de revoltă ? Lupin murmură : — Un refuz al dumneavoastră ar putea avea consecinţe grave. Doamna Formerie este o femeie frumoasă... — Ei bine, fie ! Caută !... Dumneata eşti stăpînul ! zise domnul Formerie, scrîsnind din dinţi. Şi judecătorul de instrucţie îşi încrucişa braţele, ca vin om care ştie să se resemneze, cînd e nevoie, în faţa unor forţe care-1 depăşesc. Domnul Weber nu scoase o vorbă, dar îşi muşca furios mustaţa. Oricine 1-ar fi văzut şrar fi putut da seama ce furie clocoteşte în el. Trebuise, încă o dată, să cedeze capriciilor inamicului său, victorios chiar şi atunci cînd era învins. , — Să urcăm, zise Lupîn. Merseră la etaj. — Deschideţi uşa camerei. Deschiseră uşa camerei. — Scoteţi-mi cătuşele de la miini. Judecătorul de instrucţie si subşeful Siguranţei ezitară. Se consultară din ochi. — Scoteţi-mi cătuşele, repetă Lupin. — Dacă se întîmpla ceva, răspund ni, asigură Weber. ŞI făcînd un semn celor opt oameni care îl însoţeau : — Ţineţi armele îţi mani. La prima comandă tragpţi i Agenţii tşl scoaseră revolverele. - — jos armele ! porunci Lupin. Puneţi mîinile în buzunare ! Văzînd că agenţii şovăie, spuse cu voce tare : — Jur pe onoarea mea că mă aflu aici ca să salvez viaţa unui om, care e pe moarte şi că nu voi încerca să evadez. — Onoarea lui Lupin, murmură unul dm agenţi. O lovitură seacă cu piciorul In coapsă îl făcu să scoată un urlet de durere. Agenţii se năpustiră asupra lui Lupin, cuprinşi de furie. — Staţi ! strigă domnul Weber, oprindu-i. Du-te, Lupin... Iţi acord o oră... Dacă într-o oră... NT:: arcept nici o condiţie, obiectă Lupin, pe un ton categoric. — Ei bine atunci fă ce-ţi place, tîlharnle ' mirii subşeful exasperat. ( Şi se retrase, luîndu-şi oamenii cu el. — Aşa da, zise Lupin. Aşa se poate lucra în linişte. Se instala într-un fotoliu confortabil, ceru o ţigară, o aprinse şi începu să fumeze lansînd spre tavan rotocoale de fum, în vreme ce ceilalţi îl urmăreau fără să-ţi ascundă curiozitatea. După cîteva momente zise i — Weber, pune-i să dea patul la o parte. Agenţii se executară. •— Scoateţi toate perdelele alcovului ! Scoaseră toate perdelele alcovului. Se lăsă o tăcere îndelungată. Ai fi zis că avea loc una din acele şedinţe de hipnotism, la care asişti cu o ironie amestecată cu teamă, cu spaima nelămurită că s-ar putea produce lucruri miraculoase. Se putea întîmpla orice : evocat de magia irezistibilă a scamatorului, din văzduh putea să apară un muribund. — E în regulă, zise Lupin. — Cum ? Gata ? exclamă domnul Formerie. — Dar ce crezi dumneata, domnule judecător de instrucţie, crezi că eu nu mă gîndesc la nimic în timp ce stau în celulă ? Crezi că am cerut să fiu adus aici fără a avea vreo idee în ce priveşte ancheta ? — Ce vrei sa spui ? zise domnul Weber. — 'Primite pe unul din oamenii tai la tabloul de siguranţă. Acolo trebuie să fie conectate soneriile, undeva în apropiere de bucătărie.


Unul dintre agenţi se îndepărtă. — Acum apasă pe butonul soneriei, care se află în alcov, deasupra patului... Bine... Apasă da drumul... Destul... Acum cheamă-1 pe individul pe care 1-ai trimis la tablou. După un minut, agentul se întoarse.

tare... Nu-i

— Ei, amice . ai auzii soneria V — Nu.

— A căzut vreunul din numerele tabloului ? — Nu. —• Perfect. Asta înseamnă că nu m-am înşelat, zise Lupin. Fii, te rog, drăguţ, Weber şi deşurubează soneria asta, care e falsă, după cum vezi... Aşa !... învîrteşte mai întîi clopotul de porţelan care înconjoară butonul... Perfect... Şi acum ce vezi ? — Un soi de pîlnie, răspunse domnul Weber. Ai zice că e extremitatea unui tub. — Apleacă-te... Lipe.şte-ţi gura de tub, ca şi cum ai vorbi în pllnia unui telefon. — S-a făcut. — Şi acum strigă... Strigă : „Steinweg ţ... Hei, Stein-weg !,.. Nu e nevoie să zbieri... vorbeşte omeneşte... Ei ? — Nu răspunde nimeni. — Eşti sigur ? Ascultă bine... Nu răspunde nimeni ? — Nu. — Cu atît mai rău. Asta înseamnă că e mort... sau nu-i în stare să răspundă. Domnul Formerie exclamă : — In cazul ăsta, totu-i pierdut. — Nu e pierdut nimic, zise Lupin, însă căutările noastre vor dura ceva mai mult. Tubul ăsta are două extremităţi, ra toate tuburile ; totul e să ajungem pînă la celălalt capăt. — Dar asta înseamnă să dărîmăm toată casa. — Da' de unde !... Da' de unde... O să vedeţi numai-decît... Se puse el însuşi pe treabă, înconjurat de toţi agenţii care, de altfel, nu-1 mai supravegheau, preocupaţi de ce face.

28 Lupih trecu în camera de alături şi, aşa cum pfevâztise din capul locului, zări imediat o ţeava de plumb, care ieşea dintrun colţ şi urca spre tavan ca o conductă de apă. — Ala! zise Lupin. Va să zică merge în sus !... Nu e rău. De obicei ascunzătorile se fac într-o pivniţă. Firul era descoperit ; acum nu mai avea decît să se lase condus ele el. Ajunseră astfel In etajul al doilen, apoi Ia a, treilea, apoi ia mansarua. Văzură că plafonul era găurit şi că tubul trece într-un pod foarte scund, care, la rîndul lui, era găurit sus. Ori, deasupra nu mai era decît acoperişul. Puseră o scară printr-un ochi. Acoperişul era din tablă. — Pista pe care ai pornit-o este greşită, spuse domnul Formerie. Lupin dădu din umeri : — Da' de unde ! — Nu vezi că tubul se termină sub tablele acoperişului ? — Asta ne dovedeşte că între partea de sus a podului şi plăcile de tablă este un spaţiu în care vom găsi... ceea ce căutăm. — Imposibil ! — Vom vedea. Ridicaţi plăcile de tablă !... Nu, nu acolo... Tubul se termină aici. Trei agenţi executară ordinul. Unul dintre ei scoase un strigăt : — E aici ! Se aplecară. Lupin avusese dreptate. Sub tablele pe care le susţinea un parmalic de stinghii de lemn pe jumătate putrezite se afla un spaţiu gol, pe o înălţime de cel mult un metru, în locul cel mai ridicat. Primul agent care coborî făcu să crape suportul de lemn şi căzu în pod. Merseră cu grijă pe acoperiş, ridicînd mai departe plăcile de tablă. Ceva mai departe se afla un coş. Lupin mergea înainte, supraveghindu-i pe ceilalţi. La un moment dat, se opri şi zise : — Iată-1. Acolo zăcea un om, mai bine zis un cadavru. La lumina puternică a zilei îi văzură faţa lividă, schimonosită de siguranţă, mi se vor lua interogatoriile chiar în celula mea — ceea ce, nu pot să nu ţi'o spun, îmi cam încurcă socotelile. — E cineva care vrea să vă vadă, zise omul laconic. „Aha", îşi zise Lupin. Şi, ducîndu-se la vorbitor : „Drace! Dacă e vorba de cine cred eu, înseamnă că sînt un tip de temut ! Să reuşesc sa pun pe picioare o act-mpnea afacere, în numai patru zile, din fundul celulei mele, asta e o adevărată lovitura de maestru !" Vizitatorii nn pot pătrunde în închisoare decît cu o învoire In reguia, semnată de direc'.frul primei divizii a Prefecturii poliţiei. Sînt introduşi în celulele strimte, care ţin loc de vorbitor, împărţite la mijloc prin două grilaje, celulele sînt separate de un interval de cincizeci de centimetri de spaţiul în care stau vizitatorii. Deţinutul intră prin una dintre uşi, vizitatorul prin cealaltă. Nu se pot atinge, nu pot vorbi în şoaptă, nu pot să facă nici un schimb de obiecte. Pe altfel, în anumite cazuri, la întrevedere asistă şi cîte un gardian, în cazul de faţă, însuşi gardianul


şef avu această onoare. — Cine naiba o fi căpătat autorizaţia ele a mă vizita ! exclamă Lupin intrind. Doar nu e ziua mea de primire. în timp ce gardianul închidea visa, Lupin se apropie de grilaj şi încercă să-1 recunoască pe cel de dincolo, ale cărui trăsături de-abia se distingeau în semi-întuneric. — A ! exclamă Lupin cu bucurie, dumneata eşti, domnule Stripani ? Ce surpriză plăcută ! — Da, eu sînt, scumpul meu prinţ. — Te rog, fără titluri, scumpe domn ! Aici am renunţat la toate onorurile şi vanităţile omeneşti. Spune-mi Lupin... se potriveşte mai bine cu locul în care ne aflăm. — Cu dragă inimă — însă cu 1-am cunoscut pe prinţul Scrnine. El m-a scăpat de mizerie, mi-a redat fericirea si averea. Veţi fi de acord cu mine că veţi rămîne, întotdeauna prinţul Sernine. — La obiect, domnule Strîpani, la obiect ! Minutele gardianului şef sînt preţioase şi n-avem dreptul să abuzăm de ele. Pe scurt : ce te aduce la mine ? — Ce mă aduce la dumneavoastră ? O, Doamne, e foarte simplu. Aţi început o operă. Mi s-a părut că aş fi fost nedemn de dumneavoastră dacă m-aş fi adresat altcuiva

pre a o termina... Numai dumneavoastră aţi avut în mînă oate elementele care v-au permis, la vremea respectivă, să econstituiţi adevărul şi să obţineţi salvarea mea. Prin irmare, numai dumneavoastră sînteţi în stare să îndepărtaţi >rimejdia care mă ameninţă iarăşi. Domnul prefect al icliţiei irra înţeles, cînd i-am expus situaţia... — Chiar mă întrebam cum de ai obţinut autorizaţia... — Scumpe prinţ. Era cu neputinţă să fiu refuzat, în tfacerea despre care vorbim sînt atîtea interese în joc ! Nu •uinai ele mele : ele privesc personaje sus puse, pe care ; cunoaşteţi. Intervenţia dumneavoastră este strict np^esară... Lupi n i răsese cu coada ochiului la gardian. Cu bustul uclinai, a\ia ba surprindă semnificaţia ascunsă a r-nvlnteor, gardianul sorbea vorbele cu o atenţie vie. — Aşa încît... — Aşa încît, scumpul meu prinţ, vă implor să vă imintiţi cel mai mic amănunt cu privire la documentul icela tipărit, redactat în patru limbi... începutul, cel puţin, •ra în legătură cu... Un pumn în falcă, ceva mai jos de ureche şi gardianul ef se clătină două sau trei secunde după care, fără un ;eamăt, căzu trăznit în braţele lui Lupin. — Bine lovit, Lupin ! exclamă vizitatorul... Lovitura de naestru ! — Ia spune, Steinweg, ai cloroform la dumneata ? — Eşti sigur că a leşinat ? — Ba bine ca nu î Trei sau patru minute nu mai ştie le el. Dar nu-i destul. Germanul scoase din buzunar un tub de aramă, îl alungi ia pe un telescop. La capătul tubului se afla fixat un lacon minuscul. Lupin luă sticluţa, turnă cîteva picături 'e batistă si aplică batista pe nasul gardianului. — Perfect !... Acum individul nu ne va deranja... Asta na va costa opt sau cincisprezece zile de carceră...'Dar ce •ă-i faci ? Astea sînt avantajele meseriei. — Şi eu ? — Dumneata ? Ce-ar putea să ţi se întâmple ? — Ei bravo ! Pumnul pe care 1-ai dat... — Dumneata n-ai nici o treabă... — Dar autorizaţia pe care am primit-o ca sa te văd ? S un fals, nu-ţi dai seama ? - Afacerea Kesselbach

33 — Asta — Curo .— îţi $P\,lm orice, numai asta nu. _

. >a" t»-:-~.

— Nici Tn ea nu eşti amestec — Dar profit de pe urma eî. — Să avem pardon ţ Alaltăieri ai depus o cerere l r«gulă pe numele d° Str!r?3"i Azî dimineaţă =>' -^imit v răspuns oficial. Restul nu te interesează. Numai amicii im cai-e au redactat răspunse1, sînt responsabili ^ rrind< dacă poţi!... o

— Şi dacă ne-ntrerupe cinema i — Cine să ne-ntrerupă ? __ Oamenii de aici mi s-an părut cam bănuitori, rm _ , ._,_,= ^ ^> i-'"--i- +•*-_" «Ies eîndT-am tătat autorizaţia de a-1 vedea pe Lupi, ^"^f^- ^ ««"»• Directorul m-a poftit la el şi rrra descusut pe- o parte şi p nu p J ^ j£ j -1 «fP.un. alta. Sînt sigur că a telefonat şi la poliţie, < "ica de el .' nn ţi_0 pot spune. asta ? De vreme ce i cuno'. să-mi spui u. fcştj Hneb,un ţ De ce mai tîrziu ?


Dovezi. Mai tîrziu, cînd vei fi liber, îl vom la ce bun ? La urma urmelor nici — Da. — Şi eu sînt sigur. — ^~. — Şi atunci ? . — Bine^ 2ise Lupin. jn definitiv, nu ăsta esio lucrul Am prevăzut toate astea. Nu-ţi fă inima rea, m.< cel mai ur^ent jn rest> e.ţti hotărît ;ă stăm de vorbă. Bănuiesc că dacă ai venit aici, şi — Desp^ orice. u me să ____ __ Si despre ce este vorba. — Da. Amicii dumitale mi-au explicat... — Şî eşti de acord ? — Omul care mi-a salvat viaţa poată dispune de m'n f'upă bunul plac. Oricîte servicii i-aş face, tot i-aş rărnîr dator. — Mai înainte de a-mi spune care e secretul ta: «îndeşte-te la situaţia în care rnă aflu... sînt u n prizonV Neputincios. Steinweg începu să rîdă : Nu, te rog, să nu glumita- u destăinuisern secretul îzise Lupin. „ ----. ;st, eşti hotărît să vorbeşti ? orice. „ ___, atunci răspunde : care este numele adevărat al lui Piei>e £educ , — H^m-ăii-a IV, mare duce da • ZweibruckerrVeK.cn,:-, prinţ diutiv,.0 ramură a casei de Berncastel, con ie de FistirLgen, ^en\or de Wiesbaclen şi a.şa mai departe. ^ Lupin fu străbătut de un fior de bucurie, auinn ca protejatul sau nu este fecior de cîrnăţar. — Df^cei murmură el. Dar are ceva titluri!... cîte ştiu, marele ducat de Zweibriicken- v eiuenz După Prusia... _ Da — , , ÎCesselbach pentru că era bogat şi pentru că PUtea, m - zweibru mult ca oricine altcineva, să tragă foloase de pe urma Iu; francezi Oar dumneata, aşa cum eşti, gnzomer, neputincios, eşti c; , iepartarn o sută de ori mai puternic «3 el, cu toate milioanele Iu- ta folosul - Ol Ol Veldenz e o ramificaţie Marele ducat a fost oc Luneville şi a făcut p :. In 1314, el a fost rec lui Pierre Leidai i ".uit Fiul oosu inăuncu u er ,. .— său, Hern\a n avu o tinereţe vijelioasă, se ruina, aelapida uta c- finanţele tării '1e fu urît de supuşi, care sfîrşira pnn a în care ard o '' denz H oniră pe - O ştii la fel de bine ca mine! Nici o su.„ - - illla„vel_ . Ulit uc _t,^„-------- .. bilioane n-ar îi fost de ajuns ca sa descoperi gaura în care arde o R^ vechiul castel Veldenz şi-1 goniră pe Auream. Nu banii m-au adus «i« la dumneata, aşa cui* stăpînul \or din'tară Marele ducat a fost administrat şi Sşti, un prizonier neputincios. Ca să pot sta cie vorbă ct guvernat atunci re trei regenţi în numele lui Hermann II Dumneata un ceas era nevoie de altceva. Şi acest altcev* care — a,_ !_ {. , tul de ciudată — nu abdică, ci-şi păstra *-al dumitale. _ , titlul de „^dJce domnitor. Trăi în mizerie la Berlin, -~ In cazul ăsta, vorbeşte. S-o luam în ordine. Numeic făcu apOj canrjpanja în Franţa, alături de Bismark, al carUi Asasinului? prieten ^ra f Plovit de o schijă de obuz la asediul Parisu51' Aurind, îi încredinţa lui Bismarck pe fiul sau •~""v înnn III.

II tră in, |r ui .su35

nu poc —- Nici tn ea p u eşti amestecat. — Dar profit de pe urma ei. — Să avem pardon ! Alaltăieri ai depus o cerere regulă pe numele de Stripani. Azî dimineaţă ai primit răspuns oficial. Restul nu te interesează. Numai amicii mi numele iui, care au redactat răspunsul, sînt responsabili. Şi prinde dacă poţi !... — Şi dacă ne-ntrerupe cineva ? — Cine să ne-ntrerupă ? — Oamenii de aici mi s-au părut cam bănuitori, m. ales cîn'l le-am arătat autorizaţia de a-I vedea pe Lup' Directorul m-a poftit la el şi rrra descusut pe-o parte şi alta, Sînt sigur că a telefonat -,; la poliţie, — Şi eu sînt sigur. — Şi atunci ? — Am prevăzut toate astea. Nu-ţi fă inimă rea, mă: bine să stăm de vorbă. Bănuiesc că dacă ai venit aici, şti şi despre ce este vorba. — Da. Amicii dumitale mi-au explicat... — Şi eşti de acord ?


— Omul care mi-a salvat viaţa poate dispune de mit după bunul plac. Oricîte servicii i-aş face, tot i-aş rărnu dator. — Mai înainte de a-mi spune care e secretul tăi gîndeşte-te la situaţia în care mă aflu... sînt un prizonî; neputincios. Steinweg începu să rîdă : — Nu, te rog, să nu glumim, li destăinuisem secretul !•' Kesselbach pentru că era bogat şi pentru că putea, mn — Asta nn ţi-o pot spune. — Cum asta ? De vreirse ce-1 cuno-şti să-mi spui — îţi spun orice, numai asta nu. — Dar bine... — Mai tîrziu. — Eşti nebun ! De ce mai tîrziu ? — N-am dovezi. Mai tîrziu, cînd vei fi liber, !

^i l? c~>

JMT

^ T -- T>r~.i^ -,-ţ^f

l ti^P' să ţi-1 spun. Ti .r ţrifă de lucrul — Da.

— Bine, zise Lupin. In definitiv, nu ăsta esic mai urgent. In rest, eşti hotărît să vorbeşti ? — Despre orice. — Ei bine, atunci răspunde : care e;;te numele adevărat al lui Pierre Leduc ? — Hermann IV, mare duce da . Zweibrlicken-Veicîcnz, prinţ diîitr-o ramură a casei de Berncastel, conte de Fistingen, senior de Wiesbadeii şi aşa mai departe. Lupin fu străbătut de un fior de bucurie, aflînrt că protejatul său nu este fecior de cîrnăţar. — Drace! murmură el. Dar are ceva titluri!... Di: cîte ştiu, marele ducat de Zweibriicken-Veldenz e Prusia... Da, pe Mozela. Casa Veldenz e o ramificaţie a mult ca oricine altcineva, să tragă foloase de pe urma lui fweibrucken clin Palatinat. Marele ducat a fost ocupat Dar dumneata, aşa cum eşti, prizonier, neputincios, eşti d,- Râncezi, după pacea de la Lunevjlle şi a făcut parte Gnj o sută de ori mai puternic ca el, cu toate milioanele lui departamentul Mont-Tonnerre.In 1814, el a fost reconstituit __ n ' O ! folosul lui Hermann I, străbunicul lui Pierre Leduc. Fiul „ ' ..." ,,,,., • ... . L, - său, Hermann II, avu o tinereţe vijelioasă se ruină, delapida - O ştii la fel de faine ca mine î Nici o sma ae finanţele ţării sale fu rit <j s^puşi care sfîrşiră pr n a milioane n-ar fi lost de ajuns ca sa descoperi gaura m care arde lo ^ din '^^ -^ ^Idenz şH goniră pe .,,, , ,_ ,. rl titlul de mare duce domnitor. Trăi în mizerie la Berlin, iu~j!!i 9 ' vorbeşte' S"° luam în ordine- Numele făcu apoi campania în Franţa, alături de Bismark, al cărui Prieten era, fu lovit de o schijă de obuz la asediul Parisu-*ui şi, murind, ii încredinţa lui Bismarck pe fiul său Hermann... Kermann III. -*1'"' 35

asasinului ? 34,

— Care era, prin urmare, tatăl lui Leduc al nostru, zis Lupin. — Da. Hermann III se bucură de afecţiunea cancelari: lui care, în mai multe rînduri, se servî de el ca trini, secret pe lingă personalităţi din străinătate. La cădert protectorului său, părăsi Berlinul, făcu mai multe călător si, întorcîndirse, se stabili la Dresda. La moartea li Bismarck, Hermann III se număra între cei prezenţi. Mur, la rîndul lui, după alţi doi ani. Toate astea sînt f ap', publice, toată lumea le cunoaşte în Germania. Asta es; istoria celor trei Hermanni, mari duci de Zweibruckct! ./; in ,->i jiul al XI"-'.. -

— Dar ce s-a întîmplat ca Hermann IV ? Cel care r, 'azi. ; ici 7 — Vom vorbi îndată şi despre el. Să trecem acum lucruri mai puţin cunoscute. — Mai bme-zis cunoscute de tine, zise Lupin. — De mine si de alţi cîţiva. — Cum adică ? Secretul n-a fost păstrat ? — Ba da, ba da, secretul e bine păstrat de cei care-deţin. Fii fără teamă. Cei care ştiu secretul n-au nici i;: interes să-1 divulge, te asigur. — Atunci tu de unde"! ştii ? — De la un batrîn servitor, secretar intim al raareli. duce Hermann, ultimul care a păstrat arest titlu. Servitori; acela a murit în braţele mele la Cap. înainte de a mui mi-a spus că stăpînul său se însurase în secret şi că, de >; urma lui,


rămăsese un fiu. Apoi rm-a încredinţat taina. — E vorba de taina pe care, mai tîrziu, i~ai destăinuit' lui Kesselbarh ? — Da. — Vorbeşte. Chiar atunci se auzi un zgomot de cheie în broască.

i — Nicî un cuvînt în plus, murmură Lupin. Se lipi de zid, lîngâ uşă. Uşa se deschise. Lupin închise cu violenţă şi se repezi asupra gardianului car intrase. Omul scoase im strigăt. Lupin îl apucă de beregat 36

— Tacă-ţi gura, bătrîne ! Dacă scoţi curăţ ! îl culcă la pămînt. — Ai de gînd să fii cuminte ?... îţi dai. seama în ce situaţie te afli '>. Da ? Bine... Unda ţi-e batista ? Acum da-mi manile... Bine, acum m-am liniştit. Ascultă... Ai fost trimis aici pentru orice eventualitate, ca sa-i asişti pe gardiânul-şef în caz do nevoie ?... Măsura e excelentă, deşi puţin cam tîrzie. Dnpă cum vezi, gardianul şef e mort !... Dacă faci cea mai mică mişcare sau claca strigi te aşteaptă acelaşi lucru. Luă cheile din mina omului si introduse una din ele in broasca. — Acum nu vum re ai fi deranjaţi. Steinweg. — De ce ar veni ? — Dacă s~a auzit strigătul lui ? — Nu cred să-1 fi auzit cineva. Dar în tot cazul, amicii mei ţi-au dat şperaclul ? — Da. — Atunci închide uşa. Eşti gata ? Acum avem cel puţin zece minute la dispoziţie. Dragul meu, lucrurile care par, în aparenţă, cele mai dificile sîut, în realitate, cit se poate de simple. E de ajuns un pic de sînge rece ţi de ştiinţa ele a te adapta împrejurărilor. Haide, haide, lasă emoţia deoparte şi vorbeşte, îţi convine mai mult în germană ? Ar fi mai bine. Ar fi de prisos ca individul ăsta să asculte secretele de stat pe care le dezbatem. Doar ne simţim aici ca la noi acasă. Steinweg reluă : — In seara morţii lui Bismarck, Marele duce Hermann III şi credinciosul său servitor — amicul meu de la Cap — se suiră într-un tren care-i duse la Miinchcn... tocmai bine ca să poată lua rapidul de Viena. De Ia Viena, se duseră la Constantinopol, apoi la Cairo, apoi la Neapole, apoi la Tunis, apoi în Spania, apoi la Paris, apoi la Londra, la Petersburg, la Varşovia... Dar în nici unul clin aceste oraşe nu se opriră. Se urcau într-o trăsură, puneau să li se suie bagajele, treceau în galop pe străzi, se îndreptau spre o staţie vecină sau spre debarcader şi luau trenul sau pachebotul. T

<

....

.,,.,.

', ----

Iii

^->-

n.

J

. .

, •

'.

'

'

1

''"

"•

'

'

-

'•

37

— Mal pe scurt : urmăriţi, căutau să Ii se piardă urma, conchise Arsene Lupin. — îritr-o seară, părăsiră oraşul Treves, îmbrăcaţi cu bluze şi şepci de lucrători, cu un baston în mină şi cu o traistă în vîrful băţului. Făcură pe jos cel 35 de kilometri care-i despărţeau de Veldenz, unde se află vechiul castel Zweibriicken, mai bine zis — ruinele vechiului castel. — FŞ.ră descrieri, te rr>£

— Statură ascunşi, toată ziua, într-o pădure învecinată. în noaptea următoare se apropiară de vechile ziduri. Aici, iuermann porunci servitorului sau sâ-i aştepte, iar el escaladă zidul, în locul unde se afla o spărtură, numită Spărtura-Lupului. După o oră, se întoarse. Săptămîna următoare, după noi peregrinări, se întoarse acasă la el, la Dresda. Expediţia era terminată. — Şi care era scopul acelei expediţii ? — Marele duce n-a scăpat nici o vorbă despre ea către servitorul său. Acela, însă, reuşi să reconstituie, cel puţin In parte, adevărul, prin cîteva detalii şi prin ce-i spuseseră întîmplările prin care trecuse. — Mai repede, Steinweg ! Nu mai avem prea mult timp de pierdut şi ard de nerăbdare să aflu totul. — Cincisprezece zile după terminarea expediţiei, contele de Waldemar, ofiţer din garda împăratului şi unul dintre prietenii lui apropiaţi, se prezentă la marele duce însoţit ele şase oameni. Rămase acolo toată ziua, închis în biroul marelui duce. Se auzi, în mai multe rinduri, zgomot de altercaţii şi certuri violente. Servitorul ca'-e trecea prin grădină auzi, în momentul cînd se afla în dreptul ferestrei, rostindu-se următoarea frază : „Hîrtiile astea v-au fost remise. Majestatea Sa e convins de lucrul ăsta. Dacă nu voiţi să mi le înapoiaţi de bună voie..." Restul frazei şi conţinutul ameninţării, precum şi al scenei care urmă, se pot ghici uşor din cele ce urmară : casa luî Herniann fu percheziţionată din pod şi pînă-n pivniţă.


— Dar bine, percheziţia nu era legală. — Ar fi fost ilegală dacă marele duce s-ar fi opus, însă el a acceptat şi 1-a însoţit pe conte pe tot parcursul percheziţiei. — Dar ce anume căutau ? Memoriile cancelarului ? — Nu numai asta. Se ştia de existenţa unui pachet cu 38

hîrtii secrete. Cineva fusese indiscret. Ceea ce se ştia cu certitudnie era faptul că hîrtiile fuseseră încredinţate marelui duce Hermann. Lupin se rezemase cu amîndpuă coatele de grilaj Degetele sale se crispară pe zăbrelele de fier. El murmură cu glasul emoţionat: — Hîrtii secrete... şi foarte importante, fără îndoială... — De cea mai mare importanţă. Publicarea lor ar avea urmări imprevizibile, nu numai din punctul de vedere al ;;.,*.ucu interne, ci :,i dm ,., ..? -ui de vedere ^ relaţiilor externe. — O ! exclama Lup n , r d de pmoţ" Să fie cu putinţă ? Ai vreo dovadă ? — Ce dovadă ? Ce vrei mai mult declt mărturia soţiei marelui duce şi confidenţele pe care le-a făcut servitorul după moartea soţului ei. — într-adevăr... într-adevăr... îngăimă Lupiri... în cazul ăsta avem chiar mărturia marelui duce ! — Ceva mai mult ! strigă Steinweg. — Ce? — Un document! Un document scris de mîna. lui,, semnat de el şi care conţine... — Care conţine ? — Lista hârtiilor secrete care i-au fost încredinţate. — Tn cîteva cuvinte ?... — E imposibil în cîteva cuvinte. Documentul e lung, amestecat cu adnotări şi cu observaţii,- în unele cazuri, de . neînţeles. Să-ţi citez numai două titluri scrise pe două pachete de hîrtii secrete : „Scrisori originale ale Kron-prinzului către Bismarck". Datele ne arată că aceste scrisori au fost scrise în timpul celor trei ani d.e domnie ai lui Frederic III. Ca să-ţi faci o idee despre ce ar putea conţine scrisorile, adu-ţi aminte de boala lui Frederic III, de certurile lui cu fiul său... — Da... da... ştiu... dar celălalt titlu ? — „Fotografii ale scrisorilor lui Frederic III şi ale împărătesei Victoria către Regina Victoria a Angliei"... — Există aşa ceva ? există aşa ceva ?... zise Lupin cu glasul sugrumat. — Ascultă acum adnotările marelui duce : „Textul tratatului cu Anglia şi Franţa..." Şi următoarele cuvinte, al căror înţeles e mă! mult sau mai puţin obscur : ,,Alsacia-Lorena... Coloniile... Limitarea navală...". — Există toate astea ? bolborosi Lupin... Şi spui că adnotările sînt obscure ? Dimpotrivă, mi se par cum nu se poate mai luminoase '.... Să fie ca putinţă ?... La uşă se auziră zgomote. Cineva bătu. — Nu intră nimeni ! Sînt ocupat... Se auziră bătăi şi în cealaltă uşă, din partea în care se afla .Steinweg. — Puţintică răbdare, strigă Lupin. l!;;.te cinci minute sînt gata. Apoi îi ceru bătrînului pe un ton imperios : _. ţ.-ii ţv.^i;* •. î '•i">n'>"'m p.-i" n-->njrf. -!ură tine expediţii! mărfi ui ,-im.-L- şi a servuu:(uui s-:-i .a castelul Veldenz ni! rr-'i o--:-> :iH -rr-ri H"";' •>'- •' ;--<"'ndp at'Hr-

înrtu ; — Nu încape îndoiala. — Fie, dar marele duce ivu le-a putut lua de acolo, mai tîrziu ? — Nu, n~s mai părăsit, pînă îa moarte, Dresda. — Dar inamicii marelui duce 7 Av^au tot interesul să pună mîna pe hîrtii şi să le distrugă. Poate ca s-au rîus ei să caute hîrtiilc, acolo unde se găseau ele... — Ancheta i-a dus, într-aclevăr, pînă acolo. — De unde ştii ? — Cred c.ă-ţi dai seama că n-am stat nici eu cu mumie în sîn. De îndată ce m'rau fost făcute aceste mărturisiri, prima mea grijă a fost .să mă duc la Veidenz şi să mă interesez in persoană în satele învecinate. Am aflat că o duzină de oameni cercetaseră în două rînduri, castelul. Veniseră de la Berlin şi erau acreditaţi pe lingă regenţi. — Şi ? — Şi... n-au găsit nimic. De atunci vizitarea castelului a fost interzisă. — Dar cine.te poate opri s-o faci ? — O garnizoana de cincizeci de soldaţi care veghează ziua şi noaptea. — Soldaţi ai marelui ducat ? — Nu. Sînt soldaţi detaşaţi din garda personală a împăratului. 40

• Pe culoar se auziră glasuri. Bătură din nou la uşa, îl strigară pe gardianul şef. — Doarme, domnule Director ! zise Lupin, care recunoscuse glasul lui Borely.


— Deschide ! îţi ordon să deschizi ! — Imposibil. E o cheie în broască şi nu pol 5-0 scot. Vă dau însă un sfat : tăiaţi canatul uşii jur împrejurul broaştei. — Deschide ! — Şi ce i'acem cu soarta Europei, pe care o dincutăm în momentul asta ? Apoi Lupin se întoarse din nou spre bătrîn. - înseamnă că nici ' : n-a" »••<••?«• ;•->•••. ;^ c-a^te! ° — Nu.

— Dar eşti lOnviiv;, " fain:""""1'; Vî:-1:: '7"* -^.nurn-o acolo ? — Ei bravo ! Nu ţi-am adus toate dovezile ? încă nu eşti convins ? — Ba da. Ba da, murmură Lupin. Nu încape nici o îndoială. Sînt ascunse acolo. Lupin avea aerul că vede castelul, că îşi im hipuie misterioasa ascunzătoare. Ideea că acolo se află hlrtii, păzite de garda împăratului, îl emoţiona mal mult decît ar fi făcut-o imaginea unor comori nepreţuite, a unor cufere cu pietre preţioase şi bogăţii. Ce expediţie miraculoasă avea de făcut ! Demnă de el ! Dăduse încă o data dovada clarviziunii şi intuiţiei plecînd pe pista asta. Cei de afară se munceau cu broasca de la uşă. Lupin îl întrebă pe bătrînul Steinweg : — De ce boală a murit marele duce ? — De pleurezie. S-a curăţat în cîteva zile. Abia dacă si-a mai recăpătat cunoştinţa. Dar, ce este mai teribil e că se vedeau — pare-se — eforturile disperate pe care le făcea, între două accese de delir, să-şi adune puterile ca să spună ceva. Din cîncl în cînd o chema pe soţia sa, o privea cu uri aer disperat şi^şi agita buzele în gol. — Pe scurt -. a mai apucat să vorbească ? zise Lupin brusc, care începuse să dea semne de nelinişte, din pricina celor de afară. — Nu, n-a mai scos un cuvînt. Dar, într-un moment de mai mare luciditate, cu un efort de voinţă, a reuşit să

41 facă nişte semne pe o foaie de hîrtie pe care i"o adusese soţia. — Ce fel de semne ? — Cele raai multe, indescifrabile. — Cele maî multe... dar celelalte ? zise Lupin cu aviditate ? Celelalte ? — Sînt mai întîi trei cifre distincte : un 8, un l şi un 3. — 813... da, ştiu... şi apoi ? — Apoi, litere... mai multe litere, din care nu se poate reconstitui cu toată certitudinea decît un grup de trei şi imediat după aceea, un grup de două litere. — Apoon, nu~i aşa ? — A t ştii şi asta ? Broasca începu să se clatine. Aproape toate şuruburile fusr>«eră secase, Temîndu-^e ră ar putea fi întrerupt, Lupin întrebă : — Prin urmare, etivîntul ăsta incomplet „Apoon" şi numărul B13 sînt formulele pe care marele du*-e le-a lăsat moştenire soţiei şi fiului său spre a le permite să regăsească hîrtiile secrete V — Da. Lupin .se crampona, cu amîndouă mîinile de broască, spre a.o împiedeca să cadă. — Domnule director, o sâ-1 sculaţi din somn pe gardianul şef. Nu e drăguţ din partea dumneavoastră ! încă .H n. minut, da? Steinweg ţ Ce s-a ales de soţia marelui duce ? — A murit la scurtă vreme după moartea soţului ei, de durere, s-ar putea spune. — Şi copilul a rămas în grija familiei ? — Care familie? Marele duce n-avea nici fraţi, nici surori. De altfel căsătoria lui era morganatică. Mariajul se făcuse-n secret. Nu, copilul fu luat de bătrînul servitor al lui Hermann. Acela 1-a crescut sub numele de Pierre Leduc. Era un băiat destul de rău, Independent, trăsnit, greu de suportat. Intr-o bună zi şi-a luat tălpă-jUa şi de atunci nu a mai fost văzut. — Cunoştea secretul naşterii sale ? — Da şi i s-a arătat şi foaia pe care Hermann scrisese litere şi cifre, 813 etc. — Şi, după aceea, mărturisirea asta ţi-a fost făcuţi numai ţie ?

42 — — — ca — — — — — —

Da, Şi tu i'ai încredintat-o numai domnului Kesselbach ? Numai lud. I-am arătat foaia de hîrtie cu semnele (?i literele respective, precum şi lista de care ţi-am vorbit. însă, măsură de precauţie, am păstrat cele două documente. Evenimentele mi~au dovedit că am procedat bine. Şi mai ai documentele ? Da. Le-ai pus în siguranţă ? Absolut. La Paris ? Nu.


— Cu atît mai bine. Nu uita că viaţa ta e în primejdie. Eşti urmărit. — Ştiu, La cel mai mic pas greşit sînt pierdut. — F'xact- ia măsurile de Cuviinţă, pierde-li i-'-ma. d'rte şi ia hîrtiiie şi aşteaptă ordinele mele. Afacerea e în mii" ni'e noa^t^p DP azi într-o Innă. cel mai tîrziu, vom merge împreună sa vizitam casleiui Veldenz. — Şi dacă voi fi la puşcărie ? — Te voi scoate de acolo. — Crezi că ya fi posibil ? — Chiar a doua zi după ce voi ieşi şi eu din închisoare. Dar ce zic eu ? în aceeaşi seară,., după o oră. — Cum ? Te gîndeşti la ceva anume ? — ~Da. De zece minute ştiu cum voi proceda. N~am , cum să greşesc. Mai ai să-mi spui ceva ? — Nu. — Atunci deschid. Trase de uşă şi, închinîndu-se în faţa domnului Borely : — Domnule director, nu ştiu cum să~mi prezint scuzele... Dar nu apucă să termine ce avea de spus. Nu-i mai lăsară timpul. Directorul şi cei trei oameni ele afară na" văliră peste ei. Domnul Borely era palid de minie şi de indignare. Văzîndu-i pe cei. doi gardieni întinşi pe jos, îşi pierdu cumpătul. — Morţi ! exclamă el. — Da de unde, da de unde ! rînii Lupin. Poftim, ăsta se şi mişcă. Vorbeşte, bestie ! — Dar celălalt ? întrebă Borely repc'indu-se la gar-dianul-şef. 43

— E niimai adormit, domnule director. Era foarte obosit si atunci i-am acordat cîteva momente de repaos. îngădulţi-mă să intervin in favoarea lui. Aş fi dezolat dacă nenorocitul ăsta... — Destul cu gluma ! zise domnul Eorely cu violenţă. Si adresîndu-se gardienilor : — Să fie dus înapoi în celula sa ! Deocamdată ! în' ce-1 priveşte po domnul ăsta... Lupin nu mai r?u';i să afle ce intenţii avea domnul tj,'relj. j:„ j...'"-1'.'.,• '" ." ;" :'.ij; Stein«'?7 p»" centru e!. aceasta era o chestV.ine n: totul neînsemnata. Soarta bâ-: vi nul u> ••iv ' . iîtin însemnată d'-'''* problemele pe care le avea de rezolvat în singurătatea celulei saie. Poseda secretul dornmvlni Kcsselbach. MAREA COMBINAŢIE A LUI LUPIN Spre marea lui mrmre, Lupin fu scutit de carceră. Domnul Borely în persoană veni să'i spună, după cîteva ore, că socotea inutilă pedeapsa aceasta. — Mai ny.ilt decît hiulHâ, domniile director : primejdioasă ! ra-,punse Lupin... Primejdioasa, o stîngăcie şi-o provocare ! — Cum asta ? întreb.'i domnul Horely, pe care deţinutul său îl neliniştea din ce în ce m;i; mult. — Foarte simplu, domnule diro-'t-T. Dumneavoastră veniţi a':uin de la Prefectura i/.-'iîţie'i, unde aţi povestit celor i;: (L-r-,••' rebeli;jnea dciinudil'.ii I.uuiri. Şi unde aţi ar; :,io' y^~••'.•i'.•••.l d" vizita ucot-dai. domnului Stripani. Scuza dumneavoa-.vu era ioarle '-implă. Atunci cîncl domnul Stripani v-a prezentai peim';siîl, aţi fost prevăzător şi aţi dai telefon la PreJoctura, ;.,ăt!ndu-vă surpriza, iar Prefectura va răspuns ca aui''.iizaţia era perfect valabilă. — A ! Ştiai ! — O ştiu prea bine, cu atît m^i mult cu cit unxil dintre agenţii reci v-a răspuns de la Prefectură. De îndată, la cererea dumneavoastră, cel împricinat a fost anchetat, împricinatul a descoperit că autorizaţia a fost falsificată... nu se ştie încă de cine... şi, fiţi liniştit, mei nu se va şti vreodată. Domnul Borely zîmbi in semn de protest. — Atunci, continuă Lupin, i se ia un interogatoriu domnului Stripani, prietenul meu. Acesta recunoaşte fără nici o greutate că numele lui adevărat e Steinweg ! Cum «o poate ? Dar bine. în cazul ăsta înseamnă că deţinutul Lupin a reu>.; x-, i..*. -^,^ci . . a;-, o~:—-.^e în îrr-I1'1-0';--^.-' Sânte si să discute cu el un ceas întreg ! Ce scandal j Ori bcandaiul C,..U. -.>:' _:... :;. '":• nu-: ' " Deci. ' .'.' drumul domnului Steinweg, iar domnul Borely este trimis ca ambasador pe Ungă deţinutul Lupln, învestit cu puteri depline, spre a-i cumpăra tăcerea. Este adevărat, domnule director ? — Perfect adevărat, zise domnul Borely, care preferă să glumească ca să-si ascundă încurcătura. S-ar zice "ă au darul ghicitului. Ei bine ? Accepţi condiţiile noastro ? Lupin izbucni într-un hohot de rîs : — Vreţi să spuneţi : dacă subscriu la rugămmţih» dumneavoastră. Da, domnule director, liniştiţi"! Pe domnii aceia de la Prefectură. Eu îmi voi ţine gura. în definitiv, am ia activul meu atîtea victorii, incit vă pot acorda «cum favoarea tăcerii mele. Nu voi face nici o comunicare presei... Bineînţeles numai în ce priveşte această chestiune. Cu alte cuvinte, îşi rezerva dreptul de a vorbi despre altele. Scopul acţiunilor pe care urma să le întreprindă Lupin era dublu : să continuie corespondenţa cu prietenii lui din afară şi, cu ajutorul lor, să ducă una din acele campanii de presă, în care era un maestru. De altminteri, din momentul arestării sale Lupin dăduse instrucţiunile necesare fraţilor Doudeviile .şi socotea că


pregătirile se apropiau de sfîrşit. în fiecare zi se aşeza conştiincios la fabricarea plicurilor pentru care i se aduceau, în fiecare dimineaţă, în pachc-•e numerotate, materialele necesare. Seara, plicurile erau naicate, îndoite si unse cu gumă. Ori, cum distribuirea pachetelor numerotate se făcea mereu în qeelasi fel între deţinuţii care se, ocupau cu asta,

45 :

. • ,'e I ••:.-' 'îpla .••-.• .,:••: -.'. . . . ..: .. . ..- •:.-,.? ace; .; -.:, , . '.ne. Calcului Iui .fjUpiii iusese just : expuricnţa i-o dovedi. .••Ju-i mai rămînea decît să corupă pa unul din funcţionarii întreprinderii particulare căreia îi era încredinţată furnitura i expedierea plicurilor. Trucul îi reuşi şi Lupin aşteptă liniştit semnul care urma să apară pe foaia de deasupra pachetului, aşa cura convenise cu prietenii săi. Timpul trecea, de altfel, destul de repede. Pe la amiază , primea vizita obişnuită a domnului Formerie şi, în prezenţa avocatului. Quimbel, martor tăcut, Lupin era supus unui î^to-ro-j-itoriu sevor. Dar tocmai ;;"terogstor;~:î îi fă~ea c" rr,ai mare plăcere. După ce îl convinsese pe domnul Formerie că nu pnrticlDase la asasinarea "î-r.ronului Altenhcim. Lupin ' îi mărturisise judecătorului de mstrueţie o serie de fapte absolut imaginare si anchetele ordonate imediat duceau la nişte rezultate aiuritoare, la nişte greşeli scandaloase, în ' care publicul recunoscu mina lui Lupin, marele maestru aî ironiei. Mici jocuri inocente, aşa le numea el. N-avea oare dreptul să se amuze ? Ss apropia însă clipa unor ocupaţii mai serioase. In a cincea zi, Arsene Lupin zări pe pachetul care i se adust, semnul cuvenit, o urmă da unghie, pe fila a doua. __ — In sfîrşit, zi- U s~a făcut. Scoase din ascL .oare o fiolă minusculă, îi trase dopul, îşi umezi extremi' -. degetului arătător cu lichidul din sticlă şi-şi trecu d1 îl pe fila a treia a pachetului. După cîteva clipe, 'începură să apară linii, apoi, litere, în sfîrşit, cuvinte şi fraze. Citi : „Toate îTicrg strană. &temweg e liber. Se ascunde în provincie. Genevleve Ernemont e. sănătoasă.. Se duce adeseori la 'hotelul Bristol s-o vadă pe doamna Kesselbach care c bolnavă. Se întîlneşte acolo, de fiecare dată, cu Pier r e Leduc. Răspundeţi în acelaşi fel. Nici o primejdie". Aşadar, legătura cu lumea dinafară se făcuse. O dată mai mult, eforturile lui Lupin fuseseră încununate d c-; succes. Nu-i mai rămînea acum decît să-si execute planul, să valorifice confidenţele bătrînului Steinweg şi să-si recucerească libertatea printr-una din acele extraordinare şi geniale combinaţii, care puteau încolţi numai în mintea îui.

