Page 1


Ilustraţiile şi coperta Petre Ioan Creţu

Fundaţia Semnal din Sud Cenaclul literar Ars poetica (http://arspoetica.hol.es)

Fundaţia Semnal din Sud Editura Picart 2015


HIBERNARIS Dragoş Niculescu


Dragoş Niculescu

Hibernaris

HIBERNARIS Obiceiul întoarcerii la viaţă e mîncatul de frunze. Aşa cum niciodată nu s-au săpat împărăţii în maluri de lut, vindecarea gîndului cu cenuşă rece, de foi de dafin, poate fi un început. I s-ar putea spune obiceiul pămîntului, însă nu scrie nicăieri că digestia în colectiv e mai uşoară. Universalitatea panaceelor e un concept destul de relativ, dacă nu chiar dubios de mobil. Se lasă toamna, începem mîncatul de frunze şi scîrţîitul de umeri şi unsul de ochi, Unsul Deochi, ne dezmorţim şi lăsăm liberi bătrînii voiajori numai în urmă; le înghiţim fulgii bătrîni, cum îşi iau ei zborul, mereu în urmă… Noi nu mai avem genunchi pe care să putem merge. Nu mai putem străbate timpul, din vină că perfecţiunea am considerat-o a fi rotulele. Ni le-am scos reciproc, sidefii, perfecte. Ni le-am găurit şi le-am lăsat la uscat – le-auzeam noaptea cum ciocăne şi se izbesc în vînt, una de alta, adînc, ca nişte tigve pline de os, aninate de copaci. Ne mai dă vremea cîte-un ţipăt în găoacea goală, uitată de-acum, dar începem să ne strigăm, boncăluind din arşicele-brăţări de la mîini, şi nu-l mai auzim; sîngele guiţă pe dinăuntru şi se învîrtoşează pînă-n urechi de boabă neagră, de aur negru… Va începe să plouă. Curînd, va începe să plouă, ca un linşaj trezit din măduva cerului peste rugurile noastre pliante, gata de strîns. Vor dansa copile de nomazi cu picioarele lor frumoase, nescopite, se vor săruta fetele de nomazi între ele, nebune de apă, şi noi vom privi betegi şi neputincioşi, sprijinindu-ne unii de alţii, bărbaţi de bărbaţi, împrumutînd frunze de mestecat părinţilor lor. Splină de bivol decorticată, lovită-n moalele timpului ! 5


Dragoş Niculescu

Hibernaris

Cine să mai ghicească şi de ce, cînd toţi ghicitorii au fost străini de noi, nici nu au morminte, aşa cum se cuvine, şi căutau cu mîini necurăţate şi ne cereau săpun şi spirt ca nişte gropari ? Din malaxoare spurcate, maşinile salubrităţii deşartă carne de om. Noi construim drumuri, nu pentru ele, ci benevol, ca recuperare utilă a unui simţ. Va urma o beţie cumplită. Ne vom lua femeile la palme, le vom trezi la viaţă, vom întrerupe conservarea lor în nămol sapropelic pînă cînd primul fir al ierbii va anunţa apocalipsa noastră particulară. O ultimă zi comună, ca un jurămînt într-o unitate de apatrizi degeneraţi, marginali. La tălpi vom sta cu zeii răcoroşi şi putrezi, iar la nevoie îi vom crăpa, ca să le stoarcem din fibră jertfa de apa. Ca singurele lucruri de care avem nevoie: zeii permanenţi ai unei civilizaţii periodice.

6


Dragoş Niculescu

Hibernaris

BOAREA ULTIMULUI GRÎU Ochiul lui nu mai vesteşte ploaia. Nici un zvon nu mai licăre; pojghiţă de uscăciune l-a acoperit între timp, prin care el vede, dar nu mai spune nimic. Ochii lor spălăciţi, albaştri şi verzi, nu mai sînt de mult fîntînile de rod ale neamului, şi nici de luptă. Căutătura neagră, vulturească a rămas în poveştile babelor; îngălbenit e de alcool în ochi şi-n sămînţa cu care altădată boierii vroiau să-şi ridice sîngele stirpei. E o vară cumplită. Femei şi bărbaţi în alaiuri mute, în noianul disperării, umplu bisericile, curţile parohiale: rugi lungi, fierbinţi – şi nici o minune ! Au nu ştiu ei că slava din uscăciune nu deschide fiarele ploii ? Sînt legi nescrise – că-n faţa lui Dumnezeu chiar lacrima seacă tot izvorăşte de undeva. Dar ei ? Ei de ce nu se roagă şi ţipă şi obrajii lor rămîn uscaţi ca ‘nainte de Facerea Apei ? Pentru ce afară, pe uliţi, fetele goale, încinse cu frunze, se-nvîrt despuiate pînă cad în tină cu gîtlejurile arse, cu gurile deschise bînd nisip fierbinte ? Nu, jertfă dau, înmoaie uscăciunea cu ceva: sîngele sufletului se ridică şi unge rana din cer, ori se scurge prin tălpi în crăpătura pămîntului – Fiindcă ei, cu ochii lor secaţi, ajung să-şi vîndă carne din carnea lor – animalele crescute cu greu ! 7


Dragoş Niculescu

Hibernaris

Nu mai e apă… Nici preţ pe vaci şi pe porci nu mai cer, le dau să scape de povară, le dau fără preţ… Îi sărută pe boturi, pe frunte, dar niciunul nu plînge ! Ochiul lor nu mai vesteşte ploaia. Rămîne deschis spre holdele arzînde şi parcă-l strînge boarea ultimului grîu…

8


Dragoş Niculescu

Hibernaris

ŞCOALA DE VĂDUVI Iată cearta revoluţiei cu lumea, şi cum se face de ne-ajunge lanţul mecanic al istoriei, ca o cătuşă unsă pentru a rupe: proscrisă e jumătatea mare din viaţa omului simplu dar prost, jumătatea cealaltă aparţinîndu-i de drept lui Dumnezeu ! Cărămizile igrasioase ale memoriei colective, lăsîndu-se greu pe braţele fine, gălbui, de ţăran degenerat, preacurvit şi ameţit de benzină… Memoria colectivă lor le aparţine, ei pretind că au obligaţia morală de a ţine minte pentru noi toţi. Şi pentru ei. Nici lăzile de lemn strunjite, încă aspre, cu care au venit ca pentru un fel de asalt, de război fratricid şi sfînt, nu le-au uitat şi nu le-au aruncat. Ei nu uită nimic. Şi le mai fac perne, din cînd în cînd, aşa tari cum sînt, însemnate chimic pe viaţă, aidoma fierului înroşit, răsuflînd cald a pîine rîncedă dinlăuntru, a dimie soioasă şi a fier coclit, de seceră neudată. Ei nu uită nimic, ei sînt banda magnetică, jurnalul viu al istoriei. Datorită lor se îneacă bourii naţionali şi scuipă din rîturi cheaguri de petrol, culcaţi pe-o parte, fiindcă ei le-au furat gardul rezervaţiilor, ei, care altădată le-ar fi bătut şi cu ochiul haraci în talpa casei. O boală străină cară în trupurile lor, ale lor şi-ale copiilor, şi-ale nepoţilor lor, poate fără ştire şi fără pricină, stigmat feudal mai vechi decît orice feudă, păcat al pămîntului şi-al nevoilor, o boală străină au adus în trupurile noastre. Am vrut să construim ceva, să punem umărul, să inovăm un alt Testament, Cel de Mijloc, cu o singură Lege, coerentă şi funcţională, ne-am vorbit numai pe numele mic însoţit, am ridicat încrederea la nivel de jurămînt, 9


Dragoş Niculescu

Hibernaris

ne-am tescuit ultimele seminţe din cusătura hainei, şi-am aprins zorii noii burghezii la lumina mică a seului vegetal. Degeaba ! Se năştea o Lege hoitară, pe defuncţia unui suflet ! N-au ştiut-o nici vechii stăpîni ai urbei şi mai ales cei noi. S-au mai întîlnit o vreme unii cu alţii, s-au făcut ca nu se cunosc; cei vechi s-au ascuns cu milogii pe sub poduri şi-au băut din aceeaşi sticlă, cei noi i-au mai scuipat o vreme şi înjurat prin piaţa de vechituri, aşa ofticoşi cum erau de-acum, cu fularele peste gură... Se mai moare pe mese, se dansează în lanţ, se mai sparge în dinţi cupa resemnării, mucedă ca un vin prea vechi, se mai instalează canale pentru vieţi subterane, salvatoare, pentru traiul celor care ne mai numim: copiii lor. Ne-au lovit îngerii cu pumnul în tîmplă, au atentat la echilibrul lor fragil de pe cornişa umărului, au năvălit cu ranga în vestiarele unde ne mai iubeam pe-ascuns, impregnate cu miros iute, de animal tînăr – Ne onorau, mai apoi, ciocănind ca gloabele sub pămînt, unde nu se ciocăne niciodată, unde nu se cere voie, fiindcă te-aşteaptă ori lumînarea, ori vinul… Cei fără de greutatea sufletului ne schilodesc şi astăzi umbra clipei cu sălbăticia celui văduvit de simţ. Dacă milenii de istorie s-au născut din credinţe, conştiinţele putrede n-au creat nici o secundă de religie. Ei au sufocat religiile în spasmele constrictoare ale neputinţei, ei ne dau zilnic să bem otrava care ne amorţeşte nervii. Ei, urmaşii lor. Niciodată copii. Născuţi bătrîni şi morţi fără ruşine. 10


Dragoş Niculescu

Hibernaris

Cică ultimii lupi, bolnavi, aşteaptă trenurile pentru a se sinucide. Le-au tras spre cantoane fitile de sînge, grase, de porc, şi ei tot nu coboară. I-ar detuna acolo, pe loc, de n-ar fi linia de fier; cu pulberea de la cariere. Degeră lupii, cu ochii albi, şi nu coboară, şi nu se mănîncă… Rămîn înveliţi, cu ochii deschişi, înspre linia pustie, de parcă-i viscoleşte cu miros de ţuică.

11


Dragoş Niculescu

Hibernaris

ÎN AFARĂ Adun marginile acestui mister elementar şi tot ce obţin nu este decît un spaţiu de mărimea unui pumn, în continuă prefacere şi armonie cu întregul care ne ţine în braţele sale. În interiorul acestui univers miunuscul am putea încăpea toţi: răii şi bunii laolaltă, fără deosebire, frumoşii cu urîţii dimpreună, ca într-un dans, proştii cu deştepţii tot la un loc, învăţîndu-se unii pe alţii mersul lucrurilor; dar dacă ne-am striga morţii pe nume, ei tot nu ne-ar răspunde, ar tăcea, fiindcă nimic nu poate răzbate prin pereţii acestei ciudate incinte. Şi chiar de-am intra înăuntru – ce ne-ar mai rămîne de vorbit unii cu alţii, tu şi cu mine, eu şi cu tine, noi cu ai noştri ? Pînă şi tăcerea, cea mai înaltă dintre minuni, a fost tăcută şi răstăcută pînă a început să dea izvor de glas, încet şi lin ca un susur. Un ochi se sparge în infern şi altul creşte pe de lături, o mînă cheamă pe alta, dar totul s-a mai spus şi făcut, nimic nu mai poate fi nou în limitele unei vieţi. Totul – e ca o vrabie, zburînd nebună într-o ghiulea de fier. Mai bine rămînem în afara acestui mister elementar, mai bine nu-l cunoaştem. Prin văzduhul întunecat şi plin de pulberi 12


Dragoş Niculescu

Hibernaris

din afara blindajului mai trec rădvane cu sfinţi şi veşti. Să stăm în afara tainei, la răscruci de bîrfă, înţelegînd totul fără a rosti nimic. Să bem un fel de vin negru, necunoscut, şi să culegem miejii de nucă plutitori prin spaţiu şi gînduri. Pe cei condamnaţi din principiu suferinţele îi urmăresc ca nişte paşi de gardă pe un hol lung şi pustiu. Poate doar o clipă nebănuită să mai zguduie triumfătorul mers al legilor nescrise.

13


Dragoş Niculescu

Hibernaris

BALIGI USCATE Tîrziu, mă întorc printre baligi uscate. La maluri de ape, pe prunduri cu ştir, mărăcini şi pelin, şi cu tufe de gherghini. Îmi ung sufletul cu păcură arsă – ca unui cal liber rosătura din greabăn a şeii. Mă scald în fluviu şi apoi, răstignit, filtrez soarele printre genele ude. Mi-este cald şi mi-e bine – parc-aş sta întins pe oala de lut a-nceputului. Mîinile mele se joacă cu nisipul, cu pleava purtată de vînturi; privighetorile cîntă, buhaii de baltă la fel; mi se pare că aud tractoarele alergînd pe cîmp purceii mistreţi şi, deodată, minune: copilul din mine trăieşte ! Dumnezeu îmi întoarce fericirea dintîi într-o singură boare a nămolului fecund ! Un hoţ de miei m-a furat de prea tînăr; auzi-l, auzi-l cum trece ostrovul, în trestii – ţipă babuşca, mătăsarii; pe jar, fuduliile de-armăsari jugăniţi – pune capcane şi laţuri şi bate pe pulpe fata tătarului pe care, cîndva, am iubit-o nebun. “ Du-te cu ei, băiete, să schimbi carmacele de somn, de sturioni…” – aud că-mi vorbeşte un glas, şi dinspre Dunăre mă-nvăluie un fum ameţitor, mirosind a scoici putrede, a ierburi, a harbuji dulci, răscopţi. “ Să mă transform atunci într-un ciulin, şi agăţat de hainele sfinţilor voi putea ajunge deasupra a toate, şi cît mai înalt, şi cît mai desluşit. A lumii poveste va fi uitată de mult: sălciile noduroase, găurite de trăsnet îi vor flutura zădărnicia 14


Dragoş Niculescu

Hibernaris

peste smîrcuri, peste hoituri grase, vechi de mii şi mii de ani…” Bine, dar asta înseamnă să renunţ la luptă, să mă pierd pe o urmă înăbuşită ca un cocor înspre bolta roşie, iluzorie, a apusului !... “ Nu, îmi răspund şi plîng şi izbesc cu pumnii-n pămînt. Întoarce-mă, Doamne, înapoi, printre străini, agaţă-mi nuferii tineri pe haina de cioclu a amintirii, şi porcii aceştia, rupînd crapi burtoşi, bibani şi lini şi fructe sălbatice, adună-i la loc şi fă-i să muşte din mine lumina călăuzitoare ! Nu mai pot fi ce-am fost, am suflet murdar, de copil îmbătrînit prin urgie şi silă ! Vîrsta mea mi-a fost scrisă de alţii.” Mă întorc în oraş dintre baligi uscate. Port în mînă un felinar de cînd eram băietan şi dinspre casă – pustie acum – îmi venea zvon de castane încolţite în zahăr, de lişiţă friptă sau ştiucă umplută cu mierlă. O renunţare şi o veşnică luptă a ajunge pe culmile vieţii ! “Ai să poţi, băiete, ai să poţi ?” “Am să pot, morţii mei, am să pot: voi lăsa o gleznă cu aripi pe urma de vidră din stufuri, voi privi cîinele-n ochi, depărtîndu-mă, iar pescăruşi de niciunde vor sosi deasupra mea, picurînd vinul tău de smochine, bunico, ca pe o apă a vieţii, de Dincolo către Apoi.”

