Issuu on Google+

REZUMATUL LUCRĂRII DE DOCTORAT PROBLEME DE PSIHOLOGIA COMUNICĂRII ŞI APLICAłIILE LOR ÎN PRACTICA PROFESIEI DE ARHITECT; OPTIMIZAREA RAPORTURILOR PSIHOLOGICE STABILITE ÎNTRE ARHITECT ŞI CLIENT

CO O R D O N A T O R I ŞTIINłIFICI PROF DR. ARH. CRISTINA GOCIMAN PROF. DR. ARH. EUGENIU APOSTOL DOCTORAND LECTOR ARH. IOAN MILOŞ


1

INTRODUCERE

1.1 Tema sau problema analizată în această lucrare este, după cum se poate înŃelege încă din titlu, relaŃia dintre arhitect şi clientul său. Motivul alegerii acestei teme este lipsa de autoritate profesională a membrilor breslei arhitecŃilor, fapt datorat, între altele, neînŃelegerii de către aceştia a unor aspecte legate de psihologia comunicării. Această problemă se înscrie însă în problematica mai largă a contemporaneităŃii care priveşte contestarea tacită sau la vedere a oricărei forme de autoritate (politică, profesională, ştiintifică), fapt cauzat de o facilitare fără precedent a accesului oricărui cetăŃean la aproape orice fel de informaŃie, concomitent cu o hiperspecializare a profesioniştilor şi o distanŃare a cercetării ştiinŃifice dar şi a experimentului artistic de sensibilitatea şi de modalităŃile de înŃelegere sau de percepŃie specifice cetăŃeanului obişnuit.

1.2. Scopul sau rezultatul acestui studiu este îmbunătăŃirea calităŃii producŃiei de arhitectură. Poate spune un locuitor oarecare al unui oraş oarecare, trăitor în România ultimelor decenii, că arhitectura sau cadrul recent construit îl face să resimtă un profund sentiment al progresului, al armoniei, al fericirii şi al îndreptării vizibile a greşelilor generaŃiilor trecute? Să ne imaginăm că ne aflăm pe una din uliŃele unui cartier rezidenŃial construit în anii din urmă în jurul Bucureştiului ( în zona Pipera, Iancu Nicolae, Prelungirea Ghencea, etc.) Daca vom întreba trecătorii (fie locuitori ai zonei fie trecători ocazionali) ce parere au despre casele nou construite, indicînd eventual una dintre cele aflate în imediata noastră vecinatate, vom avea parte de aprecieri critice mai întâi cu privire la imaginea generală a uliŃei pe cât de îngustă pe atât de lipsită de unitate, apoi cu privire la caracterul pestriŃ sau dezordonat al acesteia datorat culorilor stridente şi formelor ciudate ale ferestrelor sau acoperişurilor. 1.3 Definirea termenilor: Clientul – un cetăŃean care doreşte să-şi construiască o locuinŃă. El joacă atît rolul comanditarului (cel care comanda arhitectului un proiect) cât şi pe cel al utilizatorului ( cel care va locui în construcŃia proiectată). Ceea ce-l mână pe client în această temerară acŃiune este credinŃa fermă că o noua locuinŃă este condiŃia esenŃiala în gasirea fericirii, a unei soluŃii mai bune de locuire, înŃelegînd prin locuire “felul nostru de a fi pe Pământ”. Am redus vasta mulŃime de posibili clienŃi la aceasta categorie datorită faptului că în acest caz, implicarea


2 emoŃională a clientului este maximă, fapt care potenŃează intensitatea raporturilor psihologice dintre arhitect şi client Arhitectul – un proaspăt absolvent al unei instituŃii de învăŃămînt de profil sau arhitect liber profesionist pentru care relaŃia cu clientul poate fi problematică din două motive: nu are suficientă vizibilitate în spaŃiul public pentru a putea atrage clienŃii iar atunci când reuşeşte să stabilească primele contacte cu aceştia nu reuşeşte să ducă la bun sfîrşit sau în cele mai bune condiŃii procesul de proiectare demarat. Arhitectul are o bună pregătire profesionlă, voinŃa şi forŃa de a presta servicii de proiectare de cea mai bună calitate. Nu intră în vederile acestei lucrări arhitecŃii cu pregătire deficitară sau cei neinteresaŃi de calitatea prestaŃiei lor, după cum nu intră în unghiul nostru de observare clienŃii interesaŃi mai mult de specula imobiliară decât de calitatea locuirii. RelaŃia arhitect/client - ştiind de-acum cine este arhitectul şi cine este clientul, ne putem întreba de ce relaŃia dintre două persoane bine intenŃionate poate fi atît de problematică încît să facă obiectul unui studiu ştiinŃific? Pe lîngă motivele prezentate în prima parte a acestei introduceri mai putem adăuga un altul care Ńine de particularităŃile societăŃii româneşti contemporane în care, după o jumătate de veac în care abilităŃile cetăŃeanului de a interacŃiona social au fost descurajate, iar arta dialogului şi a negocierii s-a atrofiat pînă la extincŃie din cauza paternalismului “de partid şi de stat”, ne aflăm în situaŃia de a constata despre noi înşine, indiferent de vîrsta biologică, că ne aflam într-o fază a pubertăŃii sociale, plină de excese şi de acnee. Manipularea - înŃelegerea deplină a sensurilor manipulării este absolut necesară datorită faptului că cest studiu recomandă manipularea ca principal factor de reglare a raporturilor psihologice dintre arhitect şi client. Termenul manipulare pare desigur prea dur sau prea încărcat de conotaŃii negative şi din acest motiv sensul acestuia trebuie desluşit de la bun început. În relaŃia dintre arhitect şi client, ambii actori doresc să stabilizeze acŃiunile partenerului pe traseul propriilor lor viziuni asupra unui anumit tip de locuire. Se pun la bătaie toate mijloacele de convingere şi – la extremă - de constrîngere pentru ca o viziune sau un proiect destul de vag la început să devină realitate. Implicarea afectivă pare antitetică în raport cu manipularea , un proces care se petrece “la rece”, dar această antiteză poate fi uneori iluzorie. ImaginaŃi-vă un lucrător de la un depozit, care transportă cu ajutorul unui motostivuitor cîteva manechine din plastic dintr-un loc în altul. AcŃiunea sa de a muta aceste obiecte cu formă umană se produce prin mijlocirea mecanismelor motostivuitorului, este o acŃiune indirectă, “la rece”. PriviŃi apoi două agajate tinere şi cochete ale unui butic de lux dintr-un mall, care mută un manechin, ridicîndu-l în braŃe, simŃindu-i nuditatea rece şi apoi


3 îmbrăcîndu-l cu atenŃie pentru a pune în valoare hainele pe care trecătorii le vor privi o bună bucată de timp. În ambele cazuri manechinul sau manechinele se vor supune acŃiunii lucrătorilor fără a fi conştiente de ceea ce li se întîmplă, fără nicio posibilitate de ripostă. În ambele cazuri avem de-a face cu o acŃiune de manipulare numai că în cazul lucrătorului la depozit, manechinele sunt tratate nediferenŃiat, fiind puse “la grămadă“ dacă nu chiar “la gunoi” în timp ce în cazul angajatelor de la butic fiecare manechin este pus în valoare şi pune la rîndul său în valoare hainele cu care este înveşmîntat. Faptul că manipularea în sensul său propriu poate avea o mare varietate de nuanŃe indică faptul că restrîngerea sensului figurat al acestui cuvînt la conotaŃiile sale negative este o greşeală. De altfel cele mai multe acŃiuni umane, dacă nu chiar toate, pot fi ori bune ori rele, sau pot avea în compoziŃia lor etică părŃi ale binelui laolaltă cu părŃi ale răului, nicio acŃiune nu trebuie considerată rea sau bună dintru început. Ceea ce face diferenŃa dintre bine şi rău nu este un anumit tip de acŃiune ci acŃiunea privită în contextul sau în specificitatea ei. 1.4 Metoda de cercetare a problemei este observaŃia directă facilitată de experienŃa autorului în cîmpul profesiei de arhitect şi corelarea acesteia cu studii sau cercetări efectuate în ultimii ani pe terenul relaŃiilor de comunicare interpersonală. 1.5 În ceea ce priveşte stilul lucrării, autorul a încercat sa altoiască pe trunchiul viguros oferit de informaŃia validată de experimentul ştiinŃific, câteva ramuri mai verzi şi mai suculente cuprinzînd alegorii mistice, momente lirice şi mici ironii în scopul de a Ńine trează atenŃia cititorului fie arhitect fie un posibil client al acestuia, de cele mai multe ori nefamiliarizat cu temele psihologiei.

CAPITOLUL 1 TEORIA REPUTAłIEI – DE CE CLIENTUL APELEAZĂ LA UN ANUMIT ARHITECT ( PAG.11)

ReputaŃia este un factor cu implicaŃii din cele mai serioase în viaŃa oricărui membru al unei comunităŃi, numai că, în cazul liber-profesionistului, acest factor capătă o importanŃă crucială. Dacă majoritatea celor prinşi în activităŃi productive fac parte dintr-un angrenaj complex în care procesul de selecŃie sau de schimbare a rotiŃelor care-şi transmit mişcarea una celeilalte este unul ocazional, libera practică se confruntă cu un proces permanent de selecŃie în care reputaŃia joacă primul rol. Există însă importante diferenŃe de nuanŃă ale rolului jucat


4 de reputaŃie în cadrul diferitelor activităŃi liberale. Dacă în cazul medicilor, reputaŃia profesională primează în faŃa reputaŃiei morale, arhitecŃii se situează la polul opus în sensul că reputaŃia morală a arhitectului reprezintă pentru potenŃialul client un factor de selecŃie mai tare decît reputaŃia profesională. Aceasta particularitate de comportament social se datorează faptului că activitatea arhitectului este la vedere, pare uşor de înŃeles, de bun simŃ, ceva la care toată lumea se pricepe, din aceeaşi categorie cu “fotbalul şi femeile”. Spre deosebire de arhitect, medicul pare că deŃine informaŃiile unui domeniu greu accesibil persoanelor neavizate fie şi numai datorită greutăŃii de interpretare a unor date furnizate prin folosirea unor metode de analiză care necesită o aparatură sofisticată. Pe de alta parte, riscurile diletantismului par la o prima vedere infinit mai mari în probleme care Ńin de sănătate decît în cazul unor probleme de îmbunătăŃirea calităŃii locuirii. MulŃi dintre colegii noştri de breaslă au sesizat deja aspectele enunŃate mai sus. De multe ori îi privim cu invidie pe medici, avocaŃi sau terapeuŃi pentru faptul ca activitatea lor în slujba clientului este ferită de influenŃele celor care “se pricep la toate” iar acest tip de securitate se datorează în bună parte barierei lingvistice construite pe fundaŃiile unei terminologii greu accesibile neiniŃiatilor. Nu trebuie să privim însă acestă aparentă accesibilitate a secretelor profesiei noastre ca pe un handicap ci ca pe o oportunitate de iniŃiere a dialogului. Limbajul colegilor noştri care încearcă sa fie la fel de ermetici precum unii medici folosind cuvinte ca “volumetrie” în loc de volum, “anvelopantă” în loc de coajă/piele sau “elevaŃie” în loc de faŃadă nu reuşeşte să schimbe datele problemei. În cele ce urmează vom analiza reputaŃia socială, motivaŃiile formării acesteia, rolul reputaŃiei şi specificul ei in funcŃie de tipul de grup social în care acŃionează şi, în cele din urmă, vom face apologia bîrfei ca factor regulator al relaŃiilor sociale şi de formare a reputaŃiei.

CAPITOLUL 2 (pag.31) COMUNICAREA EMOłIONALĂ – VECTOR DE POZIłIONARE A ARHITECTULUI ÎN CADRUL GRUPULUI SOCIAL DE PROVENIENłĂ

Din observaŃiile prilejuite de activitatea didactică în care am fost implicat în perioada 1998 –2009 pot trage concluzia că dintre absolvenŃii U.A.U.I.M., cea mai importantă instituŃie de învăŃămînt de profil din România, aproximativ zece la sută au vocaŃia, pregătirea şi maturitatea necesare unei cariere de liber profesionişti. Din păcate mai puŃin de jumătate dintre aceştia ajung să activeze în domeniul pentru care s-au pregătit.


5 Dupa perioada de stagiu obligatoriu, dacă acesta nu va fi formal sau fictiv, foştii studenŃi vor opta fie pentru a rămîne în cadrul firmei care le-a oferit condiŃiile efectuării stagiului profesional, unde vor avea statutul de ucenic subordonat unui responsabil de proiect, fie vor cauta în baza dreptului de semnătură să acŃioneze pe piaŃa liberă. Abia din acest moment se pune întrebarea care dă titlul acestui capitol. ProaspeŃii veniŃi în cîmpul profesiei au de partea lor opinia generală conform careia tinerii au idei noi, sunt mai flexibili în gândire şi oferă avantajul unui preŃ mic de proiectare. Dezavantajele care se ascund în spatele mentalităŃii amatorilor de chilipiruri sunt însă, pe lîngă preŃul mic pe care sunt dispuşi să-l plătească, o lipsă de respect prentru actul de a edifica, neînŃelegerea noŃiunii de calitate în arhitectură ( şi-ar putea proiecta singuri casa dar n-au timp şi nici ştampilă) şi o percepŃie a actului proiectării de arhitectură, potrivit căreia acesta este doar o extensie a acŃiunilor birocratice care gravitează în jurul Primăriei. Capcana colaborării cu astfel de clienŃi nu este atît proasta remuneraŃie cît mai ales obişnuinŃa lucrului de mîntuială la care se ajunge din nevoia legitimă de a cîştiga cît mai mult în aceeaşi unitate de timp. Practic, nivelul scăzut al tarifării face ca timpul dedicat proiectării să devină insuficient. Încercările O.A.R. de a impune tarife minimale au avut totuşi unele efecte în remedierea acestei stări de lucruri. O posibilă modalitate de a atrage clienŃi este publicitatea avînd ca suport media scrisă sau virtuală, dar roadele acesteia sunt sărace dacă nu se fac investiŃii serioase, improbabile în situaŃia unui debutant. Pentru a putea convinge un client dispus sa plătească un preŃ mare în schimbul unor servicii de proiectare de calitate, arhitectul trebuie să deŃină un spaŃiu (sediu de firmă) reprezentativ, bine echipat şi avînd o poziŃie în cadrul oraşului care să se poată constitui ea însăşi în element de reclamă sau de garanŃie a seriozităŃii biroului de arhitectură. Deşi la prima vedere, rolul important pe care îl joacă poziŃia şi nivelul de echipare a sediului biroului de proiectare pare o problemă de snobism sau de solidaritate de clasă, există şi elemente obiective care justifică un asemenea criteriu de alegere a unui arhitect. De regulă, arhitecŃii care au moştenit deja o bună poziŃie socială nu-şi mai folosesc profesia în acest scop ci din pura placere pe care aceasta ocupatie le-o oferă. Faptul că din proiectare nu se pot acumula “averi”, cumulat cu posibiliatea de a opta pentru activitati mai lucrative poate duce la concluzia ca practica profesiei de arhitect devine o acŃiune altruistă pentru persoanele care au venituri semnificative din alte surse, iar acest lucru este fără îndoială în interesul clientului. Din aceste motive un drum mai sigur spre performanŃa profesională îl au cei ale căror familii sunt bine situate în aparatul economic, politic sau administrativ sau moştenitorii acestora; defavorizaŃi vor fi cei proveniŃi din grupuri sociale marginale, pentru care însăşi pregătirea universitară cu durata de şase ani constituie o problemă. Ilustrativă pentru aceasta stare de lucruri este acea idee cu larga circulaŃie în spaŃiul informaŃional al breslei noastre


