Page 1


ANUL I, nr. 3, 2011 decembrie

REVISTĂ DE CULTURĂ UNIVERSALĂ

*** Revista „NOMEN ARTIS“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi întegrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucuresti, în anul 2011


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală „Chipul uman al lui Hristos este alcătuit din armonia a nenumărate virtuţi, a nenumărate aspecte ale binelui, care reflectă în chip uman însuşirile lui Dumnezeu. Cel ce prin fapte statornice de diferite feluri imprimă în sine diferitele virtuţi, imprimă prin aceasta înseşi trăsăturile chipului lui Hristos sau dă formă umană, în persoana sa, însuşirilor lui Dumnezeu, asemenea lui Hristos. Şi aceasta e o adevărată participare la Dumnezeu şi o reflectare a lui Dumnezeu prin fiinţa noastră personală.“ Dumitru Stăniloae - Teologia dogmatică

„Adevărata posesiune a lui Dumnezeu este în spirit, în dorinţele interioare şi spirituale îndreptate către Dumnezeu, nu într-o cugetare continuă şi asemănătoare, căci aceasta ar fi imposibil sau foarte dificil pentru natura omenească şi nici n-ar fi cu mult mai bine. Omul nu trebuie să se mulţumească doar cu un Dumnezeu pe care-l gândeşte, pentru că atunci când gândul dispare, dispare şi Dumnezeu.“ Meister Eckhart - Cartea consolării divine ANUL I, nr. 3, 2011 – fondată la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună

2


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Şt. de F.: - Pentru ca distinsul cititor să aibă o imagine cât mai clară despre Ştefan J. Faÿ , aş începe prin a reda textul profesiunii sale de credinţă: „Primul - şi cel mai puternic atribut al apartenenţei la un neam ţine de cultura în care trăieşte omul. Eu nu-s român prin sânge, ci prin cultură, prin limbă. Limba şi cultura miau dat mie Patria. Ele m-au făcut român. Pe Tata, la răscrucea marilor întrebări pe care le punea istoria, l-a facut român obţiunea pentru dreptatea cauzei româneşti în problema Transilvaniei. Pentru el, dreptatea i-a impus atitudinea. Pentru mine nu a existat chestiunea alegerii. M-am născut într-o cultură, într-o limbă, într-o privelişte dominată de această limbă ale cărei farmec şi bogaţie transcenddentală le-am simţit din copilărie; nu pot să le aparţin decât lor, adică României. Ştiu că această Românie este asediată fără încetare de toţi duşmanii şi chiar prietenii ei, dar nu mă voi preda celor care încearcă a-mi jefui ori denigra Patria". Textul acestui credo se gaseşte, cel puţin pentru Tata, la capătul unui foarte lung periplu al familiei. Fiecare dintre noi purtăm în sufletul nostru istoria familiei din care coborâm. Prin cine ştie ce „capricii" ale destinului, de unele personaje istoricii şi genealogiştii s-au ocupat şi astfel, mărturii despre ei au ajuns până în zilele noastre. Dar şi alte familii pot avea o istorie la fel de bogată, dacă nu chiar mai bogată şi uneori mai onorabilă decât familiile care s-au bucurat de atenţia istoricilor. Aşa că, în timp, unii vor fi descoperiţi şi vor deveni celebri, iar alţii, acum celebri, vor intra în uitarea cu care luptăm prin tot ce facem, fiecare pentru familia sa şi pentru descendenţii săi. Aşa au facut Ştefan J. Faÿ - Tatăl meu, aşa a facut Voica - născută Bogdan, Mama mea, aşa voi face şi eu, aşa vor face, sunt sigur, şi copii mei.

IN NTERVIU CU Domnul Consul Onorific al României la Nisa,

ŞTEFAN DE FAŸ

1

Dacă intenţionaţi să vă petreceţi concediul de odihnă pe Coasta de Azur, nu ezitaţi să-l căutaţi pe domnul Consul Onorific al României la Nisa, domnul Ştefan de Faÿ . Nu veţi regreta. Veţi avea ocazia să întâlniţi unul dintre puţinii oameni care mai vorbeşte astăzi despre patriotism, cu înflăcarare şi caldură, care evocă România şi pe oamenii ei cu o emoţionantă vibraţie a sufletului. Având un arbore genealogic ale cărui rădăcini pot fi identificate cu aproape două mii de ani în urmă, Ştefan de Faÿ nu pare împovărat de gloria antecesorilor săi, deşi nu e puţin lucru să ai un strămoş patern Cavaler Cruciat, iar altul matern din neamul lui Bogdan Voievod descălecătorul. Între aceste repere istorice fascinante s-a derulat şi convorbirea noastră. R: În profesiunea de credinţă a tatălui dvs., Ştefan J. Faÿ , datată Paris, 10 octombrie 1993, acesta lăsa de înţeles că originile familiei nu sunt româneşti. Ce ştiţi despre strămoşii dvs. Paterni? Cine au fost ei?

1

Fiul lui Ștefan Vasile Andrei, Baron de Fay, (n. 2 iulie 1919, Seuca, România - 26 iunie 2009, Nisa, Franța), a fost un scriitor și genealogist francez, originar din România, care a publicat o perioadă de timp (înainte de 1973) și sub numele de Ștefan Andrei. Este descendent al famiilor nobiliare de Fay, (tatăl, Joseph, Baron de Fay, deputat și diplomat) și Kemény (mama, Gabriela, Contesă Kemény). La data de 31 mai 2009 i s-a conferit, în România, Ordinul Meritul Cultural în grad de ofițer, categoria A "pentru literatură".

R.: Cum s-au manifestat aceste "capricii" ale istoriei, cum le numiti, în cazul familiei dvs.?

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 3


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Şt. de F.: În cazul familiei noastre, trebuie să aduc trei mulţumiri pentru scoaterea ei din uitare. În primul rând, Tatalui meu, Ştefan J. Faÿ , scriitor, care între 1942 şi 1997 s-a preocupat de strângerea informaţiilor documentare pentru a scrie istoria familiei; apoi o contribuţie importantă a adus-o prietenul nostru, genealogistul şi profesorul universitar dr. Mihai Sorin Rădulescu; de asemenea trebuie sa mulţumesc genealogiştilor francezi, şi sunt mulţi acestia, care, fără sa avem vreun contact direct cu ei, s-au preocupat de genealogia familiei noastre aducând la suprafaţă nume şi date care coboară departe în timp; sunt cei de pe situl Geanet.fr. Deviza familiei noastre este „Par toute voie chemine" care ar putea fi tradus cu „Pe orice drum îmi găsesc calea". Începuturile familiei le găsim, atât după Tata, cât şi după Mama, foarte departe în negura timpului. După Mama, familia se trage din vechea familie Bogdan, a descălecătorului din Moldova. Din partea Tatei, familia vine din Franţa, iar numele provine de la cel al localităţii care, înainte de cruciade, se numea FAYUM.

Apoi, la 1095, îl găsim pe Pierre de Faÿ care, la chemarea Papei Urban al V-lea, de la Clermond Ferrand, pleacă în prima Cruciadă. Astfel blazonul familiei figurează înaintea anului 1840 în Sala Cruciaţilor din Palatul Versailles. Jean-Claude Morel în monografia sa «Fay sur Lignon» menţionează trei băieţi ai cruciatului Pierre de Faÿ : Sylvion, Pons şi François. După J.C. Morel, François de Faÿ a fost unul dintre cei opt cofondatori al Ordinului de Malta. Pot spune ca încerc o intensa emoţie ca 900 de ani mai târziu să fiu primit în Ordinul cel mai prestigios din lume la naşterea căruia un de Faÿ a fost cofondator. Familia de Faÿ numară peste 40 de cavaleri ai Ordinului de Malta, dintre care trei se odihnesc în Catedrala Ordinului din la Valetta. R.:Şi totuşi, cum s-au învălmăşit drumurile istoriei, astfel încât strămoşii dvs. să ajungă şi pe meleagurile noastre?

Şt. de F.: În secolul al XII-lea, familia de Faÿ a ajuns la curtea regelui Ungariei, Bella al IV-lea. După celebrul Szabolcs de Vajay, preşedintele Asociaţiei Mondiale a Genealogiştilor, documentele atestă fără greş prezen-ţa familiei la curtea regelui cel puţin din anul 1188 prin Rugaci de Faÿ (probabil maghiarizarea lui Rogerius). Apoi, fiii acestuia, Don şi Barnabas de Faÿ , participă în 1241, alături de regele Bela, la bătălia cu turcii, de la SaiouMuhi. Barnabas cade în luptă. Regele îşi pierde calul. Pe blazonul familiei este ilustrată scena în care Don de Faÿ ţine dârlogii calului său pe care-l dă regelui pentru a-l salva. Calul se cabrează, îl loveşte pe Don la umăr cu copita şi legenda spune ca regele l-a întrebat pe Cavalerul Don: „Fajiy, Fay?", adică "Te doare, Fay?". După bătălia pierdută de rege, Don devine curierul personal al Regelui Bela al IVlea. Tot legenda spune că regele, dorind să-l înnobileze pe Don de Faÿ pentru bravura şi fidelitatea sa, s-a lovit de faptul că Don avea deja titlul nobiliar de baron din Franţa şi deci

R.: Puteţi încerca să schiţaţi, chiar şi sumar, genealogia paternă?

Şt. de F.: La începuturile ei, ramura franceză a familiei se numea Chapteuil (dar o găsim şi sub numele Capdeuil). Familia se stabileşte în fieful baroniei ei din localitatea Fay sur Lignon (din zona Velay, numită până în 1921 Fay le Froid) de la poalele munţilor Mezenc şi îşi adauga numele baroniei devenind Chapteuil de Faÿ , pentru ca, mai târziu, să rămână numai "de Faÿ". După mai mulţi genealogişti francezi (vedeţi site-ul internet Geanet citat mai sus), cel mai îndepărtat strămoş ar fi Saint Ursain, cunoscut şi sub numele latin Saint Ursulis şi care ar fi trăit pe la anii 260 (nu-i o greşeală!). Există documente care atestă continuitatea familiei de-a lungul următorilor 700 de ani.

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 4


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală nu putea fi reînnobilat. Atunci regele ar fi decis ca, în loc ca Don sa ia numele proprietăţii ce i se dăruia la Abauy, proprietatea sa primească numele Fay al cavalerului. Familia de Faÿ a stat sute de ani în Ungaria, devenind, pentru o bună perioadă de timp, una dintre cele mai importante familii. În secolul al XIXlea, scriitorul şi fabulistul Andras Fay a fost unul dintre iniţiatorii Academiei Maghiare, fondator al Bancii Naţionale Ungare şi primar al Budapestei.

Şt. de F.: Cred că nu greşesc prea mult afirmând că şi din partea Mamei moştenesc o istorie la fel de bogată, care începe de la Bogdan Descălecătorul şi şerpuieşte printre marile familii din Moldova: Muşatinii, Cantemir, Rosetti, Ghika. Monseniorul Vladimir Ghika - de la care am primit în august 1952 prima împărtăşanie - era unchiul Mamei. Povestea spune că la Căiuţi, în conacul familiei, s-au pregătit multe dintre cele ce au dus la Unirea Moldovei cu Muntenia. Se spune, de asemenea, că fiul hatmanului Răducanu Rosetti, şi el pe nume Răducanu, i-ar fi dat lui Cuza o moşie pentru ca astfel Cuza să poată candida la domnie. Străbunii Bunicei mele vin din Scoţia, Irlanda şi Anglia prin familia Wemiss Swan, stabilită tot în Moldova pe la 1880. Dar pentru că istoria Moldovei este mult mai cunoscută de cititor, nu voi insista mai mult.

R.:Cine a fost primul strămoş care s-a născut şi a trăit pe actualul teritoriu al ţării noastre?

Şt. de F.: Bunicul meu după Tata, Iosif de Faÿ , s-a născut în Transilvania şi s-a căsătorit cu Gabriela Kemeny, descendentă din Ioan Kemeny. A fost mai întâi Capitan de Făgăraş, apoi Principe al Transilvaniei. Ioan Kemeny se trăgea din familia Micula de pe Someş cu numele maghiarizat în Kemeny. Iosif de Faÿ , la îndemnul insistent al lui Octavian şi Eugen Goga, al lui Octavian Tăzlăuanu şi al altor mari patrioţi români, a fost deputatul secuimii din Odorhei în Parlamentul României, iar discursul său în româna pe care abia o învaţase pentru acea ocazie, pe 19 februarie 1920, nu numai că a fost ovaţionat, dar şi remarcat de Nicolae Iorga, pe atunci preşedintele Parlamentului. Regele Ferdinand i-a propus bunicului meu intrarea în diplomaţie. A fost numit responsabilul Legaţiei Române de la Tokyo şi, învătând pe lângă alte 13 limbi şi japoneza, a fost ales de ansamblul Corpului Diplomatic din Japonia să ţină discursul la aniversarea Mikado-ului. Apoi a ajuns prim-secretar de ambasadă la Bruxelles, unde se pare că a fost asasinat. În orice caz, a fost găsit fără viaţă, în condiţii neelucidate. Pentru meritele sale, a fost decorat cu Coroana României, Steaua României şi Ordinul Soarelui Rasare al Japoniei.

R.: V-aţi format într-o familie nu numai cu o genealogie impresionantă, ci şi cu variate preocupari literare şi artistice…

Şt. de F.: Într-adevar! Mama a terminat dreptul, dar a fost cercetătoare în domeniul istoriei şi al limbii române. A creat un dicţionar unic de corespondenţe între limba română, bretonă şi, prin ea, cu cea presupus celtă. A inventariat şi analizat circa 400 de cuvinte din limba română, care nu au etimologie slavă, cum afirmă unii lingvişti, ci au rădăcini mult anterioare. Ele sunt celte! Când mijloacele financiare îmi vor permite, voi publica acest dicţionar de excepţie şi extrem de valoros, cred eu, pentru România. Cu acelaşi prilej vor fi traduse, cel puţin în franceză, şi carţile Tatalui meu, cele care se pretează pentru ca publicul francez să cunoască mai bine această ţara care este România. Celelalte cărţi ale lui Ştefan J. Fay (precizez că şi-a adăugat la nume iniţiala "J" în amintirea Tatălui său pe care îl venera) vor fi reunite în cofrete pe teme şi reeditate în limba română.

- Dar ascendenţa genealogică pe linie maternă?

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 5


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală - Totuşi, aceasta nu reprezintă o premieră editorială… O bună parte a carţilor sale au fost publicate la edituri clujene. Recent, aţi revenit în oraşul nostru cu prilejul lansarii unui volum de corespondenţă al tatalui dvs. Ce va leagă de Cluj? Sau, poate, de oamenii săi?

prin al XVI-lea cu portretul lui Manolache Bogdan (decapitatul), apoi Dimitrie Cantemir. Hatmanul şi fiul său cu aceleaşi nume Răducanu Rosetti sau Grigore Ghika ne amintesc de secolul XVII şi XVIII. Ştefan J. Fay ramâne prin ceea ce a scris, a pictat şi sculptat, prin felul cum a trăit, un adevărat personaj de legendă iar eu, prin tot ce voi putea face, mă voi strădui să îl păstrez astfel în conştiinţa familiei, prietenilor şi a românilor.

Şt. de F.: Tata era mult mai legat de oraşul dumneavoastră decât mine. Se legase mai ales de oamenii Clujului: criticii şi istoricii literari Irina Petraş şi Mircea Popa, publiciştii Ilie Rad şi Constantin Mustaţă, profesorul Mircea Goga şi atâţia alţii pe care eu îi ştiu mai puţin şi le cer iertare că nu-i citez. Am venit toamna trecută ca să-l reprezint la lansarea cărţii "De amicitia" - o culegere de 200 de scrisori între domnul Ilie Rad şi Tata. El plecase deja în "altă galaxie", cum îi plăcea să-l parafrazeze pe Eliade. Tata a găsit în Clujul Transilvaniei în care s-a născut (la Iernut) oameni cu care s-a înţeles bine, dincolo de cuvinte şi cu care a fraternizat pentru acelaşi ideal fundamental, dincolo de orice polemică. Şi după plecarea sa, tot de Cluj a rămas legat pentru că aici va apare volumul Fără-mituri, părţi din jurnalul său între 1948 şi 1989.

R.: Ce legatură există între biografia fabuloasă pe care aţi evocat-o anterior şi faptul că, în prezent, sunteţi Consul Onorific al României la Nisa?

Şt. de F.: De-a lungul vieţii, acumulăm cunoaştere, relaţii şi experienţă de viaţă pe care avem datoria, dar şi dorinţa, de a le transmite atât copiilor cât şi celor care sunt interesaţi. În ce mă priveşte, pot spune că am acumulat extrem de multe din toate acestea. Am fost un privilegiat. Graţie părinţilor am moştenit, un veritabil tezaur, o istorie excepţională. Am trei baieţi (toţi trei vorbesc româneşte) cărora încerc să le transmit tot ce pot cu fiecare ocazie care mi se iveşte. şi văd că toţi trei sunt înscrişi pe panta reuşitei: Ştefan, cel mai mare dintre ei, este Consilier personal al unui Ministru din Franţa, Sergiu urmează cursurile de pregătire pentru examenul la şcolile superioare franceze, iar Pierre este în primul an de liceu. Dar cum disponibilitatea îmi este mult mai mare decât atât şi cum ei i se adaugă o altă dimensiune moştenită prin educaţie şi, aş zice, chiar genetic, numită patriotism (cuvânt pe care, din mare păcat, multă lume îl consideră prăfuit şi chiar jenant sau ruşinos de afirmat), atunci când mi s-a propus să fiu Consul Onorific al României la Nisa, sperând ca voi avea ce face în aceasta funcţie, am acceptat. Mai există, însă, şi un alt motiv pentru care am primit această onorantă funcţie, motiv moştenit mai întâi prin educaţie şi apoi prin convingere; îl citez pe Tata: avem o datorie

R.: Din volumele apărute până acum, am înţeles că preocupările artistice ale tatalui dvs. nu se legau doar de literatură… Şt. de F.: Da. Tata nu a fost doar scriitor, ci şi sculptor. Ca ucenic al lui Ion Jalea, la 16 ani a realizat ştiuletele de porumb de pe piesa de 1 leu din anii 1940. De-a lungul vieţii, a făcut nenumărate portrete dintre care ultimele au fost patru bazoreliefuri ale nepoţilor lui: Pierre şi Serge de Faÿ , al Andreei Mănoiu, dar şi al lui Panait Istrati, acesta din urmă pentru a fi pus la una din casele în care a trăit scriitorul român descoperit la Nisa. Ştefan J. Fay a fost şi pictor. Pictor original şi cu multă personalitate. Ca portretist a creat o remarcabila galerie de portrete care ne umple casa de istoria familiei, începând cu secolul al XV-lea prin Principele Ioan Kemény, trecând

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 6


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală faţă de ţara care ne-a dat limba şi cultura. Am acceptat şi pentru că am crezut şi cred foarte mult că trebuie făcută cunoscută România la Nisa. De aceea am creat Catedra-tribuna a României «Dimitrie Cantemir» pentru conferinţe cum au fost: Mircea Eliade, Panait Istrati, Eugen Ionescu, dar şi Unirea Principatelor, Napoleon al II-lea şi Francmasoneria, Icoanele pe sticla sau Casele tradiţionale româneşti. În acelaşi spirit, de a face cunoscută România prin ce are ea mai bun, se înscrie şi Saptamâna Filmului Românesc de la Nisa aflată la a treia ediţie, sau crearea unui Centru Cultural Franco-Român, noutate în Franţa şi deloc în concurenţă cu Institutul Cultural Român, ci dimpotrivă.

orice, ei încearcă prin prezenţa lor istorică să ne înscrie pe noi, urmaşii lor, în aceeaşi albie a istoriei pentru a participa la rândul nostru la adâncirea ei. R.: Soţia dvs., doamna Ioana de Faÿ, este autoarea proiectului bisericii româneşti de la Nisa. Care este povestea acestui proiect? Când va fi el finalizat?

R.:La reşedinţa dvs. de la Nisa, acolo unde este şi consulatul, aveţi o bibliotecă românească de o bogăţie extraordinară. Ce conţine? Cum aţi constituit-o şi cum o îmbogăţiţi?

Şt. de F.: Ioana Glavce de Faÿ (a cărei familie are, de asemenea, o bogată istorie, Lady Douglas-Hamilton, de exemplu, fiind una dintre mătuşile sale) este absolventă a Institultului de Arhitectură "Ion Mincu" de la Bucureşti promoţia 1984. În martie anul trecut, Ioana a oferit parohiei de la Nisa proiectul unei Biserici dar, în ultimul moment, terenul a fost vâdut unui „fabricant de blocuri". S-a căutat un alt teren. Pentru acest al doilea teren, s-a organizat la Bucureşti un concurs de arhitectură având ca tema construirea primei Biserici Ortodoxe Române la Nisa, concurs câştigat de ea. Biserica va fi în stil inspirat din cel Brâncovenesc. Va fi singura biserică cu mozaicuri exterioare din Franţa. Proiectul este gata şi cererea de permis de construcţie va fi depusă la sfârşitul lunii ianuarie. Cei peste 5 000 de români din departamentul Alpilor-Maritimi vor avea, în sfârşit, lacaşul pe care şi-l râvnesc de acum zece ani, de la crearea primei Parohii Ortodoxe Române la Nisa. Parohie care a început cu mai puţin de 15 enoriaşi de Crăciunul anului 2001 şi care, de Paştele lui 2008 a întrunit peste 1 200 de credincioşi.

Şt. de F.: Centrul Cultural Franco-Român va porni având ca nucleu o bibliotecă excepţională de circa 10. 000 de volume, în marea majoritate în franceză şi al cărui conţinut acoperă domenii cum ar fi istoria, religiile, ezoterismul, simbolismul etc. Este vorba de Fondul Paul Barbaneagra, prieten spiritual, cineast şi eminentă personalitate a exilului românesc în general şi, în special, al celui din Franţa. Acestui fond, care are calitatea de magnet cultural, i se vor adauga câteva alte fonduri, mai modeste, luate în parte fiecare, dar care vor însuma alte circa 15. 000 de volume. Familia noastră va construi şi va pune la dispoziţie sediul acestui Centru Cultural Franco-Român, care va fi dotat cu un local pentru bibliotecă, cu săli de conferinţe, de proiecţie, de recepţii, de expoziţii etc. Tot aici va fi amenajat şi sediul Consulatului Onorific al României de la Nisa şi Reprezentanţa secţiei române a Ordinului de Malta pentru sudul Franţei-Corsica şi Monaco. În rezumat trebuie spus că, în mod normal, străbunii care stau pe umerii fiecăruia din noi nu ne lasă să facem

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 7


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală pentru restituirea excepţionalei sale istorii, decret prin care i se decerna Ordinul Meritul Cultural pentru Literatură. A putut astfel să se despartă de noi în pace şi discreţie, aşa cum a trăit, şi, în plus, cu sentimentul că şi-a împlinit cea mai mare parte din datoria sa. Subliniez - numai în parte pentru că, în ultimele sale zile mi-a mărturisit regretul că nu a putut scrie despre cei pe care i-a cunoscut. Cartea s-ar fi numit: Portretele celor cincizeci care mi-au modelat viaţa. Este vorba de Mircea Vulcănescu, Octavian Goga, Ion Jalea, Constantin Noica, Mircea Eliade, Monseniorul Vladimir Ghika, George Enescu, Generalul Racoviţă-Cehan, Octavian Tăslăuanu, Mircea Cancicov, fraţii Cernovodeanu, Ferdinand Barch, Constantin Gane, Iura Kulibin, Esteban şi Dafina Voiculescu şi multi alţii. Dumnezeu să-l ierte! Fără nicio exagerare şi orgoliu, cred că Bunul Dumnezeu va avea mult de căutat până va gasi ceva de iertat la Ştefan J. Faÿ . Pentru toate cele spuse aici (dar foarte incomplete), îndrăznesc să spun că Ştefan J. Faÿ a fost, este şi va ramâne un Sfânt laic. Ştefan J. Faÿ , Tată, Bunic şi Străbunic, a fost pictor, sculptor, scriitor, dar mai ales mare patriot şi revelator al istoriei adevărate a României, pe care a iubit-o fără limite şi cu un devotament nemăsurat.

Sunt cu atât mai bucuros şi chiar mândru, recunosc, cu cât la originea acestui proiect sau găsit numai patru persoane: Doamna Ileana Cotrubaş, celebra mezosoprana, Domnul Manfred Ramin, soţul Domniei sale, arhitecta Ioana Glavce de Faÿ şi cu mine. Primii copii ministranţi au fost Sergiu şi Pierre de Faÿ , pe atunci în vârsta de numai de 9 şi 7 ani, iar primele icoane împărăteşti au fost oferite noii parohii tot de Ioana. Mai pot adăuga faptul că înrudirea familiei noastre cu Monseniorul Vladimir Ghika prin Mama, care i-a fost nepoată, a făcut ca Episcopia catolică de la Nisa (care era la curent cu deschiderea "procesului" sau de beatificare) să ne pună la dispoziţie cea mai frumoasă capelă din departament, cea a marelui seminar. Un alt „semn de sus" a fost că prima slujbă a avut loc, cum am spus, de Crăciun, adică de ziua de naştere nu doar a Mântuitorului, ci şi a lui «Oncle Vladimir», Monseniorul Vladimir Ghika!

Nisa, 24 ianuarie 2010

R.:După toată această fantastică şi aproape mitică biografie, a mai rămas, oare, ceva nespus?

*** Şi în semn de recunoştinţă faţă de cultura română şi pentru cei ce contribuie la perpetuarea ei şi, totodată, la creşterea valorii ei, redăm mai jos câteva rânduri despre lansarea volumului „De Amicitia“, volum semnat de prof.univ.dr. Ilie Rad în amintirea unui mare artist - Ştefan J.Faÿ – scriitor, pictor, sculptor -, volum lansat la Cluj în sediul Uniunii Scriitorilor.

Şt. de F.: Dacă-mi permiteţi, aş adăuga ca Ştefan J. Faÿ a plecat dintre noi aşa cum a dorit, în pace cu sine. Mai mult decât atât, graţie unui extraordînar hazard, pe care l-aş numi voia Domnului, la numai trei zile înainte de momentul despărţirii, a primit primul exemplar din ultima lui carte scrisă împreună cu publicistul clujean Ilie Rad: De Amicitia. Apoi, la numai câteva minute, primea decretul prin care România lui aşa de dragă îi recunoştea eforturile întregii sale activităţi de scriitor

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 8


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală La eveniment au fost prezenţi şi Ştefan de Faÿ , fiul scriitorului Ştefan J. Faÿ , Consulul Onorific al României la Nisa (Franţa), conf. univ. dr. Mircea Goga şi prof. univ. dr. Mircea Popa.

Volumul “De amicitia“ a fost lansat la sediul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor români, de scriitorul Ilie Rad2; este un volum de corespondenţe, care conţine scrisori trimise de Ştefan J. Fay lui Ilie Rad” (1988-2009). Volumul scriitorului este prefaţat de dr. Irina Petraş, preşedinta Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor care scrie următoarele:

Volumul care conţine 200 de scrisori, a fost lansat în lipsa marelui scriitor Ştefan J. Faÿ , care a plecat dintre noi pe 26 iunie 2009. Înainte cu 2 zile de a se stinge, Ştefan J. Faÿ , a primit de la Ilie Rad volumul „De Amicitia“ şi la nici o jumătate de oră, a primit un fax de la Consulatul României din Marsilia care îl anunţa că, prin Decretul nr. 900 din 31 mai 2009, semnat de preşedintele Traian Băsescu, a fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofiţer, categoria A „Literatură”. N.N., foto O.C.

Foto: Dna Irina Petraş şi Ştefan de Faÿ „Ni se propune aici o carte de citit mai întâi pe nerăsuflate şi de recitit apoi pe îndelete. O mărturie a unei vieţi deloc uşoare, dar, fără îndoială, pline şi împlinite. Tot ce scrie Ştefan J. Fay este confesiune, document şi, în sensul cel mai înalt al cuvântului, manifest”.

Pictură de Maia Martin3

2

http://www.uniuneascriitorilor-filialacluj.ro/detalii_membrii_756_RADIlie.html

3

http://maiamartin.weebly.com/

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 9


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală craiovene, reportaje (1954), Pe Şoseaua Basarab, reportaje (1955), Minerii din Valea Jiului, reportaje (1955), Fata plutaşului, roman (1956); (cu numele său): Acea noapte, acea zi de iarnă ’33 (1973); La cina din nouă sute şapte (1977; ediţia a II-a, 2008); Caietele locotenentului Florian, roman (1983); Moartea baroanei, roman (1988; ediţia a II-a, text integral. Postfaţă de Irina Petraş, 1994); Sokrateion. Mărturie despre Mircea Vulcănescu (1991; ediţia a II-a, 1998); Bal la castel, povestiri (1993; ediţia a IIa, 2002); Caietele unui fiu risipitor, fragmente de jurnal (1994); Sub casca de aur a lui Mambrino, povestiri (1997); Ioan Kemény. Memorii. Scrierea vieţii sale. Ediţie şi prefaţă de Ştefan J. Fay. În româneşte de Pap Francisc. Cuvânt înainte de acad. Camil Mureşanu (2002); Cronologia lui Ioan Kemény (Caietele unui roman care nu s-a scris)/2002; Epistolar. Correspondence/Bucureşti/Paris. Corespondenţa cu Marcel Moreau. Traducere şi prefaţă de Irina Petraş (2005); Monseniorul Vladimir Ghika (2005; ediţia a II-a, 2009); Un mileniu în 51 de ani (2006); Rădăcinile răscoalelor ţărăneşti din România. 1907, schiţă istorică (2007). De amicitia. Scrisori trimise de Ştefan J. Fay lui Ilie Rad (1988-2009) - Volum omagial la împlinirea, de către Ştefan J. Fay, a vârstei de 90 de ani cu o prefaţă de Irina Petraş (2009). Decorat cu Ordinul Meritul Cultural în Grad de Ofiţer, categoria A, Literatură (2009).

Născut în 2 iulie 1919, la Seuca, jud. Mureş (a murit în 2009, la Nisa). Este fiul lui Joseph de Fay şi al Gabrielei (n. Kemény). Consemnată în documente ungureşti încă de la 1128, familia Fay a dat, de-a lungul secolelor, vestiţi militari, ambasadori (la Înalta Poartă şi la Veneţia), guvernatori, scriitori, pictori sau muzicieni, precum Fáy András (1786-1864), clasic al literaturii maghiare, sau un alt Fáy András (+1911), fabulist şi scriitor în Esperanto, bunicul scriitorului nostru. Tatăl lui Ştefan J. Fay, doctor în drept internaţional, specialist în istorie şi poliglot, a fost deputat al secuilor în Parlamentul Româ-niei Mari (discursurile sale au fost elogiate de Nicolae Iorga), prieten politic cu Octavian şi Eugen Goga, Octavian C. Tăslăuanu ş.a., devenind ulterior prim-secretar al Legaţiei României la Tokyo şi Bruxelles (unde a murit în condiţii până azi neelucidate). Mama sa cobora din familia lui Ioan Kemény, general şi principe transilvan. Soţia sa, Voica Bogdan, descendenta mai multor familii domnitoare din Moldova – Bogdan, Cantemir, Sturza – şi strănepoată a lui Grigore Ghica, ultimul domn al Moldovei.

spune Constantin Mustaţă Şi cât de mult îşi dorise să mai trăiască o săptămână! S-a stins vineri, 26 iunie, la Nisa. În 2 iulie ar fi trecut pragul ’90... O viaţă presărată cu de toate, dar, mai ales, cu suferinţe. O poveste tulburătoare. Când s-a născut, era deja România Mare: 1919, Săuca, un sat din judeţul Mureş. Un maldăr nesfârşit de amintiri. O casă de secui, în care avea să se scrie istoria românească. Şi s-a dus. A dus Dincolo şi încă nescrisa istorie. A lăsat, însă, şi o

Volume: (sub pseudonimul Ştefan Andrei): Noul oraş, roman (1952), Spre şantier, roman (1953), Împreună, povestiri (1953), Pe drumuri

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 10


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală bibliotecă... „Caietele unui fiu risipitor”, e Jurnalul unei vieţi, aşa cum a fost ea. A fost patru ani „japonez”, la Tokyo, crescut de o bonă în care a văzut chipul blând al unei românce din Bichişul lui din Ardeal. Apoi, drum al tatei spre Europa, la Bruxelles. Prim-secretar al legaţiei... O misiune pe care Voica, soţia sa, n-o dorea. Pentru Ştefan şi Andrei, venise vremea şcolii, dar, poate intuiţia feminină mergea mult mai departe. După doi ani, diplomatul român se-ntorcea acasă, pentru totdeauna, să-şi doarmă somnul. Era anul 1927... Peste ani, avea să afle şi adevărul. I l-a spus ministrul de Externe deatunci, George Macovescu, oferindu- i lui Ştefan de Fay documente aduse din arhivă: „Un dosar subţire, în care se află o mare tragedie”... A fost otrăvit! Dar câte drame n-aveau să se mai adune! Moartea mamei, când fraţii de Fay aveau doar în jur de douăzeci de ani, arestarea, în 1949, confiscarea „castelului” din Bichiş - Luduş, domiciliu forţat la Alba-Iulia, zilier, dulgher, normator la Bicaz. Au fost, însă, şi lumini. E secui, dar s-a considerat dintotdeauna român. Nu prin sânge, ci prin cultura în care a trăit: „Pe Tata, la răscrucea marilor întrebări pe care le punea istoria, l-a făcut român opţiunea pentru dreptatea cauzei româneşti în problema Transilvaniei. Pentru el, dreptatea i-a impus atitudinea. Pentru mine nu a existat chestiunea alegerii. M-am născut într-o cultură, într-o limbă, într-o privelişte dominată de această limbă al cărei farmec şi bogăţie transcenden-tală le-am simţit din copilărie; nu pot să le aparţin decât lor, adică României. Ştiu că această Românie este asediată fără încetare de toţi duşmanii şi chiar prietenii ei, dar nu mă voi preda celor care încearcă a-mi jefui ori denigra Patria”... Lumini... Cum poate fi altfel atunci când ai avut şansa să fii în preajma familiei Mircea Vulcănescu? Dar să cobori adânc în istoria şi cultura românilor prin Octavian Tăslăuanu şi prin urmaşii lui? Dar să-ţi cauţi rădăcinile prin neamul kemenilor? Dar să te bucuri de sprijinul

lui Octavian Goga, după moartea lui Iosif de Fay? El este cel care a stăruit, în numele Consiliului Dirigent de la Sibiu, să devină deputat al secuilor în primul Parlament al României Mari. În chiar şedinţa de deschidere, secuii lau mandatat să vorbească în numele lor şi să facă o declaraţie fermă de aderare. O cuvântare înflăcărată, care a ajuns pe masa Tratativelor de Pace de la Paris. A locuit la Ilarie Chendi, în vremea studenţiei de la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, unde a urmat doi ani desenul şi sculptura, s-a aflat în preajma marelui profesor şi sculptor Ion Jalea (care îşi pierduse mâna stângă pe front, la Mărăşeşti), s-a bucurat de elegantele dialoguri epistolare cu prietenul său Marcel Moreau, adunate în volum, în anul 2005, la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca. Romanul istoric „La cina cea din nouă sute şapte” (Editura Albatros, 1997), s-a bucurat şi de buna apreciere a lui Constantin Noica. Ca şi schiţa de portret european „Monseniorul Vladimir Ghika” (rudă prin alianţă!) sau „Transilvania - un mileniu în 51 de ani. Mărturie istorică”, lucrări intrate deja în bibliografiile culturii româneşti. Alte două lucrări vizându-l pe Ioan Kemeny („Memorii”, „Cronologie” - roman istoric) oferă cititorului român şansa de a pătrunde în intimitatea lumii ardeleneşti. „Caietele locotenentului Florian” e un alt document privind drama românilor ardeleni. Istorie exactă. * ... Ştefan Fay a plecat. A lăsat o bibliotecă şi-o legendă. Amintiri care vor dăinui. La Nisa, la 3.000 de kilometri de Patrie, se odihneşte. A lăsat grijile fiului său, Ştefan de Fay - jr. Cineastul care ne-a dăruit ultimul şi tulburătorul interviu cu Mircea Eliade. Şi, cine ştie, poate că ar trebui să ne aşteptăm şi la bucuria de a-l cunoaşte pe această cale pe seniorul Ştefan de Fay. Oricum, mulţumesc din inimă vechiului şi bunului meu prieten, multiplului premiat pentru filmele de televiziune pe care le-a realizat şi difuzat în programele de limbă maghiară, care a acceptat să ne

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 11


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală deplasăm la Nisa, pentru un amplu interviu cu scriitorul şi omul care ne-a părăsit. Era prea târziu şi a rămas doar calea epistolară, cu pagini de rară frumuseţe, care vor deveni capitol într-o viitoare carte. Ştefan de Fay a iubit Ardealul, a vibrat pentru România, iar fiul său, consulul onorific al României la Nisa, are de dus mai departe o moştenire care n-are unitate de măsură. Ca şi Maria de Fay - Mănoiu, pe care destinul a duso departe, pe malul „Dunării noastre” - Hudson, în Molford, SUA. În urmă cu câteva zile, Ştefan de Fay ar fi împlinit 90 de ani. Fie-vă odihnă veşnică...! Notă. Din 26 iunie, Iosif şi Ştefan de Fay sunt din nou împreună, după 82 de ani. Să rememorăm câteva fragmente din discursul deputatului secuilor, Iosif de Fay, în prima şedinţă a Parlamentului României Mari: „Domnilor, înainte de toate, vă rog să iertaţi greşelile cuvântării mele, deoarece româneşte eu numai de câteva luni vorbesc. (...) Având nădejdea că interesele sale vitale vor fi ocrotite în marginile noului Stat, secuii au primit cu linişte şi cu încredere unirea cu România (Aplauze prelungite). (...) Domnilor deputaţi, de multe secole - 1500 de ani secuimea trăieşte strânsă într-un colţ din munţii Ardealului. În acest enorm timp, partea cea mai mare a vieţii, secuimea a petrecut-o ca copil vitreg al Statului Maghiar (Aplauze prelungite). (...) Ca cetăţean credincios al Statului Român, şi ca secui care îmi iubesc neamul, am venit în acest loc, nevoind să ţin seama de acea teroare nestăpânită societăţii, cu care răposaţii conducători au voit să silească pe secui să se bată cu morile de vânt (Aplauze). Noi am adus cu noi încredere şi ca răspuns cerem tot încredere. (...) Făcându-se astfel, eu sunt convins că în scurt timp, poporul secuiesc va fi una din pietrele cele mai sigure la edificiul Românei Mari (Aplauze prelungite şi îndelung repetate). Răspunsul domnului Nicolae Iorga, preşedinte:

„D-lor, mulţumesc în numele D-voastră d-lui deputat baron Iosif de Fay pentru cuvintele spuse în numele secuilor, care, şi alături de Ştefan cel Mare au luptat la Podul Înalt, în 1475, pentru apărarea Moldovei şi a românilor, şi care, în cea mai mare parte, sunt vechi fraţi ai noştri români, care şi-au pierdut limba. (Deputatul a amintit în cuvântul său, despre participarea secuilor, la 1600, în oştirea lui Mihai Viteazul, pentru dezrobirea Ardealului! - n.a.) Îi mulţumesc pentru încrederea ce-o pune în Statul nostru român, care va şti să preţuiască şi să susţină această încredere! (Aplauze prelungite!). (articol apărut în Condeiul Ardelean)

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 12


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Dragostea Lui Dumnezeu Trei cruci pe-un deal, pe Dealul Căpăţânii. Pe ele-atârnă-n frânghii strâns legaţi, Şi ţintuiţi de braţe, în piroane, În crudă agonie, trei bărbaţi. Şi pe toţi trei, Pilat îi judecase. Toţi trei au fost bătuţi, batjocoriţi, Toţi trei purtat-au crucea în spinare, Şi-apoi urcaţi pe ea şi răstigniţi.