15


Dragoş Niculescu

Hibernaris

ACEEAŞI DIMENSIUNE De-atîta mers prin vreme ne-au slăbit caii între picioare. Călărim mai mult pe tălpile noastre, pe nişte schelete împuţinate şi îndoite de sete. Avem un aspect de-a dreptul comic, parcă am fi toţi scutierii unei planete denobilate de armuri, în neobosită căutare a stăpînilor pierduţi. Un soldat, trezit brusc din somn, a pus mîna pe pistol şi şi-a tras un glonţ în cap. Cercetările n-au putut face lumină. Nimeni nu a reuşit să explice ce anume l-a facut pe soldat să-şi ia, atît de brutal, viaţa. Dar cazul s-a repetat: un alt soldat aflat în post a fost trezit uşor din somn, cu o bătaie pe umăr, iar el, cu ochii deschişi şi goi, aproape zîmbind, a scos iute pistolul şi s-a împuşcat în tîmplă. Şi mort, la fel – aproape zîmbea şi avea ochii deschişi. Fenomenul a luat amploare, s-a extins şi asupra Civililor, şi fiecare pistol folosit ajungea, în condiţii neclare, la următoarea, nouă, victimă. Vom fi mai fericiţi dacă vom trage de suflet ca de un ficat obosit, gîfîind şi scuipînd sînge şi verde, sau, de undeva din adînc, aceeaşi unică stare numită linişte o să urce, o să urce ca o iederă sălbatică, prinzîndu-se cu ventuze de interiorul şi exteriorul nostru, acoperindu-ne, pînă la sufocare, cu zidul verde al tăcerii ? Plimbîndu-mă singur prin gările de cîmpie, am văzut cormorani şi pescăruşi bînd, pe arşiţă, lapte acrit din cisternele de petrol 16


Dragoş Niculescu

Hibernaris

şi-apoi chemîndu-se unii pe alţii să moară împreună. Nu m-a crezut nimeni că pe şinele de tren din Bărăgan zac, din loc în loc, păsări albe, de mare, cu aripile-ntinse şi burţile pline de moarte. Şi cînd va fi să fie nuntă, doar privindu-ne şi vom înţelege că puterile noastre de mult ne-au lăsat. În zbaterea sufletului cu trupul, sufletul, desigur, va ieşi învingător şi ne va ridica după el trupurile grele şi arse. Şi le vom spune generaţiilor de milogi şi ursitori, le vom spune aşa, trecînd, ţinîndu-ne de mînă, să vină oricînd să ia Lumină din noi, fiindcă în noi s-a aprins, de nicăieri Lumina. Nu i-e dat fiecăruia un timp al lui, ci un timp mai preţios, care va urma dupa el… În timpul acesta comun se înşeală cît mai convingător, prin mari donări de sînge pentru mai tîrziu.

17


Dragoş Niculescu

Hibernaris

MASA TĂCERII Şi-au trîntit labele lor nespălate pe masa noastră de nuntă… Noi tăceam cuminţi, unul lîngă altul, privindu-le pumnii uriaşi cu care se sprijineau pe masa noastră neprihănită, figurile cumplite, capetele tunse scurt, costumele aproape identice, şi-mi amintesc că ei urlau, în timp ce noi nu auzeam nimic, nimic, fiindcă tăceam, cum nu ştiu să tacă decît doi oameni singuri la propria lor nuntă. Ne-au găsit în adîncul pădurii… Mistreţul n-a mai dat cîntec, cerbii au înţepenit solemn, de la coarne pînă la copite, frunzişul a pornit să vuiască asurzitor, acoperind potecile, păsările au început să guiţe din piepturi ca porcii, să ţipe, şi o duhoare străină răzbătea pînă la noi, întunecîndu-ne lumina de deasupra. O singură nuntă, o nuntă tîrzie… Au reuşit să ne murdărească cea mai frumoasă clipă a vieţii, momentul unic al împlinirii ! Neinvitaţi au intrat, ca nişte cîini mari la o nuntă săracă, neînţelegînd că în poiana aceea străluminată de soare, doi oameni şi-au cioplit o masă lungă, de brad, la care vor să se odihnească.

18


Dragoş Niculescu

Hibernaris

De la sărbătoarea fericirii noastre ne-am ridicat trupurile încercănate… Venise vremea de-a aluneca pe-o rază spre mai departe, unde nici o iertare nu biruie orizontul şi nici o credinţă nu umileşte inversul timp al liniştii. Ei urlau către locurile goale, din mijloc, de le plesneau venele şi le ieşeau ochii-nsîngeraţi din orbite. Noi nu mai eram de mult acolo… Ei urlă şi-acum, bătrîni şi nebuni, cînd pletele albe le-au crescut în voie, iar răşina ce-a mustit în urma noastră le-a legat pumnii, pe vecie, cu lanţuri de miere.

19


Dragoş Niculescu

Hibernaris

ÎNAPOI, LA POVESTE Nu mi-e teamă să mă-nchid cu tine într-un bloc de piatră, într-un miez de copac. Nu mi-e teamă că ne va asupri o plictiseală eternă, ci că va trebui să ne iubim de-a-n picioare, să tac, şi-apoi s-adormim pe hoituri necioplite, de eroi necunoscuţi, nenăscuţi în vreun veac. Între două statui, zborul sărutului e de genul neutru. Mai ales între două statui apropiate ca vîrstă, cusute pe linia inimii cu aţă de sac. Cît am iubit libertatea ţiganilor şi boieria speciei tivită pe os, cît am zăcut pe funduri de lac, slugărind un imperiu al foamei, mut ca o şenilă de templu ! Îmi închipui cum ne strîngem mîna, sau ne gîtuim sufletele, în acelaşi punct, în acelaşi timp, cu o aroganţă de picol întărit de nevoi – şi sufletele, gîtuite, cu sfoara capului taiată, se-nalţă îmbrăţişate ca două mîini şi oftează adînc pentru noi, slăbind în felinare lumina deodată. Şi aş putea spinarea să ţi-o tund de greutatea umbrei unor sîni, dar mă abţin, şi introduc fise în automatul de palme, cel programat să mă învie de fiecare dată cînd mă apuc să mor. Şi mă trezesc pe scara de serviciu, sau ud, într-un cîrlig de abator. Se clatină un taur orb să cadă pe muşchiul slab al gleznei dintre noi… Pînă la urmă, am fi în stare să ne şi recunoaştem, 20


Dragoş Niculescu

Hibernaris

în afara oricăror spaţii locative, cu deplină răspundere. Nu zburd, ci merg, nu cuget, ci aştept, nu par muncit, îmi trag o mască sobră; între noi şi-ntre viaţă e un spaţiu inept – ambulanţă de-Ajun, cu o trupă de circ şi condusă de fata cu cobră. Pe capul nostru nu s-a pus preţ, e-o confuzie enormă. Mortificaţi am ieşi dintr-o afacere cu capete limpezi. Undeva mai miroase-a răşină de prunc, undeva; din noi curge lapte ca-nainte de-o naştere comună. Hai să ne naştem comun, într-un loc tot comun, ca o naştere de unii singuri, nevăzuţi, ca o naştere eroică şi grea ! Neştiuti, agăţaţi de copaci, muşcînd din pămînt, să ne naştem, iubito, ‘napoi, din ce eşti şi ce sînt !

21


Dragoş Niculescu

Hibernaris

BANCHETUL ULTIMULUI FIU De plînsul femeilor îmi rodesc coapsele ca nişte pîini. Vibraţia vocii lor, mai sus de lacrimi, unde-şi proptesc berbecele imperial al capului, ca spintecate pe burtă de mîinile lor… În unghiul strîmt al trupului meu de bărbat fără noimă şi fără stare, despuiat de la brîu în jos şi de la brîu în sus… Dinamită de sînge – plesnesc berbecele-gorgonă la o parte, căci mă simt. Mă simt crescîndu-mi coapsele ca nişte pîini din plînsul lor, şi chiar mai sus, din şolduri, crescîndu-mi odată, cu geamăt de trunchi colindîndu-mă putred. Şi-atunci îmi spun: “Femeile acestea nu mă mai vor bărbat.”

22


Dragoş Niculescu

Hibernaris

SPAŢIUL LIMITROF Se spală putina des, se luceşte trotuarul în paşaua asta plină de anahoreţi de mîna-doua, care iau smalţul mătăniilor frecîndu-le indiferent ca pe nişte iubiri comune. E clar că perioadele tulburi nasc nebuni responsabili, manierişti ai propriilor capricii, cu ochi dezlînaţi şi chelii nedemne, lipite. Ceilalţi, teferi, nu-şi vorbesc: umblă cu cîte un şurub de tramvai în gură, să se justifice în orice clipă. Dimineaţa, în zori, miroase a cîrpă arsă şi-a grătare stinse de brumă şi flegmă. Se feresc unii de alţii, ei aşa se trezesc, ferindu-se, învăţîndu-se uitatul în pămînt şi spaima de moarte. Nu-şi mai fură miresele, ci sufletele, aşa, mascat, feciorelnic, ca unul, ca plecaţi dintr-o obîrşie. Coboară, în casele părăsite, mîna lui Dumnezeu, să-şi ia singură oul din candelă. Ou fiert în untdelemn rece, tremurător la scîrţîitul porţii. Sfîntă comuniune – suflul divinităţii peste găinilede lună, cuibăroase, oficiind singure slujbele de pomenire domestică, aurind, în Empire, orice scaun putred ori laviţă soioasă ! Nu se mai nasc profeţi în ţara gîndurilor cu miros de doagă, imediat reperabil. Ei işi pierd consistenţa şi sensul acolo unde gîndurile pot fi asimilate reciproc, citite pe brînci, ori de-a-n picioare, după bătaia vîntului. Acolo unde scîrna minţii transpiră, invadînd lacom scîrna celeilalte minţi, teritoriu inviolabil, particular. Ruşinea supravieţuieşte însă şi fără profeţi, 23


Dragoş Niculescu

Hibernaris

Rîsul anarhic poate pustii în voie şi seca şi măduva din os. Culoare de umbră amestecă spaţii comune, ministerele groazei domină sindicatele muţilor şi ale executanţilor unei singure vieţi. În această paşa, în care rîsul firesc se interzice după prima oră a dimineţii şi se aprobă după ultima oră a serii, greşeala se pedepseşte cu o lovitură de bocanc sub centură, din automate speciale, migălos construite, depăşindu-şi condiţia mecanică prin erori neregulate. Să pedepsim, atunci, şi greşeala automatelor, să-i chemăm pe nemţi să ne facă maşini de lovit mai bune, în serie, pe temeiul schimburilor tehnologice şi al ajutorului umanitar ! Maşini punitive, silenţioase, atît de discrete încît să absoarbă şi ţipătul. Pe această insulă teoretică, pe care milogii se nasc din faşă milogi, iar destinele radicale condamnă înainte de naştere şi bîntuie lepros şi după moarte – cîmp magnetic al pămîntului şi al zeilor ce clipesc din ochi o singură dată… Spre bălţile limitrofe, împinşi spre bălţile limitrofe, cu educaţia citadină pliată, ca un drapel găurit la mijloc, în genţile-diplomat, evacuîndu-ne tuberculoşi, dizgraţiaţi din propria rană, spre bălţile limitrofe, curate ! Acolo, departe de revizori şi cenzori, acolo unde se braconează legal, din disperare, iar despotismul pîlpîie din urmă ca un amurg peste o Dunăre măslinie, sub veghea soldaţilor de la Cernavodă ! De ce, Doamne, se afundă caii în zgura acestui 24


Dragoş Niculescu

Hibernaris

vast hipodrom, de ce nu ajung la cimitirele ascunse, de ce ai netezit cu praf înşelător, de cărămidă, obturaţiile verticale ale oraşului ? Întîi să unim destinele logodnicilor ce se dau cu capul de pereţi. Întîi să petrecem cîteva nopţi cu capul în zăpadă, la reavăn, la proaspăt, să nu mai auzim decît ticăitul tîmplelor şi al memoriei. Apoi, doar, să încercăm vînătoarea purificării, fără armă, mai mult o ieşire, un curs de reciclare în natură, un fel de rătăcire pe urmele copoilor, un fel de pierdere a conştiinţei de sine, în care nimic nu mai rămîne stătător. Vă spun, e mai sigur să faci confidenţe sinucigaşului – Colhoznic zurbăvit, el tot nu se-ndeamnă la protocolul milei, tot nu se joacă decît cu imprudenţe definitive. Acelaşi e – de i-ar luci copiii ca banii pe fundul aspersoarelor publice, de-ar mima fericirea înzdrăvenirii prin muncă – acelaşi e; în această provincie cu suflete crescute-n bir, la zahanale, cu puncte cardinale autonome, plesnite în spaţiu ca nişte zaruri de mămăligă răscoaptă. Spaţiu limitrof lui însuşi, adiacent prin vocaţie.

25


Dragoş Niculescu

Hibernaris

DISPARIŢIA IERNII Copiii rîd şi parcă dănţuie, Cu o mînă ascunsă la spate, pe seceri. Şi, ca într-o joacă, rîzînd, - harşt -, Dintr-o dată retează nasul părinţilor; Plesneşte sîngele, dar nu înroşeşte zăpada, Ci intră-napoi în pămînt. De-aia se crapă pămîntul, altfel Şi-ar face copiii lunecuş pe sîngele părinţilor. Bucurîndu-se ca de-o minune, Cei mici le-aşează nas nou: Din morcovi de hîrtie şi cîlţi, Prins cu zgîrci, pe sub plete. Cei mari zac în genunchi – Ştiu că acum vor da să plece Şi-apoi le vor înfige cărbuni smoliţi În locul ochilor, Înşurubîndu-le-n găvanele calde. Dar nici nu apucă să ştie; Se mai văd o clipă-n oglindă, De pe vîrful secerii azvîrlită pe jos, Pînă vederile prind caimac de frig Pe lumină. Ce mai om de zăpadă vor să facă copiii ! Cu bucăţi de pămînt vor să-l facă, Dezlegate în apă fierbinte, Lipite cu bulgări pe trupul celor care I-au învăţat basmul unei materii Misterioase şi albe, Din care se clădeau oameni frumoşi. Şi-atunci lipesc, copiii, şi ridică oameni Peste oameni, 26


Dragoş Niculescu

Hibernaris

Din pămînt înmuiat, peste forma Bicisnică a tiparului; Ei – cei văduviţi de poveste, ispăşind Culmea păcatului, iarnă de iarnă Mai siguri pe ceea ce fac, Nemaiizbăvindu-se parcă nicicînd. Ei – capăt de drum al stirpei –, Copiii, feciorii, bărbaţii condamnaţi La uscăciune şi boală, La ierni deşertice, anunţînd foamea Şi pîrjolul, şi jupuirea de vii; Tot aruncă cu bulgări pe umerii Şi faţa şi braţele unui neam întreg Şi-şi îngroapă bătrînii, Obligîndu-i să se nască din nou, Să-i renască şi pe ei Din burta de leac a făgăduinţei. De bunăvoie, Cei mari stau în genunchi, Ca la rugăciune, parcă ologiţi; Corpuri pe jumătate – înţepenite Şi descărnate; cum se joacă şi-aleargă, Cei mici, de-ar da din grabă peste ei, I-ar sfărîma negreşit, Ca pe nişte Oameni de zapadă, în trei: Bulgărele mic – primul; cel de mijloc – Al doilea; iar cel mare – baza matriceală A ruşinii, linotipul organic uns Pe la-mbinări cu dulceaţă – ultimul, Fiindcă nu e legat de raţiune, Ci de nevoie. În fiecare iarnă copiii se joacă de-a iarna, Iar pe cei rămaşi nezidiţi îi ridică în sănii, Apucîndu-i de dedesubt. Anchilozaţi, aproape umbre, se lasă 27


Dragoş Niculescu

Hibernaris

Traşi părinţii-n sănii de copii; Le mai cade mîna, mătură pămîntul, Şi parcă un bulgăre de apă Se strînge, singur, în palma lor.