6 după care arhitectura este o meserie pentru “oameni bogaŃi”. Aceasta se traduce prin aceea că un anumit nivel de bunăstare materială îi permite arhitectului o abordare a problematicii specifice profesiei fără grija obŃinerii beneficiilor materiale pe termen scurt ceea ce facilitează o analiză în profunzime şi o privire largă asupra problemelor la care arhitectul este chemat să dea un răspuns. Pentru un bun debut în exercitarea profesiei mai importantă decît natura grupului social de provenienŃă este însă situarea în cadrul campului informaŃional generat de acest grup. O poziŃie dominantă în cadrul reŃelei informaŃionale a unui grup social, indiferent de natura acestuia, se obŃine, de regulă, prin crearea dependenŃei economice a celorlalŃi membri ai grupului. Există însă şi un alt mod de a obŃine o astfel de poziŃie. Considerînd bîrfa principalul barometru al poziŃiei în spaŃiul informaŃional circumscris unei colectivităŃi, vom observa faptul că deşi şefii noştri sau persoanele de care depind ceilalŃi membri ai grupului se constituie în materia primă cel mai des supusă prelucrării informaŃionale, există o nişă, un tip de persoane sau de evenimente care pot acapara acest spaŃiu chiar dacă miza economică este aproape nulă. Ceea ce arhitectul în particular, sau liber-profesionistul în general are nevoie pentru a accede cu uşurinŃă la potenŃialii clienŃi din cadrul grupului social de provenienŃă este o poziŃie care să-i asigure o bună vizibilitate. Studiile efectuate de Christophe şi Rime arată că principalele subiecte ale bîrfei sunt cele cu puternică încărcătură emoŃională. În campania pentru alegerile prezidenŃiale din 2004 “lacrimile lui Băsescu” au fost considerate un atu electoral după cum regia incriminatului “dos de palmă” din campania pentru prezidenŃialele din 2009 a avut menirea să determine o prabuşire a încrederii în preşedinte. Atît “lacrimile” cît şi “dosul de palmă” au avut un nivel ridicat de difuzie informaŃională. Ceea ce artizanii campaniei din 2009 nu au ştiut însă, a fost faptul că informaŃiile cu puternică încărcătură emoŃională sunt decredibilizate de o susŃinere mediatică excesivă. InformaŃia emoŃională, prin însuşi caracterul său, are o impresionantă putere de difuzie reflectată atît prin viteza cît şi prin aria de răspîndire. Aviditatea de a afla detalii despre sau de a transmite o informaŃie emoŃională este dată de faptul că acest tip de informaŃie face de cele mai multe ori trimitere la ceva esenŃial, care Ńine de aspectele ultime ale condiŃiei umane, de faptul că are o puternică valoare formativă, definind caracterul sau identitatea

persoanei “incriminate”.

Acest tip de informaŃie este mijlocul cel mai eficace prin care arhitectul debutant sau liberprofesionistul, în general, îl poate folosi pentru a-şi face intrarea în spaŃiul informaŃional al grupului social de provenienŃă. “Bîrfa” sau “informaŃia tabloidă” sunt pe nedrept considerate de rang inferior. Caracterul formativ şi importanŃa lor în constituirea coeziunii sociale au început să fie serios analizate de specialişti în psihologia socială abia în anii din urmă aşa cum am mai spus şi în capitolul anterior.


7

CAPITOLUL 3 (pag.47) ARHITECTURA FERICIRII. DE CE SUNT GREU DE MULłUMIT CLIENłII ARHITECTULUI?

De multe ori arhitectul de bună credinŃă se va întreba de ce clientul său uită sau pur şi simplu nu mai vrea să-i achite onorariul pentru munca prestată. Ştiind că şi-a făcut datoria cu conştiinciozitate, ajutînd la trecerea tuturor etapelor de avizare a proiectului, colaborînd mai apoi cu echipele de constructori, schimbînd detalii după detalii pentru a împăca un standard de calitate relativ ridicat cu tendinŃele de minimizare a costurilor de execuŃie nedumerirea sa este întru totul legitimă. De ce oare arhitectul are parte de cele mai multe ori de ingratitudinea clientului său a cărui fire pare atît de capricioasă şi atît de nepotrivită stării de mulŃumire anticipate atîtea luni de zile? De ce satisfacŃia clientului nu se situează măcar la un nivel mediu pe o scară a intensitaŃii? Principala cauză a nemulŃumirilor oricărui cetăŃean este diferenŃa dintre imaginea sa asupra viitorului şi percepŃia acelui viitor devenit realitate palpabilă la un moment dat. Or arhitectura ca profesie se ocupa chiar cu proiectarea unui viitor care va deveni realitate într-o perioada oarecare de timp. Pare lesne de înŃeles atunci de ce arhitectura care oferă la început iluzia fericirii devine mai apoi sursa unei profunde dezamăgiri. Lucrurile pot fi rezumate în acest fel dar, aşa după cum veŃi vedea în cele ce urmează, sunt puŃin mai complexe. Filosoful Bertrand Russel afirma odată ca a crede este ,,cel mai nebunesc lucru pe care îl facem”1. Se poate, dar este şi cel mai social lucru pe care îl facem. Dupa cum ne transferăm genele dîndu-ne osteneala să cream oameni cu chipuri asemenea nouă, tot aşa ne transferăm şi concepŃiile, într-un efort de a crea oameni ale căror minŃi să gîndească precum ale noastre. Aproape de fiecare dată cînd îi spunem cuiva ceva încercam sa îi schimbam modul de funcŃionare a creierului — ne străduim să îi modificam viziunea despre lume, astfel încît să se apropie mai mult de a noastră. 1

B. Rusell, The Analysis of Mind (New York: Macmillan, 1921), 231.


8 Aproape fiecare afirmaŃie — de la cele sublime (,,Dumnezeu veghează”) pînă la cele banale (,,La semafor întorci la dreapta, şi-o să vezi Gogoaşa Înfuriată pe stînga”) este menită să stabilească o armonie între viziunea despre lume a ascultătorului şi cea a vorbitorului. Astfel de strădanii sunt uneori însotite de succes, alteori nu. Ce anume face deci ca o viziune să se transmită cu succes de la o minte la alta? Principiile care explică de ce anumite gene reuşesc mai bine să se transmită decît altele pot explica şi de ce anumite concepŃii se transmit cu mai mult succes în comparaŃie cu altele.2 Biologia evoluŃionistă ne învaŃă că, odată cu trecerea timpului, orice genă care îşi promovează propria ,,cale de transmitere” va fi reprezentată în populatie în proporŃii din ce în ce mai mari. Să ne imaginam de exemplu că o singură genă ar fi responsabilă de dezvoltarea complexă a circuitului neural care face ca orgasmul sa fie atît de plăcut. Orice persoană care poseda gena respectivă ar simŃi orgasmul în toată plenitudinea lui. Pentru alta, căreia îi lipseşte gena, orgasmul se simte mai mult ca un fel de strănut — convulsii fizice scurte, zgomotoase, care nu oferă decît mărunte beneficii hedoniste. Dac-ar fi să luam 50 de persoane sănătoase, fertile, care posedă gena şi alte 50 de persoane sănătoase, fertile, care nu o posedă, şi dacă i-am părăsi pe o planetă ospitalieră timp de un milion de ani, cînd ne-am întoarce am gasi probabil o populaŃie de zeci de milioane de oameni, aproape toŃi dintre ei posesori ai genei. De ce? Pentru ca gena care ar face ca orgasmul să fie plăcut ar tinde să fie transmisă din generaŃie în generaŃie pur şi simplu din cauză că oamenii care se simt bine la orgasm sunt inclinaŃi să facă acel lucru transmis de gene. Logica este atît de circulară, încît aproape nu-Ńi lasă nicio cale de ieşire: genele tind să se transmită cînd ne determină să facem lucrurile care transmit gene. Mai mult decît atît, chiar şi genele defectuoase — cele care ne fac sa fim predispuşi la cancer sau boli cardiace — pot deveni supramultiplicatori daca promovarea propriilor căi de transmitere compensează dezavantajele respective. Şi dacă gena care face ca orgasmul sa fie o experienŃă sublimă ne-ar predispune de exemplu şi la artrită şi carii dentare, ea tot ar putea fi din ce în ce mai puternic reprezentată, pentru ca e mai probabil ca oamenii artritici şi ştirbi carora le plac orgasmele să aibă copii, decît cei supli şi cu dantura intactă, carora nu le plac. Aceeaşi logică poate explica şi transmiterea concepŃiilor. Daca o anume concepŃie are o proprietate anume care îi facilitează propria transmitere, atunci tinde sa fie adoptată de un număr din ce in ce mai mare de minŃi. După cum se arată, există mai multe asemenea 2

Biologul Richard Dawkins numeste aceste conceptii meme. Vezi R.J. Dawkins, The Selfish Gene (Oxford: Oxford University Press, 1976). Vezi si S. Blackmore, The Meme Machine (Oxford: Oxford University Press, 2000).


9 proprietăŃi care cresc şansele de transmitere a concepŃiei respective, şi cea mai evidentă dintre acestea este acurateŃea. Cînd cineva ne spune unde găsim un loc de parcare în centru sau cum se coace o prăjitură la mare altitudine, adoptăm părerea respectivă şi o transmitem mai departe pentru ca ne ajută şi pe noi şi pe prietenii noştri să facem ceea ce dorim, să parcăm sau să facem prăjituri. Aşa cum observa un filosof, ,,Facultatea de a comunica nu ar putea câştiga teren în evoluŃie dacă nu ar fi facultatea de a transmite concepŃii adevărate”3. ConcepŃiile corecte ne dau putere, ceea ce ne face să înŃelegem mai uşor de ce sunt atît de uşor transmise de la o minte la alta. Un pic mai dificil de înŃeles este cauza pentru care concepŃiile neadevărate se transmit fără nicio ezitare de la o minte la alta. Ca şi genele defectuoase, credinŃele false pot şi chiar devin supramultiplicatori, iar un experiment de gândire ilustrează cum e posibil aşa ceva. Anumite elemente ale înŃelepciunii noastre culturale privitoare la fericire seamănă în mod suspect cu o concepŃie neadevarată care se supramultiplică. Banii, de exemplu. Dacă vom încerca sa vindem ceva, atunci probabil vom căuta sa cerem un pret cît se poate de mare, în timp ce alŃii au încercat să cumpere la un preŃ cît se poate de mic. Toate părŃile implicate în tranzacŃie vor presupune ca le-ar fi mult mai bine daca s-ar alege cu mai mulŃi bani şi nu cu mai puŃini, iar presupunerea respectivă este temelia comportamentului economic. Faptele ştiinŃifice care s-o dovedească sunt totuşi mult mai puŃine decît ne-am aştepta. Economiştii şi psihologii au petrecut zeci de ani studiind relaŃia dintre avuŃie şi fericire, iar concluzia generală a fost că avuŃia accentuează fericirea umană atunci cînd îi ridică pe oameni de la un nivel de sărăcie lucie şi îi plasează în rîndurile clasei mijlocii, dar că nu face mare lucru în această privinŃă dupa aceea.4 Românii care cîştigă 50 000 de Lei pe an sunt mult mai fericiŃi decît cei care cîştigă 10 000 de Lei, dar românii cu cîştiguri anuale de 5 000 000 de Lei nu sunt mult mai fericiŃi decît cei care cîştigă 100 000 Lei. Locuitorii Ńărilor sărace sunt mult mai puŃin fericiŃi decît cei care trăiesc în Ńările cu avuŃie moderată, dar fericirea celor din Ńările relativ bogate nu e mult mai mică decît cea a locuitorilor din Ńările

3

D.C. Dennett, Brainstorms: Philosophical Essays on Mind and Psychology (Cambridge, Mass.: Bradford/MIT Press, 1981), 18. 4

R. Layard, Happiness: Lessons from a New Science (New York: Penguin, 2005); E. Diener si M.E.P. Seligman, ,,Beyond Money: Toward an Economy of Well-Being", Psychological Science in the Public Interest 5: 1-31 (2004); B.S. Frey si A. Stutzer, Happiness and Economics: How The Economy and Institutions Affect Human Well-Being (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 2002); R.A. Easterlin, ,,Income and Happiness: Towards a Unified Theory", Economic Journal III: 465-84 (2001); precum si D.G. Blanchflower si A.J. Oswald, ,,Well-Being Over Time in Britain and the USA", Journal of Public Economics 88: 1359-86 (2004).