Rely Tarniceri

Şi încă mulţi până atunci şi după, Au suferit acelaşi crunt calvar, Sfârşind în agonie şi ruşine O viaţă irosită în zadar.

Trunchi de copac

mi-e nesfârșit refrenul unui cântec, zbătându-se să iasă printre pleoape, sub tâmple, ceață groasă stă să-ngroape durerea ce o mint cu un descântec,

Şi mulţi se întrebau şi se întreabă: “Cu ce a fost de alţii deosebit? A suferit la fel cu ei, pedeapsa Şi tot la fel cu ei a şi murit! “

trunchi de copac scobit pe dinafară de păsări timp, cu cioc de ghionoaie, ce de pe frunte, riduri îmi despoaie, mă-ntorc în sine-mi către-odinioară,

Da, când priveşti la trupurile moarte, Poţi spune c-a murit la fel ca ei, Chiar dacă-şi dădea Duhul, fără vină, Nu Îl deosebeai dintre cei trei.

de mult se-adun’ furtuni să mă doboare dar eu, tăcut, rămân tot în picioare

Când L-am văzut cu-o seară mai ‘nainte, Rugându-se-n grădina Ghetsimani, Trei ucenici Îl însoţeau, dar iată-i Dormind un somn adânc, pe bolovani. Şopteşte ridicând spre Tatăl, ochii, Fiul dintâi, născut din Dumnezeu; Sudori de sânge-I picurau pe frunte: “ Tată, paharu-acesta e prea greu! Ştiu c-am venit în lume pentru Tine, Ca să găsesc tot ce era pierdut, Şi voi plăti pe cruce preţ de sânge Ca să răscumpăr ce a fost vândut. Dar, Tată, Eu sunt Fiu născut din Tine Şi una suntem, cum am fost mereu. Iar când voi lua pe umeri vina lumii,

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 13


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Nu voi mai fi cu Tine-un Dumnezeu! Cum să suport eu clipa blestemată, Când, adunând tot ce-ai dispreţuit, Voi fi o urâciune pentru Tine, Păcat, pe lemnul crucii răstignit!!! Îţi vei întoarce ochii de la Mine Şi se va-ntuneca întreg pămîntul. Şi cum voi sta Eu despărţit de Tine, Ca să-mplinesc pe cruce, legământul?! Nu cred că am să pot să beau paharul ! Din cupa de păcate nu pot bea!!! Dar totuşi Doamne, totuşi, pentru Tine, Voi face voia Ta, nu voia Mea!!! “

Înscriindu-se în peisajul liric diversificat al momentului, Petru Făgăraș impune, în linii fundamentale, prin recentul volum de versuri, Risipit în curcubeu (Editura Altip, Alba Iulia, 2010), un univers al nuanțelor multiple, al interferențelor de perspectivă literară, specifice modernității plurivalente. Poezia sa constituie alternativa scriptică ce înregistrează, dincolo de aparențe, surplusul de gânduri și trăiri ce-l traversează pe poetul sebeșan, Petru Făgăraș fiind o prezență activă a Cenaclului literar ,,Lucian Blaga”, un pasionat fotograf și om de cultură, atent la devenirile artei în sinuosul traseu al postmodernității culturale.

Acum am înţeles de ce, pe cruce, Din toţi, doar El era deosebit: Când s-a făcut păcat pe lemnul morţii, Ne-a arătat, cât Tatăl, ne-a iubit !!!

Toposul imaginarului poetic se configurează între două repere geografice fundamentale, Valea Sebeșului, cu a sa alchimie montană de muzică și contemplare, și austeritatea Râpelor Roșii, care subsumează inevitabil și experiența lirică blagiană, devenită reper valoric fundamental în acest decor evanescent de lumină și cultură. ,,Din Stânca Nemuririi,/ curg stelele spre Râpele Roșii!.../ umbra Titanului acoperă cerul,/ vărsând muguri de lacrimi/ în Pârâul din munți!.../și-n Valea Frumoasei/se-adună suspine/punți către veacuri/ în frâu curcubeu!...” (Titanul). După sugestia titlului, universul poetic se așază cu generozitate sub luminiscența unui ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 14


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală curcubeu de raze ce pare să unească, printr-un arc simbolic, pământul de cer, viața de eternitate, ființa de absolut. Avem invariabil senzația unei continue înălțări pe culorile optimiste ale curcubeului, simbolistica astralului beneficiind de o figurație vastă. Bucuria clipei se asociază cu lumina, cu iubirea de frumos, cu o lume visată care cade în falduri bogate, suprapunându-se peste universul realității, dar fiind în același timp traversată de un fior meditativ și o abia perceptibilă melancolie.

Neîncorsetate strict în tipare clasice, poeziile par mai degrabă afiliate unor formule moderne, mult mai libertine, ce nu exclud totuși muzicalitatea, fără a o căuta îndeosebi. Nici excesul de metafore nu este o dominantă a demersului liric de față, chiar dacă o anume propensiune spre înțelegerea expresionistă a lumii împletește cu vivacitate un șal al registrelor lexicale de sorginte cultă. Accentul cade, așadar, pe latura picturală, pe creionarea detaliului fin, a stării interioare, pe decodarea atmosferei ce imprimă un stil al sobrietății și sincerității totodată. Alte poeme converg spre o mai accentuată latură confesivă sau de natură ludică, fără a-și pierde însă fiorul căutărilor și răspunsurilor fundamentale.

Această lume ipotetică trăiește într-o armonioasă desfășurare de imagini, fără a se lăsa totuși iremediabil captivă în orizontul optimist al curcubeului. Sărutul împăcării, curcubeul ca liant între lumea de jos și cea înaltă, celestă proiectează pe un fond elegiac, o tristețe metafizică, adâncită în scorbura cuvântului, căci poezia lui Petru Făgăraș rămâne una a discreției și a gestului rar, executat cu eleganță și noblețe, însoțit de o tăcere care tulbură, precum în versurile: ,,Cred că sunt/ arcul ploii,/ sau poate-s doar,/ lumina din parc!.../ și mă închid/ în arbori,/ prin licărul chemărilor/din stele!.../ abia atunci pământul/ se va uimi de drumurile mele…/ abia atunci vei putea,/ la țărmuri/ să-mi aduni epavele,/ din nisipul scoicilor,/ pline de mistere!...” (Misterul unui poet).

Discursul liric certifică o comuniune profundă cu teluricul, așezat însă în proximitatea astrelor, cu tainele veșniciei spre care gândul înnoadă incantatoriu versuri de dragoste, relativ luminoase, asociate spiritului, credinței divine, armoniei universale pe care eul liric încearcă, la rândul său, prin elanul creator, să o completeze, configurând un regim al candorii interioare. ,,La marginea cărărilor din noi,/ te chem în taină/ Visarea să-ți pierzi,/ prin melancolia frunzelor ce cad,/ cu umbre ruginii!.../ Vino, peste miriștea sufletului meu,/ transformat în gară,/ în care nimeni nu vine,/ din care nimeni nu pleacă!.../ mă-mbăt apoi cu un strop de vin/ din lacrimă de soare,/ din apa timpului retras în matcă!.../ de dorul tău,/ eu mai rămân!...” (Suflet).

Poemele prezentului volum gravitează hieratic în jurul iubirii ca sentiment dominant ce asigură coerența și solemnitatea vieții, chiar dacă uneori eul liric pare alungat într-o zonă a solitudinii cu fragilitatea și vulnerabilitatea ei. Poezia lui Petru Făgăraș cântă inefabilul iubirii, fără senzualități deformate, ci cu potolirea și calmul maturității sau chiar cu o pronunțată percepție spirituală: ,,Mi-e sufletul rai încolțit/ și izvor!.../ durerile tale se varsă în mine!.../ Mireasma iubirii/ în ceruri se vinde!.../ Iar Dumnezeu/ ne-a transformat/ aripile în mâini/ ca să putem iubi!...” (Destin).

Se poate remarca destul de ușor tonul cvasi-religios, disponibilitatea afectivă a eului liric, profund contaminat de miracolul absolutului din ființa umană, de focul stelar al privyrilor sau de sentimentul participării la un adevărat ritual al existenței. De aici, fascinația împlinirii prin actul iubirii spiritualizate, prin taina magistrală a dăruirii de sine. ,,Ascult briza mării,/ în gustul răsăritului/ de soare…/ nisipul din clepsidră,/s-a adunat pe țărmul/

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 15


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală sărutat de valuri,/ce curg curcubeu/ prin noi…/ sub pleoape/de visuri-lumină/din labirintul veșniciei,/un înger ne-nalță,/ cu mâinile-n eter/ și-n palme ne curge setea/ revărsată într-o/ mare de dragoste!...” (Meditație).

amăgit cu dorul,/ când încă norii/ tot mai plâng,/ rămân aici/ în câmp de maci/ și-ncet mă scutur/ de petale!...” (Dor) Risipit în curcubeu reușește, în opinia noastră, să creioneze printr-o gesticulație a fineții și lirismului, un imaginar poetic pe cât de coerent, pe atât de personal. Felicitări autorului! A consemnat:

Petru Făgăraș înregistrează în culori nealterate de faptul cotidian mărunt, neliniștile ființei, precum și aventura onirică a universurilor paralele, totodată cu gestul mărinimos și solitar al reconstrucției, al resemantizării personale, al acompaniamentului de senzații și reflecții, modelate cu naturalețe și deplin elan tineresc. În zborul său intelectiv și afectiv, poetul desenează siluete spirituale ale înălțării, eludând programatic erodarea trupului sau amenințarea morții (pe care în mod evident le recunoaște): ,,În miresmele / bujorului de munte/ cu tandre. Doruri-petală,/ curg gândurile mele/ pe piscuri/ de speranțe…/ ducând semințe/ curcubeu,/ ce le-am sădit în noi/ zi de zi…/ și încolțesc în timp,/ niciodată pierdut!...” (Semințe curcubeu).

Prof. dr. Monica Grosu Redacția Armonii Culturale4

Un dor nostalgic și abia șoptit de viață frenetică se face totuși simțit în acest cadru al împăcării crepusculare cu lumea și cu sine: ,,M-ascund în maci/crezând că vei veni…/ în șoapta dimineții, /dar ploaia-lacrimă/ m-a stins…/ doar fluturi albi/ și-o Crisalidă/ m-au

4

http://www.armoniiculturale.ro/

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 16


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală un puzzle de armonii livreşti ce poartă semnătura: Nicolae Băciuţ. Pentru acest răgaz de lectură, am ales ÎNAPOI LA VIITOR, - un titlu care cuprinde sub umbrela, evident modernă, 234 de pagini tipărite şi care, se împart între dialoguri intelectuale, eseuri, întâmpinări de-o eleganţă rară, până la cărţile colegilor de breaslă, la fulguraţii de gânduri şi tuşe de portrete ale unor Oameni care îşi au locul lor garantat în galeria marilor români. Nicolae Băciuţ este printre extrem de puţinii scriitori pe care îi cunosc, curat, necontaminat cu morbul ranchiunii, a invidiei şi luptei pentru a fi în ,,topul,, cărţilor săptămânii. Scrie despre colegi cu bucurie! Nu e puţin lucru. Dăruieşte pentru că are de unde dărui. În volumul ,,Înapoi la viitor“ găsim o superbă spovedanie de scriitor. Nicolae Băciuţ răspunde întrebărilor unuor elevi de liceu. Încă din start autorul declară: „Nu mi-ar fi plăcut să mă nasc într-o altă limbă.“ Concret, clar! Dar, Nicolae Băciuţ răspunde zi de zi la această întrebare, prin ceea ce face, şi mai ales prin ceea ce scrie şi cum scrie. Stăpâneşte cuvintele printr-o afinitate evidentă cu Limba Română, şi ele, cuvintele i se supun, îi devin complici de nădejde în alcătuirea frazelor de o rară frumuseţa dublată de înţelepciune. Nicolae Băciuţ are disciplina scrisului şi acest exreciţiu iese ca uleiul la suprafaţă în alcătuirea textelor. Tot ce scrie este literatură. Buna. În cele opt interviuri pe care le consemnează, (cei supuşi „tirului“ fiind, în ordine alfabetică: Melania Cuc, Daniel Drăgan, Romulus Feneş, George Filip, Valentin Marica, Lucian Vasiliu şi George Vulturescu), autorul lasă spaţiu larg pentru cel pe care doreşte să-l ,,radiografieze“. Nu-i scapă detaliile , nuanţa şi aici, aş crede că meseria de jurnalist de rang internaţional, şi-a demonstrat cu prisosinţa valenţele. Textul curge ca de la sine, fără hiatusuri între personalităţile celor doi, - subiect şi intervievator. Este o sărbătoare să dialogez cu Nicolae Băciuţ omul şi scriitorul depotorivă.

Melania Cuc ,,Înapoi la viitor,, Nicolae Băciuţ5 Nicolae Băciuţ este unul dintre cei mai efervescenţi creatori pe care îi are astăzi patria Limbii Române. Poet, publicit, editor, promotor şi artizan al diferitelor evenimete culturale cu răsunet naţioanl, dar şi internaţional, Nicolae Băciuţ reşeşte ca puţini alţii dintre colegii sciitori, să scoată în raftul librariilor carte după carte. Făcând rabat la confortul personal, scriitorul alunecă printre lentilele travaliului zilnic, scapă din maşinăria societăţii, care îi cere obolul, şi scrie. Scrie. Ceea ce face Nicolae Băciut este, nu doar un travaliu de rutină, un exerciţiu de împlinire a unui destin literar clar, ci o meserie de credinţă. Spirit şi trup colaborează în această ctitorire de pagini de literatură, care are marele merit de-a fi nu doar redată într-un stil literar inconfundabil, dar care, prin fiecare lucrare editorială demonstrează că vivacitatea talentului său nu şi-a pierdut din esenţă. Viaţa în starea sa lucidă, cu apoteotice sclipiri de filosofie intelectuală şi acel praf de polen de duh, care vine şi îi dă poetului ce-i al Poetului, fac deja ,din opera lui Nicoale Băciut o averea publică. Pagini de Istorie literară, secveţe de critică lucidă cum numai un filolog sadea, ca domnia sa, poate să elaboreze, - poeme, articole sociale, monografii şi portrete de oameni... Iată 5

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Baciut

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 17


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Mai departe, pe ,,firul“ paginilor ajungem la o seamă de cronici literare. Aici, verbul se rotunjeşte, autorul devine insistent pe frază, adesea insistă pe forma şi consistenţa cărţii pe care o prezintă, sau o recenzează. Stilul este inconfundabil. În speţă, beneficiază de atenţia criticului Nicolae Băciuţ cărţile semnate de :Srafim Duicu, Lazăr Lădariu, Elena M. Câmpan, Liliana Moldovan, Florica Z. Costea, Grigore Avram, Gheorghe Nicolae Şeican, pentru ca, mai apoi să se apelece cu atenţie şi generozitate asupra unei game întregi de ,,producţie“ editorială de dată recentă, analizând şi promovând antologii, anuare, scriind despre evenimente culturale la care a participat, şi care, dacă nu ar fost consemnate în carte, ar fi ieşit sigur din memoria colectivă. Nicolae Băciuţ are darul de-a nemuri Clipa cea repede. În ultima parte a volumului, autorul adună într-o interesantă ,,Poiană a lui Iocan“ spaţii, personalităţi, spirit creator, -totul ridicat la un standard de literatură modernă, cu ştaif vizual şi capabilă să pună cititorul în legătură directă cu lumea reală. Cu cartea ÎNAPOI LA VIITOR , Nicolae Băciut a mai pus o ,,cărămidă“ la edificiul cultural pe care îl slujeşte prin ceea ce face şi prin ceea ce scrie. Document şi lectură agreabilă, cartea de faţă îşi are locul ei pe rafturile bibliotecilor, în scoli şi centre de cultură din Tară şi din diaspora românească. O traducere a cărţii, în una din limbile de largă circulaţie, ar fi potrivită pentru promovarea României Culturale în lumea cea mare. Un fel de paşaport al ideilor care ne leagă şi care, ne despart, ca naţiuni, în acest creuzet infernal al globalizării galopante. Timpul nu este încă trecut.

Să vezi o Lună într-un Bob de Nisip Şi un cer într-o Floare Salbatică, Să cuprinzi Infinitul cu palma mâinii tale Şi Eternitatea într-o oră William Blake

DESCOPERIREA JAPONIEI prin intermediul scriitoarei FLOAREA CĂRBUNE, eseu de Mihai LEONTE Când spui Japonia te gândeşti la sintagma; Ţara Soarelui Răsare! Despre Japonia ştiam doar cât să dau răspunsuri la teme generale. Încă de prin 1966 se vorbea despre Japonia ca despre ţara renăscută din propria cenuşă. În zilele noastre aproape zilnic ne este dat să auzim de Japonia. Nu credeam că mă va interesa această ţară în mod deosebit. Iată însă că aveam să cunosc pe Internet pe cea care m-a făcut să descopăr cu adevărat Japonia. Această persoană fiind Floarea CĂRBUNE devenită reporter amator prin Japonia. Floarea CĂRBUNE a primit un cadou binemeritat din partea fiicei sale Cristina; mai multe călătorii în Japonia. Din aceste călătorii cititorii se vor alege cu o nouă descoperire a Japoniei. Prin simplitatea cu care scrie, ca cititor vei crede că Floarea CĂRBUNE este un novice în ale scrisului. Cititorule ai căzut într-o capcană fără să vrei! Vei fi surprins să afli că autoarea mai multor cărţi are mai multe studii decât consideră cititorul. Că lasă impresia simplităţii, este simţul modestiei caracteristic românului provenit din mediul rural. Prin scris spune Floarea CĂRBUNE ,,A descoperit o nouă dimensiune a vieţii”

A consemnat pentru noi Melania Cuc

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 18


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Nu o putem contrazice, fiindcă oricine va descoperi acest adevăr, căutându-l! Aventura scrisului continuă prin aceste călătorii efectuate de Floarea CĂRBUNE în Japonia. Este un câştig imens pentru cititorul de limbă română de pe mapamond, căci fiind în această modernă epocă a internetului, mulţi cititori aflaţi în diverse puncte ale Planetei Albastre, vor redescoperi această ţară minunată care este Japonia. Încerc să o însoţesc pe Floarea CĂRBUNE în călătoriile sale! Îmi amintesc fără să vreau de un alt român călător prin Asia, Nicolae MILESCU Spătarul (1638- 1708 ) Descopăr că în Japonia natura este respectată cu sfinţenie. Faptul că parcurile din Tokyo sunt riguros amenajate. În Tokyo există o catedrală ortodoxă Sfântul Nicolae6. Surprinzător nu-i aşa? Asta pe lângă alte lăcaşuri de cult religios creştin, precum Catedrala Învierii Domnului.

spirit al vieţii. Japonezii consideră că tot ce este natural are o valoare magică! Un alt aliment nelipsit din la japonezi este orezul care participă activ la hrana curentă, dar şi la marile sărbători fiind nelipsit de la orice masă festivă. Incursiunea autoarei Floarea Cărbune în lumea japoneză dă naştere la observaţii fine şi utile datorate unor studii atente. Sunt prinse în vizor istoria, învăţământul, bucătăria tradiţională şi tot ce cuprinde ciclul vieţii normale pe zile, luni, anotimpuri. Sunt expuse aspecte care vor surprinde plăcut cititorul prin exactitatea informaţiilor. Consider că această călătoare ocazională în Ţara Soarelui Răsare poate fi desemnată cu titlul onorific de Ambasador al României, căci nu prea cred că există mulţi oameni care duc peste mări şi ţări, numele ţării noastre gratuit în lume. Nu este uşor să te străduieşti să organizezi un eveniment de lansare a unui volum românesc în Japonia. Aici fiind vorba de volumul antologic IZVOARELLE VIEŢII 2009. Citez din prezentarea doamnei Floarea CĂRBUNE; ,, Literatura reprezintă şi ea puntea de cunoaştere între două popoare prietene. Cum în acest an - anul 2009, se împlinesc 50 de ani de prietenie româno - japoneză, m-am gândit să fac o lansare de carte în Japonia. (iar noi, pentru că luna noiembrie, 2011 este luna Japoniei în România am găsit de bunăcuviinţă să inserăm în revista de pe acestă lună acest eseu a dlui Mihai Leonte./n.r.) E vorba de antologia « Izvoarele vieţii » la care au contribuit 28 de poeţi români contemporani din ţară sau din străinătate. Am certitudinea fermă că, poezia poate fi o uşă deschisă spre inima poporului român implicit a culturii acestuia. Peste pragul acestei uşi poate trece oricine doreşte să ne cunoască obiceiurile şi tradiţiile. În această zi de 22 respectiv 23 august 2009 (ţînând cont de fusul orar), într-o ţară de la marginea lumii, Ţara Soarelui Răsare, se lansează un volum de poezii, „Izvoarele vieţii » în limba română volum antologic al poeţilor NETişti. În prezenţa unor distinse persoane japoneze, iubitoare de muzică de jazz şi de poezie dar şi a câtorva turişti români. Deschid

Cititorul descoperă acele festivaluri dedicate fiecărui anotimp. Autoarea descoperă asemănări între sărbătorile japoneze şi cele româneşti, prin simplitate, dar şi prin magia lor. Aflăm că la festivalul Primăverii, fasolea este ridicată la un rang superior ca aliment, dar şi ca

6

Catedrala Învierea Domnului, cunoscută şi sub denumirea de "Nikorai-do" - Sfantul Nicolae al Japoniei, este o impresionantă biserica ortodoxadin Tokyo, Japonia. Aceasta a fost construită, de către muncitorii japonezi, împreuna cu un arhitect rus, spre sfarsitul secolului al XIX-lea. Grav avariată în urma cutremurului de pământ din anul 1923, Biserica Învierii Domnului, din Tokyo, va fi reconstruită de către localnicii ortodocşi. Această măreaţă biserică a fost construită spre sfarsitul secolului al XIX-lea, fiind terminată în data de 8 martie 1891. Arhitectura acesteia a fost proiectată de catre arhitectul Michael A. Shchurupov, iar lucrarile au fost realizate de către muncitori japonezi.

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 19


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală evenimentul cu tricolorul alături şi cu alb-roşul drapel al Japoniei, apreciind importanţa semi centenară a prieteniei dintre aceste două popoare. Este o bucurie împlinită, bucuria de a citi din versurile câtorva poeţi români ce mi-au dat girul de a-i reprezenta. Desigur, „căpitanul” vasului a vorbit în ambele limbi, a tradus intervenţia mea cât şi a celorlalţi români şi a citit selectiv, din poeziile volumului. A încheiat prin a le mulţumi: d-lui Mihai LEONTE pentru iniţiativa pionieratului în tipărirea creaţiei poeţilor români; Siminei Silviei ŞCLADAN pentru abnegaţia cu care a coordonat antologia, Adinei Cristina GHINESCU pentru copertă, cuvânt, video clip şi postere; Niculinei VIZIREANU pentru grafica deosebită, Gabrielei PETCU pentru grafica anunţului, tuturor poeţilor ce au fost alături de noi cu gândul şi inima pline de dragoste. Volumul „Izvoarele vieţii» ne adunase să celebrăm prietenia româno-japoneză şi, cu multă bucurie, afirm că a fost un veritabil succes. A fost un eveniment artistic şi cultural de mici proporţii dar cu o largă valoare sentimentală, bilaterală. Arborând Drapelul patriei lângă inima de român, Cristina, în calitatea sa de „căpitan”, ne-a urat: „Vânt bun la pupa!» spre 2010 cu «Speranţele vieţii» în suflet»! Mulţumim gazdelor, Shinya şi Cristina, pentru generozitate, cântăreţilor pentru recitaluri dar şi publicului, atât de delicat şi amabil. Japonia de asemeni o poate numi ca CETĂŢEAN al său pentru promovarea cu atât patos şi devotament a ceea ce a scris şi sunt sigur va mai scrie despre această ţară magică, referindu-ne la Japonia.

ARTUR SILVESTRI LA TREI ANI DE LA URCAREA ÎN NIRVANA Au trecut trei ani şi vor mai trece mulţi alţii de la urcarea în Nirvana de când marele cărturar şi promotor al culturii noastre Artur Silvestri s-a urcat în Nirvana la data de 30 noiembrie, 2008. Au trecut trei ani şi ne e mereu dor de prezenţa sa vie şi de cuvântul său „cules de pe pajiştile infinit colorate şi cu parfumuri inefabile, pe care le parcurge fără oprire, ne cuprinde şi ne supune, strecurând în noi înţelesuri superioare, menite să ne extragă din contigent”. (Acad. Prof. Dr. Zoe Dumitrescu-Buşulenga). Chiar dacă au trecut trei ani de când a trecut în lumea umbrelor, a rămas numele său să strălucească în lumină prin scrisul şi faptele sale. Unul din marele mele regrete este acela că a plecat în eternitate fără să am şansa să-l cunosc personal, de altfel, aşa cum s-a întâmplat cu foarte multe persoane cu care comunica prin internet. Nu ne-am văzut ochi în ochi, dar am simţit de la bun început că face parte din viaţa mea, motiv pentru care merg la

Mihai LEONTE

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 20


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală mormântul său pentru reculegere ori de câte ori mă aflu în ţară şi nu uit nici aici în Canada, din când în când, să-i aprind o lumânare. Asemenea situaţii nu se întâmplă decât atunci când în viaţă întâlneşti ceva special şi n-am nicio îndoială că acest om - atât de deosebit a fost un om special, cu o forţă spirituală ieşită din comun, înzestrat şi cu ceva puteri paranormale, un om care degaja atâta linişte, siguranţă, înţelegere şi bunatate aşa cum nu îţi este dat să întâlneşti decât rareori în viaţă. Când am trimis primele scrieri spre publicare cu destinaţia "Intermundus Media", nu aveam nici cea mai vagă idee cu cine voi intra în legătură, luasem adresa la întâmplare de pe internet, îmi placea cum suna. Cu fiecare mesaj pe care-l primeam semnat Artur Silvestri se degaja câte ceva din puternica sa personalitate şi ceva din fiorul rafinamentului unei culturi vaste, încât mă făcea să deschid ochii tot mai larg, ca în faţa unor descoperiri venite pe neaşteptate. Semăna cu o comoară pe care o dezvăluiam treptat şi nu puteam să-mi dau crezare ochilor. Într-un timp, când am văzut că nu mi-au apărut nişte scrieri pe care le trimisesem pentru publicare, am adresat rugămintea să-mi comunice cu ce aspect din cele scrise nu au fost de acord. Mi-a răspuns imediat că nu au sosit aceste scrieri. „Eu am un număr de scriitori de care mă ocup personal şi scrierile lor vin direct la mine. Aceste scrieri nu mi-au sosit şi în altă parte nu am unde să le caut. Aştept să le retrimiteţi." Comunicarea asta m-a surprins. Venea de la Preşedintele "Asociaţiei Românilor pentru Patrimoniu", personalitate marcantă a culturii noastre şi eu eram la începutul încercărilor mele literare. Şi astfel, am păşit înainte şi mereu am avut în minte cuvintele sale de îndemn din care reproduc acum doar câteva: „…fericit cel ce ocupă un loc pe pământ, iar dacă acel loc este binecuvântat de spiritul literei scrise, atunci este cu adevarat un om fericit". Şi eu am gustat din această fericire.

Din toată corespondenţa purtată pe internet am constatat că toate gândurile mele, chiar şi cele mai adânci, cele pe care încă nu le scosesem nici eu la suprafaţă, mi le-a recepţionat şi că au avut ecou în gândurile sale, ba mai mult, le-a dus mai departe. Nu ne-am întâlnit faţă în faţă, dar ne-am întâlnit în spirit. A existat un flux care era reciproc şi am rămas cu convingerea că era înzestrat şi cu ceva puteri paranormale şi că a fost un om cu aură mistică. Chiar şi atunci când trimitea mesaje colective, eu simţeam că mi se adresează direct şi mie. Fără această prezenţă în viaţa mea, deşi scurtă, astăzi nu aş fi unde mă aflu acum. Dar dincolo de ceea ce mă determină personal la recunoştinţă şi neuitare, sunt multe altele care îl situează pe podiumul înalt al oamenilor aleşi ai unei ţări. Ideile la care mă refer acum nu sunt noi, au fost spuse şi subliniate de multe personalităţi remarcabile ale culturii noastre, dar socotesc că nu s-a spus îndeajuns, oricât de mult le-am repeta şi de aceea revin asupra lor, mai ales asupra unui fapt ieşit din comun. Puterea cu care a fost înzestrat acest om de excepţie, l-a determinat să încerce o faptă uriaşă, să oprească declinul spiritual al ţării noastre, să pună stavilă distrugerii multor tradiţii care de-a lungul anilor au fost considerate temeiuri ale vieţii în spaţiul nostru carpatin, să schimbe acest mod de a gândi care ne sufocă, un mod de viaţă viclean şi fals. A vrut să lupte împotriva dezrădăcinării românilor şi a modelelor de viaţă atât de eronate care s-au impus în modul nostru de existenţă şi să aducă un aer proaspăt în ţară, să situeze România pe un loc onorabil în lume. Pentru înfăptuirea acestui gând a înfiinţat "Asociaţia Română pentru Patrimoniu" adunând în jurul său intelectuali români de pretutindeni, care „privesc în aceeaşi direcţie". A fost uimitoare forţa cu care a luptat pentru a-şi îndeplini acest mare vis, Renaşterea României. Credea cu toată convingerea

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 21


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală că în acea profundă Românie Tainică sunt valori umane capabile de o nouă construc-ţie morală a ţării. Nu e inutil să ne reamintim, iarăşi şi iarăşi că avem atâta nevoie de renaşterea acelei Românii Tainice, acea Românie curată, capabilă să-şi iubească înaintaşii, să-şi privească critic trecutul, să-şi îndrepte privirile spre un viitor luminos, o Românie după care tânjesc toţi românii de bunăcredinţă, mulţi la număr. Într-o astfel de Românie, câţi români nu s-ar întoarce la vatra străbună, câţi alţii nar renunţa la visul împlinirii pe alte meleaguri, câţi romani n-ar fi fericiţi bând apa limpede din fântâna pământului strămoşesc! ? Dar Dumnezeu l-a chemat la El fiindcă ţării noastre poate că nu-i venise încă momentul mântuirii, poate că mai avem de plătit pentru multele îndepărtări de la Cele Sfinte, sau poate că este numai o încercare pe care trebuie să o trăim aşa cum ne-a fost datul sorţii. Cine poate desluşi rosturile hărăzite de Cel de Sus?! Pentru lumina unui astel de gând măreţ se impune să ne reamintim chipul celui care începuse să îi pună câteva temelii. Stau mărturie, scrieri şi nenumarate fapte în folosul românilor şi în mod special, demersurile făcute pentru a aduna în sentimente şi în gânduri pe românii de pretutindeni înfiinţând pe cheltuiala sa prestigiosul imperiu mediatic "Asociaţia Românilor de Pretutindeni" pentru o mişcare culturală în ţară şi în străinătate, activitate preluată după dispariţia sa de către devotata sa soţie, Mariana Brăescu-Silvestri. Artur Silvestri a însemnat Speranţa ca lumea să fie mai bună şi asta nu trebuie s-o uităm niciodată ! Am aşternut aceste însemnări având în minte cuvintele pe care le-a notat referindu-se la istoria noastră şi la oamenii mari ai ei: "Uitarea merită să fie un blestem".

LAO TZE Despre traducerea în limba română a cărţii TAO TE CHING -CALEA PUTERII – Traducere din limba chineză de Daniel Medvedov7 (continuare din nr. 1-2) 3. SHIBUMI – Lumina de cenuşă (Pu Shang Hsien Shih . . .)        

Nu-ţi etala talentele, aşa ceilalţi nu se vor întrista, Nu-ţi arăta comorile, pentru a nu provoca în alţii dorinţa de a fura Nu privi cu jind, aşa nu-ţi vei tulbura inima Din acest motiv, înţeleptul îşi goleşte inima, dar îşi umple pântecul Pierde orice dorinţă, dar are grijă de mădularele lui, E acelaşi cu toţi, nu caută nimic, nu vrea nimic... Dacă eşti viclean, nu te arăta aşa, Se face orice cu a ne-face, nimic nu rămâne nefăcut... 4. CINE EŞTI ?: Făt-Frumos din Lacrimă (Ch’ung Tao Erh Yung)

  

Rămâi între ochi cu Calea Şi fă din asta un obicei Poate că nu e uşor...

7

Ph Dr. in Philosophy, 1981 - International Institute for Cultural Philosophy, East-West Essence Society, Taipei, China ; Specialist in Theology, 1997; Catholic University Andres Bello, Caracas, Venezuela; Specialist in Chinese Culture, 1981 University of Chinese Culture, Taipei, Republic of China, 1981; Graduated in Cinematic Arts, 1975 - University of Theatrical and Cinematic Arts, Bucharest, Romania.

A consemnat Elena Buică Buni,Toronto

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 22


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală         

Ca într-un vârtej, Vei ajunge la matca tuturor lucrurilor Roade toate asprimile Dezleagă toate legăturile Potriveşte-te în desăvârşire pentru a primi lumina Fă-te unul cu ţărâna, Rămâi în linişte, ca şi cum ai sta aşa pentru totdeauna Fiinţa e sinele tău, fiica nimănui Arhetipul lui Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana...

      

8. A FI CA APA (Shang Shan Jo Shui)  

5. MEDITAŢIA (T’ien Ti Pu Jen)   

Cerul şi Pământul nu sunt amabili, Pentru ei, toate fiinţele sunt păpuşi. Nici înţeleptul nu e prea amabil, Pentru el, la fel, fiinţele sunt păpuşi. Spaţiul cuprins între cer şi pământ Este asemeni unor foale care se mişcă neîncetat, Când e plin, se goleşte, Când e gol, se umple... Multe vorbe sunt ca şi cum nu ai spune nimic, Nu există ceva mai bun decât meditaţia...