28


Dragoş Niculescu

Hibernaris

SLUJBA DE DUMINICĂ Îmi era din ce în ce mai greu să păzesc o sosie, o păpuşă de cîrpă şi cîlţi, pe care braţele Fecioarei o ocroteau de mii de ani cu o răbdare nepămînteană. Pictorul părea că doarme, dar murise de mult cu pensula în mînă, cu capul căzut pe un umăr, ca şi cum ar fi dorit să surprindă o umbră laterală. Între timp, Pruncul se maturizase complet, se spune c-ar fi fost omorît într-un surghiun, deşi trupul nu i-a mai fost găsit; mormîntul de piatră era gol… Primisem sarcina să-l păzesc pe Prunc. Rămăsesem numai eu cu Fecioara, căreia nu îndrăzneam să mă adresez. Mai aprindeam din cînd în cînd lumini şi-mi păream din ce în ce mai ridicol păzind o fantoşă de ceară, în braţele unei mame fără glas, galbenă de bunătate, pozînd în faţa unui pictor mort, într-un atelier în care uleiurile încălzite emanau un abur tămîios, de nerespirat. Paznicii nu rămîn în istorie, dar ei cunosc istoria mai bine ca oricine. Probabil, în curînd, voi adormi şi eu într-o atitudine cuviincioasă. Şi cu ochii deschişi, aşa cum se cuvine să adormi, primul, în faţa sfinţilor insomniaci. Voi, cei care priviţi icoana de aproape, cu faţa lipită, ca nişte miopi în pragul orbirii, cei care vă lipiţi buzele de sticla ei rece, eu vă văd de sus, şi chiar daca aş putea povesti, aş tăcea. 29


Dragoş Niculescu

Hibernaris

Paznicul uitat, umilul paznic neconsemnat nicăieri, doar el vă vede şi ştie că cei la care vă rugaţi cu atîta sîrg, cei din spatele sticlei sînt nişte falsuri, zei împăiaţi în poziţii rigide şi anacronice, zei cu faţa de ceară, plini cu paie şi cusuţi pe la spate, pe-acolo pe unde icoana e mată şi întunecoasă de fum şi grăsime; pe unde nu există o faţă a icoanei, locul unde se lasă cortina, în spatele căreia spectatorii nu au voie să privească; lumina, culorile şi jocul se afla întotdeauna înaintea cortinei ! Acolo, în spate, sînt adevăraţii voştri zei ! Şi dacă nici călugării nu află taina, ei, care privesc icoanele pînă la descompunerea minţii şi a sufletului, cum s-o găsiţi voi, cei încă bîntuiţi de gînduri ! Cum să vă duceţi voi în spatele icoanei şi să-i tăiaţi lemnul pînă la stofele zeilor, şi să tăiaţi apoi cu cuţitul hainele zeilor şi să le-ajungeţi la piele, şi să vedeţi că pielea-i cusută, şi să le descoaseţi pielea, şi să vedeţi că ce e-năuntru nu-i nicidecum carnea zeilor-oameni, aşa cum ar fi trebuit, ci paie, paie galbene, uscate, paie de cîmp, îndesate şi legate în jurul armăturii de lemn a oaselor şi sfintelor coaste, după care şi voi v-aţi făcut !

30


Dragoş Niculescu

Hibernaris

DEMAGNETIZAREA ISTORIEI Să-ncepem cu sfîrşitul. Cu cel mai sigur dintre începuturi să ne rostuim liniştea şi viaţa, cu sfîrşitul. Cu preoţii care vor creştina şi sluji întoarcerea noastră în apă precum în pămînt să începem. Mai adîncă liniştea apei, somnul peştilor în somnul nostru, în tămîioasa dulceaţă a adîncului de mal şi de stuf ! Nici pămîntului, nu, nici pămîntului nu-i miroase tăcerea mai adînc decît peştelui somnul în fagurele nostru de oase. Văd înainte cum se vor scrie ode, în timp ce marile înfăptuiri submerse ne vor ninge cu moloz lichid pe noi, nedenumiţii-n nici un fel: persoana I, a II-a şi a III-a. Plural. Ode scrise la plural, semnul egalităţii şi al ordinii acvatice. Trec soldaţii unui nou imperiu. Se duc să-şi sape gropile singuri în locul în care or să cadă. Gropile se umplu pe loc cu apă ca nişte fîntîni. Soldaţii nici nu mai aşteaptă să fie-mpuşcaţi: se-aruncă, de voie-n fîntînă. Defilează... Aplauze de pe margine – Ei sînt primii dintre noi. Ei, noi… Sfîrşitu-nceputului: Locuri de veci săpate-nspre apă, locuri de veci lunecoase, morminte deja scufundate, săpate, deja, printre oase. Şi peştii dormind pe-aratură de coaste, şi mîlul şi stuful dormind pe grumazul altei dimensiuni, povîrnite, albastre… 31


Dragoş Niculescu

Hibernaris

ALGORITM Regula numărul unu: sufletele cîinilor să se odihnească în geamanduri scufundate şi albe, să clătească într-un balans elastic şi permanent doagele urnelor precum cognacul original. Regula numărul doi încă aşteaptă. E o regulă de bun simţ. E mai mult o axiomă. De fapt, toate spaţiile din jurul nostru reprezintă nişte catedrale. S-a calculat că pentru aceste monumente a trebuit de sute de ori mai multă piatră decît pentru toate piramidele la un loc. Mai exact, de două, trei sute de ori, dacă ţin bine minte. Regula numarul doi şi ultima: veşnicii prizonieri ai timpului, cărora la intrare li se scot ochii, pentru că fiecare privire săpătoare într-un perete de cretă poate fi considerată tentativă de fugă, să fie atenţi la ieşirea din spate: scara e special construită ca să îţi fringi gîtul. Fără limbă nu e posibil ca rezonanţa vorbelor să reprezinte vreun pericol. Vorbiţi cît doriţi ! Regula numărul unu coroborată cu regula numărul doi: aceste suflete obosite nu sînt tocmai suflete de cîine, de aceea şi destinul lor ultim e diferit. Condiţia lor e precară… Se aşteaptă, încă, un Dumnezeu-robot, un Faraon-programat, pentru ca odihna lor să nu mai stea sub semnul arbitrariului.

32


Dragoş Niculescu

Hibernaris

PREZISĂ Noi, în sensul de eu şi restul lumii. Peste care nici semnul unei elementare obîrşii comune, ca acele sublime ghilotine de cristal perfect retezîndu-ne vorbele. Cum crapă, aleatoriu, deşi condensează identic, în geamuri, la contactul cu aerul ! Poligonie securizată a cuvintelor… Pliscul lui Rodolfo cunoscuse graţia tăcerii; în simplitatea lui aparentă, singurul care nega darul Providenţei, tratînd-o dialectic ca neimportantă în contextul aurei lui de semizeu. Ne trage o roată pe ea, dinlăuntrul nostru zdrobindu-ne în afară. Mai luaţi-mă pe sus, în strînsă taină, ca pe un decupaj cu sîni şi tendoane rupestre ! Sînt o placă turnantă, un zid rotitor al peşterilor voastre galactice, voi, oameni singuri…

33


Dragoş Niculescu

Hibernaris

RECONSTITUIRE Mă aplec solemn, mă-nchin adînc. Fruntea îmi plesneşte de-o aripă nevăzută de marmură. Îmi strîng ochiul de durere – pleoapa nemişcată. Deschisă larg îmi rămîne durerea. Vreau să-mi apuc capul în palme – cum ating tîmplele, mi se topesc degetele pînă la umăr. Dau să strig – ca un glob de cristal îmi îngheaţă strigătul undeva, aproape de gură, şi pluteşte sferic. Urlu: “Dumnezeule mare şi bun !” şi Dumnezeu îmi răspunde: “Demult ţi-am întocmit lumea, mult prea demult…”

34


Dragoş Niculescu

Hibernaris

LĂSAŢI-MĂ Aici greşesc: susţin revoluţii pierdute. Lucrez cu ardoare într-o odaie conspirativă Ca un alcov, redactez manifeste explicite, Pe înţelesul tuturor, Cauzele pentru care lupt sînt valabile, Am primit asigurări avizate. Necazul e că nu se găsesc sponsori pentru revoluţii, Ceea ce mă face să le cred înăbuşite din faşă. Nu sînt omul care să cedez uşor. Lucrez pînă nu mai nimeresc patul Şi, dacă adorm pe lîngă, Visez forţe de represiune ridicînd elementul Meu civil, cooperant, dispus oricînd să dea Explicaţii pentru o moralitate absurdă, Pentru un spirit militant întîrziat şi inoportun. Dar nimeni nu-mi spune să mă opresc. Miros în jurul meu cele mai perfide Conspiraţii ale tăcerii, Simpla mea existenţă a devenit o cantitate Neglijabilă, nu mai inspir nici cel mai mic Interes. Cît despre frică – Nici măcar frica lui Dumnezeu nu mai funcţionează; Trăiesc într-o lume în care spaima a fost confiscată. E ca o boală, fără o mişcare de mase Mă simt inutil. Fără un foc de armă Gîndul meu se va opri în loc, Şi toate aceste energii stătute, care ar trebui Să dea măsura lucrurilor, Se unesc în mine ca-ntr-o fîntînă Ce-şi culege apele de foarte departe, 35


Dragoş Niculescu

Hibernaris

Din neputinţele voastre vinovate, din Laşităţile şi compromisurile voastre scîrnave, Înnămolite printre smîrcuri şi bălţi extravilane. Dar vă rog, vă implor, În ciuda tuturor divergenţelor de opinie, În pofida oricăror ideologii de clasă contrare Şi a celor mai ostile sentimente ce ne animă: Fiţi umani, Reabilitaţi-mă, salvaţi-mă adică, Lăsaţi-mă să-mi expun măcar punctul de vedere, Vă asigur, istoria voastră nu va avea cu nimic De suferit, va fi aceeaşi porcărie sinistră, Mîncătoare de vieţi şi principii, Iar destinele voastre vor urma aceeaşi Traiectorie neabătută a fericirii, Fiţi fără grijă ! Nu vă cer decît o sută de ani de linişte. Atît. Să se mai răcorească şi pămîntul ăsta, Să se mai poată merge, real, înainte. De ce să nu evităm vărsarea de sînge, Tulburarea spiritelor ? Plecaţi, plecaţi de bunăvoie Înspre cîmpuri, înspre pămîntul curat, Înspre păduri, Dispăreţi, o sută de ani, din cîmpul nostru vizual, Purificaţi-vă prin muncă, Daţi patriei sare şi cărbune şi recolte ! Izbiţi, timp de o sută de ani, cu barosul în piatră Şi-ntorceţi-vă, cu ce mai rămîne din voi, la oraş: Va tremura sîngele încă un secol În cei ce vor urma, se va limpezi în trupuri Ca în nişte alambicuri de pămînt ars Şi trainic – retorte, ici şi colo, de sevă pură, Utilă. Instituiţi, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, Necesarul act civilizator. 36


Dragoş Niculescu

Hibernaris

Şi abia atunci de mine nu va mai fi nevoie. Revoluţia se va fi împlinit de la sine, Forţele populare vor manifesta biruitoare Întru cea mai superbă victorie: a firii. Se va chema că sarcina eu mi-am făcut-o. Dar pînă atunci, lăsaţi-mă să urlu în pustiu Ca Ioan Botezătorul, eliberaţi-mi o piaţă publică, Înfiinţaţi un fond special pentru revoluţii de Urgenţă, daţi-mi cheia de la debaraua cu steaguri, Daţi-mi-o de soţie şi pe femeia de serviciu, Să ne unim destinele eroic, în focul luptei, Braţ la braţ făuritori ai vremurilor noi. Fiindcă odată va fi linişte pe pămînt. Cu voia sau fără voia noastră, omul tot la Om se va întoarce. După cum a fost cîndva Şi iute s-a stricat în fiară abjectă. Nu greşesc: nu susţin revoluţii pierdute. Le argumentez cu trecutul şi le justific cu viitorul. Păcat că le mor cu prezentul.

37


Dragoş Niculescu

Hibernaris

ANOTIMPUL ABSOLUT Uliţe strîmte, case fumurii, colindători şi preoţi sclipind de ţuică bătrînă şi gustări de cozonac înecăcioase, eu, igrasios, cu tensiunea redusă la zero, în pragul unei idei de geniu care întîrzie, iubiri apuse, esenţiale, bîntuind lepros ca nişte cerşetoare mincinoase şi tinere, cu fardurile înmuiate de ceaţă, îngustimile oarbe, muchiile primitoare de spută fertilă, aceiaşi poştaşi bizari, cu scrisorile lor de pe front, şi chiar nevrînd, şi chiar nechemată, febra acestui nou început patologic, copilărindu-se sinucigaş de-a naşterea precum cu o sticlă cu cap de mort, în care esenţa trecutului şi-a pierdut orice miros. Acesta e singurul meu anotimp de moarte şi de viaţă.

38


Dragoş Niculescu

Hibernaris

STRÎNGEREA RECOLTEI Poetului Ion Gheorghe

S-au gîndit că puterea acolo îi stătea, În şira spinării, de milenii arcuindu-se Mereu ca o spată de taur peste femeile şi copilele Lor. Uriaş fecundator, cu sudoarea lui de prăsilă Răvăşindu-le cumpătul, cu vîna lui grea, de bou Încins, plesnindu-le moliciunea afund. Au hotărît să-i rămînă şi omului ceva pămîntesc Din zeul iubirii – mort dupa lege, ca orice zeu Pieritor. Din măduva lui galbenă taie bărbaţii cu sete O bucată cît ei, un trunchi de osînză: De-ar fi cald, s-ar înfrupta cu toţii din creierul Proaspăt; ar da cu sare şi-ar înghiţi Sămînţa de vlagă; ar uda-o apoi cu apă De fîntînă şi ea ar încolţi în adînc: Rădăcini – în pîntecele de jos; lăstar crud, Înalt – mai sus, prin sufletele ruşinii. Dar e rece pe-aici de cînd zeul e mort. Frigul îngheaţă lava iubiri şi măduva Lor bloc de piatră se face; bloc de piatră Cît un stat de om, numai bun de înfipt Dalta în el. O, ţi-a crescut, zeule, un ochi în cer, Ca o lunetă întors către ei ! Ia-l de priveşte-i, în firea lucrurilor ridicînd Abia după moarte sfinţeniei chip cioplit ! Să nu ştie ei că lovesc în piatră cu o mînă Uscată ? Ce vor să facă ? Să-i dea iubirii Chip după chipul lor hîd, multiplicîndu-şi Silnicia în măşti de femei suprapuse, 39


Dragoş Niculescu

Hibernaris

În mase amorfe de cărnuri şi pofte scîrnave ? De două săptămîni aceşti meşteri beau pe malul Fluviului şi contemplă megalitul. Unii dorm Istoviţi în iarbă, aproape goi, ca nişte vînători Fără noroc. Alţii scuipă roşu şi se mai aruncă O dată cu dalta. Nici un fir de piatră nu se Clinteşte ! Zadarnic împlîntă cuţitele în tîmpla Şi-n gîtul idolului: fără formă el doarme în sine, În liniştea perfectă a dragostei tutelare. Parcă izbesc artiştii neamului într-un clopot de os, Aşa le cîntă fierul prin trup şi măduva iubirii Prin măduva lor îşi intră în matcă ! Ci iartă-i pre ei, Întemeietorule de zei şi putinţi, Că nu ştiu ce fac ! Le-ai dat mîini şi picioare, De-au ridicat palate, dar s-au scrîntit umblînd Ca regii desculţi prin cele lumeşti ! Covata Cu apă, în care-ţi limpezeşti fericirea, ai uitat Să le-o hărăzeşti spălării minţilor; doar Mintea le-ai dat-o, - de pe urmă trăgîndu-şi-o Spre faţă ca pe un scalp însîngerat – De la ceafă belindu-se rotund pînă aproape de naştere; Carne vie, aidoma peste tot: o adulmecă Păsările de sus… Acum stau şi orînduiesc. Le-au crescut bărbile Ca la pustnici şi-au început să miroasă a Putred, a baltă. E necesară o singură concepţie artistică Unitară: neînfrînţi se aruncă, odată, cu toţii, Şi izbesc cu dălţile pe-aceeaşi linie trunchiul De granit. Dar zeul nu plînge, ci rîde: Crapă la mijloc şi-apoi se-acoperă ca două mîini Pe pieptul unei inimi. Ei se freacă la ochi: 40


Dragoş Niculescu

Hibernaris

A rămas, în picioare,... femeia ! Care femeie ? Păi cea care-şi scutură pulberea şi trece Prin ei şi se pierde în crînguri, departe. O singură dată zidise în el şi nu mai uitase ! Atîta iubise monstrul iubirii: o dată ! Pace vouă, atunci, hulitori ! Priviţi în urma Femeii dîra aceasta de sînge: o-nsoţeşte Pretutindeni ca o naştere continuă.