10 extrem de bogate. Economiştii oferă ca explicaŃie faptul că averea are o ,,utilitate marginală în declin”, ceea ce e un mod pretenŃios de a spune că foamea, frigul, boala, oboseala şi spaima sunt dureroase dar, în momentul în care ai găsit soluŃia să scapi de povara lor, restul banilor nu mai e decît o grămadă din ce în ce mai inutilă de hîrtii. 5 Aşa că, odată ce vom cîştiga suficient de mulŃi bani ca să ne bucurăm cu adevărat de ei, ne vom lăsa de muncă şi ne vom odihni? Greşit. De obicei, oamenii din Ńările bogate muncesc din greu ca să cîştige mai mulŃi bani decît cei de care ar putea să se bucure.6 Acest fapt ne uimeşte mai puŃin decît ar trebui. La urma urmei, putem motiva un şobolan să alerge printr-un labirint dacă la capăt îl aşteaptă o bucăŃică de brînză, dar, odată sătul, nici şvaiŃerul de cea mai bună calitate nu-1 mai poate mişca din loc. Odată ce ne-am ghiftuit cu clătite, mai multe clătite nu ne fac mai fericiŃi şi deci nu mai încercăm să facem rost de altele ca să le consumăm. Cu banii însă se pare ca lucrurile nu merg aşa. După cum scria în 1776 Adam Smith, părintele economiei moderne, ,,DorinŃa de a se hrăni este limitată la fiecare om de capacitatea redusă a stomacului uman; dar dorinŃa de confort şi podoabe pentru casă, îmbrăcăminte, echipamente şi mobilă casnică pare să nu aibă limite sau hotare”7. Dacă hrana şi banii încetează amandouă să ne mai facă plăcere dupa ce am dobîndit suficient din fiecare, atunci de ce continuăm să ne burduşim buzunarele cînd am încetat de înfulecat? Adam Smith avea un raspuns. El începea prin a afirma lucrul pe care oricum îl ştim şi noi, şi anume că producerea de bogăŃie nu este neapărat o sursă de fericire personală. Din punctul de vedere al fericirii umane adevarate, cei săraci nu sunt sub niciun aspect inferiori celor care le par a fi deasupra. Atît în ceea ce priveşte starea de sănătate cît şi

5

Efectul de diminuare a utilitatii marginale este incetinit cand cheltuim cumparand lucruri la care este cel mai putin probabil sa ne adaptam. Vezi T. Scitovsky, The Joyless Economy: The Psychology of Human Satisfaction (Oxford: Oxford University Press, 1976); L. Van Boven si T. Gilovich, ,,To Do or to Have? That Is the Question", Journal of Personality and Social Psychology 85: 1193-202 (2003); precum si R. H. Frank, ,,How Not to Buy Happiness", Daedalus: Journal of the American Academy of Arts and Sciences 133: 6979 (2004). Nu toti economistii cred in diminuarea utilitatii marginale: R.A. Easterlin, ,,Diminishing Marginal Utility of Income? Caveat Emptor", Social Indicators Research 70: 243-326 (2005). 6

J.D. Graaf et al., Affluenza: The All-Consuming Epidemic (New York: Berrett-Koehler, 2002); D. Myers, The American Paradox: Spiritual Hunger in an Age of Plenty (New Haven: Yale University Press, 2000); R.H. Frank, Luxury Fever (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 2000); J.B. Schor, The Overspent American: Why We Want What We Don't Need (New York: Perennial, 1999); precum si PL. Wachtel, Poverty of Affluence: A Psychological Portrait of The American Way of Life (New 7

Adam Smith, An Inquiry into The Nature and Causes of the Wealth of Nations (1776); Cartea I (New York: Modern Library, 1994).


11 împăcarea sufletească, toate straturile sociale se situează aproape la acelaşi nivel, iar cerşetorul care stă la soare pe marginea drumului beneficiază de acel sentiment de securitate pentru care se luptă “mogulii”.8 Pe scurt, producerea de avuŃie nu aduce în mod necesar fericire indivizilor,

dar

serveşte nevoilor unei economii, care serveşte nevoilor unei societăŃi stabile, care serveşte ca reŃea de propagare a concepŃiilor amăgitoare despre fericire şi bogăŃie. Economiile prosperă cînd indivizii prosperă, dar pentru că indivizii nu prosperă decît pentru propria fericire, este esenŃial ca aceştia să creadă în mod eronat că producŃia şi consumul constituie căi de realizare a bunăstării personale. Deşi cuvinte precum ,,amăgitor” par a sugera un fel de sumbră conspiraŃie orchestrată de masonerie sau alte “grupuri de interese” investite de imaginaŃia omului de rând cu puterea de a determina mersul istoriei, jocul cu transmiterea concepŃiilor ne învaŃă că răspîndirea celor neadevărate nu impune ca fiecare să încerce să comită o fraudă de proporŃii împotriva unei populaŃii inocente. Nu există nicio cabală la vârf, nicio societate secretă, niciun maestru manipulator al cărui program inteligent de îndoctrinare şi propagandă să ne fi tras pe toŃi pe sfoară facîndu-ne să credem că banii ne pot aduce împăcare. Motivul pentru care această concepŃie neadevarată este mai curând un supramultiplicator este faptul că susŃinerea ei ne face să ne angajăm în înseşi activităŃile care o perpetuează.9 Jocul de transmitere a concepŃiilor ne explică de ce credem unele lucruri despre fericire, care pur şi simplu nu sunt adevărate. Bucuria pe care o aduc banul sau o locuinŃă scumpă este un exemplu. Bucuria adusă de copii este altul care, pentru cei mai mulŃi dintre noi, este mai aproape de adevăr. Fiecare cultură umană îşi învaŃă membrii că a avea copii înseamnă fericire. Cînd se gîndesc la odraslele lor — fie închipuindu-şi-i pe cei pe care îi vor avea, fie gândindu-se la cei pe care îi au deja — oamenii sunt inclinaŃi să invoce imagini de bebeluşi gânguritori care zâmbesc din coşuleŃele lor, copilaşi adorabili de unul sau doi ani care traversează peluza de-a buşilea, băie��i bine făcuti şi fete delicate care cântă la pian şi nai la serbările şcolii, studenŃi merituoşi care urmează să aibă nunŃi minunate, cariere de succes şi nepoŃi drăgălaşi, a căror afecŃiune poate fi cumparată cu acadele. Viitorii părinŃi ştiu că vor avea de schimbat scutece, de făcut teme şi de cheltuit economiile de-o viaŃă plătind pentru înscrierea la grădiniŃe private la care se iau lectii de engleză, teatru şi 8 9

Adam Smith, The Theory of Moral Sentiments (1759; Cambridge: Cambridge University Press, 2002).

Exista teoreticieni care afirma ca societatile dau dovada existenteiunui tipar ciclic, conform caruia oamenii ajung sa-si dea realmente seama ca banii nu aduc fericire dar, in generatia urmatoare, uita lectia invatata. Vezi A.O. Hirschman, Shifting Involvements: Private Interest and Public Action (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1982).


12 dansuri de societate, dar în mare măsură se gândesc cu destulă bucurie la situaŃia de părinte, ceea ce explică şi de ce majoritatea se reped cu capul înainte. Privind în urmă la cariera de părinŃi, aceştia îşi amintesc ca au simŃit ce se aşteaptă să simtă cei care o privesc în perspectivă. PuŃini dintre noi sunt imuni la astfel de reflecŃii pline de bucurie. Când li se cere să spună ce îi face să se bucure, oamenii fac acelaşi gest: arată spre copiii lor. Dacă măsurăm însă satisfacŃia reală a celor care au copii, povestea e cu totul alta. “Nici un bărbat nu este întreg dacă nu a făcut o casă şi nu a sădit un pom” este un alt supermultiplicator “Casa pe pământ” pare ingredientul indispensabil pentru fericirea unei familii. Succesul revistelor bricolaj sau de amenajare a casei şi grădinii se bazează pe mitul fericirii ilustrate prin imaginea unei camere de zi cu lemne ce ard în căminul lîngă care se aflau două fotolii tapiŃate cu stofe înflorate care stau pe parchetul de aceeaşi nuanŃă cu grizile de lemn ale tavanului. Prin fereastra largă se vad lespezile de piatră ale grădinii care ofera privirii noastre ultimele flori ale toamnei…. Daca vom întreba însă un prieten care tocmai s-a mutat în casa pe care şi-a construit-o “aşa cum a visat”, veŃi descoperi o cu totul altă faŃă a poveştii. Vă va spune desigur cât de grav a fost afectată stabilitatea vieŃii familiale datorită opŃiunilor diferite ale membrilor săi în ceea ce priveşte numeroasele moduri de amenajare sau de configurare a spaŃiilor casei, despre stresul datorat imperfecŃiunilor de execuŃie, alegerii unor materiale de calitate la un preŃ cât mai mic etc. Tot prietenul nostru, devenit fără voie expert în construcŃia de locuinŃe, ne va spune că o casă nu se termină niciodată, că tot timpul ai de reparat sau de îmbunătăŃit ceva la ea, ceea ce subŃiază considerabil veniturile familiei destinate altor activităŃi nelucrative. Dar cireaşa de pe coliva noului cămin va fi creditul bancar cu ratele şi dobânzile aferente pentru care se munceşte o viaŃă întreagă. Cu toate acestea arhitecŃii nu au motive de îngrijorare cu privire la faptul că la un moment dat oamenii se vor trezi din hipnoza care duce la construcŃia de noi locuinŃe chiar dacă multe dintre cele deja construite îşi găsesc cu greu proprietarii sau chiriaşii. Mitul “casei pe pământ” sau cel al “apartamentului de lux” vor dăinui atîta vreme cât societatea de consum va exista pentru că afacerile imobiliare sunt unul dintre pilonii acesteia iar în raport cu forŃa mecanismelor de autoperpetuare a economiei de piaŃă, filosofiile din jurul unor noŃiuni precum “genius loci”, “axis mundi” sau “locuire” îşi pierd relevanŃa. Nu este mai putin adevărat însă că dintr-o perspectivă mai largă, aceaste mecanisme care se rostogolesc ca un tăvălug, dincolo de orice morală, cu neputinŃă de a fi zdruncinate de probleme cum ar fi echilibrul ecosistemelor sau ecologia socială, aceste mecanisme nemiloase care fac din acŃiunile caritabile ale organizaŃiilor susŃinute de corporaŃii mai mari sau mai mici un joc ipocrit, vor duce pînă la urmă, aşa cum se arată în numeroasele producŃii holywoodiene cu iz profetic, la distrugerea


13 societăŃii umane prin provocarea unor cataclisme naturale sau prin pierderea unor calităŃi esenŃiale ale acestei rase odată cu prinderea definitivă în cercul vicios al consumului şi producŃiei.

CAPITOLUL 4 (pag.67) ORIGINILE NOłIUNII DE GUST

Fiecare arhitect practicant s-a aflat măcar o dată (dacă nu cumva de cele mai multe ori) în situaŃia de a se confrunta cu “gustul” clientului. Acest capitol are ca obiect analiza noŃiunii de gust prin prisma evolutiei societăŃii moderne începând de la iluminism, considerat ca moment al apariŃiei “gustului” şi până în contemporaneitate. Un asemenea studiu îl poate ajuta pe intelectualul arhitect sa scape de primele momente de nervozitate în relaŃia cu clientul prin dobândirea acelei detaşări pe care o putem atinge doar printr-o raŃionalizare ajutată de o privire larga asupra influenŃei mediului social al diferitelor epoci asupra deciziilor individuale. Despre ceea ce place sau nu place, despre cum ar trebui alcătuite operele zămislite de artişti, despre retorică sau pur şi simplu despre arta seducŃiei se vorbeşte de foarte multă vreme. Cele mai multe istorii ale esteticii încep de la grecii antici, existând şi unele încercări de datare a existenŃei unor raŃionente estetice chiar înainte de această perioadă. Deşi este strans legată de sfera esteticii, noŃiunea de gust îşi are originea într-o epocă relativ apropiată de contemporaneitate. Este întotdeauna dificil, uneori chiar imposibil, să datezi cu precizie naşterea unui concept. Un lucru este totuşi sigur: spre mijlocul secolului al XVII-lea – mai întâi în Italia şi Spania, apoi în FranŃa, în Anglia şi mai târziu în Germania, termenul capătă pertinenŃă în desemnarea unei noi facultăŃi, aptă să distingă frumosul de urât şi să sesizeze prin sentimentul nemijlocit regulile unei asemenea separări care avea să devină în curând treaba criticii de artă. Începând cu conştientizarea unei asemenea facultăŃi intrăm definitiv în epoca “esteticii moderne”.Pentru aceasta este necesar să admitem teza conform căreia modernitatea se defineşte printr-un vast proces de “subiectivizare” a lumii, al cărui model este dat la nivel filozofic de cele trei mari momente ale metodei carteziene. Demersul dubitativ adoptat în Discours de la methode şi în Meditations metaphysiques furnizează modelul subiectivizării tuturor valorilor care îşi va găsi expresia politică echivalentă în ideologia revoluŃionară de la 1789: în prima fază trebuie “puse la îndoială“ părerile preconcepute, în aşa fel, încât să se şteargă orice legătură cu tradiŃia. Mutatis mutandis,


14 arhitectul trebuie să opereze o ruptură cu teoria arhitecturii, istoria arhitecturii sau orice altă disciplină care l-a ajutat în anii studenŃiei să-şi formeze o concepŃie despre modul de exercitare a profesiei sale. Al doilea moment: e căutat un punct de sprijin pentru a reconstrui edificiul cunoaşterii ştiinŃifice şi filozofice distrus de la temelie. Şi cum individul este cel care realizează căutarea, ea va avea sau nu un rezultat în funcŃie de propriile lui certitudini. Aşa cum se ştie, în final Descartes găseşte în cogito modalitatea de a ieşi din îndoiala generalizată. Arhitectul poate asimila cea de-a doua fază a demersului dubitativ cu încercarea de conştientizare a propriei subiectivităŃi eliberate de normele şi preceptele general acceptate de breaslă. Al treilea moment: sistemul complet al cunoaşterii este edificat pe subiectivitatea proprie, pe certitudinea absolută a subiectului de a se înŃelege pe sine prin propria sa gândire. Tabula rasa, înŃelegere de sine a subiectului ca principiu

absolut sigur,

constructivism radical, iată cele trei momente care definesc în principiu

instaurarea

modernităŃii filozofice. Această răsturnare a modului de gândire ridică cel puŃin o problemă: în timp ce în lumea “antică“ ordinea cosmică a tradiŃiei este aceea care fundamentează pentru oameni validitatea valorilor şi instaurează între ei un posibil spaŃiu de comunicare, începând cu Descartes individul trebuie să fundamenteze plecând exclusiv de la sine valori care să fie valabile şi pentru alŃii ( intervenŃia lui Dumnezeu, încă neexclusă, este ea însăşi mediată prin reflexia filozofică a subiectului ). Pe scurt, totul se rezumă la a şti cum este posibil să fundamentezi în imanenŃa radicală a valorilor, prin raportare la subiectivitate, transcendenŃa lor, pentru noi înşine şi pentru ceilalŃi.