        

6. POIMANDRES (Ku Shen Pu Szu)        

Cea mai înaltă bunătate este ca apa Apa e bună fiindcă împinge toate vietăţile şi pe nimeni nu presionează Se adaptează la tot şi merge pururea spre fund, unde nimeni nu vrea să meargă Uite de ce sunt atât de puţini cei ce caută Calea... Trebuie să te simţi în largul tău în orice loc Trebuie să ai inima adâncă Trebuie să aduci binele tuturor Trebuie să vorbeşti cu încredere în ceea ce spui Trebuie să dispui de tot când eşti şeful Trebuie să consideri ca bune, toate lucrurile Trebuie să fii atent în orice moment... Gândirea superioară nu se opune la nimic şi din acest motiv nimeni nu se plânge... 9. CALEA CEA MARE (Ch’ih Erh Ying Chih)

Fiinţa e adâncă şi nu moare niciodată Trăieşte lângă Sufletul ascuns Intră în viaţă prin poarta secretă E fiinţa, rădăcina cerului şi a pământului... Suav, suav, ca un ghem ce nu se termină niciodată Cu cât îl desfaci, Cu-atât mai greu vei ajunge la capătul lui... Foloseşte-l, nu are sfârşit..

        

7. ÎNAINTE ŞI DUPĂ: Esenţa şi Substanţa (T’ien Ch’ang T Chiu)   

La fel şi înţeleptul, El îşi vede de trup, după Şi din acest motiv, trupul său e original Extern la trup şi etern lăuntric... Aşa, trupul său durează... Cum nu-şi dă importanţă sieşi, Fiinţa sa îi este împlinită...

Cerul e pururea şi pământul durează etern... Şi ce face etern cerul şi pământul? E fiindcă ei nu trăiesc pentru propriile lor interese De-asta durează...

 

Înainte ca ceva să se umple, e mai bine să te opreşti... Dacă ataci în neştire, Nu te vei putea apăra. Dacă îţi umpli casa cu aur şi jad, Nu vei putea să le păstrezi. Dacă-ţi pui toată credinţa în faimă şi onoare, Curând, te vei simţi disperat... Fă-ţi treaba ta, şi-apoi uită de tot. Aşa e Calea Cerească ... 10. OGLINDA SECRETĂ A PRIVIRII (Tsai Ying P’o Pao I ...) Dacă încerci să-ţi concentrezi fiinţa şi să o faci una cu trupul, Vei putea să te simţi compact. Dacă te ocupi de practica energiei până a te face flexibil,

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 23


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală            

13. IUBIRE (Ch’ung Ju Jo Ching...)

Vei putea fi ca un prunc nou-născut Dacă-ţi speli şi-ţi curăţi privirea secretă, Vei putea să te păstrezi întreg. Dacă-i iubeşti pe toţi şi rabzi societatea, Vei putea ajunge la a nu face nimic... Dacă reuşeşti să deschizi şi să închizi Poarta Cerului Îţi vei putea domina membrul... Dacă ajungi să înţelegi cele patru principii universale, Vei putea şti ce e Vidul... Ajută-i pe ceilalţi, nutreşte-i... Nutreşte-i, fără a-i lega... Lucrează, fără a cere nimic nimănui...

         

11. FIINŢA E UN VID . . . (San Shih Fu Kung I Ku . . .)

          

Treizeci de stinghii are o roată, Dar ceea ce contează, E golul dintre ele... Cu lut se tot fac ulcioarele, Dar ceea ce contează, E golul ce-l au înăuntru şi de-acolo, tot folosul lor... Se fac uşi şi ferestre la casă, Dar ceea ce e de folos, e golul lor pe dinăuntru... În a face este atunci scopul Dar folosul se va găsi în a fi gol...

  

14. REGATUL FĂRĂ DE LUCRURI (Shih Chih Pu Chien . . .)       

12. SIMPLITATEA AUSTERĂ (Wu Se Ling Jen Mu Mang...)       

Primeşte harul şi nenorocirea ca o surpriză... Suferinţa atinge doar corpul tău... Cum să înţeleg eu – Primeşte har şi nenorocire ca o surpriză? Harul ne înalţă, Nenorocirea ne coboară... A le pierde, e la fel de surprinzător ! Aşa ar trebui să înţelegem harul şi nenorocirea , ca o surpriză. Cum aş putea înţelege că ceea ce suferă e doar corpul? Suferinţa există fiindcă am un corp. Dacă n-aş avea corp – unde s-ar găzdui suferinţa? Aşa ar trebui să înţelegem că ceea ce suferă este corpul. Cine consideră important a se sacrifica pentru ceilalţi, Păi să i se împrumute lumea... Dar cine îi iubeşte pe toţi, Acestuia, ar trebui să i se dea cadou lumea întreagă !

Cele cinci culori aduc o ceaţă în ochii oamenilor Cele cinci sunete îndepărtează fineţea auzului Cele cinci gusturi strică savoarea Concursurile şi vânătoarea strică ceasul inimii Şi bogăţiile-i pierd pe oameni De-asta înţeleptul, are grijă de pântecul său, şi nu de ochi Îşi întoarce privirea de la ceea ce este departe şi pune mâna pe ce e aproape...

            

Forma fără formă Imagine fără figură Iluzie nebuloasă Când îl primesc, nu-i văd începutul Când îl urmez, nu-i văd sfârşitul Respectă vechile tradiţii Şi vei avea în mâînile tale hăţurile întâmplărilor de acum... Ochii nu-l pot vedea... Numele său e ceea ce nu are formă... Auzul nu-l poate auzi, Numele său e ceea ce nu are zgomot... Mâinile nu-l pot atinge... Numele său e ceea ce nu are corp. Tripla calitate insondabilă Care se confundă cu unul... Ceea ce e afară nu e luminat... Ceea ce e lăuntric, nu e întunecat. Se mişcă în neştire, fără nume... Până ce face un cerc întreg, În regatul fără de lucruri ...

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 24


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală 17. A SE FACE OPAC (T’ai Shang Hsia Chih...)

15. PORTRET (Ku Chih Shan Wei...)         

    

Adepţii de demult, Erau plini de bunătate, Atât de subtili şi de secreţi, Că era greu să-i descoperi. Nimeni nu ar putea să le facă portretul... Dar eu voi încerca... Goi, ca o vale... Opaci, ca un eleşteu plin de nămol. Cine oare poate să treacă de la umbra la claritate, aşa, într-o clipă, fără ca nici măcar să clipească.... Discreţi, ca un musafir... Atenţi, ca o bucată de gheaţă ce se topeşte... Adevăraţi, ca un trunchi de copac necioplit... În Calea cea Mare, acel ce nu încearcă să se umple, Nu e atins de curgerea timpului.

        

18. MINCINOŞI IPOCRIŢI (Ta Tao Fei . . .)      

16. ÎNTOARCEREA (Chih Shu Chi...)                       

Marele Maestru, se face mic, pururea... În urma acestui lucru, ajunge să fie iubit şi slăvit de discipolii lui... Apoi, ajunge să fie de temut, Şi mai târziu ajunge chiar să fie dispreţuit. Dacă nu ai încredere în ceilalţi, Ceilalţi nu vor avea încredere în tine... Înţeleptul e şters, un om de puţin e cuvinte... El îi ajută pe toţi, ca să se emancipeze... „Uite fructul muncii noastre” - vor striga ei, apoi...

Atinge sumprema goliciune, Păstrează-te, în linişte... Înaintea oricărei agitări... Ca un muşuroi al lucrurilor... Eu aş privi acea întoarcere... Fiindcă orice vietate, După ce a înflorit, Se întoarce la rădăcina sa... A se întoarce la rădăcini, Se numeşte linişte... Se numeşte a se întoarce la destinul său... A se întoarce la destinul său se numeşte a fi constant [ceea ce e întotdeauna aşa] Şi a cunoaşte ceea ce este întotdeauna aşa, este iluminarea A nu cunoaşste ceea ce e întotdeauna aşa Este a alerga ca un orb, către nenorocire... Cel ce cunoaşte ceea ce este întotdeauna aşa, Îmbrătişează şi atinge împlinirea... Iar cine îmbrătişează şi atinge împlinirea, Va fi drept... A fi drept e a fi măreţ... A fi măreţ e a fi ceresc... Iar a fi ceresc este a fi unul cu Marea Cale... Întreaga viaţă va fi în afără oricărui pericol...

 

Când Calea cea Mare a fost uitată, S-a născut dragostea şi dreptatea. Cu raţiunea şi cu filozofia, S-au născut mii de ipocriţi mincinoşi... Din vrajba între toţi membrii familiei, S-a născut cuminţenia fiilor şi dragostea de tată... Din balamucul curţilor domneşti şi din uzurparea tronului, S-a născut cinstea... 19. ERUDIŢII... (Chueh Sheng Ch’i Chih...)

         

Lasă-ţi deoparte cunoştinţele şi viclenia... Aşa, toţi ceilalţi vor profita mult mai mult... Lasă deoparte dorinţa ta de dreptate şi de a fi cinstit, Aşa va înflori din nou iubirea de tată... Lasă deoparte grija ta şi goana de câştig... Aşa vei vedea cum dispar hoţii şi tâlharii... Chiar dacă aceste trei lucruri sunt de folos pentru a guverna, Ar trebui să alegi simplitatea şi să îmbrăţişezi spontaneitatea... Să pierzi importanţa persoanei tale, Şi să pui frâu dorinţelor tale...

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 25


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală 20. A CUNOAŞTE, NU E ÎNŢELEPCIUNEA (Chueh Hsueh Wu Yu...)                     

ELENA BESSINGER8

Mai lasă studiile, că aşa vor dispare grijile În ce e diferit Da şi Nu ? În ce e diferit pozitivul şi negativul ? Ceea ce îl sperie pe altul, trebuie, oare, să mă sperie şi pe mine la fel? Cât de absurd sună asta! Toată lumea strigă şi benchetuieşte, Ca şi cum ar fi un carnaval... Un circ întreg plin de tiribombe... Doar eu, rămân în pace, Fără să mă mişc, Par un prunc nou-născut care încă nu a surâs... Retras, ca un cerşetor, Doar eu par aşa de neajutorat... Cât de tâmpit sunt eu !... Ce idiot !... Fiecare pare rău, şi mai rău... Doar eu tac, şi tac... Fiecare cu negoţurile lor... Doar eu mă abţin, sălbatec, şi aşa, căpos... De ce oare sunt eu aşa de singular? Fiindcă ştiu cum să mă alimentez de la sânul maicii mele...

Dirijorul invizibil Se-arată demn ,cu piept ieşit la scenă Cuvânt nu e ,nu e nici floare l-atingi şi vrei să pară de-abanos sfios, răsunet rar, cu surle şi cu tobe, dar dintr-o dat suava ei chemare mă-nvăluie-n uitare şi-adorm. Cum vrei cu frişcă sau cu miere? iar pat de flori mă-n văluie-n miresme şi las lumina să pătrundă adanc, în suflet şi în gând. o mană invizibilă mă-ndeamnă să revin, căci nu e timp şi nici moment nu e tardiv a transforma uimit culoarea în visare.

(va urma – în nr. 4 „O mică biografie“ a autorului)

Pentru voi, dragi cititori, cu urări de bine şi sănătate! Daniel Medvedov

Dirijorul invizibil/ulei/panza/ semnat Bissinger 2010

8

http://fineartamerica.com/profiles/elena-bissinger.html

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 26


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Vrăjite de soare Cu capul ridicat în soare priveau nepăsătoare cinci flori crezând că sunt a lor surate plecate în vacantă-n state printre nori. Şi nu văzură bunăoară un grădinar zelos devoie mare c-a lor sortire avea să fie o surtă amintire vie în soare. Al treilea ochi, ulei pe pânză – Elena Bessinger

Şi cum plecară toate cinci voioase c-a venit sorocul se-nveselesc şi chicotesc nu văd că ei schimbară jocul cu nenorocul.

Toamna ca o punte Şi toamna te-mbie la pas domol să treci prin parcuri şi prin vie când frunza ce se ştie a ruginit pe veci s-auzi un fâlfâit de aripi ce-n zbor neimblânzit a despuiat copacii ce-n noapte ne-auzit descântec de fecioare, a serii lungi de toamnă cărea cea golasă de paşi târzii te-ndeamnă.

Sfârşiră toate cinci vacanţa într-un pahar mai măricel în glastra ce privea din casă la soarele filtrat stingher dintr-un ungher. 19 feb. 2011

Şi rece şi-aburindă de galben fistichie mă-ntreb de bună oară e roua de cu seară? de-i deasă şi bătută şi sură şi tăcută nu vezi pe nicăierea mai clar de-un pas sau două şi vântul ce adie e numai nebunie? că se zburlesc copacii şi câmpul cu ciuline să laşi la întâmplare a vremilor bătaie? căci plânge vinu-n cupe şi plânge cu suspine că toamna ce imparte cu noi alai ce vine de frunze veştejite, de feţe zgribulite nu vrea să ne-nspăimânte, nu vrea să se dezmintă că e doar ca o punte ce-n treacăt ea venise te laşi de fulg atinsă în iarna ce nu ninse.

Vrajite de soare - ulei/panza/tehnica în cutit/semnat Bissinger 2011

Poeme şi pictură de Elena Bessinger

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 27


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Cartea ce am primit-o a fost publicată câteva zile înaintea festivalului. Dintr-un puct de vedere, vârsta tânără, entuziasmul cu care a vorbit şi poemele talentate ale sale m-au făcut curios. Din alt punct de vedere, numele cărţii este bizar şi privirea la capitole ne învaţă ceva despre construcţia cărţii, ca roman construit din povestiri scurte (cinci microromane), titluri complicate şi subtitluri nu mai puţin ciudate. Pe deasupra, de la felul cum se deschide fiecare microroman şi fiecare capitol, primim un simţământ ciudat, o nevoie de citire foarte concentrată ca să înţelegem ce citim. Stilul acesta e foarte cunoscut în romanele fantastice. E clar că aceste lucruri au fost destule ca să mă convingă să citesc această carte. Şi încă o notă înainte de a vorbi despre carte, un detaliu important după părerea mea, faptul că scriitorul are al doilea titlu universitar – master în lingvistică, şi că a avut ca temă de cercetare numele de străzi, fapt care a lăsat amprente în toată cartea sa, şi obsesia de a inventa nume şi de a le explica e evidentă. Într-o paranteză se poate spune că, înainte cu câţiva ani, tânărul Anatol şi-a schimbat numele de familie în Viere (din cuvântul „înviere”, fară prefixul „în”), act foarte declarativ. Nu ştiu dacă el a fost conştient că peste câţiva ani acest lucru o să aibă legătură directă şi cu romanul lui. În orice caz e clar, şi din convorbirile mele cu dânsul la festival, şi din carte, că el trăieşte literatura, trăieşte temele scrise, el şi textul sunt unul şi acelaşi. După cum am menţionat, cartea cuprinde 5 capitole. Numele cărţii e „Haosiada” (mi se pare încă unul din multe cuvinte inventate de scriitor), şi subtitlul e „roman-taximetrist”. În pagina de credit, scriitorul se adresează cititorului şi vorbeşte despre moarte, suflet, simţăminte feminine. El dedică romanul victimelor omeneşti şi între ele sunt victime de foamete, de războaie, de avorturi, de holo-

Haosiada: roman pentru tineret sau aspiraţie filozofică spre o lume ideală? de Menachem M. Falek9 În tinereţea mea, şi câţiva ani după aceea, mi-a plăcut să citesc romane ştiinţificofantastice. Am citit atât în limba ebraică cât şi în limba română, aşa că am cunoscut ramurile de cărţi şi idei din est şi cele din vest. Axioma ramurei metafizice a scrierii ştiintificofantastice este: ca să te ocupi de filosofie trebuie să ai imaginaţie foarte dezvoltată (în afară de nevoia de cunoaştere a logicei), şi ca să te ocupi de literatura stiinţifico-fantastică trebuie să fii curios, înţelegător, inteligent şi foarte îndrăzneţ. Au trecut de atunci mulţi ani, din zilele în care citeam entuziastmat fiecare carte fantastică ce ajungea în mâna mea, şi din zilele când am învăţat filozofie la universitate. Şi iată, că la un festival la care am participat în România (Festivalul Poeziei Europene „Naţiunea Poeţilor”, Suceava, 2011) poetul şi prozatorul tânăr din Ucraina, Cernăuţi, Anatol Viere, mi-a dat cadou o carte în limba română, carte care apare să se ocupe de multe lucruri dureroase. Înainte să primesc cartea, în antologia festivalului am găsit câteva poeme scrise de poetul Viere, cu talent adevărat, şi l-am rugat să îmi trimită încă câteva poeme prin mail. El mi-a mărturisit că, deja de aproape 4 ani nu mai scrie poezii şi preferă să scrie proză.

9

,Vicepreşedintele „Asociaţiei Scriitorilor în Limba

Ebraică din Israel”.

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 28


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală caust, de droguri, de SIDA, de accidente nucleare (Cernobîl şi Fukushima). Câteodată, în diferite capitole, şi în special la începutul lor, sau la sfârşit, el se adresează direct cititorilor (se pare că din spatele personajelor romanului) şi vorbeşte cu ele, le propune să părăsească sau să continue cu cititul, le avertizează de un capitol dificil, le propune să-l omită, fapt care mareşte curiozitatea de a citi. Capitolele sunt numite „traseuri” (traseul ce-l vor face eroii cărţii, dar şi cititorii), şi la începutul fiecărui capitol e desenat un semn de orientare, de circulaţie, care, după citirea cărţii, împuterniceşte sensul textului. Fiecare capitol, denumit „microroman”, ca şi cum ar vrea să spună că e nuvelă independentă, începe cu câteva definiţii şi date la definiţii: traseul/ tarif/pornire/staţionare/timp/km/suma/client Primul capitol este un capitol filozofic, ce are loc după dezastrul din Cernobîl (Cernobâl, ucraineană Чорнобиль /Ciornobil, rusă Чернобыль/Cernobîl), unde eroul numit Nostradam, taximetrist, conduce prin străzile pustii şi prin capul lui trec multe gânduri filozofice: „Am o senzaţie, că am trecut cu toată planeta pe lângă ceva foarte important şi n-am observat”, „Decurentaţi planeta şi îl vom vedea pe Dumnezeu desculţ între noi” (pg. 6) şi altele. Interesant e, că toate sunt opuse felului nostru obişnuit de referinţă şi de gândire. El se referă la oameni ca distrugători mai mari decât maşinile, natura şi alte lucruri artificiale. Omul e cel ce omoară, face experimente a căror rezultat sunt victime omeneşti (de exemplu exepimente cu maimuţe care au transferat SIDA de la animale la om), războaie, accidente de reactoare nucleare şi altele. Astfel el spune în pagina a şaptea: „... sunt mai rău decât un animal! Sunt om… Omului contemporan nu-i mai este suficient să-şi ascundă golul interior în hainele exterioare, pentru că deşertăciunea lui a ajuns la un apogeu, contemporanul nostru îşi ascunde întregul corp în interiorul maşinii ţesute din metal”. Din cele spuse, e clar că acţiunea se

desfăşoară într-un viitor, viitor întunecat, apocaliptic, asemânător la descripţii cu multe cărţi fantastice din anii 50-60 ale secolului trecut. De Crăciun, personajul principal salvează din frigul străzii o femeie de vârsta a doua, şi încearcă să o distreze de sărbătoare, cu toate că, se pare că, ea a trecut câteva evenimente psihotraumatice, şi de aceea îi este greu să se bucure, să râdă. Iată cum o descrie pe această femeie autorul (pg. 16): „Femeia era cu dantura tip dinte-pauza-dintepauza-dinte. Maria deja nu avea nimic feminin în înfăţişarea ei. Corpul ei era un mecanism ruginit, blana pielii ei era demult mâncată de cariile timpului nemilos, sânii erau veştejiţi şi atârnau fără folos între corp şi pământ, parcă două fructe care au hotărât să-şi ia rămasbun de la creanga maternă, dar parcă mai stau pe gânduri. Faţa ei era tatuată de riduri, care purtau urmele băuturilor alcoolice de calitate proastă, frigului străzii, arsurilor de soare, mâncării mucegăite, vorbelor putrede, râsului himeric, timpului pierdut zile nenumărate – toate aceste lucruri erau tatuate pe faţa ei.” Şi, în continuare, în timp ce vorbeşte cu ea, o întreabă de ce plânge în zi de sărbătoare, zi de bucurie. Ea răspunde: „Dumnezeu a creat omul cu lacrimi, dacă vroia ca omul să nu se plângă îl făcea fără lacrimi…” (pg. 17). Convorbirea cu ea ajută scriitorul să-şi descrie viaţa după dezastrul din Cernobîl, după catastrofă. În următoarele capitole din primul microroman scriitorul creează teoria despre formele de culturi dezvoltate pe planetele solare şi în jurul lor. Cartea e plină de terminologie stiinţifică, în special fizică. După planul descris, 40 de oameni de ştiinţă trebuie să pună în funcţie, pe data de 12.12.2012 la ora 12, „egotransferul” – maşina care poate trece conştiinţa umană în formă electronică. În carte e vorba de câteva tipuri diferite de oameni: inteligenţă biologică, inteligenţă mecanică şi prin folosirea „egotransferului” inteligenţă electronică. Aici se dă definiţia despre Dum-

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 29


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală nezeu ca Energie Inteligentă a Absolutului (EIA). Nu am să descriu toată cartea, dar totuşi trebuie de notat că ideile acestea sunt dezvoltate în continuare, şi includ, printre altele, trecerea eroului prin „gaura neagră” din Realitatea noastră în altă realitate-dimensiune. Termeni ştiinţifici precum antimaterie sunt împrăştiaţi ca particulele elementare prin toate capitolele cărţii. Împreună cu dezvoltarea ştiinţificofuturistică are loc o idilă între personajul principal şi prietenele lui Mona şi sora ei geamănă – Lisa, toate acestea pe fundalul dragostei mare şi pure pentru iubita lui Arabela. Nostradam devine conducătorul lumii, întâlneşte după Poarta Cerului (gaura neagră din centrul galaxiei) pe Iisus Cristos, şi bea cu el o halbă de bere, în timp ce se uită la un joc de fotbal între suflete, şi profită de ocazie ca să discute cu Iisus despre diferite întrebări ce frământă omenirea de mai multe secole. Iisus e Monalis (mona=masculin şi lisa=feminin) şi cei ce sunt ca Iisus includ în ei amândouă sexuri, situaţie perfectă. Monalisii au fost creaţi de Dumnezeu, şi ei au creat omul, separând genomul monalisului în două particule. Nostradam, în drumul lui de întoarcere din realitatea-dimensiune, Infinitus, câtre realitatea-dimensiune, Haosiada, şi dragostea lui Arabela, face un popas pe o planetă locuită de roboţi. Roboţii au fost construiţi acolo, înainte cu mii de ani, de oameni, ca experiment, şi după aceea au fost părăsiţi pe planetă. Interesant este faptul că roboţii îşi amintesc legende în care se povesteşte că oamenii i-au creat şi de aceea ei practică un cult de inchinare omului, cu diferite ceremonii în amintirea creatorului lor (ceremonii care ne amintesc de religiile din viaţa cititorilor). Trebuie de menţionat încă o dată, în paranteză, că toate numele au semnificaţie semantică şi o parte din ele au legături cu creştinismul. De exemplu, numele: Maria, Iisus, Nostradam, Monalisii, Mona şi Lisa, şi în sfârşit, Arabela. Toponimia, de care s-a ocupat

scriitorul la universitate, lasă amprente nu numai la multe invenţii de nume şi abrevieri, dar şi la explicaţiile obsesive, ca cititorul să le ţină minte şi să le înţeleagă, dar şi la numele eroilor. Încă un punct important la înţelegerea romanului complicat, cu o structură specială şi unică la care imaginaţia nu are graniţe, este în greşeala omenească ce crede că moartea corpului biologic e sfârşitul vieţii, moartea totală. Din cauza asta oamenilor le este frică de moarte. Dar după ce citim acest roman, înţelegem că moartea corpului biologic e naşterea sufletului, eliberarea sufletului, deci viaţa eternă, fără lipsa de perfecţie biologică. În carte există multe lumi locuite, şi când e nevoie se pot terraforma lumi noi, ceea ce înseamnă că nu există problema exploziei de populaţie. În developarea romanului este şi o referinţă (la convorbirea între Nostradam cu Iisus) despre Diavol şi concluzia e că numai omul a putut inventa, sau a putut fi, Diavol, ca să poată învinovăţi pe cineva de greşelile lui proprii. În ultimul capitol Nostradam şi Arabela hotărăsc să revină la corpuri biologice (care au fost îngheţate), şi să trăiască pe planeta care o primesc cadou, începând o nouă generaţie, o nouă viaţă pe o planetă virgină. În majoritatea cărţii personajele sunt descrise ca suflete. Corpul lui Arabela a fost îngheţat la vârsta de 25 de ani, şi la acest corp şi această vârstă va reveni când va dori. Nostradam a pierdut corpul, care a fost ars după atacurile kamikaze a „Laboratorului European pentru Fizica Particulelor”, de gruparea teroristă „Calendarul Maya”, care propovăduia sfârşitul lumii pe data de 12.12.2012. Din noroc, s-a păstrat depozitul lui de celule. Printr-o hotărâre comună a lui şi a Arabelei, corpul ei se decongelează şi clonul lui creşte în corpul iubitei lui. Ea creşte dragostea în sine, clonul iubitului ei creşte în ea: „Dragostea mea, eu vreau să te cresc în mine, să simt cum te mişti sub inima mea, cum mă alinţi din interior...” (pg. 114) Descripţia în

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 30


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală acest capitol e foarte sensibilă şi frumoasă, şi cuprinde printre altele legătura specială între mamă şi făt, transmisiuni telepatice de mesaje. O dată cu naştere, corpul Arabelei e îngheţat din nou ca să fie decongelat peste 17 ani, când corpul nou a lui Nostradam va fi mai aproape de vârsta ei biologică. Atunci, cele două personaje vor ajunge la planeta lor, ca să înceapă o nouă generaţie de oameni, un început nou de viaţă. Plotul cărţii e foarte complicat, cu multă imaginaţie, aproape la graniţa fanteziei (chiar atât, încât trebuie folosite drumuri scurtate de rezolvări în stilul „deux ex machine”, de exemplu în ultimul capitol, foarte asemănător cu multe alte romane fantastice). Cu toate astea, descrierile şi talentul cu care e scrisă cartea, răsplăteşte efortul citirii ei. Merită încă de menţionat că modul în care se ocupă de întrebări filozofice, de Dumnezeu, religii, Iisus, utopie, sexualitate şi naştere (incluzând senzualitatea feminină de la vârsta de fetiţă, prin trecerea la experienţa lesbiană şi transformarea în femeie totală, sentimentele mamelor în timpul ce se simt însărcinate, bucuriile şi fricile), viaţă şi moarte, eternitate, şi căutarea răspunsului la întrebarea dacă viitorul poate fi optimist, ocupaţia intelectuală despre creare şi suflet, toate acestea sunt tratate adânc, sensibil şi inteligent. Către sfârşit vreau să citez câteva propoziţii, fragmente metaforice, interesante, din diferite locuri în carte, care dovedeşte adâncimea gândirii şi calitatea talentului cu care e scrisă cartea, de exemplu, la pagina 40: „Lumea Nouă noi o transformăm în Lume Veche, pentru ca urmaşii noştri să aibă un motiv pentru căutarea altei lumi noi.” Sau, când urcă în taxi pe una dintre prostituate, el îşi spune în cap: „mintea noastră doarme strâns în pantaloni şi visează fuste”. Şi în continuare, prostituatele sunt numite „zeiţele asfaltului” (pg 44); După câteva pagini (49) el o descrie pe Lisa, prostituată drogată pe care a salvat-o: „Femeia şi-a pierdut cunoş-

tinţa în poziţie de crucifix. O blondă cu piept perfect şi piciore lungi, asemănătoare acelor ceasornicului care s-au oprit la jumătate de noapte. Îi goală şi albă ca varul, parcă a mâncat praf de cretă. Pe ambele braţe se văd urme de seringi, nu-i o fărâmă de piele teafără, toată îi spartă. Parcă a cusut Diavolul prin corpul ei cu fire invizibile”. Şi încă: „…dar scriitorul seamănă şi cu Diavolul, pentru că adună suflete în carte” (pg 116) şi: „Evitaţi excesul de sare, zahăr şi grăsimi! Citiţi cărţi! Cititul nu dăunează sănătăţii!” (pg. 117). La fel este aliniatul la pagina 118: „Am citit ploaia de pe cer – nu erau lacrimi; Am citit ceaţa dimineţii – nu era fum; Am citit Soarele – nu era conectat la o sursă electrică; Am citit pasărea – era mai complicată decât un avion; Am citit un fluture – era mai frumos decât în tablouri; Am citit visele – aveau un scenariu mai interesant decât filmele… Cine a spus că Dumnezeu îi analfabet?”. Punctul slab al acestui roman, la fel ca la toate romanele fantastice, şi e clar că şi la scrisurile filozofice, e felul în care sunt descrişi eroii. Personajele cărţilor de acest fel sunt flat-e şi nu adânci. Dulceaţa dragostei dintre Nostradam şi Arabela, descrierea neconcretizată, precum tehnica Sfumato în pictură, a legăturilor romantice, e proeminent lângă descrierea dragostei fizice şi sexului cu celelalte femei. E clar că acestă concentrare într-un plot filozofico-fantastic, şi angajamentul la întrebări despre lume şi funcţionarea ei, sunt mult mai importante decât adâncimea caracterelor eroilor. Dacă vrem să rezumăm, din punctul de vedere al unui cititor de romane fantasticofilozofice, putem spune că romanul acesta e interesant şi scris cu talent. Cine nu e obişnuit cu acest fel de scris, nu e sigur că va citi până la sfârşit, şi atunci va pierde ocazia de a întâlni un studiu şi o convorbire cu întrebări filozofice, întrebări provocative şi interesante. În cazul acesta el va pierde ocazia să

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 31


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală înoate în marea îndrăznirii, curiozităţii, întâlnirii cu alte concepte despre religie învelită într-o broderie de gânduri şi analize filozofice strânse cu o curea de umor. Nu se poate termina această referinţă la recrearea filozofică a vieţii, aşa cum e descrisă în cartea aceasta, fără să ne reamintim că scriitorul, Anatol Viere, şi-a schimbat numele în „Viere”, ceea ce înseamnă „înviere”, adică a da o viaţă nouă – ceea ce el oferă cititorului acestei cărţi.

Dar Carotenul nu e-n plan. Carotenul, bietul elev s-a însurat cu Genevieve, deși Geneva i-a respins mai dinadins. Domnu Faust, domnu Faust, Îl cunoști pe Mickey Mouse? Îl cunoști pe Harry Porter Care nu plătește notă La restaurantul PLEASE? Domnul Faust e un ins, Peste-o oră va fi prins De Mefisto în capcană, Ca un șobolan cu blană, Margareta – a lui damă Nu mai vrea să țină seamă, Astfel că ajunse Faust Unde merge – un adaos. Graiul meu

BORIS MARIAN

Cel ce gândește singur, va rămâne singur, cel ce scrie pentru sine, va rămâne nime.

Meduză O zi de scrum, viitor de bronz, Naivi suntem întru legendă, Castele Morții înălțăm, Strigăt al vieții în arendă. Pe marmuri flori împrăștiind, Iubind, bogat în anotimpuri, Vezi aștri cum se-aprind, se sting În falduri, aurori și nimburi. Curpins de vrajă și de verb, Poetul seamănă cu-o frunză, Nervurile, un labirint, Cum trece raza prin meduză.

Privind prin firul de nisip, Zăresc o lume de furnici, De ele eu nu mă dezic, De-aș fi chiar greier cu sclipici. Mă trag din Yeti, Neanderthal, Din Cro-Magnon sau din Adam, Îmi e totuna, însuși Baal Era puțin cam canibal. Trecutul meu himalaian, Din Ur, apoi în Canaan, Galiția și Patra Neamț, Eu sunt bogatul făr-un sfanț. De aceea mă înclin adânc Graiului meu frumos și blând.

Pepenele roșu Pepenele roșu este cel mai roșu De pe planeta noastră albastră, El ara apă multă, ceva sânge de pasăre, Dar, nu uitați, glutathione, licopene și Pene de struț. Guava și Papaya sunt premiante, Prietene din facultate, Au multe fibre, fire, bani,

***

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 32


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Parte de vorbire Lui Iosif Brodski Suntem oarecum magi, oarecum tirani, Ne scoatem pălăria în fața celor sărmani, Robul râde din adâncuri, Parcă-s valuri, parcă-i vântul, Mai jucăm la cazinou, în baruri, Ne mai cad nefericite zaruri, Iar la urmă vom plăti cu totul, Asta știe masa, behemothul, Nu suntem nici Odiseu, nici Telemac, Cin-se naște mag, rămâne mag, Păsările se ascund prin case, Vocile sunt răgușite, roase, Iar tigrul n-are dinți, doar o proteză, Am aflat secretul la coafeză, De sub piatră îmi vorbește un prieten, mi-a fost drag, dar nu ținea dietă, fluturii mai dau de știre uneori despre viața lumilor- surori, regii Stewart aveau farmec, în proțap ne zâmbește însăși Marie Stewart. La fel Maximilian în Mexic Nu cunoștea revolta, nici din lexic, De aceea ne întoarcem la balet, Sub lustre-nalte, lucitor parchet, Până să vină alte hoarde de barbari, E bine s-adunăm crăițari.

GÂNDURI DESPRE SENECTUTE Motto: Nu suntem toţi egali în faţa bătrâneţii. Despre bătrâneţe credeam altceva înainte de a o trăi. Trăind-o, mi se pare foarte departe de părerile pe care le aveam în tinereţe, păreri pe care le reîntâlnesc acum la cei mai tineri decât mine. Este foarte ciudat să te simţi tânăr în timp ce societatea te crede bătrân. N-ai cum să cunoşti aceste “trăiri” fără să le trăieşti. Ioana, prietena mea din copilărie, fără nicio clasă primară, dar cu înţelepciunea omului din popor, îmi spunea: “Ştii ce simt eu acu` la bătrâneţe? Că asta o să-mi treacă, aşa cum trece o boală şi o să fiu iar cum am fost, să iau sapa la spinare şi să mă duc la treabă, că fără mine parcă stă lumea în loc”. Preocuparea mea de acum, cea a scrierilor, de multe ori îmi împinge gândurile spre rosturile scrisului la vârsta senectuţii. Ce gândesc şi ce simt acum? Mi se pare că bătrâneţea poate fi considerată un suflet tânăr într-o carcasă veche şi că în scrieri nu vezi carcasa. Şi mai este ceva de luat în seamă: orarul îmbătrânirii acum este altul, durata vieţii a crescut cu 1020 de ani faţă de anii `80. Eu m-am pensionat “de bătrâneţe” la 55 de ani, iar fiica mea, aproape de acestă vârstă, este în culmea aptitudinilor de muncă. Scurgerea anilor poate să rideze pielea, dar sufletul nu, iar în domeniul scrisului, poate

Balerina - Raymond Leech

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 33


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală fi un câştig în plus. Atins de aripa timpului, vigoarea trupului seniorilor a trecut de partea cealaltă, a sufletului, şi flacăra vie a tinereţii a devenit lumina de mai târziu, iar experienţa lor poate să valoreaze cât iniţiativa tinerilor. Mulţi tinerii care dau târcoale scrisului, chiar dacă sunt înzestraţi cu har, nu rămân pe acest tărâm, mai ales dacă acesta se face prin voluntariat, aşa cum sunt multe publicaţii. Ei se orientează mai mult pe planul împlinirilor existenţei practice. Scrisul cere o relaxare pe care tensiunea problemelor zilnice nu le-o îngăduie prea mult. Senectutea îşi are incontestabil valorile ei. Ea poate fi o vârstă eliberată de dorinţa aurului şi a averii pe care să le înlocuiască cu mireasma fânului cosit, cu frumuseţea macilor înfloriţi, cu doine ascultate în fapt de seară pe pragul casei bătrâneşti, cu seninul cerului, şi oceanul de stele, cu puritatea albului zăpezilor şi treptat cu toate minunile simple care dau sensul cel mai profund al vieţii. Senectutea te eliberează de gânduri ascunse, de calcule impure, lăsându-ţi loc pentru armonie, echilibru, măsură în tot ce faci, te întoarce spre nevinovăţia din timpul prunciei. Porţile sufletului sunt mai larg deschise încât, scânteile de lumină şi căldură îşi găsesc calea mai uşor spre semenii lor. Trăirile sufleteşti rămân vii, nu îmbărânesc în ritmul trupului. Strunele viorii inimii mai pot spune taine în şoapte, gura mai poate gusta nectarul florilor de suflet, mai poate să soarbă roua de pe flori, urechea mai poate să asculte un cântec lin, uitând de tot şi toate, ochiul mai poate să se înveselească la culorile vieţii, să privească seninul cerului cu oceanul de stele, obrajii pot să se bucure de adierea unui vânticel cu miresme de primavară, să se lase mângâiaţi de seninul dimineţilor însorite şi nu de puţine ori se poate întâmpla să-şi piardă firea trăind la temperaturi înalte ca în anii tinereţii. Primesc pe internet nenumărate reviste online şi nu am putut remarca pe nicăieri diferenţa de vârstă între semnături. Dacă ai ceva

de spus, o spui cu harul atât cât l-ai primit de la bunul Dumnezeu. E citit sau nu un autor, indiferent de vârstă, doar prin ceea ce spune şi cum spune. Scrierile seniorilor nu sunt invitaţii la trăiri într-o lume depăşită. Chiar dacă vorbesc de alte timpuri, ei extrag esenţe care au caracter de permanenţă. Sunt sondaje care pătrund în receptorul senzaţiilor şi ale trăirilor, scrieri izvorâte dintr-o mare altitudine sufletească, de o mare înălţime creştină şi profund românească. În scrierile seniorilor se oglindeşte bogata experienţă de viaţă filtrată prin sita vremii. Faptele de viaţă revin la suprafaţă ca dintr-o lume a misterelor, ca nişte tablouri dintr-un muzeu privite de la distanţă şi în linişte, acum cu alte faţete, formând un nou izvor de viaţă şi de înţelegere. Şi mai este ceva de care trebuie să se ţină seama, nu suntem toţi egali în faţa bătrâneţii, nu întotdeauna vârsta înaintată înseamnă şi declin. Există o artă de a îmbărâni frumos, să rămâi în interior tânăr, activ, prezent. Mulţi oameni se păstrează tineri la 70 de ani pentru că ştiu să fie optimişti şi să râdă de cei care au îmbătrânit la 20 de ani. Dacă anii zbârcesc pielea, lipsa de entuziasm zbârceşte sufletul. Pentru anumite forme ale inteligenţei, cum este cea verbală, la bătrâni pot pune în evidenţă performanţe maxime care se menţin în bună măsură mulţi ani. Sociologii o numesc inteligenţă cristalizată ce are la bază interacţiunea aptitudinilor rezultate prin socializare şi educaţie, e vorba de o inteligenţă fluidă. Bătrâneţea este o vârstă intersantă despre care nu s-au facut destule studii şi cercetări, se cere o abordare mai realistă a vârstnicilor. În studiile care au apărut, specialiştii au ajuns la concluzii luminoase, că vârstnicii ştiu mai bine să valorifice timpul şi să evite situaţiile de stres, să iasă din situaţii grele, să-şi valorifice creativitatea, că pot fi înţelepţi, dar nu acri, săritori, dar nu dominanţi, demni, dar

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 34


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală nu aroganţi. Am fost surprinsă şi eu când am citit că specialiştii, având asemenea argumentte, consideră bătrâneţea ca cea mai fericită perioadă a vieţii şi m-a străbătut un fior: nu e chiar rău dacă îmbătrâneşti, dar să nu uiţi să fii tânăr. Acesta este un punct de vedere diametral opus cu ceea ce ne obişnuise comunismul. Astăzi, mulţi români au o adevărată oroare pentru bătrâneţe pe care nu am remarcat-o şi la alte popoare pe unde m-au dus paşii, iar Canada, ţara în care trăiesc acum, poate fi un bun exemplu. În România întâlneşti adesea tendinţa de excludere a bătrânilor din viaţa sociallă şi de a-i obliga la mai multe exercitii fizice pentru a se da laoparte din calea altora. Când se vor aşeza lucrurile în rostul lor şi în România, oamenii mai tineri vor înţelege că bătrâneţea, e un fenomen complex şi poate fi toamna rodului bogat şi un adevarat tezaur de înţelepciune, aşa cum am pomenit din moşistrămoşi. Şi dacă atributul bătrâneţii este înţelepciunea, de ce să fie lipsită literatura de acest tezaur? Şi dacă senectutea este perioada când ai urcat pe cele mai înalte culmi ale vîrstei, nuţi vine în gând întrebarea: dacă tot sunt pe vârful dealului, de ce să nu admir panorama vieţii şi să mă bucur de ce văd? Ştim cu toţii că e mai bine să fii pe deal, decât sub el.