41


Dragoş Niculescu

Hibernaris

ARHIMEDE ÎNLĂNŢUIT Am suflet albastru, de înger circumcis la vreme. Mi s-au făcut ochii albaştri din pură întîmplare: ghicitoarea aia oacheşă, pe care n-am mai văzut-o de-o viaţă, mi-a prevestit că moartea o să mă prindă cu ea în pat şi că o să moară şi ea cu mine, privindu-mă în nişte ochi albaştri, deşi pe vremea aceea ochii mei aveau o cu totul altă culoare. Crezînd în ideea de frumuseţe ca un Iisus Hristos adoptat în Tatăl său adoptiv, am iubit cele mai splendide infirme şi oloage pentru meritul divin de a fi fost atît de frumoase, pe cele mai distinse bătrîne, pentru meritul divin de a fi fost atît de frumoase. Am fost un fel de gigolo ciudat, chemat în grădini de castele, stabilimente de întinerire şi pe lîngă scaune cu rotile aduse de afară, iubit de conştiinţele cele mai pure, superioare, fermecător de nobil bătute de soartă. Caii cu glezna frîntă se împuşcă singuri, eu nu pot să trag; de altfel, atribuţiile mele sînt foarte precise: duc pe braţe tinere călăreţe accidentate, ca o targă umană din esenţe speciale. Mi se recompensează mila de la centru, fără ca eu să ştiu cui mulţumesc. Credeţi-mă, deşi nu mă cunoaşteţi: sînt printre puţinii care simt că patima celui care iubeşte în acest mod se poate măsura, de exemplu, în cantitatea de dragoste a înecatului faţă de apa sa, sau, altfel spus, echivalentă cu volumul de dragoste dislocuit de acel corp.

42


Dragoş Niculescu

Hibernaris

DURABILA ESENŢĂ Depolitizarea statuilor începe cu prima lovitură de daltă. Treptat, pe măsură ce lucrul înaintează, se ajunge la structura de bază, neagră-vineţie, şi tot acel alb-gălbui halucinant, umilitor, permanenţa aceea lito-magnetică sufocantă, aspiratoare, se epuizează definitiv ca o pulbere nehrănită. În împăraţia demagogiei, de-a lungul si de-a latul, se proslăveşte uluitoarea descoperire, revoluţionara roată a istoriei, geniala erezie sub care horcăie broaştele neputinţei. Se aplaudă demagogia omului ca formă supremă, se împuşcă prin pernă visele fără aripi ale ciungilor, care nu-şi pot exprima bucuria – silnicia grotescă a inversului. Dar, lîngă noi, nemişcătoarele statui hohotesc de rîs pînă cînd dalta le ajunge la os, la esenţă, pînă cînd vineţii şi fără formă se desprind de la sol; şi tot acel alb sfidător, ca o pulbere aurită li se împrăştie în jurul zborului, către înalta demagogie a Timpului apolitic.

43


Dragoş Niculescu

Hibernaris

POATE VOM SCRIE RUGÎNDU-NE Judecăţi aproape lacustre despre o mitologie inexistentă a sufletului. Într-adevăr, unii îşi cîştigă îndoiala foarte uşor, plătesc cele patru alice, dar tot cu scuipat aruncă în păpuşile mecanice ale moşilor. Mitologie – istoria unui suflet pur matematic, a unei date mai mult decît exacte, fixe, metafizice, ca un fel de respiraţie sinceră a unui punct cosmic nefumător. Limba noastră, pe care ne stau marile adevăruri, limba noastră, în veşnică şi prostească suspensie, omorîţi-o, tăiaţi-o, daţi-o cîinilor, otrăviţi-i pe ei, fraţii noştri, semenii nostri, mai bunii noştri ! Şi-atunci să vedeţi cum străluceşte albeaţa istoriei în ochiul lor fix, deschis, golit de mult înspre univers ! Înghiţiţi-vă, din greşeală, incapabila limbă în somn, şi-atunci abia veţi pricepe cît de greu e începutul unei mitologii de valoare; acolo încep să se pună bazele lucrării, în privirea suspendată, lacustră, a ochilor otrăviţi de aceeaşi limbă nevolnică. Prelatul care va clipi va fi excomunicat, pentru că aceasta este religia religiilor, nu are nevoie de acordul nimănui, iar cartea ei, cînd se va fi scris, va sta înaintea tuturor cărţilor. Prelatul care va clipi va îmbătrîni, cu minţile zdruncinate, pe lîngă o mănăstire lacustră, molfăind grăsime de peşte şi un blid rece de iahnie, şi nu va muri niciodată, ca să vadă, cu ochii lui, naşterea unei ideologii superioare.

44


Dragoş Niculescu

Hibernaris

STRUNGĂRIA DE MITURI Aveam impresia că istoria omenirii se scrie noaptea. Şi nici nu greşeam, eu referindu-mă la istoria scrisă de sclavi, nu de stăpîni. Aceea e istorie adevărată – cercul de foc din jurul sfîrcului, şi foamea din urmă, de cal batrîn, care-l aprinde, şi visele altuia, străine, în care te ghemuieşti ca într-o cutie translucidă de contorsionist. Mi se părea ca dacă păşesc pe aceleaşi urme, conturîndu-le mereu, adîncindu-le cu greutatea tălpii, urmele vor deveni, cu timpul, paşi ai mei, care vor merge singuri în slujba mea, în numele pămîntului din care şi eu m-am făcut. Dar cu cît le-adînceam mai mult, cu-atît se strîngea apa ca-ntr-un uger bolnav şi le mînca pereţii şi le năruia. Mai rămîneau doar paşii mei de os pe cîmpul neted, pustiu, întins mereu ca un început. “Starea de fugă a urmelor” am denumit-o într-o noapte, cînd, vrînd-nevrînd, beţivii providenţiali se lăsau integraţi de Dumnezeul lor într-un nou concept despre lume şi viaţă.

45


Dragoş Niculescu

Hibernaris

PE GRINDURI Cît de aproape e cerul aici ! Suflet de copil, albastru, jertfit de sus în lăncii de stuf… Sînt un om primordial aşteptînd sfîrşitul lumii, senin, înviorat din nimic, cu capul pe umeri de linişti. Prin sfînta apei leşie, aburind a miere putredă, înotau caii, prin Dunărea adîncă, spre fumuri. Aşa m-a purtat şi pe mine un roib lipovean, într-o caleaşcă de lemn cătrănit, cu o vîslă-columnă cioplită şerpeşte. Şi-apoi a intrat în hăţişul solar. A tăcut. Să contempli singurătatea divină a firului de stuf plîngînd la margini de plaur, ah, singur şi liber; ultimul lujer – coroana apusului, pajul vînturilor ! Să mori cu mîna pe pistoale ude, ca un lotru de rînd, pungăşit la esenţă, braconat la visarea de-o clipă ! Ochi de lupi în buturugi aprinse. Şi oasele noastre pocnind pe rug ca boabele de porumb, şi greierii urzind împlinirea deşertăciunilor… Cît a mai rămas din timpul uitării ? O zi ca o noapte ? O noapte de-o zi ? Spune-mi tu, copile cu solzi, care înoţi peste cîmpuri ! Vor înmărmuri păsările cînd mă veţi atinge – Umbra lor se va opri-n nemişcare, iar osul peştilor amar, dulce se va face. Brusc, o nuntă de deţinuţi între noi: eu – de-o parte, voi – de alta; ne privim ciudat, parcă ne-am înţelege, şi-apoi ne pierdem urma în alaiul mut al celor ce-au greşit. Trec oameni în luntri, bărboşi. Vorbesc în şoaptă. 46


Dragoş Niculescu

Hibernaris

Am săpat fîntîni orizontale-n necuprins şi-i privesc din spatele oglinzilor ca printr-un periscop tainic. Vodkă şi pace. Şi peşte. Sînt un dezertor nebun, hăituit de-un război etern. Dar aici, pe grinduri, e capăt de drum. În fulgii cenuşei, înalţi, se zbat ochii lui Dumnezeu peste leagănul lumii.

47


Dragoş Niculescu

Hibernaris

NEBUNII LIBERI Există un loc pe Pămînt unde nebunii din dragoste înnebunesc şi mai rău. Din ţinutul sfintei lecuiri rămas-a ca o margine, ca un hău – Un lazaret ciudat, cu otrăviţi ai sorţii “Aleluia !” zbierînd, tăbărînd cu dinţii de lup pe altoiurile fragede, crescute din inimi. Există un loc pe Pămînt unde zilnic maşinile-aduc posedaţi ai iubirii. Le-au dat popii în molitve, le-au apăsat cu ghetele de serviciu coşul pieptului, gura, cică, le-a şters-o de spume albe şi i-a bătut cu o cruce mare în frunte, să le iasă Necuratul din suflete, dar ei sînt cuminţi, aşa precum au şi fost; un munte de fluturi le plesneşte în sînge şi cocori beţi de lună se rotesc, se rotesc în adînc, le sfîşie cu ciocurile rărunchii. Cum să-i închizi pe cei ce nu ating pămîntul ? Unde şi cum să îi ţii ? Ochii lor ard de nesomn, carnea li se topeşte pe oase şi păşesc ca bătuţi sub o mie de bice de foc, dar nu mai lasă umbră, căci lumină şi scînteie le e clipa, şi speranţă, şi vis ! Se petrece undeva o nebunie supremă: Încercarea de-ai cuminţi pe nebunii din dragoste. Un fel de rezervaţie închisă le-a fost destinată, un azil la capătul lumii, unde ajung cu ochii în flăcări, în cămăşi albe, de forţă, 48


Dragoş Niculescu

Hibernaris

legaţi strîns în curpeni peste braţele nevolnice, îmbrăţişate. Dar peste mese lungi, încărcate cu bunătăţi, peste paturi şi peste cîmpuri, prin pereţi şi grilaje, ei fug unii spre alţii, tot unii spre alţii – copii abia născuţi, din faşă cusută cu fir de cer simţind nevoia iubirii de femeie, de bărbat. Hei, nebunilor, daţi-le drumul celor mai fericiţi şi curaţi dintre nebuni ! Lăsaţi-le libertatea, căci ei fac, la un loc, cît un bulgăre uriaş de mîini şi pămînt şi săruturi în continuă rostogolire de pe o culme de diamant către izvorul neînceput din muşchiul ţărînii ! Facă-se palat mare de nunţi din azilul disperării voastre şi aprindeţi, aprindeţi candelabrele, să se facă lumină peste flacăra de osîrdie ce ni s-a dat !

49


Dragoş Niculescu

Hibernaris

COLUMNA Tu, prin tine, reprezinţi o columnă albă, nesfîrşită, pe care eu, prin mine, vin s-o dăltuiesc pînă sus. După ultima scenă mă arunc în gol, pentru ca opera să rămînă anonimă. Mă arunc strigînd „huooo viaţă !”, ca să aud cu urechile mele cum se deformează cuvîntul „huo” din cauze multiple, independente, multe dintre ele, de voinţa noastră. Un ogar sur vine să-mi lingă rămăşiţele, intrînd astfel definitiv în istorie. Timp în care tu te săruţi pe după columnă cu ofiţeraşul ăla spilcuit ca o cocotă. Copilul nostru vă vede şi spune mai departe cum te săruţi tu cu un nene în uniformă, sprijinită cu tocul şi spatele de opera noastră anonimă, cu care ar fi trebuit să te identifici.

50


Dragoş Niculescu

Hibernaris

VECHIUL DRUM AL MĂTĂSII Ai putea să-mi fii şi mamă, şi tată, şi casap, ai putea să mă calci în fiecare dimineaţă pe bombeu cu roţile perechi şi descentrate cu care te deplasezi spre serviciu, ai putea să locuieşti pe-acelaşi palier cu mine, să ne ciocnim, pe-ntuneric, lîngă ghena de gunoi, ai putea să fii cea care îmi prinde inima în palme ca pe un buchet de nuntă, daca-i avea răbdare să mai aştepţi puţin sub turnul din Pisa pînă cînd va atinge înclinaţia necesară, ai putea să-mi aduci tu factura de lumină sau prognoza meteo în plic, pe-ntreaga lună vitoare, ca să mă dezobişnuiesc să-njur străinii care nu-şi fac decît meseria, ai putea să fii necunoscuta care se osîndeşte cu mine pe viaţă într-un lift nechemat niciodată de nimeni, oh, şi cîte şi mai cîte ai mai putea fi, toate din pricină că specia mea pe cale de dispariţie e dependentă de tine ca de glonţul ultim, cel care nu va fi găsit niciodată, nicicînd. Copacii cad în anonimat mai repede ca oamenii, lacrima celui sătul de vise devenind dulceagă precum sudoarea unei statui muribunde. Ţi-am săpat peşteră în cearcănele mele cenuşii, lucrînd ca un condamnat pus pe fugă, daltă cu daltă, milimetru cu milimetru, mai izbeam din greşeală o ţeavă de sînge, mai perforam o vînă cu agent termic otrăvitor, treceam de toate, şi de cabluri neaşteptate de telefon sau de curent electric, treceam de toate ca un dement cu ochii-n flăcări, cu o daltă-n mînă ca un jungher de spintecat cerboaice isterice pe mozaicul naosului. Iar cînd am obosit destul ca să pot adormi, m-am culcat în propriile cearcăne ca în nişte hamace de aur, balansînd răcoros peste împărăţiile mele 51


Dragoş Niculescu

Hibernaris

subpămîntene. O să ajung să-ţi sun la uşă rar, de două ori pe an, ca ţiganu’, de Înviere şi în Ajunul Crăciunului, şi chiar dacă o să-mi răspundă bărbatul tău, o să-l dau la o parte şi o să-ţi sărut mîna umedă de ceapă, şi ochii o să ţi-i sărut, umezi de ceapă, şi buzele o să ţi le sărut, cu gust dulce de drob de miel. De cînd n-am mai ţinut legătura, am devenit propriul meu rege, administratorul unic al celei mai desăvîrşite sărăcii şi oracolul secret al celor mai neaşteptate răsturnări de situaţie. Desigur, scuip pe orice evidenţă cadastrală şi mă vindec tratîndu-mă regulat cu farmacistele de serviciu. Tu nu ştii toate astea, nu cunoşti nimic din grandoarea marilor jertfe; dacă ai găsi cumva un ou uriaş de pasăre dispărută, nu l-ai păstra intact, aşa cum se cuvine, ci neapărat l-ai sparge ca să-i mănînci galbenuşul, să nu pierzi şansa de a-i gusta, concret, unicitatea. Da, iubito, dar în muzeu, pe raft, nu va mai rămîne nimic. Tu simţi gustul istoriei, dar tragi apa de la closet peste ce mai rămîne din ea, eu prefer s-o contemplu, să-mi fac din istorie suvenir sau să-mi sculptez din ea amuleta. Asta e diferenţa dintre noi. În fond, e o simplă diferenţă de optică ! Eu rezist în dragoste atîta timp cît rezistă carnea de lup sau de mamut în sîngele meu, cît timp mi se plimbă prin ochi fierul organic al sălbăticiunilor. Mi-am făcut frecţie cu gaz pe necropola ultimului sărut şi-apoi am luat o tărie lungă cît o sută de ani cu prinţii cei mai de soi ai cartierelor, care mi-au amintit adevărata nobleţe. Mai fumează, mai atîrnă-ţi piciorul pe geam, la etajul tău superior, ca pe fereastra unui castel 52


Dragoş Niculescu

Hibernaris

spaniol cu fîntîni şi sunet de chitară. Mai lasă-mă să te privesc cuminte, dimineaţa pe răcoare, mai ucide-mi zăpezile din mine cu un foc de întreţinere, discret ca al aborigenului de la Muzeul Antipa; sălbaticul din peşteră, cu care stăteam pe jos, la discuţii, dupa ora închiderii, cînd devenea comunicativ. Sînt în stare să gust încrîncenarea ca pe suprema dovadă de forţă, aici bărbăţia mea lucreză la parametrii cei mai înalţi. Grija solemnă de a-mi gospodări răbdarea naşte, în cazul meu, monştri, înspaimîntători, dar reumatici, igrasioşi, munciţi de o blîndeţe degenerată. Şi dacă totul s-ar povesti invers, ca un fel de apă care se împinge singură înspre izvor şi rămîne, clocotind, acolo, istoria noastră comună ar putea reîncepe oricînd şi, mai înainte de toate, cu gîndul lui Dumnezeu. Şi cu văduvia noastră originară. O, frumoasa mea văduvă a celei mai bărbătoase iubiri ! Ne aşteaptă şantierele de lucru, barajele suspendate şi păstrăvii dulci ca mierea, caleştile cu deţinuţi soioşi, lipiţi de noi ca nişte îngeri ai păcatului, vagoanele cu pescari deportaţi în Bărăgan la vîslitul pămîntului şi plutitoarele mănăstiri lipoveneşti, şi gazdele cu ochi de sticlă care ne-au marcat existenţa ca nişte rude. Desigur însă ca nimic nu e obligatoriu ! Nici viaţa noastră separată nu e obligatorie. Nici femeile, pe care altădată mi le aruncau la picioare muscalii ca pe nişte mistreţi pălmuiţi, nu era obligatoriu să poarte vreo ştampilă, nici alergia noastră cronică faţă de îndobitocire nu-i obligatoriu să ne mai amintescă ceva. Şi mai bine, în general, să nu ne mai amintim nimic, nici măcar că există asociaţii de bloc care ar putea să ne caute sau agenţii matrimoniale care ne-ar putea alina suferinţa prin telefon. Să lăsăm să se mai joace şi viaţa cu noi, că destul ne-am jucat şi noi cu ea prin subsoluri de teatre şi cabine 53


Dragoş Niculescu

Hibernaris

vacante. Sărută, iubito, din partea mea, femeile de serviciu, dă-le o floare şi spune-le că le-am iubit ca pe nişte mame, că fiul lor trăieşte şi că l-a adoptat drept tată pe Dumnezeu.