CAPITOLUL 5 (pag.109) RELAłIA DINTRE ARHITECTURĂ ŞI MODĂ

O analiză a relaŃiei dintre arhitectură şi modă ar putea să pară inutilă unui arhitect pentru care este de la sine înŃeles că arhitectura este în primul rând o artă, adică ceva care se naşte din motivaŃii mult mai profunde decât cele ale respectării unei simple mode, a unei orientări vremelnice. Totuşi, nu de puŃine ori am auzit colegi de breaslă afirmînd că “anul acesta se poartă ….” , expresie urmată de diverse soluŃii de finisare sau chiar organizare spaŃială şi functională a unei construcŃii, atitudine descalificantă pentru un profesionist pentru că pînă şi în situaŃia în care vom uita pretenŃiile arhitecturii de a se legitima ca artă, arhitectura rămâne fără îndoială o profesie iar dacă un meşteşug oarecare poate sta sub imperiul efemer al unei


15 mode, profesionistul tinde întotdeauna să scape de acele practici la modă, avînd ca scop esenŃial rezolvarea acelor nevoi care Ńin de esenŃa problemei clientului său. Pentru o mai uşoară lămurire a relaŃiei dintre arhitectură şi modă este utilă definirea termenilor ce definesc cele două elemente ale comparaŃiei. Drept urmare ce este moda? şi ce este arta? Conform DEX-ului moda este “obicei, deprindere colectivă, specifică la un moment dat unui mediu social” în timp ce arta este “cea mai profundă expresie a activităŃii umane; formă a conştiinîei sociale care oglindeşte realitatea în imagini expresive”. VeŃi observa desigur faptul că în ambele definiŃii apare termenul “social” ceea ce indică ,cel puŃin la acest nivel, o legatură între artă şi modă pentru că ambele reflectă specificul unei organizări sociale. Pornind de la aceste două definiŃii, vom vedea în cele ce urmează că demonstraŃia opoziŃiei dintre “artă” şi “modă” prin care nădăjduiam să scoatem arhitectura de sub tirania “modei”, cel puŃin la nivel teoretic, nu este nici pe departe atât de simplă pe cât ne-am fi aşteptat iniŃial, şi asta, datorită statului incert (cel putin în aparenŃă) al “artei” contemporane. Ceea ce rămâne de demonstrat este existenŃa “artei” în sensul acelei activităŃi care poate fi ilustrarea unor principii aflate deasupra efemerului sau a individualităŃii înguste, o încercare de legitimare a artei ca formă de exprimare a “adevărului”, a unui “adevăr” aflat în opoziŃie cu tendinŃele de falsificare a “realului” de către modă. Problema “adevărului”, element central al filosofiei şi, începînd cu secolul al XVII-lea, al esteticii şi-a gasit diverse rezolvări, de la negarea totală a unor principii sau legi ale transcendentului pînă la ideea fundamentării legitimităŃii actului artistic tocmai pe capacitatea acestuia de a reflecta un adevăr transcendent – idee a trecutului îndepărtat, renegată în secolele ce au urmat revoluŃiei franceze şi revenită în centrul dezbaterilor asupra esteticului odată cu tezele formulate de Gianni Vattimo prin intermediul carora nihilismul cu rădăcini în hiperindividualismul asociat cu “gândirea slabă” capătă un sens total diferit de cel obişnuit, sfîrşind în braŃele teologiei , într-un mod în care “ortodoxiei” religioase nu i se oferă nici un motiv să se simtă flatată.


16 CAPITOLUL 6 (pag.141) ETICA MANIPULĂRII PSIHOLOGICE “…., sensibilitatea oamenilor are ascunzişuri atît de adînci încît, dacă ne aventurăm prin ele cu intenŃia de a le examina exhaustiv, sîntem în marea primejdie să nu mai ieşim de acolo prea curînd.” Jose Saramago - Anul morŃii lui Ricardo Reis

Abordarea temei manipulării poate părea un lucru firesc pentru un cetăŃean a cărui perioadă de formare cuprinde ultimii ani ai regimului comunist împreună cu primii ani de după acesta, vremuri atinse de manipulări pe cît de spectaculoase pe atît de grosolane. Dar pentru a contempla splendoarea acestui curcubeu al formulelor de manipulare nu este nevoie de analiza shimbării raporturilor de putere la nivel global. ExperienŃa trecerii succesive prin prin cele două forme ale manipulării, cea paranoidă (specifică totalitarismului) şi cea histrionică (specifică democraŃiei), este un fapt mult mai banal sau mai puŃin condiŃionat istoric decât am putea crede la prima vedere. Acel tip de melodramă, în care fata ajunsă în pragul maturităŃii scapă din cleştele autorităŃii părinteşti aruncându-se în braŃele unei iubiri neîmpărtăşite, ilustrează la fel de bine succesiunea de rece – cald – rece atât de utilă în călirea caracterului celor aflaŃi la început de drum. Chiar şi aceia pe care soarta îi va fi ferit de cutremure mai mari sau mai mici, pot experimenta succesiunea celor două forme ale manipulării atunci când, terminând ultimele pagini ale Vechiului Testament vor începe să citească primele pagini ale Noului Testament10. Ceea ce poate părea mai puŃin firesc pentru acelaşi cetăŃean ( dar nu şi pentru unul de formaŃie mai recentă) este stabilirea unui raport relaxat între etică şi manipulare11.

Una din dificultăŃile păstrării unei atitudini neutre faŃă de problematica manipulării este dată de asocierea pe care o facem, de obicei, cu înşelătoria sau cu escrocheria. “Manipularea” sugerează de asemenea cinismul persoanei care se foloseşte de o altă persoană ca de un instrument util în satisfacerea nevoilor sale de la un anumit moment. În încercarea de a găsi un sinonim mai puŃin încărcat de conotaŃii etice negative am putea apela la “influenŃare” dar

10

o lectur[ a Bibliei din perspectiva manipul[rii psihologice poate fi f[cut[ apel]nd la romanul “Evanghelia dupa Isus Hristos” al scriitorului portughez Jose Saramago 11 dac[, uit]ndu-ne ]n oglind[, constat[m c[ musculatura facial[ nu a ]ncremenit ]n acea expresie a surprizei ]ndurerate pe care o are orice victim[ a tr[d[rii, iar z]mbetul nu ne este foarte st]lcit, putem avea ]n vedere acel sfat conform c[ruia “un drac cel mai bine se alung[, atunci c]nd nu se las[ dus cu textele Scripturii, dac[ ]l faci de r]s =i de batjocur[, c[ci nu ]ndur[ s[-l iei peste picior.” Martin Luther ( N. m.)


17 diferenŃa dintre cele două expresii nu este una de ordin etic. “Manipulare” este mai dur decît “influenŃare” doar pentru că implică manifestări concrete ale celui manipulat în direcŃia trasată de cel cu care interacŃionează, în timp ce o simplă acŃiune de influenŃare se poate topi într-o multitudine de alŃi stimuli exteriori fără a produce efecte vizibile.

Manipularea, definită ca dirijare a voinŃei unei persoane spre atitudini sau acŃiuni care, în lipsa acestei influenŃe, nu i-ar fi fost la îndemână, ridică de la bun început probleme de etică. Prima dintre ele este scopul acestei acŃiuni. Viclenia, vorbele cu dublu înŃeles, nedeclararea intenŃiilor reale sau acŃiunea indirectă, specifică jocului de biliard se însoŃesc, de regulă, cu manipularea dar nu şi cu bunele intenŃii. AcŃiunea de influenŃare a celuilalt poate fi conştientă sau inconştientă, ofensivă sau defensivă, cu scopuri bine precizate sau neclare. Pentru a deschide calea judecăŃii morale este necesar să aflăm cine manipulează, cine se lasă manipulat şi căreia dintre cele două părŃi îi aparŃine vina, dacă are cineva vreo vină. Avînd în vedere faptul că orice tip de interaŃiune socială conŃine un element de manipulare, oricine , oriunde şi oricînd va manipula şi va fi manipulat. Există totuşi actori ai scenei sociale (termenul “actor” nu este folosit întîmplător) pe care-i putem identifica prin predispoziŃia lor spre manipulare. Practica interacŃiunii sociale duce la pierderea inocenŃei12 în diferite proporŃii în funcŃie de experienŃa şi de caracterul fiecărui individ. Cu cît o persoană este mai puŃin inocentă cu atît va fi mai marcată de rutina propriului comportament manipulativ, putînd atinge zona patologicului. Cauzele sociale sînt primele responsabile de aceste tulburări de comportament sau de boala psihică asociată predilecŃiei spre astfel de acŃiuni iar aspectele de natură genetică nu pot fi nici ele trecute cu vederea. Există situaŃii în care “ingineria sufletului” poate fi o activitate în afara oricăror dubii de ordin etic, putînd da ca exemplu tehnicile folosite în psihoterapie13. DiferenŃele de ordin etic 12

]n\elegem prin inocen\[ nu at]t neputin\a de a percepe r[ul social c]t mai ales credin\a de neclintit ]n sloganul vehiculat at]t de des ]n ultimii ani la “Radio Guerilla” prin vocea inconfundabil[ a lui Tamango: “Toate femeile din lume =tie c[ binele ]nvinge!” ( N.m.) 13 Principiul interventiei terapeutice constructiv-strategice poate fi ilustrat in mod sugestiv de o povestire specifica traditiei islamice : “La moartea sa, Ali Baba a lasat drept mostenire 39 de camile celor 4 fii ai sai. Testamentul prevedea urmatoarele: o jumatate din camile va reveni fiului cel mare, un sfert celui de-al doilea, o optime celui de-al treilea si o zecime mezinului. Cei patru fii nu puteau cadea de acord asupra impartelii si s-au pus pe cearta. Problema a fost rezolvata de un intelept care calatorea pe o camila si care, atras de zgomot, a intervenit in disputa. Acesta a descoperit solutia intr-un mod aproape magic: el a adaugat propria camila celor 39 si a facut impartirea pornind de la 40 de camile. In felul acesta, fratele cel mare a primit 20 de camile, al doilea 10, al treilea 5, iar cel mai mic 4. Apoi inteleptul a incalecat pe camila sa si a plecat mai departe”(Eigen, 1990, p.40/ Prof. Univ. dr. Irina Holdevici/Psihoterapii Scurte/Editura Ceres/2000)


18 dintre diferite persoane cu comportament manipulativ sunt sesizate de simplul cetăŃean prin folosirea a două sintagme: “curvă bătrînă şi “parşiv” -

în timp ce la “curva bătrînă“

comportamentul manipulativ are aspecte de rutină dobîndită în urma îndelungatei interacŃiuni sociale, parşivul se bazează pe talentul nativ ceea ce e tot una cu predispoziŃia genetică. “Curvă bătrînă“ poate fi folosit cu simpatie, pentru că, pe lîngă circumstanŃa atenuantă a motivaŃiei sociale, poate aduce de multe ori în sprijinul său nobilele idealuri ce o animă. “Parşiv”, aproape sinonim cu “pervers”, se pronunŃă de cele mai multe ori cu mînie. Dar cu cît vom înainta în desluşirea sensurilor cuvintelor care se referă la astfel de personaje cu atît ne vom cufunda într-o pîclă semantică lesne de explicat: dacă parfumurile pot fi uşor împărŃite în tipuri şi subtipuri în funcŃie de miresmele lor, nu la fel se poate proceda cu substanŃele urît mirositoare. O categorisire a duhorilor ar fi pe cît de traumatizantă, pe atît de inutilă, singura analiză posibilă fiind cea a compoziŃiei chimice sau, revenind la personajele noastre, a clasificării psihiatrice. DicŃionarele de psihologie sau de psihiatrie încadrează persoanele predispuse la acŃiuni de manipulare în categoria tulburărilor de personalitate, la capitolele “personalitate histrionică“ şi “personalitate paranoică“. Dacă histrionicii şi paranoicii pot avea în comun predilecŃia spre acŃiuni de manipulare, comportamentul lor are motivaŃii şi manifestări complet diferite , primii se bazîndu-se pe seducŃie iar cei din urmă pe frică. Deşi etica profesiunii de medic exclude judecata morală în cazul tulburărilor de personalitate sau a bolilor psihice, aceasta pare o simplă ipocrizie de vreme ce tratatele psihiatrice abundă de termeni care, în limbajul de zi cu zi, au valoare de sentinŃă morală. Un fapt interesant este că pînă spre sfîrşitul secolului al XIX –lea boala psihică, în general, şi în special comportamentul isteric (sau histrionic), erau considerate o formă mai mult sau mai puŃin gravă de”posedare”. Această credinŃă poate fi uşor explicată dacă ne gîndim că în mitologia creştină diavolul este un expert al înşelătoriei şi al distragerii atenŃiei de la “problemele reale “. “Tulburare de posedare”( o formă particulară de isterie) este şi astăzi denumirea ştiinŃifică a ceea ce puteam vedea destul de des la un moment dat la jurnalele de ştiri. Este vorba despre ritualurile de exorcizare a “răului” practicate în incinta unor biserici sau mânăstiri.


19 CAPITOLUL 7 (pag. 157) REZOLVAREA PROBLEMELOR CONFLICTUALE

Motto: “Tolerăm , tolerăm până devenim casă de toleranŃă”1 „Arhitectul poartă întreaga răspundere artistică şi tehnică a lucrărilor proiectate şi care îi intră în competenŃă conform legii şi are angajată întreaga sa reputaŃie. Clientul trebuie deci să îi lase completă libertate, atât pentru compoziŃia tehnico-artistică, cât şi pentru detalii, culori, materiale, etc. în limita preŃurilor ce se fixează de comun acord. Orice intervenŃie a clientului în domeniul artistic şi tehnic al arhitectului, este de natură de al degaja pe acesta de responsabilitate.”2

Textele cuprinse în motto sunt doar o mostră a unei tradiŃii de cultivare a relaŃiilor conflictuale între arhitect şi client. Această atitudine autoritară este motivată prin faptul că doar profesionistul poate asigura calitatea prestaŃiei sale, dar de cele mai multe ori aceasta devine pretext pentru o atitudine comodă a arhitectului care se complace într-o unicămetodă de rezolvare a variatelor probleme cu care se confruntă clienŃii săi, ajungînd la un manierism care indică tocmai lipsa de competenŃă profesională. Când eşti prea sărac pentru a-Ńi permite cheltuielile necesare depoluării, economiile făcute astfel se răzbuna prin agravarea acestui fenomen. ÎntreŃinerea unei bune forme fizice îl preocupă pe individul care are de la ce sa se abŃină; după cum obezitatea este, pînă la un punct un simptom al penuriei de alimente. Suntem prea copleşiŃi de grija zilei de mâine, prea trişti şi uneori prea mânioşsi pentru a ne mai putea reculege, a lua distanŃă şi a intra în dispoziŃia propice reflecŃiei asupra ieşirilor noastre intempestive şi conduitei de buldozer în relaŃiile cu ceilalŃi, nervilor şi descărcărilor noastre necontrolate, nesuspendate temporar, neseparate de “sfetnicia” unei nopŃi, ci expulzate frust, hic et nunc. AcŃiunea impulsivă, nestrunită de inhibiŃii condiŃionate, învăŃate, adînceşte disensiunile interumane. De cîteva decenii însă, dar mai intens în ultima decadă, Occidentul, deşi neocolit de tot soiul de conflicte, sau poate tocmai de aceea, îşi găseşte resursele de a se ocupa de ele, făcîndu-le obiect de studiu şi acŃiune constructivă. Ca atare, la intersecŃia mai multor, ştiinŃe psihologia, sociologia, pedagogia, dreptul, politologia, managementul, etica şi nou constituita creatologie, fiind cele mai implicate - este în curs de structurare o nouă disciplină: rezolvarea conflictelor (RC).