LUCIAN GRUIA BISERICA DIN ADÂNCURI Motto: „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă, Prin care trece albă regina nopţii moartă.’’ (Mihai Eminescu - Melancolie)

Săcălaia, august 1996 Vâslesc molcom prin apa aparent întunecată datorită adâncimii lacului, vegetaţiei subacvatice, nămolului de pe fund şi reflectării cerului înnorat în oglinda fluidă. Nu am mai pescuit în lacul Săcălaia de pe vremea când eram elev de liceu, adică de vreo douăzeci şi cinci de ani. Începând cu 1990, din cauza jenei financiare, nu ne mai petrecem concediile (Emil, băieţelul nostru de cinci anişori, Maria, soţia mea şi cu mine) decât la Dej, la mama acasă. Prima impresie când ajungi la Săcălaia este că te afli în Delta Dunării, luciul apei, de circa un kilometru, un kilometru şi jumătate lungime şi circa o jumătate de kilometru lăţime, fiind ascuns într-un corset de trestii gânditoare verzi, cu creştetele maronii. Pescuitul se poate practica numai din bărcile care se închiriază de la cabana aflată în apropiere, lângă şoseaua secundară Cluj - Gherla. Apa este foarte adâncă, începând cu doi, trei metri la buza stufului şi până la circa treizeci de metri la mijloc, justificând formarea lacului printr-o scufundare tectonică.

Dansatoarea - Raymond Leech

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 35


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală În cabana care le este destinată, pescarii pot dormi în paturile etajate ale camerelor comune, sau în cele din căsuţele de vară construite mai recent. Ţin minte, pe vremuri, în vechea clădire, puricii şi ploşniţele ne făceau harceaparcea. Dimineaţa, când fotonii imponderabili şi absolut penetrabili ai luminii, generaţi de reactorul cosmic solar printr-o reacţie de fisiune /fusiune nucleară divină, spulberă întunericul umbrei Pământului, pescarii, cu tot harnaşamentul încărcat în raniţe (mâncare, haine, momeli etc.) - pentru că nu vor mai ieşi la mal decât în caz de forţă majoră (nevoi fiziologice) -,fac coadă la debarcader, luându-şi în primire, de la cabanier, bărcile şi vâslele necesare. Ancorele constituiau încă de pe vremea lui Ceauşescu, o problemă privată (una dintre puţinele din România totalitară), fiecare pescar trebuind să şi le confecţioneze singur, legând câte un bolovan cu o sfoară/sârmă, suficient de lungi pentru ca greutatea să ajungă pe fundul lacului. Cum pietre mai acătări nu se prea găsesc în zonă, pescarii posesori de autoturisme îşi poartă ancorele în portbagaje, fabricate din saboţii de frână ai vagoanelor, împrăştiaţi cu dărnicie lângă orice cale ferată din ţară. Venind odată cu fratele meu la Săcălaia, nu am găsit o piatră potrivită pentru ancoră decât la un kilometru de cabană şi am alergat din răsputeri cu ea în braţe spre debarcader, înjurând de mama - focului printre dinţii, imaginându-mi câţi peşti enormi puteam prinde în acest interval de timp pierdut pentru veşnicie. Trezindu-mă din reverie, ancorez lângă trestii, undeva în apropierea debarcaderului. Întind două undiţele telescopice marca Gipopescar, fiecare de câte şase metri lungime, momesc locul cu tărâţe amestecate cu pâine, apă şi zaţ de cafea. Aştept încordat prima tresărire a plutei. Ochii îmi ies din orbite ca la un broscoi orăcăind, sau ca la un câine făcânduşi nevoile. Zadarnic! pe măsura trecerii timpului încep să mă plictisesc. Peisajul a devenit cenuşiu. Trestiile par triste, norii călătoresc

încet ca nişte bivoli înjugaţi la o căruţă la Nima, sat luat în răspăr din această pricină, situat în apropierea oraşului Gherla. Iminenţa ploii ar trebui să stârnească peştii. Întradevăr, un lin cenuşiu, de vreo jumătate de kilogram, sare lângă barcă. Repede iau o undiţă, îi pun în cârlig un boţ de mămăligă cât o nucă şi lansez pluta exact în centrul rotocoalelor lăsate în apă de săritura fatală a peştelelui. Îl prind imediat şi îl ridic cu minciogul în barcă. ‘’Aşa mai merge’’ - îmi zic mulţumit, punând linul în juvelnic. Speranţele renăscute îmi sunt spulberate de următoarele ore de acalmie. Nu mai prind decâ tot un lin, mult mai mic decât primul. „’Dar unde sunt plăticile de altădată? pe care le prindeam când veneam în vacanţele de vară cu foştii colegi de şcoală: Dorin Pop (zis Leneşul căci trebuia să tragem tare mult de el să-l trezim dimineaţa, ca să mergem la pescuit), Nelu Paşca (zis Noe, pentru că avea o barcă pe Someş) şi fratele meu Marinel (zis Pictorul, fiind foarte talentat la desen, lucru confirmat astăzi prin câştigarea existenţei familiei sale)’’ - mă întreb înciudat. Desigur, eram năbădăioşi, schimbam des locurile de pescuit, spre disperarea pescarilor bătrâni, care ne spuneau că trebuie să stăm nemişcaţi ore întregi în barcă. O singură dată le-am respectat sfatul, coechipierii mei rămânând pe mal să se joace cu mingea şi am pescuit singur toată după-amiaza. Într-adevăr am prins două -trei plătici cam de câte o jumătate de kilogram şi alte zece-douăsprezece mai mici şi aş mai fi achiziţionat şi altele dacă nu se dădea semnalul de retragere de pe lac, prin două focuri de armă trase de cabanier. ‘’Ce vremuri!’’ Surâzând prin negura timpului ridic ancorele, lăsându-mă plutind în derivă rembaudian, atras parcă de o cărare misterioasă pe care o descopăr uimit printre trestiile de pe malul opus şi pe care nu ţin minte să o fi văzut până acum.

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 36


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Cerul s-a întunecat şi mai mult. Oglinda lacului rămâne imobilă. Mă întind pe spate în barcă. Printr-un ochi senin, deschis brusc printre genele norilor, se prăbuşeşte în lac un fasicol de raze solare, dezvăluindu-i adâncurile exact în dreptul misterioasei cărări dintre trestiile adormite. Mă ridic în picioare urmărind traseul luminii fascinantei lanterne cosmice aprinse subit. O mare de ierburi subacvatice, unduindu-se leneş, se detaşează cu claritate. „Pădurea scufundată!’’ - exclam fără voie. „Dar ce-i asta?’’ O altă imagine se suprapune peste cea precedentă. O biserică răsturnată, cu două turle orientate spre adâncuri şi treptele de la intrare, spre suprafaţa apei! Ca şi cum un edificiu de pe mal s-ar reflecta în unde. „’Ce poate provoca această privelişte halucinantă?’’ Pe mal, dealurile înverzite sunt acoperite de păşuni, în cer niciun nor nu seamănă cu o biserică şi dacă ar fi aşa, imaginea ei din oglinda apei s-ar deplasa, modelul aerian fiind dus de vânt! Mă ciupesc de mâini, de obraji, biserica din abisuri persistă! Ierburile încep să freamăte, făcând loc unei tinere femei, îmbrăcată într-o rochie albă, lungă. Parcă ţine un copil în braţe şi se plimbă neliniştită pe trepte, privind înapoi speriată. Pădurea subacvatică se zbuciumă iar şi apar doi ieniceri cu turbane negre pe cap şi săbiile trase. Femeia se repede la uşa bisericii, trage zadarnic de clanţă -, aceasta rămâne încuiată. Începe să bată deznădăjduită cu pumnii în poartă, îngenunchează când soldaţii se apropie, apoi se chirceşte peste copilul ei, încercând zadarnic să-l protejeze cu scutul trupului ei fragil. (Va urma)

Lege și praf De ce aș avea urme de praf pe mine? Aştrii oarecare trecuți din când în cînd desculți prin osul meu sfărâmându-se şi sfărâmându-mă, Am urme de ninsori în păr ca și cum…m-a nins din interior gândul, nesomnul, ora rotundă Acea maşină funcționează ca unsă în cer deși nu are aer şi nici apă, însă aici… aici deloc! Aici se poticneşte tot timpul, se strică, se blochează, aici nu vrea să ruleze după legile normale, euclidiene Ce-i trist?... Încă nu am reuşit să găsesc alte legi cărora toate rotițele să l-i se supună, deşi, probabil, e mai simplu această supunere unei legi străine, această alunecare prin irațional şi nefiresc a unui corp sau gând ce se găseşte mai bine servit, precum îndrăgostitul legii iubirii, unei altfel de legi guvernatoare. De ce aş avea urme de praf pe mine? Aştrii nu trec prin osul meu, Osul meu trece prin osul meu!

Lucian Gruia

Mihai Păun

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 37


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală categorie interesantă de emigranţi, tributari cutezanţei şi spiritului de aventură, răbdării şi aşteptării, dorinţei şi neputinţei, euforiei şi negrei disperări în momentele de grea cumpănă, în aceeaşi măsură. Ei sunt cei care au avut curajul şi tăria psihică de a descinde din tărâmul ierbii verzi de-acasă pe meridianele lumii, căutându-şi frenetic calea şi luptând cu braţele, inima şi mintea pentru realizarea dezideratelor lor – la prima vedere fantasmagorice. Eroii cărţii sunt prietenii lui Dumitru Sinu, alias nea Mitică, exemple reale de curaj şi abnegaţie în străduinţa lor de a accede întrun alt fel de spaţiu, în care principiul meritocratic nu ţine cont nici de origini, nici de clasă socială. Nea Mitică – vinovatul principal al dezvăluirilor întâmplărilor structurate de către Octavian Curpaş în cele 30 de capitole -, este doar axa în jurul căreia se rotesc poveştile adevărate ale unor români îndrăzneţi, inteligenţi, neînfricaţi, care, odată ajunşi în lumea nouă se zbat să-şi realizeze visele cu truda minţii şi a braţelor şi chiar reuşesc. Pe scheletul unor însemnări făcute de nea Mitică pe parcursul celor peste 63 de ani de pribegie şi relatările sale trunchiate despre oameni care i-au marcat viaţa, autorul, priceput în extragerea informaţiei de la interlocutor (să nu uităm, Octavian Curpaş deţine un portofoliu însemnat de interviuri realizate de-a lungul carierei sale jurnalistice) şi neîntrecut documenttarist, ţese într-un mod original, frânturi din viaţa apropiaţilor lui Dumitru Sinu în pânze de carte-document, o completare originală adusă istoriei emigraţiei româneşti. Întâlnirea dintre autor şi viitorul său subiect de carte are loc în holul unui hotel din Phoenix, Arizona, purtând numele CORONADO, care citit de la cap la coadă şi adaptat contextului, ne conduce spre sintagma – O, DA, NOROC! – putând fi considerată leit-motivul vieţii exilatului care speră în steaua norocoasă. De aici începe şirul relatărilor ce stau la baza scrierii acestei cărţi. Oare norocul ce

OCTAVIAN CURPAN O carte a aventurii, cutezanţei şia dorului de-acasă: EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX Un alt fel de „paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite Surprinzându-ne plăcut, Octavian Curpaş ne oferă, în miez de toamnă, o carte scrisă într-o manieră diferită de cea cu care suntem obiş-nuiţi, o îmbinare reuşită între relatarea de tip jurnalistic, reportericesc şi analiza profund psihologică a unei palete largi de profile umane şi istoriile lor de viaţă. După cum reiese chiar din subtitlul ales cu grijă de către autor. Un alt fel de „paşoptişti”români– în totalitate reali -,aparţinând primului val de refugiaţi politic din România postbelică, chiar ei sunt eroii lucrării de faţă şi, mai mult decât atât, unii trăiesc încă în Statele Unite. La prima vedere se prea poate să avem iluzia greşită a unei înşiruiri de relatări rebele aparţinând unui personaj inedit, acest nea Mitică plin de surprize, prototipul cutezătorului neinhibat de explorarea necunoscutului şi al autodidactului, avid de cunoaştere, încrezător în forţa sa fizică dar mai ales în tăria psihică de a depăşi obstacolele care îi barează vizibil drumul spre împlinire. În realitate însă, Octavian Curpaş, neobositul jurnalist de ieri, scriitorul cu acte în regulă de azi, reuşeşte într-un mod original să realizeze o radiografie a emigraţiei româneşti la mijlocul secolului XX, supunând atenţiei cititorului o

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 38


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală radiază prin toţi porii hotelului Coronado este oare doar al lui Mitică, sau al nostru, al cititorilor, care avem ocazia să pătrundem astfel în tainele vieţii emigranţilor, poate, nu de puţine ori invidiaţi de către unii dintre noi? În opinia mea, este un câştig pentru toţi cei care vor citi pe nerăsuflate o carte scrisă cu trudă, responsabilitate şi dăruire, incubând o muncă asiduă de documentare din surse scrise (multiplele trimiteri la istoria românilor din perioada postbelică) şi în aceeaşi măsură din sursa vie, directă – autorul folosindu-se abil de informaţii prelevate direct de la unii dintre eroii încă în viaţă (Tiberiu Cunia, Luciana Stănilă, Doina Nicula, copiii doctorului Traian Stoicoiu). Nea Mitică derulează pe ecranul sufletului foiletonul vieţii de emigrant în mai multe episoade, în care apar doar cele mai importante dintre cele vreo 460 de personae cu care s-a intersectat de când a părăsit România. Aceşti adevăraţi artizani ai riscului şi amici fideli ai aventurii (în sensul bun al cuvântului) sunt luptători ai revoluţiei pentru mai bine, într-o lume nouă, fie că aceasta este Franţa, Canada sau Statele Unite ale Americii. Farmecul şi ineditul respiră prin filele cărţii scrise cursiv, graţie talentului şi stilului scriitoricesc specifice autorului, frumos armonizate cu îndrăzneala de a scrie despre personaje reale, interesante şi foarte diverse. Interlocutorul său, nea Mitică, îi facilitează pătrunderea subtilă în istoriile de viaţă ale unui complex de profile umane, pe care le şlefuieşte în atelierul literar, prezentându-le sub forma unor adevărate modele, ziditoare de cetăţi de suflet românesc pe trei continente: Europa, America, Africa. Mai mult sau mai puţin cunoscuţi, erudiţi sau oameni simpli, dar plini de spirit, prietenii lui nea Mitică sunt caractere oţelite de viaţa în exil, dar cu sufletele înrourate mereu de dorul de acasă: oameni cu două patrii, dar cu un singur suflet – sufletul de român! Vasile Ţâra – un bistriţean cu studii la Sorbona,

Costică Vâlceanu – scriitor de cancelarie al elitelor culturale canadiene, Dan Isăcescu – simbolul aventurierului pribeag printre cloşari pe malul Senei, Sandu Ionescu – prototipul businessman-ului autentic, exponentul românului harnic şi-al patriotului postbelic în persoana lui Ion Ritivoi – liberalul de încredere al lui Brătianu sunt doar câţiva dintre cei despre care putem citi în paginile cărţii. Nu intenţionez pe toţi să vi-i dezvălui, dar nu-i pot trece cu vederea pe Tiberiu Cunia – care astăzi trăieşte la Syracuse, New York şi pregăteşte pentru tipar cel mai complet Dicţionar Explicativ al Limbii Aromâne -, sau pe Eugen Ştefănescu al cărui nume-l poartă un domeniu împădurit din Guineea – expert FAO, timp de 26 de ani în Africa. Nu este de neglijat figura proeminentă a doctorului Traian Stoicoiu – românul al cărui bisturiu a adus vindecarea multor canadieni din Calgary şi unul dintre cunoscuţii lui Constantin Brâncuşi şi-al adevărului despre operele sale. După ce a parcurs cartea, Tiberiu Cunia mărturiseşte: „Deşi mulţi dintre noi au plecat pentru libertate şi o viaţă mai bună, am fost şi mulţi care am plecat cu gândul de a reveni în ţară. Generaţia noastră nu a putut face altceva decât să ţină vie, în străinătate, în conştiinţa lumii, o viziune a unui popor subjugat de o dictatură comunistă. Poate că, după ce voi termina dicţionarul, aş putea scrie o intro-recenzie, comentarii asupra personajelor şi a evenimentelor pomenite de Mitică. Nu că este important să dau şi o altă imagine a lor, dar, întrun fel, mi-ar face mare plăcere (mie, dacă nu cititorilor!), să trăiesc din nou, în amintire, timpurile din trecut. Ori, mult mai mult decât atât, să scriu o lucrare în care să se vadă interpretarea mea, a atmosferei din mijlocul refugiaţilor de atunci, a dorinţelor şi simţămintelor ce-i animau atunci, dorul de ţară, de familie şi visele ce le aveau, ce-i obsedau… “ Condeiul scriitorului nu lasă să treacă neobservate nici valorile naţionale rămase acasă, având un exponent remarcabil în per-

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 39


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală soana doamnei profesor doctor Luciana Stănilă, unul dintre deschizătorii de drumuri ai pepinierei de medici şi specialişti în ştiinţe medicale – Universitatea de Medicină şi Farmacie Iuliu Haţieganu din Cluj Napoca. Luciana Stănilă este o fiică a Sebeşului de Sus, din Mărginimea Sibiului, vecină şi prietenă a lui Dumitru Sinu, despre care vorbind şi astăzi, o numeşte Lucica. De fapt, toate povestirile adevărate ale lui nea Mitică sunt reflectarea evidentă a spiritului românesc rămas viu în sufletul sibianului cutreierând continente în căutarea desăvârşirii. Nea Mitică! Însuşi diminutivul folosit de prieteni pentru Dumitru Sinu avertizează cititorul că are de-a face cu un personaj îndrăgit, care inspiră simplitate şi apropiere, ingeniozitate şi spontaneitate. El este exponentul descurcăreţului, iar numele, chiar i se potriveşte de minune! Nu trebuie să-nvăţ nicio meserie! – afirma Dumitru Sinu atunci când, departe de ţară, apropiaţii îi strecurau subtil ideea că i-ar prinde bine să stăpânească o meserie. Dar lui nu i-a păsat de spusa nimănui – meserie n-a învăţat, dar s-a descurcat – a cutreierat lumea, a muncit şi a reuşit să-şi facă un rost, să aibă o familie minunată, să deţină propriul hotel, să deschidă sufletul şi punga atunci când este cazul şi, mai ales, nu a uitat niciodată că este român! Copil orfan de mamă de la trei ani, crescut în spiritul sănătos al omului simplu de către tatăl şi bunicii săi – oameni harnici şi cu frica lui Dumnezeu din Mărginimea Sibiului -, ajunge ca la vârsta maturităţii să ia o decizie capitală pentru viitorul său, apucând drumul străină-tăţii: Iugoslavia, Italia, Franţa, Canada, Sta-tele Unite! Iată drumul exilului urmat de Dumitru Sinu! Muncă şi risc, dezamăgire şi împlinire subumbrarul norocului, toate-şi dau mâna, şi împreună îi aduc satisfacţia finală! Prieten cu toţi cei de la care a avut de învăţat – chiar dac-au fost români, evrei, ţigani sau alte naţii… Mitică Sinu s-a descurcat şi despre toţi vorbeşte frumos.

N-a avut posibilitatea să urmeze şcoli înalte, deşi, Doamne, cât i-a plăcut cartea! Dar a ştiut şi a vrut mereu să înveţe, să cunoască şi să se înconjoare de prieteni erudiţi, se trezea de 30 de ori pe noapte şi citea şapte ore pe zi, după cum mărturiseşte însăşi Nicole, canadianca de origine franceză ce-i este soaţă de-o jumătate de secol şi pe care o cataloghează ca fiind cea mai româncă dintre canadience, pentru că a dorit şi a reuşit să stăpânească, în numai şase luni, limba română. «Acasă» a lui nea Mitică este o oază de linişte rătăcită în forfota oraşului, o casă spaţioasă, fără pretenţii exuberante, dar cu mult gust şi foarte primitoare, caldă, din pereţii căreia parcă răzbate mirosul cernelii şi aroma dulce a amintirilor – ne spune autorul. Îi este biblioteca plină de cărţi valoroase, aparţinând literaturii române şi universale; citeşte beletristică, istorie, filosofie, despre vieţile scriitorilor şi marilor învăţaţi ai lumii. Dar nu-şi uita obârşia şi neamul. Descins în lumea nouă din Sebeşul de Sus, din Mărginime, nea Mitică rămâne cu amintirea satului în suflet. Îşi aduce aminte, până în cele mai mici amănunte, de locuri, de oameni, de obiceiuri şi tradiţii de care-i este dor. Consătean cu Goga şi Cioran, aşa se consideră Mitică, pentru că şi cei doi coloşi ai culturii româneşti au aceleaşi rădăcini, puternic înfipte-n ţinuturile Sibiului. Nu degeaba, în conversaţiile sale îndelungi cu autorul, nea Mitică recită cu patos versurile poeziei Casa noastră, devenite chiar formă de salut între cei doi parteneri de dialog: „De ce-ţi ştergi ochii cu cămaşa,/Ori plângi, vecine Niculaie?…“ Cu siguranţă, Dumitru Sinu plânge, asemeni tânărului său vecin, Octavian Curpaş, atunci când îşi amintesc, acolo, sub soarele fierbinte al Arizonei, de glasul mamei care spune, asemeni prototipului uman elogiat în minunatul poem al lui Goga: „Şi parc-aud pocnet de bici/ Şi glas stăruitor de slugă/Răsare mama-n colţul şurii,/Aşază-ncet merindea-n glugă…/ Înduioşată, mă sărută/Pe părul meu bălan, pe

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 40


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală gură: /«Zi Tatăl nostru seara, dragă, /Şi să te porţi la-nvăţătură»… Făcând referire la rostul vieţii, nea Mitică are un veritabil model de gândire filosofică, în însuşi Luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu. Şi aceasta se remarcă din dialogul avut cu autorul:„Dar până la urmă, tot Eminescu e cel mai mare! Şi, printre altele, pentru faptul că a spus: «Poţi zidi o lumentreagă/Să dărâmi orice ai spune/Peste toate o lopată/De ţărână se depune», şi-apoi continuă, atenţionându-mă subtil: Niciodată să nu uiţi lopata lui Eminescu! Nea Mitică mi-a vorbit de multe ori despre efemeritatea vieţii: La mine la hotel, adesea îi întreb pe americanii ăştia, ce părere au despre moarte şi dacă s-au gândit vreodată la realitatea morţii. Rămân surprins când constat că majoritatea dintre ei nici nu se gândesc că într-o zi vor muri; poţi să faci orice în viaţa aceasta pentru că până la urmă tot la lopata lui Eminescu ajungi! Adevărat şi foarte bine punctat! Multe s-ar mai putea spune pe marginea acestei cărţi-document, însă doresc să vă las să-i dezlegaţi misterele prin plăcerea lecturii… Octavian Curpaş a adunat mereu în jurul său, benevol, truditori pe tărâmul cuvântului cărora le-a promovat necondiţionat scrierile şi le-a încurajat latura creativă, susţinând propagarea permanentă a suflului cultural românesc pe toate meridianele lumii. Deşi ne-a obişnuit cu intervenţiile sale jurnalistice prin prestaţia-i neobosită în ziarele şi revistele din diaspora pe parcursul mai multor ani – şi a făcut-o bine -, iată că această carte îi întregeşte imaginea cu aceea de cărturar priceput, dându-ne posibilitatea de a cunoaşte tainele unei lumi în care el însuşi vieţuieşte: o lume a necunoscutului în care dacă pătrunzi eşti nevoit să te adaptezi, să-ţi modelezi viaţa şi să-i îmbrăţişezi principiile, dar fără să poţi vreodată să-ţi uiţi rădăcinile.

RODIAN DRĂGOI10 Respiraţia tatei îndoaie geamul la casă Se-aude cum cântecul în păsări îngheaţă şi serii îi curge lumina pe faţă nu mai ştiu cum arăta trupul în care mi-am petrecut o iarnă înfierbântată casa de o lacrimă stă rezemată acum sub tălpile trecătorilor întunericul ţipă şi-afară singurătatea se înfiripă respiraţia tatei îndoaie geamul la casă oare câtă zăpadă încape într-un corp de mireasă ? prietenul meu a luat moartea de la început eu fiecare şoaptă de-a ta o sărut mama mă aşteaptă cu lacrimi aburinde pe masă şi-o zăpadă flămândă dă buzna în casă

Lumina tolănită în iarbă mai citeşte o carte Eşti tristă ca o capcană de păsări cântătoare şi trupurile noastre ies noaptea ca din mare tu mereu eşti nepermis de frumoasă pădurea se gândeşte să dea buzna în casă doar lacrimile mamei ne mai aşteaptă-n gări şi visurile ard ca nişte lumânări trec singur printre luturi fără fund şi păsări speriate în mine se ascund acum rănile noastre sunt dureros de departe lumina tolănită în iarbă mai citeşte o carte şi iarăşi ne plesneşte o toamnă peste gură vai plânsul mamei mele e-un fel de arătură

Rodian Drăgoi

A consemnat Georgeta Minodora Resteman 10

http://www.rightwords.ro/detalii-autor/rodian-dragoi

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 41


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală E ca şi cum poetul vorbeşte deopotrivă cu Dumnezeu şi cu altcineva, acel altcineva putând fi chiar şi propriul său eu. Văzut în dimensiunea sa teologică poemul pare să reprezinte în mod fidel munţii biblici – Garizim şi Ebal, primul de pe care se dădeau binecuvântările, al doilea de pe care se aruncau blestemele. Mai mult decât atât, în afară de această bipolaritate care poate surprinde într-o rugăciune, Garizimul şi Ebalul trec din fizica textului în metafzica acestuia, din repartiţia fizică pe strofe, în Dumnezeu, personajul prezent în text dar de dincolo de text. Revenind la structura generală a poemului (lauda, doxologia, cererea, în loc de laudă, cerere, doxologie) vedem că prima parte reprezintă o descriere serioasă, aşezată, sistematică a divinităţii, echivalentă cu o mărturisire de credinţă, ca un fel de captatio benevolentiae ce are menirea să construiască o bază solidă pe care să se ridice apoi cererea. Strategia psihologică este comună în religie ca şi în relaţiile din viaţa de zi cu zi: cu cât cererea pe care o ai e mai mare, mai grea, mai dificilă, mai urgentă, cu atât introducerea e mai bine gândită, mai solidă, mai elaborată, mai convingătoare. Ceri ceva dificil de la cineva, începi prin a prezenta persoana ca având calităţi ce depăşesc cu mult ceea ce ceri pentru a reduce cât mai mult posibilitatea de a fi refuzat. O astfel de portretizare e menită în acelaşi timp să facă şi plăcere celui ce o ascultă, să-i deschidă inima către tine. Iată cum apare în poem această descri-ere sau laudă a divinităţii în câteva puncte esenţiale, identice cu modul cum Dumnezeu este descris de învăţătura de credinţă creştină: 1. Dumnezeu este necreat. El există din veci. El precede totul: “Pe când nu era moarte, nimic nemuritor/Nici sâmburul luminii de viaţă dătător/Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeuna/Căci unul erau toate şi toate erau una …/Pe-atunci erai Tu singur…” Sau: “El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii.”

„Rugăciunea unui dac: Poemul ca binecuvântare şi blestem“ Autor: Prof.dr. ph. Theodor Damian Este evident că atunci când a scris Rugăciunea unui dac Eminescu era într-o fază de profundă decepţie. Era mistuit de o durere pe care doar o menţionează dar despre care nu dă amănunte. Poemul e o rugăciune, deşi una neobişnuită, ciudată, dar totuşi rugăciune. Este interesant de remarcat că deşi nu le are în ordinea consacrată, totuşi el conţine elemen-tele esenţiale ale unei rugăciuni tradiţionale: lauda care constituie aspectul dogmatic al textului, invocarea şi slăvirea sau doxologia. În cazul nostru poemul începe obişnuit cu partea teologico-dogmatică unde atributele divinităţii sunt conştientizate şi enumera-te. Aici însă poetul introduce şi doxologia la sfârşitul strofei a doua (în loc de a o plasa în finalul poemului): “Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i/ El este moartea morţii şi învierea vieţii”, după care urmează invocarea, cererea propriu-zisă care este un fel de autoblestem şi care predomină întreaga rugăciune. O altă ciudăţenie în partea teologicodogmatică a poemului constă în aceea că în strofa întâia adresarea către Dumnezeu se face la persoana a doua singular de la care se trece la persoana a treia singular în strofele ce urmează, pentru ca în ultimele două să se revină la adresarea la persoana a doua singular.

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 42


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală 2. Dumnezeu este creator: “El zeilor dă suflet”, “şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei”, El “din noian de ape puteri au dat scânteii.” Este sugerată aici şi creaţia ex nihilo: “Pe când pământul, cerul, văzduhul lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată”, fapt care, în discurs omenesc, întăreşte la maximum calitatea de creator a Atotputernicului. 3. Dumnezeu este mântuitor: “El este-al omenimei izvor de mântuire.” A vorbi de Dumnezeu în această însuşire a Sa, înseamnă a face aluzia aici în primul rând şi la alte calităţi divine cum ar fi dragostea, mila, generozitatea, dar a include şi întreaga istorie a căderii, căci mântuieşti ceea ce este căzut din treapta condiţiei originare. Trebuie remarcat în acest context al interpretării teologice a poemului şi faptul că din cele trei calităţi estenţiale ale divinităţii enumerate mai sus, prima, existenţa din veci, ni-l prezintă pe Dumnezeu în raport cu Sine, câtă vreme celelalte două, creaţia şi mântuirea ni-L prezintă în raport cu lumea. Nici ordinea însuşirilor nu este aici întâmplătoare deoarece pentru a ilustra şi mai convingător atotputernicia divină, este necesar a-l prezenta pe Dumnezeu în totală independenţă de creaţie, şi numai apoi în legătură cu aceasta. A doua parte din structura poemului eminescian este, aşa cum am afirmat, doxologia, care în mod normal ar fi trebuit plasată la sfârşitul rugăciunii. Aici, ea se află la sfârşitul strofei a doua: “Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,/El este moartea morţii şi învierea vieţii!” Gândind la conţinulul ideatic al textului schimbarea locului doxologiei (comparativ cu locul ei tradiţional în rugăciuni) poate să îşi aibă o justificare acceptabilă. După toată seria de atribute şi merite divine, doxologia vine în mod natural ca un corolar. În plus, ea este de natură teologico-dogmatică şi vine în continuarea directă a unei părţi tocmai cu acest tip de conţinut. Adică, partea divină mai întâi, şi apoi, cererea, partea umană.