54


Dragoş Niculescu

Hibernaris

RESPIRO Am senzaţia că cineva ne tot apropie depărtările, Închipuindu-şi zone de intimitate aeriană. Cineva, cu palmele fine, împinge vagoane întregi, Sute de metri cubi de aer, poate mii, Cu umerii, cu braţele – Îndeasă, Cu parcuri, cu filaje de seară, cu revoluţii, Cu Doamne-ajută – Comprimă spaţiul fără voia noastră, Vagoane întregi, blocuri masive de aer, Le-mpinge ca pe nişte decoruri azurii Cu lăstuni în relief şi ţepeni, Plonjînd în navoade de sticlă. Am fost un răsfăţat, pesemne un copil al destinului, În mai multe femei locuind deodată, Privind cu o sută de ochi prin buricele lor curate, De o sută de ori ca o dată şi bine, Dormind numai atunci cînd se mîngîiau pe burtă Şi-mi luau vederea din dragoste. De-atunci am învăţat să păzesc cele mai tandre Intimităţi, să le las să mă nască dupa voia lor, Într-o perioadă a Renaşterii comune, Cînd mamele mele borţoase şi goale S-ar fi hotărît să închirieze un parc Şi să se mîngîie în voie, despletite, Pînă aş fi zărit lumina crudă, Interpusă deja între ochii mei calzi Şi cei ai baieţilor de la ambasade. Curge nisip galben, fin ca o dîră de urină, Din acvariile transparente, umplute cu spaţiu. 55


Dragoş Niculescu

Hibernaris

Şi cel care le împinge crede că nu se simte nimic… Cel care apropie un spaţiu de altul E un duhovnic nebun care se iartă pe sine, Mărşăluind în izmene pînă la Absolut şi înapoi, Ori de cîte ori insomnia cloceşte extazul, Iar chipul sfintelor devine, deodată, fertil, Ca al prezentatoarelor de ciorapi Tolănite pe jos, în chiliile de protocol. Nu ne rămîne decît să aşteptăm. Să deprindem mirosul singurătăţilor în derivă Printr-o sălbăticire în masă, simultană, Să ne regăsim o ocupaţie onestă pentru a ne salva Starea de bine. Din preacuviinţele noastre, o mică contribuţie Pentru acela care ne împinge înspre noi Şi care-şi va pierde boieria de facto, Prin violare de linişti.

56


Dragoş Niculescu

Hibernaris

KILOMETRUL NIMĂNUI Abia cînd te simţi integrat, maniera asta de socializare cu natura capătă aspectul precis al unei forme fixe de viaţă. De la piatră am pornit, la piatră ajungem, la comunismul portocaliu, macru, desangvinat, la populaţii care ne-au părăsit de comun acord, pentru a ne lăsa ispitiţi de senzaţia că singurătatea e ca durerea unui cal fără coaste, ce-şi vomează biciul, sau bastonul de vişin, supte de trup. Stăpîneam o mansardă, un unic refugiu, mai aproape de stradă decît de cer. De regulă, primeam în vizită doi sfinţi, întotdeauna aceiaşi, unul măcelar şi altul preot, la fel de bine crescuţi, la fel de mucaliţi. Le convenea frecvenţa cîmpului, rezona bine în răşina miruită a bîrnelor. Vorbeam puţin, beam vin şi ascultam în urechile altora, uscate, încreţite ca nişte scoici, tot vuietul lumii. Aprindeam apoi focul în încăperea fără pereţi, construită ca un templu cu coloane de paltin. Ei îşi aruncau protezele ortopedice în flăcări şi se suiau pe umeri, cu preotul deasupra, şi începeau, din toiege, un dans ca o bătută, pe care nu l-am înţeles niciodată, dar l-am respectat cum se cuvine, cu crucea înaintea ochilor. De-atunci mă trezesc dimineţile cu copii împrejur, fulguit de cenuşă rece, tîrîndu-mă cu ochii umflaţi de frig de pe salteaua mea aeriană către mînuţele lor. Copii livizi, dirijînd oraţiile unei nunţi singulare, pe ruinele unui templu fumegînd, mai aproape de stradă decît de cer… 57


Dragoş Niculescu

Hibernaris

Galopez cu sămînţa bradului în gură, o sparg uleios ca pe o icră de fagure, îmi întorc cetăţenia de pe o faţă pe alta cînd mă-nţeapă ca lîna pe piele, îmi globalizez funcţiile cu respiraţia generală, nu mai pot să fac nici pipi de unul singur că mă simt obligat să dau raportul, să fac o scurtă notă informativă despre ce şi cum. Mai sînt în viaţă ideologii curbelor ezoterice. Îi găsiţi prin porturi orientale, vidaţi de alcool şi de sînge, vînzînd, pe mai nimic, ţapinarilor, cumplitul secret despre oul pămîntului, cel cu două gălbenuşuri de piatră în coacere veşnică. Să nu-i întrebaţi nimic, să nu daţi mîna cu ei, să nu-i atingeţi, ei nu vă pot lămuri ! Poate veţi fi voi recunoscuţi drept victime, ei au ochiul format, cunosc la oameni, iar starea lor de levitaţie a devenit atît de organică, încît îşi păstrează conştienţa. Spuneţi-le că n-ar fi deloc exclus să fi avut cîndva o rădăcină comună, însă, cel mai probabil, în perioada în care starea de fapt a lucrurilor nu simţea nevoia justificării nici prin fapte şi nici prin lucruri. Vă vor inţelege şi vă vor da drumul… Sub pămînt sînt laboratoarele lor, sub bolte de cărămidă roşie, în care doar mirese părăsite îşi mai duc bătrîneţea pe întuneric, în jilţuri de gheaţă, cu retorte ca nişte orgi de sticlă, înfundate cu ceară albă, uscată. Într-un fel, ei sînt soţii lor de drept, deşi nu-şi amintesc cînd le-au închiriat lăcaşul şi nici nu-şi amintesc cînd şi-au luat angajamentul de-a le cunoaşte… Fără ştirea lor, ei sînt mirii aceluiaşi Timp. 58


Dragoş Niculescu

Hibernaris

Se dă cu sare pe urmele noastre înglodate şi repezi, ca topindu-li-se pereţii, surpîndu-li-se malurile, adîncul să se ridice la suprafaţă, uniformizînd greutatea cu întregul neted, ca striaţiile ponderale să nu mai reprezinte nici intenţia vreunei amprente ispititoare la eşec ori sublim. Dar patima libertăţii nu poate fi strivită cu cilindrul compactor în vecii vecilor, astfel încît un nou drum smolit să alunece ca o plavie uitată, anunţînd, pe margini, că putem lăsa urme după ce se răceşte.

59


Dragoş Niculescu

Hibernaris

FUGA PRIN IARNĂ Colind ca o zidire albă, potrivnică, fatală. Să nu mai cîntaţi mîinile-acestea strîngătoare de munci ale sufletului şi nici Dumnezeul în haine de gală. Ni se pare această ninsoare, doar ni se pare. Cum se culcă vînatul în urmele tale adînci şi furat de somn îşi îngheaţă nedumerirea de veacuri, cum pe scripeţi de aur nu şi-a urcat nimeni disperarea la cer, mai sînt globuri ce se ridică de pe funduri de lacuri. Şi cîntece oarbe, hrănindu-se blînd cu ochi afumaţi în cetini şi straie şi nopţi ca de nuntă vrajmaşă – toate mai sînt; lungite pe labele din faţă aşteaptă un cuvînt – incendiu pe o scenă de teatru săpată-n pămînt. Dar peste toate acestea ţipă nişte copii: a-nceput, a mereu început, a bătaie de ceas prins în gheaţă, şi toată cununa acestor zăpezi începe-a albi înnobilînd putregaiul de slavă al schimbării la faţă. Ne tot abatem, nu le gustăm sîngele albastru, voievodal, scuipat cu cîntec din beregăţile lungi, întinse spre cer ! O, e iarna în care dispar cocoşii de munte şi nimeni, dar nimeni nu-i întreabă unde se duc sau pier ! Fierbeţi pielea tobelor de bîlci în care duduie urlătorii, irozii, nerozii; tăiaţi-o subţire pentru cei fără dinţi, pentru cei loviţi în moalele guşii la Pomana Porcului Copitat ! Din laptele muls al acestui omăt străveziu, cei ca ei încheagă dangăt de clopot în burdufe de uger, fierbinţi. Iar dacă Moş Crăciun împarte tocană de ren aburindă la fetiţe şi băieţi, aceasta-i adevărata esenţă. 60


Dragoş Niculescu

Hibernaris

Prin bucăţile noastre de viscol trece o cruce de alb, şi-n mama ei de viaţă, ard candele prin ceaţă, în demenţă ! De ce se-adună timpurile într-unul singur, istovitor ? Oare împuţinîndu-ne salvăm fericirea de la o naştere îndoielnică ? Tatuat pe sînge, numărul doi împroaşcă fior – Ne rămîne doar fuga nebună prin iarna cumplit de părelnică.

61


Dragoş Niculescu

Hibernaris

DIRECŢIA DE MERS M-am întors din drum ca să strivesc o broască. Era dimineaţa la mijloc, o zi însorită cînd am strivit-o. Orăcăit scurt, ca o vomă dedulce, mirată; ochii opriţi înspre înainte – o curte de ţară, cu găini şi cazane –, privind în gol, nu înspre mine, probabil înspre direcţia de mers, înainte. Trasă ca pe o roată de tractor lăsată de sus, o dată. Tescuită pe loc, ca un bob de strugure, ca o inimă vie, sub talpa mea de copil. O pată cenuşie, amestecîndu-se cu nisipul şi cu soarele acelei dimineţi albe, boreale, atît de orizontală încît curba lumina şi o lăţea scund, asemeni unei oglinzi convexe – peste lagărul acela de lume, un reflector uriaş, împrăştiind lumină orbitoare şi joasă: nisip radioactiv peste fapta primordială. Cea dată. La vîrsta de aur la care alţii se joacă de-a fericirea, eu începusem să mă joc de-a lumea, dăruindu-mi-se durerea ca model gratuit de studiu, iar păcatul, ca sublimă ruşine, pentru înţelegerea definitivă a memoriei. Şi nici nu-mi striga nimeni: “Adună-te, baiete, să vezi dacă nu cumva iei alură de sălbatic, de copil bătrîn şi singur ! Încearcă-ţi moliciunea cu degetul, suflă, eventual, şi în iaurt, sau în sîn, vezi, copile, dacă nu ţi-a albit, deodată, părul pe sîn !” Nu auzeam decît o parte din părinţi strigîndu-mă să vin... Şi-n rest linişte, şi nici o respiraţie, ca şi cum aş fi primit un scut de fontă în burtă 62


Dragoş Niculescu

Hibernaris

şi căutam aerul cu mîinile şi nu-l găseam nicăieri. Ploaia nucleară, de lumină albă, mă cuprindea de peste tot, poate numai pe mine, ca pe ultimul deţinut al pămîntului. De la început locul acela nu mai păstra nici o urmă. Reveneam mereu, dar nisipul era limpede, curat, drumul aşezat şi parcă mai îngust; sau eu crescusem, sau lupa timpului se îndepărta şi mărea... Odată, acolo, m-am întors din drum ca să strivesc o broască. Ochii ei nu priveau la mine, ci undeva înainte, înspre direcţia de mers...

63


Dragoş Niculescu

Hibernaris

SIGILII PE APE În pămînt – cicatrici. Parcă nişte izvoare Au sărutat asfaltul înainte de-a coborî La pînza freatică, la obîrşie. Un fel de Burice urît tăiate, la cîte-un colţ de stradă, Pe cîte-o alee de parc. Sau, cîteodată, O bucată de lemn prinsă în două şuruburi Mari, de-o parte şi de alta, ca un zăvor la Gura comorii, ca o pecete a ruşinii eterne, Ca un stigmat. De zeci de ani, în colţul acela de stradă Era o cişmea. O mică uzină de apă, O vînă izbucnind din izvor, ridicînd Jet de slavă vieţii pentru viaţă. O cişmea aici, una acolo, înseamnă că oraşul Traieşte necontenit, pe gratis, pentru binele Public. Şi chiar cînd murea, O cişmea tot ducea omul cu sine Pe lumea cealaltă. Vopsite în verde, albastru şi roşu, Cu căuşul de fontă la bază, din care Se adăpau cîinii; cu fitilul vital, curgător, Trecîndu-le prin măduvă şi ieşind cu Susur la lumină – menirea lor era Să împartă viaţă. Dar au bătut vînturile urgiei şi le-a smuls Şi pe ele din pămînt… Zac culcate pe Undeva, în vreun cimitir limitrof, una peste Alta, ruginind în gropi comune, ori au Fost deja topite, revalorificate, fiindcă şi Amintirea lor este dăunătoare: 64


Dragoş Niculescu

Hibernaris

Se lucrează programat la spălarea marelui Creier colectiv, aici este vorba de artă; Se elimină din conştiinţe tot ce ţine de trecut, Pentru ca amintirea, memoria să nu mai Lucreze, să nu mai ţipe. Apoi, cum să ne mai Vîndă alţii produsele chimice de sinteză, Dacă apa noastră încă se mai ridică de jos ! Fiindcă jos, în pămînt, s-au mutat cei mai Mulţi. Au bătut ticăloasele vînturi, au pustiit Totul în calea, în urma lor; au trecut ţara Prin focul Apocalipsei, au vîndut-o pe De-a-ntregul, cu oameni cu tot. Acolo jos, sub pămînt, este linişte. În toţi aceşti ani am dat material biologic Cît pentru un secol de război. Din trupurile Celor ce-au murit însetaţi s-a născut combustibilul Necesar ridicării apei la suprafaţă – O convertire tainică a materiei, un laborator Secret, un ciclu de aspiraţie salvatoare. Şi apa urca... Mai cădeau cîte doi, cîte trei – Iar îi băgam în pămînt. Şi brusc sărea Cîte-un dop de piatră sau de iarbă şi izbucnea Vîna de apă ! Nu de la ei; de la cei de luna Trecută… Îi trebuie şi materiei un timp Minim de regenerare ! Au dat familiile şi cîte zece izvoare; Din fiecare victimă a Timpului – cîte-o fîntînă Pentru cei ce-au rămas. Săreau Peste tot ca dopurile de şampanie. Cîteva au căpătat statut caritabil De cişmea. În vipia verii, oraşul rabdă de sete Şi cade cu măruntaiele pîrjolite. 65


Dragoş Niculescu

Hibernaris

De unde să mai bea apă bătrînii ? De unde, Soldaţii, în drumul ostenit catre casă ? De unde, copiii, pe care odată părinţii îi Ridicau în braţe să-i aşeze la sînul de argint al minunii ? Noi nu mai sîntem stăpîni pe nimic. Ne-au sigilat izvoarele, iar noi ne-am Sigilat, pe banii noştri, morţii. Doar florăresele se descurcă: cară apă Cu găleata, de la magazinele occidentale, Pentru florile lor olandeze… Cişmele – felinare ale trecutului, odată, Prin noapte, îi chemaţi la voi pe cei rătăciţi, Şi bolnavi, şi uscaţi ! În curind veţi ieşi La lumină, pentru că de unde v-au rupt N-a curs sînge, ci apă; şi de unde curge apă, Iese viaţă veşnică pe pămînt, nu în cer !