1 2

expresie folosita de arhitecti pentru incurajarea unei atitudini severe fata de clienti (N.m.) CODUL DEONTOLOGIC AL PROFESIEI DE ARHITECT, CAP. II – Art.8


20 Cu preocupări demarate prin deceniul şapte, sub formă de teme subiacente, capitole din lucrări sau chiar mici studii (vezi K. Lewin, M. Deutch, A.Rapaport s.a.), “ştiinŃa rezolvării conflictelor” – deşi actualii promotori ezită să o numeasca astfel, optînd pentru sintagma mai modestă “rezolvarea conflictelor” -are şansa să devină o ştiinŃă de sine stătătoare. Aceasta se edifică pe citeva idei fundamentale, care contrariază prejudecăŃile şi atitudinile noastre vizavi de fenomenul conflictual. În primul rînd, accepŃia termenului “conflict” suferă o extensie, el însemnînd nu doar forma acută (violenŃa verbală, fizică sau, armată) a confruntării dintre două sau mai multe “părŃi”, ci şi cel mai redus grad de intoleranŃă faŃă de persoana de alături, pentru simplul fapt că ea este altfel decît mine. Or, diversitatea oamenilor este imensă; fiecare individ este un unicat, întrucît el este produsul unui genotip singular, peste care s-a suprapus o experienŃă de viaŃă tot atît de singulară. În interacŃiunea dintre două sau mai multe persoane, fiecare se prezintă cu cortegiul său de informaŃii diferite sau diferit procesate, motive, interese, aşteptări, credinŃe, convingeri, aspiraŃii, atitudini, valori, opŃiuni. Înainte ca raŃiunea să intervină, un impuls egocentric ne determină să ne instituim în etalon al corectitudinii şi echităŃii: “Cum sînt, gîndesc şi fac eu este bine, corect şi frumos; dacă tu eşti, simîi, gîndeşti sau faci altfel, este greşit”. Cînd diferenŃele dintre oameni nu sînt acceptate, apare dezacordul, verbalizat sau nu; este prima formă a conflictului, uşoară şi incipientă. Rezolvarea conflictelor se ocupă inclusiv de ea. A doua premisă a rezolvării conflictelor este acceptarea conflictului, recunoaşterea prezenŃei sale universale. Nu ideea omniprezenŃei conflictului este nouă (vezi Heraclit: “Totul se naşte din lupta contrariilor şi din cea mai adîncă discordie rezultă cea mai perfectă armonie”; vezi dialectica lui Hegel sau chiar a lui Engels), ci aşezarea ei la temelia noii discipline. A ignora conflictul interuman sau a-1 nega jenaŃi, a-1 ascunde acolo unde este exclus ca el să nu existe, a declara demagogic ca trăim într-un climat absolut steril, fără germenii contradicŃiilor, înseamnă a duce politica paguboasă a struŃului, lăsînd liber conflictul să se dezvolte malign. La nivel macrosocial, s-a văzut că mascarea deliberată a conflictului, negarea lui publică Ńin de natura regimurilor autoritare, iar cetăŃenii născuŃi şi crescuŃi într-un astfel de climat vor fi inevitabil marcaŃi de această atitudine. Promotorii rezolvării conflictelor merg mai departe: transformarea conflictelor, negative şi distructive prin natura lor, în oportunităŃi, şanse de progres. Aceasta se poate realiza prin convertirea, reorientarea energiei conflictului în direcŃii acceptate şi utile social sau, cel puŃin post factum, după manifestarea acestuia, prin valorificarea lui ca experienŃă de viaŃă, ca act de învăŃare cu beneficii profilactice (cum să evităm repetarea lui) sau diagnostice, epistemice (aprofundăm înŃelegerea celuilalt, a noastră înşine, a fenomenelor psihosociale).


21

Într-un autentic spirit etic, de fair-play, democratic, disciplina rezolvării conflictelor propune o nouă abordare, finalitate şi, implicit, metodă de rezolvare a conflictelor, la sfîrşitul căreia ambii sau toŃi protagoniştii beneficiază de avantajele care în mod curent revin exclusiv învingatorului, şi anume strategia victorie/victorie. Este “filosofia” rezolvării conflictelor, forŃa ei (oferă o rezolvare de durată, deoarece convine integral şi, în consecinŃă, este acceptată de părŃile implicate), temeiul etic şi psihologic. Aici, în abordarea strategiei victorie/victorie, găsim chintesenŃa şi simbolul rezolvării conflictelor. În aceasta stă explicaŃia faptului că fiecare poate câştiga. Net superioară compromisului prin chiar faptul că nu ofera soluŃii în jumătăŃi de măsură, lăsîndu-i parŃial nesatisfăcuŃi şi oricînd dispuşi la redeschiderea conflictului, rezolvarea victorie/ victorie uzează de creativitatea partenerilor pentru a descoperi sau crea o paletă largă de variante de rezolvare, pînă se ajunge la una care raspunde integral nevoilor formulate de fiecare.

CAPITOLUL 8 (pag. 183) ŞASE STUDII DE CAZ Cel de-al optulea capitol conŃine şase studii de caz, dintre care, cel de-al treilea este un caz de tratament psihiatric. Datorită imposibilităŃii de a crea cât un rezumat al fiecărui caz în parte vom expune aici cel de-al treilea caz, “cazul clientului care se credea terminatorul”. VeŃi fi poate surprinşi de faptul că acest studiu de caz nu prezintă evoluŃia relaŃiei dintre arhitect şi client ci pe cea dintre un psihoterapeut şi clientul său ( lui Scott Miller nu-i plăcea denumirea de “pacient” din cauza conotaŃiilor peiorative). Textul următor reprezintă reproducerea integrală a unui caz prezentat în cartea lui Jeffrey A. Kottler şi Jon Carlson14, o carte a cărei utilitate unanim recunoscută de breasla celor care lucrează cu pshihicul uman se poate dovedi la fel de importantă şi pentru breasla arhitecŃilor. Dacă pentru psihoterapeuŃi comunicarea diferitelor “cazuri” Ńine de esenŃa profesiei, arhitecŃii s-au obişnuit să se aplece aproape în exclusivitate asupra chimiei interne a actului de creaŃie lăsînd la o parte relaŃia cu clientul, de multe ori factor primordial în geneza obiectului de arhitectură. O analiză atentă a similarităŃilor celor două tipuri de relaŃii ( psihoterapeut-client şi arhitect-client) dezvăluie însă asemănări frapante care pot duce prin analogie la scurtarea drumului arhitectului către înŃelegerea unui anumit tip de atitudine prin care poate transforma relaŃia sa cu clientul 14

Mumia de la masa din sufragerie: terapeu\i renumi\i dezv[luie cele mai neobi=nuite cazuri pe care le-au avut =i ce ne ]nva\[ ele despre conportamentul uman / Jeffrey A. Kottler, Jon Carlson; trad.: Adina Avramescu, Editura Trei, 2009


22 dintr-o relaŃie greu productivă, tensionată, de pe poziŃii ireconciliabile într-una benefică pentru actul de creaŃie.

∩ Scott Miller reuşeşte să îmbine într-un mod foarte interesant cercetarea empirică cu terapia relaŃională. Împreună cu colegii săi, Barry Duncan şi Mark Hubble, el a făcut cercetări cu privire la ceea ce conduce la modificări de durată în terapie şi a ajuns la concluzia că tehnicile pe care le folosesc azi terapeuŃii se dovedesc relativ neimportante atunci când sunt comparate cu alŃi factori. Ultima cercetare, spre exemplu, a demonstrat că metoda folosită contribuie cu cel mult opt procente la succesul unei terapii. Cu mult mai importante sunt aşteptările pozitive ale clienŃilor şi terapeuŃilor, calitatea relaŃiei, precum propriile resurse şi motivaŃii ale clientului — ultimele două contribuind cel mai mult în modificările survenite în terapia de succes. Potrivit lui Miller, aceasta înseamnă că cea mai bună terapie este aceea care stabileşte o relaŃie ce utilizează propriile idei ale clientului, puterea lui de refacere, sistemele de sprijin social precum şi resursele interioare. Într-o serie de cărŃi care au la bază o cercetare desfăşurată cu multă atenŃie, Miller, împreună cu Duncan şi Hubble, combină abordările umaniste, orientate spre relaŃie, cu eficienŃa unei terapii de scurtă durată. Printre cele mai cunoscute lucrări ale lor se numară: The Handbook of Solution — Focused Brief Therapy (Manualul terapiei de scurtă durată axată pe soluŃie); Escape from Babel; Psychotherapy with Impossible Cases (Ieşirea din Babel; Psihoterapia în cazurile imposibile) şi The Heart and Soul of Change (Inima şi sufletul schimbării), care trec în revistă ultimele cercetări cu privire la cele mai bune metode folosite în practica de clinică. In ultima sa carte, The Heroic Client (Clientul erou), Scott Miller şi Duncan continuă cercetarea lor şi elaborează teorii cu privire la puterea de refacere a pacientului. Pe lângă munca sa dedicată descoperirii ingredientelor esenŃiale pentru schimbarea terapeutică, Miller a lucrat multă vreme cu persoane provenind din straturile defavorizate ale societăŃii (cum ar fi cei săraci sau care nu au locuinŃă). În cadrul Institutului pentru Studierea Schimbării Terapeutice, Miller face terapie, conduce workshop-uri şi, bineînŃeles, îşi continuă investigaŃiile.

În primii ani ai carierei sale, Miller a lucrat într-un spital care trata persoane considerate psihotice. PacienŃii pe care i-a întâlnit aici se luptau în mod tipic cu iluzii, halucinaŃii, comportamente nocive pentru cei din jur şi pentru societate în general. În prezent, Miller se gândeşte că ei sunt sursa unor poveşti care ar putea fi calificate drept extraordinare, deşi la momentul respectiv nu le considera în acest fel. Într-o zi, nepoata lui i s-a adresat în glumă:


23 — Ascultă, Scott, cum e să vorbeşti toată ziua cu bolnavii ăştia ciudaŃi? La început, intrebarea ei 1-a pus în încurcătură. După ce s-a gândit un moment, i-a oferit fetei următoarea explicaŃie: Asta este meseria mea. Te pot asigura că nu e nimic magic sau misterios în legatură cu ea. De fapt, oamenii ăştia nu sunt atât de ciudaŃi. Ei arată la fel ca şi cei mai mulŃi dintre oameni. S-ar putea spune că problemele lor sunt similare. BineînŃeles, pentru oricine altcineva, oamenii pe care Miller i-a tratat ar fi apărut drept foarte neobişnuiŃi. Ei aveau obiceiul să vorbească singuri şi, mai mult decât atât, auzeau în mintea lor voci care le răspundeau de acolo. Comportamentul lor era mai degrabă capricios şi imprevizibil, în ciuda medicaŃiei care le era administrată. Aşa cum se întâmplă cu toŃi cei care îşi petrec o grămadă de timp cu oamenii tulburaŃi mental, Miller se obişnuise cu munca sa şi cu comportamentele pe care le întâlnea. Apropo, ar trebui menŃionat faptul că lui nu-i place ca oamenii cu care lucrează să fie considerati tulburaŃi. În acest sens, el ne-a relatat o povestioară, pe care nu mai ştia unde a auzit-o, cu un surd care, aflându-se într-o seară la plimbare, a ajuns în dreptul unei case unde avea loc o petrecere. Era muzică, iar oamenii dansau. Urmărind pe fereastră lumea care se mişca în feluri care mai de care mai ciudate şi mai extravagante şi nefiind capabil să audă muzica, omul a tras concluzia că cei dinăuntru erau nebuni. El a fugit să-i avertizeze pe cei din sat. Ajuns la finalul povestioarei, Miller ne-a spus: — Noi îi numim pe unii oameni ciudaŃi sau — ca să respectăm uzanŃele — tulburaŃi. S-ar putea ca noi pur şi simplu să nu auzim muzica lor. În ce mă priveşte, nu fac decât să încerc să dansez pe muzica pe care clienŃii mei o aud.

La începutul carierei sale profesionale, Miller a lucrat într-un spital dintr-o comunitate religioasă conservatoare. Pentru cei care nu înŃeleg semnificaŃia şi originile ei, cultura şi obiceiurile practicate ar putea să pară foarte ciudate. Acelaşi lucru se poate spune însă şi despre practicile şi atmosfera dintr-o clinică psihiatrică obişnuită. — Aceasta era inima łării Bibliei, ne-a explicat Miller, aşa că nu era de mirare că mam trezit cu un puşti de nouăsprezece ani care era pe punctul de a pleca într-o misiune religioasă dintr-un Ńinut îndepărtat. Pregătindu-se pentru această sarcină, el învăŃase o limbă străină la un centru special pentru învăŃarea limbilor străine. Domneşte o atmosferă foarte tensionată acolo unde misionarii au de învăŃat o limbă străina în numai opt săptămâni, urmînd ca apoi să fie supuşi unui examen de competenŃă lingvistică. Se pare că această presiune s-a dovedit de nesuportat pentru tânărul în cauză, care a fost primit la spital cu diagnosticul de psihoză reactivă. În concluzie, era delirant, paranoid şi părea foarte torturat. Statura sa înaltă, musculoasă şi înfăŃişarea dezordonată te făceau să simŃi cum te trec fiorii atunci când îl întâlneai pe holurile clinicii. Pentru a-1 face mai cooperant şi mai uşor de controlat, i s-au administrat imediat medicamente puternice.