Şi trei zile mai ttrziu apăreau în „Crand Joajjnat" armatoarele rînduri : „în afară de memoriile lui Bismarck care nu conţin — după cîte spun unii oameni bine informaţi — decît istoria oficială a evenimentelor în care a fost amestecat marele cancelar, există o serie de scrisori confidenţiale, de un interes considerabil. Scrisorile au fost regăsite. Ştim din sursă sigură că ele vor fi publicate în curînd". Toată lumea îşi aduce aminte de vîlva pe care o 'produsese pe tot globul notiţa asta enigmatică. La cîte comentarii aaaust: ioc, ce supoziţii at< fos*„ errrse, c;;;* pclsmtci îr presa germană. Cine fusese inspiratorul acelor rînduri ? Despre .: fel de scnsor: era vorbT Cin» V adresa;,; cancelarului sau cine le primise de la el ? Era o răzbunare postumă ? sau mai degrabă o indiscreţie comisă de unul din corespondenţii lui Bismarck ? O a doua notiţă atrăgea atenţia opiniei publice asupra unor anumite puncte, excitîndu-i curiozitatea Sntr-o manieră ciudată. Iată cum era concepută notiţa : „Sante-Palace, celula 14, divizia a Il-a. Domnule director. Aţi publicat în numărul dumneavoastră de marţea trecută un antafileu redactat în baza cîtorva vorbe care mi-au scăpat în seara precedentă, în cursul anei conferinţe pe care am ţinut-o ia Sânte, asupra politicii externe. Ante-fileul acesta, veridic în părţile esenţiale, necesită totuşi o mică rectificare. Scrisorile cu pricina există într-adevăr şi nimeni nu le poate contesta excepţionala importanţă din moment ce — de zece ani încoace — ele fac obiectui cercetărilor neîntrerupte ale guvernului interesat. Nimeni nu ştie însă unde se găsesc şi nimeni nu cunoaşte un singur cuvînt din conţinutul lor. Publicul — sînt sigur — nu-mi va lua în nurne de rău dacă-1 voi mai lăsa să aştepte, înainte de a-i satisface curiozitatea legitimă. In afară de faptul că nu deţin toate elementele necesare pentru descoperirea adevărului, ocupaţiile mele actuale nu-mi permit să consacru acestei afaceri timpul pe care aş voi să i-1 acord. Tot ce pot spune, pentru moment, este că aceste scrisori au fost încredinţate de către muribund unuia dintre prietenii săi credincioşi şi că prietenul în cauză a avut după aaeea de tras consecinţa grave do pe arma devotamentului 4?

său : spionaj, percheziţii domiciliare — nu a fost scutit de nimic. Ori, am dat ordin celor mai buni agenţi ai poliţiei mele secrete să reia cercetările de la capătul pistei şi, nu mă îndoiesc — în mai puţin de două zile — voi fi în măsură să fac lumină în acest mister pasionant. Semnat : ARSENE LUPIN" Va să zică Arsene Lupin conducea afacerea! El era acela care, din fundul închisorii sale, punea în scenă comedia sau tragedia anunţată în prima notiţă. Ce aventură ! Toată lumea se bucura. Cu un artist de talia lui, spectacolul trebuia să fie pitoresc şi plin de neprevăzut. După trei zile îi ,.Gr-qr""! TOIITW'" «p outea citi : „Mi-a fost destăinuit numele prietenului devotat la care am făcut aluzie. K vorba de mareie duce Herman III, prinţ regent (deşi detronat) al marelui ducat de Zweibruc-ken-Veldenz şi confident al lei Bismarck, de prietenia căruia se bucura. Contele de W., însoţit de doisprezece oameni, a făcut o percheziţie la domiciliul lui Herman III. Rezultatul percheziţiei a fost negativ, dar nu s-a adus nici dovada că mareie duce nu s-ar fi aflat în posesia hîrtiiior. Unde le ascunsese ? Iată o întrebare la care nimeni în lume, probabil, nu ar putea răspunde în momentul de faţă. Solicit 24 de ore spre a rezolva eu chestiunea. Semnat : ARSENE LUPIN-'.


Şi, într-adevăr, după 24 de ore, notiţa făgăduită apăru : „Faimoasele scrisori sînt ascunse în castelul feudal Vel-denz, capitală a marelui ducat Zweibriicken, castel devastat în parte în cursul secolului XIX. In care loc anume ? Şi ce reprezintă acele scrisori ? Acestea bînt cele două probleme pe care urmează să le descifrez si a căror dezlegare o voi expune peste patru zUc. Semnat : ARSENE LUPIN". In ziua anunţata, lumea smulgea numerele din „Grand Journal" din mîinile vînzâtorilor. Dar, spre decepţia tutu48

ror, lămuririle promise nu se găseau în ziar. A doua zi — tăcere. A treia zi, la fel. Ce se intîniplase ? în urma unei indiscreţii comise la Prefectura poliţiei, metoda de corespondenţă a lui Lupin fusese dată în vileag. Directorul închisorii Sânte fusese, pare-se, înştiinţat că Lupin e în corespondenţă cu prietenii săi graţie pachetelor de plicuri. Nu se putuse descoperi nimic, dar i se interzisese orice activitate insuportabilului deţinut. La care deţinutul răspunse : — Dacă nu mai am nimic de făcut, mă voi ocupa de procesul meu. Să i se dea de ştire avocatului meu, domnul Quimbel. Era adevărat. Lupin, care refuzase pînă atunci să stsa de vorbă cu domnul Quimbel, consimţea acum să-1 primească şi să-i pregătească apărarea sa. II Chiar a doua zi, domnul Quimbel, foarte bucuros, îl chemă pe Lupin în sala avocaţilor. Era un om în vîrstă care purta ochelari cu o sticla extrem de groasă, din pricina căreia ochii săi păreau imenşi, îşi puse pălăria pe masă, îşi desfăcu servieta si-i adresă lui Lupin o serie de întrebări, pregătite cu grijă. Lupin răspunse cu o bunăvoinţă extremă pierzînuu-se chiar într-o serie nesîîrşită de detalii, pe care domnul Quimbel le nota numaidecît pe fişe, prinse cu ace între ele. — Prin urmare, zise avocatul cu capul aplecat pe hîrtie, spui că la epoca aceea... — La epoca aceea..., răspunse Lupin. Pe nesimţite, cu gesturi mărunte şi naturale, el se rezemase de masă. Lăsă încetul cu încetul braţul în jos, îşi strecură mîna sub pălăria domnului Quimgel, îşi introduse degetul sub banda pe piele şi scoase de acolo o hîrtie îndoită pe lung, de felul acelora care se bagă între piele şi căptuşeală, cind pălăria e prea mare. Apoi desfăcu .hîrtia. Era o înştiinţare din partea lui Doudeville, redactată in semnele convenite : „M-am angajat ca fecior la domnul Quimbel. Puteţi rsă-mi răspundeţi fără teamă pe aceeaşi cale. Trucul t-u plicurile a fost denunţat de &.M..... asasinul. Din fericire, aţi prevăzut lovitura !" Urma o dare de seamă amănunţită a tuturor faptelor şi comentariilor stîrnite de dezvăluirile aduse în presă de Lupin. Lupin scoase din buzunar o bandă de hîrtie asemănătoare, în care se aflau instrucţiuni, o puse binişor în locul celeilalte, şi-şi retrase mîna. Isprava reuşise de minune. Si corespondenţa lui Lupin cu „Grand Journal" reîncepu neîntîrziat. ..Cer publicului scuzele mele pentru iaptui ca u1.- „n călcâi promisiunea Serviciu', rostal HP !a Sanie Palace e denlorabU, De altfel, ne apropiem de ţintă. Am în mină toate documentele care stabilesc adevărul pe baze indiscutabile Voi mai întîrzia însă publicarea lor. Să se ştie, pentru moment, următoarele : printre scrisori sînt unele care au fost adresate cancelarului de către acela care se proclama atunci elevul lui şi admiratorul lui şi care, după cîţiva ani, avea să se debaraseze de rtcest tutore incomod şi să guverneze el însuşi. Sper că am fost destul de clar". Iar a doua zi : „Scrisorile in discuţie au fost scrise în timpul bolii ultimului împărat. Simplul fapt e.de ajuns ca să ne facem o idee despre însemnătatea lor". Patru zile de tăcere şi apoi o ultimă notă care a stîrnit un ecou pe care cititorii nu 1-au uitat încă : „Ancheta mea e terminată. Acum ştiu tot. Am dezlegat secretul ascunzătorii. Prietenii mei se vor duce la Veldenz şi, în pofida tuturor obstacolelor, vor pătrunde în castel' printr-Un loc pe care li-1 voi indica eu. Ziarele vor publica apoi fotografia scrisorilor, al căror conţinut îmi este cunoscut, dar pe care vreau să le reproduc cu textul lor integral. Publicarea e certă şi nu va suferi nici o amînare. Ea va avea loc peste două săptămîni, adică la 22 August viitor. Pînă atunci nu voi mai spune nimic şi... voi aştepta". Comunicatele către „(Urând Journal" au fost, într-ade-Tăs, întrerupta, Lupin nm Sneetă să corespondeze BB prieteaii 60

săi, pr- „calea pălăriei", ram îţi spuneau între ei. Era ctt se poale de simplu. Nici o primejdie. Cine şi-ar fi putut tnchipui vreodată că pălăria domnului Quimbel îi servea Iui Lupin drept cutie de scrisori ? La fiecare două sau trei zile, cind venea să-1 vadă, celebrul avocat aducea, clientului său, cu promptitudine, corespondenţa : scrisori din Paris, scrisori din Provincie, scrisori din Germania, toate acestea, bineînţeles, condensate de Dcudeville in formule scurte si în limbaj cifrat.


O oră după aceea, domnul Quimbel lua cu dînsul, ^rav, ordinele lui Lupin. Intr-o zi, 'directorul închisorii Sânte primi un mesaj te1. '.?"T" ^T-iat î,... M..., cnre-1 înştiinţa că domnul Quimbel sei'veţto probabil ca ir.ooris.ue.'u, LU. .u..,.. ,.,.: '.-.' : "5 i-ar - ' " !":? sur""iv^rr'heat"' vizitele avocatului. IJirectorui U în-' L ua pe doineai •-„ ''-^'1, ...... •••• '• '' " "". vina

Inso, ,.,^ secretarul său. Ir, rolul acesta si de data asta, cu toate eforturile lui u toată inventivitatea lui fecunda, cu toate minunile de ingeniozitate pe car-? le născocea după fiecare înfrtn-ţşerc, se văzu dc-snărţît din nou de lumea din afară. Şi asta din cauza geniului infernal al formidabilului său ţdversar. Şi asta tocmai în momentul cel mai critic, în ceasul ţel mai solemn cînd juca, din fundul celulei sale, ultima tarte împotriva duşmanilor coalizaţi, a căror forţă U toplcşea ivi chip aiît de înjr.ozitor. în ziua de 13 august, sezînd în faţa celor doi avocaţi Orivirea lui I.,upin fu al rasă de un ziar în acre se aflau infăşuvate cîtcva hîrtii ale domnului Quimbel. Titlu! îrtieoiului. scris cu litere de-o şchioapă, îl frapase : „813* Ca subtitlu : „Un nou asasinat. Agitaţia din GermaniS sscretarul lui Apoon descoperit ?" î.i.pin păli de spaimă. Dedesubt citise armatoarele cm • 'le : .in ultimul moment ne sosesc două telegrame senzaţionale. S-a găsit, lingă Augsburg, cadavrul, unui bătrin înjunghiat cu cuţitul. K-a putut stbili identitatea sa : este un oarecare Sleinwcg, despre care a fost vorba in afacerea Kesseibach.

51 Pe de alta parte, ni se t=:!~srafiază că celebrul detectiv englez Herlock Sholmes a fost invitat să vină de urgenţă în Colonia. Acolo se va întîlni cu împăratul ţi vor porni împreună )a castelul Vcldenz, Herlock Sholmes si a luat angajamentul să descopere secretul lui Apoon. Daca va reuşi, aceasta va însemna avortarea definitivă a neînţelese! campanii pe care Arsene Lupin o poartă de o lună de zile în chip atit de straniu, *• III Niciodată, poate, cunoziiuiea pc'.:l:.-:lui nu fu atît demult decît HP duelul care se anunţa între Sholmes şi . Lupin, duel ms .,...,.., ui ca:- : Tată -.nonim. s-a^ putea spune, dar ce duel impresionam, datorită scandalului produs în jurul aventurii şi datorită ţintei pe care şi-o disputau cei doi inamici neîmpăcaţi, puşi dm nou faţă în faţă. De data asta nu tnai era vorba de mici interese particulare, de vreo hoţie fără însemnătate, de vreo nenorocită pasiune individuală, ci de o afacere cu adevărat mondială, în care era amestecată politica a trei mari naţiuni alo apusului si care putea tulbura pacea lumii. vSâ nu uităm că în epoca aceasta izbucnise criza din Maroc. O scînteie, cea mai mică, şi conflagraţia devenea inevitabilă. Lumea aşteptă deci cu teamă, iară să ştie bine ce aşteaptă în definitiv. Căci, la urma urmei, dacă detectivul ieşea învingător din duel, dacă găssa scrisorile, cine va afla adevărul ? Ce dovadă a acestui triumf va putea prezenta el ? în fond, lumea îşi punea nădejdea în Lupin, în felul lui, atît de apreciat, de a lua publicul drept martor al isprăvilor sale. Ce va face acum Lupin ? Cum va îndepărta teribila primejdie care-1 ameninţa ? Dar măcar la curent cu cele ce se puneau la care era ? Intre cei patru pereţi ai celulei sale, deţinutul nr. 14 îşi punea cam aceleaşi întrebări şi nu din cauza unei curiozităţi vane, ci dintr-q nelinişte reală, dintr-o spaimă. de fiecare clipă.

52 Se simţea irevocabil izolat, legat de mîini şi de picioare, fără voinţă, fără creier. La ce-i servea dacă era abil, ingenios, întreprinzător, eroic ? Lupta începuse, iar el nu avea nici o posibilitate să ia parte la ea. Acum, rolul lui era sfîrşit. Adunase toate documentele, apăsase pe toate resorturile maşinăriei ce trebuia să-i fabrice, într-un fel sau altul, libertatea. Şi acum îi era cu neputinţă să facă cel mai mic gest ca să-şi desăvirşească şi să-si vegheze opera. La data fixată, mecanismul urma să se pună în mişcare. Fină atunci se puteau ivi mii de obstacole, mii de incidente, fără ca el să li se poată împotrivi. Lupin eunossu atunci cele mai dureroase ceasuri din viaţa sa. Se îndoi de el-însuşi. Se întrebă dacă existnţa iui in. se în^:'.,,.. .... intre pe: c;" •.:•:.-.•*.'.'.--' Nu cumva se înşelase în calculele sale ? Na era oare - ...-,-.1,'u'ic ... : .-adâ c?., ' •' < i'i >,!-'• •„ . , oroduoe evenimentul eliberator ? — Nebunie curată ! exclamă el. Raţionamentul meu e fals... Cum să crezi într-un asemenea concurs de împrejurări ? E de ajuns un fapt mărunt, ca să distrugă tot... un grăunte de nisip... Moartea lui Steimveg si dispariţia documentelor pe care bătrînul urma să i le predea nu-1 tulburau de fel. De documente, la rigoare, s-ar fi putut lipsi, iar cu ajutorul celor eîteva cuvinte pe care i le spusese Steinweg, el va putea — datorită divinaţiunii şi geniului său — să reconstituie conţinutul scrisorilor împăratului şi să întocmească planul de luptă, care să-i asigure biruinţa. Dar se gîndea la Herlock Sholmes, care era acolo, în mijlocul cîmpului de lupta şi care căuta şi trebuia să găsească scrisorile, dărîmînd astfel edificiul construit cu atîta răbdare. Şi Lupin se gîndea la Celălalt, Ia inamicul implacabil, care dădea tîrcoale închisorii, care, poate, se ascundea chiar în închisoare, care-i ghicea planurile cele mai secrete, mai înainte ca ele să fi încolţit în fundul creierului său. 17 august... 18 august... 19... încă două zile... Două secole mai degrabă ! O ! minute care nu mai sfirşeau ! Atît de calm


de obicei, atît de stăpîn pe el, atît de ingenios în arta de a se distra, Lupin era acum înfrigurat, cînd exuberant, cînd deprimat, neputincios în faţa inamicului, bănuitor, ursuz,

53 20 august,.. Lupin ar fi voit .v- facă ceva şi no pulx'a. Once ar fi făcut, îi era imposibil să amine ora deznodămîntului. Aceia urma să aibă ioc sau nu, însă Lupin nu avea de unde să ştie, mai înainte ca ultima oră a zilei să se fi scurs, pînă ia ultimul minut. Abia atunci avea să afie dacă eşecul combinaţiilor sale era definitiv. -«- Eşec inevitabil, îşi repeta el fără încetare ; reuşita depinde de împrejurări mult: prea subtile şi nu poate fi poate, îmi fac iluzii asupra valorii şi importanţei armelor mele.. Şi totuşi... Speranţa îi revenea, isi cintârea şansele, hie i :,e parură deodată reale şi formidabile. Faptele aveau să se producă aşa cum le prevăzuse şi din motivele pe care se bazase. Era inevitabil... Da, inevitabil. Asta numai dacă Sholmes nu va găsi între timp ascunzătoarea. Şi, din nou, Lupin se gîndi la Sholmes şi din nou îl copleşi o imensa descurajare. Ultima zi... Lupin se deşteptă tîrziu, după o noapte cu visuri urîte. Nu văzu în ziua aceea pe nimeni, nici pe judecătorul de instrucţie, nici pe avocatul său. După amiaza se tîrî lentă şi trista. Se făcu snnră, scara melancolică a celulelor... Lupin fu cuprins de friguri. Irump j s<s zbătea in piept ca o fiară înnebunită. Şi minutele treceau, ireparabile... La orele nouă, nimic. La orele zece, nimic. Cu nervii întinşi ca o coardă de arc, Lupin asculta zgomotele nelămurite din închisoare, încerca să surprindă dincolo de ziduri tot ce putea să parvină din lumea de afară. O î cum ar fi vrut să oprească mersul timpului şi să lase destinului un mai mare răgaz. Dar la ce bun ? Nu ne sfîrşisc oare tot ? — A ! exclamă el. Simt că înnebunesc. De s-ar sfîrşi odată ! E mai bine aşa. O voi lua-o de la capăt, în alt fel... voi încerca altceva... dar aşa nu mai pot... nu mai pot. Isi ţinea capul în mîini şi-1 strîngea din toate puterile. Se închidea în el-însuşi şi-şi concentra întreaga gîn-dire asupra unuia şi aceluiaşi obiect, ca şi curn ar ii vrut 54

să creeze el evenimentul formidabil, uluitor, inadmisibil, dai de care-şi legase atît independenţa cît şi norocul. __ Trebuie să se întîmple ceva, murmură el; trebuie şi ;rebuie nu pentru că o vreau eu, ci pentru că aşa este logic. Şi aşa va fi, aşa va fi. îşi lovi ţeasta cu pumnii şi cuvinte de delir i se suiră pe buze... Broasca uşii scîriii. în furia sa, Lupin nu auzise zgomotul de paşi d>^ r^ <-!;innr ?i iată că deodată o rază de lumină pătrunse in celuia sa şi uşa se deschise. Intrară trei bărbaţi. Lupin nu avu nici o cupă de surpriza. Minunea avea loc şi lucrul acesta i se păru numai-decît firesc, normal, în cel mai perfect acord cu adevărul Şi cu justiţia. Dar un val de orgoliu îl inundă. In clipa aceea avu, Jntradevăr, senzaţia certă a forţei şi a inteligenţei sale. — Să aprind lumina "? zise unul din cei trei bărbaţi. Lupin îl recunoscu : era directorul închisorii. — Nu, răspunse cel mai înalt dintre însoţitorii săi, cu un accent străin... Ajunge ţi lanterna... — Să plec ? — Cum doriţi, domnule ! declară acelaşi individ. — Din instrucţiunile date de domnul prefect al poliţiei!, rezultă că trebuie să mă conformez pe de-a-ntregul doirinţelor lumneavoastră. — In cazul ăsta, domnule, e de preferat să vă" re-trajgeţi. Domnul Borely ieşi, lăsîncî uşa întredeschisă şi rămase afaară, pentru eventualitatea in care ar fi fost chemat. Vizitatorul se întreţinu un moment cu celălalt bărbat, caire nu scoase, pînă atunci, nici un cuvînt si Lupin se strrăduia zadarnic să distingă, în întuneric, fizionomiile lor. Nuu vedea decît nişte siluete negre, înfăşurate în mantale larrgi de automobilişti, avînd pe cap nişte caschete cu ure-chiiile lăsate In jos. — Dumneata eştil Arsene Lupin ? zise omul, îndreptînd asvupra lui lumina lanternei. Lupin zîmbi : — Da ,eu sînt Arsene Lupin, actualmente deţinut la tncichisoarea Sânte, celula 14, divizia II. 55 — Dumneata, urmă vizitatorul, ai publicat în „Grand Journal" o serie de notiţe, mai mult sau mai puţin fanteziste, în care e vorba de nişte scrisori... Lupin îl întrerupse : — Mă iertaţi, domnule, dar înainte de a continua această convorbire, al cărei scop —• între noi fie vorba — nu mi se pare prea lămurit, v-aş fi foarte recunoscător dacă aţi binevoi să-mi spuneţi cu cine am onoarea. — Absolut inutil, ripostă străinul. — Absolut indispensabil, insistă Lupin. — De ce ? — Din motive de politeţe, domnule. Dumneavoastră îmi cunoaşteţi numele, iar eu nu vi-1 cunosc pe-al dumneavoastră. E o lipsă de certitudine pe care nu o pot tolera. Străinul deveni nerăbdător :


- însuşi faptul că directorul a<•*-•> " '^chisori r introdus aici dovedeşte... — ...că domnul Borely habar n-are de convenienţă, zise Lupin. Domnul Borely trebuia să facă prezentările. Aici sintem egali, domnule. Nu e vorba de un superior şi de un subaltern, de un prizonier şi de un vizitator care binevoieşte să-1 vadă. Sîntem doi bărbaţi şi unul din ei are pe cap o pălărie pe care-ar trebui să şi-o scoată. — Dar bine... asta... — Primiţi lecţia cum doriţi, domnule, zise Lupin. Străinul se apropie şi vru să-i vorbească. — Intîi pălăria, stărui Lupin ; întîi pălăria... — Trebuie să mă ascultaţi ! — Nu. — Ba da. — Nu. Lucrurile se înveninau în mod stupid. Cel dintre străini, care tăcuse pînă atunci, puse mina pe umărul colegului său şi-i zise în limba germană : — Lasă-mă pe mine. — Cum ? Dar a fost vorba... — Tacă-ţi gura şi pleacă ! — Să vă las singuri ?... — Da. — Dar uşa ?... — O închizi şi pleci... — Dar, bine omul ăsta... îl cunoaşteţi... e Arsene Lupin. — Pleacă... Celălalt ieşi bodogănind. — închide uşa ! strigă celălalt vizitator... Inchide-o bine... Trage zăvorul... Aşa... Apoi se întoarse, luă lanterna şi-o ridică încet-încet. — Doreşti să-ţi spun cine sînt ? întrebă el. — Nu, răspunse Lupin. — De ce ? — Fiindcă ştiu. — A! — Sînteţi aceîa pe care 1-am aşteptat. — Eu ? ' — Da, Sire. CHARLEMAGNE — Taci ! zise repede străinul. Nu pronunţa cuvîntul esta. — Dar cum să spun, Majes... — Nici un nume. Tăcură amîncloi şi momentul de tăcere nu semăna cu acela care precede lupta dintre doi adversari, gata să se încaiere. Străinul umbla de colo pînă colo, ca un stăpîn care obişnuieşte să poruncească şi să fie ascultat. Lupin, nemişcat, renunţase la atitudinea sa obişnuită de provocare şi Ia zîrnbetul ironic. Aştepta, cu o figură gravă. Dar în străfundul fiinţei sale el savura cu ardoare, pînă le nebunie situaţia extraordinară în care se afla. Acolo, în celula în care era prizonier, se aflau el, deţinutul, aventurierul, excrocul, hoţul, iar în faţa lui — acest semi-zeu al lumii germane, autocratul ambiţios, care visează la moştenirea lui Caesar si Charlemagne. Propria sa putere îl ameţi un moment. Gîndindu-se la triumful său, i se urcară lacrimi în ochi. Străinul se opri.

57 Şl se îndată, da Ia prima frază, se aflară în miezul pro-felemei. — Mîine sîntem !a 22 august. Scrisorile urmează să fie publicate mîine, nu-i aşa ? • — Ba chiar în noaptea asta. Peste două ore, prietenii mei vor depune la redacţia lui „Grand Journal" nu încă scrisorile, însă lista exactă a acestor scrisori, adnotată de marele duce Hermann. — Lista aceasta nu va fi depusă. — Nu va fi. — Şi mi-o vei înmîna mie. — Va fi pusă în mîinile Majes... în mîinile dumneavoastră. — De asemenea şi toate scrisorile, — De asf-nif>nea şi ioate sor'sui i\.-

— Fără ca vreuna din ele să fie fotografiată. — Fără ca vreuna din ele să fie fotografiată. Străinul vorbea cu voce calmă, fără nici cel mai mic accent de rugăminte, nici cea mai mică inflexiune de autoritate. Nu ordona şi nici nu întreba : enunţa doar faptele inevitabile ale lui Arsene Lupin, oricare ar fi preţul. Condiţiile sale erau acceptate cu anticipaţie. „Drace", îşi zise Lupin, „cu omul ăsta voi avea de furcă. Dacă face apel la generozitatea mea, sînt pierdut". însuşi felul în care se desfăsurase conversaţia, francheţea cuvintelor, tonul seducător şi manierele îi plăceau nesfîrşit de mult. Se încorda pentru a nu lăsa Inc slăbiciunii şi pentru a nu renunţa )a avantajele pe care le cîştigase cu atîta greutate.


Străinul reluă : — Ai citit scrisorile ? — Nu. — Dar cineva dintre oamenii tăi ? — Nu. — Am lista şi adnotările marelui duce. Şi, de altfel, cunosc ascunzătoarea în care-a pus hîrtiile. — De ce nu le-ai luat pînă acum ? — Pînă n-am fost închis, n-am cunoscut secretul ascunzătorii. In momentul ăsta, prietenii mei sînt pe drum. — Castelul e păzit. Două sute din oamenii mei cei mai siguri îl ocupă. — Nici zece mii n-ar fi de ajuns.

58 După un moment de gîndire, vizitatorul întreba : — De unde cunoşti secretul ? — L-am ghicit. — In cazul ăsta, aveai şi alte informaţii? Elemente pe care ziarele nu le-au publicat ? — Nici una. — Cu toate astea, patru zile la rînd am pus să se scotocească în fiecare ungher al castelului. — Herlock Sholmes n-a ştiut să caute. — A ! zise străinul, vorbind parcă cu sine însuşi. Ciudat... foarte ciudat... Şi eşti sigur că presupunerea dumi-tale e justă ? — Nu e o presupunere, ci o certitudine. —Cu atît mai bine, cu atît mai bine, murmură celălalt... Nu va fi liniştit decît atunci cînd hîrtiile astea nu vor mai exista. Şi plantîndu--se brusc în faţa lui Lupin : — Cît ? — Cum ? zise Lupin înmărmurit. — Cît ceri pentru hîrtiile acelea ? Cît ceri pentru divulgarea secretului ? Se aştepta la o sumă. Propuse el însuşi : — Cincizeci de mii... o sută de mii ?... Şi curn Lupin nu răspundea, el continuă, cu o oarecare ezitare : — Mai mult ? Două sute de mii ? Fie ! Accept. Lupin zîmbi şi spuse cu glasui coborît : — Suma e rotundă. Dar nu credeţi că nu ştiu care monarh, să 2icem Regele Angliei, ar merge pînă la un milion ? Hai să fim sinceri... — Se prea poate. — Şi nu-i aşa că, pentru împărat, scrisorile astea n-au preţ, pot valora tot atît de bine două milioane ca şi două sute de mii de franci... trei milioane ca şi două milioane? — Probabil. — Şi dacă ar trebui, împăratul ar da aceste trei milioane? — Da. — în cazul ăsta, acordul va fi uşor de făcut. — Pe ce bază ? exclamă străinul oarecum neliniştit. 59 — Pe această bază nu... Eu nu umblu după bani. Eu vreau cu totul altceva, un lucru care valorează, pentru mine, cu mult mai mult ca milioanele. — Anume ? — Libertatea. Străinul sări în sus : — Cum ? Libertatea dumitale ? Dar ce pot face eu ?... Asta ţine de ţara dumitale... de justiţie... Eu n-am nici o putere. Lupin se anroDip ţi. cob-irînd şi mai mult glasul, zise : — Aveţi toata puterea, t>ire... Eliberarea mea nu e ua eveniment atn r\f pvceptionp.l încît să vi se poată opune vreun reiuz. — Ar trebui deci s-o cer ? — Da. — Cui ? — Domnului Vaienglay, preşedintele consiliului de miniştri. — Dar nici domnul Vaienglay nu poată să facă nimic... — Domnul Vaienglay îmi poate deschide porţile acestei închisori. — Ar fi un scandal. — Cînd spun : să-mi deschidă... mi-ar ajunge numai să le între-deschidă... Se poate simula o evadare... publicul o aşteaptă de mult, încît n-ar cere socoteală pentru ea. — înţeleg... înţeleg... Dar domnul Vaienglay nu • va consimţi niciodată. . — Va consimţi. — De ce ? — Pentru că-i veţi exprima dumneavoastră dorinţa. — Dorinţele mele nu sînt ordine pentru el.


— Nu, dar între guverne lucruri din astea se rnai fac. Şi Vaienglay e un prea mare politician... — Adică cum ? Dumneata îţi închipui că guvernul francez va comite un act de arbitrar pentru simpla plăcere de a-mi fi agreabil ? — Plăcerea aceasta nu va fi singura. — Care va fi cealaltă ? — Bucuria de a servi Franţa acceptînd propunerea care va însoţi cererea eliberării mele. — O propunere pe care o voi face-o eu ?

60 — Da, Sire. — Care 7 — Nu ştiu, dar mi se pare că există întotdeauna un teren favorabil pentru ca oamenii să se înţeleagă... există posibilităţi de acord... Străinul îl privea, fără să înţeleagă.Lupin se aplecă şi, ca şi cum şi-ar fi căutat cuvintele, ca si cum ar fi ima-ein-i' o inoteză. z'«se : — Presupun că doua ţări sînt despărţite printr-o chestiune fără însemnătate., ca au un punct de vedere diferit a.aujjia unei afacer: de mina a doua... o alauere colonială, bunăoară, în care amorul lor propriu contează mai mult decît interesele lor... Este oare peste putinţă ca şeful uneia dintre cele doufi ţâri să trateze el însuşi această afacere si să dea inwucţiumls necesare... pentru ca... ? — Pen'ru ea eu --a las Marocul Franţei ? zise străinul, izbucnind in rîs. Ideea. pe care i-o sugera Lupin i se părea cel mai co-mie lucru din lume şi străinul rîse cu poftă. Era o asemenea disproporţie intre ţelul ce urma să fie atins şi mijloacele oferite ! — Evident... Evident,., relua străinul, slrăduindu-se în zadar să redevină serios. Evident că ideea este originală... Toată politica modernă dată peste cap, pentru ca Arsene Lupin să-şi recapete libertatea ! Scopurile imperiului distruse, spre a-i permite lui Arsene Lupin să-şi contmuie is-prăviJe ! Pai bine, în căzui ăsta de ce nu ceri mai bine Alsacia şi Lorena ? — M-am gîndit şi la asta, Sire, zise Lupin. Străinul se înveseli şi mai tare. — Admirabil ! Şi m-ai scutit de asta ? — In împrejurarea actuală, da. Lupin îşi încrucişase braţele. El-însusi se amuza să-şi exagereze rolul si continuă cu o seriozitate afectată : — Nu e exclus ca într-o zi să se producă o serie de evenimente de asemenea natură, încît să-mi stea la îndemînă putinţa de a reclama şi de a obţine această restituire. Indiscutabil, în ziua aceea nu mă voi da în lături s-o fac. Pentru moment, armele de care dispun mă obligă să fiu mai modest. Mi-ajunge pacea din Maroc. — Numai atît ?

81 — Numai atît. — Marocul în schimbul eliberării dumitale ? — Numai atît... sau mai bine zis — căci nu trebuie să pierdem din vedere obiectul însuşi al convorbirii noastre — un pic de bunăvoinţă din partea uneia din cele două mari ţări în litigiu... şi în schimb, cedarea, din parii. ..'.., t, ocrikuri'cr caro să află în rminile mele. __ Scrisorile !... Scrisorile !... murmură străinul enervat. i '1,-ma urmei, poate că nici nu au rine ştie ce valoare... — Sint printre ele scrisori de-ale vocisae, Sire şi le-aţ; acordat fără îndoială destulă valoare de vreme ce aţi venit la mine în această celulă. — Ce-are a face ? — Sînt printre ele scrisori a căror provenienţă n-o cunoaşteţi şi asupra cărora vă pot oferi cîteva informaţii. — A ! răspunse străinul, neliniştindu-se. Lupin şovăi. — Vorbeşte, vorbeşte fără ocolişuri ! ordona străinul... Spune tot ce ştii. In tăcerea adîncă, Lupin deci ară cu oarecare solemnitate : — In urmă cu douăzeci de ani a fost elaborat un proiect de tratat între (Sermania, Anglia şi Franţa. — Fals i Imposibil ! Cmc să fi... — Tatăl actualului împărat si Regina Angliei, bunica sa, amîndoi sub influenţa împărătesei. — Imposibil ! repet că e imposibil ! — Corespondenţa se găseşte: în ascunzătoarea din castelul Veldenz, ascunzătoare ai cărţi secret îl cunosc numai eu. Străinul se plimba agitat, îacoare şi-n-:olo. ' Apoi se opri şi zise : — Textul tratatului se află în aceste scrisori ? — Da, Sire. E scris chiar de mina tatălui vostru. — Şi ce cuprinde ? — In acest tratat, Anglia şi Franţa promiteau (Ser-maniei un imperiu, destul de mare pentru a renunţa la visurile ei de hegemonie europeană şi a se resemna la a rămîne ceea ce este. Germania nu are acum acel imperiu, deşi îi este indispensabil pentru a-şi asigura măreţia. — Şi ce cerea Anglia în schimbul acelui imperiu ?


— Limitarea înarmărilor navale aie Germaniei. — Dar Franţa ? 62

— Ahacia y\ fcorena. Rezemat de masă, împărata! s-ămas* gtndito*. »irmă : — Totul ern pregătit. Cabinetele de la Paris şi Ix>n-dra, prevenite, acceptaseră. Lucrul era ca şi făcut. Marele tratat de alianţă urma să se încheie, întemeind pacea universală, definitivă. Moartea tatălui vostru a spulberat visul ăsta frumos. Dar o întreb pe Majestatsa voastră ce va ffîndi ponorul vostru, ce va sîndi lumea întreagă, cînd va afla că Frederic ai III-lea, unul dintre erou de ia 1870, un german pur sînge, respectat de toţi concetăţenii săi şi chiar şi de duşmani, accepta şi, pun ur;.i,.,c, considera drept justă, restituirea Alsaciei şi a Lorenei. Lupin tăcu un moment, lăsînd ca problema să se aştearnă în termeni precişi în faţa împăratului, în faţa conştiinţei sale de om, de fiu si de suveran. Apoi încheie : — Depinde de Maiestatea Voastră ca Istoria să înregistreze acest tratat. Cît despre mine, Sire, vedeţi bine că umila mea persoană n-are ce căuta în dezbaterea asta. După cuvintele lui Lupin urmă o tăcere lungă. El aşteptă, cu inima strînsă. Urma să se hotărască destinului sau, chiar în acea clipă şi asta datorită eforturilor şi îndărătniciei sale... Clipă istorică, născută din creierul lui şi în care „umila sa persoană" — orice s-ar fi spus — trăgea greu în balanţa imperiilor şi-a păcii mondiale... în faţa lui, în întuneric, Cezarul medita. Ce va răspunde ? Ce soluţie va da problemei ? Traversă celula, cîteva secunde, care-i părură lui Lupin interminabile. Apoi se opri şi zise : — Mai sînt şi alte condiţii ? — Da, Sire, însă neînsemnate. — Care ? — L-am regăsit pe fiul lui, duce de Zweibriicken-Vel-denz. Marele ducat urmează să-i fie restituit. — Altceva ? — Tînărul în discuţie este îndrăgostit de-o fată care-1 iubeşte la rîndul ei. Este cea mai frumoasă şi mai virtuoasă dintre femei. Trebuie să se căsătorească cu această fată. — Altceva ? — Asta e tot. — Nu mai e nimic ? na, care-1 va prmi dintr-o clipă în alta, fără s. Lupin îi întinse scrisoarea, cu inima strînsă, cu mîna t.remurîndă. Dacă împăratul o lua, însemna ca accepta toato condiţiile. împăratul ezită ,apoi luă scrisoarea cu un gest. furios, :.. puse ca,..h", pe cap, se strînse in mantaua de automobil şi ieşi fără a mai spune o voroa. Lupm ; iiiă-ose cîi^va secunde clâtinînclu-se, ca ţi cum ar fi fost zăpăcit cu tutui. Apoi, deodată, se prăbuşi pe un scaun şi izbucni iu strigăte de bucurie şi orgoliu. II — Domnule judecător de instrucţie, trebuie să vă comunic cu regret că astăzi îmi iau rămas bun de la dumneavoastră. — Cum, domnule Lupin, ai intenţia să ne părăseşti ? — Cu părere de râu, domnule judecător de instrucţie, fiţi sigur de asta, căci relaţiile noastre au fost de o cordialitate minunată. Dar orice plăcere are un sîîrşit. Cura mea la Sante-Palace s-a terminat. Mă cheamă alte îndatoriri. Sînt obligat să evadez în noaptea asta. — în cazul ăsta vă doresc noroc, domnule Lupin ! — Vă mulţumesc din toată inima, domnule judecător de instrucţie. Arsene Lupin aşteptă apoi cu nerăbdare ora evadării sale, nu fără a se întreba cum se va produce şi prin care mijloace Franţa şi Germania, unite în această operă meritorie, aveau s-o realizeze fără prea mult scandal. La mijlocul după-amiezii, gardianul îi spuse să se ducă în curtea de intrare. Lupin ieşi repede şi-1 găsi acolo pe director, care-1 dădu pe mîna lui Weber, iar Weber îl puse să se urce într-un automobil în care se mai afla cineva Atunci, Lupin izbucni Sn rîs : — Cum ! Tu, bietul meu Weber, tu ai fost însărcinat cu corvoada asta ? Deci tu vei fi făcm răspunzător de evadarea mea. Mărturiseşte că n-ai noroc ! A ! bietul băiat, 64

cc phir.ion î După ce tc-ai rf:"v"cat prin arestarea mea, iaiâ-ie devenit nemuritor graţie evadării mele. Lupin se uită la celălalt dorari. — O'ala i, domnule prefect al poliţiei, sinteţ.i şi dumneavoastră amestecat în chestia asta ? Frumos cu:'.ou v-au iacul, ce ziceţi ? Dacă vreţi să mă ascultaţi pe mine, ră-mineU deoparte. Lăsaţi-i lui Weber toată cinstea S Lui i se cuvine. Şi de altfel, potul e tare ! AutomobiHsl zburda de-a lungul Senei şi prin Bois de. T"'. .u'.oc.nc' T" Saint-C'aud trecură apa. — Brav:;! exoiama ,..i.ipi:.. . ,t.' ' - •'--- ' "'"~-'« • -no;e de ••"i'->e n"'r.ru rcaons:;ii:,rea mort.; iui AUenhc; m. Vom cobo.i in su^—iu,.... : ' •• ' "" v"'- ^"i-v-,


că m-am evaporat prmtr-o altă ieşire, cunoaauta nun,. ....... niisac. O Doamne ! Ce plan tîmpit ! ' Părea dezolat. — Ce plan -tîn-.pit, ce idioţic sinistră ! îmi vine să roşesc de ruşine... Şi ăştia sînt oamenii care ne guvernează !... Ce vre'i.iuri ! Bar, pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu mi-aţi cerut sfatul ? Aş fi pus la cale o evadare da rama întîi, ceva miraculos ! Am din astea cu duiumul între cărţile mele ! Lumea ar fi spus că a avut Ioc un miraciji şi n-ar mai fi putut de mulţumire. Si în loc de asta... In si'îrşit, e adevărat că aţi fost luaţi din scurt... Dar oricum... Programul era stabilit exact aşa cum o prevăzuse Lij-pin. Pătrunseră prin azilul de bătrîni pînă-n pavilion^] Hortense. Lupin si cei doi oameni ai legii coborîră si străbătură subterana. La capătul ei, subseful Siguranţei ii sise : — Eşti liber.

— Ei bravo ! zise Lupin. Asta era tot ?... Iţi rnuiţu-mese scumpul meu Weber şi te rog să mă scuzi pentru deranj. BoTn-iu.e prefect, vă rog să transmiteţi omagiile mala soţiei dumneavoastră. Sui scara care ducea în vila Glicinelor, ridică trapa şi sări în încăpere. Simţi o ir.'nă pa 'umărul său. In faţa lai se afla pri-mul dintre vizitatorii din ajun, acela care-1 însoţise pe împărat. La stinan şi !a dreapta lui s^ aflau patru oameni. -~ Ei nu, că..., zise Lupin ; ce mai c şi giur.-.a asta ? Nu sînt liber ? — Bs da, ba da, mormăi ^.-r.fiaiîbi cu glasul sau as-nru , eşti liber... liber să călătoreşti cu noi cinci... dacă nu Lupi" îi r: u n K r-;--1,v, o *ecx'::dă r'J dorinţa nebună de sa simtă va.ourea u.rv.u pumn m nas. cei cinci bărbaţi pureau hotărîli ia orice. Şeful — Baca r.u mă •-•.r/ăr '!... Dar âsta-i visul meu ! Ta curte asie;.i"'-..; o limuzina uriaşă. Dai dintre oameni se suiră ia [aţă. alţii doi intrară înăuntru. Lupin şi străinul se instalară pe canapeaua din fund. -- înainte ! exclamă Lupin în limba germană. Direcţia Yeidenz ! COD;.vio îi spuse : — T;:,ei ! Oamenii nu trebuie să afle. Vorbeşte franţuzeşte. Astfel nu te vor înţelege. Dar la ce bun să vorbim ? ivîers'.'fă toată seara şi toată noaptea, fără nici un in-cid -ni " '-- două ori se aprovizionară cu benzină în mici oraşe!' ormrle. Germanii îşi supravegheară cu rîndul prir.'.. i, care nu deschise ochii decît în zorii zilei. . iră s ă ia cafeaua la un han situat pe o colină, l"!---..;., : se ;'Qa un stilp ind;ntor. Lupin văzu că se V.:''.: '^aiă. di'.lc'inţă de Met:, ~-\ Luxernbourg. De acolo •i r s un dvuni care ir.eroua spra norcl-est, în direc •.' '. . . Lupin Si spuse colegului de drum : 11 onoarea să stau de vorbă cu corn.ele de Wa'-:îc;r_,.u, LoniidenLul împăratului care a percheziţionat casa lui Hermann al III-lea la Dresda '! Străinul rămase mut. „Tu, micuţulc", i:;i zise Lupin „ai o mutră care nu-rai pl'Vje ele fel. Intr-o zi sau alta ţi-o voi plăti cu vîrf ţi îndesat. Eşti urît, eşti gras, eşvi solid ; într-v.n c'-ivî'it, nu-rni placi". 31 adăugă cu voce tara : — Faceţi rău, domnule conte, că nu-mi răspundeţi. Vorbeam în interesul dumneavoastră ; în momentul cînd r,e urcam în limuzină, am văzut u.i automobil care venea din urma noastră, în zare. L-aţi vâslit r.i dumneavoastră? — X u ; ce ce ? — Aşa.

6G

•— Cu toate astea... — A, nu-i nimic... o.simplă observ:;',;; De altfî zece minute avans şi maşina noastră a.-,- cu sigura truzeci de cai putere-. . — O ! In cazul ăsta n-avem nici o griiă. -

•-•' :""• pa-'"

'"":- :

•'•••• - "" "•<-•

' - ' •"--

• ap'f :::. :..'in fereastra iruijnvi.

f-;ă e1

— Ce e ? întrebă T.upin. Contele se întoarse spre el si-i spuse cu o!«s ameninţător : ...... i;u;;ă Je sr-ninâ !... Dară s2 întiînoiîl ceva, e vai de diun-!v:i'a i -- II rn ! lir:i ! se pară că celulnlt se apropie... Dar de ce vi temeţi, domnule conte? Trebuie să fie un călător',. ba poate chiar un ajutor care vi sa trirrule din urrrui. -— N-arn nevoie de nici un ajutor, mormăi ger/nanu'. Se aplecă divi nou în afară. Auto"u;!jiKii din urniri er:i atv;m u o distanţă do două sule sau trei su'.e de ineiri Arătindu-1 pe Lupin, co»i-:d2 le spuse oamenilor s;Yi : -~ r.egali-1 ! Şi dacă op J no rezistenţă... Iţi scoase revolverul. ...... De ce aş opune rezistenţă? scumpe tr.'ilon? rinji Lupin. Şi, în vreme ce i se legau niîinue, adăugă : — K foarte curios că oamonii iau masuri d • prc atun,-i cind nu e cazul şi nu şi le iau sii'.d e alisc^Lit noi . • " C'e dracii poate să vă facă marina aia '.' Vă i'vhip'.i; «Ani. i.-cmpiidi mei ? Ce idee i '•'ari a- i ră.spunde, germanul dădea orc.!:. 'i.- v^''-'-"11'1'' ; — La dri-apta !... încetineşte... Lasă-i să '.reo-încetinesc şi ei, stopează ! Dar, f.pre marca !u; mirare, automobHu1 :•'.,-


sporească viteza. Trec i • a un vîrtej pe dinai:". L?: a nor de praf. In picioare, la s> ie automobilului caro .••..", ţaţe descoperit, se , • inse silueta i"-,ui oa; i'. negru. El ridi(ă bru , Două detunături spi;:';-..-rării, Dacă Contele, cară astupa toata uşa din stinsa, si; prăbuşi in maşină, înainte de a se ocupa de el, cei doi se năpustiră r-isupra lui şi-1 legă fedeleş. — Bestiilor ! brutelor ! strigă Lup l n care tremura de minie. î.Iai bine daţi-mi drumul ! Pui'tim. Uite-i că opresc ! Dar, pentru l>a;i>nezeu, idioţilor ! De ce nu alergaţi după el ?... Prindeţi-1. K omul negru... Asasinul... Ah i ce imbecili ! Germanii îi puseseră un căluş în gură. Apoi se ocupară de conte. Rana nu părea a fi gravă şi i-o pansară repede. Insă rănitul, foarte surescitat, t'u cuprins de un acces de f" l guri şi îr.r?n-'i să cU'Hreze. Era ora K dimineaţa, se aflau in ui;:,., ,..-.'..'., >;-.;.. ;. "'•:• oric° i'0+ Oamenii n aveau ni-;1 i o indicaţie pii-.'irul scopul exact u. câin.->._i. lucot' . . „• ••• • să prevină ? Opriră automobilul la marginea unei păduri şi ; tară. Astfel se scurse toată ziua. Abia spre scara *,:: pluton de cavalerie, trimis din Treves în căutarea mobilului. Două ore după aceea, Lupin cobora diri limuzină ţi suia — escortat în continuare de cei doi germani sui, la lumina unui felinar, treptele unei scări care ducea înlr-o mică încăpere cu ferestrele zăbrelite. Acolo isi petrecură noaptea. . A doua zi dimineaţa un ofiţer îi duse, printr-o curte fa care mişunau soldaţi, în centrul unei lungi serii de cjadiri, care se rotunjeau la picioarele unui colnic pe care se zăreau nişte ruine monumentale, Lupin fu îrr.rcdm într-o încăpere vastă, mobilată sumar. Şezînd în fala unui birou, vizitatorul său de alaltăieri citea ziare şi rapoarte pe care le adnota cu creionul roşu. — Lasă-ne, spuse el ofiţerului. Şi -npropiindu-se de Lupin : — Hîrtiile. Tonul său nu mai era acelaşi. Avea acum tonul imperios al stăpînuku care e la el acasă şi care se adresează unui inferior — ţi încă ce inferior ! un escorc, un aventuri, er de cea mai joasă speţă, în faţa căruia fusese silit să se umilească. — Hîrtiiîc. repetă el. Lupin nu-şi pierdu cumpătul. Zise calm : 68

— Hîrtiile sînt în castelul Veldenz. — Sîntem în clădirile anexe ale castelului. — Hîrtiile sînt în aceste ruine. — Să mergem. Condu-mă. Lupin nu se mişcă. — Ei bine? — Ei bine, Sire, nu este chiar atît de simplu cum vă închipuiţi. E nevoie de un timp oarecare pentru a pune în mişcare elementele necesara pentru a deschide ascunzătoarea. — De cîte ore ai nevoie ? -- D'"-5*-~': -: patru. Un gest de mînie, imediat reţinut. A "• "• ' vorba aşa — N-am precizat nimic, Sire... după cutn n-a fost vorba nici de micul voiaj pe care Maiestatea Voastră m-a făcut să-1 întreprind între şase santinele. Sînt dator să vă predau Mrtiile — atît şi nimic mai mult. Iar eu m-am obligat să nu-ţi redau libertatea decît în schimbul acestor hîrtii. — E o chestiune de încredere, Sire. Vă asigur că m-aş fi considerat tot atît de obligat să vă Inmînez acele hîrtii chiar dacă aş fi fost liber şi asta chiar în momentul ieşirii din închisoare. Majestatea Voastră poate fi sigură că n-aş fi plecat cu ele sub braţ. Singura diferenţă este că dacă lucrurile s-ar fi petrecut astfel, hîrtiile ar fi fost acum în mîiniîe dumneavoastră, Sire, căci am pierdui o zi pe drum. Şi o zi în afacerea asta... e o zi în plus... Vedeţi însă... pentru asta trebuia să aveţi încredere. împăratul îl privea cu oarecare uimire pe declasatul, banditul care părea mirat de faptul că nu se pusese bază pe cuvîntul lui. Fără a răspunde, împăratul sună. — Ofiţerul de serviciu ! ordonă el. Contele de Waîdemar apăru, foarte palid. — Ah ! tu eşti, Waîdemar ? Te-ai înzdrăvenit ? — La ordinele Voastre, Sire. — Ia cu tine cinci oameni... aceiaşi cinci, daaă eşti sigur de ei.