66


Dragoş Niculescu

Hibernaris

MINOS ŞI MINUS Arareori mai ieşea în calea omului, pe drumul înspre lucru, şi-i spunea, mîngîindu-şi pasărea pe cap: „De ce tăceţi între voi de parcă v-aţi duce cu coasele la omor, oameni buni ? Din ce nesăbuinţă, din ce nevoie vă încuiaţi apostolii în brazdă pînă a doua zi şi nu le mai pomeniţi numele, din ce uşurinţă ? Ori poate ştiţi că tăind pămîntul, tot cerul ăsta de deasupra noastră va răsufla înspre adînc ca un abur de colivă fierbinte ?” Rămînea la marginea drumului, înspre cîmp, mîngîindu-şi pasărea, iar oamenii nu-l ocoleau. Îşi făceau numai cruce şi-şi vedeau de drum. Aşa era scris, să se înece de bună voie cei nou-veniţi, din dorinţa de-a privi din spatele oglinzii, dintr-o parte a pămîntului de unde bătrînul le spunea că se vede totul desăvîrşit, ca dintr-o altă lume; dintr-un punct de unde se pot privi şi pe ei înşişi cum plutesc cu faţa în jos pe apă, aşa cum le spunea el să rămînă, pentru a putea trece de partea nevăzută a argintului, într-un timp cu semnul schimbat, în miezul unui glob în care vederea distilează, cuprinzînd întreaga dimensiune sferică a lucrurilor – un adînc văzător din spatele mat al adîncului. 67


Dragoş Niculescu

Hibernaris

De fapt, nimeni nu ştia dacă fundul bălţii este într-adevăr o uriaşă oglindă, aşa cum susţinea bătrînul. Viaţa lui era însă legată de acest iaz, pe care-l stăpînea nu se ştie de cînd. Localnicii aşa l-au apucat dintotdeauna, aşa şi părinţii lor: un bătrîn nebun trăind printre sălcii. Îl zăreau mereu plimbîndu-se pe mal cu pasărea aia oarbă sub braţ, cu aripile ca nişte lopeţi, singura fiinţă care putea să înoate în apa spurcată, avîntîndu-se pînă în adînc, ciocănind sticla cu clonţul, adulmecînd pe cei netrecuţi şi povestindu-i totul lui: cel care se încredea orbeşte într-o pasăre oarbă. Singurătatea cerului – blestemat, parcă, aceluiaşi drum scurt între apus şi întuneric; un tărîm fără soare, un veşnic amurg, o culoare roşie ca o călăuză susţinînd pe umeri orizontul şi icnind de praf, fără voce, cu corzile gîtului retezate. Un spaţiu care nu păcătuieşte prin suferinţă, ci printr-o închidere finală, de unde se poate trece mai departe ascultînd de un om pe care nu-l cunoşti, care nu-ţi inspiră nici cea mai mică siguranţă, dar căruia trebuie să i te supui total, fără nici o garanţie, fără nici o ezitare, doar fiindcă-ţi promite o zonă virtuală, de unde gestul tău se va vedea într-o cu totul altă lumină. Era un amurg desăvîrşit. În coliba bătrînului fructele pădurii se coceau 68


Dragoş Niculescu

Hibernaris

domol, iar el se pregătea să inspecteze parii de care-i lega pe cei înecaţi, după ce-i trăgea la mal cu o gafă, curăţind suprafaţa lacului pentru noii veniţi. Se temea că nu se va mai îneca nimeni dacă trupurile celor de dinainte nu vor sta mărturie. “Să te îneci şi tu, i-a strigat unicului fiu atunci, să te vezi cum arăţi plutind ! Am să te învăţ să pluteşti răstignit cu faţa-n jos, fără să respiri, restul va depinde de tine, numai tu vei şti… Îţi voi împăia trupul, aşa se cuvine, să nu-l mănînce lighioanele, şi-l voi lega de-un par înalt, în dreptul malului scobit.” De-atunci, a rămas singur, băiatul dorind să mai vadă ce-i pe lumea asta. Stătea singur, curăţind locul, controlînd mereu parii de care zăceau legate burdufuri umane, primind zîmbitor noii veniţi pe proprietatea lui fatală, cu pasărea ciudată sub braţ – cea cu vederile secate-n oglindă. Oamenii locului priveau de undeva de sus şi-şi spuneau că niciodată n-a fost atît de singur bătrînul. Îşi pierduse răbdarea; îl vedeau de sus, cînd mai aprindeau cîte-o ţigară, în drum spre cîmp: la ora aceea trebuia să facă prima inspecţie a parilor, dar de la o vreme se înmulţiseră într-atît, încît mărgineau balta ca nişte stîlpi de execuţie; îi era şi lui frică 69


Dragoş Niculescu

Hibernaris

să se mai apropie. În schimb, cioplea toată ziua-n oglindă, aşa spunea el, privind de fapt fix, în amurgul acela continuu, o lespede uriaşă de rîu, pe care şi-o înfipsese în mal, lînga colibă. Considera că lespedea-i o oglindă în care sculpta cu privirea pînă cînd distingea în piatră imaginea exactă a plăsmuirii lui. Cu timpul, toate lucrurile din jur deveniseră, inevitabil, oglinzi – mai mari sau mai mici, orizontale sau verticale, văzute sau nevăzute. Practic bătrînul se mutase cu totul în oglinzile lui, dar nu cuteza nici o clipă să se creadă trecut de partea cealaltă, de unde se putea privi pe el însuşi, restabilind o ordine dublă a materiei, ci rămînea undeva la mijloc, într-o nebunie a distanţei egale dintre două suspensii simetrice – paradoxal, poate locul geometric cel mai stabil. Dar lumina care ţi se stinge pe faţă şi se frînge apoi, izbucnind ca un foc, arzînd hainele preoţeşti răstignite, mîncate de ciori, la care nu te mai ştii închina ? De unde întorci putere de parcă te-ar unge cu argint, în sărbătoarea morţii, ochiul de miel al cerului ? Către larg întoarce-ţi oglinda, să vezi cum zîmbesc toţi, cu dinţii de aur prăsiţi, cum le bate valul umerii ciumpavi şi parcă-i înalţă pe trunchiuri apa, 70


Dragoş Niculescu

Hibernaris

din legături, ca pe nişte tîlhari ! Şi-apoi sparge-te, ciobeşte-te, ia-ţi avînt şi zbori pînă în lespedea aia din care nu se va alege niciodată nimic pînă nu vei da la o parte tot ce-ţi ascunde statuia de carne ! Şi-apoi, poate, abia se va lăsa şi ea săpată pînă-năuntru de-o mînă de om, şi nu doar de-o minte beteagă ! Aici va fi odată pustiu. Un tărîm al mlaştinilor groase şi înşelătoare, pe unde nu va călca nici un picior de om. Fiindcă lumea va ştii: îngropaţi de vii, cu genunchii-n mocirlă, nenorociţii au văzut oglinzi… Iar chipuri nu, ci oglinzi, înălţîndu-se din nămol, înconjurîndu-te, aruncîndu-te din una în alta, spărgîndu-ţi arcadele, betegindu-te pe viaţă şi pe moarte ! Iar chipuri nu, iar chipul lor ultim în nici una dintre ele, ci în spatele lor, mereu în spatele lor, privindu-i cu milă. Copilul se întoarce la tată. Dar bătrînul nu ştie, crede că e un nou venit. Vrea să-i arate oglinda, să-l treacă de partea cealaltă. Băiatul îi spune vorbe ciudate: zice că ştie totul de mic, că poate ajunge singur acolo fără să se înece şi poate vedea cu ochii deschişi. Face ce ştie bătrînul – îi dă învaţătura. Băiatul îi urlă să tacă. Bătrînul vorbeşte, îl învaţă ce are de făcut. Bătrînul vorbeşte 71


Dragoş Niculescu

Hibernaris

fără să-l mai vadă; repetă, încă o dată, pentru toţi cei pe care i-a învăţat, repetă pentru cei ce urmează, pe dinafară, legat, fără nici o greşeală, parcă dormind şi vorbindu-şi visul. Băiatul a luat-o voiniceşte-nspre adînc şi-a spart oglinda, trecînd cu totul de partea cealaltă. Atunci s-a surpat locul, spune legenda. Pămîntul, cu baltă cu tot, cu maluri… A tras, băiatul, totul după el: apa cu morţii, coliba cu sălcii, tăunii care devorau cîte-un cal întreg şi se-adăposteau de vineţeala cerului şi de ploi în orbite, bătrînul cu stînca, pe care nimeni nu ştie cum şi-a cărat-o şi care devenise lucioasă ca marmura neagră. Oamenii locului se întorc de la muncă. Jos, în fundătură, li se joacă copiii: dezgroapă nişte cioburi şi rîd, şi ele le-aruncă soarele-n faţă.

72


Dragoş Niculescu

Hibernaris

UNGHIUL MORT Cei dintîi se îmbată aceşti copii, pentru a-şi relua dimineaţa locurile în placentele lor de pămînt. Cum stau ghemuiţi în mal, în scorburi pline de ape, cu genunchii la gură, cum lucrează, cu mîinile-nainte, forînd pumni de lut şi rădăcini – par că ar fi la comanda unor manete, în nacele sferice, despicate la mijloc vederii, spălate ritmic de val; ochi de faguri noroioşi, în care oamenii lucrează cu materia unui timp supus erodării. Ei nu ştiu pentru ce sapă cu mîinile. Nici părinţii lor, care se îmbată mai tîrziu decît ei, nu ştiu. Trec cu bărcile lin pe lîngă pereţii de stuf, abia vorbind; se opresc unde-i malul lăsat, urcă bărcile şi le-nchid, din jumătăţi, ca pe nişte nuci, pe care se suie să răzbească cu privirea spre omul acela, căruia copiii îi aduc pămînt. Nu se aude dacă e tînăr ori bătrîn, dacă mănîncă dat prin foc sau dacă cerul de deasupra lui nu se face cumva punte de papură, izgonindu-i peste mlaştini pe cei care-l văd. Dintre copii, numai cei săpători rămîn în viaţă, să-şi ocupe găurile din maluri; parcă înapoi de unde-au ieşit, dintr-o formă numai a lor, dintr-un tipar. Ceilalţi nu s-au mai întors să depună mărturie: s-au dus numai la el cu pămîntul… 73


Dragoş Niculescu

Hibernaris

Cîte o singură dată. În unghiul mort de deasupra lumii se opreşte tot ce ajunge aici, urmînd calea firească a descompunerii. Un ciclu continuu, zice-se, o uriaşă uzină, respirînd dintr-o inimă de nămol întreaga hrană eterică a lumii. Aici stă Zeul organic şi fermentează esenţe: în unghiul mort dintre baltă şi cer, somnolent ca un năvod la rădăcinile paradisului. Omul acela trăieşte-n împăcare cu Zeul: numai plutele goale le vede – lemn lînga lemn, înfipte-n smîrcuri, din muşchiul lor mîncînd păsările. Slavă lor, dar marginea lumii-i departe ! De-acolo plecăm noi – hrana Zeului, şi nu altfel; noi venim catre El pe fluviu din partea lumii unde turmele şi cirezile se siluiesc pe burtă să nu poarte om, unde îngăduinţa e ca ochiul de schimb al Ciclopului, iar puterea – bucăţica cea dulce trimisă spre Zeu – fragedul creier. Nu-i pentru noi amintirea a ceea ce va fi. Ci doar a ceea ce-a fost. Pentru noi – îndemnuri şi-un veşnic punct de fugă. Măcar acolo vom servi la ceva: cel mai bun combustibil dintr-o materie deja vulnerabilă, urmînd sarcina Zeului; aceeaşi formă de energie urmîndu-ne, prilejuindu-ne naşterea. 74


Dragoş Niculescu

Hibernaris

Copiii aleargă spre cel pe care nu l-a văzut nimeni; poteci numai de ei ştiute, spre inima grindului. Pe-aici şi fraţii lor au purtat desagii; le tremură picioarele subţiri, de iezi noateni; aleargă, le plesnesc obrajii de crengi; sîngele şi-l beau de nevoie, cu mîinile nu au cum se şterge. Au ieşit la un cîmp. În faţa lor, Omul: Un copil ! Le zîmbeşte. Acesta e omul: Un copil zîmbind altor copii… De nu i-ar luci ochii a adînc, ar părea că-s făcuţi dintr-aceeaşi tulpină. Şi fraţii lor – Lucrează cu toţii-n cuviinţă, în jurul Lui ! Aşază pămînt umed pe ţevile de stuf şi parcă nu-i văd. În bătaia vîntului şi-a apei aşează temelie copiii, şi nu de nisip, căci Omul frige peşte pentru mai tîrziu.

75


Dragoş Niculescu

Hibernaris

SCHIMBAREA LA FAŢĂ Simbol universal, alfa şi omega, înaintare inversă, fiecare mamă naşte cîte un Iisus, luaţi-i voluntari şi pe ciungi, cei care trag clopotele cu dinţii, toate acestea în dunga bulgăroasă de pămînt, dunga dreaptă şi răsculată, cea pe care ne culcăm sănătoşi şi ne sculăm bolnavi ca de un brîu de foc pe coaste, cea care ne poartă seminţele pe jos, şi ne naşte lung şi cenuşiu ca o iapă bolnavă de naştere. O cruce mare şi rupem bucata de pîine, o cruce mare şi scoatem de la rece, de sub bolovanii uscaţi, carafa de vin negru şi vîrtos, şi mîncăm, şi bem, şi mai vorbim, şi ne culcăm, şi ne facem iarăşi cruce de nisip lunecînd sătui pe mai departe. Undeva ne vom pierde aura asta de gînditori, vor zbura zorzoanele moarte prin aer ca nişte guşi de sacrificiu, pe-acolo pe unde va trece, sticlind, securea pămîntului, paralela fără număr şi fără serie ! Cîndva vom avea feţele cenuşii, nu albe, iar durerea unuia dintre noi va durea, pînă la moarte, pe toţi deopotrivă. Dacă unul dintre noi va sîngera, lăsînd să-i curgă pămîntul din venele transparente ca dintr-o orgă de clepsidre vitale, toată lumea va sîngera, şi caii bătuţi vor sîngera, şi mamele bătute vor sîngera, chiar cei însîngeraţi vor sîngera, şi sîngele, chiar, va sîngera de unul singur, pentru a schimba faţa de pămînt a pămîntului.