24 Când Miller l-a întălnit pentru prima dată pe noul sau client, acesta, îmbrăcat numai în chiloŃi, era închis într-o cameră pentru izolare. Aceasta este un loc special, cu pereŃii căptuşiti şi cu podelele de cauciuc unde sunt ŃinuŃi izolaŃi cei care sunt consideraŃi periculoşi pentru ei înşIşi sau pentru ceilalŃi. Nu exista decat o fereastră mică, undeva sus, deasupra uşii. Apropiindu-se de uşă, Miller a putut să vadă creşteTul flăcăul u i apărînd la fereastră şi apoi dispărînd din nou. Din cauza că fereastra era situată foarte sus, pacientul încerca să ajungă la ea folosind podeaua de cauciuc drept trambulină. Miller şi-a dat seama ca tânărul prezenta, de asemenea, şi acatisie, efect secundar al medicamentelor neuroleptice care se manifesta prin agitaŃie, legănare şi ridicarea picioarelor. Când însoŃitorul a deschis uşa, tânărul stătea pe podea în stil indian, cu picioarele încrucişate, mişcîndu-şi neîncetat talpa piciorului. ,,Salut”, a spus Miller prezentîndu-se, ,,numele meu este Scott. Al tău care este?” Dupa aceea, el s-a aşezat pe podea imitînd poziŃia clientului său. ,,Eu sunt Terminatorul”, a spus individul cu aplomb, sătul parcă să tot repete oamenilor ceea ce era evident de la sine. ,,Ştii, trebuie să-1 salvez pe John Connor.” ,,Zău? E uimitor! Mă bucur să te cunosc.” Miller a aşteptat un moment să vadă dacă tânarul acela de nouăsprezece ani o să-i explice mai multe despre cum a ajuns la clinică. Personalul spitalului îl informase deja despre cazul lui. Potrivit acestora, din momentul în care a ajuns la clinică, băiatul a început să susŃină că este Terminatorul, personajul interpretat de Arnold Schwarzenegger în cele două filme faimoase ale lui James Cameron. Mai mult decât atât, acum credea că duşmanii lui îl Ńin în închisoare. Din această cauză el încercase de câteva ori să fugă din secŃie, luînd căŃiva ,,prizonieri” cu el. Totodată, asistentele medicale au primit în câteva rânduri telefoane de la cineva de la secŃia de obstetrică spunîndu-le ca a observat un grup de pacienŃi târându-se în stilul ,,Thorazine” către ieşirea din spital. (Când eşti dopat cu aceste medicamente puternice nu eşti în stare să mergi normal. Tot ceea ce poŃi face este să-Ńi târăşti picioarele.) Este inutil să mai spunem că personalul de la secŃia de psihiatrie era din ce în ce mai exasperat de escapadele ,,Terminatorului”. Oricât de bine îl supravegheau, el reuşea întotdeauna să găseasca noi modalităŃi de a fugi. În acelaşi timp, seriile de evadări şi capturări nu făceau decât să-i întărească convingerea tânărului că el era cu adevărat un luptator neînfricat care se confruntă cu duşmanii care-1 Ńineau închis împotriva voinŃei lui.

Miller a observat că băiatul nu vorbea cu un puternic accent austriac, aşa cum era de aşteptat din partea cuiva care susŃinea că este Terminatorul, ci avea mai degrabă o exprimare sacadată şi extrem de rapidă, motiv pentru care se făcea foarte greu înŃeles. Miller s-a gândit că el ajunsese să vorbească în acest fel pentru că nu putuse găsi pe


25 nimeni care să aibă răbdare să-1 asculte. Înainte ca el să apuce să le adreseze un cuvânt, ei îl încuiau într-o cameră şi îi dădeau şi mai multe medicamente. ,,Pot să-Ńi spun Terminatorul?” 1-a întrebat Miller pe băiat pe un ton foarte mieros. ,,Sigur”, a răspuns el repede, întinzîndu-se pentru a da mâna cu el. ,,Mie poŃi să-mi spui Scott”, a zis Miller, arătînd spre el. ,,Mi-au spus şi mai rău decât atât.” ,, Şi mie la fel”, a replicat imediat tânărul. ,,Şi m-au interogat de nenumărate ori.” ,,De câte ori?” ,,N-aş putea să spun când şi de câte ori.” ,,Aceeaşi persoană?” ,,Ei, un tip. Cred că este comandant sau ceva de genul ăsta. Iar ceilalŃi vin şi pleacă când nu te aştepŃi.” ,,Ingenioasă strategie”, a spus Miller. ,,Întotdeauna te lasă să ghiceşti următorul pas.” ,,Mda, uf. Ei vor să mă otrăveasca. Şi încearcă să-mi corupă software-ul cu un virus.” Bine spus, a remarcat Miller în sinea lui. De fapt misionarul nu era departe de adevăr când spunea că cei care 1-au capturat î1 otrăvesc. La urma urmei, ei îi dăduseră medicamente care îl făceau să fie dezorientat şi agitat şi din cauza cărora corpul lui reacŃiona atât de ciudat. ,,Se pare că ei încearcă să-Ńi pună tot felul de oprelişti”, a spus Miller după un moment de reflecŃie. ,,Mda”, a spus tânărul privind în podea şi încuviinŃînd uşor din cap.

Miller ştia că sarcina lui era să-1 convingă pe băiat că el nu este terminatorul. În mod normal, în acest caz el trebuia să urmeze abordarea psihiatrică tradiŃională care interzicea orice fel de implicare în ,,fantasmele” pacientului. Nu trebuia însă să fii Sigmund Freud ca să-Ńi dai seama că metoda folosită la clinică, şi care consta în a confrunta şi a elimina fantasmele, nu ar fi mers în această situaŃie. În cel mai bun caz, ea nu ar fi făcut decât să alimenteze convingerile tânărului. Folosindu-se de experienŃa sa destul de limitată la acea dată, Miller a început să caute o modalitate de a intra în relaŃie cu clientul său. El şi-a amintit de faimosul hipnotician Milton Erickson. Acesta avusese un pacient care susŃinea că este Isus Cristos. Şi din câte ştia Miller, psihiatrul neortodox nu şi-a contrazis clientul, ci a acceptat pur şi simplu afirmaŃiile sale. Fără să se mai gândeasca unde ar putea duce această conversaŃie şi la posibila cenzură din partea supervizorilor săi, Miller a respirat adânc şi a continuat pe aceeaşi linie. Cei doi au petrecut un timp discutînd despre aventurile şi faptele glorioase ale Terminatorului până în acel moment. DiscuŃia s-a axat nu numai pe evadările recente din spital, dar şi pe anumite scene din filmele ,,Terminator”. Deşi nu era nicidecum expert în aşa ceva, Miller şi-a adus aminte suficient din aceste filme încât să poată


26 urmări relatările clientului lui despre tot felul de lupte şi urmăriri şi chiar să facă unele comentarii menite să-l stimuleze pe acesta din urmă. În acest fel reuşiseră cel puŃin să aibă o conversaŃie. La un moment dat, lui Scott a început să-i încolŃească în minte o idee. Şi din nou, aceasta se baza pe cazul lui Milton Erickson. În acea situaŃie, Erickson nu numai că acceptase realitatea clientului său, dar a utilizat-o într-un mod care avea în cele din urmă să-i fie de folos acestuia. ,,Eşti tu Isus? îl întrebase el, tâmplarul?” Şi pentru că omul a confirmat acest lucru, Erickson 1-a pus să facă rafturi de cărŃi pentru spital. Punînd la lucru ideea misionarului, Miller 1-a întrebat pe adolescentul care stătea în continuare cu picioarele încrucişate: ,,Mă întreb dacă tu eşti cu adevărat Terminatorul.” Băiatul i-a aruncat o privire plină de suspiciune şi de furie. Iată că i se întâmpla din nou acelaşi lucru: încă unul dintre răpitorii răi era pe punctul de a-i spune ca el nu este cine se pretinde a fi. Cum pot să fie aceşti oameni atât de proşti şi de încăpăŃânaŃi?, se întreba el. Chiar nu puteau să-şi dea seama cine era el? De câte ori trebuia să le explice? ,,Stai puŃin”, a intervenit Miller rapid, dându-şi seama că era be punctul să-şi piardă clientul. ,,Ştii, în timp ce te ascultam, am avut vaga impresie că tu nu eşti de fapt Terminatorul.” Apoi, după o clipă , a adăugat: ,,Nu cumva eşti Arnold Schwarzeneger?” Se pare că această ultimă afirmaŃie l-a luat prin surprindere pe tânărul cu pricina. Treptat, expresia de surprindere de pe faŃa lui s-a transformat într-un soi de amuzament. ,,Cum de ai ştiut?” a spus băiatul uimit de-a binelea. ,,Cum de ai ştiut cine sunt eu cu adevărat?” Cum stătea în faŃa acestui individ uriaş, doar cu chiloŃii pe el şi care zâmbea satisfăcut, Miller şi-a spus în sinea lui: ,,Doar afurisitul de noroc m-a îndrumat”. ,,Prin urmare”, a zis el, ,,cum să-Ńi spun? Preferi să Ńi se spună Terminatorul sau Arnold Schwarzenegger?” “Prietenii mei îmi spun Arnold”, a rânjit din nou băiatul, apoi şi-a lins buzele. Are buzele uscate, s-a gândit Scott, un alt efect secundar al medicamentelor. ,,Bine, e în regulă Arnold, îŃi multumesc. Păi nu eşti căsătorit cu Maria Shriver?” ,,Mda, nu-i aşa că este minunată?” Chiar în faŃa lui Scott se produsese o transformare majoră. Acum el vorbea cu Arnold Schwarzenegger şi încerca să-şi aducă aminte cât mai multe lucruri despre filmele actorului. În timp ce discutau despre ce a însemnat pentru Arnold să facă filmele Terminator, Miller încerca să se gândească la următoarea mişcare. IniŃial i se păruse o idee bună sa-l facă pe acest individ să creadă că este Arnold Schwarzenegger, dar acum nu mai era sigur de asta.


27 Într-un fel, Miller a trebuit să folosească pârghia pe care o descoperise pentru a-l ajuta pe băiat să facă un pas înainte către o realitate diferită, care semăna ceva mai mult cu lumea în care trăiesc cei mai mulŃi dintre noi. „Arnold, tu eşti un actor foarte, foarte bun.” ,,MulŃumesc.” Cu toate ca aceasta ar fi putut foarte bine să fie replica lui Schwarzenegger, băiatul nu-şi bătuse deloc capul să imite vocea înceată a lui Schwarzenegger sau accentul său austriac. Din contră, el pronunŃase foarte rapid cuvintele de parcăa vocea sa ar fi fost o mitralieră. ,,Ma întreb dacă ai fi dispus să interpretezi un rol de-a dreptul inedit pentru tine.” ,,Ce vrei să spui?” a întrebat băiatul, curios să afle unde voia să ajungă Scott. ,,Ma gândesc la un rol pentru tine care este foarte diferit de cele pe care le-ai jucat până acum. Acesta nu presupune sa fii un luptător precum Terminatorul. Este ceva mult, mult mai, ei bine, provocator.” ,,Eu pot să joc orice rol. Doar că ăştia de la Hollywood... ei bine, am fost stereonuştiuce.” ,,Stereotipizat?” ,,Aşa. Dar aş putea să fac mult mai mult.” ,,Te cred”, a răspuns Miller. ,,De asta m-am gândit că ai fi perfect pentru acest rol.” ,,Bine, bine, aşadarceaipentrumine?” Era atât de surescitat încât nu reuşea să facă pauză între cuvinte. Picioarele lui loveau cu putere în podeaua de cauciuc de parcă şi-ar fi pus în minte să o desprindă. Miller şi-a adus aminte din nou de momentul în care îl zărise prima oară pe acest individ, când creştetul său apărea şi dispărea ritmic în spatele ferestrei înalte a camerei. ,,Nu este vorba de o persoană calmă, puternică, ca şi Terminatorul”, 1-a pregătit Miller. ,,Ştiu_tiuasta e'nregulăe'nregulă.” ,,De fapt, el nu este deloc un erou de acŃiune.” Băiatul a dat din cap energic. ,,BineamânŃeles, atunci, desprece'ivorba?" ,,Vreau sp joci rolul unui bolnav mental.” ,,Ce înseamnă asta?” Era foarte încurcat, se aştepase la cu totul şi cu totul altceva. ,,Asta înseamnă că eu vreau ca tu să joci rolul unui pacient dintr-o secŃie de boli mentale. Ceea ce presupune că vei lua parte la toate activităŃile din această secŃie împreună cu ceilalŃi pacienŃi. Te vei alătura grupului lor şi vei vorbi despre problemele tale. Te vei duce, de asemenea, la şedinŃele de terapie.” ,,Asta înseamnă că va trebui să mă duc la programul de arte şi meserii?”


28 El se referea la o serie de activităŃi de-a dreptul ridicole pe care cei de la spital le organizaseră pentru pacienŃi în scopul de a-i Ńine ocupaŃi cu confecŃionarea unor lucruri utile din punct de vedere social, cum ar fi vase de lut şi picturi cu degetul. ,,Mda”, a spus Miller, abordîand un aer de regizor de film. „ Acesta o să fie un rol foarte, foarte provocator pentru tine.” ,,Ah”, a spus Arnold. ,,Dar cred că eşti pregătit pentru această provocare.” ,,Da”, a răspuns tânărul cu un aer gânditor. Acum vorbea ceva mai lent. ,,Nimeni nu trebuie să ştie că este doar un rol. Trebuie sa fii foarte convingător.” Baiatul a încuviinŃat din cap. ,,Şi încă ceva”, a adaugat Miller. ,,Fără evadări.”

Odată ce au căzut de acord asupra următorilor paşi, Miller l-a asigurat pe clientul său ca o să vorbească cu personalul spitalului pentru a-i da drumul din camera de cauciuc, astfel ca el să-şi poată începe noul său rol de pacient bolnav mental. — Când le-am relatat celor de la spital ce am facut, ne-a spus Miller, au fost şocaŃi şi intrigaŃi. GândiŃi-vă, secŃia asta de psihiatrie foarte tradiŃionalistă era situată la rândul ei într-o zonă conservatoare. Aşa că oamenii îşi doreau să rămână ancoraŃi în realitate şi să nu încerce nimic prea în afara ei. În acelaşi timp însă erau deosebit de pragmatici. Ei ştiau foarte bine că nimic din ceea ce fusese încercat până acum în acest caz nu dăduse niciun rezultat. Chiar şi aşa, din câte mi-am putut da seama, opinia generală era ca entuziasmul meu naiv a fost inspirat, dar nu avea cum să fie eficient pe termen lung. În orice caz, în următoarele zile am continuat să mă întâlnesc cu acest tânar. Ma gândeam de fiecare dată dacă va veni la mine să-mi spună că face acest lucru — că joaca rolul pacientului bolnav mental. Şi ce credeŃi? După trei sau patru zile barierele au început să se estompeze. Nu puteai să-ti dai seama dacăa era Terminatorul sau Arnold Schwarzenegger sau celălalt individ — misionarul —, cel pe care îl ştia toată lumea. Din ce în ce mai mult devenea el însuşi. Chiar şi acum, când reflecta la acest caz, Miller nu era sigur dacă băiatul îşi revenise ca urmare a felului în care procedaseră el sau asistentele şi celălalt personal medical sau pur şi simplu ,a medicaŃiei care îi fusese administrată. — E foarte probabil să fi fost vorba de o combinaŃie a tuturor acestor lucruri. Însă ceea ce m-a impresionat cel mai mult la acest caz a fost cât de plastică şi cât de flexibilă se dovedise realitatea — nu numai pentru acel pacient, dar şi pentru toata lumea. În plus, cazul acesta mi-a demonstrat că este mult mai important să încerci să-i înŃelegi pe cei pe care vrei să-i ajuti decât să-i contrazici. Am fost nevoit ca în loc să încerc sa-l conving pe acest tânăr că se înşală, să gasesc o modalitate de a-l implica în acest demers.