69 '.: '.iţă !a ceks. — Pînâ mîine dimineaţă, la orele zece. Nu, îi dau timp pînă la prînz. Vei merge cu el unde va vrea să meargă şi vei face tot ce-ţi v& spune să faci. într-un cuvînt : eţti la dispoziţia lui. La amiază voi veni să te văd. Daca ia ultima bătaie a ceasului n u-mi va fi înm'nat pachetui de scrisori, îl vei sui din nou în automobilul tău şi, larii a pierde vreo ciipă, îl vei duce de a dreptul la închisoarea Sânte. — Şi dacă încearcă să evadeze ?


— Treaba ta. Şi împăratul ieşi. *. i."

n

* * 'T",T

elf r«r mnsâ şi ,-V.;j da î Aţa mai zic şi on. E o atitudine î rănea .''•rirâ. • .uleie chemase tnîiuntnt pe oamenii îi i UI

.... Să neracm ! v (. î -pin î- aprin.-.e Ueara ţi n u sf tv.na — Ilega'ti-i mîinlle! pnrunci conteie. ŞI dnd 'ordinul r;ău Iu executat, el ~ ilaUiv! Marţ' — La ce ? — La locul unde s-ar putea afla ascunzătoarea. Contele tresări : — Cum ? Nu ştii unde este ? — Să mă bată dumnezeu dacă ştiu, rînji Lupi:a Asta e cea mai nostimă parte din întreaga aventură: nam nici cea mai mică idee unde se află faimoasa ascunzătoare şi nici care sînt mijloacele pentru descoperirea si Ei, ce ::ici <le asta, scumpul meu Waldemar ? Aşa-î r^ are haz ?... Să mă bată Dumnezeu dacă ştiu unde e. 70

SCRISORILE ÎMPĂRATULUI l Ruinele din VeLdenz, binecunoscute de toţi cei cute vizitează malurile Rinului şi ale Mozelei, cuprind urmele vechiului castel feudal, construit în 1277 de arhiepiscopul de Fistingen şi — în jurul unui enorm foişor, găurit de ...TJ-.^IO i,,j f,,r>v,„p — .ridurile intacte ale unui vast palat din timpul Renaşterii, în care locuiau de irej secoit ma-u -i,,n; J^ £,v'»i'V.Tv"'"l'f>n Palatul acesta iu puaiui <,uj supaţ^ tcvoliaţi ... .... Hermann al Il-lea. Ferestrele, goale, se deschid ca două sute de găuri căscate pe cele patru faţade. Toata lemnăria, tapetele şi majoritatea mobilelor au fost arsa. Ir, castei se umblă pe Kcîndurîle carbonizate ale parchetului si, dii; loc în ioc, prin tavanurile dărîmate, se vede cerul. în decurs de două ore, Lupin — urmat de escon« sa — trecuse peste tot. — Sînt foarte mulţumit de dumneata, dragă conte. Am impresia că n-am întîlnit încă niciodată o călăuză mai documentată — şi lucru rar — mai tăcută decît dumneata. -Acum, daca nu te deranjează, să luăm masa. In fond, Lupin nu ştia mai mult decît în primuî moment şi era clin ce în ce mai încurcat. Ca să scape de închisoare şi ca sâ'l uimească pe vizitatorul său, minţise, prefăcîndu-se că ştie tot. Iar acum era în situaţia de a Căuta de unde să înceapă să caute. „Merge rău", îşi spunea el mereu, „merge cum nu se poate mai rău". De altminteri, n-avea nici luciditatea sa obişnuită, îl obseda ideea că necunoscutul, asasinul, monstrul este pe urmele lui. Cum se făcea că misteriosul personaj era din nou ne urmele lui ? Cum de aflase de evadarea sa şi cum de-i urmărise cu automobilul prin .jUixemburg şi Germania ? Era vorba de o simplă intuiţie miraculoasă ? Sau rezultatul unor informaţii precise ? Dar atunci cu ce preţ, cu ce promisiuni sau eu ce ameninţări le putuse obţine ? Toate aceste întrebări bîntuiau creierul iui Lupîn. Pe la orele patru, totuşi, după o nouă plimbare printre ruine, în cursul căreia examinase în mod cu totul inutil pietrele, măsurase grosimea zidurilor, scrutase forma şi aparenţa lucrurilor, îl întrebă pe conte : -- N-a mai rămas nici Un singur servitor al ultimului duce care a locuit în casieiui asta . Toţi servitorii din vremea aceea g-au împrăştiat. Unul singur a continuat s>a ucu^^ Aii :.-^i::?.^a <--'•• — Şi el ?... — A murit acum doi ani. — Fără a lăsa vreun urmaş ? — A avut un fiu care s~a însurat si care a fost alungat, împreună cu soţia sa, din cauza purtărilor lor scandaloase. Ei au lăsat pe cea mai mică dintre fetele lor, o fetiţă pe nume Isilda. — Unde stă ? — Aici, la capătul acareturilor. Bătrînul ei bunic servea de călăuză vizitatorilor, pe vremea cînd castelul mai putea fi încă vizitat. Micuţa Isilda a trăit de atunci în aceste ruine, unde e tolerată din milă : e o biată fiinţă inocentă, care de abia îngaimă o vorbă şi care nici nu ştia ce spune. — Din totdeauna ? — Se pai-e că nu. Abia pe la vîrsta de zece ani mintea i s-a întunecat încetul cu încetul. — După o suferinţă sau o spaimă ? — Nu, fără nici un motiv, din cite mi s~a spus. Tatăl el era alcoolic, iar mama s-a omorît Intr-un acces de nebunie. Lupin medita puţin şi zise apoi : — Aş vrea s-o văd.


Contele avu un surîs foarte straniu. — Poţi s-o vezi, bineînţeles. Fetiţa se afla din întîmplare într-una din încăperile care-i fusese cedată. Lupin fu surprins văzind o fetiţa micuţă, muH prea slabă, prea palidă, dar aproape drăguţă, datorită părului 72 ei blond şi a figurii ei delicate. Ochii, de un verde spălăcit, aveau o expresie vagă, visătoare — ochi de oarbă. Lupin îi puse cîteva întrebări, la care răspunse cu fraze incoerente, ca şi cum n-ar înţelege nici sensul cuvintelor ce i se adresau, nici al cuvintelor pe care le rostea. Lupin insistă, luîndu-i mîna cu blîndeţe şi întrebînd-o cu glas afectuos despre epoca pe cînd mai era în toate minţile, despre bunicul, ei, despre amintirile păstrate din r-°">ilărm petrecută în libertate printre ruinele maiestuoase ale castelului. Feti:a tâcva, cu ocmi ficşi, impajii-.ua, ef-io-i--:r,-iio pnatp riar f'--ră ca emoţia sâ'i poată trezi inteli-fcfcnţu au^rnuui. Lupin ceru un creion şi hîrtie. Cu creionul scrise pe foaia albă „813". Contele continua să zîrabească. — Ce te face să rîzi ? întrebă Lupin. — Nimic... nimic... mă interesează... mă interesează în cel mai înalt grad. Fetiţa se uită la foaia de hîrtie pe care Lupin i-o pusese înainte şi întoarse capul cu un. aer distrat. — Nu se prinde, zise contele, ironic. Lupin scrise literele „Apoon". .Aceeaşi lipsă de atenţie din partea Isildeî. Lupin nu renunţă însă la încercarea aceasta şi scrise ds mai multe ori aceleaşi litere, lăsînd însă de fiecare dată între ele alte intervale. De fiecare dată trăgea cu ochiul la chipul fetiţei. Ea nu se mişca, cu ochii aţintiţi asupra hîrtiei, plină de o indiferenţă pe care nimic nu părea s-o tulbure, însă deodată puse mîna pe creion, smulse ultima foaie din mîinile lui Lupin şi, ca şi cum s-ar fi aflat sub vraja unei inspiraţii subite, scrise doi L în mijlocul intervalelor lăsate de Lupin. Acesta tresări. Se formase un cuvînt: Apollon. După asta, însă, fetiţa nu lăsă din mîna creionul şi hîrtia, ci cu degetele crispate şi trăsăturile concentrate se străduia să supună mîna ei ordinelor şovăitoare ale sărmanului creier. Lupin aştepta înfrigurat. Şi deodată, cu repeziciune, ca halucinată, ea însemnă un cuvînt — „Diana". — încă un cuvînt!... încă un cuvînt, strigă el cu violenţă. ?$ Fetiţa îşi apăsă degetele de creion, rnpse vîrîvd, scrisa cu ce mai. rămăsese un J si diidlu drumul creionului, la capătul puterilor. — încă un cuvînt ! îţi poruncesc ! strigă JLupin, apucînd-o de braţ. Dar văzu în ochii ei, care deveniseră din nou impari «-•;-. scţnteîa fugara de sensibilitate nu mai putea să iUrCabCcl,

- Să mergem, zise si. " .<:•. ~Mr,~. i-1 -;-< H;:;'â

o'.Jcciul să ccr-;ear-:că ? nici nu-mi poî explica. cUiuii moaede de aur, V* *-'-

,-

drumul. Lupin se opri. — Ce vrei ? Ea întinse mina deschis' — C;e ? Vrei bani 'i Ai" Lupin, adresîndu-se contelui. — Nu, răspunse acela şi îsilda scoase dia buzunar care le făcu să zornăie, voioasă. Lupin le examina. Erau monede franceze, noi'nouţe. — Dt .undi; le ai V oxciamâ Lupin, tulburat... Monede '•'si "'... Si c'ind ?... Astăzi ? Vorbeşte: î franceze Cin Răspunde l RId:r;\ din umeri : — (-'e prost sînt! Ca şi cum fata mi-ar putea răspunde i.., Dragă conte, vrei să fii drăguţ şă-r/u împrumuţi patruzeci de mărci 7 Mulţumesc, Ţine, [silda : banii ăştia sînt ai tăi. 'Ea luă monedele, le făcu să zornăie împreună cu cele" la'.te în palmă, apoi, mtinr,ind braţele, arătă ruinele palatului in stilul Renaşterii cu Un gest care părea că desemnează în mod deosebit aripa stingă şi virilul aripii. Era o mişcare maşinală ? sau trebuia considerată ca o mulţumire pentru cele două monede de aur ? Lupin. se uită la conte. Acela continua să zîmbească-„Ce tot zîmbeşts ăsta ?" se întrebă Lupin. „S-ar zice că îţi bace joc de wine". Pentru orice eventualitate, se îndreptă spre palat, urmat <ln er-corta sa. Parterul se compunea rlin imense săli .-le recepţie, care comunicau miele cu altele şi în care se adunaseră puţinei^ mobile scăpate din incendii]. La etajul Iutii, spris miază-noapxe, se afla o gaierîe lungă în eare dudeaa douăsprezece săli, toate la fel. .Aceeaşi galerie se repeta la etajul al doilea, ^ar Cî, douăzeci şi patra de camere, tot aşa de asernănătoa; r/;, uneig cu altele. Toate goale, murdare, într-un hal fără d[c~ hal


O oră întreagă Lupta umblă, alergă, goni neoK^,..^ 'cu u i pa ia tundă - ,-n r^o-r-j j i ,••.-.<. ls or^ una din cele douăigDrezrir(, ni e cd ^,1 { "> ai »i a'e

> ruperi ă:,; ~.~V

Fu

•r-» î i r •, u tr jn fotoh irc i V ne i lui. Li.ipîn î^r-,eou i o "ne 11 i pe rare o folosea în '^jppj-.g^ <arer i în DC care le examina l -i ^iL

t

'J

Tl-V-^i

- r'reil

~ Oa N - *" " 1 IU

i ,0 er > --

r.

r 'n

^tl»

<yplţ-^vU

P

\e n

, fb .

m ui aej ! n

H1

n i ta {r < ^ r -U c

n iaţ i ur. t,< om c i it Ic Tv ţr vecinate ^^ f i ^ înţelege, t.n;:., :

— Pare-mi-ss, domnule Lup in, că ţi-ai carr, L,.,, de mine.-. — Cum asta, Sire ? — O ! nu r? mare lucra ! Ţi s-a redat "ibe^..^ condiţia să-mi înmîneri hîrtiile care roă Intere^!, dumneata n-ai nici cea mai mică idee de locu^jj' află. Prin urmare am fost păcălit — cum se 2i< ce franceză ? — Credeţi, Sire ? — O, Doamne ! Ceea ce ştii, nu mai cauţi ţi ^x trecut zece ore de cînd cauţi. Nu eşti de vr^ întoarcerea dumitaîe imediată la închisoare ţ.-ar,-'^ Lupin păru uluit. — Maiestatea Voastră mi-s fixat par;:ă u^i mîine la amtazâ, ca limită ultimă?.. ÎS

V;^

75

— De ce aş mai aştepta pînă atunci ? — De ce ? păi? ca să-mi permiteţi să-mi desâvîrsesc opera. — Opera (jumitale ? Dar opera dumitale nici n-a început încă, domnule LUpin. — în privinţa asta, Majestatea Voastră se înşeală. — Doved%şte-mi-o... şi voi aştepta pînă la amiază. Lupin m&djtă cîteva momente şi apoi pronunţă grav : — Dacă ^Majestatea Voastră are nevoie de dovezi spre a avea încredj ere m mine, iată : cele douăsprezece săli care dau în galer.ja asta poartă fiecare un nume deosebit, a cărui iniţială b,. alia înser: .-. ,,s uşa fiecir^a Âin t' Una dintre iinscripţii, mai puţin mistuită de flăcări decît celelalte, irra \^,\, in mOIn<'ntu< î.- rprp străbate-., -n galer' Am examinait celelalte uşi şi am descoperit — ab;a perceptibile -_ aite iniţiale, săpate toate în galerie, mai sus de frontoane. Or, una djin iniţiale era un D, prima literă din cuvîntul Diana. Altul era un A, prima literă din cuvîntul Apollon. Aceste două cuvinte sînt nume de divinităţi mitologice, Celelalte iniţj} aie vor fi avînd acelaşi caracter ? m-am întrebat. Şi «descoperii un J, iniţiala lui Jupiter, un V, iniţiala lui Veenus, un M, iniţiala Iui Mercur, un. S, iniţiala lui Saturn ettc. Această parte a problemei era rezolvată... fiecare^ din Ccele douăsprezece săli poartă numele unei divinităţi a (oiimpului, iar combinaţia Apoon, completată de Isilda, desţemnează saia lui Apollon. Prin urmiare, aici, în sala în care ne aflăm, se află ascunse scrisţoriie. g-ar putea să-mi fie de ajuns cîteva minute ca să ie descopăr ascunzătoarea. — Cîteva minute sau cîţiva ani ! Părea că se amuză teribil, iar contele era şi el însufleţit de o nmare veselîe. Lupin Intţj-ejjă : — Aveţi amabilitatea, Majestate, să-mi explicaţi... ? — DomniiQie Lupin, pasionanta anchetă pe care ai făcut-o pe ziiua de azi şi ale cărei strălucite rezultate ni le-ai prezentat^ am făcut-o eu mai de demult. Da, acum două saptammî, în tovărăşia amicului dumitale Herlork Sholmes. Amînaoi am interogat-o pe micuţa Isilda ; amindoi am întrebuinţat f<f aţa ^e ea aceeaşi metodă ca şi dumneata şi 76 tot emîndoi am descoperit iniţialele dii; ver.it aici, în sala Apollon. Lupin era livid. Bolborosi : — A ! Sholra.es... a ajuns... pînă aici ?... — Da, după patru zile de cercetări. E adevărat că ele nu ne-au adus la nici un rezultat, căci n-am putut descoperi nimic, în tot cazul, ştiu că scrisorile nu se află aici. Tremunnd de mînie, atins în cele mai delicate adîncuri ale orgoliului său, Lupin se zbătea sub biciul ironiei împăratului ca şi cum ar fi primit tot atîtea lovituri de


Niciodată încă nu iifcu. In funa ;u:, ar fi IOS'L de V.'alden-ar, al cărui rîs î se simţise umilit a -/..are s exasper a-1 :-: . ;;rume pe — Lui Shoîmes i~au trebuit patru zile ; mie m i -au ajuns cîteva ceasuri şi mi-ar fi ajuns şi mai puţine, dacă n -aş fi contrariat' in cercetările mele. — Dar de către cine ? De către fidelul meu conte ? Sper că n-a îndrăznit... — Nu, Sire, ci de către ce! mai teribil şi mai puternic dintre duşmanii mei, de către diavolul arela infernal care 1-a ucis pe complicele său, Altenheim. — Este aici ? Crezi ? exclamă împăratul într-o agitaţie cave demonstra că nici un detaliu al acestei dramatice istorii nu1 era străin. — Omul ăsta se află oriunde mă găsesc şi eu. Mă ameninţă cu ura lui constantă. El m~a ghicit sub deghizarea de Lenormand, şef al Siguranţei.; el a obţinut aruncarea mea în închisoare şi tot el m-a urmărit în ziua cînd am ieşit. Ieri, crezînd că in ă va putea nimeri în automobil, 1-a rănit pe contele de Waldemar. — Dar cine-ţi garantează, ce-ţi spune că se află la Veldenz? — Isilda a primit două monede de aur, monede franceze-: — Şi ce-ar putea căuta aici ? In ce scop să fi venit ? — Nu ştiu, Sire, dar omul ăstn este însuşi spiritul răului. Băgaţi de seamă, Majestat-.: caoabil d~ orice. — Imposibil. Am două sute do oameni în ruinele astea. N-avca pe unde să intre. L~ar fi vă/ut circv;;. — Cineva 1-a văzut cu siguranţă. — Cine ? 77 — Iă'ă. ..... c'f.l fie interogatei ? Waldernar. condu-'i pft pri/.onier ia fetiţă. Luipin arata că are mîinile legate ; — Bătălia va fi crjirer.ă. Pot să mă but în asemenea condiţii ? împăratul sise eaiitoiui : • De,. . ,' '. ; .- --rari '"> -'•T'.'PT .-*i.r-',fei. p-rintr-uri t-1 fort de ultimă clipă, amesteuitidu-i tn " ". av;-' "-oo H^vMfi. y>r clek-f-ţslnî a-'.s^in, ,\r'-?nc: I,îti::a ciţiigă u in p şi pieiuă QOIK".^.^ . /• . e", î, i xiso el. „"E mai m'.ili decît lm; tr-;'t,;.:V.-ta.

A •••;•:".(.- In încăperea ocupaţii ne Isilcla, la capătul •, ecm-. - .-:••-.•.- .-•':,• -r, clădiri care s(;rveau de cazarmă celor două : ni-ai nUnclor şi a căror întreagă aripă ;;U.n>:.": •:: ' • ofiţerilor. se afla acalo. .rimise doi d1 a oamenii săi. Se ţriv....;: •• «r.'i. î . • văzuse pe feiiţâ. : , •••..'f astea, nu p:i',!:-<> ieşi din îngrădirea T-'n":ivv •;" ' ' re paLatnl din tii;ip!i! Rena<.tor"u, acesta era - ;a -L .-, •• aşa — ocupat de plinătate din trupe ţi nini-n1! nxi ;.'.:Jea pătrunde înăuntru. în sfîrsit, solia u a (ii locotenent care locuia ir. ca -a vecină declară că nu se mişcase de la fereastră şi că i'etiia rui ieşise din casă. — Dacă iTc-.r r. ieşit, exclamă Waldernar, ar trebui să fi«;; aici ţi nu este. Lupi n observă : — Există un etaj deasupra ? — Da, însă nu e nici o scară care să ducă la camera de la etaj. — Ba da, este o :;carâ. Şi Lupin arătă o mică uşă deschisă care dădea într-o încăpere întunecoasă, în beznă se zăreau primele trepte ale unei scări abrupta. — Va rog, domr.u'c conte, zifc Lupin lui Waldomr.r. care voia să urce, vă ros; să-rni lăsaţi :r.ie onoarea a; la. ' — De c — E primejdios. 78

Şl dădu fuga pentru ca în clipa unu fu oare într-un fol de pod îngust şi scund. De pe buze i se desprinse un strigat : — O! — Ce s-a întîmplat ? întrebă contele fţXdr apariţia. — Aici, pe jos... îsiida. Lupin îngenunchie, dar în clipa următoar prima examinare, îşi dădu seama că l'?îita ameţita şi că nu avea nici o urma cit; rana, , ys'înict'iri la miini şi la înche^-tu-i. să se


e, dup ! era â d---ă

cuioar in dau toate ura uneia din locuinţe. Ii trebuit să-1 observe... asta K invizibil. Dar ce are — Asta este ! zise- el. Asasinul a fost aici, cu ta. Ci:: d am sosit noi a izbit-o cu pumnul şi i-a băgat un căluş în gură, ca să nu-i p,utem auzi g'jrr.etL-le. — Dar pe unde să fi fugit ? — Pe aici... Uite... E un mansardele de la primul eu.j. — Iar de aici ? — De aici a coborît pe — înseamnă că cineva — Cine poate şti?... Omul a face ? Trimiteţi in^te oameni să cercc-teze. Să fie scotocite toate mansardele şi toate încăperile de la parter. Şovăi o clipă. Nu trebuia oare să se duca şi ei !n urmărirea asasinului ? Dar i;n zgomot îl făcu să se întoarcă spre fetiţă. Ea se ridicase şi c iui mîinile ci s-_j rosiogoiiră o ihmnâ ă'-: monezi uo aur. Lupin le examina. Toate erau franceze. — Vezi ? zise el. Nu m~am înşelat. Dar de ce atît t'e mult aur ? Ca răsplata pentru ev ? Deodată zări pe jos o carte şi se aplecă s~o ridice. Insă cu o mişcare mai rapidă, fetiţa sa aruncă asupra ei, puse mina pe carte şi o strînse la piept cu o energie sălbatecă, v'i şi cum ar fi fost gata s-o apere împotriva oricărui atac. — Am înţeles ! zise Lupin. Monedele i-au fost oferite în schimbul volumului, dar ea refuză să-1 dea. De aici zgârieturile de la mîini. Ar fi interesant de ştiut rJe cu asasinul voia să aibă cartea. O fi citit-o .mâini e? ,>M 7J';s lui Waîcienw : — Dragu dttinouic conte, -ia tu rog ordin.,. 79 Wnldemnr făcu i:n semn. Trei din oamenii săi se aruncară asupra ietî.ri şi, după o luptă îndîrjită, în care nenorocita se zbătea şi r,c răsucea mîmoasă, scoţînd strigate, i se smulse volumul din braţe. ... jjirvcnr-, fe'i'o ' zise Lupin. Stai liniştită... Toate astea slnt pentru c (...,.:a bur.ă........: . uprave:;heată ' T^ •••>•„ '.';:r.p, voi e-'amina ob'.ectul litigiului.

Legat in ji.^i.-, . umui : . • . •'• ''. operr-1" Ini Montesquieu şi se intitula „Voyage au Temple da umae . Legătura părea să fie veche de cel puţin un secol. In momentul cinci îl deschise, Lupin exclamă : — Ciudat, foarte ciudat! Fe dosul fiecărei pagini a fost lipită o foaie de pergament --i pe acest? foi se văd rînduri scrise, foarte dese şi foarte fine. Şi începu să citească ds ia început. „Jurnalul cavalerului Gilles de Majreche, servitor francez al Alteţei Regale, prinţul de W2eîbriieke.n-Veldt-tj*, început în anul de gratie 1794". — Cum, scrie asta acolo ? întrebă contele. — Ce vă miră '! — Bunicul iMÎdei, bătrînul care a murit acum doi ani, aw-a numele ele Malrcich, adică acelaşi nume, germanizat. — Se polriveste de minuna. Bunicul Isîldei a fost pro't abil fiul s:tu nepotul servitorului francez care şi-a scris jurnalul pe volumul ăsta din opera lui Montesquieu. Şi a-,.;;, jurnalul a trecut in manile isildei. RâsTci la întîtnplare : „15 sepiombrie 1790. — Alteţa sa a fost la vîînMoare. 20 septenibrie 179G. — Alteia Ka a ie^it călare pe Cupidon". — Drace \ murmură Lupin. p!na aici nu prea e palpitant. Tracii mai departe : „12 martie 1830. — I-am trimis lui Herrnann zece galbeni. E bucătar la Londra". Lupin începu să rîdă : — Ol o ! Hermann e detronat. Respectul începe fă •c'isparâ. — Marele duce domnitor, observă Waldemar, a fost într-ruiavăr alungat de trupele franceze din ţara sa. Lupin continuă : „1809. — Astăzi marţi, Napoleon a dormit la Veldenz. Eu însumi am făcut patul Majestăţii. Sale, iar a doua -A i-am vărsat ligheanul". — A ! zise Lupin. Napoleon s-a oprit la Veldenz ? — Da, da, cînd se întorcea la armata sa, în timpul campaniei din Austria, care avea să se încheie cu bătălia cla la Wagrarn. E o onoare, de care familia dueală a fost ÎGvU'iO 3TU;.LUPu Qup.-t Ct-Oc*a.

Lupin urmă :


ju

-

;

.......

\

__ A''.-i,i ~

.

.V". .-- ;-»'•••<•

---

ţară. 29 octombrie. — Astă-noapte arn condus-o pe Alteţa Sa pînă la ascunzătoare şi am fost fericit să-i arat că nimeni nu i~a ghicit pînă acum existenţa. De altfel, cum putea cineva sfi ghicească că o ascunzătoare se poate afla într-un..." O bruscă oprire... Un strigăt de pe- buzele lui Lupin... Tsilda scăpase din inimile oamenilor care 6 păzeau, se aruncase asupra lui şi o luase la goană cu cartea în mînă. — A ! ticăloasa ! Fugiţi după ea !... Ocoliţi şi prindeţi-o jos. Eu o voi goni pe culoar. Dar fetiţa încuiase uşa după ea şi trăsese zăvorul. Lupin trebui să coboare şi să iasă din casă şi s-o ia de-a lungul dependinţelor, câutînd, împreună cu ceilalţi, o scara care să-i ducă la etajul în Vii. Numai a patra casă avea uşa deschisă şi putură urca. Culoarul însă era gol Şi Lupi n trebui să bată la uşi, să forţer.e broaştele şi să se introducă în camere nelocuite, în vreme ce Waldemar tot atît de pasionat de această urmărire, găurea perdelele şi tapetele cu vîrful săbiei. Deodată se auziră, de la parter, din aripa dreaptă, strigăte. Se repeziră într-acolo. La capătul culoarului, una dintre soţiile ofiţerilor le făcea semne şi le spuse că fetiţa se află la ea. — De unde ştiţi ? întrebă Lupin. — Am vrut să intru în camera mea, clar uşa era încuiată şi am auzit zgomote. Intr-adevăr, Lupin nu putu dsschide. — Fereastra ! exclamă el. Trebuie să fie şi o fereastră. Fu condus afară şi, în clipa următoare, luînd sabia contelui, sparse geamurile. Apoi, susţinut de doi oameni, se

81 &Săţâ de zid, îşi trecu br'a'ţul prin geamul spart, întoarse minerul şi se aruncă în oda":e. Pitită în faţa căminului, Isilda îi apăru iluminata de flăcări. — O ! mizerabila ! proferă Lupin. A aruncat cartea în O dădu cu brutalitate la o parte, voi să smulgă cartea •r. ::-r:r' ^" •' • uiile. Apoi. cu austerul r,-.r~' cleş'1"* o scoase din cămin şi o acoperi cu cuvertura de pa mana, f.pre a stinge flăcările. Dar era prea tîrziu. Filele vechiului manuscris, consumate de flăcări, se prefăcuseră în scrum. Lup in Se uită lung la fetiţă. Contele grăi : — S-ar zice că ştie ce face. — Nu, nu, nu ştie. Probabil însă că bunicul ei i-a încredinţat cartea ca pe-o comoară, o comoară pe care nimeni nu avea voie s-o contemple. In instinctul ei îndobitocit, fetiţa a preferat s-o arunce în flăcări, dec H s-o iase din mînă, — Cu alte cuvinte ? — Cu alte cuvinte, ce ? — Cum vei descoperi ascunzătoarea ? — A ! a ! dragă conte, va să zică ii~ai închipuit, măcar un singur moment, că voi reuşi?! Deci Lupin nu ţi se maî pare acum un' simplu şarlatan? Fi'i liniştit, \Valdemar. l.upin are mai multe coarde la arcul sii'.i. Voi reuşi. — înainte de ora 12 rnîine 7 — înainte de ura 12, astă seară. Dar ni or de foame. Şi dacă al avea bunătaiea... Fu condus într-o sală din dependinţe, transCormatâ în popotă a subofiţerilor şi luă o masă substanţială, în vrem.;-ce contele se duse să raporteze împăratului cele întunplate. După douăzeci de minute, Waldernar se întoarse. Şi cei doi se instalară unul m faţa celuilalt, tăcuţi .o gînditori : — WaMsmar, o ţigară bună ar fi foarte binevenită... Mulţumesc. Ţisara asta da foi sfirîie aşa cum îi ;;tâ bine nnei havane care se respeciă. După ua minut sau doiis'i s

82 »— Poi.i funia şi dumneata, coate. Nu mă deranjează. Trecu o oră. Waldemar moţăia şi, din cînd în cînd, ca să-şi alunge somnul, înghiţea un păhăruţ de coniac. Solda iii veneau şi plecau, făcîndu-si serviciul. — O cafea ! ceru Lupin. T •=•' oriusp o cafea, — Dar prun.-,ta mă; «.: rv.iin ei... Daca toi cai asia bea •:' T apăratul.. < unu, Wakiemar. să-ml comanzi -

tnpt c -!•,+ ,;-!

1-0

rnp

Noaptea va ii loaris. -.i.igă. •• , ie cafti infectă ! Aprinse încă o ţigară ne foi si nu mai scoase o vorba. Minutele treceau. Lupin. continuă sa stea nemişcat şi să nu vorbească. Deodată, Wa'demar se ridică în picioare şi-i zise lui Lupin Indignat : — Ei, domn u' ! Drepţi ! în momentul acela, Lupin fluiera. Continuă să fluiere. — Drepţi ! N-auzi ?


Lupin se întoarse. Majestatea Sa intrase în odaie. Se ridică. — în ce stadiu ara ajuns ? întrebă împăratul. — Cred, Sire, că-ml va fi posibil S-Q satisfac pe Majestatea Voastră peste citeva minute. — Ce face ? Cunoşti... ascunzătoarea ? — Mai mult sau mai puţin, Sire... Numai citeva detalii îmi mai scapă, dar la faţa locului se va lan;uri toiul — rram nici o îndoială. — Noi trebuie să rămânem aici ? — Nu, Sire, v-aş ruga să rnă însoţiţi pînă la palatul dir; timpul Renaşterii. Dar avem tot timpul şi dacă Majestatea Voastră îmi îngăduie, aş vrea să meditez chiar acum la două sau trei lucruri. Şi fără a aştepta răspunsul, se aşeză, spre marea indignare a lui Waldemar. După cîteva momente, împăratul care se depărtase şi vorbise cu contele, se apropie din nou : — Domnul Lupin este gata de astă dată ? Lupin nu răspunse. O nouă întrebare... Lupin îşi lasă capul în piept. — Dar bine, doarme,., pe onoarea mea, s-ar zice că doarme ! Furios, Waldemar îl scutură violent de umăr. Lup in se prăbuşi de pe scaun, căzu pe parchet, avu două sau trei convulsii şi nu se mai mişcă. — Dar ce s-a întîmplat! întrebă împăratul... Sper ca nu e mort Y Luă o lampă şi se aplecă asupra lui : — Doa:.,-.:, ce pa':,! ' ' U r •• •• • ^ară r;i" ' ; dumneata, Waldemar... Ascultă-i pulsul... Trăieşte, nu ? — Da, Sire, zise contele după o pauză ; inima îi bate foarte regulat. — Atunci ce e ? Nu mai înţeleg nimic... Ce s-a în'îinplat ? — Să rnă duc să chem un medic ? — Du-te ! Fuga ! Medicul îl găsi $e Lupin în aceeaşi stare, nemişcat şi liniştit. Puse să fie întins pe un pat, îl examina vreme îndelungată şi se informă ce mîncase bolnavul. — Te temi să nu fi fost otrăvit, doctore ? — Nu, Sire, nu e nici o urmă de otrăvire. Dar bănuiesc... Ce e cu tava şi ceaşca asta ? — Cafea, zise contele. — Pentru dumneata ? — Nu, pentru el. Eu n-arn băut. Doctorul îşi turnă cîţiva stropi de cafea, o zise : — Nu m-am înşelat : bolnavul a fost adormit cu aji unui narcotic. — Dar ăa către cine ? întrebă împăratul surescitat... Pentru Dumnezeu, Waldemar, ce naiba se întîmplă aici ? — Sire... — M-am săturat !... încep să cred într-adevăr că omul ăsta are dreptate şi că se află cineva în castel. Monedele de aur, narcoticul... — Dacă ar fi pătruns cineva în grădina castelului, am fi ştiut-o... Sînt trei ceasuri de cînd se cercetează peste tot. — Cu toate astea, nu eu am pregătit cafeaua, te asigur... Sî dacă nu ai pregătit-o tu... — O, Sire ! — Ei bine, caută, percheziţionează... ai două sute de oameni la dispoziţia ta... şi dependinţele nu sînt atît r!e mari ! Căci în definitiv asasinul circulă pe aici, în jurul clădirilor, pe la bucătărie, dar mai ştiu eu pe unde ! Du~te ! Fă ceva ! torul Toată noaptea, namila dle Waîdemar se mişca conştiincios, pentru că aşa poruncise stăpînul său, dar o făcu fără prea multă convingere. După părerea sa era cu neputinţă ca un străin să se ascundă printre nişte ruine atît de bine păzite. Si de fapt evenimentele îi dădură dreptate : investigaţiile i ură inutile. Nu se pu'.u ^.•..-.. ^.^^. ^ ;n*i'.-.—.-asu care p-ecătise băutura adormitoare. Lupin petrecu ne-a^/..^ ... ,.,.' :, f.'.-.. :-:icşt:r;ţă. Dimineaţa, doctorul, care nu-l p;":r.;rb;e nici un moment, răspunse unui trimis al împăratului că bolnavul continuă sa doarmă. Totuşi, la erele 9, el făcu un prim gest, un fel de efort de a se dezmetici. După cîteva minute îngăimă : — Cît e ceasul ? — Nouă Şi treizeci şi cinci. Lupin făcu un nou efort ; se simţea că — amorţit cum era — dorea cu toats fibrele fiinţei sale, să~şi revie In simţiri. O pendulă bătu de zece ori. Lupin tresări şi zise i — Vă rog să mă duceţi... vă rog să mă dureţi la palat. Cu aprobarea medicului, Waldemar îşi chemă oamenii şi-1 înştiinţa pe împărat. Lupîn fu întins pe o brancardă si convoiul porni spre palat. — La etajul întîi, murmură el. Fu urcat la etajul întîi. — La capătul culoarului, zise el. Ultima cameră din stînga. Fu dus în ultima cameră, a douăsprezecea. I se dădu un scaun pe care se aşeză, istovit.


împăratul sosi şi Lupin nu se mişcă. Avea un aer inconştient şi o privire fără expresie. Apoi, după cîteva minute, păru că se trezeşte, privi de jur îrnprajuruî său pereţii, tavanul, oamenii ţi zise : — Un narcotic, nu ? — Da, răspunse doctorul. — A fost găsit... omul ? — Nu. Lupin păru că rămîne pe gînduri şi de mai multe ori dădu din cap, cu vn aer preocupat, dar cei dimprejur văzură imediat că doarme. împăratul se apropie de Waldemar :

as -- Dă ordin să se c.-d---.:â automobilul ta u. — A l... Dar în cărui ăita, Sire... — Lasă! încep să cred că-şi bate joc de noi. Toate astea nu sînt decît o comedie spre a cîştiga timp. — Se prea poate... într-adevăr, aprobă Waldemar. — TPvktent 1 S>rpîoalea2ă anumite coincidenţe ciudate, dar 'iu >•'!€ nimic, iar şmecheria ca mone";.e de aur ţ,j > v, rvv - -'.v;-1 "~* r" '^ocin, pu1^ «iiwciri '. Dar,-< n« mai nrr>t,- ••• la acest joc, o ;,a ne scape prmire degeie. . Jci \.,.,; ,.. mobilul tău, Waldemar ! Contele dădu ordinele necesare si se întoarse. Lupi n • se deşteptase încă. împăratul care inspecta tăia, îi spuse Waldemar : — Asta este sala Minervei, au ? — Da, Sire. — Dar atunci ce caută acest N în două locuri ? Erau într-adevâr doi N, unul deasupra e&rninuiul. eelăiaît deasupra unt i vochi pendule, xidit'â In perete, cu iotul .stricată, astfel că i se vedea mecanismul complicat şi greutăţile nemiţ.cato la capătul lanţurilor. — Aceşti doi N. zise WaJdemar. împăratul nu aşteptă răspunsul. Lupi n se mişcase din nou, deschise ochii şi articula silabe nelămurite. Se ridică, străbătu sala şi căzu din nou, extenuat. Din clipa aceea, între creierul său, nervii săi, voinţa sa şi toropeala groaznică, care-1 paraliza, începu să se dea o luptă îndîrjită. O luptă de muribund contra morţii, a vieţii împotriva neantului. Spectacolul pe care-1 oferea, era infinit de dureros. — Suferă, murmură Waldemar. — Sau in tot cazul se preîace că suferă, spuse împăratul. Şl se preface de minune. Ce actor ! Lupin îngăimă : — O injecţie, doctore, o injecţie de cofeina, imediat. — îmi permiteţi, Sire ? întrebă doctorul. — Sigur... Pînă la amiază, îndepliniţi-j orice dorinţa. Are promisiunea mea. — Cîte minute mai sînt pînă la amiază ? întrebă Lupin. — Patruzeci, i se răspunse. — Patruzeci... Voi reuşi... Voi reuşi cu sigxiranţă... Trebuie. 86

îşi luă capul in taîifil. — A i dacă aş avea creierul meu adevărat, creierul meu cel bun, care ştie să cugete, ar fi treabă de o secundă ! Dar nu a mai rămas din el decît un punct întunecos... Nu pot... Gîndurile mă părăsesc... Nu pot să sesizez nimic... E groaznic ! Umerii ii tresăltau. Pilnge? JL!

e\HXij i-i f^p6t,Ui.>. ,

— 813... 813...

— 813... un 3,.., un 1... un 3... da, evident... dar de ce ? Atît n-ajunge ! împăratul murmură : — Mă impresionează. Nii-nni vine să cred că un om se poate preface în halul ăsta... Unsprezece jumătate... douăsprezece fără un sfert... Lupin stătea nemişcat, cu pumnii lipiţi de tîmple. împăratul aştepta, cu ochii fixaţi pe ua cronomeiru. pe cara-1 ţinea Waldernar în muia :• -— încă zece minute... încă cinci... — Waldemar, automobilul t: gata ? Oamenii tăi sînt pregătiţi ? — b:i, Sire. — f'> .•.••noiiietrul tău e cu :;oii^:>: Y — l-\i. Sire. — P i-i n uu«ai-e, la ultima bătaie a ceasului... — Ca toate astea... — La uliifna bătaie a ceasului, Waldenaar ţ Scena avea ceva cu adevărat tragic, avea măreţie ţ,i s.jit rardtate, ca atunci tind orele le iau în apropierea unui miracol posibil... Şi ai alunei impresia cu însăţi vocea destinului îr/i va spune cuvîntul. împăratul nu-şi ascundea neliniştea. Aventurierul ăsta bizar, Avsene Lupin, a cărui viai;â prodigioasa o cunoştea, oiouî ăsta îl tulbura. Şi cu toate că era hotarit sa sfir^eavcă cu afacerea asta echivocă, împăratul nu se putea împiedica să aştepte şi sa spere, încă două minute... încă un minut. Apoi începură să numere secundele. Lupin părea că doarme. — Haide, pregăteşte-te, îi zise împăratul contelui. Contele se aprepie de Lupin şH anse mîna pe umăr... Soneria


argintie a

cronometru)ui vibra.,, unu... doi...

ti-ei... patru... o'aei..

— Waklemar, trage greutăţile vechii pendule ! Un moment de consternare. Cel care vorbise era Lupin, foarte calm. Waldemar înălţă din umeri, indignat că era conte ! insi> ., împă"at^1 Lupin, care'si •< '. :-.c~i lanţurile Foar'.e bine... Aşa se - - Ascultă ee-ţi bpane, •-- Sigur, ascultă, dragă re;;.^:.ea ironici. Nu t -- . --..î"? ;• • pendulei.... alternativ... UIT;... două... întorceau ceasornicele odinioară. Şi într-adevăr, ceasornicul începu să funcţioneze şi cei din sală îi auziră tic-tacul regulat. — Şi acum acele, zise Lupin. Fixea"ă-U> puţin înainte de 12. Nu mai mişca. Lasă-mă pe mine... Se ridică si se îndreptă spre cadran, la o distanţă ele cel mult un pas, cu ochii nemişcaţi, cu toată fiinţa încordata. Cele douăsprezece bătăi răsunară, douăsprezece bătăi grele, profunde. O lungă tăcere. Nu c;e produse nimic. Totuşi, împăratul aştepta, ca şi cum ar fi fost sigur că avea să se întimple ceva. Iar Waldemar nu se mişca, cu ochii holbaţi. Lupin, care se aplecase deasupra cadranului, se îndreptă şi murmură : — Perfect... Asta este... Se întoarse la scaunul sau şi porunci : — Waldemar, pune a/ătătoarele la 12 fără două minute. A, nu, amice, nu înapoi... în direcţia mersului acelor de ceasornic... Ei, da, ştiu, o să dureze mai mult, dar ce vrei ? Bătură toate orele şi toate jumătăţile de oră, pînă la 11 şi jumătate. — Ascultă, Waldemar... Vezi pe cadran un punct în relief care arată ora l ? "Punctul se mişcă, nu ? Pune pe el arătătorul mîinii stingi şi apasă. Bine. Fă acelaşi lucru cu degetul cel gros pe vîrful care arată ora 3. Bine... Cu mîna dreaptă apasă punctul de pe ora 8. Bine îţi mulţumesc, poţi să te aşezi, scumpule. în clipa următoare, acul mare al ceasului se deplasă. trecînd peste punctul de la ora 12... Şi ceasornicul bătu din «ou. Lupin tăcea, foarte palid, în tăcere, cele douăsprezece bătăi răsunară lugubru. 88

La a douăsprezecea bătaie, se produse un ;:;,omot ca de resort care se destinde. Ceasornicul se opri br;.;sc. Greutăţile râmaseră pe Ioc. Şi deodată, motivul de bronz, care domina cadranul şi care reprezenta un cap de berbec, se răsturnă, descoperind •••i v; de t-'''",ri'ură tăiată în piatră, în adîncitură se afla o casetă ,:kv ,.:'.-;n-'> împodobită cu iiiigra.. A

i .— i.,..-.-. fmp;';.";>tn1

Ai avut -

a"e.

— v-aii imujii un siagui m^n^..'., ..... Luă caseta şi i-o prezentă. — Rog pe IVlajestatea Voastră s-o deschidă singură Scrisorile pe care mi-aţi dat însărcinarea să le caut, se află aici. împăratul ridică capacul şi păru foarte mirat... Caseta era goală '. II!