Doxologia eminesciană din acest poem nu este o simplă slăvire, aşa cum am zice în obişnuitul “Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh” sau “Că Úie se cuvine toată slava, cinstea şi închinarea, Tatălui şi Fiului şi Sf. Duh”, ci mai mult, ea cuprinde şi un îndemn mobilizator: “Sus inimile voastre? Cântare aduceţi-i”, de tipul “Veniţi să ne închinăm Împăratului nostru Dumnezeu!” sau ca cel întâlnit în colinde: “Ia sculaţi voi gazde mari!” sau “Hristos se naşte, veniţi la închinare”, şi iarăşi “Sus boieri nu mai dormiţi/ vremea e să vă gătiţi.” Motivul pentru care Dumnezeu trebuie slăvit, dacă nu s-a înţeles bine din enumerarea însuşirilor divine, ni se reiterează de poet în versul justificativ “El este moartea morţii şi învierea vieţii”, vers ce face trimitere directă la imaginea lui Hristos cel răstignit şi înviat. Versul sună ca o parafrază la un altul din troparul Învierii Domnului “Hristos a înviat din morţi/ cu moartea pe moarte călcând”. Deşi expresia “învierea vieţii” poate suna fie oximoronic, fie pleonastic, în contextul dogmaticii creştine ea îşi găseşte locul şi sensul ei precis, deşi paradoxal, frumos ilustrat în versurile din Prohodul Domnului: “În mormânt viaţă, pus ai fost Hristoase”, sau “Dar cum mori viaţă, şi cum stai în mormânt?”, fapt ce arată grăitor sursa de inspiraţie a poetului cel puţin pentru această secţiune a poemului. A treia parte a rugăciunii este, paradoxal, blestemul. Acum cititorul este mutat de pe muntele Garizim, pe Ebal. Primul lucru care trebuie remarcat aici este că şi blestemul este un act religios. Avem de a face aici cu un blestem de sine extrem de dur, aproape neobişnuit de elaborat care pe de o parte arată profunda durere şi deziluzie în care se află poetul, iar pe de altă parte un fel de împietrire a inimii, de încăpăţânare contra propriei sale existenţe, atitudine ce poate fi cu uşurinţă considerată ca nihilistă. Blestemul, aşa cum e formulat în unele locuri în poem, ca un fel decoincidentia oppositorum, cu cei doi termeni principali în relaţie de opoziţie sau ca

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 43


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală un paradox (ex.:“să blăsteme pe-oricine de mine-o avea milă/Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă”) aminteşte de versurile lui Cervantes de caracter similar dar de context diferit: “Caut viaţa-n faptul morţii/ Sănătatea-n boli o cat/Libertatea sub lăcat/ Ieşirea-ndărătul porţii/Cinstea-n cel ce m-a trădat,” dar şi de modul cum Hristos căuta cinstea-n trădător, sau cerea iertarea pentru cei ce-l omorau. Diferenţa între aceste două exemple şi textul eminescian constă în aceea că primele se întemeiază pe o idee pozitivă în subtext, în timp ce la Eminescu, ideea din subtext este negativă. De aceea aici avem de a face cu un blestem, iar acolo cu o atitudine ce ţine de domeniul binecuvântării. Este extrem de interesant de observat că în acest poem, blestemul, care predomină întregul discurs, este formulat atât ca cerere, cât şi ca argument. Blestemul ca cerere arată dependenţa autorului de Dumnezeu. De fapt el nu se blestemă singur – cum s-ar părea – ci îi cere lui Dumnezeu lucruri nedorite de nimeni pentru el însuşi (ex.: “să pot să-mi blestem mama pe care am iubit-o”, sau “iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă/ Îndură-te Stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă”). În acest caz, ceea ce pare a fi autoblestem nu este blestem, ci o rugăciune disperată către Dumnezeu. Rămâne, desigur, la latitudinea lui Dumnezeu să împlinească sau nu acest gen de rugăciune. Dar tocmai aici intervine celălalt aspect, menţionat mai sus, blestemul ca argument. Ştiind bine că Dumnezeu va vrea sau nu va vrea să împlinească o astfel de rugăciune, poetul, în profunda-i deznădejde şi durere, încearcă să-l convingă, să-l determine pe Dumnezeu să acţioneze aşa cum este rugat. Poetul o spune răspicat: “Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec” – se adresează el lui Dumnezeu, pe care în acelaşi timp încearcă să-L şi provoace, să-L supere ca să fie sigur că va acţiona cum îi cere poetul: “Să cer

a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec”, auzim declarându-se cu strategică obrăznicie. Şi lungimea discursului autoflagelant, ca şi insistenţa aici observată sunt menite, de asemenea, să contribuie la convingerea întâi şi apoi înduplecarea divinităţii spre a asculta ciudata deprecaţie. Nu se poate trece cu vederea modul în care poetul se adresează divinităţii în contextul împlorării pe care o discutăm: el nu îi zice “Doamne”, “Dumnezeule”, Atotputernice”, ci o dată “Stăpâne”, dar mai ales “Părinte”. Acest apelativ ce indică o relaţie filială, implică o apropiere maximă între două persoane; totuşi, în cadrul poemului el are un caracter ambiguu: Pe de o parte, dacă faci o rugăciune insistentă la cineva care ţi-i părinte, speri să ai mai mari şanse de reuşită. Pe de altă parte, cum ar putea cineva care ţi-i părinte să-ţi asculte şi să dea curs unei rugăminţi care ţi-i detrimenttală şi care l-ar face şi pe el să sufere? Utilizarea acestui apelativ ar putea ridica următoarea întrebare: chiar dacă era în neagră depresie, voia poetul într-adevăr ceea ce cerea, sau cererile lui reprezentau un fel de retorică a supărării, indignării, mâniei sau durerii, aşa cum se întâmplă că de multe ori la supărare şi durere spunem lucruri pe care în fapt nu le dorim? Poemul se încheie cu dorinţa metafizică a autorului de a dispărea fără de urmă în stingerea eternă. Deşi s-ar părea la prima vedere, nu cred că este vorba aici de o dispariţie în sensul nihilist al cuvântului în primul rând pentru că rugătorul se adresează lui Dumnezeu care este opusul oricărui nihilism, şi în al doilea rând pentru că ştiindu-i calităţile, între care şi ubiquitatea, chiar şi în moarte şi dincolo de ea, este clar şi pentru poet că nu te poţi ascunde sau dispărea definitiv de la faţa lui Dumnezeu. Aşa cum spune psalmistul: “Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta, unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi pogorî în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi sălăşlui la

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 44


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală marginile mării, şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta” (Psalm 138: 7-10). Această interpretare este confirmată de faptul că în strofa a treia, în final, el cere lui Dumnezeu îngăduinţa de a intra în veşnicul repaos, expresie ce indică mai degrabă existenţa sufletului în Împărăţia lui Dumnezeu decât anihilarea lui ultimă şi definitivă. Repaos este odihnă, iar în creştinism odihna de veci este înţeleasă ca şi comuniunea finală, eternă cu Dumnezeu. Aşadar, dispariţia fără urmă nu este un omnis moriar în acest poem, ci doar dispariţia din lumea aceasta plină de tulburări şi dureri, din această lume unde moartea întradevăr şterge orice urmă, tot cum spune, din nou, psalmistul: „Omul, ca iarba-s zilele lui; înflorirea lui e ca floarea câmpului, aşa va înflori; un vânt trece peste el şi nu mai este, nici locul nu i se mai găseşte” (Ps 103: 15-16). În sfârşit, cererea finală a poetului nu poate fi de factură nihilistă tocmai pentru că acesta, crezând în Dumnezeu, Îl roagă pe El să acţioneze. Un act nihilist ar fi fost sinuciderea. Dar rugăciunea în care Dumnezeu nu este negat, ci dimpotrivă afirmat, cu tăria cu care se face lucrul acesta la început, nu poate fi nihilistă. Rugăciunea unui dac? Iată o întrebare bună la care putem reflecta îndelung. E vorba aici de un dac din timpul dacilor antici, sau de un român, poetul, care se consideră dac? Acestea sunt lucrurile pe care le ştim noi despre atitudinea religioasă a dacilor? Sau dimpotrivă! Ei care credeau în Zamoxe şi în viaţa veşnică, care mergeau cu curaj la moarte cu gândul că-L întâlnesc pe Dumnezeu, puteau să aibă ei această stare de negare şi denigrare de sine? Desigur nu. Dacii fiind credincioşi, erau deci optimişti încrezători în ei şi în Dumnezeu, curajoşi, căci credinţa generează speranţa şi gândirea pozitivă. Deci dacă asta este rugăciunea unui dac, poate că Eminescu în toată suferinţa şi deziluzia lui, şi dincolo de el, tocmai aceasta vrea să ne arate: că speranţa

şi credinţa nu l-au părăsit, şi că în ciuda cuvin-telor întunecate el păstrează în suflet o lumină şi o forţă care-l pot, în final, ajuta să supravieţuiască, înfruntând până la capăt toate asperităţile genialului său destin. ***

Metamorfoză II – Mihai Cătrună

Eminescu şi Goethe – Doina Leahu

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 45


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală DÉSIR

PETRU FĂGĂRAŞ

Je rêve d’un au revoir, dans les forêts infinies de nos rencontres!... et que je m’endorme après, saisi par l’orage, au rond point du destin!... sur le tapis tendre des rêves au bord de l’amour!...

CĂLATOR

SUFLET

Am călătorit prin vârste, vremelnic, în straie de prinţ şi de nomad !... La praguri de răscruci, din tunetul anilor, m-a atins tăcerea visărilor… şi te-am întâlnit pe Tine !...

La marginea cărărilor din noi, te chem în taină Visarea să-ţi pierzi, prin melancolia frunzelor ce cad, cu umbre ruginii!... Vino, peste miriştea sufletului meu, transformat în gară, în care nimeni nu vine, din care nimeni nu pleacă!... mă-mbăt apoi cu-un strop de vin din lacrimă de soare, din apa timpului retras în matcă!... de dorul tău, eu mai rămân!...

VOYAGEUR J’ai voyagé au travers les âges, passager, en habits de prince et de nomade!... Au seuil des carfours, Du coup de tonnerre des années, Mon rêve silencieux m’a foudroyé… Et je t’ai rencontré, Toi!...

ÂME Au bord de nos sentiers intérieurs, Mon appel secret Pour que ton rêve et son ombrage rougeâtre s’évanouissent comme la mélancolie des feuilles qui tombent, Viens, au-dessus de la chaume de mon âme Transformée en gare Où personne ne vient et d’où personne ne part! Et m’ennivrant d’une goutte de vin D’une larme ensoleilleé Comme tu me manques De l’eau du temps J’y reste encore...

DORINŢĂ Îmi e dor de-o despărţire, în nemărginitele păduri ale întâlnirii noastre!... şi-apoi s-adorm învelit în furtuna, iscată în sensul giratoriu al destinului !... pe covorul moale al viselor lângă ţărmul iubirii !...

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 46


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală POEMUL APEI Plutesc în valuri de speranţe, Sap maluri şi hrănesc iubirea, Râu de iluzii, ignoranţe, Îmi fac incertă nemurirea. Curg necondiţionat spre tine, Şi-nfrunt mereu realitatea, Stau prizonieră în cabine, Şi-aştept să văd loialitatea.

Emilia Ivancu

Tu mă urăşti când sunt furtună, Îmi pui diguri înainte, Dar mă iubeşti, când am o lună, În nopţi cu dragoste fierbinte!...

Psalm de noapte si de zi Ziua mă îngân cu păsările, Doamne, Mă și întreb dacă păsările zboară când e negură Tot ziua număr orele și încerc să mă conving că viața nu e o curgere, ci un set de cercuri concentrice, cicluri de coborîri și urcușuri în cerc Tot ziua mă minunez cum nu pot, precum bătrânul artist din roman, să stabilesc unde este punctul în care un râu se varsă în celălalt.

Gândesc la muzica celestă, Şi-aştept mereu să fiu sorbită, Dar mulţi din lume mă detestă Şi uneori ajung în criptă!... Mă-nalţ mereu şi cad în crânguri, În lacrimi, doruri, bob de rouă... Am coborât iar în adâncuri, Ca mâine să mă dărui VOUĂ!... Traducerea în l. franceză de Virginia Smărăndiţa Brăescu.

Noaptea mă adun cu liniștea și mă prefac în candelă rugăciune aprinsă până când soarele va răsări din nou. Cu ziua și cu noaptea mă îngân, Doamne, mă adun în mănunchiuri de cântec, iar apoi mă risipesc în muzica altora. Cu viața mea, Doamne, cum să mă adun? Cu muzica mea, Doamne, cum să mă împac? Cu viețile altora cum să nu mă risipesc? Prefă-mă, Doamne, într-o rugăciune, nu una deșartă, ci una roditoare Prefă-mă, Doamne, în ce crezi tu că mă pot împlini

Foto – Emanuel Tânjală

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 47


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Dă-mi forma cuvântului tău ascuns, nerostit încă Rostește-l, Doamne, pentru mine, să-i simt ecoul cât toată viața mea. Duc în mine o scoică Duc în mine o scoică, pereți de sidef ascunși în tăcere, doar marea îmi recunoaște plânsul. Duc în scoică o perlă, lumină pictată în întuneric, picătură de viață cântătoare, doar pământul și copacii îmi recunosc versul. Duc în mine o mare în care plânge o scoică, în ea perla cântă din adâncuri spre fiecare apus și răsărit de soare. Raze sporadice de lumină, foc ascuns în ape înghețate, îmi duc taina în tăcere, zâmbesc către lună și plâng către soare, binecuvântând suferința de a înțelege că lumina se naște din cele mai întunecate zări.

CRISTIAN NEAGU Tăcere Ce noapte se aşterne peste veac, Şi cum mai gem durerile prin trupuri, Când lăncierii cernelei simpatice tac Cuprinşi de somnolenţă, lehamite şi friguri. Culorile drapelului par nedefinite, De după care se simt umbrele intruse, Modificând concepte, tradiţii şi cuvinte, Peniţe în repaus, cu grăsime unse. Condeiele ilustre au adormit profund În pacea inamică dintre călimări, Şi iată cum tiptil, tot vin şi se ascund Actorii principali ai marilor trădări.

Moartea meduzelor Se spune că și meduzele merg să moară pe un țărm de insulă. Chiar și ele, libere în albastrul rece al oceanului, pornesc spre călătoria ultimă, spre capătul de lume unde apa rămâne numai începutul de drum. Aruncate afară din lumina spectrală a valurilor, meduzele aleg să moară bucurându-se pentru prima și ultima dată de îmbrățișarea mistuitoare a soarelui.

Atitudinea sforăie visând eroism; Nimeni nu demască, nimeni nu acuză, Condeiele ilustre, în narco-paroxism, Şi-au tras peste turtă suficientă spuză. Sentinţă pronunţată e toată această eră, Actul de cultură nu are permis Spre sensul patriotic... Oprit la barieră Se-acceptă ca idee, dar e de fapt proscris. Mi-e dor de tine...

Emilia Ivancu, Lector de limba română la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Eu te-am rugat. Tu, ai spus "NU" Şi-n tot acest grabit proces Ne-am despărţit... răstălmacind şi eu şi tu, Vorbe cu dublu înţeles.

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 48


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală M-am trezit prima zi fără tine În lacrimi, neluate-n seamă de singurătate; Şi tot depărtându-te, pierdeai printre ruine, Speranţa de a-mi spune că... încă se mai poate... Uite... şi toamna ne vrea împreună, Să foşnim sub paşi uscate frunze; Mi-e atât de dor să te mai ţin de mână, Mi-e atât de dor... să te sărut pe buze. Trec prin locurile noastre copleşit. Te-aştept deşi, sunt conştient că n-ai să vii Şi-mi este dor de toate câte ne-am şoptit, Iubita mea... absentă noapte - zi.

(Născut la 01 august 1952 în Târgu Jiu. Absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică în anul 1975. Este căsătorit, soţia fiind absolventă de cibernetică, împreună au doi băieţi Ion Bogdan şi Cristian.)

Rugă Suprapus rotundului de Lună, Cad în genunchi cu mâinile-mpreune Fumegând, în bezna cobaltină, Jăratecul vocabulei din rugăciune. Adalbert GYURIS11

Încalc conceptele spirituale Şi mă proclam umanul ce refuză Lumea, doar ca instincte criminale, Lumea xenomană, retardă şi confuză.

În urmă cu peste 20 de ani am descoperit în mai multe publicaţii caricaturi ce se deosebeau de cele clasice. Erau semnate Horaţiu Mălăele12.

O, Doamne! Aşa cum dărui mântuire, Aşa cum naşteri mai aprobi, Dă Tu nebunilor gândire Şi-o rază magică spre "orbi" Iar de mă ai în evidenţe Înscris în opisul ceresc, Pune acestei lumi interferenţe Pe tot ce are mai grotesc.

Tot pe atunci am făcut câteva xilogravuri, sculpturi în lemn, după aceste caricaturi. Cu primele mele lucrări,împreună cu tatăl meu m-am dus la Bucureşti, în ideea să mă întâlnesc cu autorul de drept. Am avut noroc, Horaţiu a fost acasă. Ne-a primit cu toate onorurile. A admirat lucrările mele, mi-a mai dat caricaturi şi m-a încurajat să continuu. De atunci ne-am întâlnit de mai multe ori, legându-se o strânsă prietenie de care eu sunt mândru. De aproape 15 ani participăm împreună la evenimente culturale deosebite ţinute în ţară şi peste hotare, Horaţiu susţinând

11

Trubadurul singuratic – Anonimul

12

http://ro.wikipedia.org/wiki/Adalbert_Gyuris http://www.horatiumalaele.ro/

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 49


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală spectacole de excepţie şi amândoi participând cu expoziţii. EL este un artist complex, un profesionist, talentul lui se manifestă în tot ce face:actor, grafician, caricaturist şi regizor. „Noi rezistăm datorită mirajului scenei şi al publicului.”

H.M.: Îmi face plăcere să povestesc. La şcoală în primele clase primare am fost un elev tare slab la acestă disciplină. În clasa întâi am luat premiul doi, singurul din clasă, toţi ceilalţi au primit premiul întâi. Am ,,pătimit” din cauza desenului. Părinţii mei s-au mutat în alt cartier al oraşului Tg.Jiu, eu frecventând clasa a doua la altă şcoală şi învăţătoarea mi-a dat ca temă pentru vacanţă să fac cât mai multe desene, să devin mai îndemânatic. La terminarea vacanţei desenam tot ca înainte. Pot să spun că în sistemul de învăţământ destul de învechit, de nenorocit se simte nevoia de o schimbare ca acest sistem să capete interes şi apoi viaţă. Mă refer la reciprocitarea dintre elev şi dascăl, mai ales că tu ai fost profesor şi înţelegi. Am doi băieţi şi ştiu ce se întâmplă în această zonă. Mă gândesc uneori de ce am învăţat de acidul dezoxiribonucleic şi sunt multe astfel de exemple. Evident că multe dintre ele în grija pentru mine le-am uitat. Revenind la desen, când am trecut în clasa a cincea, a venit un profesor, terminase la Cluj şi când m-a văzut desenând mi-a zis că sunt… genial. Cum desenam eu n-a mai văzut pe nimeni… Eu desenam pe mai departe ca înainte, însă profesorul m-a ambiţionat şi încurajat.

A.G: Cum ai descoperit pasiunea pentru teatru ? H.M.: Eu am plecat spre Bucureşti cu gândul de a da examen la Arte Plastice, la Teatrul ,,Bulandra”, în perioada mea pregătitoare pentru ,,N. Grigorescu”, am văzut câteva spectacole de memorie a teatrului românesc într-o perioadă în care un mare maestru al artei, pe numele lui Liviu Ciulei, încerca o reînviere care s-a numit în epocă reteatralizarea teatrului. Aşa ceva a avut loc în câteva ţări din occident. Nu era ceva nou, însă era susţinută de un mare pedagog şi de un mare făuritor de teatru. Se schimbau două stiluri, de la cel tipic, monoton la un teatru al imaginii, al invenţiei, al mobilităţii şi al spiritului. Atunci în Bucureşti au avut loc la aproape toate teatrele evenimente deosebite conduse de regizori de faimă cum ar fi: Ciulei, Pintilie, tânărul Andrei Şerban. Aceste evenimente mau ,,trezit” şi pe mine în sălile de teatru. Am rămas uluit de ce se întâmpla şi mi-a ,,răsturnat” ideea şi convingerea de a da la arte plastice. Am zis că în nebunia mea şi în nebunia tinereţii pot să fac această meserie de actor. În aceste spectacole i-am văzut pentru prima oară mai ,,vii ca niciodată”, scriu despre asta şi altele în cartea mea ,,Horaţiu despre Mălăele” pe: Octavian Cotescu, care ulterior mi-a devenit şi profesor, pe Toma Caragiu cu care am avut privilegiu să-i fiu prieten până la moartea lui în cutremurul din 1977; pe Victor Rebengiuc, Marin Moraru, Gina Patrichi. Am văzut marii actori ai ţării, şi, poate, toate acestea au făcut ca eu să dau la teatru şi spre bucuria mea am reuşit. A.G.:Cine ţi-a descoperit talentul la desen?

A.G.:A fost lung drumul de la perioada de care povesteşti la stilul care te caracterizează?

H.M.: Adevărul este că am lucrat enorm, profesorul Nicu Gherghe m-a îndrumat şi supravegheat. Am făcut enorm de multe acuarele, am continuat cu goaşe, la urmă am trecut la ulei şi am avut chiar expoziţie la final de liceu în Târgu Jiu. După ce am ajuns la Bucureşti şi am devenit actor am avut mult mai puţin timp liber şi atunci am recurs la caricatură. Acest gen implică din partea celui care face aşa ceva, să cunoască psihologia omului şi cunoaşterea subiectului foarte bine. O caricatură nu înseamnă a îngroşa doar nişte linii, defecte faciale. O caricatură trebuie să scoată acel ceva din subiect, care este în interiorul său şi merge spre exterior.

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 50


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală A.G.: Revenind la meseria ta, e grea actoria ?

H.M.: E foartea grea şi foarte frumoasă. E norocită şi cea mai nenorocită meserie din lume. E norocită pentru că poţi să modifici viaţa şi că poţi creea personaje. Este o meserie frumoa-să, se lucrează în echipă, comunici cu alţi actori care la rândul lor sunt fenomene, uneori oameni deosebiţi, gândesc altfel, umblă altfel şi de multe ori ajungi să comunici cu specta-torii şi e nemaipomenit. Nu se poate exprima prin cuvinte marea bucurie, aceasta este marea răsplată a noastră…

Prof.dr. Terezia Filip MINTEA DE PE URMĂ.... ŞI EFICENŢA EI ÎN ISTORIE Mintea de pe urmă a românului este o sintagmă lapidară, ironică şi sentenţioasă, din acelea care definesc sapienţa populară formată-n secole şi milenii. Cu pregnante conotaţii sancţionare, enunţul vizează rodirea tardivă a minţii omeneşti ori obiceiul de-a înţelege lucrurile post factum, adică după consumarea lor. Pentru acelaşi tip de situaţii înţelepciunea populară are şi alte sentinţe la fel de ironice şi de sugestive, După ploaie, chepeneag! Cât de lapidare, – şi memorabile! – cele două enunţuri esentializează ironic o întreagă filosofie de viaţă aplicată unor situaţii mai mult sau mai puţin similare, eşecuri ori succese tardive, adesea inutile, din care individul merită să-nveţe pentru totdeauna ceva.... În accepţiune populară, omul rodeşte în existenţa sa, şi el precum copacul iar fructele sale sunt deciziile şi faptele înţelepte şi benefice atunci când sunt realizate la timp, în concordanţă cu experienţele traversate, cu educaţia, cu circumstanţele, cu timpul social şi istoric în care se află individul. Mintea de pe urmă nu vizează însă vârsta individului, căci se ştie că mintea umană e mai rodnică şi mai benefică la maturitate şi senectute. Cum mintea e fructul fiinţei, binefăcător când individul dă soluţii bune unor fapte şi experienţe mai mult sau mai puţin dezirabile, sintagma are şi un al doilea sens, subtil. Ea se referă şi la capacitatea umană de-a-şi sincroniza sapienţa cu evenimentele pe care le trăieşte şi faţă de care trebuie adesea să ia pe loc decizii rapide şi bune, oricât de incon-

A.G.: Vorbind de răsplată,e recompensată bine acestă nobilă meserie în România?

H.M.: În acest sens este nenorocită, noi rezistăm datorită mirajului scenei şi al publicului. Din păcate încă traversăm o perioadă de mare criză şi se pare că lucrurile se aşează greu în matcă. Însă actorii îşi fac totdeauna meseria, asta e viaţa lor, au prieteni deosebiţi, pe care nu pot să-i ignore, prieteni ca: Moliere, Shakespeare, Caragiale şi mulţi alţii ca ei. A.G.:Îţi mulţumesc pentru tot, mă bucur că ai avut încredere în mine şi îţi doresc să ai parte pe mai departe doar de bucurii şi multe succese.

H.M.:Şi eu mă bucur, eşti un fan al meu tare ,,nebun”, atât de consecvent şi fantastic ,,nebun”, ce-ţi risipeşti din timpul tău. Mi-ai făcut lucrările mele cu pasiune şi cu desăvârşire. Pentru mine este extrem de flatant şi acestă prietenie este un privilegiu. A.G.: În faţa ta Horaţiu fac o adâncă reverenţă şi îţi sărut mâinile tale de maestru şi OM minunat.

Adalbert GYURIS/ (Germania)

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 51


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală venabile ar fi cestea. Dacă, dimpotrivă reacţia acesta se întâmplă abia târziu, rodul minţii riscă să fie un fruct puţin amar, mai puţin reuşit, mai degrabă o mimare a sapienţei decât o decizie benefică pentru individ şi societate. Prin urmare când cineva adoptă o atitudine, propune o soluţie optimă circumstanţelor, când rezolvă bine o problemă, e vorba de mintea ce rodeşte bine şi la timpul potrivit, şi nu la urmă, cândva, după – post factum. Dimpotrivă, când cineva adoptă o atitudine sau o decizie, bună în esenţa ei, dar tardivă, după consumarea faptelor, atunci soluţia e formală, superfluă, ineficientă. Atunci vorbim de mintea de pe urmă. Dacă mintea ce acţionează la timp, este responsabilă cu deciziile bune, eficiente, în schimb mintea venită târziu, după, este mai întotdeauna numai pe jumărate eficientă şi de multe ori, chiar deloc. Aceste sintagme înţelepte se vor fi născut din experienţa milenară, căci realul românesc fie el trecut sau prezent, ne dă frecvent asemenea pilde ce echivalează cu soluţiile tardive, care nu mai au ca efect decât un impact formal asupra realităţii pe care mintea umană e chemată – nu-i aşa nu numai să o guverneze, ci să o îndrepte pe calea bună. Bunăoară, când un sportiv important moare, ori când pierdem irecuperabil o vedetă sau o personalitate publică, oficialităţile noastre de la vârful societăţii se trezesc brusc, aşa ca dintr-o amorţeală ori dintr-un fel de autism, şi încep să exercite gesturi protocollare, dar evident, nu foarte sincere câtă vreme atitudinea aceasta nu e constantă şi consecventă, ci una de circumstanţă.. Se depun coroane la catafalcul celui dispărut, ba chiar se varsă lacrimi, se ţin discursuri şi se mimează preţuire, regrete, aprecieri, – tardiv, din păcate! – generoase redefiniri ce finalizează cu un bene merenti, acordat cu graţie, post factum ori post mortem. S-a întâmplat în cazul morţii unui fotbalist, când l-am văzut pe preşedinte vărsând lacrimi şi conferind postmortem un titlu important în semn de recu-

noaştere a valorii celui dispăprut, în cazul funeraliilor poetului Adrian Păunescu, în cazul morţii liderului ţărănist Ion Diaconescu etc. Nimic nepotrivit, în aparenţă, cu prezenţa autorităţilor supreme la aceste ceremonii, dimpotrivă toată aprecierea. Unde apare însă contradicţia situaţiei ce pare a ilustra sintagma cu mintea de pe urmă? Ei bine, atâta timp cât personalităţi valoroase trăiesc în realul nostru, alături de noi şi de autorităţi, printre şi cu noi, decidenţilor politici şi administrativi le sunt şi le-au fost mereu indiferente, – dacă nu cumva ostile? – rămânând neatente la prezenţa, munca şi valoarea lor, la contribuţia, la ideile, la demersurile ori la aspiraţiile lor. Prea suntem obişnuiţi, noi toţi, oameni comuni şi oameni politici, din rezervă şi dintr-o prost înţeleasă şi prost exercitată superioritate a funcţiei ori a poziţiei, ori dintr-o eronată percepţie a modului în care ne practicăm profesia, sau funcţia pe care-o deţinem,... să-i ignorăm pe cei de lângă noi, valoroşi, tăcuţi, unici. Când, doar la urma urmelor recunoaştem valoarea unor personalităţi de mai mare sau mică anvergură, istorice, culturale, artistice, când numai după declamăm public susţinerea şi recunoaşterea lor, atunci e o problemă gravă, cu bunul-simţ, cu abilităţile de relaţionare şi comnicare, cu nivelul de cultură minim, probabil, cu educaţia şi morala pe care ar fi dezirabil să le aibă decidenţii. Atunci evident, e vorba nu de mintea care rodeşte eficient la timpul potrivit, în ritm cu întâmplările şi cu valorile, ci despre mintea de pe urmnă. Când vedem azi personalităţi politice de vârf în trecutul recent, bunăoară pe d-nul Ion Iliescu, căruia nimeni nu-i poate contesta nici flerul politic, nici abilităţile dobândite în lunga carieră activistică, la şcoala de înalte studii politice, ori în exercitarea calităţii de preşedinte, acompaniind familia regală şi devenit susţinător al proiectelor Casei Regale, simpatizant al ei, ce să creadă publicul? Ne putem gândi tocmai la acest tip de reacţie, post-

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 52


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală factum. Când în anii 90 am asistat uluiţi la asaltul maşinii regale de către trupe înarmate, la întoarcerea familiei regale din drumul spre Curtea de Argeş, la claustrarea ei ore întregi la Aeroportul Otopeni, la expedierea ostilă din ţară în acelaşi stil practicat de Dej şi Groza în ‘48, domnia sa era decidentul nr. 1 al ţării. Era acompaniat la putere de alţi demnitari deveniţi azi simpatizanţi regali etc. Să le fi venit acestor domni decidenţi atunci,mintea aceea de pe urmă? Să-şi fi dat ei seama de cinismul şi mefienţa situaţiei din 90? de eroarea comisă atunci? Ne spunem, desigur: “foarte bine că politicii noştri şi-au revizuit conceptul de democraţie şi atitudinea faţă de regalitate”. Dar problema e alta: Cât de eficientă mai e azi pentru starea ţării, simpatia sau politeţea faţă de rege şi regalitate. Ne mai serveşte oare azi această recunoaştere tardivă? Mai produce acum această atitudine ţării noastre efectul benefic pe care, certamente, l-ar fi putut avea asupra ţării în toţi cei 20 de ani? Cred că în primul rând politicienii ar avea de învăţat ceva şi pentru totdeauna din aceste atitudini tardive, din aceste treziri târzii: a activa mintea cea bună la vremea cuvenită. Altfel istoria, realul în care trăim, se va derula mereu sub efectul numai pe jumătate sau deloc benefic al minţii de pe urmă.

„A traduce pentru a apropia literaturi altfel inaccesibile”. Meseria de traducător în zilele noastre, dificultatea medierii între două culturi, colaborarea cu scriitorul italian Claudio Magris şi semnificaţia culturii central-europene. Sunt temele interviului cu Ljiljana Avirović, profesor de teoria şi practica traducerii la Şcoala Superioară de Limbi Moderne pentru Interpreţi şi Traducători a Universităţii din Triest. Eseistă şi traducătoare din italiană în sârbo-croată, din sârbo-croată în italiană şi din rusă în italiană (printre autorii traduşi numărându-se: Claudio Magris, Fulvio Tomizza, Marisa Madieri, Miljenko Jergović, Danilo Kiš, Mihail Bulgakov, Boris Pasternak, Mihail Lermontov), Ljiljana Avirović a primit nenumărate premii, inclusiv prestigiosul Premiu Naţional Italian pentru Traducere în anul 2002 şi decoraţia Ordinului Steaua Solidarităţii Italiene în gradul de Cavaler, acordate de Preşedintele Republicii, Carlo Azeglio Ciampi, cu următoarea motivaţie care îmbrăţişează întreaga sa producţie literară şi culturală: „Şi-a focalizat interesul asupra unor autori italieni celebri din secolul XX (...) şi asupra personalităţii scriitorilor contemporani din zona triestină, care trimit la noţiunea culturală de literatură de frontieră. (...) Îndelungata sa activetate didactică (...) a angajat-o într-o la fel de prolifică activitate de traducere în limba italiană a unor autori ruşi, croaţi şi sârbi, clasici şi contemporani”. Ljiljana Avirović, ce reprezintă pentru dumneavoastră traducerea literară?

Traducerea este pentru mine un modus vivendi. A apropia literaturi altfel inaccesibile este adevărata menire a acestei profesii. Din păcate, este o meserie mult prea bine cunoscută pentru efortul creativ pe care îl presu-

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 53


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală pune şi sunt, desigur, mândră de premiile pe care le-am câştigat, dar, în acelaşi timp, trebuie spus că este şi neadecvat tratată, dacă ne gândim la planul economic. Este motivul pentru care numeroşi traducători înzestraţi cu talent au încetat să mai traducă. Păcat! S-a pierdut o altă ocazie în lupta pentru calitate. Traduc de aproape treizeci de ani. În măsura în care este posibil, lucrez cu autori care sunt mari scriitori şi mari gânditori. De la ei învăţ foarte mult. Învăţ ce este marea literatură şi ce este marea erudiţie. În esenţă, traducând, învăţ.

tăţenia”, să i se dea posibilitatea de a exista într-o manieră mai ordonată şi conştientă. O auspicabilă politică culturală mai puţin schizofrenică şi aproximativă ar avea multe de făcut în acest sens. Aşa cum stau lucrurile în ziua de azi, suntem din ce în ce mai mult martorii prezenţei, pe piaţa cărţii străine în limba de destinaţie, a unor opere literare care – aşa cum spunea Bulgakov – nu ar trebui să fie publicate nici măcar în propria limbă. Cunoaşteţi foarte bine mediile editoriale italiene. Cât este de dificil a le „impune” un autor din cultura croată?

Cât de importantă este medierea între două culturi pe care o realizează traducătorul?

Editorilor italieni le propun, nu le „impun”, ar fi un lucru imposibil, doar acea literatură pe care o consider de cea mai bună calitate. Însă de cele mai multe ori, nici aceasta nu este de ajuns. Dar eu nu renunţ. Continuu să propun şi să redactez fişe detaliate doar pentru „perlele literare”, făcând astfel – cel puţin aşa cred, având în vedere că este vorba de o muncă absolut gratuită – un bine atât receptorului, cât şi autorului, care îşi doreşte mult să fie citit şi în străinătate. E o chestiune de orgoliu. Dacă autorii nu ar fi orgolioşi, probabil că ar produce mai puţină calitate şi mai multă cantitate. Aceasta din urmă nu mă interesează.

A transmite sau a media cultura este foarte important. Ce alt sector ar putea să apropie cu mai mare succes şi adeseori să concilieze culturi care nu se cunosc? Din păcate, nu este niciodată suficient. În cazul meu, se întâmplă frecvent ca un scriitor din zona fostei Iugoslavii ori să nu fie citit cât ar trebui, pentru că nu este recenzat, ori să fie citit de un public foarte restrâns. Astfel, cultura bosniacă, spre exemplu, a fost mediată în Italia mai ales de opinioniştii care despre Bosnia ştiu prea puţine, când ar fi fost, în schimb, deajuns să ne încredinţăm „celor mai bune condeie” ale acestora, nepermiţând ca tragedia belică să se declanşeze în numele unui pericol al islamului radical care, după cum au avertizat, trebuia să iradieze tocmai din zona respectivă.

Claudio Magris şi cultura central-europeană Un punct de întâlnire între noi este legat de Claudio Magris. Ce ne puteţi spune despre colaborarea dintre traducător şi scriitor?

În ce măsură traducerile pot reprezenta în zilele noastre un vehicul al brand-ului cultural al unei ţări?

Dacă toţi scriitorii ar fi atenţi şi colaboranţi cu traducătorii lor, aşa cum este Claudio Magris, munca noastră ar fi mult mai facilitată. Cred că este un caz excepţional. Îi cunoaşte bine pe aproape toţi traducătorii săi (cel puţin pe noi, cei mai vechi) şi le acordă întreaga susţinere: ştiinţifică (în căutarea surselor citate şi în explicarea posibilelor puncte de neînţelegere a textului), umană (în a ne considera, chiar în mod nemeritat, egali cu el însuşi, adică un coautor), morală (în a ne con-

Pot, şi încă cum! În mare măsură. Dacă nici cultura reprezentată într-o întreagă literatură, de ieri, de azi şi de mâine, nu este suficientă pentru a deveni un brand cultural al unei ţări, nu o va face, cu siguranţă, un produs industrial. Literatura cu majusculă cuprinde în sine toate componentele unui brand de cea mai bună calitate. Trebuie doar să i se acorde „ce-

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 54


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală sidera întotdeauna prieteni, chiar rivali de condei, prieteni în orice caz). O ultimă întrebare: sunteţi traducătoare croată în limba italiană şi triestină de adopţie de mulţi ani. Cum v-aţi defini identitatea: dublă, multiplă, în mişcare?

Identitatea mea este indefinibilă. Desigur, sunt o croată care trăieşte şi lucrează de mai bine de treizeci de ani în Italia, traduce din croată în italiană, dar publică mult şi în croată. Aşa cum mă simt acum în ceea ce priveşte identitatea (dublă, multiplă, în mişcare...), mam simţit încă din primul moment în care am ajuns în Italia. Cred că nu am pierdut nimic din ceea ce-mi aparţine, îmbogăţindu-mă, în acelaşi timp, cu noi experienţe culturale. Dacă, totuşi, ar trebui să o fac şi aş putea alege cărei culturi să-i aparţin, aş alege-o pe cea centraleuropeană. Acelea sunt rădăcinile, cultura, mâncărurile mele şi smântâna care în Italia îmi lipseşte. Îngăduiţi-mi un moment de vanitate legat de fraza de mai sus: chiar în Istria (la Pisino), în mai 2008 mi-a fost acordat un premiu pentru traducerea în croată a romanului Alla cieca de Claudio Magris. O lună la Graz, lucru care mă umple de bucurie. Să merg la Graz! În căutarea rădăcinilor mele centraleuropene, pentru a înţelege de ce un strămoş foarte bogat, Duro Avirović, îi trimitea să înveţe acolo pe fiii săraci ai servitorilor săi, de ce tocmai de acolo cumpăra numeroase icoane, de ce bunica mea, între cele două războaie mondiale, de câte ori putea, lua căruţa şi se ducea la Graz şi la Viena. Ştiu că acolo voi găsi, cu siguranţă, şi istro-români, cei care au trecut prin Triest şi apoi s-au dus la Graz, cu triplul lor strat identitar de acum. Şi acesta este un patrimoniu cultural central-european care trebuie păstrat.