76


Dragoş Niculescu

Hibernaris

VINCIBILA ARMADA Mă consider ecvestru şi cîteodată înalt şi singur. M-am împăcat cu această stranie boală a cavalerului rătăcitor, m-am împăcat cu frenezia domoală a timpului pierdut. Iartă-mă, Michel-ange, iartă-mi, bătrîne, cutezanţa de a-mi ciopli cu privirea columna, de a supune piatra cu ochiul, de a mă înfăţişa privirilor voastre cu chip de cîine ! Verticala mea nebunie domestică, orizontala mea plutire dominată de milă… Mă simt adeseori un hidalgo izgonit în propria mea nobleţe. Şi parcă mă aud din mijlocul năclăios al pieţei: “Soldaţi, de la înălţimea acestei statui confuze vă privesc secole de candoare !” Trecute-s însă marile războaie, oşteni poartă trofee de capete de miel şi lîncezesc la Rozalinde-n cuiburi. Doar capul meu de cîine-l pot roti, doar capul meu de cîine cerşetor, şi chiar dacă aş putea coborî pe spirala exterioară, tot n-aş întinde o mîna de ajutor eroismului pervertit în artă. Îmi scîrţîi capul îmblănit ca un colos anchilozat şi bat cu privirea de înger la turle, la biserici, şi văd păcatul suprem în clopotniţele oarbe, populate cu dinastii de cocosaţi ce nu mai coboară nici noaptea. De ce-aţi speriat frumoşii cocoşaţi, de ce mă lăsaţi singur, cu pleoapele veşnic deschise, spre-a nu strivi somnul porumbeilor din orbite ?

77


Dragoş Niculescu

Hibernaris

LUPII DOGMATICI Nu se pomenise o iarnă mai grea. Vîntul smulsese limba clopotului mare Şi bătea ca nebunul cu ea în pămînt Şi-n copaci şi-n măduva cîmpiei. Iar viscolul ardea nemişcarea de sete, Îi încărunţea puterile; timp azvîrlit într-o Prăpastie orizontală – genune fără capăt, Cu o lamă uscată nimicindu-şi portretul De fum. Ca neînceput dormea satul în laviţa bolii: Auziseră ai noştri că făcînd pe morţii Îşi pot găsi scăpare, pasămite fiarele au grijă De somnul cărnii. Şi făceau pe neviii – Cu icoana pe piept aducîndu-şi aminte Şi laptele supt de la mamă, eresul, vinderea Spurcată învîrtind-o cu plugul arhetipal Al minţii pînă izvodea singură lujer dulce. Fără sămînţă. Bine, să zicem că-i aşa: dar puterea omului De-a năduşi la umbra căinţei, cine i-o dă ? Şi-atunci Starostele, Mai marele-acela, Gîndul din urmă de ce nu i-l încuviinţă Mai degrabă în firea ursită a lucrurilor ? Ca vinul, ca aurul topit să i-l toarne Cu de-a sila pe gît… Spre sfîrşit, mulţi nu dau crezare începutului, Dar e lege că cei hotărîţi pentru viaţă, Cu toţii îşi vor aminti ceasul din urmă. Petrache Ocoşan dădu cu ochii de lupi 78


Dragoş Niculescu

Hibernaris

Şi-nţepeni; la marginea pădurii, singur, După scurteie… Înţepeni aşa, mai pe la mijloc: Nici mort, nici viu. Rămase locului drept, De nu mai ştia lumea ce să facă cu el – De-aia nu l-or fi mîncat lupii: de frică. Nu era Petrache nici de-ngropat, dar nici De lăsat acolo; aşa că l-au băgat într-un Stejar bătrîn pe care l-au scobit cît să-ncapă Şi l-au închis cu uşă din scoarţă şi lemn gros, De-ai fi zis că nu e nimeni înăuntru… Şi i-au pus lumînare şi belciug la poartă, Cît să-l dea jos cînd s-o trezi dintre ape… Pe casele altora ei stăteau ca nişte cîini blînzi, Cu ochii galbeni aţintiţi la fumul din hornuri. Babele spuneau că şi-au făcut întărituri În munţi – un fel de cetate, unde se duceau să Moară, că şi sufletelor din ei li se urîse de frig; Şi că dinăuntru răzbate o lumină mare şi galbenă, Pe care n-o poate vedea decît ăla de-a trăit Cu ei de mic, şi le ştie potecile şi rostul. Văd şi azi, ca şi ieri, cancelariile zeilor desfiinţate. Lung drum, pustiu, şi nici o căruţă… Iată-ne grumazele-njugate, umerii arcuiţi, Gurile muşcînd ţărîna facerii aproapelui – După vrerea lor; perfida linişte a durerii Otrăvindu-ne – după ştiinţa lor; şi eterna Dizidenţă într-ale scîrbei onorînd-o – după fapta Lor. Şi atunci, unde-am ajuns ? Ce s-a aflat de Stirpea noastră ? Nimc ! Martiraj colectiv – O derută în termeni, Chintesenţa unei religii neomologabile.

79


Dragoş Niculescu

Hibernaris

Pe cei morţi dintre-ai lor fiarele i-au aşezat pe hornuri. Să se-nece ţăranii ca sub fum de ardei iute, de curmeie Tinere. Cum dădea unul să iasă, îi şi sărea la gît, Şi mulţi au murit după cum s-au născut – Fără organul Puterii; cu sîngele cuminţit pe vecie. Eu am scăpat, De-au ajuns să mă cînte femeile. Fiindcă şi tata, săracul, fusese bun la ceva: Cum împuşca vreo jivină, oasele i le usca; Le bătea cu piatra şi din făina lor alcătuia O pîine. Iar a treia zi de Crăciun, seara, o-nconjura Cu-n lanţ vechi, o rupea în bucăţi mici ca anafura Şi ne-o dădea nouă şi vitelor, şi cailor, şi oilor. Tot trupul Domnului e – ne spunea rupînd-o, Iar lupii nu se mai atingeau de nimeni. Mi-a fost dat abia azi să-nţeleg, fericitul de mine, Taina sălbăticirii. Tu, profete, ieşit din miezul copacului, Cîntă-ţi imnele peste obcina goală, Fiindcă din nimic ne vom naşte mai buni ! Înalţă slavă bucăţii sfinte de pîine şi Dă-o Fraţilor-Lupi, că ei au dormit ultimii În paturile noastre, ca urmaşi ai noştri de drept ! Ei, Întemeietori de vatră ? Ziditori de temelie ? Da. Ne va fi mai bine aşa. Se împlineşte ciclul De împrospătare a sîngelui.

80


Dragoş Niculescu

Hibernaris

ÎNSCĂUNARE DE ŢAP Poetului Ion Gheorghe

Au dat baniţele şi sacii de grîu La o parte; le-au spintecat cu cuţitul: Au curs din ei surcele, pene şi cîlţi. Au înţepat cu prăjinile în poloboace, Crezînd că se-ascunde ca un făt bătrîn În placenta vinului hrănitor; Le-au dat de pămînt: a ieşit o zeamă Sălcie – apă de ploaie stricată, Duhnind a varză şi motorină, Dar tot nu l-au găsit – Să le sară la ochi cocoşii cînd au Răscolit prin cuibare; să-i ruşineze Porcii cînd au muşcat nămolul cotineţelor, Dar de cel care le-a blestemat Cumplit seminţia tot n-au dat – I-au pedepsit pe oameni fiindcă tăceau; Apele rîurilor le-au mutat să găsească Vreo uşă sub prundul albiei, Au răscolit pînă şi în vizuinele calde, Dar pe cel care-a aruncat blestem peste neam Tot nu l-au scos la lumină – S-a primit ordin să fie găsit, Prin orice mijloace, Ţapul Ispăşitor. Iar dacă nu va fi dibuit, în cele din Urmă – să fie creat, inventat Din nimic, plămădit cu forţa – Întrucît este imperioasă nevoie de a pune Pe cineva în fruntea fărădelegilor: Semnalele din teritoriu sînt extrem de Proaste, nu ne putem juca, răspundeţi Cu capul… 81


Dragoş Niculescu

Hibernaris

Un blestem, desigur, o anatemă cumplită S-a abătut peste plebe; joc de năvalnic, De cozi de şoareci şi sînge de pasăre tăiată De vie pe baltă, la miez de noapte, Băut din pocal de argint – farmece Negre în sevă; imemorială legare De cununii naţionale. Ei vor să ni-l arate pe Zeul Urgiei Lucrînd dintre noi, nu din cer; adică Făptură din carne şi os, bună de Linşat, de jupuit, nu teoretică, – Zeul Urgiei, Terestru şi singur mîncînd şi el o bucată De mămăligă, lucrînd clandestin la magia Supravieţuirii personale. Ia uite-i cum stau şi privesc pe geam Aşteptîndu-l; de sus, din birouri cu mochete Adînci şi boare controlată, de tutun olandez: Ca nişte mamoni contemplă piaţa centrală, Unde călăii spală festiv buza ghilotinei ! Cum, să nu fie-acestea Timpurile Noi, Cele mai noi timpuri ştiute, mai proaspete, Făurite prin liberă voinţă, prin instinctul Precis, salvator al obştii ? S-a jertfit ceva La baza construcţiei, ori nu s-a jertfit ? Mai bine să răspundă El, căci, iată, l-au găsit: De la o generaţie la alta mai deşelat, Mai gîrbov sub potcoava de foc cu care L-au împilat să se supună, să tacă, Să dispară. Lungi i-au crescut pletele De cînd aşteaptă serbarea norodului: Cea a Înscăunării de Ţap. Nu i se vede faţa. Dar nici nu e necesar. El reprezintă un simbol al eternei 82


Dragoş Niculescu

Hibernaris

Justificări; temeiul celor mai abjecte Ticăloşii; a groteştilor silnicii; A crimei în masă. Şi tot ei spun că el Aruncă sodomul cel mare… La o generaţie o dată este scos din Pămîntul unde rumegă cu măsele De vită; din piatră seacă, încălzită de Austru, în care dospeşte ca-ntr-un Cuptor neolitic, cu capul pe turte de pleavă. Este smuls de gonacii aleşi sub blestem Din temelia străbună; verigă ruptă mereu Din lanţul cosmic tutelar: De aceea Nu se ţine piatra de piatră, de aceea Ne prăvălim în noi ca-n nişte fîntîni Rîncede, spurcate de hoit zîmbitor – Ah, fiindcă ne-au adormit puterea străveche De-a-ntoarce năpasta; gurile ni le-au tencuit Cu baligă – chirpiciul ruşinii; iar sîngele Demnităţii – în solomonia mişeliei noastre L-au zvîntat adevăraţii blestemători ! În mijlocul pieţii – un tron de Înscăunare: Cal de trestii şi stuf, înălţat pe o platformă Din scînduri. Ai zice că s-a pregătit un rug Dacă n-ai şti că e vorba de-un vesel praznic. Peste tot, megafoane: Imne de slavă, lozinci, exaltă mulţimea… Iată-l, e-aici: Ţapul Ispăşitor – Cu pletele lui seculare, de ţap bătrîn ! Priviţi-l: mai mult tîrît ajunge în scaun – Din nou batjocorit: i-au atîrnat, păgînii, Pe oase, o togă albă, cu motive naţionale – Ca unui patriarh, şi o mască din lemn Cioplit – un chip hidos; o brezaie: Clămpăne toată, se zbate pe gîtul căzut 83


Dragoş Niculescu

Hibernaris

În nevoia de aer. Dar Dumnezeu cruce nouă nu face peste Lume cînd fiul poporului cade sub Pietrele a lor săi ? Doamne, vinovaţii le Cîntă-n urechi, iar ei azvîrle cu pietre În semenul lor !... Egali, unii cu alţii… Opriţi, opriţi istoria aici ! Ţapul acesta nu mai mişcă de mult, Nu vedeţi ? A pus botul de capră în piept – Zeul Urgiei, ascultător şi supus. Ridică-i masca cea grea pînă la cer Şi cîntă, popor nelegiuit ! Încă o dată Te vei mîntui, şi încă o dată… Aceeaşi serbare pe pămîntul voievodal De deasupra ta.

84


Dragoş Niculescu

Hibernaris

EXPERIMENT Mă obsedează refacerea formei din nimic, pe timp de secetă. Mi-aş dori să mă nasc la marginea cîmpului, undeva unde aş avea liniştea necesară reinventării omului din propria lui sterpie, adică reînfiinţării naşterii mele neprogramate, dar obligatorii, dintr-o mamă aproape moartă de sete, secatuită de secetă, dintr-o mamă fără lapte şi fără sînge, care ar răspunde lipsei de apă printr-o naştere la limita dintre moarte şi moarte. Deşi va rămîne în noi conştiinţa ploii, şi chiar dacă n-ar mai rămîne, o vom căpăta-o, atunci cînd prin rădăcinile arborilor ni se va întoarce puterea din umbră, atunci cînd piatra pe piatră se va mulge, glorificînd forţa imposibilului asupra posibilului definitiv, atunci cînd peşterile de gheaţă şi calcar vor lua-o la vale cu ultimii sihaştri şi yoghini care ţin la sete prin vocaţie, eu – copilul străveziu al uscatului, la braţ cu străvezia mea mamă, vom fi singurii deţinători ai marelui secret. Vor vedea, la braţ, un copil străveziu cu uscata lui mamă-eroină, fără ca nimeni să ştie că ei sînt ultimii alchimişti, că străbătînd la braţ deşerturi, s-au transformat în magi costelivi şi fosforescenţi, 85


Dragoş Niculescu

Hibernaris

singurii deţinători ai secretului refacerii formei din nimic, pe timp de secetă.

86


Dragoş Niculescu

Hibernaris

CĂLĂTOREAM ŞI NOI Iisus n-a mai avut timp să arunce cu bulgări în vreun apostol sau vreun om de rînd şi a ştiut că nici nu va avea vreme să o facă. De aceea materia a rămas nedevelopată în jurul lui. Un cîmp de forţe, pe care bîntuia dezbrăcat ca un chelner de pomeni, cu şervetul alb pe braţ, ştergîndu-ne morţii pe frunte. El umblă apărat într-o cutie de sticlă în formă de cruce. Apărat de frig de pretutindeni. Numai lui i-e bine. Iisus aleargă dezbrăcat într-o cutie de sticlă. Oamenii noştri mor iarna. Cinstit, fără vorbe ca alţii. Îşi bagă capul între cetini de brad şi-ncep să viseze omul de zăpadă al lui Iisus. Şi-ncep să şi-i închipuie pe nebuni ostenind sub cerbi de sacrificiu mai mari decît ei, oprindu-se la marginea minunii ca la limanul unui cimitir vulcanic. Lăsînd cerbii jos şi mirîndu-se şi ei de mirarea lui Iisus: căci omul de zăpadă e atît de perfect, încît din toată figura se-nţelege numai gura, tînără, arsă de uscăciune. La oamenii noştri, Iisus se repede să-i şteargă pe frunte, împiedicîndu-se mereu în pereţii lui de sticlă, rotitori. 87


Dragoş Niculescu

Hibernaris

Călătoream şi noi, de fiecare dată, numai o dată, întotdeauna o dată, dar de-a pururi cu ei. Pe noi, Iisus nu ne ştergea pe frunte; nici măcar nu-l zăream. Ne simţeam numai corpurile răsuflînd abur gros, din ce în ce mai stabili ridicîndu-ne deasupra a toate, într-un anotimp desăvîrşit.

88


Dragoş Niculescu

Hibernaris

RĂCOAREA DINTRE PUSTIURI Nu mai crede nimeni nici în elogiul singurătăţii, nici în tandrele săruturi. Chiar dacă salut incantaţiile toamnei, pe care numai eu le aud, în cel mai autentic stil maya, pe care numai eu îl cunosc, cu zvîrcoliri şerpeşti de trup şi ridicări lente ale braţelor şi ochilor spre cerul înstelat, nu mă mai cred nici eu; mi-aş părea ridicol, desuet, abrutizînd demnitatea frustă a lucidităţii elementare. Credinţele sînt biete tîrfe care joacă barbut cu naivitatea noastră. Te bagi cu ea în pat, şi Doamne-fereşte… Mai bine singur, dîndu-ţi pasenţe încrucişate în faţa lumînării, mai chemînd cîte-un spirit la taclale, mai pomenind, mai scuipînd în linişte prin colţuri. O, Generale, cît eroism s-a dus pe Apa Sîmbetei, cîtă masculinitate pervertită unei cauze mai nobile ! Lugubră polifonia constelaţiilor interne, mişcătoare şi treze, ciocnindu-se disperate-n amestec, ca nişte polonice din metal de clopot în oala cu ciorbă caldă a universului ! Ori nările mi-aduc o boare dinspre stepe nebătute, ori, ferească-mă sfîntul, încă mai cred în mînia supremă a pietrei de rîu.