Fu o lovitură de teatru enormă, neprevăzută. După succesul calculelor efectuate de Lupin, după descoperirea atît de ingenioasă a secretului pendulei, împăratul, căruia reuşita finală na i se ni ai parca îndoielnică de fel, părea consternat. în faţa lui. Lupin, livid, cu fălcile contractate, cu ochii injectaţi de'sînge, scrîsnea de mînie şi de ură neputincioasă, îşi şterse fruntea acoperită de sudoare, apoi luă în mînă caseta, o suci, o învîrti, o examina ca şi cum ar fi nădăjduit să găsească un al doilea fund. în sfîrsit, pentru mal multă siguranţă, într-un acces de furie, o strivi, printr~o strîngere irezistibilă. Asta îl uşura. Respira acum mai In voie. împăratul îl întrebă : — Cine să fi făcut asta ? — I.iereu ace la care mer^'e pe acelaşi acelaşi ţel : asasinul cir ura ca si mine şi care urmăreşte dowiv.jliii Kesselbach. — Cînrl ? — Ăst;, nocpte. A ! Sive, de rr-«"•n. -l am ieşit din închisoare. Dac i ;-. sosii aici fără a pierde un minut şi a^ fi SOL.ÎI înaintea lui, i m-aţi lăsat liber ii fiKt liber, as ti >^int-3 îm si i-as fi dat isildei ui aş ii citit jurnalul lui Malrach — Crezi deci că datorita rev. .tor france;

monedele de aur. , bătrînul ; :laţiilor cuprinse în juriu .e citească !.., — ^^...,Ja„,, ___, _ avut timpul din întuneric, nu ştiu ci c unde-, informat de toate ge:-tu"iie noastre, nu ştiu cte către cine... m-a adormit ca să seape de


mine în noaptea din urmă. — Dar palatiii era păzit ! — Păzit de soldaţii voştri, Sire. Dar ce contează &-;t;4 pentru oameni de felul lui ? Nu mă îndoiesc dealtfel cu Waldemar, în momentul cînd cerceta dependinţele, a luat so!da'i de la porţile palatului. — bar xgL-r,;,..... ;..,..,..iau-: : •„..... ..-•.- ' 'V V miez n i ropţii ? - .';.. fie. -. '.•••. L -., .. : .; a suna. — Toate astea ••;;" se par din caJe afara ţie misterioase. — Iar mie, oi re, rni se par cum nu se poate mai limpezi. Dacă ar fi cu putinţă să .scotocim în toate buzunarele oamenilor dumneavoastră sau dacă am putea cunoaşte toate cheltuielile pe care le vor face în decursul anului care va urma, se vor găsi eu siguranţă doi sau trei carii in momentul de faţă posedă cîteva bilete de bancă, cîteva bancnote franţuzeşti... Bineîn;elcs... — O ! protestă Waldemar. — Da, da, scumpe conte — totul e o ehostui ,•:..- di- pre(... si ervral acela nu se uita la preţ. Sînt sigur ca d&^a u."' vrea. îr.su;.i dumneata... !;TIparatul nu-1 asculta, absorbit în gînnurj'e sale. Se plimba de-a curmezişul camerei, apoi făcu serrui unuia dintre ofiţerii care se aflau pe galerie. — Maşina mea... Să fie totul gata... Plecăm... Se opri, se uită un moment la Lupin, apoi, apropiindu-se de conte : — Vei pleca şi tu, Waldemar.., De-a dreptul la Paris, într-o singură etapă. Lupin ciuli urechile, îl auzi pe Waldemar răspunzînd : — Mi-ar trebui o duzină de santinele în plus dacă-î vorba să-1 iau pe împieliţatul ăsta cu mine !... — Ia cîte vr?i. Dar «jrăbeşte-te, căci trebuie să sor-esti în noaptea asta. Lupin înălţă din umeri si murmură :

90 — Arsurii i împăcatul se întoarse spre el şi Lupin ZSSL- : — Da. Sire, absurd, căci Waklemar e incapabil să mă părăsească. Eu oricum voi evada şi atunci... Izbi cu piciorul, violent în podea : — Şi atunci, Sire, credeţi ca-mi voi mai pierde timpul ? Daca dumneavoastră renunţaţi la luptă, eu unii! na renunţ. Eu ara început-o, eu o voi sfîrsi. împăratul obiectă : —- Nici eu nu renunţ, snyă corectări!c.' !e va continua pui:ţ:a mea. Lupin izbucni în rîs : — lertaţi-mă, Majestate. dar prea arc ha:'.. Poliţia Ma-..^.«iţii V.:aătre. Dar poHţ!; r •• din lur.i;;, adică nimic, absolv: •.im 1 .San!e. îmi ba" '. '• •> ••'•••> cupa as ui am nevoie de libertatea meu ,, -.a-.i p-. L-J.!,C pe a:-asin. Libertatea asta e-a m t a. îinp::^\Uul începu să-ţi piardă răbdarea : — Dar bine, nici măcar nu .•jtii eine e omul — Voi şti. Sire. Şi numai e'i o pot afla. Şi el i'la ? s; că

eu sînt singurul care o poate afla. Sînt singurul său inamic. Numai pe mine rnă atacă. Pe mine mă viza. ieri, cu glonţul revolverului său. A fost suficient să rnă adoarmă pe mine, în noaptea ti i n urmă, ca să fie iibi-r să facă tot ce pofteşte. Duelul se dă între noi. Restul lumii nu are ce căuta, în afacerea asta. Nimeni nu mă poate ajuta, ni-rneni nu-1 poate ajuta, nici pe el. Sintem doi. ; asta -î tot. Pînă acum, şansa 1-a favorizat. Dar, pînă !a urmă, este inevitabil, este fatal ca eti să înving. — De ce crezi asta ? — Fiindcă eu sînt mai puternic — Şi dacă te va omorî ? — Nu mă va omorî, îi voi smulge ghiarele, îl voi reduce la neputinţă şi tot voi pune mîna pe scrisori. Nu există putere pe lume să mă împiedice să pun mina pe ele. Era atît de convins de ce spun?a, avea o asemenea siguranţă în glas încît dădea lucrurilor pe care le spunea aparenţa unor fapte daja împlinite. împăratul nu se putu abţir."? rls la un sentiment confuz, inexplicabil, în care admiraţia si încrederea în Lupin se amestecau, atîta autoritate era în glasul aceluia. La sarma urmelor, pe împărat nu-1 opreau ciscît. scrupulele. Ar fi vrut să zicem aşa folosească de aliatul lui. Şi, îngrijors Lupin şi să facă din ci ca neştiind ce hotă-


rîre st ia, împăratul merse l

>

ili

:_3* Aj ^A —-i — ,

.ncolo şi-ncoace, de la ga ivînt ?rie aratul o>n ţ. ij»,.^ -„____ i pronunţa vreun In cele din urmă zise : — Şi cine ne garantcay.ă că sensoiile <".u fost foro.is? în noaptea asta ? — Furtul e datat, Sire. — Ce spui ? — ExaminaU partea dinlăuntru a frontonului care aco-£,••.•'. uEcv.nzStr-irA Da^ e -""isă 'cu cretă albă: miezul noplii, 24 august. !ntr-adevăr, într : ilernst. Cum de n-arn Vc._^ . .. ., Şi adăugă, lăsînd să i so \ J;iâ curiozitatea : — E ca 4i cum cei doi N, săpaţi în zid... pe mi-i explic. Aici este doar sala Minerva. — Aici e încăperea în care a dorm râtul francezilor, deci ara Lupin. ' .— De- unde iUii ? — Intrebaţi-1 pe W.îldemar, Sire. Pentru mine, atunci cirul ani parcurs jumulii! UV.vînului sorvltor, ir.forinaţia legată de Napoleon a îo:-,t ca un fulfţcr. Am înţeles atunci c;t Shchnes ţi eu mine ara urmat o caic greşită. „Apooiy', cuvîntul incomplet pe caro 1-a mîzgâlit marele duce Her-rnann pe palul său de moarte nu este o prescurtare a - .i..l..;

\T.^r>,\îoorv"

ierva. dormit Napoleon, Imparnann pe pavui ~.ciu nv. ..,......._ cuvîntul „Apollon", ci a cuvîntu'ui „Napoleon". Ai dreptate..., zise împăratul... Ace-: în ambele cuvinte şi în aceeaşi or-.....ate, marele duce a vrut să scrie Na1513 ? ni-a dat cea mai maro bătaie de cap. Tai. timpul mi-arn zis că trebuie sa adun cela trei cifre : 8, l si 3 r,i numărul 12 astfel obţinut, îmi indica sala asta, care este a douăsprezecea din galerie. l;ar î. Trebuia să mai fie ceva, adevărat. î se gă;, dour şi ;• ntimărul - A '. tiumăriîl asta, care este a ousprezc . nu mă mulţumeam cu atît. Trebuia să mai fie ceva, dar creierul meu amorţit nu reuţ'-a să formuleze ce anuma- La vederea pcndulei, aflată chiar în s?la Napoleon, arn avut o revelaţie. Numărul 12 însemna iară dubii ora 12. Ora 12 ziua, ora 12 noaptea. Nu este, oare, clipa cea mnL solemnă, clipa pe care oricine o nleşo ? Dar mai rănrînea ceva : de ce fuseseră alese cifrele astea, 8, l şi 3, în iocul altora care, adunate, ar fi dat acelaşi total ?

Atunci m-arn gindit că trebuie sa pun să bată pendula u (iată, de încercare. Si cînd am făcut-o să bată, am văzut că punctele în relief de la ora l, de la ora 3 şi de la ora 8 sint mobile. Obţinem, prin urmare, trei cifre, l, 3 şi 8 care, plasate într-o ordine fatidică, formau numărul 813. Waidemar a apăsat pe cele trei puncte. Atunci s-a produs descărcarea resortului, ivîajestatea Voastră ev; y>aş-te rezultatul. Aceasta este. Sire, explicaţia cuvin'.ului misterios ţ! a numărului 813 pe care marele duce le-a scris cu rni:~i,i : a p;? patul de moarte. Graţie lor, marele duce nădăjduia că •.-.-. - •-) j]pc.,"prri într-n -*'• •=••:>-retu! -'in Y'^ldorr/. d'-iiir.d p-ivosorul faimoaselor s:L'!-:.n ascii'V-w ţie t;. i "'" '.tjl r.r'-i'!*ase frvr>r ''^ '-u pnsi>-n'-> r';n re în ce -i -u luUit Ue irif^jniozitaiua, ^u: a^-Tiiiifu ..u.,! ^., J<; Ii... i:>a ţi de inteligenţa lui Lupin. — \Vftldemar, exclamă el. — Sire 7 Cai- in rnunicntul în care se pregăti să vorbească, în ,!jl=r;e se a-^iră exclamaţii. V,Taîd'.nnar ieşi şi se reîntoarse. — Este nebuna, Sire. Soldaţii vor s-o oprească să treacă — Ba să vină, strigă Lupin cu \ ioiciune. Trebuie să vină, Sire ! La un semn al împăratului, \Valdornar se duse s-o aâiică p:; Isilda. Cînd fetiţa, intră, cei de faţă avură u-.i moment de satisfacţie, i'aţa ei, atît de palidă, era acoperită cu pete negre. Yrâsăturile ei, schimonosite, trădau cea mai cumplită sufer.;-,'vă. Gîfîia. ţinîndu-si mîinile cns pate pe piept. — O ! făcu Lupin cu spaimă. — Ce s-a întîmplat '.' întrebă împăratul. — Medicul dumnea» oastră, Sire ! Să nu se piardă nici un moment ! Şi făcînd un pas tnainte : —- Vorbeşte, Isilda !... Ai văzut ceva l Vrei să spui ceva '! Fetiţa se oprise, cu privirile mai puţin rătă::ite, iluminate parcă de durere. Articula tot felul de sunete, dar nici măcar un cuvînt. — Ascultă, z;se Lupin. Kă.>ptmde prin da sau nu, cu o mişcare a capului... L-ai \uzut? Ştii unde este?... Ştii cine este ? Ascultă... dacă nu-vni răspunzi... îşi stăpîni un gest de rn.înie. Insă deodată, aduc.-în-du-şi aminte de cele întîmplate în ajun şi de faptul că fetiţa mai


păstra amintii-; din timpul cînd fusese în ţoale minţile, Lupin scrise pe peretele alb ua L si un M. Fe-~\\~'. ?"''--• ' ^iiţpţ^ r—,-. ..-i , -in'iă litere şi în semn de aprobare. dădu din cap Daţi telegrame la toate gările Dar fetiţa scoase un siri^at mspăimimiitur şi ae ai aii..„j la părnînt cu un urlet. Apoi, irrediat, linişte, nemişcare, încă o tresărire şi fetiţa nu se mai mişcă. — Moartă 7 întrebă împăratul. — Otrăvită, Sire. — A ! Nefericita !... Cine-a făcut-o ? — El. Sire. Fetiţa îl cunoştea, fără îndoială. Iar ei s-a temut de dezvăluirile ci. Medicul sosi. împăratul i-o arătă pe Isilda. Apoi, adrestndu-se lui Waldemur : — Căutaţi peste tot ! de frontieră ! Se apropie de Lupin : , — Cît timp îţi trebui — O lună, Sire... — Bine. Wakiemar te va ordinele mele şi-ţi va sta la dispoziţie cu lot ce doreşti — Tot ce doresc, Sire, e libertatea, — Eşti liber...

Lupin privi în urma împăratului care şi-şi zise printre dinţi: „Mai întîi libertatea... Şi pe urmă, după restituit scrisorile, Majestate, o strîngere de mînă — chiar aşa — o strîngere de mină, ca de In împărat la hoţ... a^ta ca sâ-ţi arăt că greşeşti tratîndu-mă cu dispreţ. Căc',, i' î definitiv, situaţia e destul de penibilă, în fond, pentr; el am părăsit apartamentele mole de Ia Sânte Paîaoe, i-am făcut tot felul da servicii, iar el îşi dă acum aere.. Dar şi dacă mai dăm ochii unul cu altul..." ca să pui mina tepta aici. •x: scrisori ? Vn asculta e îndepărta ce-U voi îi

94 CEI ŞAPTE BANDIŢI — Doamna pnme.vte '.' ÎTolores Kesselbach luă cartea de vizită .

,

.

— Nu, răspunse ea. Nu-1 cunosc pe domnul asia. — Domnul insistă foarte tare să vă vadă. Pretinde că-1 aşteptaţi. — A !... Se poate... aşa e... Poftestd-1 aici. De cînd cu evenimentele care îi răvăşiseră viaţa si o izbiseră nemilos, Dolores se instalase — după o şedere la hotelul Bristol — într-o căsuţă liniştită din rue des Vigr.es, ia capătul localităţii Passy. O grădină drăguţă se întindea în spatele casei, încadrată de alte grădini pline de copaci. Zile întregi zăcea în cameră, cu perdelele trase, fără ?,ă primească pe rumeni. Cînd ieşea din criză, Dolores cerea să fie dusă sub copaci si rămînea acoîo întinsă, nemişcată, melancolică, incapabilă să se opună destinului vrăjmaş. Nisipul aleii scîrţîi iarăşi şi, însoţit de servitor, îşi făcu apariţia un tînăr : elegant, deşi îmbrăcat foarts: simplu, după moda unor pictori, cu reverul hainei larg, cu lavalieră cu buline pe fond bleumarin. Servitorul se depărta. -r- Domnul Andre Beauny ? făcu Doîores. — Da, doamnă. — N-arn avut onoarea... — Ba da, doamnă. I-aţi scris doamnei d'Enermorit, bunica Genevievei, la Garches şi i-aţi spus că doriţi să aveţi o întrevedere cu mine, ştiind că mă număr între prietenii ei. Dolores se ridică, foarte emoţionată : — A ! dumneata eşti... — Da. Ea îngăimă :

— Serios ? Dumneata eşti ? Nu ie mai recunosc. — Nu-1 mai recunoaşteţi pe prinţul Paul Sernine ? — Nu... Nimic nu-i seamănă... nici fruntea... nici ochii... şi nici... — .Nu-1 recunoaşteţi după fotografiile publicate în ziare. Acolo era vorba de deţinutul de la Sanie, zise el zîmbind... Cu toate astea, eu sini. Urmă o lungă tăcere, în car.e amîndoi părură stînje-niţi ş: încurcaţi. In cele din urmă, el ri.se : — Aş putea să ştiu de ce m-aţi căutat ? — Nu v-a spus Ganevieve ? — N-am văzut-o... Dar bunica ei a înţeles sau a crezut că înţelege că aveţi nevoie de mine şi de serviciile mele.


— Asta aşa e... asta aşa e... — Cu ce v-aş putea fi de folos ? Sînt atît de fericit... — Mi-3 frică. — Da, răspunse ea cu gls.v..~ coijoru ; u,.--.- iriea... ;u,-c frică de tot... mi-e frică de ziua de mîine... mi-e frică de viaţă... Am suferit atît de mult... Nu mai pot. El o privi cu o milă adîncă. Ssntimentul nelămurit ca're-1 atrăsese către această femeie luă astăzi uri caracter mai precis. Azi ea îi cerea ocrotirea. Simţea nevoia arzătoare de a i se devota pe de-a-ntregul, fără nici o speranţă că va fi răsplătit. Dolores urmă : —. Acurn sînt singură, singură de tot. Mu am lingă mine decît nişte servitori pe care i-arn angajat la Sntîm-plare şi mi-e frică... simt că în jurul meu se pune la cale ceva. — Dar în ce scop ? — Nu ştiu. Insă duşmanul dă t;rcoale şi se apropie. — L-aţi văzut ? Aţi observat ceva ? — Zilele astea, doi oameni ai! trecut de mai multe un pe stradă şi s-au oprit în faţa casei. — Aţi reţinut semnalmentele lor ? — Pe unul din ei 1-am văzut mai bine. E înalt, voinic, cu faţa rasă, îmbrăcat cu o haină de postav negru, foarte scurtă. — Un chelner de rafenea ? — Da, un chelner. L-am pus pe unul clin servitor.i mei să-1 urmărească. A luat-o pe ri;e de 1:\ Pcunpe şi a intrat într-o casă prăpădită. La parter e o circiumă, e primă casă pe stingă de pe strada aceea. In sfîrşit, noaptea trecută... ... . '.? ' -^'Noaptea trecută? ' ' .'•..".' T—' De: la fereastra odăii mele am zărit o .umbră în grădină. ~ Asta e tot ? . . • ' -— Da. Lupin căzu o clipă pe «înduri. Apoi îi propuse : — Sînteţi de acord ca doi dintre oamenii mei să doar-iriă jos, in una din camerele de la parter ? — Doi dintre oamenii dumitale ? — O, nu aveţi nici un motiv să vă temeţi. Sînt doi oameni de treabă, moş Charolais şi fiul său... dacă-i vezi nici nu-ţi trece prin cap că sînt altceva decît par..). Cu ei. aici. puteţi sta liniştită. Cît despre mine... n,j..ic. ur» mor..i,,'.. Aştepta ;?. fie :•"•<••* r* '•-vină. Ea tăcea şi atunci el zise : ' r •"^prp • •'.. c pr~' "abil <•* •-•" fi1' văzut pe aici... e mai bine pentru dumneavoastră, uamemi mei mu vor ţine la curent. Ar îi vrut să spună mai multe şi să rămînă, să se aşeze lîngă ea şi s-o îmbărbăteze. 'Dai- avea impresia că intre ei totul fusese spus şi că un singur cuvînt în plus ar fi -putut-o jigni.. Atunci salută cu o plecăciune şi se retrase. Traversă grădina in grabă, dorind să se vadă cît mai iute afară ca să-şi poată stăpîni emoţia. Servitorul 51 nş-tepta în pragul vestibulului. Chiar cînd părăsea locuinţa, cineva suna la uşa de la intrare. Era o tînără. El tresări : — Genevieve ! ! Şi Genevieve aţinti asupra lui o privire mirată si, imediat — cu toate că extrem de derutată de tinereţea privirii lui — îl recunoscu. Fu atît de tulburată, încît se clătină şi se sprijini de uşorul Uşii. El îşi scoase pălăria şi o privea fără a îndrăzni să-i întindă mina. O va face-o ea ? Nu-1 mai avea în faţă pe .prinţul Sernine, ci pe... Arsene Lupin. Şi Genevieve ştia că e Arsene Lupin şi că tocmai ieşise din închisoare. Afară. ploua. Genevieve îi dădu servitorului umbrela si bolborosi : — Deschide-o, te rog şi pune-o deoparte. Apoi trecu drept înainte. <! — Afacerea Kcssolbsc'n

Toate astea vor face, într-o bună zi, obiectul unei povestiri destul de originale pe care o va publica, după însemnările mele, biograful meu obişnuit. Este o pagină de istorie a Franţei, pe care şi. strănepoţii noştri o vor citi-o cu interes. P»~*ru rno?r"">f am cevn mat han de făcut. Revoltat ,';ă vaci pe ce mina a încăpui iancţia îndeplinită m.- nune, plictisit să mustit că afa.cerea Kesselbach—Altenheim se ajLă mereu in -j^iaii pun^i, m^rt, ii destitui , . " •: Weber şi-mi reiau postul de onoare pe care 'lam ocupat. în chip atît de strălucit ţi spre satisfacţia generală sub numele de Lenormand. Arsene LUPIN Şei" al Siguranţe;". " IX . ' La orele O seara, Arsene Lupin şi Doudeville îşi făceau intrarea la Caiîlard, restaurantul la modă. Lupin în frac, dar cu pantaloni Iarîi, cum poartă artiştii şi cu cravata lăsată. Doudeville în redingotă, cu ţinuta şi aerul grav al unui magistrat. Aleseră acea parte a restaurantului plasată după colţ, despărţită de marea sală prin doua coloane. Un „maître d'hotel", corect şi dispreţuitor, aştepta ordinele cu un carnet în mînă. Lupin comandă cu o minuţiozitate şi o pricepere de fin cunoscător. — Incontestabil, zise el, mîncarea din puşcărie era acceptabilă, cu tonte astea, o masă îngrijită îţi face plăcere. Mîncă în tăcere, cu poftă, mulţumindu-se să pronunţe, din cînd în cînd, o frază scurtă, prin care-şi trăda preocuparea : — Evident, lucrurile se vor aranja... dar nu va fi u-şor... Ce adversar !... Ceea ce mă uluieşte, este că după şase luni de luptă, nu ştiu însă nici măcar ce vrea ! Complicele principal e mort. Am ajuns aproape de sfîrşitul bătăliei şi cu toate astea habar n-am cum operează... Ce urmăreşte, mizerabilul ? Planul meu, cel puţin, e clar : să pun mina pe marele ducat, să urc pe tron un mare duce, numit de mine, să i-o dau pe Genevieve de soţie... şi să domnesc. Mi se pare clar, cinstit şi loial. Dar e!,

100


personajul lipsit de nobleţe, larvă a tenebrelor, unde vrea să ajungă ? Lupin strigă : — Chelner ! Chelnerul se apropie : — Ce doreşte domnul ? — Nişte ţigări de foi. Chelnerul se întoarse şi deschise cîreva e<n,;. — Ce mă sfătuiesti să iau ? întrebă Lupin, — Iută aişte excelente ţigări Upman. Lupin îi oferi lui Doudeville o ţigară Upman, îşi luă şi el una si-i tăie vîrful. Chelnerul aprinse un chibrit şi i-l întinse. Deodată Lupin îl apucă de încheietura mîinii : — Nici un cuvînt... te cunosc... numele t r. u atievărat este Dominique Lecas... Chelnerul, un bărbat voinic, lat în spats, vrii să se desprindă, îşi stăpîni un strigăt de durere. Lv.pm î: strivise încheietura mîinii. — Numele tău este Dominique. Locuieşti în ruc de la Pompe, la etajul al patrulea, unde te-ai retras cu banii pe care i-ai cîştigat — ei ascultă-mă, idiotule, că de nu, îţi sfărîm oasele — cu banii pe care i-ai cîştigat în slujba baronului Altenheim, al cărui valet erai. Celălalt rămase nemişcat, cu faţa lividă de spaimă. în jurul lor, sala mică se golise. Alături, în sala principală, erau trei domni, care fumau si două cupluri care stăteau de vorbă, bînd lichioruri. — După cum vezi, nu ne deranjează nimeni... Putem sta de vorbă. — Cine sînteţi dumneavoastră ? Cine sînteţi dumneavoastră ? — Nu-ţi mai aduci aminte de mine ? Mă mir. Ar trebui să ţii minte faimosul dineu din vila Dupont... Chiar tu, pungăşiile, mi-ai oferit farfuria cu prăjituri... şi încă ce prăjituri... — Prinţul... prinţul..., îngăimâ celălalt. — Da, da, prinţul Arsene, prinţul Lupin în persoană... A ! a ! râsuili uşurat... îţi spui că n-ai de ce să te temi din partea lui Lupin ? Eroare, dragul meu ! Trebuie să te temi mai mult decît de oricine. Scoase din buzunar o carte de vizită şi i-o arătă :

101 — tiite, priveşte, acum lucrez în poliţie. Ce vrei ? aşa sfîrşim cu toţii... noi ăştia, marii seniori ai furtului, împăraţii crimei. — Prin urmare ? reluă chelnerul continuînd să fie neliniştit. — Prin urmare, răspunde clientului care te cheamă a-colo, fă-ţi datoria şi pe urmă întoarce-te aici. Şi mai ales : să nu faci vreo glumă şi s-o ştergi ! Afară te pîndesc zece agenţi. Du-te ! Chelnerul se supuse. După cinrl minute se întoarse ţi, stînd în picioare în dreptul. mesei, cu spatele la restaurant ca 51 rum ar fi discutat cu clienţii despre calitatea ţigărilor, spuse : — Ei bine ? Despre ce este vorba ? Lupin înşiră pe masă cîteva hîrtii de o sută de franci : — Pentru fiecare răspuns exact la întrebările mele ai o hîrtie de o sută de franci. — S-a făcut. — încep. Cîţi servitori eraţi la baronul Altenheim ? — Şapte, în afară de mine. — Nu mai mulţi ? — Nu. O singură dată au fost aduşi nişte lucrători din Italia pentru construcţia subteranelor de la vila Glicinelor de la Garches. — Erau două subterane ? — Da ; una ducea la pavilionul Hortense, iar cealaltă ieşea din prima şi se termina dedesubtul pavilionului doamnei Kessslbach. — în ce scop a fost construită această subterană ? — Pentru răpirea doamnei Kesselbach. — Cele două servitoare, Suzanne şi Gertrude, erau complice ? — Da. — Acum unde sînt ? — în străinătate. — Dar cei şapte servitori, cei din banda Altenheim ? — I-am părăsit. Ei îşi fac, mai departe, meseria. — Unde i-aş putea găsi ? Uominique ezită. Lupin desfăcu doua hîrtii de cîte o mie de franci şi-i zise : — Scrupulele te onorează, Dominique. Nu-ţi mai ră-mîne decît să pui mîna pe hîrtii si să răspunzi. Dominique răspunse : 102

— îi puteţi găsi în Route de la Revolte no. 3, la Neuilly. Unul din ei e poreclit Telalui. — Perfect. Şi acum numele adevărat al lui Altenheim. îi cunoşti ? — Da. Ribeira.


— Dominique, o să-ţi meargă rău. Ribeira era numele fals. Eu îţi cer numele adevărat. — Parbury. — IsiCi a;la au •:• numere ,.^,. Chelnerul ezită. Lup.n întinse trei hîrtii de cîte o sută — La dracu ! Ce mai contează ? La urma urmelor c mort, nu-i aşa ? Mort de-a bineîea. -- Numele lui, zise Lupin. — Num.ele lui ? Cavalerul de Malreich. Lupin sări de pe scaun. — Cum ? Ce-ai spus ? Cavalerul... Repetă i... Cavalerul..? — Raoul de Malreich. O lungă tăcere. Lupin, cu ochii holbaţi, îşi aducea aminte de nebuna din Veldenz, care a murit otrăvită. Ilsida purta acelaşi nume: Malreich. Asta era şi numele micului gentilom francez, venit la Curtea din Veldenz în secolul al XVIIIlea. Arsene întrebă: — Din ce ţară e acel Malreich? — E de origine franceză, însă născut în Germania... C'îndva, am zărit nişte hîrtii. De acolo i-am aflat numele. A! dacă ar fi ştiut cred că m-ar fi sugrumat. Lupin reflectă un timp, apoi zise: — E! vă conducea pe toţi ? — Da. — Mai avea vreun complice, vreun asociat... ? — Ah ! tăceţi ! tăceţi ! Faţa chelnerului exprimă deodată o spaimă vie. Lupin îşi dădu seama că era aceeaşi spaimă pe care o' încerca el însuşi de cîte ori se gîndea la asasin. — Cina este ? L-ai văzut ? — O ! să nu vorbim de asta... nu trebuie să vorbim despre el. — Circc-i ? Te întreb: cine-i ? — E stăpînul... şeful... Nimeni nu-1 cunoaşte... -~ Dar tu 1-ai văzut ? răspunde ! L-ai văzut ?

103 Asculta— Uneori, da. dar în umbră... noaptea. Niciodată ziua. Transmite ordinele pe bileţele de hîrtie sau prin teleiY.n. • — Numele Jui ! ..... Nu-1 ştiu. Nu spunea nimănui humele lui. Asta aducea nenorocire. — E îmbrăcat în negru, nu-i aşa ? — Da, în negru. E mărunt şi slab... blond. — Şi ucide, nu-i aşa ? — Da, ucide... ucide, aşa cum alţii fură o bucată de pline. Glasul îi tremura. Chelnerul îl imploră pe Lup i n : — Să tăcem... nu trebuie să vorbim despre *>-mă pp mine Aif-tţ far--» r> r;~" Lupin tăcu, impresionat far:» voia i;.i de spîum'i fiîîui -j.use ;

P^mnc,o TUI'':"

Trp^o

oţrirHtny

norii s

.

— Ţine-ţi banii. Dar, dacă vrei să trăieşti în pace, ai grijă să nu sufli nici un cuvînt despre ce am vorbit în. seara asta. Ieşi din restaurant cu Doudeville şi merse pînă ia Porte Saint-Denîs, fără a scoate o vorbă, preocupat de cele a f lato. lntr-un tîrziu, îl apucă de braţ pe tovarăşul său de drum şi-i spuse -. — Ascultă-mă bine. Doudeviîle : te duci la Ga-a de Nord unde vei ajunge tocmai bine ca să te urci în expresul f'e Luxembourg. Cobori la Veldenz, capitala marelui ducat Zweibrucken-Veldenz. La primăria de acolo voi putea obţine cu uşurinţă actul de naştere al cavalerului de Malreich şi informaţii cu privire la familia lui. Poirnîine, sîmbătă, te vei întoarce. — Să dau de veste la Siguranţă ? — De asta mă ocup eu. Voi telefona că eşti bolnav. Ah '. încă un cuvînt. Ne vom întîlr.i la amiază într-o mică cafenea de pe Route de la Revolte : Restaurantul Buffalo. îmbracă-te ca un lucrător. De a doua zi, Lupin, îmbrăcat cu o bluza scurtă din pinză, purtând pe cap o caschetă, se îndreptă spre Neui'Uy ş:-şi începu ancheta Ia casa de Ia numărul 3 de pe Route de la Revolte. Printr-o poartă boltită se intră într-o curte unde este un adevărat iarmaroc. O întreagă populaţie de lucrători, femei si copii mişună prin culoare şt atelier?. Dupâ cîteva minute, Lupin cîştigă simpatia portăresei cu care stătu de vorbă, o oră întreagă, despre cele mai felurite chestiuni, în cursul acele; ore, Lupin văzu trecînd unul după altul trei indivizi al căror aspect îl izbi. „Asta, îşi zise el, miroase a pradă de la distanţă... o poţi urmări după miros... îşi dau aere de oameni cinstiţi, fir-ar ei să fie ! Insă au privirea de fiară care ştie că duşmanul e peste tot şi că fiecare tufiş, fiecare colţ ele iarbă poate ascunde o capcană. După-amiază şi în dimineaţa de sîmbătă îşi continuă iuvestigaţiile si dobîndi certitudinea că cei şapte complici ai lui Altenheim locuiau toţi în grupul ăsta de imobi]a, Patru din ei lucrau pe faţă ca negustori, de haine vechi. Alţi doi vindeau jurnale, iar al şaptelea îşi zicea Telalul ci sub această poreclă î! cunoştea toată lumea. Treceau uau L,,-pa aiui farâ a ^\f=^. j.^ul C nosr;. Seara. însă. Lupin constată că se adunau Titr-r, . i^ ^ iv.1.^, v.,_.\. •:-. -. '••• -v- .• di, î •' *


Telalul îşi îngrămădea mărfurile, fierărie veche, obieoi; stricate, burlane ruginite. Majoritatea lucrurilor erau, fără îndoială, de furat. „Bravo", îşi zise Lupin, „lucrurile merg strună". Ca să rezolv afacerea, i-a m cerut vărului meu din Germania o lună de zile şi cred acum că două săptămîni îmi vor fi de ajuns. Ceea ce-mi place, e că voi avea de-a face ca indivizii care m-au făcut să iau o baie în Sena. Sărmane Gourel ! In sfirşit, vei fi răzbunat ! A trecut destul ti'.'ap de atunci !" La amiază intră în restaurantul Buffalo, într-o săliţâ scundă în care îşi luau prînzul zidari şi. vizitii. Cineva se ayeză lîngă el. — S-a făcut, şefule ! — A ! tu eşti, Doudeville ? Cu atît mai bine. De abia aştept să aud noutăţi. Ai toate informaţiile ? Actul de naştere '! Haide, povesteşte repede. — lată ce am aîlat ţ Tată' şi mama lui Altenheim au murit în străinătate. — Treci mai departe. — De pe urma. ior au rămas trei copii. — Trei ? — Da. Cel mai mare dintre ei ar aven astăzi treizeci de ani. î! chema Raoul de Malreici».

105 —< Asta e omul nostru, Altenheîm. Apoi'? — Cea mai mică era o fată, Isilda. Registrul poarta inscripţia de dată recentă : „decedată". — Isilda..., repetă Lupin... Aşa mi-am închipuit şi eu. Isilda era sora lui Altenheim... Am recunoscut numaideîct la ea nişte trăsături fizionomice pe care le cunoşteam. Asta era deci legătura care-i unea. Dar cel de al treilea copil, mai bine zis al doilea ? — Un fiu. Ar trebui să aibă, astăzi, douăzeci şi şase de ani. — Cum îl chema ? — Louis de Malreich. Lupin avu o tresărire — Ai La e . jjouis afc Maireich... iniţiaieie L,. M. îngrozitoare, înspăimîmătoare iscălitură... Pe asasin îl cheamă L- ''*: ' .".. rj.T. iraiC-c : :. .li'^r.hc.i:"'. ,. ::1 ,^1:1:;. Ca să nu fie dat în vileag i-a ucis pe amîndoi. Lupin rămase vreme îndelungată fără glas, întunecat, obsedat de misterioasa fiinţă. Doudeville obiectă : — Ce motive avea să se teamă de sora sa ? Isilda era nebună, din cîte mi s-a spus. — Nebună, da, dar capabilă să-şi amintească anumite detalii din copilăria ei. Cu siguranţă că 1-a recunoscut pe fratele cu care a copilărit... a murit din cauza acestei amintiri... Şi Lupin adăugă : — Nebună l... Dar bine... sînt nebuni cu toţii... Mama nebună, tatăl alcoolic... Altenheim — o adevărată brută. Isilda — o biată dementă... Iar celălalt, asasinul, un monstru, un maniac imbecil. — Imbecil ? Chiar crezi, .şefule ? — Da, da, imbecil ! Cu sclipiri de geniu, cu vicleşuguri' şi intuiţii de demon, 'însă un detracat, un nebun, ca toţi cei din familia lor. Numai nebunii ucid şi mai. ales nebunii de speţa lui... Căci în definitiv... — Ce este, şefule ? — Priveşte. III Chiar atunci intră un bărbat care-şi atîrnă pălăria într-un cuier, o pălărie neagră, de pîslă moale. Se aşeză la o măsuţă, citi lista pe care i-o oferi un chelner, coman-

106 dă şi aşteptă nemişcat, cu trupul ţeapăn, cu braţe,je ;ncru. cişate pe faţa de masă. Lupin îl văzu chiar din faţă. Avea obrazul slab şi uscat, era bărbierit. Itn funcju; orbitelor adînci se vedeau doi ochi cenuşii, de culoarea fierului. Pielea părea întinsă pe oase, ca o foaie c-je perga-ment, atit de aspră, atît de densă încît nici un fi[r ^e par n-ar fi putut pătrunde prin ea. Faţa era posomor.jtg n^ o însufleţea nici o expresie. Nici un gînd nu pănea ' sg se pască sub fruntea de fildeş. Pleoapele, fără gene, nij c^_ peau niciodată, ceea ce dădea privirii fixitatea un°i pri-• :ri de Lupin făcu semn unuia din chelnerii Iocal[uju5 . — Cine ? domnul de ann1.^ ? pe

— Domnul care ia masa ? — Da. — E un client. Vine de două sau de trei ori mlnă. — Ştii cum îl cheamă 1 — i Cum să nu !... Leon Massier... — O ! îngăimă Lupin emoţionat. L. M. Cele do\^ litere.. Să fie oare Louis de Malreich ? începu să-1 privească cu lăcomie. Omul arăta aşa cum şi-1 imaginase, din cîte ştia despre el şi despre h^o'asa lui existenţă. Ceea ce-1 tulbura pe Lupin era privir.ea juj ^e mort : se aşteptase să găsească în ochii lui viaţă ^ flacără Ochii, pe care Lupin era convins că-i va găsi s torturaţi, dezorientaţi, erau cu totul impasibili, iar buzeje avea\j grimasa sinistră a marilor blestemaţi. Ii zise chelnerului : — Cu ce se ocupă domnul ?


— Drept să vă spun, nu prea ştiu. E un orr\ maj cju_ dat... E întotdeauna singur... Nu vorbeşte nic.jo.,jatg cu rumeni. Nici nu-i cunoaştem glasul. Arată cu qegett!l pe listă felul de mîncare pe care vrea să-1 serve£jsc^ douăzeci .de minute a isprăvit masa... Plăteşte ş\ pleacă. — Şi mai revine ? — La patru sau la cinci zile odată. Nu vir\e regujat. „El este. El trebuie să fie", îşi repetă Lup-,,-, „Es^e Malreich... el este... Respiră la patru paşi de inine. Cu

ţn

107

inîinile astea ucide. Creierul ăsta se Iasă îmbătat de sînge. El o monstrul, vampirul..." Şi totuşi, să fie cu putinţă ? Lupin ajunsese pină acolo tncît îl socotea o fiinţă fantastică şi era consternat să-1 descopere, în carne şi oase, murgind, venind, acţionind ca oricare alt om. Nu-şi putea explica cum de mănîncă pîine şi carne, ca tot omul, cum bea un pahar cu bere, ca primul venit. El, pe care Lupin şi-1 închipuise ca fiind o fiară din altă lume, care se hrăneşte cu carne vie şi suge sîngc:e victimelor sale. — Să mergem, Do'ideville ! •- •") :; .;i. şefule " F^i'fcn--'" T---':J — Am nevoie de aer. Sa ieşim. Ajuns afară, îşi şterse fruntea acoperită de sudoare, trase aer în piept şi murmură : — Acum mi-e mai bine. Simţeam că mă înăbuş. ŞL, stăpînindu-se, continuă : — Doudeville, deznodămîntul se apropie. De clteva săptămîni mă lupt, bîjbîind, cu un duşman invizibil. Şi iată că acum, deodată, hazardul mi-1 aruncă în cale. Acum partida este egală. — Vrei să ne despărţim, şefule ? Omul ne-a văzut împreună. Dacă mergem fiecare pe drumul lui, ne va pierde urma. — Crezi că ne-a văzut ? zise Lupin gînditor. Omul asta pare să nu vadă nimic, să nu audă nimic. Nici măcar nu priveşte. Ce tip deconcertant ! Şi într-adevăr, după zece minute, Leon Messier apăru şi se depărta fără măcar să bage de seamă că e urmărit, îşi aprinsese o ţigară. Mergea hai-hui, cu o mină la spate, ca un om care se, bucură de soare şi de a or şi care nici măcar nu bănuieşte că cineva se ţine după el. Trecu bariera, o luă de-a lungul fortificaţiilor, ieşi din nou prin poarta Champerret şi se întoarse pe Route de la Revolte. Voia să intre în imobilul de la numărul 3 ? Lupin şi-ar fi dorit-o din toată inima : asta ar fi fost dovada sigură a complicităţii cu banda Altenheim. însă omul se întoarse şi o luă pe rue Delaizement, pe care merse pînă dincolo de velodromul Buffalo. La stingă, în faţa velodromului, între barăcile şi terenurile de tenis de închiriat care se află la marginea trotuaralul din rue Deiaizement,. era un mic pavilion izolat, înconjurat de o grădină strimtă. T - Leon Maisser se opri, scoase o legătură de chei, deschise iriai îhtîi poarta grădinii, apoi uşa pavilionului şi dispă. ru. Lupin înainta cu precauţie. Băgă de seamă, imediat, ea imobilele . de pe rue de la Revolte se prelungeau prin spate pînă la zidul grădinii. Apropiindu-se mai mult, văzu că zidul era foarte înalt şi că de el se rezema o remiză clădită în fundul grădinii. Judecind după Monografia locului, Lupin avu certitudinea că remiza era lipita de cealaltă remiza, naicaui U, u.i^n.; c.urte din ca'^, ^" ^ numărul 3 si care servea de magazie .Telalului. -Cu alte cuvinte, Leon Massier locuia într-o casă lipita de magazia în care se întruneau cei şapte complici din banda Altenheim. Asta însemna că Leon Massier era. şeful suprem. El comanda această bandă şi, fără doar si poate, comunica cu oamenii, săi printr-un culoar secret care unea cele două remize. — Nu m-arn înşelat, zise Lupin, Leon Massier şi Louis Malreich sînt una şi aceeaşi persoană. Lucrurile se simplifică. — Straşnic ! exclamă Doudeville. înseamnă că în mai puţin de cîteva zile afacerea va fi terminată. — Cu alte cuvinte, cineva îmi va tăia beregata cu un pumnal. — Ce tot spui, şefule? Auzi, ce idee ! — De ! Cine ştie ? Am avut dintotdeauna presimţirea ca monstrul ăsta este piaza mea rea. Din momentul acela, Lupin îşi intră în rol : nu-i rămînea decît să-1 supravegheze de Malreich, în aşa fel încît să nu-i scape nici unul din gesturile aceluia. Dacă ar fi să dăm crezare oamenilor din cartier, viaţa lui Malreich era una dintre cele mai bizare. „Tipul din pavilion", cum i se zicea, locuia acolo nuniai de cîteva luni. Nu vedea si nu primea pe nimeni. Nu se ştia, după cîte aflase Doudeville, să aibă vreun servitor. Iar ferestrele, deşi larg deschise, chiar şi noaptea, rămîneau întotdeauna întunecate. Nu răzbătea dinlăuntru lumina nici unei luminări sau unei lămpi. De altfel, mai totdeauna, Leon Maisser ieşea la asfinţitul soarelui şi nu se întorcea decît foarte tîrziu, în revărsatul zorilor zilei. 109

— Dar ştie cineva ce face în timpul ăsta ? îl întrebă Lupin pe tovarăşul său, cînd acela venise să-i dea raportul. — Nu. Duce o viaţă foarte neregulată. Uneori dispare mai multe zile în şir... mai bine zis, se închide în casă. întrun cuvînt,, ştim prea puţine despre el. —• Vom şti. Şi asta foarte curînd. Lupin se înşela. După opt zile de investigaţii" şi de străduinţe continui, nu reuşise să afle nimic mai mult în legătură cu individul ăsta straniu. Mai mult decît atît, de-a dreptul extraordinar, omul reuşea, mergînd cu paşi mărunţi de-a lungul zidurilor, fără a se opri în vreun loc, să scape ca prin minu-e de urmărirea lui Lupin, dispărlnd subit Uneori se folosea de case cu două intrări, însă în alte îm-preiurări. se topea pur si simplu în miilocul mulţimii, ca o fantomă. Lupin rămînea


încremenit pe loc, aiurit, plin de turbare şi de confuzie. Alerga imediat în rue Delaizement şi sta la pîndă. Minutele treceau unele după altele, sferturile de ceas după sferturile de ceas. Se scurgea o jumătate de noapte pînă ce omul reapărea. Ce putuse să facă între timp ? IV

— O telegramă pentru dumneata, şefule ! îi zise Doude. viile într-o seară pe la orele 8, revenind în rue Delaizement. Lupin o deschise repede. Doamna Kesselbach îl ruga să-i vină în ajutor. Spre seară, doi oameni se postară sub ferestrele ei şi unul dintre ei, zise: „Avem noroc... prin urmare, ne-am înţeles, dăm lovitura în noaptea asta..." Doamna Kesselbach coborîse şi constatase că broasca de la bucătărie nu se mai închidea sau că, în tot cazul, uşa putea fi deschisă din afară. — In sfîrşit! exclamă Lupin. De data asta, inamicul ne cheamă el însuşi la luptă ! Cu atît mai bine ! Am stat destul la pîndă sub ferestrele domnului Malreich. — Acum e aici ? — Nu, mi-a jucat din nou un renghi, după cum îi e obiceiul. Mi-a scăpat în mijlocul Parisului. Acum îi voi juca eu un renghi. Dar, înainte de toate, ascultă-mă cu atenţie, Doudeville. Adună vreo zece din oamenii tăi cei mai voinici... ia-1 pe Marco şi pe uşierul Jerome. De cînd cu afacerea de la Palace Hotel i-am cam lăsat să se odihnească.. De data asta să vină... De îndată ce i-ai adunat, 110 ilu-i în rue des Vignes. Moş Charolais şi fiul său stau probabil de pe acum de pază. Te vei înţelege cu ei şi la orele l î si jumătate vei veni să mă întâlneşti la colţul dintre rue des Vigrres şi rue Raynouard. De acolo vom supraveghea casa. Doudeville se îndreptă. Lupin mai aşteptă o oră, pînă ce liniştita rue Delaizement fu cu desăvîrşire pustie. Apoi, văzînd că Leon Massier nu se întoarce, se hotărî să se apropie de pavilion. Nimeni în jurul lui. Lupin îşi făcu vînt şi sari pe blocul rle piatră care susţinea grilajul grădinii. După cîteva minute fu la fata locului. îşi propuse să forţeze uşd ta-ei si să s^jtuceu-vc. H..,. camere spre a găsi faimoasele scrisori ale împăratului, pe c«ire jVlaii c-iUi le furase J>. ... .ienz. îşi • • '••-•• •• > vizită la remiză era mai urgentă. Fu foarte surprins văzînd că uşa nu este încuiată şi constatînd apoi, la lumina lanternei, că încăperea e cu desăvîrşire goală şi că nu era nici o uşă în zidul din fund. Căută vreme îndelungată, fără a avea mai mult succes, afară însă, zări o scară rezemată de remiză. Fără îndoială, te puteai căţăra pe ea într-un fel de pod, practicat sub acoperişul de şindrilă. Lăzi vechi, claie de fin, unelte de grădinar erau îngrămădite în pod. Mai bine zis, păreau că se îngrămădesc, căci Lupin descoperi cu uşurinţă an drum care-1 conduse pînă la zid. Aici însă se izbi de un toc de lemn pe care voi să-1 dea la o parte. Nu izbuti, îl examina mai de aproape şi-şi dădu seama că era fixat în zid si că unul dintre carouri lipsea. Trecu braţul prin el: nimeri în gol. îndreptă lumina lanternei într-acolo : de partea cealaltă era un mare hambar o remiză mai vastă decît aceea a pavilionului, plină cu fieră rie şi cu obiecte de toate felurile. '„Asta este" îşi zise Lupin, „ochiul de geam era practicat în remiza Telalului, sus de tot şi de aici Louis de Mal-reioh vede, aude şi supraveghează pe complicii săi, fără a fi auzit sau văzut de ei. Acum îmi explic de ce nu-şi cunosc şeful". Văzînd cum stau lucrurile, stinse lumina şi se pregăti sa plece, cînd o uşă se deschise în faţa lui, jos de tot. Irtră cineva. Se aprinse o lampă. Lupin îl recunoscu pe Telal. Se decise atunci să rămînă, de vreme ce expediţia 111 tot na putea aven Ioc decît atunci cînd Telalul va pleca, .o dată cu ceilalţi. Teialul scoase două revolvere din buzunar. "Le verifică, spre a vedea dacă funcţionează bine, schimbă gloanţele, fiuierînd un refren de şantan. Astl'el se scurse o oră. Lupin începu să se neliniştească, fără ca totuşi să se poată decide .să plece. Mai trecură alte cîteva minute, o jumătate de oră, o oră... In sfîrşit, omul zise cu plas tare : — Intră. Unul dintre bandiţi se strecură în remiză şi după el ai doilea, al treilea, al patrulea... — Acum sîr/.ern tot: ";<=e T^'qi-ii Dieudonne şi Bucă-latul ne vor ajunge acolo. Haidem. Nu mai e nici un momeru u, rxerdut. Sîntetî înarr- •<' ° — Pînă-n dinţi. —.. Cu atît mai bine. O să fie Iată. — De unde ştii, Telajuîe ? — Am vorbit cu .şeful... L-am văzut... Adică... nu 1-am văzut... dar mi-a vorbit el... — Da, zise unul din oameni, în umbră, ca întotdeauna, la un colţ de stradă. A ! preferam să am de-a face cu Altenheim. Atunci ştiam ce avem de făcut. — Şi acum nu ştii ? ripostă Telâlul... Vom da o spargere la casa doamnei Kesselbach. —. Si cei doi gardieni ? Cei doi indivizi puşi să păzească pe Lupin ? — Cu atît mai rău pentru ei ! Noi sînfem şapte. Vor trebui să-şî înghită limba. — Dar doamna Kesselbach ? — întlî căluşul, apoi frînghia şi o aducem aici... Uite aici, pe canapeaua asta... Apoi vom aştepta ordinele; — Şi noi ce-avem de aici ? — în primul rînd, bijuteriile doamnei Kesselbach. — Asta dacă reuşeşte afacerea... dar eu vorbesc de-ceva sigur.