Dala aceasta de marmură. Treptele acestea de marmură. Scara în spirală. Le vede acum pentru prima dată. Le simte acum pentru prima dată. Urcase de nenumărate ori, însă, parcă senzaţiile unui alt eu trăiseră acele imagini şi acele acţiuni. Dala aceasta de marmură. Adâncitura ce poartă în golul ei e mântuirea tuturor paşilor. Paşi ce au lăsat în acest gol o trecere aspră. Piatra se opune privirii, e dură, mată. Retina e împovărată de acest galben impur. O căldură imperceptibilă se ridică spre el de acolo. Nu-şi poate întoarce privirea. Căldura îi pătrunde în ochi. Talpa pantofilor îi transmite aceeaşi temperatură, persistentă, învăluitoare. Venele o împrăştie în trup. Venele urcă. Ochii privesc. Încă puţin şi ajunge în spatele lor. Încă puţin şi ajunge în spatele venelor. Atunci îi pătrunse un cuţit rece în scoica privirii. Ochiul se pătrunde de întreaga imagine. Nu a dilatat-o. Şi înainte perceperea a fost aceeaşi. Ochiul însă, este pătruns numai de ce înţelege. Dalele albe, lucitoare ce o încadrează. Cele două, albe şi reci. Privirea tinde să alunece pe ele. Lasă atunci cele două tablouri mari, de lemn greu. Le sprijină de perete. Locul e foarte îngust. Le ţine cu o mână. Cealaltă se lasă, tăcută, pe marmură. Vede acum porii largi

Interviu realizat şi tradus din italiană de Afrodita Carmen Cionchin

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 55


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală ai celei din mijloc. Îi pipăie. Colcăie, parcă, mii şi mii de celule. Sub luciul rece al dalelor ce o străjuiesc, o reţea fină de vinişoare albăstrii încheagă un joc nefiresc. Şi cea din mijloc a fost odinioară aşa! Vede pentru prima dată grilajul cu lujeri zvelţi, de fier. O lucrătură măiastră ce îl desparte ca un gard viu, împietrit, de golul din centrul scării. Încet, privirea se ridică. Simte acum, pentru prima dată frumuseţea spiralei: mergi înainte, dar, de fapt te ridici… sus… tot mai sus… exact deasupra punctului de unde ai pornit. A înaintat? Nici un ornament. Pereţii vechi… Tencuiala căzută. Zidul de piatră în spatele ei. Ce forţă se ascunde în grosimea lui?! Forma tencuielii căzute din dreptul lui. Ce bine o ştie… Câtă viaţa este în ea, acum. Un călăreţ uriaş cu o lance în mână. O acoperă cu palma. Îi cuprinde braţul. Ce bine e. Frigul îl învineţeşte. O, ce bine este. Şi-l retrage. Palma a îngheţat, dar, ochiul simte căldura acelei imagini. Căldura şi răcoarea marmurei. Frumuseţea spiralei… Cu inima fulg iau tablourile şi urc alergând. Am senzaţia că stau nemişcat şi un înger din minunile apocrife mă ridică uşor, vertical, fără nici un efort. Nu ştiu când am ajuns în camera de sus. Lumina veselă ce pătrundea prin ferestrele mari, ogivale (fără geamuri), se joacă în cele mai ascunse colţuri ale încăperii. Le sprijin atent de perete şi alerg după altele. De fapt, nu sunt tablouri obişnuite. Bucăţile acestea masive, din lemn greu, au fost pictate de prea multă vreme. Sunt Icoane vechi, imemorial de vechi… Culorile se păstrează încă vii, strălucitoare, gesturile hieratice sunt pline de graţie pură. Surâsurile chipurilor sunt îngheţate în imense depărtări. Privirile lor… ascunse de timp! Mâna subţire, încremenire verticală, cu degetele alungite în gest… Drept, arătătorul le domină pe toate în înălţime şi atitudine. Mijlociul, inelarul şi cel mic coboară uşor în evantai. Policele, adus, gârbov parcă, priveşte totuşi timid sus, aproape paralel cu arătătorul. Aleg altele două şi reiau urcuşul. Dala de marmură.

Paşii mei. Adânciturile nu sunt totuşi la fel. Învârt turnul, repede, de câteva ori în jurul meu şi… Din nou sunt sus. Le aşez cu grijă. O mantie de smarald. Buze roşii. Paloarea. Ochii negri ai lemnului sunt şi mai adânci. Adânci cum numai ochii negri, fără pupile, pot fi… Cobor şi căldura plăcuta din jur mă învăluie din nou, uşor. Uşor ca razele soarelui dimineţii, uşor ca privighetoarea ce cântă… Cele două şiruri de marmură albă este răcoarea lor. Mai iau două tablouri şi plutesc… Turnul se roteşte în jurul meu… Un buchet de narcise de fier; o ramură de magnolii împietrite; un alt călăreţ. Lumina din încăpere devine mai puternică. Turnul este mai înalt. Ce multe icoane sunt… Paşii mei aleargă după altele. Îi opreşte câteodată gâlgâitul aerului de primăvară… copacii ca nişte icoane de ciorchini albi şi roz… Viaţa pulsează puternic în viaţa regenerată a Creaţiunii. Dalele roase au mugurit. Vinişoarele albaştre se trezesc vieţii! Lemnul lor tare şi catifelat îi mângâie palmele înfrigurate. Imaginile lor hieratice, dar, hotărâte, îl călăuzesc către acolo, sus. Acum aleargă desculţ. Talpa goală se-mbată din ce în ce mai mult de căldură… Lumina de sus străluceşte şi mai puternic. Bobocii se deschid soarelui meşter. Călăreţul şi-a aruncat lancea. Iar acele minunate culori pe lemn s-au răspândit în jur: în copaci, în flori, pe buze, în ochii şi obrajii fetelor care îl privesc în tăcere. Mâinile lor, cu degetele frumos alungite, îl cheamă, privirile lor vii îi surâd, căldura lor subtil ancestrală îl atrage… Urc. Am o icoană în fiecare mână. Îngerul mă ia uşor şi intru în camera din turn. Zăbovesc mai mult… Câtă strălucire! Verdele acela este puţin crăpat, coşcovit. Unele personaje au riduri accentuate. Desigur, şcoala rusă. Eu nu aş fi făcut riduri. Este foarte cald. Cobor. Urc… Câte o ramă grea, din lemn, în fiecare mână. Dala dură, de marmură. Talpa mă ustură. Hainele mi se lipesc de trup. O transpiraţie caldă mă năclăie, mă

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 56


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală înăbuşă. Căldura creşte. Iată, câteva flori s-au ofilit. Călăreţul, parcă, e trist. Urc, atunci, pe dalele albe, lucitoare. Nu mai sunt reci. Mâinile mă dor. Ce mult e până sus. Nu am ştiut până acum. Şi nici un ornament. Iar tencuiala căzută. Ce zid gros mă desparte… Îmi aşez, din nou, palma pe el. Ce cald este! Urc iarăşi. Ridic cu greu privirea. Picioarele se târăsc. Mâinile se încleştează de lemnul care mă trage… În jos… Palmele transpiră. Se acoperă de o pastă cleioasă. Sunt culorile… În sfârşit am ajuns. Arătătorul acela…Tăcut. Cine sunt acei ochi?! Unele sunt pe jumătate degradate. Mă aşez pe jos şi stau neclintit. Stau. Luminà. Afară, viaţa pulsează puternic. Şi mie îmi bate inima… Cobor. Urc. Două pietre de moară ce aproape îmi smulg două mâini: dureroase arcuri încordate. Nu mai sunt decât mâini! Două coloane mari, încordate la maxim, dureros de încordate. Adâncitura mă doare. Piciorul, nu marmura. Dala e ascutiţă, dură, rea. Porii s-au căscat. Rânjesc la mine. Mă ard. Mă dor. Şi ochii mă ard. Mâinile mi s-au lipit de piatră. Cineva îmi apasă capul cu putere… Mă doare ceafa. Nu mai văd decât dala din faţa mea. Mai e grilajul de flori? Dala din faţa mea. Mai este camera de sus? Dala din faţa mea. Să nu cad… Dogoreşte! Ce strâmt este-aici. Dala din faţa mea… Nu mai pot să trec. Trebuie să-mi strecor umerii, coatele, şoldurile, ramele mari şi grele. Mă opresc. Stau, stau. Pornesc. Urc. O forţă nevăzută mă coboară, parcă. Eu urc. Nu! Mă coboară. Cu unghiile şi cu dinţii… Urc… Mă coboară şi mai mult... Cine eşti ?! O treaptă. Cine sunt?! Încă o treaptă. Cine eşti?! O treaptă şi încă o treaptă. Am mai urcat puţin. Cât de mult m-a coborât? Unde sunt ? Mă opresc. Gâtul e ţeapăn. Nu mai pot ridica privirea şi capul urcă la înălţimea treptelor. Iar şi iar şi iar… Sudoarea mi-a pătruns după gât, pe sub haine. În gură, în ochi. Mă ustură. Mă usucă. Mi-au crescut două pietre mari în mâini. Orbesc. Sărat. Câţiva paşi. Înţepenesc. Braţe lungi. Dureri şi mai lungi. Coboară prin vine în tot trupul. Curge

durerea în mine! Am ajuns. Ce este? Ce se întâmplă?! Nu văd. Nu văd bine… Ochii. Da! Ochii aceia negri... Mă privesc. Negri. Adânci. Mă sufocă. Ochii! Şi atunci i-am smuls… Am ridicat lemnul acela şi l-am sfărâmat de marmură. Ochii! Câtă forţă a rămas în mine! Se întunecă. Sfărâm totul. Sângerez. Sfărâm… sfărâm: surâsuri… roşii buze… degetele… adâncitura… arde… turnul… se-nvârte… cobor… urc… iar cobor… se roteşte… sfărâm… amestec… mi-e rau… ochii!… sfărâm… ochii… mă sfarm… mi-e rău. Mi-e rău! Cerul. Cât albastru s-a folosit pentru el! Linişte. Ce curios ! N-am mai dormit de mult în poziţia asta. Mă doare capul. Am visat ceva urât. Trupul e amorţit. Un piron îmi ţintuieşte centrul frunţii. Mă doare locul: «Adâncitura ce poartă în golul ei… atunci îi pătrunse un cuţit rece… mâna e îngheţată… o lumină veselă… paloarea… turnul… se-nvârte… aleargă desculţ… turnul… mă arde… ce strâmt e… ochii… sudoarea în ochi… Ochii ! » Se ridică brusc. «Am visat. Nu este adevărat… Nu poate să fie adevărat!» Se uită în jur, dar nu i se aşează nici o mână credincioasă pe umăr: «Prietene, ai visat!» Fuge golit, spre turn. Spirala este străină. Ce repede ajunge sus. E amiază. Îl opreşte. «Nu e adevărat… Nu poate fi adevărat!» O senzaţie fără nume îi cuprinde măruntaiele şi urcă încet, încet şi sigur spre gâtlej… Nimic nu scăpase furiei. O bestialitate inumană, sau cu atât mai umană, se degajă din încăperea aceea. Din frângerea acelor mâini rugătoare, despărţite de braţe… Din surâsurile acelea, despărţite de chipuri… Din icoanele acelea, vechi şi fragile, despărţite de ele însele… Din ochii aceia, muţi şi negri… despărţiţi de priviri… Gâtul se umple de ceva vâscos. Ochii îi ies din orbite. Un urlet prelung, de durere sau uşurare, se contopeşte cu liniştea şi tristeţea acelei încăperi. Le simte acum pentru prima dată, însă, parcă un alt eu trăise acele imagini şi acele întâmplări. O căldură imperceptibilă se ridică spre el. Venele o împrăştie în trup. Ochiul este

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 57


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală pătruns numai de ce înţelege. Vede cum porii largi… o reţea fină de firişoare albăstrui. Frumuseţea spiralei. Căldura şi răcoarea marmorei. Frumuseţea spiralei este căldura şi răcoarea marmorei ?! Viaţa pulsează puternic în inima renăscută a creaţiei. Dogoreşte ! Tâmpla îngheaţă. Aleargă spre fereastră… O căldură aurie peste tot… Ochiul începe şi el să se răcească… Doar centrul arde.

Eugen Cojocaru este un împătimit jurnalist, înainte de toate, şi un atent observator al vieţii politice internaţionale. După un debut în 2002 cu un roman dedicat balcanismelor, in 2003 publică o carte de specialitate, „Arta – Concept şi istorie”, o încununare a studiilor sale în teoria şi istoria artei. Membru al Asociatiei Internaţionale a Artiştilor Romani – Literart XXI şi al Consiliului de Conducere al Asociaţiei Scriitorilor Români din Germania, Eugen Cojocaru şi-a propus să aducă în atenţia publicului român de pretutindeni, rodul observărilor sale atente din viaţa cotidiană. Aşa cum îşi începe şi „Big Bangs Back”, personajele din carţile sale au fost, există şi vor fi mereu în amintirea autorului.

*** NOTE CRITICE: Cartea lui Eugen Cojocaru este o biruinţă extrasă dintr-un fundal negru: pe crâncenele erori şi orori ale lui dec. 89 şi ale lunilor următoare, se clădeşte un cântec de victorie, fiindcă numai astfel "avem şansa să scăpăm de bolşevismul ăsta nenorocit al ruşilor". Pentru a înfăţişa acest scop suprem, este utilizat un scenariu verite al întâmplărilor de la Cluj din acele vremuri însâgerate. Cartea este un apel la luciditate şi dreptate, făcut din perspectiva filosofică a unicităţii fiinţării demne, cu aportul utopiilor ameliorative privind paradisul terestru. Apelul la luciditate vine dintr-o constatare generală: aceea că „furia este totdeauna direct proporţională cu mărimea necunoaşterii“. Folosind scenarii alternative, cartea face o paralelă simbolică între situaţia de la noi şi cea din America. Tonalitatea generală a ei este de mărturisire, autentificată de calitatea autorului de martor direct al evenimentelor. Cartea întreagă este expresia nevoii de mărturisire. În acest sens, ea constituie una dintre puţinele mărturii autentice ale ceea ce se numeşte revoluţia din 89, care începuse acţiunea de curăţire a societăţii bolnave din România, acţiune devenită apoi lentă şi care durează încă. De aici, actualitatea ei inalterabilă. Titu POPESCU

Romanian Global News - Interviu Scriitor talentat, jurnalist de excepţie, Eugen Cojocaru este un exponent din generaţia mai tânără a culturii şi spiritualităţii româneşti din exil. Cu scrierile sale, şterge graniţele geografice, atribuind zestrei noastre culturale o valenţă universalã. Alexandru TOMESCU

***

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 58


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală jurul unui minuscul căţel. Un prichidel cu căciula şui se agaţă de un copăcel şi îl scutură, strigând: - De ce nu înfloreşti tu, primăvară? În faţa magazinului de pe o stradă, o fată, de zor, întoarce spre lumea nevăzutului, într-o pungă, fructe de toamnă târzii. La o frizerie, prin geam, un tânăr stă încordat şi îşi revede înaitea sa, imaginar, viitorul chip, fără ceea ce iarna i-a pus drept prea multă naturală căciulă. Un bătrân sprijină un baston, păşind prin timp, aşteptând să se oprească în faţa lui o scară de bloc, uitându-se într-o straiţă. O maşină ambalează supărată pe stradă, ca să iasă cu o roată dintr-o groapă. Doi îndrăgostiţi merg încet, ţinându-se de mână de parcă se iubesc sub lună. Neatenţi dau peste o bătrână. - Ei… maică! Nu aveţi loc pe stradă? Am tranversat încă o dimineaţă din drumul vieţii şi este amiază. Gândurile purtătorilor de viaţă se împrăştie în direcţii necunoscute, dar unite de cineva cu o forţă uriaşă spre acelaşi drum. Mergând mă uit la copacii de pe marginea drumului de viaţă şi ascult glasurile lor care tuşesc de fumul de maşini, care câteodată îi îneacă. Şi ei aşteaptâ frunze de viaţă salvatoare. Mă opresc pe loc şi aşez cuminte imagini pe felii de timp, prin retina ochiului meu în drumul meu de viaţă. Semnul trecutului îmi spune prin această amiază, că acolo în taină, am în imagini un depozit de gânduri. Cărţile imagini le orâduiesc pe rafturile din inimă şi suflet, fiecare acolo unde au atins pe acela care sunt eu. Răsucesc trecutul cu faţa spre viitor şi aşez drum alb de lumină. În ghioceii din mâinile florăreselor văd clopoţeii cântănd colid la poarta primăverii. Undeva, în toată ţara, aud trezirile de sub pământ. Melcul se întoarce să ia o gură de aer cu soare. În pădure un cerb despică aerul, umblând măreţ printre copaci, spre căprioara care tremură cu urechile ciulite, în aşteptare. Văd undeva, departe, între dealuri, cum o femeie pune cergi grele, pe un gard, să dea drumul iernii. Camera mare dintr-o casă prin ferestrele larg deschise, adună sclipiri şi pete de cer în alb de nori, prin ochii unei vesele fete. Un tren printr-o vale întunecoasă, trage greu un şir de căsuţe

Viorel Muha Aprhodi`te te aştept ! M-ai înşelat cu încă o iarnă, dar te iert. Şuvoiul vieţii, sângele îmi înfierbântă. Simbolurile zeiţei mă răscolesc prin timpuri. Spuma mării ei râde către ţărmul din mine. Mărul de aur, păcatul primit drept premiu, îl ţin în inima mea de păcătos. Scoicile mărilor se deschid acum şi le aud glasul. Dorinţa răbufneşte şi fiorii mă cuprind. Imnul Homeric se aude dispre zările primăverii, păşind pe câmpii de flori. Muşchii, fibre de oţel în coamele cailor, mătură vântul iernii rămas printre ultimile câmpii ale iernii, cabrându-se. Zeiţa vieţii se întoarce. Pleoapele mi se apleacă în jos, tremurânde de prea lumi-nă. Albul zăpezii rămase aruncă sclipiri în dugi de raze de soare. Umbra aleargă fără oboseală ascunsă, păstrând încă umezeala pământului ce negru absoarbe lumina. Creionul cerului cu mâini uriaşe scrie pe pământ zile cu parfum de soare şi nopţi răcoroase. În aşteptare totul stă ascuns. Cerul, pământul şi subpământul, ca un arc uriaş îndoit, aşteaptă să trimită viaţa o nouă primăvară. Vântul ciupeşte prin nevăzutul său chip, pe la colţuri de clădiri şi case. Un fuior de abur în zare, mângâie cerul şi-mi dăruieşte în ochi depărtări de amintiri. Pe colţul unei case văd o pată umedă care se ceartă cu o alta, mai mare, pentru suprafaţa pe care trebuie să o cuprindă fiecare. Este semnalul că anii trec şi este timpul renaşterii. Pe un fir de iarbă, clătinându-se încet şi firavă, se deplasează o gâză. La fereastra unei clădiri se apleacă o faţă lumi-nată de frumuseţea albei feţe şi-a negrului său păr, strigănd un nume. Un grup gălăgios de pitici cu mici săculeţi în spate, minunăţii în zâmbet şi culoare, se agită în

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 59


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală albastre argintiu. Cu fruntea sprijinită de geam, un băieţel strigă arătând cu degetul: - Uite, mamă, încă ce multă zăpadă este! Uite şi copacii! Totul se trezeşte din întuneric, din umbră, semiumbră, din frig şi rece şi cu toţii strigă în cor: - Vrem să vii tu, primăvară, cu caişii, cu cireşii tăi, cu zâmbet de floare, cu albine care mângâie unduirile pămăntului în zbor, harnice. Să vii pentru noi toţi, reîntoarce-te spre noi şi viitor. Văd pământul prin spinarea sa neagră, necuprinse câmpii, cum împrăştie mirosul său prin aburii iernii trecute. În braţe strânşi pe albul cetăţii dragostei, contopiţi, într-unul din lăcaşurile vieţii, un ea şi un el, se iubesc, încercând să atingă un punct de univers şi poate să şi creeze un pumn de viaţă. Iubirea lor există, printre vestitorii primăverii. Încetul cu încetul totul începe să renască vesel şi în parfum de soare, în râul timpului şi-n marea corabie a vieţii. - Căpitane… strigă matrozul de la pupă, privind zarea. Am trecut iarna, sutem deja în mările primăverii! De udeva de sus din înălţmi, Aphrodi`te şopteşte încet spre pământ: - Iubiţi-vă, copii mei! Iubiţi-vă lume! Înfloriţi şi puneţi zămbet de reînnoire pe chipurile voastre ! Dar niciodată să nu uitaţi pe cei din urma voastră, căci şi ei au fost câdva flori, iar voi sunteţi din seminţele lor, răsăriţi din dragoste! Viorel Muha

BLINDER SPIEGEL Gedichte

...UND BABYLON Motto: Tränenflocken Schneckengang über Augendeichselstangen stimmen an den Minnesang leise streifend Ohrenschlangen

BLINDER SPIEGEL Schreie nicht! Der stumme Blinde hat seinen Hund auf dich gerichtet. Du sollst nicht fragen wer der Stumme ist oder der Blinde denn dann werden die Schreie dich zerstückeln. Du sollst nicht schreien denn du hast gerichtet!

ERMATTEN Die Augen trauen uns nicht mehr, wir kriechen nach den Lauten und tasten uns

Pictură de William Adolphe Bourguereau

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 60


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală durch rohes Fleisch; Die Augen trauen uns nicht mehr.

SO ÄHNLICH DREHT DAS KARUSSELL Und wieder ist's so weit: Die Glocken läuten, Abschiedsgeschenke werden verteilt, Särge verkauft.

Das Licht verwandelt sich im Hirn zu Wörtern und zu Phrasen, die Wörter trauen uns nicht mehr seit wir den Satz vergaßen: - Hört auf zu sagen was ihr blind durch Blitze habt erfahren!

Und wieder einmal werden alte Windeln im Frühjahrsputz gewaschen.

Die Finger trauen uns nicht mehr, wir schleichen nach den Düften und sagen: -Siehe und sagen: - Spüre und sagen: - Glaube uns.

Und wieder ist es Tag und wieder Nacht und wieder zucken Finger am Abzug, und wieder regnet es aus Strohhalmwolken schwer und wieder ist's so weit: Die Glocken läuten Abschiedsgeschenke werden wieder wieder...

Wir trauen Augen ohne Licht und Fingern ohne Kuppe -. Die Augen trauern uns nicht nach die Ohren bleiben stumm, die Sätze sinken in den Laut aus dem das Licht entstand.

DIE NIEDERLAGE DES BAKIS Die stumme Einsamkeit schreit ihre Blindheit aus: "-Du sollst die Saiten deiner Augen tasten!" Der Mund der Einsamkeit verdirbt das Kollektiv. Lernen zu denken ohne Gedankenlehre ist ein Ertrinken in der Wüste bevor der Regen kommt.

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 61


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Autori români în traducerea domnului Christian W. Schenk (rubrică serial: partea a II-a)

PERORATION Lucian Vasiliu14 EXIL Adrian Alui Gheorghe13

Ich könnte die durchsichtige Lilie besingen. Ich könnte euch mit der Metapher den Hals umdrehen. Ich könnte mich mit den Hymen beschäftigen. Ich könnte euch mit schmeichelnden Vokabeln verführen.

Der Briefträger kam und klingelte aus Versehen ich dankte ihm, weil er noch glaubt dass ich Verbindung zu den andren hab. Danach las ich fortwährend die Abhandlung Ciorans über den Zerfall, unterstrich ein paar einfache Sätze, die ich, wie mir schien, schon irgendwo gelesen hatte. Die Dinge sind im Allgemeinen, wie die Menschen, bekannt. Es kam niemand mehr, es ist fast Nacht, die Schatten kehren zurück in die Dinge. Ich zünde die Flamme des Gasherdes an: Ich möchte mich nicht einsam fühlen.

Ich könnte euch entzücken mit dem Knöchel der Frau, die von Shakespeare geliebt wurde und die Christus nicht kannte Nichts von alldem. Alles von alldem: Ich ziehe die Felddecke hoch höre mir die Nachrichten an und träume den Alarm!

Aus. Der Überlebende und andere Gedichte erschienen in Axa Verlag in Iasi 1997, Reihe "Dichter der 80-er Generation", Herausgeber Gellu Dorian. Ins Deutsche von Christian W. Schenk 23/459 Skript XXIV

Franz von Lenbach - Lolo von Lenbach with Daughters Marion and Gabriele 13

14

http://ro.wikipedia.org/wiki/Adrian_Alui-Gheorghe

http://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Vasiliu

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 62


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală

DIE KRANKHEIT Marin Sorescu15

DAS DOMINOPRINZIP Gellu Dorian16

Doktor, ich spüre etwas Tödliches Hier in der Gegend meines Seins, Es schmerzen mir alle Körperteile, Tags schmerzt mich die Sonne, Und nachts der Mond und die Sterne.

Er sagt sich: ich habe auf nichts verzichtet fürs Nichts; auf meinem Tisch

Ich bekam einen Krampf in der Wolke am Himmel Den ich bis jetzt noch nie bemerkte Und jeden Morgen wach ich auf Mit einem Gefühl von Winter.

reihen sich die Fehler dieser Welt - ich selbst fehlerhaft und düster. Ich mache mir keine Illusionen das durchs Leben in Gedichten

Umsonst nahm ich allerlei Medikamente, Ich habe gehasst und geliebt, habe lesen gelernt Und sogar ein paar Bücher gelesen, Ich sprach mit den Menschen und dachte nach, Ich war gut und ich war schön...

ich mich aufrichten könnte oder sogar einem anderen beibringen sich aufzurichten; - wenn's nicht mal Homer gelungen ist, bis jetzt das Böse zu verbannen,

All diese Dinge zeigten keinerlei Wirkung, Doktor, Und ich gab einen Haufen Jahre dafür aus.

dann mir nicht mal so viel, -

Ich glaube, dass ich am Tod erkrankt bin Eines Tages Als ich geboren wurde.

und

doch ein Körnchen Illusion bleibt immer noch wie nach dem Dominoprinzip reihe ich die Fehler dieser Welt, ich selbst fehlerhaft und düster.

(Gedichte, 1965)

15 16

http://www.romanianvoice.com/poezii/poeti/sorescu.php

http://ro.wikipedia.org/wiki/Gellu_Dorian

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 63


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală GEBOREN IN UTOPIA Ştefan Aug. Doinaş Aufgebrochen aus dem Heimatdorf, kam er erneut in seinem Dorfe an; reitend verließ er es und trat erneut auf seine Kindheitsstrasse. Inzwischen sein Gesicht ergreist. Er traf die Kinder der Kinder, deren Väter die Kinder waren, mit denen er einst Blinde Kuh spielte.

GEBOREN IN UTOPIA Stefan Aug. Doinaş17

Dann, beim Absteigen, sah er die Braut, die im Jasmin schlief. Zerknitterte Hautlandkarten blätterten von seiner Handfläche ab. Der Stein schrie unter der Ferse, Medaillen und Lerchen machten ihn taub. Die Hämmel stießen an das Tor, das Korn floss auf die Gassen; Stricknadeln so groß wie Fichten, harzig, werkelten in den Lüften, strickten Düfte.

Aufgebrochen aus dem Heimatdorf, kam er erneut in seinem Dorfe an; reitend verließ er es und trat erneut auf seine Kindheitsstrasse. Inzwischen sein Gesicht ergreist. Er traf die Kinder der Kinder, deren Väter die Kinder waren, mit denen er einst Blinde Kuh spielte. Dann, beim Absteigen, sah er die Braut, die im Jasmin schlief. Zerknitterte Hautlandkarten blätterten von seiner Handfläche ab. Der Stein schrie unter der Ferse, Medaillen und Lerchen machten ihn taub. Die Hämmel stießen an das Tor, das Korn floss auf die Gassen; Stricknadeln so groß wie Fichten, harzig, werkelten in den Lüften, strickten Düfte.

Gefragt von wo er komme, gab er zur Antwort: "Geboren, großgeworden, lebend in Utopia".

Gefragt von wo er komme, gab er zur Antwort: "Geboren, großgeworden, lebend in Utopia".

17

http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_Augustin_Doina%C8%99

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 64


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală "Stilou", 2011. Coautor la: “Who's Who"- "Poetry from five continents" - Anthology of Struga Poetry Evenings, 2009, "Itaca Cuvântului", editată de Fotjonart, „Inima părintească”, publicat de către comunitatea virtuală „Memedheu”. Scrie din când în când în presa albanezo-americană, respectiv în ziarele „Illyria" şi „Bota sot", în SUA, în presa albaneză din Albania şi Kosova, la „Fjala e lire”, Londra (Anglia), precum şi în website-uri şi diferite forumuri on-line ale compatrioţilor săi.

ŞI DACĂ POVESTESC Ca vinovat din nou, M-am târât, Pe drumurile fără sfârşit ale oraşului, Pietrele scoteau capul din ţntuneric, Încrucişau privirea De frică, De foc, De groază...

Poetul şi scriitorul Mëhill Simon Velaj18 s-a născut în Gllogjan din Peia, Lugu i Baranit, Kosova, la 20 iulie 1957. A terminat studiile pentru limbă şi literatură. A lucrat ca învăţător timp de nouăsprezece ani, în oraşul său natal. Mëhill Velaj este membru al Asociatiei Scriitorilor Albanezo-Americani încă de la înfiinţarea sa, în 2001. De asemeni este membru al Asociaţiei Internaţionale a Artiştilor Plastici (International Artists and Writers Association (IWA), cu sediul în Ohio, SUA, şi membru al Asociaţiei Mondiale a Poeţilor (World Poets Society), cu sediul în Larissa, Grecia. Este un entuziast, un optimist admirator de artă şi literatură, un admirator al frumosului şi al măreţiei în artă şi istorie. Creativitatea poetică a autorului se vădeşte prin volumele sale: "Şuviţele Aulonei" (poezii), 1995, "Metamorfozele terei" (poezii), 2007, "Flori care creştem pe pietre" (poezii), 2009, "Eu şi tu, Etude" (poezie ), 2010, "Şi dacă nu viaţa" (poezii),2010, “Our walk in time” (“Mersul noastru în timp") (poezie), 2011, "Cucuveaua în hanul iadului" (poezii), 2011, "Codul de Rai "(„Kodi i Parajsës”) (colecţie de poezii în limba română), 2011. Iar în proză prin: "Insula pescăruşului" (povestiri şi nuvele), 2009 „Strigătul secolului" (roman), 2010 şi „Eu am adus pe Doruntina" (povestiri), 2011. Publicistică: 18

Cei care au gătit păcatele, Uimirea uimitorului, Masacrul dureros Al dorinţelor, Al vinovăţiei, Al omorurilor, Cei ce ziua numărau cadavrele, Noaptea înmormântau viii, Cei care lăsau păcatele Pe pământ, În cer, În leagănele pământurilor noastre. În ochii trişti ai oamenilor din jur, Vedeam lacrimi gri, Vedeam crăpătura buzelor, Care avertizau confruntarea cu păcatele, Ca într-o zi Niciodată nu vor scăpa de pedeapsa. Da, această este adevărat, Adevărul adevărului, Ca sufletul nostru însuşi. Şi încă imi vin din urmă Şi când sa mă prindă pe mine,

http://www.albanianliterature.org/writers/mhill_velaj.htm

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 65


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Sau întotdeauna drumurilor care se sinucid, Emigrant să stau şi să putrezesc.

Păcătosul din urmă, Le voi povesti: De cer, De pământ, De flori, De vise, De culori, De sunete, De cântec, De plânset... De laptele mamelor, De săruturi...

ÎNTÂLNIREA CU KOSOVA ÎN PARADIS A venit îngerul şi m-a prins de mâna, Când am călcat prima scară a Raiului, Şi m-a condus înalt şi mai înalt către porțile cerului, Totul pentru mine a devenit albastru. Numai nu uita ca orice stea care este acolo, Arată cât te iubesc, Ca eu sunt în nemurire, În inima ta, Kosova mea!

PLECAREA DIN PATRIE Nu ştiu când am plecat, Dacă era întuneric sau lumină, Eram un trup fără suflet. Nu știu unde să mergem, Plecarea te îngrozea, Copiii încărcaţi în traistă, Timpul să nu ne judece, Săpleci din patria ta, Pentru a merge în străinătate, Este trădare, gândeam acele zile, Trădare faţa de patria mea. Atunci şi astăzi aceasta întrebare Ne distruge sufletul. Intr-adevăr am meritat, Sa lăsam patria noastră...

MAREA ESTE PATRIA POETULUI Îmi închipui ca sunt înecat, Şi nu îmi vad cuvintele care mă navighează, Din mare in mare, Dincolo de granițele inimii care mă conduc. Voi din nou spuneți ca greșiți, Mă contraziceți din țărmuri, Acolo unde se aprinde focul cu apa, Si unde sufletul îmi arde. Aceasta este patria cuvântului poetului, Sa știți bine in ora de geografie, Si când profesorul va da teme de istorie. Acel bunic cu barba alba, Al tuturor poeților lumii, Mi-a spus când eram tânăr, Nu a ieșit din mare acel monstru negru, Poetul s-a născut, Când marea era în furtuna.

CĂTRE RADACINI Eternitatea nu era în aceasta lume, Că aici suntem degeabă. Am rămas rău în aceasta sursă de îndoială, Vinovat este geniul sau străinătatea? Bunicul sau mama când s-au născut? Marea înlăcrimată Îmi fugea cu soarele, Norii mă vedeau pe mine, săracul, Numele meu... Pierd speranțele nevoit Sângele in vene îmi curge Să mă întorc în Prishtina, în Tirana sau în Vlora În Gllogjanul meu coroana de flori, Frumos si când e ploaie si când e zăpadă.

Traducere din l. albaneză – Baki Ymeri

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 66


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Bucura, Viorela Codreanu Tiron, actriţa Doina Ghiţescu, ziarişti etc. ), reprezentaţi ai vieţii politice, şi ai Ministerului Afacerilor Externe (prin prezenţa doamnei director Ene Alexandru), prinţesa Lia de Romania etc. Un eveniment special pentru Albania, dar şi pentru România - care îşi va sărbători Ziua Naţională peste numai două zile - , şi care ar trebui să fie şi pentru români un memento în care să ne amintim de comunităţile româneşti de dincolo de graniţe, de limba şi istoria românilor din întreg spaţiul European. Relaţiile dintre Albania şi România sunt foarte bune, cu legături istorico-culturale de prietenie dintre cele două popoare şi cu o cooperare care acoperă toate domeniile. România este un aliat al Albaniei în structura NATO şi un partener important pe drumul ei către integrarea în Uniunea Europeană.

*** Sufocaţi de americanizarea care a impus sărbătorile de peste an ca adevărate repere ale vieţii socio-culturale din România, uităm că la sud de Dunăre trăieşte o naţiune în componenţa căreia se găseşte o mare comunitate de români, rămasă pe acele locuri din epoca în care Dunărea nu era fluviul care desparte pe români de slavii de sud, ci o punte de legătură între românii care locuiau pe ambele maluri. Descendenţi ai ilirilor, de origine indoeuropeană, prezenţa acestei populaţii în actuala Albanie datează de aproape un mileniu înaintea erei creştine, ceea ce face din poporul albanez unul din cele mai vechi din Europa, din aceeaşi perioadă cu strămoşii noştri, dacii. Cuceriţi de Romani şi Bizantini, iar din 1478 de Otomani, albanezii au stat jumătate de mileniu sub ocupaţie turcească, ca în secolul trecut să

Excelenţa Sa Domnul Ambassador Sami Shiba şi Doamna Klementina Shiba – la primirea oaspeţilor

În data de 28 noiembrie, Republica Albania – prin Excelenţa sa domnul ambasador extraordinar şi plenipotenţial al Albaniei în Romania: domnul Sami Shiba însoţit de soţia sa doamna Klementina Shiba - au sărbătorit şi cinstit Ziua Naţională19 a republicii Albania într-un cadru festiv, plin de căldură spirituală, unde au fost prezenţi membri ai corpului diplomatic acreditat în Romania (ambasadorii şi diplomaţi ai ambasadelor din: Turcia, Grecia, Franta, Germania, Italia, etc.), oameni de artă şi cultură (Ion Caramitru, prof. Gelcu şi Doina Maksutovici, prof.dr. Luan Topciu, Gheorhe

19 Eveniment ce a avut loc în anul 1921 – anul acesta împlinindu-se 99 de ani de la cucerirea Independenţei Republicii Albania.

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 67


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală aibă parte de cel mai crunt regim comunist din istorie. Figura emblematică a istoriei Albaniei este Gerge Skanderberg, cel care a condus lupta împotiva turcilor, înainte ca ţara să intre sub stăpînire otomană, iar luptătorii albanezi să fie transformaţi în mercenari. Abandonate de către regimul comunist de la Bucureşti, zecile de şcoli şi biserici româneşti construite de statul român în perioada interbelică au ajuns în paragină, iar un capitol important al istoriei românilor a fost şters din memorie. După schimbarea regimurilor comuniste, comunităţile româneşti din Albania au renăscut, dar sînt lăsate de izbelişte de Guvernul de la Bucureşti, deşi există zeci de mii de albanezi de origine română care vorbesc o limbă română arhaică şi plină de cuvinte pe care noi, în România, nu le mai avem nici în dicţionare. Dacă adăugăm că imnul Albaniei a fost compus de Ciprian Porumbescu, iar limba albaneză are cuvinte pe care le găsim şi în limba română vorbită, înţelegem altfel istoria românilor. Valentin MUSCĂ ***

s-a hotărât ca Albania să obţină independenţa. Iar România este prima ţară din lume care a recunoscut independenţa Albaniei. În plus, „dacă românii ar fi uniţi cu albanezi, ar fi domnit asupra Balcanilor”, ar fi spus Regele Carol I, în 1900. *** În prezent se fac eforturi pentru învăţarea limbii literare albaneze actuale. Drapelul roşu cu vulturul bicefal în centru a fost adoptat de Societatea „Bashkimi” (Unirea), cu inscripţia Societăţii deasupra. Drapelul albanez era ridicat cu ocazia sărbătorilor mari româneşti şi albaneze încă din primul deceniu al secolului al XX-lea la sediile societăţilor culturale albaneze sau la diferite manifestari ale acestora. Imnul albanez este „Cântecul steagului”, text scris de poetul albanez din Romania, Asdreni (Aleks Stavri Drenova) şi pus pe notele cântecului „Pe-al nostru steag e scris unire” al compozitorului român Ciprian Porumbescu. El a fost cântat prima dată la Bucureşti în anul 1907, fiind adoptat de către albanezi în 1912 la proclamarea Independenţei de stat ca imn până în zilele noastre.