89


Dragoş Niculescu

Hibernaris

PUTEAM SĂ NASC PE DRUM Oraş al deznădejdii, pleoapă stîngă în veşnică lăsare boltită peste cristalul cu mii de colţuri al ochiului meu ! Oraş diform – dragoste bătută cu pietre la cap de pod, superbul meu extaz, agonia mea cu iz de cîrpă arsă, ce caut eu ca un nebun, cu batista de benzină la nas, să trag după mine colonia aceasta de nuferi ?! Începutul cuvîntului mă doare îngrozitor, ca o naştere neîmplinită, prezentă. Mi-e frică, totuşi, de avort, de cuvîntul sluţit, mi-e frică să devin părintele unui cuvînt pocit, dar cui să-i las colonia enormă de nuferi ? “ Fă-le-o tîrfelor colier, ia-ţi batista de la nas şi miroasele pe fete, proaspăt ieşite din aşternut !” – aud bîrfitorii de-a dreapta; “Doneaz-o bisericii, te mai iartă de păcate !” – aud clevetitorii de-a stînga. Şi nuferii toţi îmi sună în spate ca un şirag lung de clopote albe. Mi-e cumplit de frică să nu avortez începutul cuvîntului de atîta efort. Cu umerii încorsetaţi de liane, privesc în urmă cum limbile galbene de clopot spală caldarîmul oraşului. “Adevărul se află întotdeauna undeva la mijloc, deci există un mijloc al adevărului”, îmi şoptesc în timp ce cad şi mă ridic în batjocura 90


Dragoş Niculescu

Hibernaris

şi-n rîsetul mulţimii. Cineva îmi pune pe cap un ghiveci plin cu găinaţ de pasăre. Ma ridic, sîngerez şi parcă urc. “De cînd urcă străzile acestui oraş ce se-afundă, sau poate şi iubirea reprezintă un mijloc în sine, din moment ce se află întotdeauna la mijloc, între două vieţi ?” Am ajuns în afara oraşului. Mă-ntind ca o cruce pe cîmp şi mă-nvelesc, mă înfăşor în colonia mea de nuferi. Aici e aerul curat şi e linişte, aici ne vom planta împreună. Privesc cerul şi parcă din adîncul lui îl aud pe Don Juan cum mă asigură că reflecţia despre iubire e total nefondată şi parcă din alte sfere îi aud pe filozofi, ca pe îngeri, cum pun reflecţia despre adevăr pe seama oboselii.

91


Dragoş Niculescu

Hibernaris

SECETĂ I A avut dreptate marele călugăr cînd mi-a spus: “Să nu cumva să păcătuieşti cu spovedanii sau rugi, sau aplecări de închinăciune, sau numai piciorul să-ţi calce în vreo casă a Domnului cînd o fi pîrjolul cel mare !” L-am ascultat şi apoi ne-a cuprins un somn ciudat, pe el pentru totdeauna, pe mine numai atît cît îi trebuie auzului sa uite definitiv sunetul căderii. M-am trezit, deja în plină arşiţă, cînd somnul începuse să se doarmă toropit pe sine însuşi. II Dar aici, în văgăuna asta, aici nu e păcat dacă surd de cel mai minunat dintre sunete, fiinţa mea de apă atîrnă icoane pe clopotele de piatră şi zace ca o albie încovoiată şi stearpă într-o închisoare a sunetului. Aici nu e păcat, chiar dacă înnebunesc şi încep să dezaripez lilieci ca pe nişte îngeri putrezi, şi încep să mă mai botez încă o dată şi încă o dată în lighianele sfinte de calcar. Aici, departe, nu e păcat dacă strig, 92


Dragoş Niculescu

Hibernaris

amintindu-mi de marele călugăr: “Arată-te, Doamne, nu pe munte, ci-n văgăuna muntelui, în scorbura de piatră, fiinţei mele de apă, pe care-ai sfinţit-o odată, demult, cînd aruncai pedepse de apă, nu de foc şi uscăciune, arată-te nu ca flacără, ci ca susur de izvor curat şi limpede numai mie, schivnicul uscat şi nebun şi surd de cel mai minunat dintre sunete. Ca un peşte arată-te, de argint, pînă hotărăşti să umpli nebunoasele universului cu apă dulce, dă drumul zăgazului mai tîrziu, cînd te vei simţi stăpîn pe putere, dar dă, pînă atunci, un semn, redă-mi măcar amintirea curată a sunetului !” III Miroase a hoit, a soare topit, a timp nebăltit, doar lăutarii mai cîntă. Vremuri de restrişte, doar lăutarii mai cîntă dintr-un fel de tranşee lăsate deschise, cu pereţii de lemn, ca nişte cutii uriaşe de rezonanţă. Se evaporă sensul cunoaşterii şi al necunoaşterii în cel mai cumplit dintre momente, Doamne, în cel mai cumplit dintre momente, 93


Dragoş Niculescu

Hibernaris

cînd şi umbra dispare, cînd existenţa nu mai poate dovedi decît inexistenţa. IV Nimeni nu a simţit cum se strîng pînzele freatice cînd încă nu a început să adie pe planetă vîntul cosmic sau briza de pe o altă planetă. V Mă văd stînd pe un pămînt fumegînd, cu forme de relief tocite, slab reprezentate, ca nişte dune cu resturi de trunchiuri calcinate şi nisip clocotit. Sînt convins că sînt singur pe Pămînt, altfel nu aş sta turceşte pe nisipul clocotit, în mijlocul deşertului, şi aş bate regulat la nişte vase ciudate, din tablă groasă, argintie. Deasupra mea vulturii se rotesc urmărindu-şi propriile cadavre plutinde. Continuitatea luminii se dezagregă în sfere albe, incandescente. Eu bat la vase de tablă în plin 94


Dragoş Niculescu

Hibernaris

deşert şi le aşez lîngă mine, ordonat, după marime. Vasele au forma conică a unor pălării chinezeşti. Bat la vase, de aceea nu aud şi nu simt cum apare lîngă mine un bărbat, deşi sînt convins ca eu sînt singurul bărbat de pe Pămînt. I-a crescut barba, e foarte ostenit, năduşit, abia se mai ţine pe picioare. Îmi pare o figură cunoscută, pare a fi un vecin de-al meu dintr-un sat în care s-ar putea să fi trăit cîndva. Mă întreabă gîfîind: “Vinzi vasele astea ? Aş cumpăra şi eu unul.” Mă uit la el, îl cîntăresc bine, îi răspund: “Vînd. Alege-l pe care-l doreşti !” Omul îşi alege unul potrivit, îmi plăteşte şi dispare pe întinderea albă. Eu mă tot înconjur De vase de tablă pentru strînsul apei. Umplu deşertul cu vase de tablă groasă şi argintie… VI Cînd animalele, nevăzute încă de ochi omenesc, încep să comunice într-o limbă necunoscută, de mult dispărută, cînd vizuinele lor, nevăzute de nimeni, devin ruguri deschise, jarniţe veşnic mocninde, cînd ultima fiară pierde instinctul fricii de moarte, 95


Dragoş Niculescu

Hibernaris

căpătînd pe loc cumplitul instinct al spaimei de viaţă, atunci cu siguranţă ceva se întîmplă, cu siguranţă legiuitorii celor lumeşti pierd şirul gîndului şi al faptei, pierd sensul şi tîlcul gestului lor iniţial. O, şi ce păcat că toate se întîmplă prea tîrziu, sau la limita dintre tîrziu şi prea tîrziu ! Cînd deprindem acea limbă necunoscută a animalelor, muncind-o în gînd pînă la disperare, constatăm că noi, devenind între timp dispăruţi, trebuie, de fapt, pentru a ne înţelege cu ele, să începem să deprindem o dublă limbă dispărută… Dimensiunea reală a vieţii noastre devine atunci contratimpul, iar sunetul căderii devine timpul care se atrofiază. VII Mă întreb, dacă printr-o minune ar începe să plouă, auzul meu s-ar vindeca, oare, şi-ar redobîndi întîi amintirea,

96


Dragoş Niculescu

Hibernaris

apoi mirabila consistenţă a sunetului căderii ? Un singur drum mi-aş dori înfăptuit – la izvoarele ningerii peste lacrimă, unde nu cutează nici un sobor să vieţuiască slujbei de botez a apei durerii, unde sălăşluiesc căţărătoarele suflete ale pădurii pe spinarea pietrificată de sete, şi unde e singurul loc de pe pămînt în care aş vedea, într-adevăr, arzînd totemul de papură şi stuf al iubirii. Se deschide o nouă eră, noi ne vom duce, începutul debutează printr-o purificare, printr-un pîrjol, dar o eră a apei abia începe, se topesc toate lanţurile care ţin legate elementarele structuri născătoarea de naştere. Nu mi-ar prii ideea înlănţuirii unul de nimeni, deosebind o măsura de alta cu uşurinţa cu care scheletele nomazilor s-ar trezi, căscînd, sub umbra coviltirelor. Dar pentru cine şi-a închipuit fericirea mai mult decît ca pe o apă, mai puţin stătătoare, mai mult curgătoare, mă înfăşor în vuiete şi tac precum pustiul miez al unei scoici de mare.

97


Dragoş Niculescu

Hibernaris

VIII Mă dureau îngrozitor oasele mele de apă, anunţînd, parcă, o schimbare a vremii. Cînd te doare un os de apă, să nu faci greşeala cea mare de a încerca să înţelegi mecanismele durerii, numită şi durere de apă. Dar dacă, totuşi, ţi se pare că minima înţelegere a fenomenului ţi-ar mai alina întrucîtva suferinţa, abandonează-ţi oasele dureroase de apă, lasăţi-le pentru o vreme în altă parte decît în trup, în altă parte, lasă-le să doarmă în locuri încremenite, adînci şi umede. Nici mie, atît de rar cît îmi vorbesc despre astfel de lucruri, nici mie n-ar trebui mai mult să-mi vorbesc decît cu vorbe ca nişte şoapte de apă, ca ecoul unor izvoare de fîntîni secătuite. Numai noi, cei făcuţi din apă, putem pentru o vreme să ne lăsăm oasele deoparte, pentru ca ele, singure şi însetate, să ne umple la loc din durere, cu apă prospătă. 98


Dragoş Niculescu

Hibernaris

Oasele de apă îşi vindecă Durerea căutîndu-ne… IX Atît de arzătoare şi galbenă mi se ceruise privirea, încît mi se părea că soarele şi pămîntul formează o şa fierbinte a unui timp dispărut, pe care eu o călăresc fluid, fără corp, ca o simplă masă de creier, dureroasă şi în permanentă descompunere. De departe cea mai urîtă durere este aceea a creierului descompus de arşiţă la pas pe şaua fierbinte a unui timp dispărut ! X Visam că păşesc pe pămînt cu picioarele goale, aşa cum nu mai păşisem niciodată, iar pămîntul frigea atît de tare, încît m-am trezit din somn cu tălpile arse. XI Mi-am ridicat cu greu privirea, cum stăteam întins pe cîmpul acela fierbinte. 99


Dragoş Niculescu

Hibernaris

În faţa mea, un cal alb… Părea sălbatic, fornăia şi dădea din copite foarte nervos. Mi-am ridicat mîna spre el, dar imediat m-a muşcat de mînă, cu dinţi puternici şi albi, trezindu-mă din moarte. L-am încolţit mai atent cu privirea, dar m-a muşcat, pînă la sînge, de privire şi atunci, pe loc, mi-a trecut setea. Am dat să mă ridic, dar mi-a trîntit o copită în falcă. – Aşa-i că ţi-a trecut setea, m-a întrebat ? Într-adevăr, îmi trecuse toată setea, dar n-am vrut să-i spun că nu mai simţeam nevoia nici unei picături de apă: – Da, mi-a mai trecut. – Minţi, ar trebui să te las să mori ca un netrebnic ! Nu-ţi mai e sete deloc, dar minţi pînă în ultima clipă, fiindcă aşa ai fost învăţat, să mori în minciună… – Cine eşti, l-am întrebat ? Cine eşti, de ai puterea să-mi ridici setea ? De ce nu mă laşi, l-am întrebat dînd să mă ridic, de ce nu mă laşi să adorm şi să-mi visez izvoarele ? – Rămîi acolo unde eşti, nu te ridica, dormi înapoi liniştit, cu urechea lipită de pămînt, căci pe sub tine, chiar în locul acela, se isprăveşte acum 100


Dragoş Niculescu

Hibernaris

ultimul izvor al Pămîntului ! Şi, fornăind, scurmînd cu piciorul, s-a îndepărtat, nelăsînd nici o umbră, topindu-se ca o lumină sălbatică în altă lumină. XII Există un punct în care se sfărîmă setea, iar taina uscăciunii nu o poate desluşi decît acela care îşi îngroapă faţa muşcată de albine în pămînt, dintr-un instinct al adîncului, al umezelii. Urlu, pot încă să ţip, îmi urlu cel din urmă ţipăt şi mă apăs cu palmele pe urechi ca să nu aud urlîndu-mi ţipătul într-o lume pustie. O, şi cît stau de liniştit în miezul pămîntului, ca un rege pe un tron de calcar, cu venele tăiate, cu ultima apă lăsînd-o din mine pentru nimeni ! Întreg voi rămîne, pe jilţul veşnic rece, cu braţele odihnindu-mi în jos, nealterat de timp, înconjurat de o planetă pustie, luminat din patru părţi de facle. Poate se va zdruncina cîndva pămîntul 101


Dragoş Niculescu

Hibernaris

şi urechea mea va desluşi, dintr-un alt univers, minunatul sunet al căderii, ca o apă picurîndă printr-o fisură îngustă a timpului.

102


CUPRINS Hibernaris …………………………………………… Boarea ultimului grîu ………………………………… Şcoala de văduvi ……………………………………… În afară ……………………………………………… Baligi uscate ………………………………………….. Aceeaşi dimensiune …………………………………… Masa tăcerii …………………………………………… Înapoi, la poveste ……………………………………… Banchetul ultimului fiu ………………………………… Spaţiul limitrof ………………………………………… Dispariţia iernii ………………………………………… Slujba de Duminică …………………………………….. Demagnetizarea istoriei ….……………………………… Algoritm ………………………………………………… Prezisă ………………………………………………… Reconstituire …………………………………………… Lăsaţi-mă ……………………………………………… Anotimpul absolut ……………………………………… Strîngerea recoltei ……………………………………… Arhimede înlănţuit ……………………………………… Durabila esenţă …………………………………………… Poate vom scrie rugîndu-ne …………………………… Strungăria de mituri ……………………………………… Pe grinduri ……………………………………………… Nebunii liberi ……………………………………………… Columna ………………………………………………… Vechiul drum al mătăsii …………………………………… Respiro …………………………………………………… Kilometrul nimănui ………………………………………

5 7 9 12 14 16 18 20 22 23 26 29 31 32 33 34 35 38 39 42 43 44 45 46 48 50 51 55 57

Fuga prin iarnă …………………………………………… Direcţia de mers ………………………………………… Sigilii pe ape ……………………………………………… Minos şi Minus …………………………………………… Unghiul mort ……………………………………………… Schimbarea la faţă ………………………………………… Vincibila Armada …………………………………………… Lupii dogmatici …………………………………………… Înscăunare de ţap …………………………………………

60 62 64 67 73 76 77 78 81

103


Experiment ………………………………………………… Călătoream şi noi …………………………………………… Răcoarea dinspre pustiuri …………………………………… Puteam să nasc pe drum …………………………………… Secetă ………………………………………………………

104

85 87 89 90 92


FundaĹŁia Semnal din Sud Editura Picart 2015


Dragos Niculescu - Hibernaris  

Volum de poezii

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you