— Ca avans, trei hîrtii de o mie de franci pentru fiecare din noi. Apoi, de două ori pe-atît. — Ai banii ? — Da. — Atunci e bine. Orice s-ar spune, în ce priveşte plata, nu cred să existe doj ca omul nostru. coborit înc'it Lupin dc-abia îl auzi : .— Ascultă Telalule ; dacă va fi nevoie <,â folosim cuţitul e rost şi de:-o primă ? — Ca întotdeauna, două mii. — Şl dacă e nevoie pentru Lupin ? — Trei mii. . ' — A ' dacă am putea pune mina pe ăsta !... Unii după alţii părăsiră remiza. Lupin mai auzi cuvintele Telalului : — Pianul de atac e următorul : ne îrnpărţim în trei grupuri. Un fluierat şi fiecare merge înainte... Lupin ieşi repede ciin ascunzătoarea lui, coborî scara, ocoli pavilionul fârâ s mai int<-a înlăuntni r-ţi sări din nou griiaj ui. „Telalul are dreptate... o .să fie lata !... Aha ! va sa zică au lit-vois; ._ ,......K ,.._ . . t........ , ,'I'T;; :., :::cr<.,.

lui Lupin ! Canaliile ţ" Trecu bariera şi se aruncă într-un taximetru ; — Rue Kaynouard. Puse să oprească la trei sute de metri de rue des Vignes si merse pe jos pînă la colţul dintre cele două străzi. Spre marea lui uimire, Doudeville nu era acolo. „Ciudat", îşi zise Lupin. „Cu toate astea, e trecut de miezul nopţii. Afacerea mi se pare suspectă". Aşteptă zece minute, douăzeci do minute... La 12 şi jumătate, nimeni. Era primejdios să mai întîrzie. în,definitiv, dacă Doudeville şi amicii săi nu putuseră veni, Charoîais, fiul său ţi el, Lupin vor fi de ajuns ca să respingă atacul, fără a mai pune la socoteală ajutorul servitorilor. înainta. însă zări doi oameni care încercau să se ascundă în umbra unei întărituri. „Drace", îşi zise el, „asta e avangarda bandei, Dieu-donne si BUcălatul. Am făcut prostia să-i las să ajungă înaintea mea". Dar acolo pierdu clin nou timp. Ce trebuia să facă? Să se îndrepte spre ei, să-i scoată din luptă şi să pătrundă apoi în casă prin fereastra bucătăriei, pe care o ştia deschisă ? Asta ar fi fost soluţia cea mai prudentă şi care i-ar fi îngăduit s-o ia pe doamna Kesselbach şi s-o scoată din încurcătură. llî

Da, dar asta însemna, totodată, să renunţe ia planul său. Să piardă ocazia unică de-a pune mina pe toata banda şi, fără îndoială, pe Lou'is de Malreich. Deodată se auzi un fluierat undeva, în cealaltă parte a casei. Să fi sosit ţi ceilalţi ? Contraatacul avea să vină dinspre grădină ? Dar, la semnalul dat, cei doi oameni încălecară fereastra. Şi dispărură. Lupin făcu un salt, escaladă balconul şl sări în bucătărie. Judecînd după zgomotul paşilor, socoti că bandiţii trecuseră în grădină. Zgomotul era atît de precis, încît Lupin se linişii. Nu se puteci ta ^iicuuidib .v 1-*^ să,. >^ .... '. fi auzit. I ,upin urcă. Camera doamnei Kesselbach se afla la acelaşi palier. Intra DI U.M. ui ^n^i^t-re. La lumina lămpii de noapte o zări pe Dolores, leşinată pe un divan. Arsene se repezi la ea, o ridică şi, cu glasul imperios, obligînd-o să răspundă, o întrebă : — Ascultă... Charolais... Fiul său ? Unde sînt ? Ea îngăimă : — Cum ? Dar bine... au plecat... — Ce face?... Au plecat?... — Aşa mi~ai scris dumneata... în urmă cu o oră... o {elegramă. Lupin ridică un formular căzut lingă ea şi citi : „Trimiteţi pe cei doi oameni care vă. păzesc... şi pe toţi oamenii mei... ii aştept la Grand Hotel. Fiţi /ară teamă". — Drace ! Si aţi luat drept bună telegrama asta ? Dar servitorii dumneavoastră ? — Au plecat. Lupin se apropie de fereastră. Afară, trei oameni veneau de la celălalt capăt al grădinii. Prin fereastra camerei de alături, care dădea la stradă, văzu alţi doi afară. Se gîndi la Dieuclonne, la Bucălat, la Louis de Malreich mal ales, care probabil dădea tîrcoale, invizibil, formidabil. — Drace ! încep să cred că sînt pierdut.

114 OMUL NEGRU In clipa aceea, Arsene Lupin avu impresia, ba chiar certitudinea, că fusese atras într-o capcană, prin nişte mijloace pe care nu avea răgazul să ie analizeze, dar care îşi dovediseră abilitatea <;i îndermnarea prodigioasă. Totul er«± calculai, ^^j. era voit ; oamenii săi fuseseră îndepărtaţi, servitorii au dispărut sau au trădat, el însuşi era prezent în casa doamnei Kesselbach. Evident, reuşita era în folosul duşmanului, graţie unor împrejurări fericite pînâ la miracol. In definitiv, el ar fi putut să


ajungă acolo mai înainte de sosirea telegramei false, care-i făcuse să plece pe prietenii săi. Dar atunci s-ar fi dat lupta între ai săi şi banda lui Altenheim. Şi Lupin, aducîndu-şi aminte de felul de a acţiona al Iui Malreich, de asasinarea lui Altenheim, de otrăvirea nebunei de la Veldenz, se întrebă dacă această cursă era întinsă doar pentru el şi dacă Malreich nu întrevăzuse "cumva posibilitatea unei încăierări generale şi suprimarea complicilor care începuseră să-1 deranjeze. Era mai mult o intuiţie, o idee fugitivă care-i trecu prin cap. Era timpul să acţioneze. Trebuia s-o apere pe Dolores, a cărei răpire — după toate probabilităţile — era însăşi raţiunea atacului. întredeschise fereastra dinspre stradă şi întinse revolverul. O detunătură, alarma dată în cartier şi bandiţii ar fi fost nevoiţi să fugă. — Ei bine, nu! murmură el. Nu! Nu vreau să se spună că am încercat să scap de luptă. Ocazia e prea frumoasă... Şi apoi, cine ştie dacă vor fugi !... Sînt destul de mulţi şi le pasă prea puţin de vecini. Se întoarse în camera în care se afla Dolores. Jos se auzea zgomot. Lupin trase cu urechea şi cum zgomotul

115 venea de pe scara, încuie uşa da două ori. Doiores piîngea şi se frămînta pe divan. El o rugă : — Aveţi destulă putere ? Ne aflăm la primul etaj. Aş putea să vă ajut să coborîm. Dacă înnodăm cîteva cearceafuri de cerceveaua ferestrei... — Nu, nu nu mă părăsi... Or să mă ucidă... Apără-mă. Lupin. o luă în braţe si o duse în camera de .alături, Apoi, aplecîndu-se asupra ei : — Nu vă mişcaţi şi păstraţi-vă cumpătul. Vă jur că atîta. vreme cit voi fi eu în viaţă, nici unul din oamenii s -M n.' --ii vă vor atinse, Uşa primei camere fu z&'i'i -,'*...,.. !'•"'' "• ' "~ ','pp.t •r'ăîT-ii'-se de Lupin. ' — A'! iată-i '.... 'E! îi spuse cu pasiune : — Nu sîtit singur. Eşti şi dumneata aici... eşti şi dumneata aici, lîngă mine... Şi Lupin voi să se desprindă din braţele ei. Dar ea îi cuprinse capul între braţe, îl privi în adîncul ochilor şi murmură : — Unde te duci ? Ce vrei să faci ? Nu... să nu mori... nu vreau... trebuie să trăieşti... trebuie... Şi ea bolborosi o mulţime de vorbe pe care Lupin nu le auzi si pe care Doiores părea că le înăbuşă între buze, pentru ca el să nu le audă. Apoi, la capătul puterilor, extenuată, recăzu în perne, fără cunoştinţă. Lupin se aplecă deasupra ei şi o privi cîteva momente. Cu o delicateţe nesfîrşită, îi atinse părul cu buzele. Apoi se întoarse în prima încăpere, închise cu grijă uşa care despărţea cele două camere şi aprinse lumina electrică. — Un moment, copii ! strigă el. Dar grăbiţi mai sînteţi 1 Vreţi să. dărîmaţi casa ?'... Nu ştiţi că e Lupin aici ? Păzea, băieţi ! Şi în timp ce vorbea, desfăcu un paravan, spre a ascunde canapeaua pe care se aflase întinsă mai înainte doamna Kesselbach, şi aruncă pe canapea cîteva rochii şi cuverturi. Uşa era cit pe-aci să se dărîme sub presiunea celor de dincolo. — Imediat ! Vin îndată ! Sînteţi gata '!... Ei bine, poftiţi, domnilor !... Şi repede întoarse cheia şi trase zăvorul. 116 Strigăte, ameninţări, un vălmăşag de brute încărcate da ară apăru în pragul uşii. Şi totuşi nici unul nu îndrăzni să facă un pas mai departe, înainte de a se repezi la Lupin şovăiau, cuprinşi de nelinişte, de spaimă... Or, Lupi n tocmai pe asta se bazase. în picioare, în mijlocul odăii, în plină lumină, cu braţul întins, el ţinea între degete un pachet de bancnote pe care le împărţea în şapte părţi egale, mimărîndu-lc una cîte una. Calm, zise : — Trei mii de franci primă pentru acela care-1 va curăţa pe Lupin ? Atît vi s~a promis ?... Ei bine, iată de fiOUr.

M. i P'J

tilit.

Şi depusese bancnotele pe masă, la îndernîna bandiţilor. - ''-Iul urla • — Mofturi ! Vrea să cîştige timp. Trageţi în el ! Şi ridică braţul. Dar tovarăşii lui îl opriră. Atunci Lupin continuă : — Bineînţeles că asta nu schimbă cu nimic planul vostru de bătaie. Aţi pătruns aîci : 1) ca s-o răpiţi pe doamna Kesselbach; 2) ca să-i furaţi bijuteriile. M-as socoti cel de pe urmă mizerabil dacă aş încerca să mă opun acestor planuri. — Ah ! aşa, unde vrei să ajungi ? rmrîi Telalul care-1 asculta fără voia sa. — A ! A ! Telalule... încep să te interesez ? Intră, amice... Intraţi cu toţii !... Vreţi să vă tragă curentul pe scară ?...


Mititeilor, o să vă prindă o răceală... Cum ? Ne e frică ? Cu toate astea sînt singur... Haide, curaj, mieluşeilor ţ Bandiţii intrară în odaie, intrigaţi şi neîncrezători. — închide uşa, Telalule... ne-am simţi mai în largai ncstru... Iţi mulţumesc, barosane ! Ah ! ia te uită, între timp bancnotele s-au şi evaporat. Prin urmare sîntem de acord. Ce bine se înţeleg între ei oamenii cinstiţi ţ — Ei, şi pe urmă... — Pe urmă ? ei bine, de vreme ce sîntem asociaţi... — Asociaţi ? — Păi bine, n-aţi primit banii rnei ? De aici înainte lucrăm împreună, barosane şi împreună 1) vom răpi'O pe tînăra doamnă şi 2) îi vom fura bijuteriile. Telalul rînji : — Nu-i nevoie de tine. • — Ba da. barosane. 117 — La ce mi-ai folosi ? — Habar n-aveţi unde se află ascunzătoarea bijuteriilor, pe cîtă vreme eu o cunosc. — O s-o găsim şi noi. — Mîine, poate, în noaptea asta nu. — Atunci, vorbeşte. Ce vrei ? — Să Impărţim bijuteriile. — Dacă te lauzi că ştii ascunzătoarea, de ce n-ai luat singur bijuteriile ? — Un singur om n-o poate deschide. E Un secret la mijloc şi nu-1 cunosc. Dacă tot sînteţi aici, mă pot sluji de voi. Telalul şovăi : — Să împărţim... să împărţim... Cîteva pietricele şi cîteva bucăţi de aramă... — Imbecilule ' .Sînt hi interii He mai mnlt HP un rvim >•• i Oamenii fremătară, impresionaţi. — Fie, zise Telalul, dar dacă doamna Kesselbach spală putina ? E în camera de alături, nu-i aşa ? — Nu, este aici. Şi Lupin dădu la o parte, un moment, unul dintre panourile paravanului şi lăsă să se întrevadă grămada de rochii si cuverturi pe care o pregătise pe canapea. — Este aici, leşinată. Dar r-o voi preda decît după ce vom face împărţeala. — Dar bine... — Faceţi cum vreţi, deşi sînt singur ştiţi cît îmi poate pielea. Prin urmare... Oamenii se consultară şi Telalul zise : — Unde este ascunzătoarea ? — Sub grătarul căminului, însă dacă nu~i cunoşti secretul, trebuie să ridici mai întîi tot căminul, oglinda, marmora si se pare că toate astea sînt prinse într-un bloc. E o muncă grea. — Ce-are a face ? Sîntem destul de zdraveni. O să vezi îndată, în cinci minute... Telalul dădu ordine şi imediat tovarăşii săi se puseră pe lucru cu o însufleţire şi o disciplină admirabile. Doi dintre ei, căţăraţi pe scaune, se chinuiau să scoată oglinda. Ceilalţi patru puseră umărul la cămin. Telalul, în genunchi, supraveghea grătarul şi poruncea :

118 -— Mai cu curaj, băieţi... Toţi o dată... Atenţie!.., 'un-doi, mi se pare că a început să se clatine. Nemişcat îndărătul lor, ca mîlnile în buzunare, Lupin îi privea cu înduioşare şi în acelaşi timp savura, cu tot orgoliul său, ca artist şi ca maestru, noua şi violenta dovadă a autorităţii, forţei şi dominaţiei pe care o exercita asupra celorlalţi. Cum de putuseră bandiţii să creadă, măcar o clipă, povestea asta neverosimilă, cum de-şi pierduseră orice raţiune a lucrurilor pînă acolo încît să-i lase în mină toate şansele bătăliei ? Scoase din buzunar două revolvere mari, masive şi formidabile, întinse amîndouă braţele şi câini, aiegîndu-i pe cei dinţii pe care urma să-i doboare, trecu la următorii doi şi ochi ca şi cum s~ar fi aflat la o tarabă de bîlci- Două detunături în acelaşi timp «; î"1"p. două Urlete... Patru oameni se prăbuşiră unii peste alţii, ca nişte păpuşi la jocul de tragere la ţintă, — .Sap ie iară patru lac trei, zise Lupin. Să mai continui ? Rămase cu braţele întinse, iar cele două revolvere ţinteau în grupul pe care-1 formau Telalul şi ceilalţi doi tovarăşi ai săi. — Ticăloşiile ! mîrîi Telalul, căutînd o armă. — Sus labele! strigă Lupin, că de nu, trag!... ,Aşa! Şi acum, voi, ceilalţi, dezarmaţi-1. Că de nu... Cei doi bandiţi, tremurînd de frică, îl imobilizau pe şeful lor, obiigîndu-1 să se supună. — Legaţi-1 !... Legaţi-1, pentru numele lui Dumnezeu ! Ce vi se poate întîmpla ? îndată după plecarea mea veţi fi cu toţii liberi. Haide! Gata ? Mai întîi încheieturile mîinilor... cu centurile voastre... Şi acum gleznele... Mai repede ! Dezarmat, învins, Telalul nu mai rezista, în vreme ce tovarăşii lui îl legau, Lupin se aplecă deasupra lor ş'i le aplică două lovituri teribile cu mînerele revolverelor în ţeastă. Ei se prăbuşiră. — Asta da, treabă ! zise el răsuflînd uşurat. Păcat că nu mai sînt vreo cincizeci... îmi intrasem în formă... Şi toate astea cu o asemenea uşurinţă, cu zîmbetul pe buze... Ce zici de asta, Telalule ?


Banditul înjură. După aceea Lupin îi zise :

119 — Nu-ţi consuma nervii, barosane, consoleazâno Ia gîndul că ajuţi si tu la o faptă bună, salvarea doamnei Kesselbach. Iţi va mulţumi ea însăşi pentru galanterie. Se îndreptă spre uşa camerei învecinate si o deschise... — Ah ! făcu el oprindu-se în prag uluit, consternat. Camera era goală. Se apropie de fereastră şi văzu o scară rezemată de balcon, o scară de oţel, demontabila. — Răpită... răpită... murmură el. Louis de Malreich... A ! păcătosul ! Rămase un moment pe gînduri, încercînd să-şi stăpî-nească neliniştea srşi zise că, la urma urmelor, nu avea de ce :>ă se alarmeze : doamna Kesselbach nu părea să fie, pînă Una alta, în primejdie. Fu zguduit de o turbare rapidă. L'jpin se repezi la bandiţi, distribui cîteva lovituri de picior răniţilor care se agitau, Ii buzunări si ie luă bancnotele, apoi le băgă câluşe în gură, îi legă cu ce găsi la îndemînu, şnururi de perdele, pături, cearceafuri şi feţe de pernă tăiate fîşii şi în cele din urmă alinie pe covor, în faţa canapelei, şase pachete omeneşti, strînse unele lîngâ altele şi legate ca nişte colete., — Legătură de mumii pe canapea ! rînji ei. Ce platou suculent pentru un amator ! Idioţilor i Ce fel de socoteală v-aţi făcut ? lată-vă, parcă sînteţi nişte înecaţi, depuşi la Morgă. Aşa credeţi voi că-1 puteţi ataca pe Lupin, apărătorul văduvelor şi orfanilor ? Tremuraţi ?... N-aveţi de ce, mieluşeilor ! I.upin n-a făcut rău nici măcar unei muşte... Lupin e un -om cinstit, căruia nu-i plac tîlharii sji îşi cunoaşte datoria. Spuneţi şi voi : se poate trăi cu nişte şnapani ca voi ? Şi atunci... nu mai există respect pentru viaţa aproapelui ? nu mai există respect pentru avutul altuia ? nu mai există legi ? nu mai există societate, nu mai există conştiinţă ? nimic ? încotro ne-ndrept.ăm. Dumnezeule, încotro ne-ndreptăm ? Fără a-şi da rnăcar osteneala să~i încuie, Lupin ieşi din odaie, ajunse în stradă şi merse pînă ce ajunse la locul unde lăsase taxiul. Trimise şoferul să caute un alt automobil şi se întoarse apoi cu cele două maşini în faţa casei doamnei Kesselbach.

120 Un bacşiş bun, dat cu anticipaţie îl scuti de explicaţii plicticoase. Cu ajutorul celor doi oameni, îi coborî pe cei şapte prizonieri şi-i instala în automobile, claie peste grămadă, unii pe genunchii celorlalţi. Răniţii strigau, gemeau. Lupin închise uşile automobilelor. — Feriţi-vă mîinile ! zise el. Apoi se sui lingă şoferul primei maşini : • — înainte. — încotro ? întrebă şoferul. — Quaî des Orfevres 36, la Siguranţă. Motoarele sfor'irn un duduit şi =traniul cortegiu începu sa coboare pantele de la Trocadero. Pe străzi întrrcură cîteva căruţe c" '"gume. Oameni cu prăjini stingeau lămpile de gaz. Pe cur licăreau steie. in aer bătea un vîntuleţ proaspăt. Lupin cînta. Place de Ja Concorde, Louvre... în depărtare, masa neagră a catedralei Notre-Dame. Lupin se întoarse şi întredeschise o uşă : — Cum mai merge, camarazi ? Bine mersi ? Şi eu fac bine mersi. Noaptea e încîntătoare şi aerul e divin !...' începură să se balanseze pe pavajul mai puţin egal ai cheiurilor. Trecură astfel de Palatul Justiţiei şi ajunse'.'?. J a poarta Siguranţei. — Aşteptaţi puţin aici, zise Lupin celor doi şoferi. Dar mal ales aveţi grijă ele cei şapte clienţi dinăuntru. Apoi Lupin străbătu prima curte si o luă pe culoarul din dreapta, care ducea la localurile serviciului central. Acolo se găseau tot timpul inspectorii de serviciu. — Vînât proaspăt, domnilor ! zise el intrînd. Şi încă vînat de cel bun. Domnul Weber c aici ? F,u sînt noul comisar de poliţie de la Auteuil. — Un moment. Sînt cam grăbit. O să-i las un cuvînt. Şi Lupin se aşeză în faţa unei mese si scrise : „Dragul meu Weber, Ţi-i aduc pe cei şapte bandiţi care alcătuiau banda lui Altonheim, cel care l-au ucis pe Gourol şi pe alţii mai mulţi si care rn-au ucis si pe mine sub numele de Lenor-mand. N-a mai rămas decît şeful lor. Voi proceda imediat la arestarea lui. Vino după mine. Locuieşte la Neuilly, rue Delaizement şi-şî zice Leon Massier. Salutări cordiale,

121 ARSENE LUPIN Şeful Siguranrei". Apoi puse scrisoarea în plic, — Trimiteţi scrisoarea asta domnului Weber. E urgentă. Acum am nevoie cîe şapte oameni care să ia în. primire marfa. Am lăsat-o pe chei. In faţa automobilelor, fu ajuns de un Inspector genera', — A ! dumneata eşti, domnule Leboeuf ? îi zise Lupin. Am dat o lovitură mare de tot... Toată banda lui Alten— Unde ai pus mîna pe ei ? — Se pre?:~ *•'"-"•, s-o "Snească pe doarrmr. "o sa-i .jefuiască apartamentul. Dar voi explica toate astea la momentul oportun. Inspectorul general îl luă de o parte si îi spuse ci1. Un aer mirat : — Scuzaţi-mă, vă rog. Mi s-a spus că a venit comisarul din Auteuil. Şi nu mi se pare... Cu cine am onoarea ?


— Cu persoana care vă face acest frumos cadou : şapte apaşi de cea mai bună calitate. — . Cu toate astea, as vrea să ştiu... — Numele meu ? — Da. — Arsene Lupin. îi puse la repezeală piedică interlocutorului său, alergă în rue de Rivoli, sări întrun automobil care trecea si ceru să fie condus la Porte des Ternes. Imobilele de p'o Route de la Revolte erau aproape. Lupin se îndreptă spre numărul 3. Cu tot sîngele său rece şi cu toată stâpînirea de sine, Arsene Lupin nu reuşi să-si domine emoţia care-1 invada. Avea s-o regăsească pe doamna Kesselbach ? Louis d<> Malreich o dusese pe tînăra femeie la el acasă sau în remiza Telaluîui ? Lupin îi luase Telalului rheia de la remiză, astfel că-i fu uşor, dună ce sunase la po;-tar K; după ce străbătuse toate curiile, să deschidă uşa şi să pătrundă în magazia de vechituri, îşi aprinse lanterna si se orienta. La dreapta se afla spaţiul liber, unde-i văzuse pe complici punînd îa cale lovitura. Pe canapeaua despre care vorbise Telalul, zări o formă neagră, învelită în cu-

122 Verturi, cu căluşul în gura, Doîores zăcea acolo. Lupin ii veni în ajutor : — A ! iată-te... iată-te... îngăimă ea... Nu ţi-au făcut nimic ? Şi ridicîndu-se în coate, îi arătă fundul magazinului : — Pe acolo... pe acolo a ieşit el... L-am auzit... sînt sigură... Trebuie să mergem... Te rog... — Intîi dumneata, zise el. — Nu, el... loveşte-1... te rog din toată inima... loveşte-1. De data asta, spaima, în loc s-o facă să-şi piardă cumpătul, părea că-i dă forţe noi. Ea repetă, din dorinţa nesfîrşîtă de-a-1 da pe mîna lui Lupin pe duşmanul care o tortura • — El mai întîi... Nu mai pot trăi, trebuie să mă scapi de c!. Trebuie... nu mai pot trA: .tstfeî Lupin o dezlegă... o întinse binişor pe canapea şi-i spuse : — Ai dreptate... De altfel, aici n~ai de ce să te temi... Aşteaptă-mă... mă întorc... Dar cînd Lupîn voi să se îndepărteze, ea îl prinse de mină cu vioiciune : — Dar dumneata ? — Ce-i cu mine ? — Dacă omul acela... S-ar fi zis că se teme pentru Lupin, în lupta supremă la care-1 expunea Şi că, în ultimul moment, ar fi fost fericită să-1 poată opri lîngă ea. Lupin murmură : — Iţi mulţumesc. Fii liniştită. N-am de ce .să mă tem. E singur. Şi lăsînd-o pe Dolores pe canapea, se îndreptă spre fundul magazinului. Aşa cum se aştepta, găsi acolo o scară rezemată de zid, care-1 conduse la nivelul micului ochi de geam prin care urmărise întîlnirea bandiţilor. Pe aici o luase Malreich pentru a ajunge în casa din rue Delaizement. Lupin făcu şi el acel drum, la fel cum îl făcuse şi cu cîteva ceasuri mai înainte. Trecu în cealaltă remiză şi coborî în grădină. Se afla acum îndărătul pavilionului ocupat de Malreich. Lucru ciudat, nu se îndoi nici o clipă că Malreich nu s-ar fi aflat acasă. Era inevitabil să-1 întîlnească şi duelul 123

formidabil pe care îl purtau de atita vreme se apropia de sfîrşit. Cîteva minute în plus şi totul va fi terminat. Lupin fu consternat ! Apăsînd pe clanţa uşii, clanţa cedă, uşa se deschise fără nici un efort. Pavilionul nu era nici măcar încuiat. Străbătu o bucătărie, un vestibul, sui o scară, înainta cu hotărîre fără a încerca măcar să înăbuşe zgomotul paşilor. Pe palier «e opri. Sudoarea îi curgea de pe frunte şi sîngele îi zvîcnea în tîmple. Totuşi rămase calm, stâpîn pe sine, conştient de fiecare gînd. îşi aşeză amîndouă revolverele pe o treaptă a scării. „Nici'o armă", îşi zise el, „numai mîiniîe mele, nimic mai mult clecît efortul mîinilor rnele... atît e de ajuns... E mai bine aşau. In faţa iui — trei uşi. Lupin o alese pe cea din mijloc . isă pi ci.. '"• N::: ..n obstacol Tntră In încăpere nu era pic de lumină, însă prin fereastra deschisă ".rund. lumina nopţii, iar în 'imbră ?"n cearceaful şi aşiernutunie albe. Şi acolo era cineva. Brutal, Lupin zvîrli raza de lumină a lanternei sala asupra siluetei. •— Malreich ! Faţa lividă a lui 'vlalreich, ochii săi întunecaţi, fălcile sale de cadavru, gîtul descarnat... Neclintit, la numai cinci paşi. Lupin n-ar fi putut spune dacă chipul acela inert, dacă ţeasta de mort exprima sau nu teamă în faţa lui. Făcu un pas, apoi încă unui, apoi încă unul. Omul din pat nu se mişca, îl privea ? înţelegea ceva ? Văzîndu-1, ai fi zis că ochii săi privesc în gol şi că omul e mai degrabă obsedat de o halucinaţie decît şocat c!e o imagine reală, încă un pas... „Acum se va apăra", îşi zise Lupin. „Trebuie să se apere". Şi întinse braţul spre el. Omul nu făcu nici un gest, nu tresări, pleoapele sale nu clipiră. Contactul se produse. Şi cel care-şi pierdu capul, răvăşit, îngrozit, fu Lupin. El îl răsturnă pe Malreich, îl culcă pe pat, îl înfăşură în cearceaf, îl legă cu cuverturile şi-1 ţinu sub genunchi, ca pe o pradă... fără ca cel de dedesubt să fi încercat cel mai rnic gest de rezistenţă.


— A ! răcni Lupin beat de bucurie şi de ură sati.sfac.uta. Te-am zdrobit, în sfîrşit, fiară odioasă ! Acum eu sînt. stăpînul i 154

Auzi zgomot afară, în rue Delaizement, lovituri în grilajul porţii. Se repezi la fereastră ţi strigă : — Tu eşti Weber ? Ai si sosit ? Bravo ! Eşti un servitor model, încuie poarta, amice şi vino repede. Eşti binevenit ! In citeva minute scotoci buzunarele prizonierului său, îi luă portofelul, strînse hîrtiile pe care le putut găsi prin sertarele biroului, le aruncă pe toate pa masă si le examina. Un strigăt de bucurie i se desprinse de pe bu:K : înaintea sa se afla pachetul de scrisori... pachetul cu iaimoasele scrisori pe care le făgăduise împăratului. Puse hîrtiile la loc şi alergă la fereastră : — Gata, Weber ! Poţi să intri !' îl vei găsi aici pe asasinul lui Kesselbach în patul său, gata pregătit si legat... A -l-,-

Tl'aV --

"

Şi Lupi n, coborînd în fugă scara, alergă pînă Ia remisă -' in \i-- . • \\~e\ie v.'.ra în casă Arsens se înt.-r'.v:; '; Dolores Keşselbach. El singur îi arestase pe cei şapte complici ai lui Altenheim. Şi dăduse pe mîna justiţiei pe şeful misterios al bandei, pe monstrul nemilos, pe Louis de Mal-reich!

iir Pe un balcon larg de lemn, aşezat în faţa unei mese, un tînăr scria. Din cînd în cînd ridica fruntea şi contempla cu o privire vagă orizontul de dealuri, unde copacii desfrunziţi de toamnă lăsau să cadă ultimele lor frunze pe acoperişurile roşii ale vilelor şi pe răzoarele grădinilor. Apoi reîncepea să scrie. După cîteva momente, luă foaia de hîrtie şi citi cu voce tare : „Zilele noastre se duc în derivă Ca de-un curant duse departe împinse spre un ţărrn pe care îl vei atinge numai în moarte",

125 — Nu-i rău !, făcu o voce în spatele lui. Doamna Amable Tastu nu ar fi scris mai bine. în sfîrşlt, nu oricine poate fi Lamartine. — Dumneata !... Dumneata ! bolborosi tînărul cu privirea rătăcită. — Bineînţeles, poete, chiar eu, Arsene Lupin care vine să-1 vadă pe scumpul său prieten Pierre Leduc. Pierre Leduc începu să tremure, ca şi cum ar fi fost cuprins de friguri. Zise cu glasul coborît : — A venit, clipa ? — Da, minunatul meu Pierre Leduc. A venit clipa să părăseşti, mai bine zis să întrerupi viaţa călduţă de poet pe care-o duci de mai multe luni de zile la picioarele Genevievei Ernemont si ale doamnei Kesselbach şi să interpretezi rolul pe care ţi 1-am încredinţat în piesa mea... o piesă drăguţă, te asigur, o micuţă dramă scrisă după toat" reg'::!'!-? artei, cu tremolouri, rîsete şi scrîşne'.e de dinţi. lată-ne ajunşi la al cincilea act. Deznodămîntul se apropie iar eroul eşti tu, Pierre Leduc. Ce glorie ! linârui se ridica : — Şi dacă refuz ? — Idiotule ! — Da, dacă refuz ? în definitiv cine mă obligă să mă supun voinţei dumitale ? Cine mă silueşte să accept un rol pe care nu-1 cunosc încă, dar care mă dezgustă dinainte şi de care mi-e ruşine ? — Idiotule ! repetă Lupin. Şi silindu-1 pe Pierre Leduc să se aşeze, luă loc lîngă el si-i spuse cu glasul cel mai biînd : — S-ar părea, dragă prietene, că ai uitat că nu ta cheamă Pierre Leduc, ci Gerard Baupre. Dacă porţi minunatul nume al lui Pierre Leduc e pentru că tu, Gerard Baupre 1-ai ucis pe Leduc şi i-ai furat personalitatea. Tînărul sări în sus de indignare : — Eşti nebun ! Ştii prea bine că dumneata ai pus totul la cale ! — Drace, o ştiu foarte bine, n-o ştie însă şi justiţia. Şi cînd îl voi pune la dispoziţie dovada că veritabilul Pierre Leduc e mort de moarte violentă şi că tu, tu i-ai luat locul... Copleşit, tînărul Ingăimă : — Nimeni nu vs» crede... De ce aş fi făcut asta ? Şi cu ce scop ? 126 — îdiotule ! Scopul este atît de vizibil, încît însuşi Weber 1-ar putea descoperi. Şi rmnti cînd spui că nu vrei să primeşti un rol pe care nu-1 cunoşti. 11 cunoşti prea bine. Este chiar rolul pe care 1-ar fi jucat adevăratul Pierre Le-duc clacă nar fi mort. — Dar pentru mine, ca şi pentru toată lumea, Pierre Lcduc nu e decît un nume. Cine era el ? Cine sînt eu ? — Cu ce te-ar ajuta- să ţtii ? — Vreau pur şi simplu să ştiu. Vreau să ştiu încotro merg. — Şi dacă vei şti, vei merge drept înainte ? — Da, dacă ţinta de care-mi vorbeşti meriţi osteneala. — Dacă n-am merita, crezi că mi-aş bate capul cu ea ? Aşadar : cine sînt ? Dar oricare ar fi ursita mea, te rog să fii sigu ştiu. Cine sînt ? Ariene Lup'" — Herman IV prinţ de Bernc; * multe alte locuri. r că voi fi demn de ea. Vreau însă să scoase •-'"•'.. se îru'inâ adine şi zise: mare duce de Zweibrucken-Veldenz, elector : "", eves şeilor in mă: După trei zile, Lupin o ducea pe doamna Kesselbach în automobil spre frontieră. Călătoria fu tăcută.


Lupin îşi aducea aminte cu emoţie gestul înspăimîn-tat al lui Dolores şi cuvintele pe care le pronunţase în casa din rue des Vignes în momentul în care se ducea s-o apere de complicii lui Altenheim. Şi ea îşi Amintea, probabil, căci stătea jenată şi vădit tulburată în prezenţa lui. Către seară sosiră într-un mic castel, îmbrăcat cu totul în frunze si flori, acoperit de o enormă pălărie de şindrilă şi înconjurat de o mare grădină de arbori seculari. Acolo o găsiră pe Genevieve, gata instalată. Tocmai se întorcea, din oraşul vecin, unde angajase servitori de prin partea Jocului. — Aceasta e locuinţa dumneavoastră, doamnă, zise Lupin. Este castelul Bruggen. Aici veţi putea aştepta in deplină linişte desfăşurarea evenimentelor. Mîine Pierre Le-duc, pe care 1-am prevenit, va fi oaspetele dumneavoastră. Apoi plecă imediat, se îndreptă spre Veldenz şi înmînă contelui de Waldemar pachetul cu faimoasele scrisori, pe care pusere mîna. — Cunoşti care sînt condiţiile mele, scumpe Waldemar ? zise Lupin... Este vorba, în primul rînd, de ridica-

127 rea casei- de Zweibriickcn-Veldenx si de a reda numele — ducat — marelui duce Herman IV. . — Chiar de astăzi voi începe negocierile-cu consiliul de regenţă. După informaţiile mele, va fi uşor. Dar acest mare duce Herman... — Alteţa Sa locuieşte acum în castelul Briiggen sub numele de Pierre Leduc. Voi aduce toate probele necesare pentru a-i dovedi identitatea. In aceeaşi seară, Lupin se întoarse la Paris cu intenţia de a stimula cit mai mult procesul lui Malreich şi aî cejor şapie bandil;. Ar-

^iotirO^

'--^ rpl:l':

i cum a ii.:.->i .n^u CUIIi 5-a

."pasta .i. i"a p cere, , ba chiar şi cele mai mici detalii, sînt încă proaspete în amintirea tuturor. A fost unul dintre evenimentele care-au făcut senzaţie şi pe care îl comentează şi-1 povestesc, la -jCzători, pînă şi ţăranii cei mai înapoiaţi din cele mai îndepărtate sate. Ceea ce vreau să amintesc aici, e doar partea importantă pe care Arsene Lupin a luat-o la desfăşurarea afacerii şi la incidentele-din timpul instrucţiei. în fapt, el a fost. ace;,i care a condus instrucţia. S-a substituit, de la început, procurorului, a ordonat percheziţii, a indicat măsurile ce trebuiau luate, a prescris întremările ce trebuiau puse inculpaţilor, ştiind sa răspundă )a toate. Cine nu-şi aduce amints de uluirea generală, de fiecare dimineaţă, cînd apăreau în ziare acole scrisori irezistibile ca logică şi simţ al realului, semnate rîncî pe rinei : Arsene Lupin, judecător de instrucţie. Arsene Lupin, procuror fţcneral. Arsene Lupin, ministru al ju.:,tiţici. Arsene Lupin, t-ardiat. Aducea în procos un antren, o ardoare, o violenţă, care uimeau din partea sa. De obicei era atît.de ironic şi, datorită temperamentului, atît de dispus la indulgenţă ca şi profesională. Nu. De astă dată Lupin ura. îl ura pe acest Louis de Malreirh, bandit sîngeros, fiară nemiloasă, do care îi fusese veşnic teamă si care, închis, învins, îi dădea încă .f io u

128 do groază şi repulsie, ca şi cum s-ar fi aflat în faţa unei reptile. De altfel, n-avusesc oare Malreich îndrăzneala s-o persecute pe Dolores ? „A jucat şi a pierdut", îşi zicea Lupin. „De data asta capul lui va cădea". Ori, asta i-o dorea Lupin duşmanului sau înfricoşător : eşafodul, dimineaţa fumurie cînd cuţitul ghilotinei alunecă şi ucide... Arestatul era un om extrem de ciudat. Judecătorul de i'i^fr;;Hio î! interogă luni de zile în şir între pereţii cabide abia catadicsea să răspundă ! — Mă numesc Leon Massier. Asta era singura frază pe care o rostea. Şi Lupin protesta : — Minţi ! Leon Massier, născut la Perigueux, rămas orfan la zece ani, a murii în urmă cu şapte ani. Tu i-ai luat actele. Uiţi însă actul de deces. Iatâ-I. Şi Lupin zvîrli o copie a actului. — Eu sînt Leon Massier, afirmă din nou arestatul, — Minţi, îi răspundea Lupin. Eşti Louis de Malreich, ultimul descendent al unui mic nobil stabilit în Germania în veacul al XVIII-lea. Ai avut un frate care şi-a zis, pe rînd, Parbury, Ribeira si Altenheim : 1-ai ucis. Ai avut o soră, Isilda de Malreich. Ai ucis-o şi pe ea. — Sînt Leon Massier. — • Minţi. Eşti Malreich. Asta e actul de naştere. Asta e-al fratelui tău, ăsta e al surorii tale. Şi Lupin trimise parchetului si cele trei acte. Malr.eich refuza să-şi recunoască identitatea, în rest, Malreich, zdrobit fără discuţie de nenumăratele dovezi care se adunau împotriva sa, nu se apăra în nici un fel. Ce-ar fi putut spune ? Justiţia era în posesia a patruzeci de bilete scrise de mina lui — compararea scrisorilor o dovedi — bilete adresate bandei sale şi pe care neglijase să le rupă după ce le


luase înapoi. Şi toate biletele cuprindeau ordine privitoare la afacerea Kesselbach, la răpirea domnului Lcnorrnnnd şi a lui 5 — Afacerea Kesselr/ach

129 Gourei, la urmărirea bătrînulni Steimveg, la construirea . subteranelor din Garches etc. Cum puica să mai nege V Justiţia era derutată de-un singur lucru. Confraţi cu şeful lor, cei şapte bandiţi afirmară toţi că iiu-1 cunosc. Nu-1 văzuseră niciodată.- Primeau instrucţiunile sale fie prin telefon, fie în întuneric, chiar prin acele bileţele pe care Malreich le transmitea rapid, fără nici o vorbă. In rest, însă, comunicarea care se făcea între pavilionul din rue Deîaizement şi remiza Telalului nu era oare o probă evidentă de complicitate ? De acolo Malreich vedea şi auzea totul. De acolo şeful îşi supraveghea oamenii. Contradicţiile ? Faptele care, în îiparenţă, mi se legau f P, 4-,_,-,,-. '.'i

T

••.-.-•-

-

"!;

~

*

'

'

;

'

.

'

*

blicat în dimineaţa procesului, el luă afacerea do la râpă' ti r!-?'~;r:v. r!r-!~ ••'' ' ";rilc, ',' >'

",

'• -\

reich locuise, tara ştirea nimănui, in camera fratelui său, falsul maior Parbury. Venea şi pleca fără să fie văzut pe culoarele hotelului Palace, ucigîndu-i pe Kesseibach, pe chelnerul hotelului, pe secretarul Chapman. Dezbaterile sînt încă vii. Fuseseră terifiante şi posomorite. Terifiante prin atmosfera de nelinişte care apăsa asupra mulţimii şi prin amintirea crimelor şi-a sîngelui ; posomorite, greoaie, obscur.e, sufocante din pricina tăcerii formidabile pe care o păstra acuzatul. Nici un gest de revoltă., Nici o mişcare. Nici un c«-vînt. O figură 'de ceară care nu vedea şi nu auzea nimic ! O viziune teribilă de calm şi impasibilitate ! In sală toată lumea se cutremura, în Imaginaţia obsedată a publicului, în locul acestui om apărea un soi de fiinţă supranaturală, un duh din legendele orientale, unul din acei zei ai Indiei care sînt un simbol a tot ce este mai feroce, mai crud, mai sîngcros şi mai distrugător. La ceilalţi bandiţi nu se uita nimeni. Erau nişle figuranţi lipsiţi de însemnătate, care se pierdeau 5n umbra şefului lor, copleşitoare. Cea mai interesantă depoziţie fu aceea a doamnei Kesseibach. Spre uimirea tuturor, ba chiar şi spre mirarea lui Lupin, Dolores., care nu răspunsese la nici una din .convocările judecătorului de instrucţie, căci nu se ştia unde se retrăsese, apăru, văduvă neconsolată,' pentru a aduce o mărturie de nerespins împotriva asasinului soţului ei.

130 Ea zise simplu, după ce-1 privi vreme îndelungată : — Acesta e omul care a pătruns în casa mea din rue des Vignes. El m-a răpit . şi m-a închis în remiza Telnlu-lui. li recunosc. — Sînteţi sigură ? — O jur, în faţa lui Dumnezeu şi a tuturor oamenilor. După două zile, Louis de Malreich zis Leon Massier, fu condamnat la moarte. Şi personalitatea sa absorbea în asemenea măsură, s-ar zice, pe aceea a complicilor săi, Sncît aceia1 beneficiară de .circumstanţe atenuante. — Louis de Malreich, n-ai nimic de -adăugat ? întrebă rtrAc^ v-<f-iip. r'"T-f-M ru iuri>.. . u răspunse. O singură chestiune ramase obscură în. orbi" : ; T ''Min DA c>f> comisese ]VTali-pi<'') tnrue crimele astea .' ^<_ Ui'iiiui. i.bO . k,Uii..-i ÎUb._iC Sv^fin .

Lupin nu avea să aştepte prea mult timp ca,s-o afle. Ziua cînd urma să afle adevărul înspâimîntător, ziua cînd, clătinîndu-se de oroare, lovit de moarte, avea s-o afle — era aproape. Pentru moment — deşi continua să fie obsedat da idee — Lupin nu se mai ocupă de afacerea Malreich. Hotă-rît să-si schimbe blana — cum spunea el — liniştit, pe de altă parte, de soarta doamnei Kesselbach şi a Genevievei, a căror viaţă liniştită o urmărea de departe, ţinut la, curent, în sfîrşit !, de către Jean Doudeviile, Lupin îşi întrebuinţa tot timpul pentru lichidarea trecutului -şi, pregătirea viitorului. Pe Doudeville îl trimisese la Veldenz pentru a-1 ţine la curent cu toate negocierile care se purtau între Curtea Germaniei şi regenţa din Zweibruckeri-Veî-denz. Ideea de a duce o viaţă cu totul diferită de aceea pe care o trăise pînă atunci îi stimula ambiţii noi şi sentimente neaşteptate. Voia să apară, în ochii frumoasei Dolo-res, altfel decît fusese pînă atunci, deşi nu-şi dădea limpede seama de asta. în decurs de cîteva suptămîni suprimă toate dovezile care ar fi putut să-1 compromită mai devreme sau mai tîr-ziu. Şterse toate urmele care ar fi putut aduce justiţia pînă la el. Dădu fiecărui colaborator al său o sumă de bani suficientă spre a-i pune la adăpost de nevoi, îşi luă rămas de la dîaşii, anunţimlu-i că pleacă în America de sad.

131 Irilr-o dimineaţă, după o noapte în care a rnediiat îndelung şi a studiat amănunţit situaţia, exclamă : — S--a sfârşit! Nu mai avem de ce să ne temem. Lupin bătrînul a murit. Să-i' facem loc aceluia tînăr. I se aduse o telegramă din Germania. I se aducea ja cunoştinţă deznodământul pe care-1 aştepta. Consiliul regent, influenţat de Curtea 'din Berlin, supusese chestiunea în faţa alegătorilor din marele ducat şi alegătorii, influenţaţi cie conciliul de regenţă, îşi afirmaseră ataşamentul şi dragostea faţă de vechea dinastie Veldenz. Contele Walde-rnar era însărcinat ca, împreună cu trei delegaţi din înalta aristocraţie, din armată şi din magistratură, să meargă la castelul Briiggen, să stabilească cu rigurozitate identitatea marelui duce Hernian IV şi să ia, împreună cu Alteţa Sa, toate dispoziţiile necesare la intrarea sa triumfală în principatul strămoşilor săi, intrare care urma să aibă loc la îrve')uti!Î i'.^;: v^-^-.-o


„De data asta s-a sfârşit", îşi zi-.c Lupin. „Marele pro;,,,.<

^j

.„„,.i..-

[h

r.',...