Albanezii, un popor mândru şi fascinant, merită stimaţi numai şi pentru remarca lui Nicolae Iorga, care spunea: „Albanezii sunt verii noştri buni”. Legăturile albanezilor cu România sunt colosale. În urmă cu 160 de ani, în România, albanezii au întocmit primul abecedar în limba lor maternă (1844). Aici au fost întemeiate primele societăţi culturale şi patriotice albaneze (de la 1884 încoace). Pe strada Lipscani a funcţionat prima tipografie albaneză (1886). În urmă cu 120 de ani, în România a apărut primul număral săptămânalului Shqiptari - Albanezul (1888). Între anii 1887-1938, la Brăila, Bucureşti şi Constanţa, au apărut în jur de 30 de ziare şi reviste albaneze. La Biserica Dintr-o Zi s-a oficiat prima liturghie albaneză (1911), iar întro şedinţă istorică ţinută în Hotelul Continental

Castelul Beratti – monument din sec. XIII

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 68


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală întorc, ne acoperă Tristeţea. Pesemne că Astrele ştiu mult mai bine cum se face „Deschidere liberă într-o conversaţie”. Şi a adunat atâta Tristeţe lumea, încât şi frumuseţea face umbră. Şi-atunci, ce se poate suporta şi ce nu se poate trăi de o Conştiinţă, înainte ca aceasta să-şi fi pierdut luciditatea spre un sens ultim? Dacă supărarea localizează individul, iar Tristeţea – lumea, atunci se poate suporta prostia şi nu se poate trăi Inconştienţa. Din acelaşi chin lăuntric al neînţelesului, desfăşor de la p.267 al aceluiaşi Dicţionar, cuvântul Inconştient pentru a putea să separ timpul de gândul meu.

(continuare din nr. 1-2)

De ce din interferenţa Luminii cu Transfigurarea după un lung drum cosmogonic ne-am ales numai cu Tristeţea Lumii? Ce o fi însemnând Tristeţe, câtă vreme nici îngerii nu mai au putere să zâmbească?!

„Inconştient, -ă, inconştienţi, -te, adj.,s. n. 1. Adj. Care nu este conştient, care şi-a pierdut cunoştinţa. 2. Adj. Care nu are o atitudine conştientă faţă de realitatea înconjurătoare; fără minte, fără judecată. 3. S. n. Totalitatea formelor psihice care scapă conştiinţei.”

La pagina 632 a aceluiaşi Dicţionar al Limbii române contemporane, semnat de Vasile Breban, am găsit o explicaţie cât se poate de inteligibilă:

Factorul esenţial este conştiinţa. Necesitatea aceleaşi interferenţe ne canalizează raţiunea spre o lume acvatică şi aerobică, deloc pământeană; imersiunile Inconştienţei transfigurează Lumina în suferinţa spumei valurilor, revărsând în iluzii debordante până la limitele ţărmurilor noastre. Şi iată, cum cel „Care nu este conştient, care şi-a pierdut cunoştinţa” intră într-o „Stare de spirit apăsătoare”. În câte alte limbi să se exprime omenirea, dacă tot Dicţionarul Lumii nu a găsit sensul de a putea trăi, fără suportarea prostiei.

„Tristeţe, tristeţi, s.f.. Stare de spirit apăsătoare; mâhnire, amărăciune.” Pe care din ele le-or fi căutat instinctele umane pentru că Lumina a reflectat din mări şi oceane aceleaşi raze trimise de Dumnezeu? Fiindcă infinitul de Lumină căzut pe neinfinutul pământului sunt trimise înapoi prin Transfigurarea razelor după asemănarea şi chipul lui Dumnezeu. Odată cu ele spiritele noastre ajung în Univers şi rătăcesc pe acolo cum rătăcesc şi pe pământ, incapabile să realizeze o armonie cosmică pentru că nu ştiu cum să bată la porţile sfinţilor, deşi mintea lor repetă într-o continuă elucubraţie: „Bate şi ţi se va deschide!”. Aşa se face că starea de spirit de acolo toarnă aceeaşi lumină către noi şi fiindcă zâmbetele nu se mai

Treapta finală a eternităţii te abandonează în zădărnicia unui nimic şi te acoperă mâhnirea unui amurg prematur, ca şi cum nu ar fi existat pentru tine niciodată răsăritul. Şi-atunci, această mâhnire nu vine ea de la cei „Care nu are o atitudine conştientă faţă de realitatea

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 69


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală înconjurătoare”? Iată, interferenţa Tristeţii cu Inconştienţa ne trezeşte Conştiinţa spre alte orizonturi ale Luminii Transfigurării. Dar cunoaştem noi un alt fel de răsărit sau un alt fel de amurg?!...

cer şi de atunci el a rămas albastru. În duplicitatea lor, acum nu mai ştiu cine are prioritate: Tristeţea sau Inconştienţa. Dacă ar fi să iau sensul „Care nu are o atitudine conştientă faţă de realitatea înconjurătoare”, nimic nu mă poate opri din fierberea aburilor avântaţi spre azur din care se desprinde explozia cosmică a conştiinţei înecată în vulgaritatea dezlănţuită a dogmelor şi ideologiilor incendiare, o avalanşă de distrugeri, ce te face să te topeşti întru-un flux moral, trăind prin a muri zilnic în tine într-un lung leşin de poezie.

Marea creează senzaţia de Tristeţe iar adâncul ei senzaţia de Inconştienţă. De aceea, numai ţipătul unui pescăruş îţi poate da gustul de „amărăciune” pentru că nu ai aripi să zbori. Şi totuşi te trezeşti că pluteşti într-o continuă derivă; că te faci pulberi şi te întrebi în plinătatea echivocului, dacă nu cumva „Totalitatea formelor psihice care scapă conştiinţei” este rezultanta „amărăciunii”. Mă gândesc, acum afară atâtea păsări cântă iar germenii mor în sâmbure!…

Apele în murmurul lor au oprit Adevărul. De aceea numai cascadele vorbesc după ce un fulger a turnat mai multe trăsnete în loc de unul. De aici s-au născut şoaptele, dar ele nu pot fi rostite decât în miez de noapte. Şi atunci, când se spune Adevărul?

De ce oamenii au înţeles că natură înseamnă numai ceea ce se află în interiorul inimii şi nu ceea ce se află şi în interiorul Conştiinţei? Este atâta mister în germenul unei seminţe încât nu poţi găsi „totalitatea formelor psihice” ale acestuia de a crăpa o stâncă pentru a gusta din Lumină. Şi tulpina lui; frunzele lui; florile lui; din rodul pământului îşi clădeşte fructul. Acesta înseamnă că nu a cunoscut amărăciunea. Numai fructele nu scapă Conştiinţei.

În obsesia unei furtuni, ne abandonăm paşii în fugă; abia atunci fiorii cosmici dezgolesc luciditatea unei clipe rătăcite pentru nefiinţă. Şi nu căutăm noi nedezmeticiţi ochiul unui lac să ne privim în oglindă? Căci e atâta conştiinţă în luciditate, încât nu ar încăpea în tine şi ai lua forma oceanului. Poate aici arheologii ar descoperi liniştea frunzei plecată în delirul unui capriciu trecător şi, Doamne cât adevăr s-ar spune! Ai vedea lumea în adâncul ei prin verdele frunzei.

Cât de important este să poţi să guşti din rodul pământului tău! Nu ai avea cum să mai cunoşti amărăciunea, iar Tristeţea ar fi o tortură metafizică stinsă de Luminile Transfigurării prin metamorfoza pietrelor. Poate că ar fi trebuit să ne naştem toţi sfinţi pentru a culege fructe din piatră ori poeţi pentru a răspândi polenul florilor. Căci nu am auzit pe nimeni să-şi piardă minţile de fericire ori orbiţi de puritatea florilor să-şi piardă „lumina ochilor”.

Vezi în adâncul lumii Eşti şi nu exişti, trăieşti pentru că nu trăieşti şi te legi mai mult de viaţă, te aşezi alături de gândire; priveşti în adâncul ei, crezând că te oglindeşti în raţiune. Şi trupu-ţi se-nmoaie în fluid îmbălsămând lumea în tine şi nu mai încapi în trupul tău

Munţii în tăcerea lor îşi fac inimi din văpăi de flăcări la intersecţia cu azurul. De aceea s-a rupt tocul scriind istoria, iar filele i-au rămas flendurite de vânturi, care au aruncat cerneala pe

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 70


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală de tristeţea ei, începi să nu mai fii om, te înalţi o emanaţie în infinit, în propria-ţi singurătate, şi orice ai face e prea puţin fiindcă vezi în adâncul ei ceea ce ar fi trebuit să mângâi. Toate razele nu-ţi ajung să te topeşti în iluzii, pleci fără să întrebi de nimeni, rupt din nesfârşita umbră, Lumina ţipă din pământ spre cer, căldura ei să te atingă.

Foto Marin Mincu20

Giovanni Rotiroti21: „Maestrul şi Memoria”. În amintirea lui Marin Mincu

(Din volumul „Luminile transfigurării“, Junimea 2007, p.22)

Un omagiu adus personalităţii regretatului Marin Mincu, reputat italienist, scriitor şi critic literar care a predat mulţi ani în Italia, la universităţile din Torino şi Florenţa, de către Giovanni Rotiroti, cel care i-a fost mai întâi student şi apoi colaborator, fiind în prezent profesor de Limba şi Literatura Română la Universitatea „L’Orientale” din Neapole, scriitor şi psihanalist. „Ceea ce mă fascina cel mai mult la profesorul meu –subliniază Rotiroti – era dimensiunea etică şi subiectivă a poetului-traducător: meşteşugul cuvântului înţeles ab origine ca traducere permanent în act şi sondare a memoriei într-o limbă străină, care generează vitalitatea nesfârşită a poeziei”. Prezentul ca metaforă a trecutului „În faţa morţii celuilalt nu ne rămâne decât memoria, adică interiorizarea, întrucât celălalt nu mai este nimic în afara amintirii noastre; noi înţelegem că celălalt rezistă închiderii memoriei noastre interiorizante chiar de la lumina obscură a acestui vid. Pornind de la golul acestei absenţe irevocabile celălalt ne apare ca altceva, este altceva pentru noi, la moartea sa ori în faţa unei posibile morţi, pentru că astfel se manifestă limitele eului şi ale noastre, obligaţi fiind să ne asumăm ceea ce

Maria Cozma, Paris, 15 noiebrie 2011

Transfigurare - Raymond Leech

20 21

http://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Mincu http://www.ilcounseling.it/percorsi/Giovanni.htm

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 71


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală este mai presus şi diferit de noi, în acelaşi timp în afara şi în interiorul nostru” (Jacques Derrida). Imagini îndepărtate se suprapun, prind contur în memorie, precum o scenografie ideală a prieteniei; uimirea, fiorii, cuvintele, culorile, vechile legături indestructibile. Imagini care repropun permanent prezentul ca metaforă a trecutului. Amintiri, mărturii, neconstrânse de vreo obligaţie. Împărtăşirea aceleiaşi pasiuni, întâlnirile, nerealizările marchează încontinuu existenţa fiecăruia dintre noi şi ne cer să dăm mărturie despre ele. A da mărturie înseamnă în mod paradoxal profanare, desigilare a unei cripte subiective foarte bine păzite, alcătuită din reprezentări şi cuvinte. Mărturia elimitează sfera sacrului restituind ceea ce este profan, ca act etic, ca dorinţă a unui gest sau a unei expresii ce rămâne în aşteptare, en souffrance, precum scrisorile de dragoste niciodată expediate, dar mereu şi dintotdeauna aşternute pe hârtie. Din această criptă subiectivă este imposibil să te eliberezi. Aşadar, ce rămâne din toate? Un nume, taina unui nume pe care nu contenim să-l salutăm până la sfârşitul vieţii noastre, ca o posibilitate mereu deschisă, mai ales atunci când cineva pleacă mult prea repede dintre noi.

tatea nu numai în Italia, ci şi în panorama literaturii mondiale. Poligraf plin de zel, un adevărat spirit faustian, Marin Mincu era deja un mit la Florenţa. Ceea ce mă atrăgea la cursurile sale de la universitate – pe care le desfăşura scriind cu creta pe tablă textele poeziilor româneşti – era în primul rând viziunea sa globalizantă asupra literaturii. Ceea ce ţinea să transmită studenţilor săi florentini era îndeosebi punerea în act a textului literar printr-o riguroasă şi pertinentă lectură generatoare de sens, graţie jocului subtil şi dificil de sesizat al semnificanţilor lingvistici. Obiectivul ultim al lui Mincu era acela de a fundamenta autonomia literarităţii faţă de orice suprastructură ideologică impusă din exterior, care tindea să micşoreze puterea unui text sau să-i minimalizeze vitalitatea, limitându-l la un semnificat univoc şi prin natura sa arbitrar. Dimensiunea etică şi subiectivă a poetuluitraducător Marin Mincu îşi asuma aserţiunea textualistă conform căreia textul exprimă el însuşi totul şi susţinea la cursurile sale că poezia este o materie aproape impalpabilă, care se sustrage oricărei tentative pozitiviste de a fi fixată într-o terminologie statică, fiind supusă acelei entropii permanente intrinsecă modului său de existenţă. El le dădea studenţilor posibilitatea să deprindă în mod direct – prin lectura, analiza şi traducerea în italiană a marilor poeţi precum Eminescu, Barbu, Blaga, Stănescu – un sistem de semne autoreflexive şi autoreferenţiale în care subiectul poetic era definitiv abolit în truda constantă de permutare şi combinare care caracterizează „practica semnificantă” a scriiturii. Originalitatea direcţiei critice inaugurate de Marin Mincu la Florenţa constă în îmbinarea raporturilor dintre text şi existenţa care întruchipează starea interioară a scriiturii prin modalităţile de punere în act a jocului intertextual şi existenţial, orientat mai ales spre căutarea pasionată a autenticităţii formelor de

„Mitul” Marin Mincu la Florenţa Am avut norocul să-l întâlnesc pe Marin Mincu în luna noiembrie a anului 1985, să-i devin student şi, ulterior, colaborator, îmbrăţişând idealul său neobosit de a face cunoscută literatura română în Italia şi de a o difuza. Rolul intelectual al lui Mincu în Italia se poate regăsi în opera susţinută de scriitor care a abordat cu mult curaj aproape toate genurile literare: critică literară, proză, poezie. Extraordinara sa activitate ştiinţifică este dovada unei fizionomii culturale complexe care a reuşit să-şi impună pe bună dreptate notorie-

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 72


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală expresie, dincolo de simplul şi mecanicul joc combinatoriu al semnelor scripturale. Ceea ce mă fascina cel mai mult la profesorul meu de Limba şi Literatura Română era dimensiunea etică şi subiectivă a poetuluitraducător: meşteşugul cuvântului înţeles ab origine ca traducere permanent în act şi sondare a memoriei într-o limbă străină, care generează vitalitatea nesfârşită a poeziei. Prezenţa lui Marin Mincu la Florenţa a însemnat pentru mine mai presus de toate o mărturie etică, în primul rând o etică a lecturii şi o etică a scrierii, o vitalitate expresivă născută din pasiunea pentru filologie, cu o deosebită capacitate de a asculta şi o extraordinară disponibilitate de a intra în joc prin cuvintele autentice ale existenţei. De la el am învăţat o veritabilă lecţie de civilizaţie, ca acelea pe care doar maeştrii adevăraţi, foarte greu de întâlnit astăzi, ştiu să le dea.

Andrea Mucciolo23 RITORNO ALLA FONTE Un miraggio m’appare accennato tra la fitta boscaglia, dove il sole non può entrare. Ricamato sulla seta pura, avvolge di pensieri la tenue entità ancora metà umana, che stanca lambisce la volta del cielo. Ma tu, proprio tu, che apri l’infinito crei un nuovo universo di luce, argento e oro, tu mi guiderai altrove, dove gli angeli senz’ali bevono ancora dalla fonte.

Articol scris în l. italiană de Giovanni Rotiroti şi tradus în l. română de Despina Grozăvescu

Veneţia – Andrei Brănişteanu22

22

23

http://www.tablouri.com/

http://www.andreamucciolo.com/andrea_mucciolo.html

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 73


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală e per la gentilezza lungo la via. Per i miei sogni e i miei desideri e per la fiducia che ho imparato. Per la gioia e l’inspirazione, e per lo scopo che ho appena scoperto. Per i miracoli che verranno, e per quello che il domani ha in serbo per me. Per tutto l’amore che ho conosciuto e per quello che ho ancora da dare. Per i miei amici, per la mia casa, e per la mia famiglia e per il tempo di trovare me stesso. Per l’abbondanza e la semplicità e per la grazia e l’opportunità. Per la possibilità di fare la differenza e per la fede di sapere che la farò. (D.D. Watkins)

Massimo Milani Solo un soffio di vento accompagna i miei passi in questa ancor giovane e tiepida luce del mattino. Umidi sentieri tra i campi fragore di scompigliate fronde e quel profumo di terra che sempre diventa respiro. Così, in questa semplicità prendono corpo i pensieri e gli innocenti desideri già gocce di gioia ed attesa. E’ di questi brevi momenti che voglio aver caro ricordo è di quest’aria di libertà che non voglio far nostalgia. Io vivo qui l’alba e il tramonto nel lento scadere del tempo e nell’esaudirsi di un sogno ti vorrei, anche in silenzio ma ancora al mio fianco.

GIUSEPPE UNGARETTI Sentimento del tempo 1931 E per la luce giusta, Cadendo solo un'ombra viola Sopra il giogo meno alto, La lontananza aperta alla misura, Ogni mio palpito, come usa il cuore, Ma ora l'ascolto, T'affretta, tempo, a pormi sulle labbra Le tue labbra ultime. Agonia Morire come le allodole assetate sul miraggio

Io Vivo in Gratitudine…

O come la quaglia passato il mare nei primi cespugli perché di volare non ha più voglia

Per tutto quello che ho dato e per tutto quello che ho ricevuto. Per la bellezza nella mia vita e per i dolori che ho conosciuto. Per le sfide che ho affrontato e per quanta strada ho fatto finora. Per il mio coraggio e i miei doni e per la saggezza che ho conquistato. Per il viaggio e l’esperienza

Ma non vivere di lamento come un cardellino accecato G.U.

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 74


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală

Italia a fost ţara invitată de onoare la Târgul de carte „GAUDEAMUS“ 2011.

În dialog cu Ştefan Damian24 despre noua colecţie „Biblioteca Italiană XXI”

În contextul special al aniversării a 150 de ani de la unirea provinciilor italiene într-un singur stat, Târgul Gaudeamus a sărbătorit, timp de cinci zile, limba şi cultura italiană la Bucureşti. Alături de preşedintele de onoare al Târgului, Luciano de Crescenzo, personalitate plurivalentă a culturii italiene actuale, scriitor, actor şi regizor de film, jurnalişti şi profesionişti ai cărţii şi radio-ului au fost oaspeţii Târgului, în intenţia de a prezenta publicului din România o imagine cât mai variată şi fidelă a culturii italiene de azi.

Colecţia „Biblioteca Italiană XXI”, coordonată de Ştefan Damian, a editurii Dacia XXI din Cluj-Napoca. Am discutat cu italienistul Ştefan Damian despre publicaţiile şi proiectele noii colecţii, despre felul în care „traducerile fac o literatură" (convertind în pozitiv aserţiunea din programul „Daciei literare” de la 1840), ca şi despre actuala prezenţă a literaturii italiene în România şi promovarea acesteia printr-o iniţiativă mai amplă şi articulată la nivel de instituţii culturale. - Domnule profesor Ştefan Damian, cum s-a născut colecţia „Biblioteca Italiană XXI” pe care o coordonaţi şi ce obiective îşi pro-pune?

- Ideea unei „Biblioteci Italiene” este una care mă urmăreşte de mulţi ani, adică mai dinainte de a fi devenit redactor la vechea editură „Dacia” din Cluj, din perioada când am început să public nu doar poezie şi volume de proză proprii, ci şi traduceri. Este vorba despre anii studenţiei, când, fiind redactor la revista „Echinocţiu”, am tradus primele poezii (nu dintre autorii cei mai comozi, fiindcă prin 1970, Mario Luzi, de exemplu, scria destul de complicat pentru puterile unui novice!) şi mi-am „făcut mâna” încercând să pătrund sensurile ascunse şi multiple ale autorilor de opera cărora mă ocupam. Ideea m-a „persecutat” când am

Îngândurare - Raymond Leech

24

http://www.uniuneascriitorilor-filialacluj.ro/detalii_membrii_471_DAMIAN-Stefan.html

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 75


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală devenit redactor de literatură la editura clujeană, iar în anii în care am încetat să mai lucrez pentru „Dacia”, după 1990, a devenit chiar programatică. De aceea am fondat o societate culturală intitulată „Pro-Amicizia” interesată în strângerea relaţiilor culturale româno-italiene şi de promovare a culturii peninsulare la noi. Ea a sponsorizat publicarea unor antologii de poezie şi a unor poeţi cu volume proprii. Câţiva ani mai târziu am fondat şi o editură, I.D.C. Press, care şi-a făcut un ţel din promovarea culturii italiene la noi. Cu această editură am publicat vreo douăzeci de titluri, care s-au adăugat celor publicate cu fosta editură „Facla” din Timişoara, cu „Nona” din Piatra Neamţ, cu „Eikon” din Cluj-Napoca. Aşadar, atunci când directorul editurii Dacia XXI mi-a solicitat colaborarea, am acceptat-o bucuros, nutrind convingerea: cu cât va creşte numărul iniţiativelor publicistice, cu atât cele două culturi se vor cunoaşte mai bine, iar relaţiile dintre noi şi italieni vor fi tot mai strânse şi mai profunde.

În prezent suntem în tratative pentru republicarea clasicilor trecentişti (Dante, Boccaccio, Petrarca), dar şi pentru promovarea unor autori moderni, mai puţin sau deloc cunoscuţi în spaţiul românesc. Totul depinde, însă, de posibilităţile materiale pe care editura va reuşi să le aloce şi „BID”-ului („Biblioteca Italiană Dacia”), fiindcă plaja ei de acţiune este deosebit de variată şi vastă. Arta traducerii şi „bipolaritatea expresivă” a limbii române. Ce reprezintă, pentru dumneavoastră, traducerea literară?

Încă din tinereţe m-a obsedat afirmaţia din programul „Daciei literare” de la 30 ghenadie 1840, şi anume că „traducerile nu fac o literatură”. Am încercat să desluşesc tâlcul verbului „a face” în acest context şi nu am prea fost de părerea ilustrului nostru înaintaş: traducerile constituie o literatură (atât pentru cultura de origine, cât şi pentru cultura de sosire!), pot fundamenta literatura naţională, o pot corela cu ceea ce se petrece pe plan internaţional. O bibliotecă de traduceri îi poate permite cititorului nostru să cunoască trecutul şi prezentul literar al unei naţiuni de la care are de învăţat, tot la fel cum şi acea naţiune a avut de învăţat de la altele, de-a lungul secolelor. În acelaşi timp, traducerea literară deschide apetitul pentru opera unuia sau altuia dintre autori, preferinţa pentru stil, pentru aprofundarea celor două limbi, permite opţiuni, preferinţe etc.

-Care sunt publicaţiile apărute până acum şi formele de promovare ale acestora?

- La Editura Dacia XXI am publicat două romane de Grazia Deledda, Incendiu între măslini şiCenuşă, un volum de proză scurtă din perioada Scapigliaturii italiene, intitulat „Ofiţerul Negru“ şi o antologie de sonete italiene din perioada Renaşterii datorate celor şase poete mai cunoscute, Veronica Gambara, Vittoria Colonna, Tullia D'Aragona, Isabella Morra, Gaspara Stampa, Veronica Franco. Volumele au fost prezentate cu diferite ocazii, la târgurile de carte din Cluj şi Bucureşti, la Fiera del Libro din Torino, la manifestările pe care Editura le-a organizat mai ales în Transilvania (librării, întâlniri cu cititorii, cu sau fără participarea mea), prin recenzii în ziare, reviste, radio şi TV. Ele se bucură de o bună popularizare şi pe site-urile Editurii.

Consideraţi importantă colaborarea dintre traducător şi scriitor?

Un scriitor nu se naşte din „nimic!” El este un produs al acumulărilor succesive, al sedimentărilor şi descoperirilor altora, este, într-un fel, un fel de „hârtie de turnesol” care a asimilat ceea ce i s-a oferit. Traducând mai multe romane şi nuvelele unuia dintre cei mai importanţi scriitori italieni de la începutul secolului trecut, Federigo Tozzi (încă insuficient cunoscut chiar şi în Italia!), am învăţat

Ce titluri aveţi în plan pentru anul viitor?

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 76


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală de la el scrierea abruptă, tăierea netă a superfluului, eliminarea intervenţiei autorului în text, reîntoarcerea la un lexic arhaic, umorul de situaţii...

cat două volume, unul intitulat, „Racconti di Transilvania“ – povestiri, (Ed. Santi Quaranta, Treviso) şi romanul „La farfalla dalle ali bruciate“ (Ed. Nemapress, Roma-Alghero), reelaborând texte scrise anterior în româneşte.

Aţi tradus în română atât poezie, cât şi proză. Din perspectiva traducătorului, care vă este mai aproape şi de ce?

Într-o privire de ansamblu, cum evaluaţi actuala prezenţă a literaturii italiene în România? Autorii contemporani sunt îndeajuns reprezentaţi?

-Există multe puncte comune în traducerea textului poetic şi a celui narativ. Dar sunt şi numeroase deosebiri. Şi nu doar în ceea ce priveşte volumul de muncă, timpul acordat unei traduceri. Cred că totul depinde de afinităţile traducătorului, de stilul autorului, de modul lui de a gândi şi a se exprima, de acea „forma mentis” specifică unuia sau altuia dintre autori. Nu trebuie să se uite şi faptul că fiecare autor se individualizează prin stil, iar stilul este un rezultat al mai multor factori, uneori desluşiţi, alteori mai puţin evidenţi. Personal, prefer traducerile de poezie, odată capacitat de un autor mă simt în largul meu, chiar dacă şi aici este nevoie de foarte multe nuanţări, de folosirea „bipolarităţii expresive” a limbii noastre. Prin acest concept, nu ştiu cât de eficient, încerc să spun că în traducerea în româneşte ne putem folosi fie de termeni arhaici (latinisme, slavisme ori cuvinte din fondul străvechi), fie de neologisme. Ori, şi aici consider că arta traducătorului (dacă există una!) este de o armonioasă combinare a celor două. Traducătorul este, astfel, dependent de autor, de intenţiile acestuia din textul de pornire. Dar este şi el însuşi, aşa cum a dovedit-o cu prisosinţă cea mai importantă traducătoare de literatură italiană din spaţiul românesc, Eta Boeriu.

-Din italiană se traduce destul de mult, dar şi destul de neîngrijit. Nu doresc să intru în polemici, dar am constatat că există „şcoli de traduceri” în care textul de pornire este doar un pretext pentru reformularea lui „după ureche”. În ceea ce mă priveşte, până acum am tradus cincizeci de titluri: proză, poezie, studii, eseuri filosofice. Sunt mulţi autorii cunoscuţi doar pe spaţii restrânse, dar pe care am pariat. Cel mai recent volum este „La fattoria delle allodole“, de Antonia Arslan (Ferma ciocârliilor, tradus în colaborare cu colega Gabriela Lungu), roman publicat de editura Ararat din Bucureşti în 2010. Dar, cu părere de rău trebuie să spun că nu există o iniţiativă amplă, articulată, la nivel de instituţii culturale suficient de bine dotate (inclusiv material), interesate de promovarea culturii italiene (la noi şi aiurea!). Se lasă totul pe iniţiativa privată. Or, şi aceasta are limitele ei, mai ales într-o situaţie economică precară, cum este cea de astăzi. Cred că un asemenea rol iar putea reveni de drept Institutului Italian de Cultură din Bucureşti şi filialelor acestuia, care şi-ar putea orienta activitatea şi pe stimularea acestor activităţi publicistice, cunoscut fiind impactul pe care cartea (tipărită, ori difuzată prin mijloace moderne) îl poate şi trebuie să îl aibă.

Traduceţi şi din română în italiană. Cum vedeţi traducerea într-o limbă diferită de cea proprie?

Interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin25

Am tradus puţin (doar zece volume de versuri) din româneşte. Este, oricum, o activitate cu un grad de dificultate mai ridicat decât traducerea din italiană în română! În ceea ce mă priveşte, prefer să scriu în italiană. Am public-

25

http://afroditacionchin.ro/

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 77


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală – istoria românilor începea invariabil cu fondarea Romei la 753 î. Hr. (ab Urbe condita). De aceea, intensele raporturi românoitaliene din epoca modernă nu pot fi înţelese fără antecedentele lor îndepărtate. Imperiul Roman a cucerit şi anexat sau controlat la sud şi la nord de Dunăre, din secolul I şi de la începutul secolului al II-lea, d. Hr., regiunile dintre Munţii Haemus (Balcani) şi fluviu, cu Dobrogea, apoi Muntenia, sudul Moldovei, Oltenia, Banatul, Transilvania etc., transformând cea mai mare parte a lor în provinciile romane Moesia şi Dacia. Pe aceste teritorii, stăpânite de romani între circa 175 şi 400 de ani, s-a produs, prin mijloace variate, un intens proces de romanizare, în urma căruia, deopotrivă la nord şi la sud de Dunăre, pe arii vaste, s-a format cel mai răsăritean popor romanic din Europa – poporul român. Acest popor, ca şi multe altele, a avut până în secolul al XIX-lea două nume, unul prin care s-a denumit el însuşi şi acesta este numele de rumân sau român (derivat din latinescul Romanus) şi altul prin care l-au denumit străinii şi acesta este numele de vlah (valah), cu mai multe variante (derivat din numele primului trib celtic romanizat, Volcae), însemnând latinofon sau vorbitor de limbă latină. Acest fenomen al dublei, triplei etc. denumiri se întâlneşte la mai multe popoare, între care germanii, grecii, ungurii, albanezii, polonezii, finlandezii, irlandezii, olandezii. Existenţa românilor în istorie, ca popor romanic constituit, poate fi atestată prin surse începând cu secolele IX-X, când ei apar pomeniţi în scris, după confruntarea sau chiar în confruntare cu valurile de invadatori aflaţi în migraţie. Semnificativ este faptul că românii, deşi creştinaţi în limba latină, mai prin misionari veniţi de timpuriu din lumea romană, au ajuns să depindă de biserica de la Constantinopol (Noua Romă) şi să fie, prin urmare, de rit bizantin (adică ortodocşi). În Evul Mediu, românii, ca şi italienii, au trăit în mai multe state, situate în principal în regiunile istorice Transilvania, Ţara Românească şi Mol-

Scurtă schiţă istorică a interferenţelor româno-italiene. Prezenţa italiană între români Legăturile dintre români şi italieni datează, prin strămoşii acestor două popoare – fără nicio exagerare – de circa două milenii, adică de când romanii au venit pentru prima oară în contact cu dacii (traco-daco-geţii) şi de când legiunile romane victorioase au cucerit, rând pe rând, întinse regiuni din fosta Dacie, creând pe ruinele ei câteva provincii romane26. De-atunci, sigiliul Romei a fost pus pentru vecie la Dunăre şi la Carpaţi. Chiar şi astăzi, unele dintre cele mai importante oraşe din România se laudă cu titlul de municipiu obţinut iniţial pe vremea romanilor, iar între emblemele lor de suflet (la Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara, Târgu-Mureş, Turda etc.) se află invariabil şi statuia Lupei capitolina. Fireşte, dacă vorbim de legături în popoarele român şi italian şi, mai ales, între statele italian şi român, atunci lucrurile se apropie mai mult de timpurile noastre, fiindcă România şi Italia – ca entităţi politico-naţionale moderne – au apărut abia în secolul al XIX-lea. Identitatea românilor este însă profund şi iremediabil legată de Italia şi de latinitate, încât, de multe generaţii, copiii sunt educaţi în familie şi în şcoală în cultul Romei. La construcţia ideologiei naţionale moderne, descendenţa romană a românilor şi latinitatea limbii lor au constituit pilonii de bază. În acest spirit, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea – în Transilvania mai ales, sub impulsul curentului iluminist al Şcolii Ardelene

26

Vezi, despre trecutul românilor, Stephen Fischer-Galaţi, Dinu C. Giurescu, Ioan-Aurel Pop (coord.), Una storia dei Romeni, ClujNapoca, 2003; I.-A. Pop, I Romeni e la Romania, Cluj-Napoca, 2004.

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 78


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală dova. Între secolele al XI-lea şi al XIII-lea, Transilvania a fost cucerită de Regatul Ungariei, iar Ţara Românească şi Moldova s-au constituit în principate puternice şi de sine stătătoare, afirmate după anii 1300. Pe teritoriul Transilvaniei, statul ungar a colonizat printre românii existenţi (amestecaţi cu alte mici etnii), grupuri de maghiari, secui, saşi şi alte neamuri. Înaintarea otomană în Europa a constituit o ameninţare pentru toate popoarele creştine din zonă şi pentru statele lor, supuse treptat, în forme diferite. Astfel, în timp ce Imperiul Bizantin, Bulgaria, Albania, Serbia şi chiar o mare parte din Ungaria au fost cucerite în mod direct şi transformate în provincii ale Imperiului sultanilor, Ţara Românească, Moldova şi Transilvania au rămas ca principate autonome, cu dreptul de a se conduce singure, dar cu anumite obligaţii faţă de otomani. În timp ce, începând cu secolul al XIV-lea, statele şi instituţiile lor creştine din Balcani au fost desfiinţate, la nord de Dunăre, în Ţara Românească, Moldova, Transilvania şi în vecinătatea lor, au continuat să funcţioneze principi creştini, cu nobilime locală, cu biserică şi toate celelalte realităţi, turcii nereuşind să se stabilească acolo, nici să aibă proprietăţi imobiliare, nici să construiască moschei şi nici să facă prozelitism islamic. Astfel, în Principatele Române a înflorit, în ciuda vicisitudinilor, o civilizaţie creştină puternică, situată la zona de interferenţă dintre catolicism şi protestantism, pe de o parte, şi ortodoxie, pe de alta. În aceste regiuni din preajma Carpaţilor, se puteau vedea convieţuind cupolele emisferice ale bisericilor în stil bizantin, cu arcurile romanice şi cu ogivele bisericilor gotice. Aici s-au afirmat un interesant stil al Renaşterii şi un baroc cu puternice influenţe locale, toate vădind numeroase interferenţe. În aceste locuri îndepărtate şi exotice, dar fascinante, au ajuns de timpuriu călători, negustori, artişti, militari şi emisari din statele italiene şi mai ales din partea Sfântului Scaun.

Izvoarele narative vorbesc despre primii italieni pe teritorii care aparţin astăzi României încă din secolul al XI-lea. Astfel, după înfrângerea de către unguri a ducelui local Ahtum, la 1030, în Cenad, în nordul Banatului, se organiză prima episcopie latină (pe locul unei mănăstiri bizantine), în frunte cu episcopul Gerardo Sagredo, originar din Veneţia27. Colonişti occidentali – valoni şi italieni – sunt cunoscuţi de timpuriu la Oradea (Varadinum), în vestul României, unde un cartier se numea, încă din Evul Mediu, cum se numeşte şi azi, Veneţia (Velenţa). Un călugăr italian numit Rogerius a fost surprins tot la Oradea de marea invazie tătaro-mongolă (1241-1242), luat prizonier şi dus spre răsărit şi apoi eliberat; astfel, el a putut scrie o lucrare numită Carmen miserabile, devenită un important izvor pentru istoria românilor din secolul al XIII-lea28. Tot în regiunile apusene, nu departe de Oradea, este consemnată pe la 1283 cetatea Olosig, ceea ce duce cu gândul tot la italieni (în limba maghiară, olasz înseamnă italian). Este demn de notat faptul că în aceeaşi limbă maghiară, român se zice olah, un singur sunet diferenţiind numele dat românilor de cel dat italienilor, semn că ungurii considerau înrudite cele două popoare. Comunităţi italiene erau prezente şi în extremitatea sud-estică spaţiului românesc, pe malul Mării Negre şi la gurile Dunării, unde negustorii genovezi şi veneţieni, începând cu secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, îşi desfăceau mărfurile lor, în oraşe-porturi precum Chilia, Cetatea Albă sau Vicina29. Constructorii, arhitecţii şi artiştii italieni sunt prezenţi încă din secolul al XIVlea, cum se întâmpla la Timişoara, unde regele Carol Robert (1307-1342) din ramura napo27

Şerban Turcuş, Saint Gerard of Cenad or the Destiny of a Venetian around the Year One Thousand, Cluj-Napoca, 2006. 28 George Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. V. Cântecul de jale a lui Rogerius, Bucureşti, 1935. 29 Ştefan Pascu (sub îngrijirea), Colloquio romeno-italiano "I Genovesi nel Mar Nero durante i secoli XIII e XIV" – Bucarest 2728 marzo 1975, Bucureşti, 1977.