29 Curând după asta, băiatul a fost externat şi a început din nou să se pregatească pentru misiunea lui — bineînŃeles nu era vorba de o misiune de tipul Terminator, ci de una religioasă. Mai târziu, Miller a aflat ca biserica hotărâse să-l Ńină mai aproape de casă şi să nu-l mai trimită în străinătate. Exista totuşi teama că nu era vorba doar de un scurt episod psihotic, ci mai degrabă despre debutul unei schizofrenii cronice. Descifrînd intenŃiile Cu toate că după standardele de azi, abordarea lui Miller este oarecum obişnuită, în vremurile acelea comportamentul lui a fost considerat ciudat, dacă nu cumva chiar neprofesional. Deoarece era la începutul carierei sale, Miller s-a arătat dispus să accepte o serie de riscuri la care supervizorii săi mult mai convenŃionali nici nu s-ar fi gândit. Ne întrebăm ce ar putea învăŃa alŃii din acest caz. Miller a explicat că terapia sau relaŃia pe care o stabileşti în general cu cineva presupune într-o bună masură să identifici modul în care cealaltă persoană percepe realitatea şi, apoi, să te alături acelui punct de vedere. Această observaŃie i-a adus aminte de un alt caz, mult mai recent. Persoana în cauză era un bărbat de peste patruzeci de ani diagnosticat cu schizofrenie şi care mai era şi dependent de alcool. Asta însemna că, pe lângă medicamentele antipsihotice pe care le lua, el se trata de asemenea şi cu alcool, ceea ce făcuse adevărate ravagii asupra corpului şi a minŃii sale deja fragile. Urma un tratament la centrul local pentru sănătate mentală unde Scott a fost chemat spre a fi consultat în legatură cu cazul acestui pacient. Personalul medical care se ocupase de el vreme de patru ani se simŃea acum pus în încurcătură. Procedura lor consta în a-l ajuta pe pacient să ,,internalizeze ceea ce fusese învăŃat la terapie”. — Prin urmare, a spus Miller, m-am dus să vorbesc cu acest tip. El mi-a dat de înŃeles că îi lipsea orice fel de motivaŃie interioară pentru a renunŃa la băutură. Singurele motive pentru care ar fi încetat să mai bea erau de ordin extern — el ar fi făcut acest lucru doar pentru a-i mulŃumi pe terapeuŃii lui sau pentru a arăta că este un supus umil al lui Dumnezeu. La sfârşitul şedinŃei, le-am sugerat celor care îl tratau să fie mai puŃin preocupaŃi sa-l ajute să internalizeze ceea ce îl învăŃaseră şi să găsească în schimb o modalitate prin care acest pacient să se faca util celorlalŃi renunŃînd la băutură. Recomandarea lui suna foarte simplu, dar implicaŃiile ei erau deosebit de profunde. Una dintre cele mai importante sarcini pe care şi le propunea în munca sa era să descifreze intenŃiile clienŃilor săi, să audă muzica lor. — Este uşor să-i înŃelegem pe cei care gândesc sau simt ca noi. Trebuie să înŃelegem însă acŃiunile şi comportamentul din perspectiva celor care le exercită pentru a ajunge să avem un dialog util cu ei. Fără acest lucru, schimbarea nu este posibilă.∪ ∪


30 Tot aşa cum clienŃii psihiatrului trăiesc/locuiesc o lume care le rupe legăturile fireşti cu ceilalŃi sau chiar cu ei înşişi, clienŃii noştri au o percepŃie proprie asupra mediului construit sau a arhitecturii, care-i împinge la gesturi nefireşti în spaŃiul edificării. Dacă însă unui “nebun” i se poate reproşa faptul că nu reuşeşte să interpreteze fără ostentaŃie şi fără a aduce prejudicii unei regii de ansamblu, rolul propriei sale vieŃi, acel rol în care ar trebui să fie expert de vreme ce îl exersează în fiecare zi, arhitectul nu îi poate pretinde clientului său deprinderea artei de a construi firesc atât timp cât acesta o va face o singură dată în viaŃă. Aşa cum “nebunul”, de multe ori datorită unei culpe sociale şi mai puŃin din cauza fragilităŃii accentuate a mecanismelor sale interne, ajunge să funcŃioneze sub limitele unui randament social minimal, clientul nostru “lăsat de capul său” va aduce grave prejudicii funcŃionării organismului urban dar şi în privinŃa organizării intene a adăpostului pe care-l va locui. Aşa cum spunea marele Wright “Nicio casă n-ar trebui să stea pe un deal sau pe orice altă formă de relief. Ea ar trebui să fie din deal, să aparŃină acestuia. Casa şi dealul ar trebui să trăiască împreună într-o uniune fericită.“ Ceea ce puteŃi observa cu uşurinŃă în povestea de mai sus este faptul că d-nul Miller lasă deoparte orice temeri, orice prejudecăŃi şi cutume, chiar şi pe cele ale profesiei sale, reuşind să pătrundă cu simpatie în universul clientului său ale cărui “defecte” sunt amplificate de tratamentul “profesionist” al corpului medical. Această abordare de tip “melodramatic” se dovedeşte a fi la fel de utilă şi în cazul arhitecturii pentru că aşa cum spunea acelaşi Wright “Un mare arhitect nu este dat de calităŃile sale intelectuale cât mai ales de o trăire bogată şi cultivată.ă…î Cele mai importante atribute ale arhitecturii sunt date de valori umane, celelalte nu au nicio valoare.” Dincolo de regulile specifice profesiei sale un bun arhitect ar trebui să aibă o concepŃie de viaŃă care să-i permită o reală comunicare cu clientul său iar acest dar nu se poate dobândi fără cultivarea inimii prin artă sau printr-o bogată experienŃă afectivă. Dar cum putem să ne apropiem cu simpatie de un client ale cărui venituri, rezultate din acŃiuni mediocre şi repetitive, sunt mult peste ale noastre, un client a cărui imaginaŃie este alimentată de cele mai multe ori de lăcomie, aparŃinînd acelei clase de mijloc, acelei mase în plină fermentare care nu-şi poate pune în valoare calităŃile de fertilizator fără să atragă asura sa rîmele şi muştele. Aşa cum spunea Alberto Moravia, această mică burghezie este o zonă a societăŃii “în care foarte puŃin sau nimic nu este susceptibil de a inspira nu spun admiraŃie, dar nici măcar cea mai îndepărtată simpatie”15 Este oare în aceste condiŃii psihologia vehiculul sau metoda prin care ne putem apropia unii de alŃii? Cei mai mulŃi dintre cunoscuŃii mei reproşează psihologilor faptul că i-au făcut să-şi otrăvescă viaŃa prin dezvăluirea acelor mecanisme “bestiale” care stau la baza unor acŃiuni distructive, aparent iraŃionale şi ale căror motivaŃii sunt atent cosmetizate de semenii noştri a căror principală obsesie pare a fi aceea de a ascunde gunoiul sub preş. Mimetismul social al clasei de mijloc, conformismul , adică oportunismul lipsit de principii, acela care desfiinŃează omul ca personalitate etică, duc la dezgust, plictiseală şi indiferenŃă, o stare din

15

Alberto Moravia, Ricordo de Gli Indiferenti, in L’uomo come fine, p.66


31 care personajele din această categorie vor încerca să iasă practicînd “jocuri perverse”, cu conotaŃii mai mult sau mai puŃin sexuale dar în orice caz aflate la limita patologicului. Ceea ce-i determină însă pe mulŃi dintre cunoscuŃii noştri să-l denigreze pe Freud, de exemplu, acest personaj care a avut curajul să-şi pună mânuşile de chirurg în încercarea de a studia zonele cele mai ascunse ale psihicului, este propria lor vulnerabilitate psihologică, incapacitatea lor de a privi cu mirare acest spectacol al interacŃiunii sociale fără a fi înfricoşaŃi de propriile lor umori sau de cele ale altora reflectate în propria lor conştiinŃă.

CONCLUZII FINALE (pag.225)

Aşa cum am văzut în capitolele precedente, evoluŃia arhitecturii ca profesie şi ca artă a creat o ruptură între opŃiunile estetice ale clienŃilor şi cele ale arhitecŃilor. Esteticul nu trebuie înŃeles aici ca estetică a faŃadelor sau ca estetică a decorativului în general ci ca estetică a actului de a locui. Breasla arhitecŃilor privită ca grup social conŃine desigur un număr mai mare de indivizi dotaŃi cu abilitatea nativă de a se manifesta în zona artelor vizuale dar nu acest lucru determina diferenŃele flagrante de viziune asupra spaŃiului construit. Rolul primordial îl are educaŃia profesională pe care aceşti indivizi o primesc, manifestată în ultimă instanŃă ca formă de cenzură şi de manipulare a gustului estetic şi a zestrei de cunoştinte cu care novicii în ale arhitecturii întră într-una din instituŃiile de formare profesională. De fapt procesul de formare profesională în oricare domeniu presupune transmiterea experienŃei acumulate în timp de către o castă de iniŃiati către novicii care dobîndesc în acest mod legitimitatea necesară exercitării profesiei lor viitoare. Natura tensiunilor care apar în relaŃia arhitect-client Ńine de contradicŃia dintre atitudinea de respect şi acceptare necondiŃionată a acŃiunilor pe care un profesionist le întreprinde cu onestitate în scopul rezolvării problemelor clientului său şi nevoia clientului de a avea propriile sale opŃiuni, fără a da socoteală nici unei instanŃe, sub protecŃia dreptului său de a se manifesta ca individualitate distinctă în conformitate cu deviza “gusturile nu se discută”. Relatia problematică dintre arhitect şi clientul său capătă forme acute mai ales acum, în epoca informatională, în care “grupuri de interese” care Ńin de industria materialelor de construcŃii împreună cu marii investitori imobiliari atrag de partea lor o parte din arhitecŃi în acŃiunea de acaparare a spaŃiului informaŃional al profesiei. În numele profitului, lipsa de educaŃie estetică şi tehnică a simplului cetăŃean este speculată la maxim, iar aceasta speculă


32 nu se opreşte la zona cea mai profitabilă care cuprinde marile amsambluri rezidenŃiale, locuinŃele colective şi construcŃiile de mari dimensiuni în general, ci îşi aruncă năvodul pîna în zona micilor locuinŃe individuale care, cel puŃin la începutul secolului douăzeci s-a dovedit a fi terenul cel mai fertil pentru experimente care au dus la o evoluŃie fără precedent a profesiei noastre. Ori dacă până şi acest important rezervor de manifestare liberă a vitalităŃii şi dorinŃei de afirmare profesională a noilor generaŃii de arhitecŃi este viciat de interesele celor care pun pe prim plan profitul material se impune elaborarea de către breasla arhitecŃilor, prin structurile sale organizatorice, a unei strategii de penetrare a spaŃiului mediatic şi de implicare socială activă prin crearea unui grup de reacŃie rapidă la evenimentele care pun în lumină diferite componente ale activităŃii noastre profesionale. Această lucrare nu are însă ca obiect propunerea unei maniere de acŃiune conjugată a membrilor breslei, prin organizaŃiile profesionale reprezentative ci sugerează un tip de acŃiune individuală în relaŃia cu clientul, centrată pe aspecte ale fenomenului comunicării interpersonale privit ca formă de influenŃă sau de manipulare. Folosind

sintagma

“manipulare” trecem puntea unui teritoriu în care eticul privit ca relaŃie dialectica a binelui în raport cu răul îşi are o poziŃie de prim ordin. Specificul societăŃii româneşti constituite pe un teritoriu situat la marginea dintre faliile unor structuri de putere de primă mărime a făcut ca fenomenul manipulării prin răspîndirea, distorsionarea sau impunerea cu forŃa a răspîndirii doar a unui anumit tip de informaŃie din largul camp de cunoştinte disponibile să capete accente expresioniste sau grosolane de-a dreptul. Nu aducem în sprijinul acestei afirmaŃii decât cîteva secvenŃe ale istoriei recente şi contemporane cum ar fi programul televiziunii publice din ultimii ani ai regimului Ceausescu, Revolutia Română transmisă “în direct” şi halucinanta campanie pentru alegerile prezidentiale de la sfîrşitul anului 2009 care în mod sigur va face obiectul studiului celor care se vor înscrie la cursurile facultăŃilor de jurnalism. Specificul manipulării în teritoriile carpato-danubiano-pontice îi determină pe oamenii “aşezaŃi la casa lor” sa încerce sa ignore acest important aspect al vieŃii sociale. Numai că strategia struŃului care-şi bagă capul în nisip este prea puŃin eficace într-o epocă în care stavilele puse în calea potopului informational, izolarea socială, utopia retragerii pe o insulă pustie sau în “turnul de fildeş” este echivalentă cu sinuciderea. Retragerea din spaŃiul informaŃiei, care este acelaşi cu spaŃiul manipulării este în acest secol echivalentul unei morŃi sociale. Acest fenomen este din păcate vizibil atît la nivelul individului ale cărui preocupari sunt canalizate cu precădere în direcŃia pregătirii profesionale dar şi la nivelul unor organizaŃii profesionale precum Ordinul ArhitecŃilor care nu au reuşit să-şi dezvolte o divizie de profesionişti ai informaŃiei prin care să penetreze în adîncime diversele straturi care compun


33 societatea romanească. În absenŃa acestor strategii, “vidul de putere” informaŃională este ocupat de persoane cu talent nativ în ale comunicării precum d-na arhitect Anca Petrescu sau d-nul arhitect Camil Roguschi, care, departe de a se trasforma în reprezentanŃi ai intereselor breslei, folosesc acest teren viran al informaŃiei profesionale pe canalele televiziunilor private în scopuri personale. Revenind la scopul prezentei lucrări, care este acela de a oferi arhitectului o minimă bază teoretică, însoŃită de cîteva studii de caz ilustrative pentru pîrghiile ce pot fi folosite pentru a sparge cercul vicios al falselor nevoi în care sunt prinşi clienŃii săi, am încercat să scoatem la iveală acele mecanisme prin care arhitectul poate căpăta vizibilitate în cadrul grupului social de provenienŃă construindu-şi, în primă instanŃă, o reputaŃie de persoană dispusă la o colaborare onestă, pentru ca mai apoi, treptat, această reputaŃie necesară unui bun start în carieră să se transforme în reputaŃie profesională. Această problematică a startului în viaŃa socială şi profesională a adultului tînăr este analizată în cele două capitole dedicate reputaŃiei şi comunicării emoŃionale. Depăşind problema debutului profesional, este firesc sa ne ocupăm de reglarea raporturilor psihologice stabilite între arhitect şi client prin folosirea anumitor tehnici de comunicare. În acest context utilitatea capitolului dedicat problemelor de etica manipulării psihologice este mai mult decat evidentă. Aceasta secŃiune a lucrării debutează cu prezentarea laturii “demonice” a fenomenului manipulării pentru ca în final să iasă la suprafaŃă ideea că manipularea nu este “rea” în sine, ba mai mult decît atât, este un fenomen inerent, care Ńine de esenŃa comunicării pentru că fenomenul comunicării în sine nu ar mai avea nicio raŃiune dacă n-ar exista credinŃa în utilitatea sau adevărul informaŃiei comunicate, fapt care face posibilă manipularea. Urmează apoi două capitole, primul în care este analizată problema noŃiunii de “gust”, gustul în numele căruia orice este permis, chiar şi într-o profesie cu implicaŃii atît de adînci în ecologie sau calitatea vieŃii în general. Următorul capitol, o continuare firească a primului, tratează statutul artei în societatea contemporană, capacitatea artei şi prin urmare şi a arhitecturii de a reflecta un adevăr social înŃeles ca adevar “apertură” sau ca adevăr “conformitate”, fapt care scoate din discuŃie ideea de modă în arhitectură sau arhitectura privită ca “modă”. Capitolul în care este analizată problematica fericirii ca motivaŃie a actului de a construi arată că de fapt la capătul oricărei acŃiuni umane în care se consumă o mare cantitate de efort, de timp şi de bani apare inevitabil o stare de dezamăgire, dupa modelul basmului “TinereŃe Fără BătrîneŃe şi ViaŃă Fără de Moarte”, în care Făt Frumos, atingîndu-şi scopul final este cuprins de nostalgie şi alege să se întoarcă la statutul iniŃial de simplu muritor. Pe de altă