M

'y

,

.,„,;,

•;

,.,

...

tr.ine decit sâ-1 fac pe VV'aldemar să-1 înghită pe Pierre I,e-ciuc al meu. E-un joc de copil ! Mâine se vor face strigările pentru cununia Genevievei cu Pierre. Şi lui Waldeir.ar i se va pn-xenta, astfel, logodnica marelui duce !" Şi, foarte fericit, Lupin plecă cu automobilul la castelul Bruggon. în maşină cînia, fluiera, vorbea cu şoferul său : — Oc.îave, ştii tu pe cine ai onoarea să-1 conduci ? Pe stăpânul lumii... Da, bătrîne, asta te dă gata, nu-i aşa ? Cu toate astea, e purul adevăr! Eu sînt stăpânul lumii. îşi freca mîinile şi continua să monologheze : — Oricum, a durat cam mult. Iată, a trecut un an de cînd a început lupta. Este adevărat : a fost cea mai formidabilă luptă pe care am clus-o vreodată... Pe. bune, un război al uriaşilor ! Şi repetă : — Asta-i situaţia ! Duşmanii au intrat la apă. Nici un obstacol între mine si scopul pe care mi 1-am propus. Locul e liber să construim ! Am materialele la dispoziţie, am mînă de lucru, să construim, Lupin ! Şi fie ca palatul să fie o operă demnă de tine ! Puse şoferul să oprească la cîteva sute do metri de castel, pentru ca sosirea sa să fie mai discretă şi-i spusa lui Octave: 132 — Vei întră în castel peste douăzeci de minute, la ora patru. Vei depune bagajele mele în pavilionul cie la căpătui parcului, unde voi locui eu. La prima cotitură a drumului, castelul îi apăru la capătul unei alei întunecoase de tei. Din depărtare, o zări pe Geneviev.e trecînd pe terasa din faţă. Inima i se înduioşa : —• Genevieve, Genevleve... zise el cu afecţiune.. Genevieve... făgăduiala pe care am făcut-o maniei tale, care se alia ps patul de moarte, se realizează şi ea... Genevieve — maca ducesă... Iar eu, din umbră, lingă ea, veghind la fericirea ei... şi urmărind totodată marile combinaţii ale lui Lupin... Izbucni într-un hohot de rîs, sări după un grup de copaci care se înălţau la stingă aleii şi începu să alerge ds-a lungul trunchiurilor lor masive, în felul ăsta putea ajunge la castel fără să fie observat de la ferestrele saloDorinia lui era s-o vadă pe Dolcrcs înainte ca ea să-1 i-.i:i • • "•••: ••• • ,e pe;-:. •_ 's - " • \ îi pronunţă numele de mai multe ori, dar cu o emoţie eare-i mira s,i pe el : ..... Dolores... Dolores... Străbătu culoarele p;- furiş si ajunse în sufragerie. Din încăperea aceea putea r.âri, printr-un geam, o jumătate de salon. Se apropie. Dolores stătea întinsă pe o canapea, iar Pierre Leduc, în genunchi in faţa ei, o privea în extaz. HARTA EUROPEI Pierre Led u c o iubea pe Dolores ! Lupin simţi o durere profundă, ascuţită, de parcă ar fi fost rănit chiar în principiul vieţii. Durerea era atît de puternică incit Lupin realiză — şi i se întîmpla pentru prima oară —. cit de rnult însemna Dolores pentru el, ce devenise ea, încetul cu încetul, fără ca el să observe. Pierre Leduc o iubea pe Dolores si o privea aşa cum te uiţi numai la fiinţa iubită. Lupin simţi în el, orb şi sălbatec, instinctul crimei. Privirea asta, privirea, asta de dragoste care-o învăluia pe tînăra femeie îl scotea din minţi. Simţi tăcerea mare că-re-i înconjura pe cei doi tineri şi, în această tă:ere, in nemişcarea atitudinilor lor, vie era doar privirea îndrăgostită, viu era imnul mut şi încărcat de voluptate prin care ochii exprimau toată pasiunea, toată dorinţa, tot entuziasmul, tot elanul unei fiinţei către cealaltă. Şi o vedea şi pe doamna Kesselfoach, Ochii lui Dolo-res nu se vedeau de sub pleoapele coborîte, sub pleoapele ei mătăsoase, cu gene lungi, negre. Dar cum savura ea privirea îndrăgostită care-i căuta privirea ! Cum fremăta sub rnîngîierea care-o cuprindea fără să o atingă ! „îl iubeşte !... îl iubeşte..." îşi zise Luuin. ros -'•-> nfl.o-7-;n c;.- <-'-,-.•. -i.- i ~- '--• '

' ' ' .

•-......•-

• - - >'ia

i.viitj-i cuprinsese şi btriiUiundu-so s-o combată : „Ce prost sînt ! Cum, tu, Lupin, te laşi în voia lucrurilor. Stai puţin, în ferii i e normal ca ea să-1. iubeaţă... Da, bineînţeles, ai crezut (.-ă ghiceşti în ea o oarecare emoţie cînd te apropiai de ea... o oarecare tulburare... Ce ţi-ai închipuit, nerodule ? Tu nu eşti decit un bandit, uri hoţ... în timp ce el... el este duce, c tinăr..." Pierre nu-şi dusese pină îa capăt gestul. Buzele în.să se mişcară iar Dolores părea să se trezească, încet, domol, ea ridică pleoapele, îşi întoarse puţin capul şi ochii i se cufundară în ochii lui Pierre, cu o privire care -se-oferă, care se dă şi care e mai adîncă d.sclt cea mai profundă sărutare. Lupin reacţiona imediat, brusc ca o lovitură de trăsnet. Din trei salturi, Lupin se năpusti în salon, se repezi la Pierre, îl trînti la pămînt si cu genunchiul pe pieptul rivalului, scos din fire, îndreptat către doamna Kesselbach, răcni: — Prin urmare nu ştii ? Vicleanul nu ţi-a spus-o ?... Şi dumneata îl iubeşti ? Chiar are faţă de mare duce ? Ah ! ce caraghios !... Lupin rînji turbat, în timp ce Dolores îl urmărea stupefiată : — El, mare duce ! Barman IV, duce de Zweibriicken-Veldenz ! Principe regent ! Mare elector ! poţi să mori de rîs ' El i Dar pe el îl cheamă Baupre, Gerarci liaupre, ultimul vagabond... un cerşetor pe care 1-am scos din noroi. Mare duce ? Dar eu 1-am făcut «nare duce ! Ah ! ab ; 134

e caraghios ! Trebuia să-1 vezi cum îşi taie degetul mic... a Iernat (i" trei ori... Curcă plouată! A! îndrăzneşti să-ţi rid:ci privirea la doamne şi să te răzvrăteşti împotriva stăpnvj.lul tău ? Stai puţin, mare duoe de Zweibruckenc


:va '- - Ba"ă de seamă Ia trandafiri, mftre duce ! Au şi spini ! Cinci ;-c întoarse, Dolores era în faţa lui si-1 privea m nisfe ochi pe caro nu-i mai văzuse niciodată, ochi de fis Doiores ? Slaba — Ce ia;-, ?... îndrăzneşti ?... Şi el ?... Atunci e-ade-vărat-V îvî-a minţit ? — Dacă a minţit? strigă Lupin, înţeîeglnd umilirea amorului ci propriu... Dacă a minţit ? El, mare duce ! O marionetă, aiît ! Un instrument pe care-1 acordam ca să rţnP'pe—eanrdele lui aria fanteziilor mele! Ah! imbecilul! imbecilul ! Cuprins din nou de turbare, Lupin izbi cu piciorul şi ameninţă cu pumnul spre fereastra deschisă. Apoi începu să se plimbe în încăpere în sus şi-n jos, rostind cuvinte care conţineau toată violenţa gîndurilor sale secrete. — Imbecilul ! Nu şi-a dat soama ce aşteptam de la el ? N-a ghicit măreţia rolului său ? A ! rolul ăsta i-1 voi băga cu de-a sila pe gît ! Capul sus, cretinule ! Vei fi mare duce pentru că aşa vreau eu ! Şi prinţ domnitor ! cu 6 listă civilă şi cu supuşi de muls ! şi cu un palat pe care ţi-1 va reclădi Carol Magnu. Şi cu un stăpîn care voi fi eu, Arsene Lupin ! Ai înţeles, secătură ? Capul sus, pentru numele lui Dumnezeu, mai sus ! Priveşte cerul şi adu-ţi aminte că un Z\veibrucken a fost spînzurat pentru furt, mai înainte de a se fi vorbit de familia Ilohenzollern. Şi tu eşti un Zweibrucken, afurisitule, şi eu sînt aici, eu, Lupin ! Şi vei fi mare duce, aşa cum vreau eu : Un mare duce de ca-ion ! Da, f <•. dar f intoma care vei fi însufleţită de voinţa mea şi va arde cu febra mea. Fantomă ? Fie. Dar o fantomă care va face gesturile mele, va executa di)rin'r-le m/.'ie, va realiza visurile mele. Si I,unlîi vă.m:-!se încremenit, parcă uimit de măreţia Visurilor ;.:Uc.

135 Apoi se apropie de Dolores şi, cu glasul înăbuşit, fn-tr-un elan de exaltare mistică, proferă : — La stînga mea, Alsacia-Lorena... La dreapta mea, Baden, Wiirtemburg, Bavaria... Germania de sud,.. tcmte aceste state dezbinate, nemulţumite, strivite de cizma prusacului Carol Magnu, însă gata să se desprindă de sub jugul său... Iţi dai seama ce poate face un om ca mine între toate aceste state, cîte aspiraţii poate trezi, eu e uri poate insufla, cîte revolte şi cîte mînii poate suscita ? Cu Glasul coborţt renetă • •— Şi ia stînga mea, /usacia-Lorena !... îni-ictfi'.. Crezi că astea sînt vUiH •> ' v^te adevărul -^ *••'••-, \ •' poimîins. . Da.., Vrenu... >n.uu... O ! tot ce vreau .şi 101 ce voi face e nemaipomenit !... Gîndeşte-te : la doi paşi do frontiera Alsaciei ! în plină Germanie! în apropiere de bătrînul Pan ! E destul să unelteşti puţin, să ai puţin geniu şi răstorni lumea! Şi geniu am destul... cu vîrf'şi 'îndesat... Şi voi fi Stăpînul! Voi conduce... Pentru celălalt, pentru marionetă, titlul şi onorurile. Pentru mine, puterea ! Eu voi rămîne în umbră. Nici ministru, nici măcar şambelan. Nimic. Voi fi unul din servitorii palatului...' poate grădinarul... Da, grădinarul... O ! ce viaţă formidabilă ! Să cultivi flori şi să schimbi harta Europei ! ' Dolores îl privea cu aviditate, dominată, supusă de forţa lui. Şi ochii ei exprimau o admiraţie pe care nici măcar nu căuta s-o ascundă. Lupin puse mîinile pe umerii ei şi-i Eise : — Acesta este visul meu. Oricît de mare ţi-ar părea, el va fi întrecut de fapte — asta ţi-o jur. Keiserul şi-a dat seama cu cine are de-a face. într-o zi vom sta faţă în faţă, ochi în ochi. Am toate atuurilo în mină. Valen-glay va fi de partea mea. Anglia de asenv?nea... Partida a început... Asta e visul meu... Dar mai există unul... Tăcu subit. Dolores nu-1 slăbea din ochi şi o emoţie nesfîrşită îi răvăşea trăsăturile feţei. O bucurie nespusă îl pătrunse pe Lupin cînd simţi, încă o dată, şi cu atîta limpezime, tulburarea femeii de Ungă el. I se părea că nu mai trece în ochii ci drept ce... era de fapt... un hoţ, un bandit, ci un bărbat, un bărbat care iubea şi a cărui iubire răscolea în gîndul unui suflet prieten- sentimente neexprimate. Nu scoase nici un cuvînt, dar îi spuse — fără a T pronunţa — toate cuvintele de dragoste şi de tandreţe.

30 Visă cu ochii deschişi la viaţa pe care ar fi putut-o duce împreună, undeva nu departe de Veldenz, neştiuţi de ni' meni şi atotputernici. O lungă tăcere îi uni. Apoi ea se ridica şi ordonă cu blîndeţe : — Pleacă,,, te implor să pleci... Pierre se va căsători cu Genevieve.,.. asta ţi-o făgăduiesc. Dar e mai bine să •t.'.--:L.. să ........ Pita^ti.. i-.erre se va căsători eu Genevieve. El aste •.-•.,.,-.;, -j : ţ; vr. : j i^^„ cuvinte mai precise din gura ei, dar nu îndrăzni să întrebe nimic. Şi se retrase orbit, ameţit şi atît de fericit ea o as-cultăşMşi lasă destinul în mîinile ei. .--în drum spre uşă, Lupin se lovi de un scaun scund, pe care trebui să-1 dea la o parte. Dar în acelaşi timp iovi cu piciorul încă ceva. Se aplecă. Jos era o oglinjoară de buzunar, în cadru de abanos, cu o monogramă de aur. Deodată tresări şi, cit ai clipi din ochi, o- ridică. Monograma era compusă din două litere înlănţuite, un L şl un M. Un L şi un M ! — Louis de Malreich ! zise el înfiorat. Se întoarse spre Dolores : — Ce-i cu oglinjoara asta ? A cui este ? Ar fi foarte important să... Ea i-o luă din mînă şi o examina : — Nu ştiu... N-am văzut-o niciodată... Poate vreun servitor... — Un servitor, desigur, zise el. Cu toate astea e foarte ciudat... E o coincidenţă care... în aceeaşi clipă, Genevieve intră pe uşa salonului şi, fără a-1 vedea pe Lupin, pe care-1 ascundea un paravan, exclamă subit :


— A ! ia te uită, oglinjoara dumitale, Dolores.., Deci ai găsit-o ?... De cînd mă tot pui s-o caut !... Unde era ? Şi tînăra se îndepărtă spunînd : — Cu atît mai bine ! Cind mă gîndeso ce neliniştită ai fost ! Mă duc să anunţ oamenii să n-o mai caute... Lupin rămase nemişcat, confuz, încerca zadarnic să înţeleagă ceva. De ce-1 minţise Dolores ? De ce nu-i spusese ce-i cu oglinjoara aceea ? Un gînd îi trecu prin minte şi întrebă la întîmpiare : — L-ai cunoscut pe Louis de Malreich ?

137 — Da, făcu ea, fără sa-1 scape din ochi, ca şi cum '— LJii,

itlcu

ta,

iiiiu

.,« - „._,,_

_.

ar fi făcut efortul să-i ghicească gîndurile care-i ţeau în minte. Lupin se repezi la ea în culmea agitaţiei : —• îl cunosteai ? Cine era ? Cine este ? Ce este ? ce n-ai spus nimic ? Unde 1-ai cunoscut ? Vorbeşte.. punde... Te implor... — Nu, zise ea. — Şi totuşi, trebuie... trebuie... Gîndeşte-te şi încolŞi de RasII trijL4i',,.,,

,,1^^.-,-----

-------.___

Malrcich, asasinul ! monstrul !... De dumce neata'! Louis de n-ai spus nimic ? La rîndul ei, Dolores puse mîinîle pe umerii lui Lupin ,. ;.. VU'ă CU gl::: ' "

--

v — Ascultă: să . întrebi niciodată, fnnaoâ ni. voi niciodată <:p"r<^ rirr> vr> muri o dată cu mine... Orice s-ar j;;. .,,ipj;a... mt-i w >uiu ijj.;,._.i., .,.,., ni pe lume, o jur...

n Cîteva minute, Lupin rămase în faţa ei neliniştit, cu mintea în derută. îşi aminti că şi Steinweg tăcuse şi că atunci cînd îi ceruse să trădeze teribilul secret, bătrînul fusese cuprins de groază. Dolores ştia si ea secretul şi, ca şi Stslnwe'g, tăcea. Fără a mai spune vreun cuvînt, Lupin ieşi. Aerul de afară, cîmpia nesfirsită, îi făcură bine. Trerătăci vreme îndelungată, îşi de p.cu de zidurile parcului vorbea cu voce tare : — Ce-i asta'? Ce se întîmplă ? Sînt luni sî luni zile de cînd mă lupt si mă agit, am izbutit să-i fac toţi aceia care lucrează la execuţia proiectelor mele danseze pe sîrmă şi în tot acest timp am uitat cu de-săvîrşire să mă aplec deasupra lor şi să tnă uit la ce se întîmplă în inimile şi în spiritul lor. Nu-1 cunosc pe Pierre Leduc, n-o cunosc pe Genevieve, n-o cunosc pe Dolores... I-am tratat pe toţi ca pe nişte marionete iar ei sînt oameni vii. Şi astăzi, iată, mă izbesc de tot felul de obstacole... Izbi cu piciorul şi strigă : — De obstacole care nu există ! Puţin îmi pasă de starea sufletească & Genevievei sau a lui Pierre.., mă voi 138 ocupa de asta mai tîrziu, Ia Veldenz, după ce le voi fi asigurat fericirea. Dar Dolores!.. Ea îl cunoaşte pe Mal-reich şi n-a spus nimic ! De ce ? Ce anume îi lega ? I-a fost frică de el ? Se teme şi acum ca omul ăsta să nu evadeze şi să se răzbune pentru orice indiscreţie? Noaptea se duse în pavilionul pe care şi-'l rezervase In fundul parcului ţi mîncă ceva. foarte prost dispus, în-jurîndu-1 pe Octave care îl servea fie prea încet, fie prea repede. — Mi-ajunţe ! Nu faci decît prostii pe ziua de azi !... Şi cafeaua asta ? E sinistră ! Vărsă ceaşca pe jumătate plină şi se plimbă două ore r.rii rjpr'v ninippînd moron ncpleri^i idei. în ceV din urma s p preciza. In rrHntfa Iui. următoarea ipou'zâ : MnlrPirh a srw^l aiMIllii.i

Kt'.V.l- J.J,... :(.

jţ>iit

rlf> \~\ în"V;i vwrp. n ierori7°a?ă r>p UL|iJ,

UI,I

JJLilll

l J,

w,.

jl^.aJl.iiiul

cu oglinioara... î.upin dădu din umeri : — Şi în noapte:; asta va veni să mă tragă de picioare. Haide, haide, am început sa vorbesc prostii ! Cel mai bun lucru e să mă duc să mă culc. Intră în camera sa si se culcă Imediat adormi, că-ztnd într-un somn erou. aşitat de coţmaruri. Se trezi de două ori şi voi să aprindă luminarea, dar de fiecare dată recăzu în perne, doborît. Cu toate astea, auzea oroJogiul din sat bătînd orele. Mai bine zis : i se părea eă-1 aude, căci era cufundat într-un fel de torpoare în care i se părea că-şi păstrează întreaga limpezime a minţii. Fu bîntuit de visuri, de visuri de groază şi spaimă. La un moment dat, pcrcepu cu claritate un zgomot, ca si cum s-ar fi deschis fereastra din camera sa. Deşi stătea cu ochii închişi, avu certitudinea că vede prin pleoape o umbră care se apropie. Şi umbra se aplecă, deodată, asupra Jui. Avu forţa incredibilă de a deschide ochii, sau cel puţin aşa i se păru. Visa ? Era treaz ? îşi punea întrebările ns deznădejde.


Trvcă un zgomot... Cineva luă cutia de chibrituri de lîngă n!. „Prin urmare îl voi vedea !", îşi 7.ise Lupîn cu o mare bucurie. Un băţ de chibrit trosni pe cutie. Luminarea fu aprinsă. Lupirs simţi, clin creştet pînă-n tălpi, cum îl inundă

an val de transpiraţie. Inima i se opri în loc, de spaima, în faţa lui se afla omul legru. Era cu putinţă ? Nu, nu,.. Şi cu tonte astea, îl vedea. O ! teribil spectacol !... Omul negru, monstrul, era acolo, — Nu vreau..., nu vreau..., bolborosi Lupin, înebunit, Omul negru, monstrul, era acolo, îmbrăcat în negru, cu o mască pe faţă, cu pălăria moale trasă pe părul blond. — O, visez... visez !,.. zise Lupin rîzînd... K un coşmar. V?: să facă un gc J r u toa*:' f~:! • - ' l ; '. \ ., ca să alunge fantoma. Nu putut să-! facă. Şi deodată îşi adu-- imiiii" , ' r •- ' ~ .«tul ei ! asemănător cu gustul cafelei pe care o băuse J a Veî-denz... Scoase un strigăt, făcu un ultim efort ţi recăzu în perne, sleit de puteri. Dar în delirul său simţi că omul îi descheie cămaşa la gît, îi desface beregata şi ridică braţul şi văzu că degetele aceluia se crispează pe minerul unui pumnal, un mic pumnal de oţel, asemănător cu acela cu care-l n=- j-sinase pe Kesselbach, pe Chapman, pe Altenheim M pe atîţia alţii... III Cîteva ore mai tîrziu, Lupin se trezi zdrobit de oboseală, cu gura amară, îi trebuiră cîteva minute ca să-şi adune gîndurile şi deodată, aclucîndu-şi aminte, făcu o mişcare instinctivă de apărare, ea şi cum ar-fi fost atacat de cineva. — Ce imbecil sînt ! strigă el. sărind din pat. Am avut un coşmar, o halucinaţie. Nu trebuie decît să-mi pun mintea la contribuţie. Dacă ar fi fost el, dacă, într-adevăr, un om în carne şi oase ar fi ridicat în noaptea asta mina asupra mea, mar fi strîns de gît ca pe un pui de găină, Omul meu nu are nici o ezitare. Să gîndim logic. De cs m-ar fi curăţat ? Pentru ochii mei frumoşi ? Nu, arn visat, asta e tot... începu să fluiere şi se îmbrăcă, afectînd calmul cel mai deplin, însă mintea lui nu înceta să gîndeaseă, iar ochii săi căutau... Nici o urmă : nici pe parchet, nici pe balustrada ferestrei. Camera sa se afla la parter şi, cum Lupin dar-

140 mea cu fereastra .deschisă, era clar că agresorul nu putea veni decît pe acolo. Ori Lupin nu descoperi nimic nici pe tencuiala peretului, nici pe nisipul aleii care înconjura pavilionul. — Totuşi... totuşi..., repetă el printre dinţi, îl chemă pe Octave. -— Unde-ai făcut cafeaua pe care mi-ai dat-o aseară? —

l j'""

'..'.

'•;

o ""'*"""

nu avem plită. — Ai bn'if <•' ''i din ° — Nu. — Şi ai aruncat ce-a mai rămas în ibric? — La dracu ! Doar mi-aţi spus că e aşa de proastă... N-aţi putut să beţi decît cîteva înghiţituri. — Jn regulă. Pregăteşte automobilul. Plecăm. Lupin .nu era omul care se lasă copleşit de îndoieli. Voia o explicaţie hotărîtoare cu Dolores. Dar pentru asia avea nevoie, mai înainte, să lămurească cîteva puncte care i se păreau obscure şi să-1 vadă pe Doudeville care îi expediase -din Valdenz informaţii destul de ciudate. Fără să piardă vremea, se lasă condus în marele ducat unde ajunse pe la orele doua. Avu o întrevedere cu contele de Waldemar, căruia îi ceru, sub un pretext oarecare, să-şi amîne călătoria la Brtiggen a delegaţiilor Regenţei. Apoi se duse să-1 caute pe Jean Doudeville într-o tavernă din Veldenz. Doudeville îl conduse într-o a'.tă tavernă, unde i-1 prezentă pe Herr Stockli, un funcţionar la Arhivele Statului, destul de sărăcăcios îmbrăcat. Convorbirea lor fu destul de lungă. Teşiră împreună şi trecură în grabă prin birourile primăriei. La orele şapte, Lupin luă masa -şi plecă înapoi. La orele zece sosi la castelul Bruggen şi întrebă de Genevieve, pentru a putea intra, însoţit de dînsa, în camera doamnei Kesselbach. I se răspunse că domnişoara Genevieve plecase la Paris, chemată de o depeşă a bunicii. — Bine, zise Lupin ; dar doamna Kesselbach poate fi văzută ? — Doamna s-a retras îndată după masa de seară. Probabil că acum trebuie să doarmă. — Nu. Am văzut lumină în budoarul ei. M"- va -.irimi. 141 De altfel, Ltipin aproape că nu mai aşteptă răspunsul doamnei Kesselbach. Intră în budoar apronna nnediat cNpă servitoare, o concedie si-i spuse iui Dolores : — Doamnă, trebuie să vă vorbesc. Este urgent... Mărturisesc că demersul meu poate să vi se pară deplasat... dor ^"nt s :gur că rr-.~' ••-'- :-\\r-'~-~:: Era foarte surescitat şi nu părea de Io • dispus •••ă -"nîne explic'iţ;", •"" '•'""' " r=: "•-.;"" " '••'!•• intra, i se păruse ca aude zgomot în camera. Cu toate astea, Dolores, întinsă pe pat, era singura. Şi ca îi spuse cu glasul obosit : — N-am putea lăsa pe mîine '.'.,. Lupin nu răspunse, izbit, deodată de un rniros do tutun care nu avea ce căuta în budoarul unei femei. Şi imediat avu intuiţia, certitudinea că, iii momentul sosirii Iui, în încăpere s'e afla un bărbat, se mai găsea şi acum, ascuns undeva... l'ierre Lcduc ? Nu, l'ierre Led u c nu fuma. Atun'l ? Dolores murmură : — Să terminăm cu asta, vă rog... — Da, da, insă nu înainte de a... v-ar fi cu neputinţă să-mi spuneţi...


Se întrerupse, La ce bun s-o nifii întrebe ? Dacă acolo se ascundea, intr-adevăr, un bărbat, avea ea să-1 denunţe? Atunci Lupin se hotărî şi, îneercind să-.si sfăpinească jena care-l covîrşea, simţind prezenţa unui străin, spuse cu vocea coborîtâ, astfel ca numai ca, Dolores, să-1 poată auzi : — Ascultă-mă. Am aflat ceva... ceva ce nu înţeleg, ceva care mâ tulbură profund. Trebuie să-mi răspunzi, nu-i aşa. Dolores ? Ii spuse numele cu o mare tandreţe, ca şi cum ar fi încercat s-o domine prin prietenia si blîndcţea glasului său. — Ce anume nu înţelegi 7 spuse ea. — în registrul Stării civile din Veldenz sînt înscrise trei nume : numele ultimilor descendenţi ai familiei Mal-reich, stabilită în Germania... — Da, mi-ai mai spus asta... — Iţi aduci aminte ? Primul este Raoul de Malreich, mai cunoscut sub porecla lui, Altenheim, banditul, apaşul din lumea mare — astăzi mort... asasinat... — Da. 142

— Mai departe e vorba de Louis de Malreioh, m| Irul, înspăimîntăiorul asasin care va fi decapitat peste leva zi!e. — Da. — Anoi, în sfîrşit, Isilda nebuna... lulccîndu-se şi mai mult curînd, am ai'Jat că a! doilea dintre cei înscrişi, L,< mai bine zis o parte a rîndukii p'a care se află înscris, a fos? cîndva ştearsă. Cerneala cu care e scris numele lui mai nouă. Cu toate astea, ceea ce era scris dedesubt nu | s-a şters totul. Astfel ră... — Astfel că... folosindu-mă de o lupă bună şi mai l ales de cîteva procedee speciale pe care le am la dispoziţie, am putut face să reîn%'ie cîteva silabe care păreau şterse şi, fără riscul unei greşeli, am reconstituit scrisul de odinioară. Ori, acolo nu era scris numele lui Louis Mal- | reich, ci... — O, taci, taci !... Zdrobită brusc de efortul prelungit de rezistenţă pe care-i opusese, Dolores se ghemuise şi, cu capul în mîini, cu umerii zguduiţi de convulsii, plîngea. Lupin privi fiinţa ei slabă, nonşalantă, atît de deznă-dăjduită acum. Şi ar fi vrut să tacă, să pună capăt interogatoriului chinuitor Ia care-o supunea... Dar nu făcea toate astea ca s-o salveze ? Şi ca s~a poată salva nu trebuia să ştie tot adevărul, ori cit de dureros ar fi fost ? Lupin reluă : — Ce s-a urmărit cu falsul ăsta ? — Soţul meu, ingăimă ea, soţul meu a făcut asta. Datorită averii sale putea să facă orice şi, înaintea căsătoriei noastre a obţinut de ia un funcţionar mărunt schimbarea în registru a prenumelui celui de-al doilea copil, — Prenumele şi sexul, zse Lupin. — Da, răspunse ea. — Prin urmare, zise el, nu m-am înşelat : .prenumele de odinioară, cel adevărat, era Dolores ? — Da. — Şi atunci de ce soţul dumitale...? 143

Ea murmură, cu ochii scăldaţi în lacrimi, covîrşîtă de ruşine : — Nu înţelegi ? — Nu. — Uar bine, nu-ţi dai seama ? zise ea culrernurindu--se. Eram sora Isildei, a nebunei, sora lui Altenhei.ni, banditul. Soţul meu —• mai bine zis : logodnicul mo.i — n-a vrut să port povara asta. Mă iubea. Şi eu îl iubeam şi-arn fost de acord. El a tăiat clin registru prenumele — Dolores — Dolores de Mnlreich a dispărut, mi-a cumpărat alte acte de identitate, mi-a dat o altă personalitate, alt act de naştere şi m-am cununat în Olanda sub alt nume de fată : 7 ••, '

. . -

' --

Lupiii reflectă cîteva clipe şi zise apoi

gînditor : r1 ' : •' 'ce... r. ,. în .'.. • ;;-.• : , ,i.- •- • reich nu exista şi asasinul soţului duniitale, al surorii şi al fratelui duniitale nu se numeşte Louis de Malreich... Care e adevăratul lui nume ? Ea se ridică şi spuse cu însufleţire : — Curn îl cheamă ? Ei bine, aşa îl cheamă. Asta e numele lui : Louis de Malreich... L şi M... Ţine minte... A l Nu căuta... acesta e teribilul secret... Şi. apoi, ce importanţă are !... Vinovatul e la închisoare... Te rog să" mă crezi... Ai văzut doar că nu se apără în nici un fel cînd 1-ain acuzat, faţa în faţă ? Şi ar fi putut-o s-o facă, fie sub numele ăsta, fie sub un alt nume ? El este... el... a ucis... a lovit... pumnalul... pumnalul de oţel... A ! dacă aş putea spune tot... Louis de Malreich... Dacă as putea... Şi Dolores se frămînta pe canapea, pradă unei crize nervoase, iar mîna ei se crispase pe mîna lui Lupin şi el auzi, printre cuvinte nelămurite : — Apără-mă... apără-mă... Numai dumneata... A ! nu mă părăsi. Sînt atît de nefericită... Ce chin... ce chin !... E un adevărat infern. Cu mina liberă, o mingile pe păr şi pe frunte cu o nesfîrşită duioşie şi sub această rnîngîiere ea se linişti încetul cu


încetul. Atunci Lupin o privi din nou şi vreme îndelungată se întrebă ce se ascundea îndărătul acestei frunţi curate, ca secret răvăşea sufletul ei misterios? îi era si ei teamă ? Dar de cine ? De cine îi cerea s-o apere ?

144 încă o dată, Lupin fu obsedat de imaginea omului negru, a acelui Louis de Malreich, duşman misterios, de neînţeles, ale cărui atacuri trebuia să le prevină fără să ştie de unde vin, fără să ştie dacă aveau să se producă. Nu avea nici o importanţă faptul că era la închisoare, supravegheat zi şi noapte. Nu ştia Lupin, din propria sa experienţă, că există oameni pentru care nu există închisoare, în stare să-şi rupă lanţurile cind momentul o ceer ? Şi Louis de Malreich era dintre aceia. Da, în închisoarea Sânte, cineva stătea în celula condamnaţilor la moarte. Acela putea fi un complice sau o victimă oarecare a lui Malreich... în vreme ce el, Malreich, ^..ueu ::-;,-,ila castelul"1 d;r>. Br'"igp°n. se strervrc? la adăpostul întunericului, ca o fantomă nevăzut, pătrundea in . "•... .' Jin parc, ;nr noaptea î«i ridica pumnalul asupra unui Lupin adormit şi paralizat. Şi ,acelaşi Louis de Malreich o teroriza pe Dolores, o înnebunea cu ameninţările lui, o avea la mînă prin cinei ştie ce secret înfricoşător şi o silea să tacă şi să se| supună. Şi Lupin îşi imagina planul inamicului : s-o arunce pe l Dolores, speriată şi tremurînd în braţele lui Pierre Leduc.J să-1 suprime pe Lupin şi să domnească în locul lui, cuj puterea de mare_duce şi cu milioanele lui Dolores. Ipoteză probabilă, ipoteză sigură, singura care se po-1 trivea evenimentelor şi dădea o rezolvare tuturor P ro-| blemelor. I „Chiar tuturor problemelor ?" obiectă Lupin..." Da. Dări atunci de ce nu m-a ucis noaptea trecută, în pavilion '>. Nul trebuia decît să vrea şi n-a voit. Un singur gest şi aş fi| fost mort. Şi n-a făcut gestul acela. De ce ?" Dolores deschise ochii, 11 zări si-i ztmbi cu un suri palid. — Lasâ-mă, zise ea. Lupin se ridică, nehotărît. Să se ducă să vadă dacă inamicul stă ascuns îndărătul unei perdele sau a rochiH lor din dulap ? Dolores repetă cu blîndeţe : — Du-te... Mi-e somn. Lupin se duse. Dar afară se opri sub copacii care aruncau o pată de umbră neagră pe faţada castelului. Văzu iu-, mină în budoarul ui Dolores. Apoi lumina trecu în ca145 mera de alături, iar după cîteva minute se făcu întuneric. Lupin aşteptă. Dacă inamicul era acolo, poate că va ieşi clin castel !... Trecu o oră... Trecură două... Nici un zgomot. „Nimic, de făcut", îşi zise Lupin. „Cine ştie în ce colţ al castelului se adăposteşte... .^m a i-^ :f " '-'• • •• : _ . .:'._ :. ,.,^i veui/a ck; aici... Cu condiţia ca a V a să nu fio cea mai absurdă dintre toate ipo!;'.-Hp mr>'" " T-

' • •••• -••

' \:£ :„ v.

OL

j.,.^^ioe spre puvmun. Apru-

piindu-se, zări, încă din depărtare, o umbră care părea ca se depărtează. Nu se mişcă, de teaină să nu atragă atenţia. Umbra traversă o alee. In raza de lumină, lui Luoin i se păru că recunoaşte silueta neagră a lui Malreich. Se repezi ctăre ea. . Umbra o luă la fugă şi dispăru. „Haidem", îşi zise. „Rărnîne pe mîine. Dar atunci..." IV Lupin intră în camera lui Octave, îl trezi şi-i porunci : —- Ia automobilul. Vei fi ia Paris la şase dimineaţa. Te vei vedea cu Jacques Doudeviile şi-i vei spune : 1. să-mi dea noutăţi cu privire la condamnatul la moarte ; 2. să -rai expedieze, de îndată ce se deschide Poşta, o telegramă cu următorul conţinut... Aşternu conţinutul telegramei pe o bucată de hîrtie şi adăugă : — După oe~ţi vei termina misiunea, te vei întoarce, însă pe aici, de-a lungul zidului parcului. Pleacă, nu trebuie să ştie nimeni că lipseşti. Lupin se dusa in camera sa, îşi aprinse lanterna ţi începu să fa ..-ă o inspecţie minuţioasă. — Asta este, zise el după cîteva momente. In timp ce ou pîndeam sub fereastră, în noaptea asta, a fost aici. Şi dacă n fost, mi-e clar ce-a urmărit... Hotărît, nu mă înşelam... Afacerea e gravă... De data asta put fi sigur că nu voi scăpa de lovitura pumnalului. Din prudenţă, luă o cuvertură, îşi alese un loc izolat in parc şi dormi sub cerul liber. Pe la unsprezece dimineaţa. Octave veni la el : — S-a făcut, telegrama a fost expediată.

146 -- Bine. Dar Louis de Malreich ? B tot la închisoare ? — Tot. Doudeville a trecut aseară prin faţa celulei sale de ia Sanie. Gardianul tocmai ieşea. Au stat de vorbă. Malreich e mereu acelaşi, după cit se pare, mut ca un peşte. Aşteaptă. f~V

.. . . ~ -,r-,i ^ O

— La naiba ! CeaM.il -

,. •

/;;

»-

'

••

.-.,

nvrn

',,„

,

i .;ai ! La prefectură se spnine

.,-Ţ,5jnct

— Cu atu mai bine, cu atît mă; bine, zise Lupin. 01-gur e că nu a evadat.


Nu-şi mai bătu capul să mai înţeleagă ceva, nici măcar să caute cheia enigmei, pînă într-atît simţea că adevărul avea să i se arate. Nu trebuia decît să-si pregătească planul pentru ca duşmanul să-i cadă în capcană. „Sau să cad eu însumi în ea':, îşi zise el rîzînd. Era foarte vesel, foarte degajat. Niciodată o bătălie nu se arătase mai favorabilă lui. Un servitor din castel îi aduse telegrama pe care Doudeville o expediase la cererea lui şi pe care factorul tocmai o adusc-se. Lupin o deschise şi o băgă în buzunar. Puţin înainte de amiază îl intîlni pe Pierre Leduc pe o alee şi-i spuse fără alt preambul :• — Te căutam... Gluma a început să se îngroaşe... Trebuie să-mi răspunzi verde: de cînd te afli in acest castel, în afară de servitorii germani, angajaţi de mine, ai mai văzut vreun alt bărbat ? • — Nu. — Gîndeşle-te bine. Nu-i vorba de un vizitator oarecare. Ci de un om care ar vrea să se ascundă. Pe care 1-ai văzut, nici măcar atit, a cărui prezenţă ai bănuit-o, după un indiciu, după o impresie oarecare ? — Nu. Dnr dumneata ? -- Da. Cineva se ascunde aici... cineva dă tîrcoale acestui castel... Pe unde ? Şi cine ? Şi în ce scop ? Nu ştiu... dar o voi şti. Am deja nişte bănuieli. în ce te priveşte, deschide ochii... veghează... şi, mai ales, nu-i scăpa doamnei Kesselbach nici un cuvint. N-are nici un rost s-o nelinişteşti... Arsene Lupin se îndepărtă. Pierre Leduc, interzis, tulburat, îşi reluă drumul către castel.

147 Pa drum, aruncata pe răzor, zări o foaie de hîrtle albastră. O ridică. Era o telegramă, însă nu mototolită ca o hîrtie nefolositoare, ci îndoită cu grijă — în mod sigur cineva o pierduse. Telegrama era adresată domnului Beauny, numele pe care Lupin îl purta la Briiggen şi conţinea următoarele cuvinte : „Cunoaştem tot adevărul. Imposibil să vi-i comunicăm în scris. Voi lua trenul în seara asta. Veniţi mîine dimineaţă pentru a ne întîlnj la ora opt, gara Briiggen". „Perfect !: îşi zise Lupin care, dintr-un boschet apropiat, supraveghea manevra lui Pierre Leduc... „Perfect ! Peste două minute, idiotul ăs^ î? v arăta te!".r••i~a '- "."' pci saie Dolores şi-i va destăuinui bănuielile mele. Vor vnrhi despre n st a to-ită ziun, inr celălalt va .i-i/'.. V;H >• •• de M cine ce ţue tot, de vreme ce trăieşte în umbra lui Dolores, iar Dolores e în mîinile lui, fascinată ca o pradă... Iar în seara asta va acţiona, de teamă să nu-mi fie destăinuit secretul". Lupin se îndepărtă fredonînd ..Astă. seară,.. Astă scară... Astă seară,.. Ce dans, prieteni ! Valsul singelui, pa mica arie a pumnalului nichelat... în sfîrşit, vom avea de ce rîde !" La uşa pavilionului, îl chemă pe Octave, se sui în camera sa, se aruncă pe pat şi-i spuse şoferului : — Aşează-te pe scaunul acela, Octave şi nu dormi de fel. Stăpînul tău vrea să se odihnească. Veghează-mă, ca un servitor fidel ce eşti ! Şi Lupin trase un somn edravăn. — întocmai ca Napoleon la Austerlitz, în dimineaţa bătăliei, zise el deşteptîndu-se. Era ora cinci. Mîncă copios, apoi fumînd o ţigară îşi examina armele şi schimbă gloanţele celor două revolvere. — Praful ele puşcă să fie uscat, iar spada ascuţită, cum ar zice amicul meu, Kaiserul... Octave !... Octave se apropie. — Du-te la castel şi mănîncă cu ceilalţi servitori. Anun^ ţă-i că în noaptea asta pleci la Paris cu automobilul. — Cu dumneavoastră ? — Nu, singur. Şi de îndată ce vei termina de servit masa, vei şi pleca, în văzul tuturor.

148 — Dar na mă voi duce la Paris ? — Nu, vei aştepta dincolo de parc, pe şosea, la o depărtare de un kilometru,., pînă voi veni eu... poate să dureze mult. Lupin îşi aprinse o altă ţigară, se plimbă, trecu prin faţa castelului. Zări lumină în apartamentul lui Dolores, apoi se întoarse în pavilion. Aici luă o carte. Era „Vieţile oamenilor iluştri". — Lipseşte una, şi încă cea mai celebră dintre toate, zise ol. Noroc că viitorul mai poate îndrepta lucrurile. Şi, într-o zi sau alta, voi avea şi cu un Plutarh al meu. Citi „Viaţa lui Oaesar" şi notă cîteva observaţii in marginea Ic-xtu" " -p-czp~p '' = "-i3iv-" Mrcă. Prin ferf iesrhisă, se a;*irca in noapica aairra, rlarî .; son -ătind d" •""'irrln'" nHâmiirile. T,\ii Lu1 pin î , veniră p,- . iue amintri, m<)iun u>n I.,.^ ^ J poşte pe caro Ic- citise ori le pronunţase. Rosti de mai multe ori numele lui Dolores, cu ardoarea adolescentului care nu îndrăzneşte sA încredinţeze nici măcar tăcerii numele iubitei sale. — Haidem ! zise el. Să ne pregătim. Lăsă fereastra întredeschisă, îndepărtă un piedestal care bara trecerea şi îşi puse armele sub perna. Apoi, calm, fără cea mai mică emoţie, se băgă în pat îmbrăcat şi stinse luminarea. In clipa aceea fu cuprins de teamă. Subit. De îndată ce se lăsase învăluit în umbră. — Ei, fir-ar să fie !... exclamă rl. Sări din pat, luă armele şi le aruncă pe culoar. — Miinijc mele ! Numai mîinile mele ! Nici o armă nu face cît strîngerea mîinilor mele. Apoi se cuîcă. Din nou, întuneric şi tăcere. Şi din nou teama, teama vicleană, zvîc:}itoare, cotropitoare... Orologiul din sat bătu de douăsprezece ori...


Lupin se gîndea la fiinţa mizerabilă care, la o sută de metri, la cincizeci de metri depărtare de el, se pregătea, încercînd vîrful ascuţit al pumnalului : — Să vină !... Să vină ! murmură el înfiorat. Şi atunci fantomele se vor risipi. Orologiu! clin sat bătu ora unu. Şi apoi se scurseră minute, minute nesfîrşite, minute de febră si de nelinişte... Picături de transpiraţie se adunau la rădăcina pârului şi-i alunecau pe frunte şi lui Lupin i se păru că o sudoare de sînge îi scaldă tot trupul... Ora două... . Şi iată că, de undeva, din apropiere, se auzi un zgomot de abia perceptibil, un zgomot de frunze călcate... şi frunzele nu foşneau bătute de suflul nopţii. Aşa cum prevăzuse, Lupin simţi deodată în ci un calm imens, întreaga sa fire de mare aventurier tresari de bucurie, în sfinţit, avea să se dea lupta ! Se auzi un srrtsnr-* <;1.ib. mai t\'t-^-"^"

<•••'- f--------'.-*

. .-.u.:; ....: de slab irici; era nevoie de o ureche ascuţita, ra a !ui Inspiri, pontru a-î nnt^n fior^Tm '>' - • , •• ,,,.\ :...,___:.;..uv.n)cuf... iiiiuiiencul era de

nepătruns. Nici o' rază de lună sau de stele nu-1 străbătea. Şi deodată, fără să fi auzit ceva, Lupin ţthi că .omul ora în cameră. Şi oTrul se îndrepţi către pat. Mergea ca o fantomă, fără a face măcar aerul să tresară şi fără a mişca din loc obiectele pe care le alingca. Par datorită instinctul iii si puterii sale nervoa'-e, Lupin ved^a gesturile inamicului şi ghicea însăşi succ?siunea ideilor Iui. El însuşi nu se mişca, înfipt la perete şi aproape în genunchi, pata să te repeadă. Simţi că umbra î! atinge, că pipăie cearceaful patului, spre a calcula locul unde trebvJa să lovească. Lupin îi auzi răsuflarea, î sr păru chiar că îi aude bătăile inimii. Şi constată cu orgoliu că inima sa nu bătea mai iute... (n timp ce inima celuilalt... O ! da, pe aceasta o auzea, auzea bătăile ei dezordonate, înnebunite, . izbindu-se, ca limba unui clopot, de pereţii pieptului. Mîna celuilalt se ridică... O clipă, două clipe... Ezita ? Voia să-şi cruţe din nou adversarul ? Şi Lupin pronunţă în tăcerea admoi : — Loveşte o dată ! Loveşte ! Un strigăt de turbare... H r a tu l se năpusti ca un resort. Apoi un geamăt. Lupin prinsese braţul din zbor, de la încheietură... Şi năpustindu-se din pat, formidabil, irezistibil, îl apucă pe om de beregată şi-1 răsturnă. y\sta fu tot. N-avu loc nici o lupta, 'Nici nu putea să aibă loc vreuna. Omul se afin ţintuit ly pămînt, strîns în două pîrghii de oţel, braţeîe lui Lupin. Şi nu exista om 150

pe lume, oricît de puternic, în stare să se desprindă din acea strînsoare. Nu se auzi nici o vorbă, Lupin nu pronunţă nici unul din cuvintele pe care se amuza de obicei să le rostească în asemenea împrejurări, cu verva iui muşcătoare. N-avoa chef de vorbă. Clipa era prea solemnă. Nici o bucurie deşartă nu-1 emoţiona, nici o exaltare victorioasă, în fond, nu se grăbea decît să afle un singur lucru : cine era acolo... Louis de Malreich, condamnatul la moarte? Altcineva? Cine? pata şi mai tare, -,,ată ues>tinsei re-i mai rămăsese. Muşchii braţelor veniră inerţi. Mîna se deschise si dădu drumul pumnalului. Atunci, liber pe gesturile sale, ţinînd viaţa rului în cleştele degetelor, Lupin scoase lanterna din buzunar, puse degetul pe resort şi apropie lanterna de faţa . omului. N-avea decît să apese butonul şi va uti ! O clipă, îşi savura întreaga putere. Un val de emoţie îl covîrşi. Viziunea triumfului său îl orbi. O dată mai mult şi în modul cel mai superi) si eroic. Slăpitiul era el. Un zgomot sec şi se făcu lumină. Faţa inonstrulţ,' apăru... Lupin scoase un urlet de' groază, Dolores Kesselbaeh ! UCIGAŞA în creierul lui Lupin se dezlănţui un uragan, un cick în care bubuituri de tunet, vîjîitul vîntului, năpustirea elementelor dezlănţuite alcătuiau un tumult infernal într-o noapte de haos. Şi fulgere imense brăzdau întunericul. Şi la lumina orbitoare a acestor fulgere, Lupin îngrozit, zguduit de îi-

151 ori, scuturat de panică, Lupin vedea si încerca să înţeleagă. Nu se mişca din loc, cramponat de beregata duşmanului, ca şi cum degetele sale înţepenite nu şi-ar mai fi putut desface strînsoarea. De altfel, cu toate că acum ştia, ci nu avea, ca să zicem aşa, impresia exactă că în faţa sa se află Dolores. Pentru el, inamicul era tot omul negru, Louis de Malreich, creatura sinistră a infernului. Şi Lupin ţinea în mină monstrul acela, hotărît să nu-1 lase din stz'însoare. Insă adevărul îi asalta spiritul şi conştiinţa şi, învins, torturat de groază, el murmură : — O ! Dolores... Dolores... fn .-'''pa u;..iaUju;e, el Jntrevăzu o scuză ; nebuni') Dolores era nebună. Soră a lui Altenh-eini. •• isilsfi, iuca ultimii1""Afahv: •' .. .^. mume demente şi a unui tată be^i, era ea însăşi nebună. Nebună stranie, nebună cu toate aparenţele raţiunii, totuşi nebună, dezechilibrată, bolnavă, în afara naturii, monstruoasă. Şi acest lucru Lupin îl înţelese cu toată certitudinea ! Era nebunia crimei. Sub obsesia unui ţel spre care mergea ca un


automat, Dolores ucidea, avidă de .sînge, inconştientă şi infernală. Ucidea pentru că voia ceva ; ucidea ca să se apere ; ucidea ca să-şi ascundă crimele. Dar ucidea, de asemeni, şi mai ales, pentru a ucide. Uciderea satisfăcea în ea pofte subite şi irezistibile, în unele clipe ale vieţii, în anumite împrejurări, în faţa cutărei fiinţe, devenită subit adversar, Dolores .simţea nevoia imperioasă de a ucide. Şi ea lovea, beată de tu cpe ale vi urr, în faţa cutărei fiinţe, devenită subit adversar, Dolores .simţea nevoia imperioasă de a ucide. Şi ea lovea, beată de turbare, cu ferocitate şi frenezie. ă stranie, iresponsabilă de crime cidă î , e a ucide. ovea, beată de turbare, cu ferocitate şi frenezie. Nebună stranie, iresponsabilă de crimele ei şi totuşi atît de lucidă în orbire ! atît de logică în dezordine .' atît de inteligentă în absurditate. Ce îndernînare, ce perseverenţă, ce combinaţii în acelaşi tirnp detestabile si admirabile ! Şi Lupin, într-o viziune rapidă, cu o acuitate prodigioasă a privirii, vedea seria lungă de aventuri sîngeroase şi ghicea căile misterioase pe care păşise Dolores. O vedea, obsedată şi posedată de proiectul soţului ei, proiect pe care, cu siguranţă, nu-1 cunoştea decît în parte. O vede căutîndu-1 şi ea pe Pierre Leduc, pe acel Pierre 152 Leduc pe care soţul ei Jl urmărea, îl căuta spre a se căsători cu el si spre a se reîntoarce, regină, în micul regat Veldenz, din care părinţii ei fuseseră alungaţi în chip at't de umilitor. Şi o vedea la Palace-Hotel, în camera fratelui ei Alten-heim, atunci cînd toată lumea o credea la Monte-Carîo. O vedea, zile întregi, spionîndu-şi soţul, dîncî tîrcoaîe zidurilor, învăluită în umbră, invizibilă în deghizarea ei de umbră. Şi într-o noapte îl găsi pe domnul Kesselbach legat şi lovise. . Iar o oră mai tirziu, gata să fie denunţată de Chap-man, ea îl atrase în camera fratelui său şi lovise din nou. Toate fistea fără rnilă ^ălhptp" "" " ţprjnrnî«=^^ dia-bo-iico. Şi cu aceeaşi indpminP.ro conumi-Ti nrin t«i«fnn <••» rr.]g .'.;..'.;'. .-:;•• ::,irc ,..X . , ^.^.j^u 9i ,.ju..;anne, u^-abia sosite din Monte-Carlo, unde una din ele ţinuse locul stă-pînei. Şi Dolores, îmbrăcînd "din nou veşmintele ei femeieşti, aruncînd peruca blondă care o făcea de nerecunoscut, cobora la parter, se întîlnea cu Gertrude în momentul fn care aceea intra în hote] şi se prefăcea că soseşte în aceiaşi moment, fără să ştie nimic despre nenorocirea care o aştepta. Ca o artistă incomparabilă, ea juca rolul soţiei a cărei viaţă era zdrobita. Toată lumea o plîngea. Cine-ar îi pu-tut-o bănui ? Şi atunci începu războiul cu Lupin, războiul acela barbar, nemaipomenit, pe care-1 susţinu şi împotriva domnului Lenormand şi contra prinţului Sernine. Ziua sta întinsă pe canapea, bolnavă şi slabă, însă noaptea în picioare, cutreierînd toate drumurile, neobosită şi înspăimîn-tătoare. Combinaţiile erau infernale : Gertrude şi Suzanne, complice îngrozite şi supuse şi una şi alta servindu-i de emi-sare, deghizîndu-se poate şi ele, ca în ziua cînd bărtînul Steinweg' fusese răpit de Altenheim din mijlocul Palatului] justi ţiei. !Şi venea apoi întreaga serie a crimelor. Gourel Jne-j cat. Altenheim, fratele ei, înjunghiat. O ! luptă nemiloasă din subteranele vilei Glicinelor, activitate invizibilă al : monstrului, în întuneric — cît de clare apăreau acum| 1 toate astea !

153 Şi tot ea era aceea care-i smulgea lui Lupin masca de prinţ, ea-1 denunţa, ea-1 azvîrlea în închisoare, ea îi dejuca toate planurile, cheltuind milioane ca să cîştuîe bătălia ! Apoi evenimentele începuseră să .se precipite. Ku^nnne şi Gertrude dispărute, moarto, fără îndoiaisâ l St-?;nv,cg asasinat ! Isilde, sora ei, asasinată ! — Q ! ce oroare, ce grozăvie ! îngăirnă Lupin înfiorat de dezgust şi de ură. îi era scîrbă de sinistra creatură, Ar fi vrut s-o zdrobească, s-o distrugă. Şi incontestabil că era uluitor să vezi cele două fiinţe agăţate u m de alţi, zăcînd nemişcate în Se dădu înapoi, zguduit de groază, cu privirea rătăcită. Cum ? Ce se Sntimpla.se ? Ce însemna impresia asta groaznică ele frig care-i îngheţa degetele ? — Octave ! Octave ! strigă el, fără să-şi aducă aminte că şoferul era plecat. Avea nevoie de-un ajutor'! Trebuia să-i vină cineva în ajutor, cineva care să-1 liniştească şi să-i dea o mînă de ajutor. Lupin tremura de frică. O ! frigul acela de moarte care-i trecuse prin vine... Să fie cu putinţă ?... Prin urmare, în minutele astea tragice, cu mîinile lui crispate, el... Cu violenţă, se sili să privească. Dolores nu se mişca. Lupin se repezi în genunchi şi o atrase spre el. Dolores era moartă. Lupin rămase cîteva momente întţ-o stare de toropeală, în care durerea părea că se dizolvă toată. Nu mai suferea deloc. Nu mai simţea nici furie, nici ură, nu mai avea nici un soi de alt simţămînt... doar o moleşeală stupidă, senzaţia unui om care a primit o lovitură de măciucă si care nu ştie dacă mai trăieşte dacă mai gîndeşte sau dacă nu e cumva jucăria unui vis urît. Afară, păsările ciripeau. Viaţa se însufleţea sub copacii bătrîni, pe care primăvara începea să-i acopere eu flori. Şi Lupin, trezîndu-se din toropeală, simţi crescînd într-însul, încetul cu încetul, o compătimire inexplicabil;". şi. absurdă faţă de mizerabila întinsă 'în fata lui — odioasa, abjectă, fie douăzeci de ori criminala, clar at;t d" tînără încă, dar care nu mai exista.


ntit de simplu :| -..,:.; ură i,:\i nu, nu. c-a nt de acela care iată că,- printr-ii al destinului, iat Şi el se gîndi Ia chinurile pe care trebuise să îs sU-fere în momentele ei de luciditate cînd — revenindu-i raţiunea — nebuna avea viziunea sinistră a crimelor ei. „Apără-mă... sînt atît de nefericită" se rugase ea. împotriva ei însăşi cerea să fie apărată, împotriva instinctelor ei ucigaşe, împotriva monstrului care sălăşlui în ea şi care o împingea la crimă, o silea să ucidă -mereu.! — Mereu ? se întrebă Lupin. Şi-şi amintea seara de alaltăieri, cînd aplecată asupra] lui, cu pumnalul ridicat asupra inamicului care o hârţui de luni de zile, peste tot, neobosit, îşi aminti că în sear, aceea Doiores nu ucisese. Si era toi u iiiaiiiiCui zăcu.. ,:r.--^, nrpu'nu-.-.o.v <... > lupta necruţătoare ar fi luat snrşit. . :. •••' v .'.'.mc:, v •-;..- :j - 'v: : :. -v puternice decît cruzimea, admiraţia ei i dominase de-atîtea ori. Nu, de data aceea nu ucisese. Şi reviriment cu adevărat înspâimîntător ca el era acela care o ucidea. . „Arn ucis", îşi zicea el înfiorîndu-se din creştet pînă-i tălpi ; „cu mîinile inele am suprimat o fiinţă vie şi fiinţa asta este Dolorea ! Doiores ! Doiores !..." Lupin repetă şi iar repeta numele ei, numele ei care însemna durere şi continua s-o privească, cum zăcea acoloj neînsufleţită, inofensivă acum, o biată masă de carne, fură rnai multă conştiinţă decît o grămadă de frunze sau decît] o păsărică sugrumată la un colţ de drum. O ! cum să nu fi tresărit de compătimire Lupin cîndj unul în faţa celuilalt, el era asasinul, iar ea nu mai era decît victima ? — Doiores... Doiores... Doiores... Lumina zilei îl surprinsese şezînd tot lingă moartăJ amintindu-şi şi meditînd în vreme ce buzele sale articulau,! din timp în timp, silr.be dezolate : „Doiores... Doiores..." Cu toate astea, era silit să facă ceva şi în frămîntarea în care se afla nu-si mai dădea seama în ce sens trebuie acţioneze şi nici cu ce anume să înceapă. „Sa-i închidem rnai întîi ochii", îşi Khe el. Lipsiţi de viaţă, cu sclipiri de dincolo cîe moarte, ochii ei frumoşi, cu' nuanţe aurii, aveau încă melancolica dulcea-j ţa care le dădea acei farmec. Era nare cu putinţă ca ochii] ăştia sS fie ochii unui monstru ? Fără voia lui şi în faţa implacabilei realităţi, Lupin nu reuşea încă să îmbine intr-un singur personaj aceste două fiinţe, ale căror imagini erau atît de distincte în străfundul gîndirii sale. Repede, Lupin se aplecă spre ea, îi acoperi ochii cu pleoapele ei mătăsoase şi puse în văl pe biata ei figură convulsionata. Atunci i se părea că Dolores se îndepărtează şi că de lui de asasin. Lupin îndrăzni să-1 atingă, îi pipăi vesminIntr-un buzunar interior se aflau două pormonee. Luă unul din ele şi-1 deschise. Găsi mai îiitîi o scrisoare de la Steinweg, bătrîmil neamţ. Ea cuprindea următoarele rînduri : „Dacă mor mai înainte de a putea destăinui teribilul secret, să se ştîe aceasta : asasinul amicului meu Kesselbach este soţia lui, pe numele adevărat Dolores de Malheim, sora lui Altenheim si a Isildei. Iniţialele L şi M se referă la ea. Kesseelbach nu-i spunea niciodată în intimitate Dolores, care e un nume de durere si de doliu, ci Loetitia — care înseamnă bucurie. L şi M — Loetitia de Malreich — acestea erau iniţialele înscrise pe toate cadourile pe care i le dădea, de exemplu pe un port-ţigaret găsit la Palace-Hotel şi care căpătase obiceiul fumatului. Loetitia ! ea fu într-adevăr bucuria lui Kesselbach timp de patru ani, patru ani de minciună şi de ipocrizie, în care Dolores punea la cale moartea aceluia care o iubea cu atîta bunătate şi încredere. Poate că ar fi trebuit să vorbesc îndată. Nu am a-vut curajul, în amintirea vechiului meau prieten, Kesselbach, al cărui nume ea îl purta. Şi apoi m-am temut... în ziua cînd am demascat-o la Palatul de Justiţie, citisem în ochii ei condamnarea mea la moarte. Dar slăbiciunea mea mă va salva, oare ?" „Şi pe el", îşi zise Lupin, „şi pe el 1-a ucis Dolores !.., Chiar aşa, ştia prea multe !... Iniţialele... numele de Loetitia... obiceiul de a fuma..." . Şi Lupin îşi aminti ultima noapte, mirosul de tutun din camera ei. Continuă să inspecteze portmoneul. -l.;*.

"<•*--,

ni'.*.,,.:

l,

-J

-.-,

qf-,

-,-*,- •'

•nş-r-.J

Ş-

.!.,-.l^ 7-,v..,a

156 Găsi mai multe bileţele scrise cifrat, înmînate lui Do-lores, fără îndoială, de complicii ei, în cursul tenebroaselor lor întîlniri... Mai găsi cîteva adrese, scrise pe bucăţi de hîrtie, adrese de croitorese sau de alte modiste, însă şi adrese de hanuri şi de hoteluri deochiate... Şi de asemenea nume... douăzeci, treizeci de nume, nume ciudate, Hector le Boucher, Armând de Grenelle, Bolnavul... î., ,•; „ f?tograf:e îi :;'••--•» !._,-; : :r;~ ,..•-,, - - •osebit. O privi. Imediat, ca împins de un arc, dind drumul pr^'-"......';.:i, se năpus4' .lin ca:r Ta, ;i ; V.- . . '" se repezi in parc. Recunoscuse portretul lui Louis de Malreich, deţinut la Sânte.


Şi abia atunci, abia în clipa aceea îşi aduse aminte : execuţia lui urma să aibă loc a doua zi. Şi cum omul negru, cum asasinul nu era altul decît Dolores, pe Louis ele Malreich îl chema realmente Leon Massier şi era nevinovat. Nevinovat ? Dar dovezile găsite la el, scrisorile împăratului şi tot, tot ce-1 acuza fără drept de apel, toate acele probe de neclintit ? Lupin se opri un moment, cu capul înfierbîntat. — O ! exclamă el. Simt că înnebunesc şi eu. Totuşi trebuie să acţionez... Mîine va fi executat... mîine... mîine în zorii zileî... îşi scoase ceasul. — Zece... Cît îmi trebuie sa ajung ia Paris '•' Voi fi acolo cît se poate de repede, da trebuie să ajung cît se poate de repede şi chiar din seara asta trebuie să iau măsuri pentru a împiedica. Dar ce măsuri să iau ? Cum să-i dovedesc nevinovăţia ?... Cum să opresc execuţia ? Ce contează ?! Voi vedea cînd voi ajunge acolo. Nu degeaba mâ cheamă Lupin ! Haidem ! O luă din loc alergînd, intră în castel şi strigă : — Pierre ! L-aţi văzut pe domnul Leduc ?... A, iată-te... Ascultă. îl luă la o parte şi-i spuse cu o voce sacadată, poruncitoare : — Ascultă... Dolores nu mai este aici... Da, o călătorie urgentă... a plecat astă noapte cu maşina mea... Plec şi —'.. Deci ţine-ţi gura. Nici o vorbă despre asta. Fiecare

157 cîipă pioî'duiă e ireparabilă. Dă drumul la toţi servitorii, fără" să le dai nici o explicaţie. Uite banii. De aici Intfo jumătate de oră castelul trebuie să fie pustiu. Şi nu trebuie să intre nimeni aici pînâ la întoarcerea mea... Auzi ? Nici măcar tu. îţi voi explica mai tîrziu... motive serioase. Ţine .şi cheia... mă vei aştepta în sat. Şi o luă iarăşi din Io.:. După zece minute îl Octave. Sări din maşină. — La Paris, zise el. II Drumul fa o adevăr.ită cursă "• ta\u nu cijnuueeu desluî de repeue, şi începu să şofeze într-o ni:n:r»-A m 'i a» pe ,

,

.

.i

.,....-

F

o.... ----- :

p,..-.

.:.-.-' .-...

şelor, merseră cu o suta -de kilometri pe ura. Oamen lingă care automobilul trecea gata să-i ai.m<;â, url:ui ele furie în urma lor ; dar bolidul era deja departe..., dispăruse... — Patroane, bolborosi Octave livid, aici o sa ne rănrînă ciolanele... — Poate ciolanele tale, poate fiarele automobilului, eu însă voi ajunge, spunea Lupin. Avea senzaţia că nu maşina îl ducea, ci că el ducea maşina şi că spinteca vă/duhul cu propriile forţe, cu propria voinţă. Atunci ce împrejurare miraculoasă har fi putut face să nu ajungă din moment ce forţele .sale erau inepuizabile, iar voinţa lui nu avea limite ? • — Voi ajunge la timp pentru că trebuie să ajung la timp, 'îşi repeta, Şi se gîndea la omul care urma să fie ucis daca el nu ar fi ajuns la timp pentru a-1 salva, la acel misterios Louis de Malreich, atlt de deconcertant în tăcerea lui încăpăţînată, cu faţa lui lipsită de orice expresie. Şi în tumultul şoselei, sub copacii ale căror crengi făceau un zgomot de valuri furioase, prin zumzetul ideilor care îi străbăteau creierul, Lupin se străduia să se fixeze asupra unei ipoteze. Şi ipoteza se preciza încetul cu încetul, logică, posibilă, certă, işi spunea el acum, cînd cunoştea adevărul înfricoşător asupra lui Doîores ?i întrevedea toate resursele >i planurile odioase ale spiritului ei detracat. Î58 — Da, rla, ea a pus la cale împotriva lui Malreich cea mai înspăimîntătoare dintre maşinaţii. Ce urmărea ? Să se mărite cu P'ierre Lecluc, care începuse s-o iubească şi să devină suverana unui regat mic, din care fusese alungată. Scopul era accesibil, la îndemîna ei. Un singur obstacol ; eu, cu, care de săptămîni si de luni de zile, fără preget, îi încurcam socotelile. Eu, pe care îl regăsea după fiecare crimă : eu, a cărui clarviziune o făcea să se teamă ; eu, singurul care eram hotărît să nu dezarmez pînă ce nu-1 viii fi descoperit pe vinovat si pînă ce nu voi fi găsit scrisorile furate împăratului... Ei bine ! din moment ce aveam nevoie de un vinovat, acela trebuia să fie Louis de Malreich, mai bine zis Leon Masşipr. Cine era acel Leon Massier? Să-1 fi cunoscut pa ... ...i.. i i<i~atono'i .- tja'i ii uiun '.' I>te posiDu, dar nimeni mi o va şti niciodată. C'fea r-p e sigur, p faptul că Dolores ca statură şi ca ţinută, mai ales atunci cînd se îmbrăca, ia fel ca si el, în haine negre şi-şi punea peruca blondă. Probabil că observase viaţa ciudată a acelui om singuratec, îi cunoştea cursele nocturne, felul lui de a bate străzile .şi de a face ca oamenii rare îl urmăreau să-1 piardă p,e drum. Şi probabil ră în urma acestor observaţii, prevăzind o posibilă eventualitate, îl va fi sfătuit pe Kesselbach să şteargă clin registrele stării civile numele de Dolores şi £-ă-l înlocuiască cu acela de Louis, pentru ca iniţialele să fie ideatice cu acelea ale lui Leon Massier. Şi vine momentul acţiunii. Dolores îşi urzeşte complotul si-1 pune în aplicare. Leon Massier locuieşte în rue Delaixement ? Ea dă ordin complicilor să se instaleze pe strada, de alături. Tot ea îmi dă adresa chelnerului Dominique şi mă pune pe urmele celor şapte bandiţi ştiind foarte bine că, o dată intrat pe acea pistă, voi merge pînă •Ia capăt, adică dincolo de cei şapte bandiţi, pînă la şeful lor, pînă la cel care-i supravegheată si îi conduce, piuă la omul negru, pînă Ia Leon "Massicr,. Dină la Louis de Malreich. Şi într-adevar, dau mai întîi peste cei şapte bandiţi. Ce se putea întimpla ? Fie; să fiu învins, fie ne vom unii pp alţii, aşa


cum a sperat ea în seara din rue des Vignes. în amîndouă cazurile, Dolores ar fi scăpat de mine. Dar se întimplâ altfel : eu îi pr"md pe cei şapte bandiţi. Dolores fuge din rue des Vignes. O regăsesc în remiza Telalului. Ea mă îndreaptă spre Leon Massier, adică spre Louis de Malreich. în casa lui, găsesc scrisorile împăratului, pe care ea le-a pus acolo. 11 dau pe Leon Massier pe mîna justiţiei. Denunţ ţi calea secretă, pe care probabil ea o comandase, dintre cele două remize. Aduc toate dovezile, pe care ea le-a prcriătit si rlemon.strr'7 prin dnr'irn0"^ "'•"•- •- • "•.>-••'•...... -..i i.<-.. n IvlasMer a furat hîrtiiie de stare civilu ale lui Li'o n Massier <;i rfl în r <->-,• >-,*., ^ Şi Louis de Mr'rcîch trebuie să moară. Şi Dolores de Malreich, triumfătoare, la adripo-i de orice bănuială, clin moment ce vinovatul a fost descoperit, dezlegata de trecutul ei de infamii ţi de crime, soţul oi fiind mort, fratele aşişderea, sora la fel, cele două servitoare de asemeni, Steinweg mort si el, scăpată prin mine de complicii ei, pe care îi pun legaţi fedeleş în mîna lui Weber ; scăpată, în sfîrşit, de ea însăşi, graţie mie, care îl trimit la eşafod pe nevinovatul pe care ea îl trimite la moarte în locul ei, iat-o pe Dolores victorioasă, putred de bogată, iubită de Pierre Loduc. Dolores va fi regina ! Ah ! strigă Lupin ieşindu-şi clin fire. Omul ăsta nu trebuie să moară. O jur pe capul meu, nu va muri ! — Atenţie, patroane î zise Octave speriat. Ne apropiem... Am ajuns la marginea oraşului. — Crezi că asta îmi spune ceva ? — Dar o să ne răsturnăm... Pavajul e alunecos... vom derapa. — Cu atît mai rău. — Fiţi atent ! Acolo... — Ce? — Un tramvai, la cotitura... — Sa se oprească. — încetiniţi, patroane.,. — Sub nici un motiv. — Sîntem pierduţi ! — Avem timp să trecem — N-avem cînd.

100 —- Ba da. Ei, fir-ar să fie.. Un zgomot asurzitor... strigăte... Maşina se înfipsese în tramvai, apoi, aruncată înapoi, se opri într-un gard — râsturnase cîtcva zeci de metri de grilaj şi în cele din urnă se zdrobise de un povîrnis. — Liber, şofer ? Iiirpin, prăbuşit pe iarba povîrnişului, striga după un taxi Se ridică imediat, 'si văzu maşina sfărîmată, -firi Oriinenn care se precipitau in .iurui luj (Ji'.n\f y. ,,._ .,:. t a--: i. — La niiijj.-;... >,i

.t .:...;:.- ! I1

."î

: ;". zeci de franci'bacşiş.

Şi, instalîndu-se în fundul maşinii, îşi spuse : — A, nu, omul ăsta nu trebuie să moară. Nu, de o mie de ori nu. Nu vreau să am moartea asta pe conştiinţă ! Destul că am fost jucăria acestei 'femei şi că am căzut în mrejele ei ca un licean. Destul ! Am făcut destule prostii ! Am obţinut, arestarea acestui nefericit... am făcut să fie condamnat la moarte... 1-am dus pînă la picioarele eşafodului... Dar nu va urca !... Asta nu ! Dacă o face nu-mi mai rămîne decît să-mi trag un glonţ în cap ! Se apropiau de barieră. Lupin se aplecă spre şofer. — încă douăzeci de franci dacă nu te opreşti. Şi strigă funcţionarilor de la barieră. . — Serviciul Siguranţei Statului. — Trecură. — Pentru numele lui Dumnezeu, nu încetini ! urlă Lupin. Mai repede !... Şi mai repede !... Ţi-e frică să nu calci niscaiva babe ? Calcă-le. Suport eu cheltuielile. Peste cîteva minute sosiră la ministerul din Place Beauveau. Lupin străbătu curtea în goană şi sul treptele scării oficiale. Anticamera era plină de oameni. Lupin scrise pe o foaie de hîrtie : „Prinţul Sernine" şi împingînd pe un uşier înti-iun colţ îi spuse : — Sînt Lupin. Mă recunoşti ? — nu ? Eu ţi-ain procurat slujba asta — slujbă bună, nu ? Iţi cer, în schimb, să mă introduci imediat ! Du-to şi dA-lp numele meu. Nu-ţi cer decît atit. Preşedintele consiliului îţi va fi recunoscător. Poţi să fii sigur de asta... La fel şi eu... Dar du-te odată, idiotule ! Valenglay mă aşteaptă. 161 6 — Afacerea Kessejbach

După zece secunde, Valenglay în persoană îşi scoase capul pe uşa cabinetului său şi spuse : — Să intre „prinţul". Lupin intră grăbit, închise uşa repede şi, tăindu-i vorba preşedintelui, spuse : — Nu, fără fraze vă rog, nu puteţi să mă arestaţi... Asta var pierde şi l"ar compromite pe împărat... Nu... nu e vorba de asta... lată despre ce este vorba : Malreich e nevinovat. L-am descoperit pe adevăratul vinovat. Este Dolores Kesselbach. Şi Dolores Kesselbach e moartă. Cadavrul ei e la Briiggen. Am dovezi de nezdruncinat. Nu încape nici o îndoială. Ea este... Se" întrerupse. Valenglay părea că nu înţelege. • — Dar bine. domnii'- -T°<;pr);n^

Maireich treime saiva,

- \-f> J=>.4: r.e3:~i •;•'.

Gincmi-.

> i dumneavoastră...


o eroare judiciară !... V'^n r-->^» -•' -^v:r,Ovat ' T)s;; ••-. :"i:n... ccri_;i ua o^.. ^ ut <^u . ..... ce să mai spun ? Dar repede, timpul ne pixvuază ! Valenglay îl privi cu atenţie, apoi se apropie de o masă, luă un ziar şi 1-1 întinse, arătîndiri cu degetul un articol. Lupin îşi aruncă privirea pe titlu şi citi : Execuţia monstrului. Azi dimineaţă, Loiiis de Malreich a fost decapitat. Lupin nu mal continuă. Zdrobit, distrus, se prăbuşi intr-un fotoliu, gemînd de disperare. Cîtă vreme rămase astfel ? Nu-şi putu da seama nici cind se regăsi, pe stradă, îşi aminti doar de o tăcere lungă, apoi îl revăzu pe Valenglay înclinat în faţa lui, sţropindu-1 cu apă rece şi~şi aminti mai ales vocea surdă a primului ministru care şoptea : — Ascultă... nu trebuie să afle nimeni lucrul ăsta, mă auzi ? E nevinovat ? Se prea poate, nu te contrazic... Daria cear folosi toate dezvăluirile astea ? Avem nevoie de-un scandal ? O eroare judiciară poate avea urmări dezastruoase. Merită ? O reabilitare ? La ce-ar folosi ? Omul nu a fost condamnat sub numele lui. Sortit ocarei publice este numele lui Malreich... chiar numele celei vinovate... Prin urmare... Şi împingîndu-1 puţin cîte puţin către uşă, îi spuse : — Du-te. Jntoarce-te acolo... Fă să dispară cadavrul... Să nu rămînă nici o urmă... Mă asculţi ? Nici cea mai

162 mică urmă din această afacere. Pot să contez pe dumneata ? Lupin se întorcea acolo. Se întorcea ca un automat, pentru că i se ordonase să procedeze în felul ăsta şi pentru că nu mai avea nici un pic de voinţă. Aşteptă la gară ceasuri întregi. Mîncă maşinal, îşi cumpără biletul ţi se instala într~un compartiment. Dormi prost, cu creierul înfierbîntat, cu vise urîte şi eu treziri confuze, în care încerca să înţeleagă motivul pentru care Massier nu se apărase. — Cu siguranţă, era nebun. Un om pe jumătate nebun... A cunoscut-o, cîndva... ea i -a otrăvit viaţa... L-a detracat. Atunci, la ce să te mai aperi ? Mai bine să mori. Insă explicaţia nu-1 satisfăcea pe Lupin decît pe jumătate, îşi promitea s-o lămurească inir-o zi >.a^ cuLu, •SH afle rolul exact pe care Massier îl jucase în viaţa liuinoabei Doluiex i_,iu, pcu^u Monu.r.l, ;.j inipcr:;.:/.., mu; aveau toate astea ? Un singur lucru se preciza lămurit : nebunia lui Massier şi Lupin îşi repeta cu încăpăţînare : — Era un nebun... acest Massier era cu siguranţă nebun... De altfel toţi din familia Massier au fost nebuni... Lupin delira, încurca numele, iar în creierul său slăbit toate se încurcau. Coborînd pe peronul gării din Briiggen avu, în aerul proaspăt al dimineţii, o tresărire de conştiinţă. Brusc, lucrurile prindeau o altă înfăţişare şi exclamă : — La urma urmelor, cu atît mai rău ! nu avea decît să protesteze... N-am nici o responsabilitate... el s-a sinucis... N-a fost decît un figurant în aventură... Moare... Mie îmi pare rău,.. Şi ce-i cu asta ? Nevoia de a acţiona îl îmbăta din nou şi deşi răscolit, torturat de această crimă, al cărei autor se ştia împotriva tuturor consideraţiilor, continua să privească în viitor. — Astea sînt incidente de război. Să nu ne mai gîndim la ele. Nimic nu e pierdut. Dimpotrivă ! Obstacolul era Dolores, din moment ce Pierre Leduc o iubea, dar Dolores e moartă. Prin urmare Pierre Leduc îmi aparţine din nou. Şi el se va căsători cu Genevîeve aşa cum am convenit. Şi va domni ţ Şi eu voi fi stăpîn ! Şi Europa, Europa va fi a mea. Lupin se exalta, înseninat, plin de încredere subită, înfrigurat, gesticulînd pe stradă, rotindu-şi braţele ca morişca unei săbii imaginare, sabia şefului de oştire care 163

vrea, care ordonă, care triumfă. „Lupin, vei i'i rege ! Vei fi rege, Arsene Lupin !" Ajuns în Briiggen, ceru informaţii şi află că Pierre Leduc luase prînzul, în ajun, la han, dar că de atunci nu mai fusese văzut. — Cum ? zise Lupin, n-a dormit aici ? — Nu. — Dar unde a plecat după ce a luat prînzul ? — Pe drumul spre castel. Lupin se îndepărtă, destul de mirat. Iţi aducea aminte totuşi că-i poruncise tînărului să închidă uşile şi să nu se reîntoarcă decît după plecarea servitorilor. Avu imediat oroba că Pierre nu-i urmase oorunca • poarta era aescluoa. , Lupin intra, străbătu castelul, strigă, nici un răspuns Dccdati, . „-••— 'ni pa\^^... C,ne ţU<± i P,cave LeJuc, suferind din pricina celei pe care-o iubea, condus de intuiţie, se îndreptase într-acolo. Şi cadavrul lui Dolores se găsea în pavilion ! Foarte neliniştit, Lupin începu să alerge. La prima vedere, nu părea să se afle cineva în pavilion. — Pierre ! Pierre ! strigă el. Neprimind nici un răspuns, pătrunse în vestibul şi de acolo în camera pe care o ocupase înainte. In prag se opri împietrit. Deasupra cadavrului lui Doiores, Pierre Leduc atîrna spînzurat, cu funia legată de gît. III Impasibil, Lupin simţi cum toţi muşchii i se contractează. Nu voia să se lase în voia unul gest de disperare. Nu voia să rostească r\ici un cuvînt violent. După loviturile atroce pe care i le dăduse destinul, după crimele şi moartea lui Dolores, după execuţia lui Massier, după atîtea convulsii şi catastrofe, Lupin simţea nevoia absolută să rămînă stâpîn pe sine.


Dacă nu, îşi putea pierde minţile. „Idiotuîe, zise el, ridicînd pumnul în direcţia lui Pierre Leduc... Idiotuîe ! Nu puteai să aştepţi ? După zece ani am fi luat înapoi Alsacia şi Lorer.a." 164

Ca sa se distrâgâ, caută sa mai spună ceva, să ia o atitudine, dar ideile îi scăpau iar capul era pe punctul să i se facă ţăndări. „A ! nu, nu, strigă el. Să nu ajungem pînă acolo ! Ce faci, Lupin ? Vrei să înnebuneşti şi tu ? A !, nu, băiete ! Trage-ţi un glonte în cap dacă asta îţi face plăcere, fie, si, în fond, nici nu văd alt deznodămînt posibil. Insă Lupin ramolit, plimbat în cărucior, asta nu ! Dacă vrei g-o închei cu viaţa, fă-o frumos ţ Şi rostind aceste cuvinte, mergea lovind din picior şi ridicîndu-şi genunchii foarte sus, cum fac unii actori ca să simuleze nebunia. Şi proferă : Fi: tare ! Fii tar" ' Ze'" t*; privesc. Fii mîndru ' ai grijă de plastron ! Totul se prăbuşeşte în jurul tău. Ce-ţi pasă '!"? Nimic nu mai e în regulă, este de7astrul, totul se duce de rîpă, pierd Europa, universul se evapora . .>i ce dacă ? Rîzi ! Fii Lupin, altfel te-ai dus pe copcă. Hal, rîzi ! Şi mai tare... Să ne fie de bine ! Doamne, ce caraghios e !... Dolores, o ţigaretă, draga mea ! Şi Lupin se aplecă rînjind, atinse faţa moartei, se clătină un moment şi căzu fără cunoştinţă. După o oră se ridică. Criza trecuse şi Lupin, stăpîn pe el, cu nervii destinşi, grav şi tăcut, examina situaţia. Simţea că venise momentul hotărîrilor irevocabile, în cîteva zile, viaţa lui se zdrobise, izbită de atîtea catastrofe neprevăzute, venind unele după altele chiar în momentul cînd credea că triumful lui era asigurat. Ce trebuia să facă ? So ia de la capăt ? Să reconstruiască totul ? N~avea curajul. Atunci ? Toată dimineaţa rătăci prin parc, plimbare tragică, în care situaţia i se limpezi în cele mai mărunte detalii şi în care, puţin cîte puţin, ideea morţii i se impunea cu o rigoare Inflexibilă. Dar, fie că se va sinucide, fie că va continua să trăiască, avea să îndeplinească, înainte ele toate, o serie de fapte precise. Şi faptele astea, creierul său, subit decongestionat, le vedea cu limpezime. Orologiul bisericii sună ora douăsprezece. „La treabă, îşi zise el, fără nici o slăbiciune !" Se întoarse în pavilion, foarte calm, reintră în camera sa, se urcă pe un scăunel şi tăie frînghia cu care se spînzurase Plerre Leduc.

165 — Bietul de tine ! zise el. Aşa ţi-a fost scris să mori, cu funia de gît. Se vede că nu erai făcut pentru demnităţile cele mai mari... Ar fi trebuit s~o prevăd şi să nu-mi leg norocul de un făcător de rime. Şi Lupin scotoci în hainele tînărului, fără a găsi ceva. Aducîndu-şi însă aminte de al doilea portmoneu al lui Dolorâs, îl luă din buzunarul în care-1 lăsase. Avu o tresărire de surpriză. Portmoneul conţinea un pachet de scrisori, al căror aspect i se părea cunoscut şi al căror scris îl recunoscu imediat. — Scrisorile împăratului ! murmură el. Scrisorile Latrinei-i câiiCt-ia. i ^uue^ ^acneiui pe care i-am luat cu mina mea din casa lui Leon Massier şi pe care 1-am înminat eon tei'H cie Waiaeir:,;" ... u-s; se poa;c .' ^-* ^ iuai DOJ.OH..I, la rîndul ei, din rnîinile cretinului de Waldemar ? Lovindu-se cu palma pe frunte, Lupin îşi zise : — A, nu ! Cretinul sint eu ! Astea sînt adevăratele scrisori. Dolores ie. păstrase pentru a-1 face pe împărat să i se supună la momentul oportun. Iar celelalte, acelea pe care i le-am restituit, sînt false, copiate desigur de ea sau de către un complice şi lăsate dinadins la îndemina mea... Şi eu m-am lăsat amăgit • ca un copil ! Drace, cînd se amestecă femeile ! în portmoneu nu se mai găsea decît un singur carton — o iotografie. Lupin o piivi. i,ra fotograiia sa. — Două fotografii. Massier şi cu mine... oamenii pe care i~a iubit mai mult în viaţa ei, iară doar şi poate... Căci Dolores m-a iubit... Dragoste ciudată, făcută din aamiraţia pe care o poartă aventurierului din mine, Dăroatului in stare să captureze singur şapte bandiţi, tocmiţi de ea sa-l ucidă. Dragoste ciadată! Am simţit-o paipitiEd ai ea cu Ciieva zile in urmă, atunci cind i-am prezentai pianul meu de atot-puternicie! în clipa aceea, sint Sio'ur, u trecuse prin cap să-i sacririce pe Pierre Leduc şi sa bupuiîa v ^ui ei — visul' meu. Dacă nu ar ii fost iaciueruui cu o^inda, Doiores ar ii fost îmblinzită. Dar i s-a făcut frică, onnţea că mă apropii de adevăr. Pentru salvarea ei, ireuuia să mor eu şi în clipa aceea a hotărîî sa mă înlăture. De mai niulîe ori, Lupin repetă gînditor : — Şi totuşi irra iubit... Da, m-a iubit, aţa cum m-au iubit ţi altele.,, cărora, de asemeni, rm le-am purtat noroc. Da ! Toate femeile care rnă iubesc trebuie să moară... Ea a murit sugrumată de mine... La ce bun să mai. trăiesc eu ? Cu vocea joasă, el mai zise : — La ce bun să mai trăiesc ? N-aş face mai bine să mă duc în lumea în care-aş putea să le reîntîlnesc pe toate femeile care irrau Iubit ?... şi care au murit din dragoste nentru mine : Sonia, Havreonde, Cîotilde, Destan^e. Mics Clarke.?... Lupin întinse cadavrele celor doi, unul lingă altul. Le fw-onpH cu ace]ac? linţoliu, se a°er 3 în f?^? nnei mesp <ji scrise : „A*>i H.ţffţrflC tot ce-arn. awt rls cî-tintf.; *r>t învins. Am oîuns ta ţinia &i cad. Di,-,Jt:

.—~

"" -•>-•"•

Şt femeia ne care o iubeam nu mai e~htă ' -'.ndvJ. meu să mor". Şi semnă : Ar.sene Lunin, Puse scrisoarea într-un nTic «•! introduse clicuT într-o sticlă pe care o azvlrli pe fereastră, re r ă m" n tu1 untii răzor.


Apoî, îngrămădind 7tare vech1'. râie *\ Kiirccls ;•."> l'.'ă din bucătărie, făcu un r'-'d? 1- ^'i.rp IŢ--'"Arsă deasupra o sticlă cn paz. A."oi anrinst- o --i. o aruncă printre surcele. Impc"^t s-- ridicare una şi încă una, repezi, fierbinţi, trosnind. — La drum ! zise Lunin. Pavilionul e de !emn. Va arde n băţ de chibrit. Şi cîr>d vor veni oamenii din sat, "o vor forţa porţile, ••'• vi ce voi eyţ.,.-,„,;<:alea asţa a pn-reuh:' .. va ?\ r> ;??si rlecît cenuşă, două caf-'r re calcir pip. "~ţr-f> sticlă, anunţul m.o'" ": mele. A-b'ir'i. "n"iorrnîntati"mă făry ceremonie., ni-i flori, nici coroane... O cruce simplr e al care lăcări -.msre pînă" la tîrziu. Mu vor ;.i, aproape de ";upin ţ Oameni ':cul săracilor... un epitaf : AICî ODIHNEŞTE APSIÎNE LUPÎN, AVENTT; 'R A.iunse la zidul îinprejmuitor, se ;'ărâ pe el -:\. in*:orcmdr--:o, zări flăcările carp se ridicau pînă la cer... Se întoarse la Paris pe jos, cu disperarea în suflet, încovoiat de destin. Şi ţăranii se mirau, văzîndu-1 pe

167 acest drumeţ care-şi plătea prînzuriîe de treizeci de scuzi cu bilete de bancă. Trei hoţi de drumul mare î! atacară, intr-o seară, în mijlocul pădurii. Cu lovituri de baston, el îi lăsă pe jumătate morţi. Petrecu opt zile într-un han. Nu avea habar încotro să se ducă. Ce să Iacă ?... De ce să se agate ? Viaţa îl părăsea. Nu voia sa mai trăiască... nu voia să mai trăiască... — Eşti tu ! Doamna Ernemojit stătea în picioare în odăiţa din vila din Garches. tremu-înd, speriată, lividă. •"' orbii holbaţi la fantoma care se afla m faţa c:. Lupin!.,. Lup in era acolo!... — Tv_ , ^i'ze ea... o. t* . iju.* ^-.t ^.~-i *ii ,. Lupin zîmbi trist. — Da, sînt mort. — Ei bine,... ei bine,... zise ea cu naivitate. — Vrei să spui că dacă aş fi mort n-aş avea ce căuta aici. Crede-mă, Victoire, am motive serioase. — Ce mult te-ai schimbat! făcu ea cu compasiune. — Cîteva mici decepţii. Dar s-a terminat. Ascultă, Genevieve e aici ? Ea se repezi la Lupin, înfuriată subit: — N-ai de gînd s~o laşi în pace ? De data asta n-o să te las s-o vezi. S-a întors obosită, palidă, neliniştită, dc-abia dacă îşi vine în fire. Ţi-o jur: o vei lăsa în pace. Lupin îşi lăsă mîna cu putere pe umărul bătrînei : — Vreau... rn& înţelegi ?... Vreau să-i vorbesc. — Nu, — Ii voi vorbi. Lupin o dădu la o parte. Ea îşi reveni şi-i spuse, încru-cişîndu-şi braţele : — Peste cadavrul meu ! Fericirea fetiţei este aici, nu aiurea... Cu planurile tale de mărire si de bogăţie tu îi aduci numai nenorociri. Nu vreau s-o văd nefericită. Cine este acest Pierre Leduc ? Ce este acel Veldenz ? Genevieve ducesă ! Eşti nebun ! Nu asta e ursita ei. în fond, vezi tu, nu te-ai gîndit dscît la tine în toată afacerea asta. La puterea ta, la averea pe care o doreai. Nici nu-ţi pasă de ea. Te-ai întrebat măcar dacă-I iubea pe prăpăditul de mareduce ? Te-ai întrebat dacă e îndrăgostită de cineva ? Nu, tu nu ţi-ai urmat decît scopul, asta e tot, cu riscul 168 de-a o raţii pe Genevieve şi de-a o face nefericită pentru tot restul zilelor ei. Ei bine, eu nu o vreau '. Ceea ce-i trebuie este o existenţă simplă, cinstită şi tu nu-i pofi oferi aşa ceva. Atunci, de ce-ai venit ? Lupin păru să se clintească şi totuşi, cu o voce joasă, cu o mare tristeţe în glas, spuse : •— E cu neputinţă să n-o mai văd niciodată. Nu se poate să nu-i mai vorbesc... — Ea crede că ai murit — Tocmai asta nu vreau ! Vreau sa şue adevărul. E-un chin adevărat să mă gînde^c că ea mă crede mort. Ar!u-mi-o, Vieţuire ţ Vorbea cu voce atît de dulce, atît de dezolat, încît ea se lăsă înduioşată şi-i zise : — Ascultă... înainte de toate, vreau să ştiu. Depinde de ce vrei să-i spui. Fii cinstit, băiete... Ce vrei să-i spui Genevievei ? El spuse cu gravitate : — Doar atît vreau să-i spun * „Genevieve, i-am făgăduit mamei tale să te fac bogată, să-ţi dau putere şi-o viaţă can basme. Şi în ziua aceea, o dată ce mi-am atins scopul, ţi-aş fi cerut un locuşor lîngă tine. Fericită si bogată, ai t'i uitat, da, sînt sigur, ai fi uitat cine sînt sau mai degrabă cine eram... Din nefericire, destinul e mai tare ca mine. Nu-ţi pot aduce nici bogăţia, nici puterea, Nu-ţi pot aduce. nimic. Dimpotrivă, eu sînt. acela care are nevoie de tine. Genevieve, poţi să mă ajuţi ? — La ce ? făcu neliniştită bătrîna. — Să trăiesc.


— O ! făcu ea, pînă acolo ai ajuns, micuţule ? — Da, răspunse el cu simplitate, fără să se prefacă îndurerat. Da, aşa am ajuns. Au murit trei fiinţe, eu le-am ucis. Le-am ucis cu mîinile mele. Povara amintirii e prea grea pentru mine. Sînt singur. Pentru prima oară în viaţa mea, am nevoie de ajutor. Şi cred că am dreptul să cer acest ajutor Genevievei. Si datoria ei este să mi-1 acorde... Dacă nu poate s-o facă... ? — Şi dacă nu poate ... — totul s-a sfîrşit. Bătrîna tăcu, palidă şi înfiorată, în inima ei se redeştepta afecţiunea pentru acela pe care-1 hrănise cu laptele ei, odinioară, şi care rămăsese, încă „micuţul" ei. li întrebă:

169 — Ce ai de gînd' să fad cu ea ? — Vom călători... împreună cu tine, dacă vrei să r.e urmezi... — Dar uiţi,... uiţi că... — Ce?