34 parte, această “fata morgana” sau iluzia obŃinerii fericirii prin schimbarea unor date care Ńin de materialitate este motorul vieŃii sociale şi economice. O economie nu poate prospera dacă nu există un consum care să stimuleze producŃia de bunuri materiale; prin urmare această credinŃă în fericirea pe care Ńi-o poate procura deŃinerea unei noi locuinŃe sau utilarea corespunzătoare a acesteia este un important motor al economiei şi al prosperităŃii generale. În ceea ce priveşte psihologia arhitectului, prezenta lucrare are ambiŃia de a stabili noi direcŃii ale comportamentului membrilor acestei onorabile bresle, a căror educaŃie profesională axată aproape exclusiv pe actul şi pe instrumentele creaŃiei i-a obişnuit cu proastele deprinderi ale “creatorului” despotic. Ceea ce uităm deseori este faptul ca proiectele noastre trebuie să reflecte cu cea mai mare fidelitate nevoile clienŃilor noştri. Din această perspectivă deviza “clientul nostru – stăpînul nostru” folosită cu multă curtoazie de frizeri, chelneri sau de vînzătorii de chilipiruri, se potriveste “mânuşă” pe specificul profesiei noastre. Dificultatea împăcării condiŃiei de “creator” cu aceea de “slugă” este problema principală a relaŃiei arhitect-client. Dacă rolul de creator , un derivat al principiului masculin, este uşor de îmbrăŃişat de către confraŃii noştri, sluga sau supuşenia, un derivat al feminităŃii este greu de asumat de către aceştia. CondiŃia arhitectului trebuie să fie asemenea androginului care produce embrionul purtător de informaŃie genetică suportînd în acelaşi timp umilinŃele gestaŃiei. Dar ce fel de slugă trebuie sa fie arhitectul? Arhitectul, deprinzînd caracterele genetice ale arhetipului feminităŃii se va supune clientului pastrînd în acelaşi timp controlul procesului prin care embrionul creaŃiei sale va putea ajunge cît mai aproape de desăvîrşire. Arhitectul devine în acest fel o Şeherezadă ale cărei poveşti vor feri de decapitare un proiect care din iluzie a fericirii se poate transforma într-o soluŃie viabilă pentru susŃinerea acesteia. Pentru a urma acest model de comportament, de mare ajutor îi este arhitectului faptul de a şti cîteva metode de manipulare folosite de psihoterapeuŃi, colegii săi de profesie liberală. Celor care nu cunosc ceea ce se urmăreşte în ultimă instanŃă prin aplicarea procedeelor sale psihoterapeutice, eforturile psihoterapeutului direcŃionate în rezolvarea unui anumit caz par de multe ori prea mari în raport cu rezultatele (cel puŃin în aparenŃă) modeste. Avînd în vedere însă că scopul acŃiunilor terapeutice este o bună integrare socială a pacientului exprimată prin creşterea capacităŃii sale de a-şi asigura prin propriile eforturi bunul trai fără să prejudicieze existenŃa sa sau a celor cu care intră în legatură, aspecte precum marimea coeficientului de inteligenŃă sau coerenŃa imaginii despre sine sau despre lume devin secundare.


35 Recompunînd în minte o imagine de ansamblu a zonelor rezidenŃiale dezvoltate în ultimii douăzeci de ani în jurul Capitalei şi al marilor oraşe, arhitectul poate lesne constata aspectul maladiv al acestor excrescenŃe tumorale. Privind latura malignă a acestui fenomen social putem să ne dăm seama că, asemeni psihoterapeutului, arhitectul trebuie să acŃioneze în cîmpul profesiei sale avînd ca principal scop acela de a crea o arhitectură respectuoasă faŃă de vecinătăŃi, permiŃînd în acelaşi timp într-o manieră cît mai puŃin restrictivă, bunul trai al clientului său. Dincolo de aceasta, probleme precum unitatea stilistică sau claritatea conceptuală devin secundare. Imaginea stridentă a unui exhibiŃionism fără mesaj afişat într-o manieră lipsită de respect faŃă de spectatorul ocazional este o caracteristică nu numai a peisajului arhitectural al zilelor noastre dar şi a peisajului politic sau mediatic. Lipsa de scop, de strategie, de doctrină sau de ideal în jurul cărora să prindă chiag conştiinŃa de grup social se reflectă şi în arhitectură, numai că, în vreme ce produsele altor activităŃi pot fi aruncate la coş sau cel puŃin modificate sau amendate cu uşurinŃă, produsul rezultat prin contribuŃia arhitectului este greu de supus unor astfel de metamorfoze. Tot aşa cum “Casa Poporului” va atârna ca un neg pe obrazul unei naŃiuni care a găsit prea mult timp resurse de adaptare la o dictatură accentuată, aceste case construite pe foste terenuri agricole vor fi multă vreme de-acum înainte mărturia unui individualism manifestat pe fondul disoluŃiei sociale, a lipsei de respect faŃă de orice formă de autoritate, fie ea şi autoritatea profesională a arhitectului. Un aspect important al reglării raporturilor psihologice dintre arhitect şi client este acela prin care clienŃii vor înŃelege adevarata menire a profesiei noastre. Cu certitudine, clienŃii noştri vor fi surprinşi dacă le vom spune că obiectul principal al arhitecturii este “calitatea vieŃii”. Ar putea părea prea savant, prea preŃios, mai ales pentru cei nefamiliarizaŃi cu modalităŃi puŃin mai elaborate ale gîndirii. Arhitectura, ca orice activitate umană, fie că are origini care se pierd în negura civilizaŃiei omeneşti, fie că este de dată foarte recentă, îşi găseşte într-adevăr principalele motivaŃii într-o îmbunătăŃire a calităŃii vieŃii. Din acestă perspectivă, putem găsi numeroase asemănări între agricultură şi arhitectură, demontînd în celaşi timp un tip de atitudine extrem de nocivă concentrată în expresia foarte populară “vaca şi pianul”. Problema ar fi de-a dreptul banală dacă nu ne-am încumeta la o analiză a ceea ce înseamnă “calitatea vieŃii”. Nevoile alimentare, ca şi cele de locuire ascund o problematică mult mai complexă decît ceea ce ne poate sugera o primă privire asupra acestui subiect.


36 Agricultura intensivă, ca şi arhitectura modernă, au fost, şi sunt în continuare denaturate sub pretextul rezolvării rapide a unor nevoi acute, ascunzînd în realitate tendinŃele industriei de maximizare a profitului. Uniformizarea pînă la depersonalizare este, în arhitectură, echivalentul pierderii savorii produselor agricole. PerfecŃiunea detaliului unui perete cortină poate fi echivalentul perfecŃiunii geometrice şi coloristice a unui măr fără gust. Şi mai este un aspect demn de reŃinut: tehnologia modernă, ca şi fructele fără gust, dau impresia unei perfecŃiuni de neştirbit, dar scadenŃa, care nu poate fi amînată la infinit, are rezultate dizgraŃioase. Fructele fără gust, ca şi arhitectura fără identitate, îmbătrînesc urît. Raportul dintre identitate şi uniformitate este un subiect pe care arhitectul crede că îl poate uşor monopoliza. Rădăcinile acestei problematici, pierdute în vechine, nu sunt însă de natură estetică, ci de natură morală. La întrebarea “Cine eşti tu?”, Dumnezeu îi răspunde lui Moise: “Eu sînt cel ce sînt.” CeilalŃi “dumnezei” sînt “de lut”, fără viaŃă, cu o identitate artificial atribuită, practic fără identitate. În drumul de la identitate la uniformitate există un loc învăluit de cîntecele sirenelor, şi acela este “identitatea artificială“. Falsul este întotdeaua, pentru cei neiniŃiaŃi, mai seducător decît originalul. Dar pentru a nu rămîne în domeniul speculaŃiilor teoretice despre adevăr, fals şi exprimarea acestora în producŃia de arhitectură vom ilustra aceste fenomene în următoarele pagini folosind exemple de arhitectura contrafacută (vezi Fig.1), arhitectura ca expresie a unui adevăr (vezi Fig.2), şi arhitectura care rezultă ca manifestare universului oniric al clientului inundat de clişee ale unei false arhitecturi, manifestare redirecŃionată mai mult sau mai puŃin abil de către arhitect spre o reală satisfacere a nevoilor de locuire a clientului sau ( vezi Fig.3). Această ultimă pagină conŃine imagini care prin lipsa de coerenŃă compoziŃională, multiplele fracturi, lipsa de scară şi de unitate dobândesc tensiunea unui câmp de luptă. Ele ilustrează de fapt motivaŃia acestei lucrări de doctorat, şi anume confruntarea dintre mentalul clientului orientat pe o pistă falsă în găsirea unei soluŃii de locuire şi capacitatea arhitectului de a-şi pune în slujba clientului său abilităŃile profesionale. Un aspect pe care, de cele mai multe ori, clientii noştri nu-l înŃeleg sau nu vor să-l înŃeleagă este acela al respectului faŃă de vecinătăŃi, faŃă de identitatea de la un anumit moment a locului în care îşi vor construi casa. “Un sărut cu o atingere abia perceptibilă pe gît, unul apăsat în zona pîntecelui …”16 iată cîteva indicaŃii legate de tratamente diferenŃiate în funcŃie de topografia locului căruia îi sunt aplicate. Continuînd în aceeaşi notă, voi aminti o secvenŃă din “ Combien Tu M’Aimes” în 16

Danielou Alain (1993), The Complete Kama Sutra: The First Unabridged Modern Translation of the Classic Indian Text, Inner Traditions, ISBN 0-89281–525 -6


37 care Monica Belucci îi cere clientului său un mic răgaz pentru a-l cunoaşte. Ca o adevărată profesionistă, nu are nevoie mai mult de cîteva secunde pentru a-şi da seama cu cine are de-a face. Ceea ce o pune însă în dificultate este faptul că descoperă un tip neobişnuit de client. Un lucru pe care nu-l înŃelege de la bun început clientul nostru este faptul că o casă aparŃine unui loc. Ceea ce mulŃi arhitecŃi uită, este faptul că o casă este locuită de un om, un anumit om. Implantarea aceluiaşi proiect de casă în locuri diferite transformă arhitectura, dintro artă, într-un simplu meşteşug. Folosind internetul, veŃi găsi, la preŃuri mici “proiecte tip” sau “proiecte tip cu adaptări” alături de proiecte “originale”. Buticurile care vând ziare şi periodice au şi ele cataloage cu proiecte tip pentru toate gusturile. Deşi nu există încă o poziŃie oficială a Ordinului ArhitecŃilor în legătură cu aceste practici care sfidează etica profesiei de arhitect nu încape nici o îndoială că tipizarea în arhitectură atacă nucleul sau esenŃa profesiei de arhitect. Neadecvarea la context aduce mari prejudicii de natură estetică şi funcŃională. Nivelul competenŃei unui arhitect este direct proporŃional cu abilitatea acestuia de a da un răspuns potrivit datelor unui anumit context. Desigur, a compara un arhitect bun cu prostituata de lux poate părea o exagerare . Într-o încercare de reparaŃie vom exagera într-o altă direcŃie, şi anume pe teritoriul interpretării textului religios: fenomenul “întrupării lui Dumnezeu” poate fi privit ca o acŃiune de

adecvare la context, un tip extrem de adecvare, prin care

“Dumnezeu”, din dragoste pentru oameni, renunŃă la identitatea sa divină devenind el însuşi om. Această pierdere a propriei identităŃi în scopul armonizării sau valorizării identităŃii celuilalt este una aparentă şi, în orice caz, de scurtă durată. În realitate identitatea celui care renunŃă la modalităŃile sale obişnite de percepŃie, analiză şi acŃiune nu numai că nu se pierde ci, dimpotrivă, sporeşte. Pasajul în care se spune “dacă grăuntele de grîu, cînd cade în pămînt, nu va muri, rămîne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.”17 exact acest lucru sugerează. În general, acŃiunea de dislocare, de separare de sine sau de mediul unei înrădăcinări iniŃiale este o traumă care prejudiciază dezvoltarea ulterioară a entităŃii dislocate. Există însă un tip de dezrădăcinare care potenŃează dezvoltarea ulterioară a acesteia – o dezrădăcinare din iubire pentru celălalt.

17

Biblia/ Evanghelia dupa Ioan/Cap.12,24/Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti - 1982


38 Fig.1 – imagini ilustrând universul oniric al clientului, un univers populat de false nevoi Fig.1a

Fig.1c

Fig.1e

Fig.1g

Fig.1b

Fig.1d

Fig.1f

Fig.1h


39 Fig.2 – arhitectura ca model al perfecŃiunii de care arhitectul încearcă să se apropie

Fig.2a

Fig.2c

Fig.2f

Fig.2b

Fig.2d

Fig.2e

Fig.2g

Fig.2h

Fig.2i


40 Fig. 3 – arhitectura românească un exemplu de proastă gestionare a conflictului dintre falsele nevoi ale clientului (vezi fig.1) şi idealul de perfecŃiune al arhitectului (vezi fig.2) Fig.3a

Fig.3c

Fig.3b

Fig.3d

Fig.3e

Fig.3f

Fig.3g

Fig.3h


Probleme de psihologia comunicării şi aplicaţiile lor în practica profesiei de arhitect