— Trecutul tău,.. — h va uua şi ea.. Va înţelege şi ea că nu mai sînt ce-am fost... şi că nu voi mai fi niciodată ce-am fost... l.'.CC^n" nCi

Cu

î U Vi'C-i

Cd

icî-ţi

ill~jpUi t^^GclSCcl

Viaţii,

viaţa ta de... Lupin ? '— Viaţa celui care voi fi de aici înainte. Voi munci pentru ca ea să fie fericită şi să-şi găsească un soţ pe gustul ei. Ne vom găsi un loc, într-un colţ de lume. Şi ştii că sînt în stare de aşa ceva. Victoire repetă încet, cu ochii aţintiţi asupra lui : .- — Atunci, cu adevărat, vrei ca Genevieye să-ţi împărtăşească viaţa ta, viaţa lui Lupin ? El ezită o secundă, mai puţin de o secundă şi afirmă categoric : —,Da, da, o vreau... e dreptul meu. — Vrei ca Genevieve să-i părăsească pe toţi copiii cărora li s-a devotat, să lase viaţa ei de muncă, pe care o iubeşte şi de care are atîta nevoie ? — Da, o vreau. E datoria ei. Bătrîna deschise fereastra şi spuse : — în cazul ăsta, cheam-o. Genevieve era în grădină, aşezată pe o bancă. Patru fetiţe se îngrămădeau în jurul ei. Altele se jucau şi alergau. Lupin o vedea din faţă. îi vedea ochii surîzători şi gravi. Ţinea o floare în mînă. Desprindea, una cîte una, petalele ei şi dădea explicaţii copiilor care se arătau atenţi si .curioşi. Apoi le puse întrebări şi fiecare răspuns era răsplătit cu o sărutare. , , Lupin o privi vreme îndelungată cu o emoţie şi o îngrijorare infinite. Toată drojdia sentimentelor pe care nu le bănuia începuse să fermenteze în el. li venea s-o strîngă în braţe pe tînâra fată frumoasă, s-o sărute şi să-i spună cît de mult o respectă, cît de mult o iubeşte, îşi aduse aminte de marna ei, moartă în satul Aspremont, moartă de durere... — Cheam-o, zise Victoire. : Se prăbuşi într-un fotoliu, bolborosind : 1r i

— Nu pot... Nu pot... N-am dreptul... E imposibil... Mai bine să mă creadă mort... E mai bine aşa... Plîngea, zguduit de sughiţuri, răvăşii de o disperare imensă, plin de o tandreţe care se ridica în el, ca florile tîrzii care mor chiar în ziua în care-au înflorit. Batrîna căzu în genunchi şi-j spuse cu glasul tremurat : — E fata ta, nu-i aşa ? __r>a o f;jrp, r:-~« — O ! micuţul rneu, zise ea pîi^gind, ir;i:-a;ui meu... SINUCIDE! IEA — Pe cai ! zise împăratul. Se răzgîndi : — Mai degrabă, pe măgari ! zise el uiiindu-se la minunatul catîr care i se adusese. Waldemar, eşti convins că patrupedul ăsta e blînd ?. , — Răspund de el ca de mine însumi. Sire, afirmă contele. • -. . • — In cazul ăsta, pot să fiu liniştit, zise împăratul rîzînd. .— Domnilor, pe cai ! în piaţa principală din Capri se aflau o mulţime de carabinieri italieni, iar în mijlocul lor, toţi catîrii care fuseseră rechiziţionaţi din ţinut, pentru a permite împăratului vizitarea minunatei insule. — Waldemar, spuse împăratul, aşezîndu-se în fruntea caravanei, cu ce începem ? — Cu vila lui Tiberiu, Sire. Trecură pe sub o poartă, apoi o luară de-a lungul unui drum prost pavat, care se înălţa puţin cîte puţin pe promontoriul oriental al insulei. împăratul era prost dispus şi-şi bătea joc de colosul care era contele de Waldemar, care atingea cu picioarele pămîntul, calare pe măgarul pe care-1 strivea sub greutatea sa. După trei sferturi de oră, ajunseră la Valul lui Tiberiu, o stîncă miraculoasă, înaltă de trei sute de metri, de unde

171 oi cărărui incotiranul din antichitate îşi azvîrlea victimele în mare. împăratul descăleca, se apropie de balustradă şi aruncă o privire în


prăpastie. Apoi se hotărî să meargă pe jos pînă la ruinele vilei lui Tiberiu, unde se plimbă prin sălile şi coridoarele dărîmate. Se opri o clipă. Priveliştea era magnifică spre capul Sorrente şi spre toată insula Capri. Albastrul arzător al mării desena curba admirabilă a golfului şi miresmele proaspete c>? amestecau t"i parfum"'! îărnîn'ir „Sire, zise Waldemi:-, n/ivehit-ja o şi nun i o nriveşti din vîrf <î':" ••T-.^IP r,v>->- f1:i,,; -- Să mergem. Bar ermitul coborî el însuţi, de-a lungul abrupte. Era un bâtrîn cu pasul nesigur, cu sţ...^.^ nn,u-voiată. Ducea sub braţ registrul în caro câlăioru îşi scriau impresiile. Aşeză registrul pe o bancă de piatra. „Ce trebuie să scriu ?" întrebă împăratul. — Numele vostru, Sire şi data trecerii Voastre pe-aici... si ce. veţi crede de cuviinţă... împăratul luă pana pe care i-o întindea ermitul şi se aplecă asupra hîrtîiei. — Atenţie, Sire, atenţie ! Urlete de groază... un zgomot groaznic în partea capelei... împăratul se întoarse. Văzu, tot atunci, o stîncă enormă care se rostogolea înspre el. In aceeaşi clipă, fu luat în braţe de ermit şi aruncat la o distanţă de zece metri. Stîncă se izbi de banca de piatră în faţa căreia se aflase cu un sfert de sucundă înainte împăratul şi făcu banca ţăndări. Fără intervenţia ermitului, împăratul ar fi fost pierdut. El îi întinse mina şi-i spuse cu simplitate : — Mulţumesc. Ofiţerii se îngrămădiră în jurul Jui. — Nu s-a întîrnplat nimic, demnilor... Am scăpat doar cu spaima... trebuie s-o recunosc : emoţia nu mi-a făcut rău... cu toate astea, fără intervenţia omului ăstuia... Şi apropiindu-se de ermit: — Cum te cheamă, prietene ? 172 Ermitul nu-si scosese gluga de pe cap. O dădu puţin la o parte ţi, cu glasul coborît, spuse încet, astfel încît să nu fie auzit decît de interlocutorul său : — Ce contează numele meu ? Sînt fericit că mi-aţi întins mîna, Sire. împăratul tresări şi se dădu un pas înapoi. Apoi, stăpînindu-se, zise : — Domnilor, vă rog să vă duceţi la capelă ; s-ar putea întîmpla să se desprindă şi alte stînci. .Ar fi, poate, ~ . r -J r r.'. '?. anunţ*.", autorităţile loc;'"! ^"-- v-m intîlr.i mai tîrziu. Eu rămîn să-i mulţumesc actMiii om. ': •].--. •-.. \n^'" '- .-•.--•: Cînd ră-—:' -:n;':-;. ii spuse :

— Dumneata ? De ce-ai făcut-o ? —• Trebuia să vă vorbesc, Sire. Dacă v-aş fi cerut o audienţă mi-aţi fi acordat-o ? Am preferat să acţionez direct şi-mi ziceam că mă voi face recunoscut chiar cînd majestatea voastră semna în registru... dar a intervenit accidentul stupid de adineauri... — Pe scurt ? zise împăratul. — Scrisorile pe care vi le-a dat Waldemar din partea mea sînt nişte falsuri. împăratul avu un gest de contrarietate. — False ? Eşti sigur ? — Absolut sigur, Sire. — Cu toate astea, Malreich... — Malreich nu era vinovat... — Atunci cine ? — O rog pe Majestatea Voastră să ţină în secret răspunsul meu. Adevărata vinovată era doamna Kesselbach. — Chiar soţia lui Kesselbach ? — Da, Sire. Acum e moartă. Ea a copiat sau a pus să fie copiate scrisorile pe care vi le-am dat. Adevăratele scrisori erau la ea. — Şi unde sînt acum ? strigă împăratul. Asta mă interesează. Trebuie să le găsim, cu orice preţ! Sînt" de o valoare considerabilă ! — lată-le. Sire... împăratul avu un moment de stupefacţie, îl privi pe Lupin, se uită la scrisori, îşi ridica din nou ochii către Lu-pin, apoi fără a examina pachetul, îl băgă în buzunar.

173 Ijupin II deconcerta din nou. Ce era cu el ? Cum de-I dădea, fără nici o condiţie, cu generozitate, o armă atît de teribilă în mină ? Ce fel de bandit era ? l-ar fi fost atît de simplu să păstreze scrisorile şi să se folosească de ele după bunul plac ! Lupin le promisese şi se ţinuse de cuvînt. Şi împăratul îşi aminti de toate lucrurile uimitoare pe care Lupin le făcuse. Ii sp-ss . — S-a scris în ~iare despic mnnrtca dumitale... — Da. Siî-i reîali^ •• •-= -^ •-• *-< jMct!ţ;a ţ'i-:; mele bucuroasă ca a scăpat de mine, a si Inmormîntat rămăşiţele calcinate, de nerecunoscut, ale cadavrului meu. — Asta înseamnă că eşti liber ?


— Cum am fost toată viaţa. — Nimic nu te mai leagă de nimic... — Nimic. — în cazul ăsta... împăratul ezită, apoi spuse pe un ton categoric : — In cazul ft^ta, intră în serviciul meu, îţi ofer comandamentul poliţiei mele personale. Vei fi stăpîn absolut peste ea. Vei avea întreaga putere, chiar şi asupra celeilalte poliţii. — Nu, Sire. — De ce ? — Sînt francez. Interveni un moment de linişte. Răspunsul lui Lupin, nu-i plăcuse împăratului. Zise : — Nu te mai leagă nimic de... — Ceea ce mă leagă nu poate fi dezlegat... Şi adăugă rîzînd : — Ca om, sînt mort. Ca francez, trăiesc. Mă mir că Majestatea Voastră nu înţelege asta ! împăratul făcu cîţiva paşi la dreapta şi la stînga şi zise : — Aş vrea totuşi să-mi plătesc datoriile. Am înţeles că negocierile cu privire la Veldenz s-au rupt. — Da, Sire. Pierre Leduc era im impostor. A murit. — Ce pot să fac pentru dumneata ? Mi-ai dat scrisorile astea... Mi-ai salvat viaţa... Ce pot să fac ? — Nimic, Sire. — S?ii ea tot, dinadinsul să-ţi rămîn dator ? 174

-— Da, Sire. împăratul se uită pentru ultima oară la omul ăsta ciudat, la omul care stătea In faţa lui şi-i vorbea de la egal la egal. Apoi îşi clătină capul şi, fără a mai spune un cuvînt, se îndepărtă. „Ei, Majestate, aşa-i că te-am lăsat cu gura căscată ? '. ît Lupin urmărindu l cu privirea Şi apoi, filosofînd : ..Sigur, revanşa e subţire, mi i: fi plr.c".t să obţin de ti Alsacia şi Lorena... Cu toate astea..." Se întrerupse şi dădu din picior. „Lupin, blestematule! deci nu te poţi schimba ! pînă In ultima clipă a existenţei tale. Eşti cinic şi odios. Fii serios, ce dracu !? A venit clipa să fii serios, acum sau niciodată ! Urcă poteca pînă la capelă şi se opri în faţa locului de unde se desprinsese stînca. începu să rîdă. „Lucrarea era bine făcută şi ofiţerii Majestăţii Sale nu i-au văzut decît efectul. De unde să ştie că eu însumi am pus totul la cale, des unde să ştie, că în ultima secundă eu am făcut vînt stîncii şi că stînca s-a rostogolit pe traseul pe care i-1 hotărîsem eu : Intre alte stînci şi-un împărat a cărui viaţă ţineam s-o salvez ? Lupin suspină : „A! Lupin, cit de mult te complici ! Ai pus la cale toate astea numai pentru ca împăratul să-ţi întindă mîna ! Iată : ai mers mai departe ! Mîna unui împărat nu are mai mult de cinci degete ! cum ar fi zis Victor Hugo. Intră în capelă si deschise, cu o cheie specială, uşiţa unei mici sacristii. Pe o grămadă de paie zăcea un om, cu picioarele legate şi cu un căluş în gură. „Ei bine, ermituie, zise Lupin, n-a durat prea mult ? Nici douăzeci şi patru de ore... Dar ce-am făcut în contul tău ! închipuieşte-ţi că ai salvat viaţa împăratului... Da, bătrîne... Asta-i noroc curat! In onoarea ta se va ridica o catedrală, ţi se va face o statuie ! asta pînă în ziua în care vei fi blestemat ! Asta poate să-ţi facă rău. Indivizii de felul ăsta, mai ales aceia care-ţi pot suci minţile, pot să-ţi facă rău. Ermitule, 'ia-ţi hainele înapoi. Zăpăcit, aproape mort de foame, ermitul se ridică clăti-nlnda-se,

175 Lupin se îmbrăcă în grabă şi-i zise : — Rămîi cu bine, moşneagule ! lartă-mă pentru micile neplăceri pe care ţi le-am provocat. Roagă-te pentru mine. Voi avea nevoie de rugăciunile tale. Adio ! Eternitatea îmi deschide, larg, porţile ei. Şi Lupin rămase cîteva clipe în pragul capelei. Era clipa solemnă, în care aştepţi teribilul deznodămînt. Dar hotărîrea lui era irevocabilă şi, fără să mai reflecteze, se repezi, coborî în goană panta, traversă Valul lui Tibe-riu si încalecă balustrada. „Lupin, îţi dau trei minute ca s-o faci pe cabotinul ! La ce bun ? vei spune, nu-i nimeni de faţă... Dar tu, tu nu eşti aici ? Nu poţi să joci comedia pentru tine însuţi ? Drace, spectacolul merită osteneala ! Arsene Lupin, piesă eroi-comică în optzeci de tablouri!... Cortina se ridică pe tabloul morţii... si rolul e iiirat de V-c.uno T u"ir> în persuana... tsravo, Lupin :... Doamnelor şi domnilor, trageţi în inimă ! Şaptezeci d<° bâtă' pp mi'-mt Pn 7;nbetul pe ........... :.:,avo, l_^m . Ah, ^aiuyhiut.ui, uit c- ae curajos !... Ei bine, eşti gata, marchize ? A venit clipa supremă niititelule. Nu-ţi pare rău de nimic ? Doamne, de ce ţi-ar părea rău ! Am avut o viaţă magnifică. A ! Dolores ! de n-ai fi apărut în viaţa mea ! Ce monstru abominabil ! Şi tu, Malreich, de ce n-ai vorbit ?... Şi tu. Pierre Leduc... lartă-mă ! Sînt morţii mei, cei trei morţi ! Vă voi ajunge din urmă ! Oh ! draga mea Genevievc.. A î da, dar s-a terminat, bătrîne saltimbanc ! Iată ! Iată ! Mi-a venit rîndul ! Trecu şi cu celălalt picior înspre prăpastie- şi privi marea, imobilă ţi sumbră, înălţîndu-şi fruntea ; — Adio, nemuritoare natură, binecuvîntată natură ! Moriturus le salutat '. îmi iau rămas bun de la tot, ce e frumos ! Adio, splendoare a lucrurilor ! Adio, viaţă !


Aruncă spaţiului, cerului, soarelui îmbrăţişări. Int'ru-cişîndu-şi braţele, sări. II

Sidi-bel-Abbes. Cazarma legiunii străine. Aproape de sala de raport, o mică încăpere joasă, în care un aghiotant fumează şi citeşte ziarul. Lîngă el, în apropiere de 176

fereastra care da în curte, doi subofiţeri . vorbeau în jargon franţuzesc, amestecat cu expresii germanice : Uşa mare se deschise. Intră cineva. Era un om slab, do talie mijlocie, îmbrăcat elegant. Aghiotantul se ridică, enervat de intrarea străinului, şi mormăi : „Ce dracu face plantonul ?,.. Iar dumneavoastră, domnule, ce faceţi ? — îmi fac serviciul. O spuse clar, imperios. Cei doi subofiţeri rîscră naiv. Bărbatul îi privi cruciş. „Pe scurt : Vrei să te angajezi în Legiune ? îl întrebă locţiitorul. — Da, însă cu o condiţie. ._ M~; •-.-: <; -onditii ' Care anume 9 — Să nu mucegăiesc aici. O companie pleacă tn oră ciudat, Unul dintre subofiţeri rînji din nou si zi >e : „Marocanii vor avea de petrecut un sfert de dacă vă convine..." — Linişteştete strigă bărbatul, nu-mi pla neva îşi bate joc de mine. Tonul era sec si autoritar. Subofiţerul, un uriaş ca aerul, unei brute, ripostă : — Prăpăditul, ar fi trebuit să-mi vorbească pe alt ton ! In cazul ăsta... — în cazul ăsta ? — In cazul ăsta vei avea d«-a face cu mine... Omul se apropie de el, II luă de talie, îi aruncă pe pervazul ferestrei şi îl azvirli afară : Apoi îi spuse celuilalt : ,.E rîndul tău". „Du-te". Celălalt se duse. Bărbatul reveni la aghiotant şi-i spuse : — Locotenente, te rog să-1 anunţi pe maior că don l.uis Perenagrande de Spania şi sentimental Francez, doreşte să s<? înscrie în serviciul Legiunii străine. Du-te, Driet^ne !

177 timp ochi Nedumerit, celălalt nu se mişcă. „Du-te, prietene, cit se poate de repede, n-am. de pierdut". Aghiotantul se ridică, îl privi pe Lupin cu un aiurit şi ieşi cu aerul cel mai cuminte de pe lume. Atunci Lunin luă " ţigară, o aprinse -.'. zi1--- :.. mare asezîndu-.se in locui aghiotantului : „De vrem? re inn-<^ n-a avut nevoie de ml . ...a. atgialici, uc vreme ce eu n-am avut nevoie de mare. în ultima clipă, nu ne rămîne decît să vedem dacă gloanţele marocanilor nu sînt mai miloase cu noi. Şi apoi, orice ar fi, va fi ţie! Faţă în faţă cu dcşmanul şi pentru Franţa ! — sfîrşit — sau. de MAC DOLLAN (urmare din nr. 3) Se strecură printre rîndurile de copaci cu grabă, apoi se opri şi ascunzîndu-se în spatele unui arbore secular, James Bucloock privi satisfăcut în urmă. Era la adăpostul eventualelor focuri de revolver ce puteau fi trase de către pasagerii din autobuz. Dar nimeni din autobuz nu făcu nici o mişcare. Avocatul stătea pe scara maşinii si privea, îşi mişca în toate părţile capul ca şi cînd aştepta un ajutor de undeva. Lîngă avocat se ivi capul domnului de la poştă, iar prin geamurile autobuzului, îngrămădiţi unul în altul, ceilalţi pasageri scrutau cu înfricoşare pădurea. Dar nici unul nu avu curajul să coboare din autobuz. Intîmplarea îi zăpăcise pe toţi, poate nu atît importanţa ei, cît prin ingeniozitatea cu care fuseseră jefuiţi. Faptul că fuseseră jefuiţi nu-i durea atît de tare dar să stea atîtea ore împreună cu Mascalzzoni si- ei să nu bănuiască nimic l Gui-do Guldolini nu era decît un dobitoc. Cum de n-au în178 ţeles ei că şi bandiţii îşi au ierarhia lor şi că P tre e' sînt temuţi şi respectaţi şi prin urinare dacă Guîd° 9 U^" dolini îi 'lăsa în pace, n-o făcea de dragul pani1'00*101" vărgaţi ai necunoscutului care, cu mîinile în buzu: !are- ^e rîdea în nas. . „ Nici unul nu-si ierta faptul că spusese de butîa v°ie v-'*-»-; a--<......• -f-•-,•:-- '"-- •-- v-.;.— f-1 '-ipi inn-e atîta l >

\ CI l- V i l

Ci t

'..«'-*

Ci - — t- *

-

-

*

' *^ l

'

cit îi trebuise. Modul în care făcuseră cunoştinH Masmb20115 Sl făcea să se îngrozească şi totuşi o pai, ,ii ei e,-tisfăcuţi, decît să fie jefuiţi de un bandit ca Gu do Giiidolini mai bine că s-a intîmplat să fie zzonî. Pierderea era aceiaşi dar mai bine să fii jf", un bandit adevărat decît de un pungaş ca Guido. yuido-lini şi apoi datorită acestei întimpiări toţi pasag-af11 ca" pătau un fel de aureolă de eroi, de victime ale lui calzzoni. Ziarele se vor ocupa de ei, interviuri poale [olografii pe prima pagină. — în definitiv, Mascalzzoni nu este tocmai î b?» pot să spun că mi-a plăcut, spiise una din doamne. Cr-am găsit destul de manierat, foarte politicos c1^ feme-ile, continuă ea visătoare amintindtl-si de cuvinte'6 Pe care Mascalzzoni i le spusese în autobuz. — Păcat că este bandit, murmură alta cu gîndurile plecate aiurea. Pufăitul motorului răbufni brusc, şi o şuviţă de ^um ieşi pe ţeava eşapamentului şi se pierdu în p'ădure- Ma~ şina se urni


greoaie în timp ce pasagerii priveau cu "os" talgie în urmă. Curînd maşina dispăru după o purbă a drumului. |ames Bucloock ieşi din adăpostul lui şi înce"Pu s^' rîdă. Un rîs demonic. Isi scoase port-ţigaretul şi-şi aprinse o ţigară Lucky-Strike, apoi cu ţigara în gură înce'P1-1 să"ŞÎ aşeze banii după categorii. Făcu astfel trei teancllri'v 'e aşeza unul peste altul şi le înveli strîns în ba*'5*^ pe care apoi o băgă în buzunarul hainei. Era gata c*e drum dar încotro s-o ia ? Consenza nu-1 mai atrăgea. Ce să facă la Cdnsenza ? Se săturase brusc şi de Calabria. Dorea să vadă Londra. La Londra, deci ! Pină să ajungă la Londra trebuia ca mai intîi să. vadă Lauria. Pe urmă ar fi simplu. Măcar să se vadă ie5^ d'n pădure. Şi asta nu era ckiar atît de uşor. Pe şosea nu 179 vroia să meargă, alese pădurea. Respiră ;;rfinc aerul curat. Cînd va ajunge în primul orăşel îşi va cumpăra haine noi pe urmă va călători fără griji. Tr-i snnp-u ! Lauria-Roma-Paris !... Paris !... Fără oprire... Ca'ais-Londra ! Ah, Londra ' Deocamdată trebuia sn iasă din psd'.'r.î. In curînd locurile vor fi invadate de către carabinie:-'. James Bucloock îşi pipăi buzunarul. Bloc-notesul se afla ]a locul lui, îl scoase înfrigurat, I:naţ':naţia începu <n.i

lucreze

S^

v' — ':

'

-•-..,

,-^. ..-..-.

--

ol"

îmbiau să scnr. James Bucloock scrise despre întîlnirea cu Guido Gui-dolini, bestia veşnic însetată de sînge care i-ar fi sfî-şiat pe toţi pasagerii autobuzului dacă nu era el. povesti întîlnirea cu IMascai "ar.i. cran acesta a reuşit să jefuiască pasagerii dar că el. [aines Bucloock, reporterul, spe" cial a pornit în urmărirea lui. Ruportaju! scris si trimis de James B'i~!cock era o capodoperă a Renului, un reportaj caro nv£a săi mulţumească pe Reacly. redactorul şef. — James, băiete, îi spunea adesea redactorul şef, lasă frîu liber imaginaţiei. Nu căuta prea multă realitate. Aia nu ,face doi bani. Dar din ea 'poţi scoate munţi de aur. Numai să ştii cum. Apoi nu uita, băiete că eşti reporter special. Nu-ţi neglija genul : senzaţional. Avea dreptate. Ready. De data asta va fi încîntat. Ii trimetea un material aşa cum îl vroia e! : senzaţional. James Bucloock reciti ceea ce scrise şi satisfăcut, îşi băgă bloc-notesul în buzunar. La prima poştă îl va expedia la Londra. La prima postă ! Trebuia să ajungă mai întîi într-un oraş. reportajul nu putea să intîrzie prea mult. Bar cum să iată din pădure ? Nu ştia unde se află şi nici nu avea pe cine să întrebe. Se gîndi o clipă, aooi hotărî că trebuie să se înapoieze la locul unde îi atacase Guido Gui-dolini. Era cea mni bună soluţie. „Guidolini îi va fi de folos, îşi spunea în gînd James, cunoaşte perfect locurile şi mai ales va fi încîntat să scape de un concurent atît de temut prin partea locului" ! 180 •H Ajunse la locul unde se produsese jaful dar Guido nu era nicăieri. Se învîrti încolo ţi încoace nici urma de Guidolini. îţi făcu atunci mîinilc pîlnie la gură ţi începu .-ă strige : — Guidoliniiii !... Nici un răspuns. Strigă încă odată dar pădurea îi înghiţi cu repeziciune strigătul. Se ;:şeza sub r. n copac. Mare dobitoc ţi Guidolini n:-ta ! De ca sa se teamă ? De re nu-i răspunde? Era încredinţat că strigatul lui fusf.se auzit. Un fricos ! ci ''-i vîjiiful unui glonţ". F'iiu-'-a y, el. -fi mai aprr, J,i?r - ---.*-^ ,-; porni în direcţia din care venise, .,:.rigînd mă; uic^i . — Guidolini, alo !... Guidolini !... trrtîlnirea dintre cei doi se produse cu rno'tn cordialitate, îţi scuturară puternic nriirulo iar Guido îl bătu frăţeşte pe umăr, fericit că, în sfîrşit, i-a pus Dumnezeu mina în cap : îl ia Mascalzzone în banda iui ! Ceilalţi bandiţi îl priveau cu admiraţie. G;ud;>i<ri îl trată cu o sticlă de rom din care James bău cu pofta cî-teva înghiţitu'ri. îi trată la rindul său pe Guido cu ţigări Lucky-Strike dar Guido nu se lăsă mai prejos şi-j oferi 0 „gitană". — Ceva ele mîncaro nu aveţi l întrebă James căruia 1 .se făcuse o foame teribilă. — Cum să nu ? Se poate să nu avem ? îi răsounse Guido care desfăcu rucsacul şi începu să scoată din el tot felul de bunătăţuri. „Ăştia sînt bandiţi .adevăraţi", cindi James în timp ce se aşeza .turceşte şi începu să înfulece cu poftă. Guido se trînti în iarbă, alături de el. — Ce-ai de gtnd să faci ? — Nu ştiu, îi răspunse James cu gura plină. — Noi îţi putem fi de folos ? — Nu ştiu, îi răspunse iarăşi James g-ăbit să-si umple burta mai repede. Guidolini îl privi derutat dar nu se lasă. — N~ai vrea să ne iei în banda ta ? Sintem toţi oameni de încredere... — Nu ştiu, dragă, nu ştiu... răspunse din nou James. — Nu ai nevoie ? Unde este banda ta ?


181 — Ascultă, se răsti la el James, ştergîndu.şi cu dosul palmei buzele care străluceau da grăsime, eu mănîno şi nu ştiu nimic pînă ce nu isprăvesc de mîncat. Guidoîirii se prefăcu a rîde iar James îşi înfipse dinţii întrun alt picior de găină. Cînd termină mai trase cîteva înghiţituri din sticla cu rom şi-şi aprinse „gitana" oferită de Guida. — Acum, dragul meii. să stăm de vorbă, spuse el mulţumit. Eu, drept să-ţi spun, de bandă nu mai am nevoie. Mă las de meseria asta. Mi-ajunge. Am strîns ceva bani ţi de acum mă dau la fund. Uite de.ce te-am căutat. Tu f^tî H n Kniat Ho î^trrsvă Vrefl". •*. 15 3jut. '.' ' ,:';;r.^>. iiîeu. Iţi va fi de foios. Strigă tuturor : eu sînt Mascalz ^oni ' n-i- <:n vn^-^rfi hotărîV ronvin .-' > ••' •• i • aalL .n vorba, ii-a picat în labă cineva, oricine ar fi, nu-1 lăsa, băiete ! Fii energic aşa cum am fost eu ! Fii demn de numele pe care ţi-1 las numai ţie. Celorlalţi care se dau drept Mascalzzoni o să le sucesc gîtul. • Nu te lăsa tras pe sfoară de nimeni, nu fi generos, dar nici bestie. Te atinge cineva, mută-1 ceva mai încolo, iar clacă se supune, lasă-1 în plata Domnului ! In clipa cînd termină tirada, un fluierat scurt îi făcu să tresară. — Atenţie, strigă Guido punînd mîna pe carabină. — Ce s-a întîmplat ? întreba îngrijorat James. — Vedem îndată. Probabil o nouă pradă. Pentru asta , îţi las ţie comanda Mascalzzoni, spuse Guido, în timp ce ' furnicături bizare îi străbăteau trupul lui James care totuşi nu vroia să se facă de rîs în faţa lui Guidolini. Alte tfei fluierături, scurte şi repezi îl ridică în picioare pe Guido. , — Alarmă ! şopti el. Nu vom ataca ci vom fi noi cei atacaţi ! Guido fluieră şi el scurt, de trei ori, printre copaci apăru un om de-al lui. — Carabinierii ! strigă acesta. Carabinierii... In acest caz cea mai bună tactică este retragerea. — La drum şooti Guido către tovarăşii lui. — In ce direcţie ? întrebă James. — Spre Gosenza, răspunse Guido. — Acolo e periculos, obiectă James, veţi fi luaţi ca <3în oală. Mai bine să ne afundăm in pădare.

1182 — în care pădure ? întrebă Guido. Asta nu-i mai lată de două-trei sute de metri. Cum dracu să te afunzi în ea ? — Dar bine, continuă aiurit James, o pădure atît de lungă poate îi atît de îngustă ? — Dă-i drumul, băiete. N-avem altceva de făcut aici. — O să întilnim alţi carabinieri... — Atunci n-o să avem decît o singură scăpare : să ne urcăm în copaci dar pînă atunci, pe fugă. Si James Bucloock, reporter special al ziarului „New-..imes", începu sa fugă am răsputeri, Alături de G-iido (îuido'ini. spre Cosenza. Iu mi»i^ lor, răsfiraţi prin pădure, veneau carabinierii în formaţie de luptă. De data asta Mascalzzoni nu le va mai scăpa din mînă. Pădurea era înconjurată de un lanţ de carabinieri, care se strîngea încet, ca o plasă în care peştele nu mai are nici o scăpare. — Atenţie în dreapta, strigă înspăimîntat unul dintre bandiţi. Observase prea tîrziu patrula de carabinieri care se apropia repede. — Răsfiraţi-vă, ordonă . Guido Din sută în sută de metri urcaţi cîte unul! Un glonte răbufni în clipa următoare şi trecu printre ei ca o ameninţare. — Nu-i urca în copaci, şopti James. Vor fi prinşi. — Cînd unul fuge înainte ceilalţi pot urca în copaci Carabinierii trec fără să se uite în sus. James şovăia. Nu îndrăznea să urce, prefera să alerge. Ceilalţi bandiţi se căţărau care cum puteau, gloanţele zburau la întîmplare. — Ce facem ? întrebă James. — Urcă-te. Eu mai alerg... Urcă-te îţi spun, strigă Guide. .James întoarse capul să vadă dacă nu este cumva observat sL dintr-o săritură de tigru se apucă de p creangă înaltă si dispăru în frunziş. Era salvat. Cînd privi în jos îl văzu pe Guidolini prăbuşit. — Nu mă lăsă, se tînguia el, nu mă lăsa Mascaîzzoni. — Drace ! murmură James. Cel puţin dacă 1-ar fi lovit mai încolo. Aşa ne vor prinde pe amîndoi. Sari din copac şi se aplecă peste celălalt. — Ce este ? — Un glonte în picior. 183 11 ajută sa se scoale, dar Guidolini nu putea merge, î! aruncă pe umăr şi începu să fugă cu el din toate puterile. — Mai repede, Mascalzzoni, mai repede, îl îndemna Guidolini care-i vedea apropiindu-se printre copaci pe carabinieri. Dar James nu mai avea puteri, încovoiat de greutate se prăbuşi la pămînt. —" Lasă-mă, fugi, scapă măcar tu! Dar .James f:\ .. lin gest dezg^u-.^. .-aurişila afacere. Intrase în ea ca un nătărău. Ce căuta ei, James Bucioock, reporter special ,r ziarului \">-l% '"".".,, ^ faţa gloanţele:' carabinierilor" '! Isi şterse fruntea îmbrobodită de sudoare. — Fugi, Mascalzzoni. Lasă-mă şi fugi! îl mai rugă Gui-doiini.


— Nu fug, camarade. Eu nu-mi părăsesc tovarăşii. Vom scăpa amîndoi. îşi •aprinse o ţigară dar din cauza oboselii nu putea fuma. Carabinierii se apropiau în fugă de ei cu armele întinse. James fuma liniştit, iar Guidolini, întins pe spate nu mai mişca lăsîndu-se în grija lui Mascalzzoni în care credea ca în Dumnezeu. — Predaţi-vă, urlă de la cincisprezece metri şeful patrulei, un vlăjgan zdravăn, ars de soare, vînjos ca un atiet. — Predaţi-vă ! repeta somaţia şeful potrulei. James îl privi senin în ochi. — Apropiaţi-vă, îi invită el cu voce mieroasă. Nu va fie frică. Carabinierii se apropiară încruntaţi, cu mîinile încleştate pe arme. — Ce poftiţi ? îi întrebă James flegmatic. — Nu face pe nebunul cu mine ! tună vocea carabinierului. Predă-te ! La cea mai mică mişcare te curăţ ţ ' —. Dar pentru ce, omul lui Dumnezeu ? — Tu eşti Mascalzzoni, strigă cu ură şeful patrulei. Predă-te ! Eşti arestat! — Eu sînt Mascalzzoni ? îl întrebă mirat James. Eu sînt Mascalzzoni? Eşti nebun, băiete ! Cine dracu ţi-a băgat prostia asta în cap ? James începu să rîclă în hohote. Dacă 1-ar vedea acuma Rcady sau Kerry sau oricare dintre reporterii Londrei ! 184

James Bucloock şi Mascalzzoni ! Ce material bogat pentru reportaj şi ce reportaj o să mai trîntrască el. — Vasăzică eu sînt Mascalzzoni. Te-ai înşelat, băiete. Iată cine sînt eu, şi James îi întinse legitimaţia de î a ziari paşaportul şi o recomandaţie din partea consulatului i ia lian din Londra, prin care autorităţile italiene erau rugat" să dea tot concursul demnului James Bucloock reporter special al ziarului „New-Times", trimis în urmărirea lui Mascalzzoni. Carabibnierul răsuci şi învîrti toate actele şi pe o faţă şi pe alta. —• Ei, ce zici, prietene, aşa că te-ai înşelat ? — Dar ctiălaîi ^iiv. — Călăuza mea. înţelegi doar că nu puteam veni rin-••" prin pădure v • n ^ 'i.cuHîp si-«:ri .ipclat ] •• ~' — Atunci de ce fugeaţi V întrebă uluit şeful patrulei. — De unde să ştim noi cine sînteţi ? Am crezut că voi sînteţi bandiţii lui Mascalzzoni.' Prea trăgeaţi cu sete. Cîncl am observat că sînteţi carabinieri ne-am oprit. „Englez tîmpit" îşi zise şeful patrulei dar nu nvca ce face, actele erau în ordine. I le înapoie cu regret. — Aşadar îl cauţi pe Mascalzzoni ? exclamă ironic şeful patrulei. Dacă-1 găseşti, să-mi scrii te rog şi mie ! Şi ducînd mina la pălărie, şeful patrulei îşi văzu de drum urmat de ceilalţi carabinieri. — Cum să nu ! strigă în urma lui James. Cu .plăcere ! Dar dacă-1 întâlneşti dumneata primuJ, transmite-i complimentele mele ! — Eşti dat dracului, căpitane, murmură fericit Guido-lini. — Fac şi eu ce pot, răspunse James. Dar să vedem ce dracu ai la picior. Guidolini îşi desfăcu jambiera. Un glonte îi .'.firtecaso pulpa. — Mai mult m-am speriat, rise el. James îl ajută să se bandajeze cit se putea de hino. Se ridică în picioare şi încercă să meargă. Şchiopăta puţin. —Ascultă, se întoarse Guidolini spre James, ce-i cu hîr-tiile alea? — Ce să fie ? Un truc al meu, răspunse indiferent James. — Tot zici că te laşi de meserie, n-ai vrea '-â mi i" dai mie ? — Guido, ţie nu-ţi pot folosi, astea sînt pe numele meu sau dacă vrei unul din numele mele, dar îţi voi procura şi ţie, îţi promit. Unde pot găsi un oficiu poştal ? întrebă James. —' In orice sat, răspunse Guidoîini, — Asta ştiu şi eu dar nu cunosc locurile pe aici. — Cel mai apropiat sat este Campovechio, un sat mare unde sînt de toate. Am un om de. încredere acolo. Poţi mînca bine, dormi bine... — N-am nevoie de adresă, mă descurc singur. Dădură mina ca doi prieteni buni şi vechi şi James Bucloock o luă grăbit la picior în timp ce în minte i se contura al doilea reportaj senzaţional pentru ediţiile speŞoseaua era 'rustie si James răsufla uşurat. Avea el toi. «•„l.,;

j-

I..Ţ..I;-

-

.,;r; '

.

.-

,.....,

. -,,.

-,

...

a face cu rumeni. Dorea să ajungă mai repede în sat, mult mai înainte ca ziarele să apuce să ajungă la Cosenza, zia rele în care era desigur publicat reportajul despre Mas-calzzoni. Apoi vroia să termine .odată cu Mascalzzoni din autobuz. Dorea să-şi cumpere nişte haine. O luă pe coastă, printre stînci, căutînd drumul indicat de Guidoîini îl găsi şi respiră uşurat, coborî la vale şi-n curind zări satul, începu să fluiere vesel, pachetul cu lire din buzunar îl înviora. Satul era curăţel, case mari, frumoase, grădini îngri jite, drumul pietruit, din loc în loc, prăvălii cu firme pictate de o mînă neîndemînatecă îşi aşteptau clienţii cu uşile deschise. James examina firmele încercînd să priceapă censui cuvintelor, ştia că firmele din Caîabria au un umor spe cifje. Intră „La Regenerarea Poporului", un fel de han, res taurant şi magazin de mărunţişuri. Reţinu o cameră, comandă o masă îmbelşugată, expedie telegrama cu ..jefui Mascalzzoni, trimiteţi bani, amănunte poştă", după


care se culcă liniştit. Se trezi în amurg. Privi în jur şi se gîndi că două-trei zile putea să fit liniştit. Era imposibil ca Mascalzzoni să fie prins tocmai acuma cînd îşi scria el reportajele. Coborî în holul hanului. 186 — Ceva ziare ?... îl întrebă el pe hangiu. — Ziare ? ! îi întoarse întrebarea hangiul de parcă nu auzise bine. — Da, ziare din Cosenza. — Din Cosenza încă? întrebă cu aceiaşi intonaţie han-giul. Păi... să vedeţi, în tot satul nu vin decît trei ziare din Roma, la trei abonaţi. Dacă vreţi vă pot procura unui dar nu tocmai nou... James îşi ascunse cu greu uimirea. N-ar fi crezut ca există oameni pentru care lectura unui ziar nu e atît de necesară ca un dejun. Ridică din umeri şi murmură: — Atît"3 O3CTUbă

Urcă în camera lui şi se puse pe lucru. Capitolele se ;rcedau cu repeziciune. „P'' 'ii-mfle banditului", .Un ajulor neaşteptat", „Un reportci original", „Iii si'Ii^, faţă în faţă", „Care pe care" ?, „Mascalzzoni prizonierul' lui James Bucloock", „Cînd se amestecă autorităţle". Autorităţile !... Ce perdaf le mai trase James. Tună şi fulgeră împotriva lor. Din cauza lor 1-a scăpat pe Mascal-zzoni. James Eucloock cerea libertate deplină de acţiune şi protesta împotriva şicanelor pe care i le făcea autorităţile. Cerea protecţia guvernului, Maiestăţii Sale. Cerea o anchetă severă la faţa locului. Era convins că pînâ ce se vor sesiza cei în drept el va fi demult la Londra. „Arestarea lui James Bucloock", „Fuga lui Mascalzzoni-' şi „Din nou pe urmele banditului" încheiau cel de al doilea reportaj. Scrisese material pentru cinci ediţii speciale. A doua zi î.şi cumpără un costum nou şi juca popice cu şeful poliţiei comunale. In a treia zi„ şeful poliţiei î! invită la o nuntă într-o comună învecinată, în a patra primi banii de la Londra, însă poşta din Campovechio nu îu în stare să-i plătească decît un acont de o mie două sate de lire, restul urmînd a fi încasaţi cu ajutorul unui cec în Lauria. A cincea zi era mahmur. Făcuse un chef cu domnu! Cavignotti şi cu dirigintele poştei. In a şasea zi era gata de drum şi despărţirea a fost cît se poate de emoţionantă. Şeful poliţiei îi dărui un revolver şi cu rucsacul în spinare James Bucloock se pierdu în urmărirea lui Mascalzzoni, hiena Calabriei. Hoinări la întîmplare pe drumuri, se gîndi la clipa cînd se va întîlni cu Mascaizzcni, cum îl va fotografia curn acesta va scrie pe fotografie o dedicaţie „Lui James Bucloock reporter special ai ziarului „New Times". Ştia un singur1 lucru că numai întîmplarea îl va ajuta să-1 întâlnească pa Mascalzzoni, intră deci în pădure şi cind oboseala îl ajunse se lăsă să cadă la rădăcina unui copac. Mîncă încet, bunătăţile puse în rucsac de către şeful poliţiei din satul în care se simţise atît de bine, îşi aprinse apoi o ţigară şi cum visa el la întîlnirea cu Mascalzzoni îi ajunse' la urechi acorduri de orgă. Se ridică în grabă si se îndrepta spre locul de unde se auzeau acordurile. Curîncl îşi dădu semna că era de fapt o armonică, înainta curios şi dintr-o dată se trezi în faţa unui tablou neobişnuit. Intr-o poiană ardea un foc iar In jjrul lui se vedeau vreo cinci bărbaţi si citeva femei care beau vin. Alături de ei se vedea o piramidă din puşti. James îni*

"' + '1 f

-*-^ '

•• —

••• '

-

'-

'

oiuiuui cru muţii iimuea James încremenise înainte ue a înţelege ce se întîmplă. — Cine-i ? întrebă aceiaşi voce. — James Bucloock, murmură el. — James Bucloock '.' întrebă vocea neîncrezătoare. Nu se poate. Prundişul scrîşni sub paşii unui bărbat şi-n faţa lui James se ivi un munte de om care l examina cu atenţie. — Drace, exclamă e], eşti James Bucloock în persoană. Muntele se întoarse şi strigă : Şefule i Este chiar James Bucloock ! — Eu sînt, întări spusele muntelui de om James. -— James Bucloock în Calabria ? Şeful sări ca muşcat de şarpe şi se arată in faţa lui James. — îmi dai voie. James Bucloock, reporter special al ziarului „New-Times". — încîntat, Mascalzzoni, răspunse individul. li apucă apoi de braţ pe James şi-1 duse lingă grupul de lîngă foc. James le strînse pe rînd miinile. — Dar e adorabil ia tine, spuse James trăgînd cu ochiul spre o brunetă plină de foc care se mişca precum o felină. Fu servit cu vin şi James bău cu voluptate din cana de lut ars. începu un chef în toată regula, armonica scotea acele sunete ca de orgă, Mascalzzoni dansa cu mîinile deasupra capului, un dans oriental, James nu se lasă mai

188 prejos şi se prinse în joc cu graţia unei balerine. La sfîr-sit se trîntiră pe jos, obosiţi si se răcoriră cu vin rece. Cei doi, James şi Mascalzzoni se bucurau de atenţii deosebite, în zori, James se gîndi că ar fi păcat să nu iacă şi cîteva fotografii. Fixă aparatul şl se alătura iui Ma^caizzor.i, p,-genunchii lui se răstigni o fetiţă cu ochi de şarpe. A-doilea clişeu îl făcu în picioare, ciocni un pahar ele vin cu Mascalzzoni. Al treilea clişeu ii făcu cu toată banda. — Mascalzzoni, vreau un autograf de la tine, zise James. — Cu plăcere, dragă, ii răspunse Mascaizzoni. „Scumpului meu prieten şi coleg James".


James citi peste umărul lui Mascalzzoni şi inima i s?. umplu de bucurie. Niciodată nu se ţimţise mai măgulit cti rcurr.

P."'Sp :"§

o~"r>."

c: H-^o

m"*-;'>

'>

in'rr,ft

rH=- TTih'i'i ÎH-

tilni ceva străin, necunoscut. Deschise- ucim ş< iresun bui— Pungăşiile ! »i.rit-,a jmuuul <->j.itui.n -,,,n .viv^ .....

Jarnes privi acel chip necunoscut, îşi şterse fruntea ci o sudoare.— Dobitocule ! zise el. Pe mine ţi-ai gâsit să mă je i'uieşti ? — Dar n-am vrut să te jefuiesc, spuse necunoscutul. — Atunci ce cauţi lingă mine ? — Am văzut sticla cu rom şi am vrut să beau din ea. — Minţi ! ce căutai cu mîna în buzunarul rnca ? — Cred că ai visat. Eu nu sînt hoţ. . — Ba eşti ! strigă James. — Ascultă jupîne, nu te-ntinde cu vorba, că !... — Ei că, ce ? strigă înfuriat James. Cine eşti tu să mă ameninţi ? — SSnt factor poştal... şi nu permit nununui să mf. insulte. Ia seama ! — Vei fi cînd duci scrisori, nu cînd mă buzunăreKî: pe mine ! — Zău bre ? ! Dar isteţ te mai c rozi ? — Mă, dobitocule ! Ştii tu cine sînt eu ? — Cine eşti, „macaroană prăjită" ? James tresări surprins. Să-I facă pe el „macaroană prăjită" ! Sări în picioare furios. — Eu sînt Mascalzzoni ! — Mascalzzoni! tresări uimit facioiul. De cînd te cajt, nenicule ! Vreau să-ţi sucesc gîul ! 189 James nu se temea, ÎI privea încruntat pe individul din faţa lui care brusc sări ca o fiară şi-1 apucă de mînă. — Dă-mi drumul ! strigă James. — Ei, dragă Mascaîzzonj, ce-ai zice dacă ţi-aş suci acuma gîtul ? — Dă-mi drumul, c'analie, strigă James. — Ce te zbaţi atîta ? Nu durează mult. Cîteva minute şi gata. — Dă-mi drumul ! strigă James care simţea puterile celuilalt, îl lovi puternic în burtă cu genunchiul, celălalt se îndepărtă puţin de el, scoase revolverul, cînd o lovitură puternică peste cap îl trînti la pămînt. Simţi un cerc de fier încleştîndu-se de gîtul lui. Era anfeţit. Făcu un efort disperat şi răsucindu-şi puţin corpul îi trînti o lovitură formirlsbiis. fairnrwi .jumătate" a lui Nelson, o lovituri in stare sa doboare şi un taur. Factorul însă trase rapid din cizmă un cuţit lung şi se repezi la James care par? ^„^ ^u.ta loviiuia. v'inur cuvuului 11 sliriecâ pielea. — Ascultă, eu sînt Mascalzzoni ! strigă el. încercă să-şi elibereze braţul. — Dă-mi drumul ! strigă James însă cuţitul se înfingea tot mai adînc în braţul lui. Băiete ! încerca să glumească James, cu mine nu iei nici un premiu ! Corp la corp, se împingeau unul pe celălalt, scrîşnirid puternic din dinţi. Văzuţi de departe cei doi păreau un singur corp, o singură fiinţă. Văzînd că nu-1 doboară pe James, factorul postai începu să răsucească pumnalul în toate părţile. James îşi dădu seama că va fi învins. Calculă un moment cînd celălalt slăbise puţin strînsoarea şi-1 împinse puternic înainte. Factorul poştal se clătină o. clipă, moment în care James se lăsă pe spate şi nemaiavînd sprijin, individul se prăbuşi peste el. James se răsuci în aer şi* se eliberă brusc, sări înlături şi ridică revolverul. — Blestematule ! Ai merita să te împuşc ţ Individul abia se mişca. — Lasă cuţitul şi ridică-te ! strigă James. Individul mai tresări o dată şi rămase nemişcat. James se apropie de el, îl privi atent, se aplecă şi-1 întoarse cu faţa în sus. Factorul era mort. Căzuse în propriul său cuţit. — Să te ia dracul ! spuse James. Ce era de făcut ? Trebuia să se îngrijească de el. încercă să se panseze, dar sîngele pătrundea printre fesele improvizate, îşi strînse puternic braţul pentru a opri scurge190 rea. Zadarnic. Disperat se gîncii încotro s-o apuce, înapoi la Campovechio. Istovit, James ajunse spre seară în Campovechio. Se prăbuşi în faţa uşii „Regenatorului Poporului". Fu pansat de către sergentul Ugo Santaroza, fost sanitar în armată. Fu anunţat şeful poliţiei comunale care dori să ştie tot ce se întîmplase. James îi povesti cum putu după care şeful poliţipi comunale ieşi gînditor din încăpere. După plecarea lui, James simţi că-1 apucă nebunia. Mergea din ghinion în ghinion. Asta îi mai lipsea acum. O crimă. îşi aprinse o ţigară in timp ce tot felul de gîndiiri î treceau prin cap şi şeful poliţiei care nu nrii venea ! Adormi. ruau în fugă. '"'iŢ-abi' ,:,-,.:;-'

ţ, •;

-

r.:TVi

\nrj;1,.

emnanaie n-a putui t,a i,,. , , ninn.. .

q->fpl

r-,,-,1 ;ţ-;.-,;


Uşa se deschise şi-n prag apăru şeful poliţiei, -urmat- de notar şi de o lume multă. James îl privea cu ură, inso şeful poliţiei îşi aruncă pălăria în sus şi strigă : — Uraaa !... Uraaa !... Se repezi apoi la James şi-1 îmbrăţişa, îl sărută pe amîndoi obrajii. — Ai cîştigat o sută de mii de lire, băiete ! Nc-ai scăpat de Mascalzzoni ! strigă el. James tresări, se smulse din braţele şefului poliţiei şi sari din pat. — Cum ?... Ce ?... — Ai scăpat Calabria de un monstru, înţelegi ? De un monstru ! James îl ascultă nevenindu-i să creadă. Noian;! sr apropie şi-i strînse mîna, felicitînuu-1. James însă se gin-dea la reportaj. Scrise imediat o telegramă prin care anunţa Londra d ţ-moartea lui Mascalzzoni. „Pe urmele banditului", „Lupta pe viaţă şi pe. moarte", „Sfîrşitul" ! Tot ceea ce scrisese fi' transmis de urgenţă de însăşi dirigintele poştei. Se ridică şi se apropie de fereastră, în faţa hanului se adunase o mulţime de oameni care strigau bucuroşi. Vani apoi primarul cu judecătorul. Se întocmi un proces verbal pentru decernarea premiului. Fu propus tele191

Maurice Leblanc - Arsene Lupin - Afacerea Kesselbach (Vol.2)  

deasupra : 8 — Gîndiţi-vă şi dvs., domnule director... singurul fapt care scuză prezenţa mea în închisoare este acela că voi ieşi din ea. Ar...

Advertisement