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 79


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală litană a dinastiei de Anjou şi-a stabilit pentru un timp (între 1307 şi 1315) capitala; aici, meşterii italieni au ridicat pentru suveran o cetate impresionantă30. În prima parte a secolului al XV-lea, un urmaş al lui Carol Robert, anume regele-împărat Sigismund de Luxemburg (1387-1437) l-a numit pe condotierul florentin Fillipo Scolari – cunoscut şi sub porecla de Pippo Spano31 – comite de Timiş. El a luptat alături de oştile domnului Ţării Româneşti, Dan al II-lea, împotriva turcilor, a refăcut şi construit cetăţi de apărare, cu ajutorul italienilor şi a propagat cultura Renaşterii în Banat şi Transilvania32. Un biograf al său spune că era de mare elocvenţă, vorbind, „în afară de limbile florentină şi ungară, germana, poloneza şi boema… şi româna, aşa de bine, încât oricare din ele părea propria lui limbă33. Marele comandant militar Iancu de Hunedoara, "ultimul mare cruciat european", el însuşi comite de Timiş, voievod al Transilvaniei (1441-1446) şi guvernator al Ungariei (1446-1452), originar dintr-o familie românească (şi numit, de aceea în documente latine, la începutul carierei, Iohannes Olah), şia petrecut o parte din tinereţe şi a învăţat arta militară la curtea familiei ducale Visconti din Milano, a avut în preajmă arhitecţi italieni, dar şi clerici precum cardinalul Giulio Cesarini şi călugărul franciscan Giovanni da Capestrano, inchizitor papal34. Numit în mediul italian "il cavaliere Bianco" (de la Ianco, diminutiv de la Ioan), marele strateg a învăţat să lupte de la câţiva italieni, între care pomenitul Pippo Spano, contele Francesco Carmagnola (de la Academia Militară din Milano), Niccolò

Piccinino şi Francesco Sforza. Victoriile lui militare contra turcilor erau celebrate la Veneţia ori la Roma. Enea Silvio Piccolomini (papa Pius al II-lea) i-a deplâns moartea şi l-a lăudat pentru marile sale calităţi: "a fost de naţionalitate română şi de descendenţă destul de modestă; dar a avut o puternică inteligenţă, mare suflet şi virtute", sporind "nu atât gloria ungurilor, cât a românilor, din care se născuse"35. Papa Calixt al III-lea l-a numit pe Iancu "unicul atlet preaputernic al lui Hristos". Fiul lui Iancu de Hunedoara, Matia Corvinul, a devenit rege al Ungariei (1458-1490) – unul dintre cei mai mari suverani – şi a făcut să prospere în ţara sa Renaşterea italiană. A fost înconjurat de italieni, a avut-o ca soţie pe Beatrice de Aragon, fiica regelui Neapolelui, fiind gazda a numeroşi italieni, între care secretarul şi cronicarul său, Antonio Bonfini, cel care i-a dus, din imaginaţie, ascendenţa până la familia romană Corvina. Poetul curţii sale, Alessandro Cortesi, îl arată pe rege preocupat de îndeplinirea unui sacru mandat civil, de continuarea tradiţiilor romane ale înaintaşilor săi şi chiar de "impunerea în Răsărit a legilor italice" (Italas Orienti imponere leges)36. Românii, ca şi ungurii, saşii, secuii şi celelalte popoare din Europa Centrală şi SudEstică, au avut în Evul Mediu conştiinţa de apărători ai Creştinătăţii, adică ai civilizaţiei europene şi şi-au luat foarte în serios acest rol, inclusiv prin construirea de cetăţi, castele, biserici şi oraşe fortificate. În această acţiune, un important rol l-au avut meşterii italieni, invitaţi anume pentru această operă sau veniţi singuri, spre a se pune în serviciul unor principi sau a altor comanditari şi, deopotrivă, al "Republicii Creştine". Era atunci un timp de efervescentă colaborare între creştinii apuseni şi cei răsăriteni, mai ales după ce Conciliul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439) decisese unirea celor două biserici. La acest conciliu,

30

Nicolae Luca, L'emigrazione storica italiana dei Friulani in Romania, Invillino, 2006, p. 35-36. 31 Acest cuvânt înseamnă în maghiară chiar "comite". Scolari alias Spano era născut în 1369 la Tizzano, lângă Florenţa. 32 Ghizella Nemeth Papo, Adriano Papo, Pippo Spano. Un eroe antiturco antesignano del Rinascimento, Mariano del Friuli, 2006. 33 George Lăzărescu, Nicolae Stoicescu, Ţările Române şi Italia până la 1600, Bucureşti, 1972, p. 63. 34 Ana Dumitran, Loránd Mádly, Alexandru Simon (edited by), John Hunyadi and his time ("Between Worlds", II; "Mélanges d'Histoire Générale", I), Cluj-Napoca, 2008, passim.

35 36

G. Lăzărescu, N. Stoicescu, op. cit., p. 77. Ibidem, p. 83.

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 80


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Raporturile româno-italiene40 continuă mult mai intens în secolul al XVI-lea, prin principi precum Neagoe Basarab (1512-1521) sau Mircea Ciobanul (1545-1559, cu întreruperi), pentru care a lucrat un apreciat arhitect-constructor, numit Luca Italus; prin Aloisio (Alvise) Gritti – fiul natural al dogelui veneţian Andrea Gritti – ca se visa principe al Transilvaniei, iar pe fiii săi îi vedea principi ai Ţării Româneşti şi Moldovei; prin principesa Isabella Zápolya, fiica Bonei Sforza şi a regelui polon Sigismund, ajunsă, alături de soţul său (Ioan Zápolya), în fruntea Transilvaniei şi chiar a Ungariei; prin Ecaterina Salvaressi, soţia principelui român Alexandru Mircea (1568-1577), al cărei nepot (Radu Mihnea), înainte de a fi domn, a fost trimis la Ragusa şi la Veneţia, beneficiind de educaţie italiană; prin pretendenţi care se intitulau "principi" şi "regi" ai Ţărilor Române şi protectori ai catolicismului şi care bântuiau prin Italia etc. Cei mai mulţi dintre aceşti pretendenţi – unii dintre ei cu drepturi reale la domnie – şi-au pus speranţele în ajutorul Veneţiei. Aşa a fost Petru Cercel, domn al Ţării Româneşti (1583-1585), care, prin cultura şi educaţia sa aleasă, a stârnit sentimente de simpatie în Italia41. El a devenit protejatul regelui Franţei, Henric al III-lea şi al mamei sale, Caterina de Medici, care nu ezitat să ceară la Poartă acceptarea lui Petru Cercel drept domn al Ţării Româneşti. În 1581, Petru Cercel era primit cu mari onoruri la Veneţia şi prezentat dogelui drept protejat al regelui Franţei şi al papei Grigore al XIII-lea. Astfel, senatul a pus la dispoziţia prinţului român o galeră până la Ragusa şi o mie de taleri. După scurta sa domnie, Petru Cercel s-a aflat la Roma, la Veneţia, la Mantova, înainte de a fi ucis la Constantinopol. A fost considerat unul dintre oamenii cei mai instruiţi ai

ţinut pe pământul Italiei, au fost prezenţi şi înalţi clerici români, între care mitropolitul Damian al Moldovei. La scurt timp după aceasta, voievodul Moldovei, Ştefan cel Mare (1457-1504) – cel mai important principe pe care l-au avut românii în Evul Mediu – s-a sprijinit şi el pe italieni, inclusiv pe anumiţi medici trimişi la curtea sa de la Suceava din Peninsula Italică. Ştefan cel Mare a avut cele mai strânse relaţii cu Veneţia, unde a trimis dese solii şi de unde a primit diplomaţi, cu veşti valoroase pentru Creştinătate. Principele român însuşi s-a adresat prin ambasadorii săi Romei, Veneţiei, Florenţei şi Genovei, anunţându-le victoriile sale întru apărarea Creştinătăţii şi cerând ajutoare. El scria în aceste scrisori că ţara sa era „poarta Creştinătăţii", care, dacă ar cădea, ar pune "în mare pericol toată Creştinătatea" şi că, deşi cealaltă Ţară Românească (l'altra Valachia) se supusese sultanului, el înţelegea să apere Ţara Românească a sa, atât de "folositoare pentru treburile creştine" în general37. Între italienii trimişi la Ştefan cel Mare, s-au aflat Paolo Ognibene, veneţienii Emanuele Gerardo şi Matteo Muriano, Ieronimo da Cesena şi alţii38. Despre marele principe, au scris veneţienii Marino Sanudo şi Donado da Lezze, vicentinul Giovanni Maria Angioletto, Filippo Buonacorsi da Gemignano (stabilit în Polonia), Antonio Bonfini (da Ascoli, stabilit în Ungaria) şi alţii. Buonacorsi remarcă într-o lucrare a sa că polonii îi numesc pe români Wolochi, adică prin acelaşi termen ca şi pe ceilalţi indigeni din Italia – Wlochy – "doar cu o mică schimbare de accent", fiindcă "polonii îi ştiu pe aceştia <pe români> drept italieni"39.

37

Ibidem, p. 88-93. Vezi studiile lui Enrico Basso, Adrian Niculescu şi Ştefan Andreescu din volumul lui Sante Graciotti (a cura di), Italia e Romania. Due popoli e due storie a confronto (secc. XIV-XVIII), Firenze, 1998, p. 83-169. 39 I. C. Chiţimia, Umanistul polonez Philippo BuonacorsiCallimachus şi originea latină a poporului român, în "Romanoslavica", XV, 1967, pp. 203-209. 38

40

Vezi şi volumul lui Grigore Arbore Popescu (a cura di), Dall'Adriatico al Mar Nero: Veneziani e Romeni, tracciati di storie comuni, Roma, 2003. 41 Cristian Luca, Petru Cercel, un domn umanist în Ţara Românească, Bucureşti, 2000.

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 81


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală timpului ("parla in diverse lingue e l'italiano benissimo"), a fost prieten al poetului Francesco Pugiella, a scris poeme în limba italiană, a fost lăudat de secretarul său genovez, Franco Sivori, de medicul său, Marcello Squiarciallupo. Un alt principe român legat de Italia a fost Petru Şchiopul, domn al Moldovei, care a părăsit tronul la 1591 şi s-a stabilit la Trento, apoi la Bolzano şi apoi într-un castel din Tirol. Mormântul său se află însă la Bolzano. Fratele său, principele Ţării Româneşti, Alexandru Mircea – cum arătam – fusese căsătorit cu italianca Ecaterina Salvaressi, iar fiica sa, Maria, în a doua căsătorie, avea să devină soţia patricianului veneţian Paolo Minio, fiul lui Ser Scipione, cerând să fie înmormântată la mănăstirea San Maffio din Murano, refăcută de mătuşa sa, Marioara Adorno Vallarga, sora pomenitei doamne Ecaterina Salvaressi. Fiul lui Petru Şchiopul, Ştefan, a devenit, la Bolzano şi la Insbruck, un catolic fervent, iar ginerele său, grecul Zotu Ţigarà, a murit la Veneţia, fiind înmormântat la catedrala ortodoxă San Giorgio dei Greci42.

provenite de la autorii din Peninsula Italică. La 1500 exista deja o tradiţie a referinţelor italiene despre români. De la papa Inocenţiu al III-lea (pe la 1200), Poggio Bracciolini (13801459), Flavio Biondo (1392-1463) sau Enea Silvio Piccolomini (1405-1464) până la Alessandro Cortesi (1460-1491), Antonio Bonfini (circa 1427-1502), Filippo Buonacorsi Callimaco (14381496) sau Nicolaus Machinensis, episcop de Modrussa şi legat papal, italienii vorbesc despre originea romană a românilor despre limba lor derivată din latină43. Ba Antonio Bonfini spune că românii şi-au apărat de-a lungul istoriei "mai mult limba decât viaţa"44, iar Nicolaus Machinensis ştie că românii au o limbă folosită în serviciul divin şi în scriere, adică slavona (ilirica) şi o alta, proprie (vernaculus sermo), foarte apropiată de limba romanilor şi de italiană, pe care o folosesc ab incunabulis45. Se mai ştia încă din vechime – iar unii dintre aceşti autori consemnează acest fapt – că românii au două nume: unul pe care şi-l dau ei înşişi şi care păstrează amintirea Romei (rumân/român) şi altul dat de străini (Valachus, cu variante)46, despre care Piccolomini (papa Pius al II-lea) spune la modul fantezist că provine de la numele generalului roman Flaccus47. Tot înainte de 1500, unii autori pretind că au aflat opinia 43

Alexadru Marcu, Riflessi di storia rumena in opere italiane dei secoli XIV e XV, în "Ephemeris Dacoromana", I, 1923; Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, ediţia a IIa, Bucureşti, 1993, p. 32-76; Claudio Isopescu, Notizie intorno ai Romeni nella letteratura geografica italiana del Cinquecento, în "Bulletin de la Section Historique de l'Académie Roumaine", XVI, 1929; Maria Holban (volum îngrijit), Călători străini despre Ţările Române, vol. I, Bucureşti, 1968; G. Lăzărescu, N. Stoicescu, op. cit., p. 245-270. 44 Călători străini..., I, p. 483. 45 A. Armbruster, op. cit., p. 64-66; Şerban Papacostea, Geneza statului în evul mediu românesc. Studii Critice, ediţie adăugită, Bucureşti, 1999, p. 245-246. 46 Recent, s-a evidenţiat că într-un fragment de cronică universală elaborat în Italia prin 1313-1315 şi copiat la 1394 de către florentinul Ammaretto Mannelli, s-a folosit şi etnonimul român, alături de cel de valah. Vezi Şerban Turcuş, Prima mărturie străină despre etnonimul "român" (1314), în "Cele trei Crişuri" (Oradea), seria a III-a, an I (2000), nr. 7-9 (iulieseptembrie), p. 1-14.

Prima Biserică ortodoxă San Giorgio dei Greci

La fel de mare ca interesul principilor români pentru Italia a fost preocuparea italienilor pentru români şi ţările române. În acest sens, de mare interes sunt scrierile 42

47

G. Lăzărescu, N. Stoicescu, op. cit., p. 130-133.

Călători străini..., I, p. 472 (text latin la p. 474).

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 82


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală stirpe romană55. Explicaţia acestei origini nu apare întotdeauna. Dar Francesco della Valle ştie, de exemplu, de la călugării Mănăstirii Dealu de lângă Târgovişte, că împăratul Traian şi apoi alţii au venit cu soldaţii Romei şi au colonizat Dacia56. Antonio Maria Graziani vorbeşte şi el despre o colonie a latinilor de la împăratul Traian57, iar Giovanandrea Gromo spune că românii provin din colonia romană lăsată (întărită) de Hadrian în Transilvania, după ce fusese adusă în zonă de Tiberiu, care ar fi luptat contra regelui Decebal (anacronism evident)58. Giovanni Lorenzo d'Anania crede că Valahia este o fostă colonie romană a senatului, creată ca stavilă în calea barbarilor59. Pentru cei mai mulţi autori, originea românilor este asociată cu numele lor, iar acest nume este dublu: vlahi-rumâni (români). Referitor la numele de vlahi (cu variante), dat de străini românilor, nouă autori (M. Coccio, G. Candido, T. Andronico, A. Centorio, P. Giovio, G. Ruggiero, G. L. d'Anania, F. Commendone, A. Possevino)60 preiau teoria lui Enea Silvio Piccolomini din secolul precedent. Conform acesteia, numele de vlahi ar proveni de numele generalului roman Flaccus. Mulţi italieni, mai ales cei care călătoriseră prin „Dacia", ştiau însă că românii nu se numeau pe sine vlahi. Un grup de autori (T. Andronico, Fr. della Valle, Fr. Capeci, anonimul de la 158761) spune clar că vlahii se numesc pe sine români (romani), alţii sau aceiaşi (R. Maffei62, anonimul de la 1587, Fr. della Valle,

descendenţei romane a românilor de la aceştia din urmă (de la anumiţi români)48. Astfel, în secolul al XVI-lea, lumea savantă şi politică italiană şi italianofonă avea o idee destul de precisă în legătură cu românii, care participaseră cu oarecare succes în secolul precedent la cruciada târzie49. După 1500, odată cu sporirea mobilităţii şi cu expansiunea otomană spre Apus, interesul pentru Europa Centrală şi de Sud-Est se măreşte. Din circa 35 de autori italieni care s-au referit între 1500 şi 1593 (până la domnia lui Mihai Viteazul, derulată între 1593 şi 1601, care trebuie tratată separat) la spaţiul României de mai târziu, 30 vorbesc despre identitatea românilor sau a unora dintre români, adică despre originea românilor, limba lor, numele, confesiunea, portul, obiceiurile, instituţiile lor etc. Fireşte, nu vorbesc toţi despre toate aceste elemente şi nici nu o fac mereu în acelaşi fel. De exemplu, dintre cei 30 de autori studiaţi, 20 pretind că românii se trag din romani sau din italici, unul (Tranquillo Andronico50) că provin din daci şi romani, unul spune că sunt urmaşi de italieni (Giovanni Botero51), altul că provin din italieni şi longobarzi (Ferrante Capeci, care mai adaugă că sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei52), iar încă vreo cinci (Mario Negri, Mancinelli, Sivori, Rocca, Bocignoli53) nu spun nimic clar în acest sens. Francesco Massaro afirmă că Transilvania este o colonie a romanilor54, iar Antonius Buccapadulius spune doar că principele Moldovei, Petru Şchiopul, este de

48

55

Ş. Papacostea, op. cit., p. 239-248. G. Lăzărescu, N. Stoicescu, op. cit., p. 7-314; D. Găzdaru, Menţiuni italiene şi dalmatine din secolul al XVI-lea despre limba şi poporul românesc, în "Arhiva", XLVII, 1940, passim; A. Armbruster, op. cit., p. 49-142. 50 A. Armbruster, op. cit., p. 89-90; G. Lăzărescu, N. Stoicescu, op. cit., p. 278-280. 51 Ibidem, p. 139-140, respectiv, p. 321-325. 52 Ibidem, p. 131, respectiv, p. 309-311. 53 Textele lor sau comentarea acestora se află în lucrările citate (Călători străini, volumele lui A. Armbruster, G. Lăzărescu şi N. Stoicescu şi altele). 54 Călători străini..., I, p. 162.

A. Armbruster, op. cit., p. 129. Călători străini..., I, p. 321; A. Armbruster, op. cit., p. 9091; G. Lăzărescu, N. Stoicescu, op. cit., p. 282. 57 Călători străini..., II, p. 377; A. Armbruster, op. cit., p. 108; G. Lăzărescu, N. Stoicescu, op. cit., p. 288. 58 Călători străini..., II, p. 312; A. Armbruster, op. cit., p. 124; G. Lăzărescu, N. Stoicescu, op. cit., p. 292. 59 A. Armbruster, op. cit., p. 126; G. Lăzărescu, N. Stoicescu, op. cit., p. 299. 60 Vezi nota 21. 61 A. Armbruster, op. cit., p. 131-132. 62 A. Armbruster, op. cit., p. 84; G. Lăzărescu, N. Stoicescu, op. cit., p. 270.

49

56

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 83


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală A. Possevino63) precizează că numele românilor vine de la anticii romani şi că aceasta arată originea lor romană. În fine, Fr. della Valle, A. Guagnini64, G. Gromo şi acelaşi anonim de la 1587 mai adaugă că românii înşişi (unii dintre ei) pretind (cu mândrie) că se trag din romani. Un alt grup de autori (A. M. Graziani, G. Ruggiero65, G. L. d'Anania, raportul misiunii ordinului iezuit din 158866, anonimul iezuit de la 158367, G. Botero) aduc drept argument al originii romane a românilor limba pe care aceştia o vorbeau şi pe care o priveau ca pe un document viu. Limba este considerată ea însăşi drept marcă a identităţii în aproape toate lucrările de epocă. Dintre cei 30 de autori studiaţi, doar patru (A. I. Burgius, B. de San Giorgio, Fr. Massaro şi A. Buccapadulius) nu se referă la limba românilor. Ceilalţi, toţi într-un fel sau altul, arată latinitatea limbii române: 12 spun că româna provine din latină sau romană, fiind atunci, în secolul al XVI-lea, "coruptă" sau "stricată" faţă de forma din antichitate; opt autori pretind că limba românilor se trage din italiană (italică, itală) sau că seamănă cu italiana; doi umanişti ştiu că româna provine din latină şi italică (italiană); alţi doi spun că limba conţine multe latinisme, unul (G. L. d'Anania) că este latino-slavonă, iar altul (Fr. Sivori68) că este un amestec de elemente latine, italice (italiene), greceşti şi slave. Acest din urmă autor – Franco Sivori – era informat la faţa locului, fiindcă fusese secretar personal al principelui Ţării Româneşti, Petru Cercel (1583-1585) şi trăise printre români. Giulio Mancinelli69, iezuit care a fost şi el în Ţara Românească şi Moldova, pare cel mai aproape de adevăr când spune că limba românilor "este jumătate latină şi [latină]

vulgară", fiind primul autor cunoscut care leagă româna de latina vulgară70. Unele texte, mai puţine, se referă şi la confesiunea românilor. Marcantonio Coccio71, Giulio Ruggiero, Antonio Possevino, Anibal di Capua72, anonimul de la 1587, Francesco Commendone73 arată că românii sunt creştini de rit grecesc (bizantin, răsăritean), dar unii dintre autori, mai ales iezuiţii, sugerează că ei au fost iniţial aderenţii bisericii catolice şi că ar putea fi readuşi uşor la această din urmă confesiune. Mai ales papii Grigore al XIII-lea (1572-1585), Sixt al V-lea (1585-1590) şi Clement al VIII-lea (1592-1605), pe baza documentelor Conciliului de la Trento, au promovat ofensiva bisericii romane şi în Europa de nord, central-orientală şi de sud-est. Biserica catolică urmărea, în acest cadru, deopotrivă convertirea românilor şi menţinerea lor în alianţa creştină antiotomană. Autorii explică cercurilor papale titlurile de drept ale Sfântului Scaun asupra coloniei romane de la Dunăre, cel mai important fiind dat de apartenenţa tradiţională a românilor la sfera latinităţii74. Între elementele care-i individualizează pe români ca urmaşi ai romanilor, care dovedesc originea comună a acestora – în afara datelor istorice, a limbii şi numelui – se mai menţionează: agricultura, creşterea animalelor sau literele (?) la M. Coccio; antichităţile şi medaliile romane la J. B. Castaldo75; obiceiurile şi legile la P. Giovio76 şi Fr. Commendone; instituţiile, obiceiurile şi portul la A. M. Graziani, chipul (înfăţişarea) şi obiceiurile, în raportul misiunii ordinului iezuit din 1588. Mulţi autori italieni au exprimat opinii în legătură cu unitatea etnico-lingvistică şi identitatea românilor din Moldova, Ţara Românească şi, uneori, din Transilvania. Astfel, Raffaelo

63

A. Armbruster, op. cit., p. 129; G. Lăzărescu, N. Stoicescu, op. cit., p. 302. Vezi şi Călători străini..., II, p. 527-607. 64 Călători străini..., II, p. 291. 65 Ibidem, p. 630-631. 66 A. Armbruster, op. cit., p. 132. 67 Ibidem, p. 130, nota 151; Călători străini..., II, p. 594. 68 A. Armbruster, op. cit., p. 138. Vezi Ştefan Pascu, Petru Cercel şi Ţara Românească la sfârşitul sec. XVI, Sibiu, 1944, passim. 69 Călători străini..., II, p. 519.

70

G. Lăzărescu, N. Stoicescu, op. cit., p. 309, A. Armbruster, op. cit., p. 132, nota 155. 71 G. Lăzărescu, N. Stoicescu, op. cit., p. 271-272. 72 A. Armbruster, op. cit., p. 129-130. 73 Ibidem, p. 128. 74 Ibidem, p. 128-129. 75 Ibidem, p. 104. 76 Ibidem, p. 105.

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 84


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Maffei (Volterano) spune că spaţiul dacic, ocupat în timpul lui de Transilvania (Septem Castra) şi de Valachia împărţită în două (adică Ţara Românească şi Moldova) - adică, în linii mari, teritoriul României de azi –, este locuit de urmaşii coloniştilor romani, vorbitori de limbă semiitalică77. Tranquillo Andronico afirmă că în timpurile vechi toţi românii trăiau sub un singur principe şi că ulterior s-au divizat78; tot el vorbeşte despre "două Valahii"79. A. Ioannes Burgius ştie că Moldova şi Transalpina (Ţara Românească) se cheamă împreună Valachia80, iar G. Lorenzo d'Anania relatează despre "Valahia Mare şi Mică" (cele două state româneşti extracarpatice), expresie preluată apoi de G. Botero81. A. M. Graziani vede unitatea etnică a românilor din fosta colonie traiană prin limbă, instituţiile lor politice, obiceiuri şi port82. Însoţitorul anonim al lui Possevino (1583) arată că cei care îşi ziceau şi în vremea lui romani (români) în Transilvania locuiau şi în Ţara Românească şi Moldova, până la Marea Neagră83. Celălalt anonim, care scrie la 1587, spune că la sud de Moldova se află Valahia, unde locuitorii, numiţi tot români, folosesc aceeaşi limbă, aceleaşi costume şi au acelaşi rit84. Giovanandrea Gromo situează Banatul de Lugoj şi Caransebeş în Valachia Cisalpina (Valahia Transalpină era Ţara Românească!), iar Ferrante Capeci subliniază şi el unitatea etnică a românilor din cele trei ţări; el situează Lugojul şi Caransebeşul în Valachia, adică într-o ţară românească, semn al unei realităţi demografice şi chiar instituţionale şi al unei denumiri uzitate în epocă şi consemnate şi de către alţi autori85. Franco Sivori arată că limba locuitorilor Ţării Româneşti este şi

aceea a locuitorilor din ţara vecină a Moldovei, oameni viteji, care cred că nu sunt în lume persoane deasupra lor86. Ascanio Centorio afirmă că Moldova se află în unitate cu Ţara Românească şi că ambele provincii poartă un singur nume, acela de Valacchia87. Natural, cele mai valoroase observaţii asupra românilor le fac acei autori care au fost ei înşişi, cu diverse prilejuri, în ţările locuite de români. Importante sunt şi informaţiile livreşti, pentru că ele probează un curent de opinie în lumea intelectuală privitor la romanitatea românilor. Autorii care au fost în Ţările Române sau în vecinătate (Ungaria, Polonia) prevalează – sunt în număr de 19 – faţă de cei care s-au inspirat exclusiv din alte surse. De altfel, tocmai martorii oculari, cu rare excepţii, dau şi cele mai exacte ştiri despre români. Spre exemplu, R. Maffei, care a fost în Ungaria, se află printre primii care renunţă la derivarea numelui de Valachus din cel al generalului Flaccus88. Michele Bocignoli, trecător prin Ţările Române, doreşte o cooperare în lupta contra turcilor între Ţara Românească, Transilvania şi Moldova, fiindcă supunerea acestor ţări de către sultan ar însemna sfârşitul ungurilor şi polonilor89. Francesco della Valle, secretar al lui Aloisio (Alvise) Gritti, a avut ocazia să discute personal cu românii, să vadă cum limba acestora era puţin diferită de italiană, cum se numesc ei români, "fiindcă zic că au venit în vechime de la Roma", cum povestesc unii dintre români despre colonia de romani făcută de împăratul Traian în Dacia; grăitoare în sensul autenticităţii informaţiilor este propoziţia "Ştii româneşte?", reprodusă de Francesco della Valle, ca marcă a latinităţii limbii şi poporului90. Tranquillo Andronico, şi el secretar al lui Aloisio Gritti, spune că Flaccus ar fi impus căsătoriile între daci şi romani, amestec din care s-ar fi născut românii, care chiar şi

77

Ibidem, p. 84; G. Lăzărescu, N. Stoicescu, op. cit., p. 270271. 78 A. Armbruster, op. cit., p. 90. 79 Călători străini…, I, p. 248. 80 A. Armbruster, op. cit., p. 89, nota 32; G. Lăzărescu, N. Stoicescu, op. cit., p. 273. 81 G. Lăzărescu, N. Stoicescu, op. cit., p. 321. 82 A. Armbruster, op. cit., p. 108. 83 Ibidem, p. 130, nota 151. 84 Ibidem, p. 131-132. 85 Ibidem, p. 131; G. Lăzărescu, N. Stoicescu, op. cit., p. 310.

86

A. Armbruster, op. cit., p. 138-139. Ibidem, p. 103, nota 70. 88 Ibidem, p. 84. 89 Călători străini…, I, p. 175-180. 90 Ibidem, p. 321-340, A. Armbruster, op. cit., p. 90-91. 87

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 85


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală atunci se chemau pe sine romani (... et nunc se Romanos vocant)91. Tot de la localnici va fi auzit T. Andronico şi ideea unei vechi unităţi politice a românilor, prezentă şi mai târziu în cultura românească şi ilustrată, între alţii, de savantul Dimitrie Cantemir. Altminteri, autorul italian nui simpatizează pe români şi nici nu are motive so facă, după toate peripeţiile călătoriei sale. Totuşi, chiar discordiile interne şi obişnuinţa de a-şi ucide principii – pe care autorul le remarcă la români – sunt privite ca mărturii ale originii lor romane, în sensul că şi romanii vechi făceau aceleaşi lucruri92. Ajuns în Transilvania, generalul Castaldo vrea să reconstituie Dacia după felul în care romanii cuceriseră această provincie. G. Gromo vede că românii sunt răspândiţi în toată Transilvania, iar A. Possevino observă că secuii trăiesc amestecaţi cu românii şi că aceştia din urmă au statut politic inferior în ţară. Este important că toţi autorii care susţin că românii înşişi se numesc pe sine romani sau că pretind că se trag din romani (T. Andronico, Fr. della Valle, G. Gromo, F. Capeci, autorul descrierii de la 1587, A. Guagnini), au fost în Ţările Române şi au avut ocazia să discute personal cu români. Uneori constatările directe, la faţa locului, sunt îmbinate cu informaţiile livreşti sau cu opiniile exprimate de vecinii românilor. Astfel, la Alessandro Guagnini, la anonimul iezuit din 1583 sau la Ferrante Capeci93, teoria originii romane a românilor este completată şi capătă o coloratură dată de modelul polon (poate şi polono-ungar) preluat mai ales de la Martin şi Ioachim Bielski: românii sunt urmaşii romanilor, dar al unor exilaţi şi condamnaţi romani, indezirabili în Italia94; pentru argumentare se dă, în mod paradoxal, exemplul poetului Ovidius, trimis forţat la Tomis (adică nu în Dacia, ci în Moesia), în timpul lui Augustus (cu circa un secol înainte de cucerirea

Daciei). Pe de altă parte, cu strămoşi ca Ovidius, românii s-ar fi putut mândri, dacă teoria nu ar fi luat curând o tentă defăimătoare (= românii erau urmaşii scursorilor Romei). Aici este vorba despre o elaborare teoretică, cu rădăcini în realitatea secolului al XVI-lea, când Moldova (numită de poloni Valahia) încerca repudierea suzeranităţii polone, când moldovenii (numiţi de poloni valahi), ortodocşi şi priviţi ca "barbari" şi mai puţin civilizaţi de către vecinii lor catolici din nord, nu păreau, la prima vedere, chiar fraţi cu romanii vechi şi cu italienii. De altfel, nici imaginea polonilor în mediul moldovenesc nu este prea luminoasă. Nici în Evul Mediu sau în epoca Renaşterii, celălalt, vecinul diferit şi ciudat, nu se bucură de atribute măgulitoare. Altfel spus, alteritatea apropiată are mai degrabă peste tot conotaţii negative. De aceea, italienii, situaţi departe de români, în ciuda unor deformări, au puncte de vedere mai credibile, mai obiective. Mărturiile călătorilor şi autorilor italieni despre români şi ţările locuite de ei în secolul al XVI-lea trebuie luate în consideraţie din mai multe motive: oferă informaţii veridice despre societatea românească a epocii; arată pe ce elemente se baza identitatea românilor atunci; subliniază rolul fundamental al limbii române în păstrarea romanităţii românilor; caracterizarea de către italieni a limbii vorbite români drept latină sau italiană coruptă, ca şi observaţiile că româna seamănă cu italiana şi că se poate învăţa uşor şi repede arată autenticitatea informaţiilor; atestă că unii români susţineau ei înşişi originea romană a poporului lor. Italienii au acordat în secolul al XVI-lea, ca şi anterior, cu mobilitatea lor caracteristică, o atenţie specială Europei Centrale şi SudEstice. Dintre toţi străinii, italienii au lăsat cele mai multe mărturii despre români. Credibilitatea lor este relativă, dar mult mai mare decât relatările altora. În aceste mărturii, îi vedem pe români identificaţi prin originea romană, prin limbă, nume, confesiune, obiceiuri, port, chip, instituţii etc. Sub numele de Valahia sunt adesea cuprinse Ţara Românească şi Moldova, sin-

91

A. Armbruster, op. cit., p. 90; G. Lăzărescu, N. Stoicescu, op. cit., p. 278; Călători străini…, I, p. 246-255. 92 A. Armbruster, op. cit., p. 90, nota 36. 93 Vezi ibidem p. 109 (nota 89), 130 (nota 151), 131. 94 Ibidem, p. 117-121.

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 86


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală gurele state româneşti (cu organizare politică românească) de atunci, dar uneori şi Banatul. Mai general este numele de Dacia, utilizat după maniera arhaizantă a Renaşterii şi referitor la Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, adică la România de mai târziu. Datele invariabile despre latinitatea limbii române în secolul al XVI-lea înlătură aserţiunile grăbite formulate uneori privind (re)latinizarea românei graţie operei Şcolii Ardelene. Natural, româna a evoluat şi s-a modificat ca oricare limbă, a primit treptat foarte multe neologisme (mai ales de origine latină), dar a fost mereu, prin structura gramaticală şi vocabular, o limbă romanică. Prin italieni, acest adevăr a pătruns în Europa occidentală, fiind preluat treptat nu numai de cercurile savante, dar şi de opinia publică. În epoca lui Mihai Viteazul (1593-1601) şi a primei uniri politice a Ţărilor Române sub un principe român (1599-1601), contactele dintre italieni (italici) şi români sporesc. Papa Clement al VIII-lea ştia bine că românii aveau două state la Dunărea de Jos, conduse de principi creştini "schismatici", care nu ar trebui să lupte alături de turci, ci s-ar putea revolta şi ei contra acestor asupritori, fiind alături de ceilalţi creştini, în cadrul ligii sfinte. De aceea, după instrucţiunile papei, solul Alessandro Cumuleo trimis la Mihai Viteazul era menit să le reamintească românilor, în noiembrie 1593, "ch'essi sono colonia d'Italiani e che non devono volontariamente entrare in guerra ove possono spargere il sangue de' proprii parenti" (= că ei sunt colonie de italieni şi că nu trebuie să intre de bună voie în război ca să verse sângele propriilor rude")95. Tot atunci, papa se adresa principelui român, în latineşte, cu aceste cuvinte: "am auzit că ai suflet mare şi că tu şi poporul tău sunteţi urmaşii latinilor sau italienilor, aşa încât cu atât mai mult este de crezut că sunteţi doritori de gloria strămoşilor voştri"96.

Un alt capitol al raporturilor româno-italiene se referă la sfera artistică. Zeci de artişti italieni sunt menţionaţi în secolele XVI-XVIII în Ţările Române, în domeniile picturii, arhitecturii, construcţiilor97 sau muzicii. De exemplu, arhitecţii militari din secolul al XVI-lea lucrau la Oradea sub conducerea lui Simone Genga şi, spre finele aceluiaşi secol (între 1579 şi 1584), cu ajutorul veneţianului Ottavio da Baldigara98. Alţii sunt Petrus Italus din Lugano, Domenico Ridolfini din Camerino, Achille Tarduccio din Corinaldo şi Giovan Marco Isolano, Alessandro Clippa, Antonio da Bufalo, Alessandro da Urbino, Martino da Spezia, Andrea Trevisano. În secolele al XVII-lea şi al XVIII, sunt pomeniţi în Transilvania mantovanul Giovanni Landi, veneţianul Agostino Serena, veronezul Giacomo Resti, cunoscutul Giovanni Morando Visconti, artişti, arhitecţi care au lucrat la construcţia unor oraşe şi palate, la Oradea, Bistriţa, Alba Iulia99, Miercurea Ciuc, Sighişoara, Vinţ, Făgăraş, Blaj, Gherla, Bonţida etc. Aceşti călători, artişti plastici, arhitecţi, muzicieni sunt, totuşi, persoane sau grupuri izolate, venite în Ţările Române cu scopuri determinate şi, cel mai adesea, pentru perioade limitate. Fireşte, unii au rămas printre români sau alături de alte etnii din spaţiul care avea să alcătuiască România modernă, dar nu se poate vorbi despre fenomene de masă. Abia secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea urmau să aducă o schimbare de situaţie. Trebuie remarcat, în primul rând, că Imperiul Habsburgic, după cucerirea Transilvaniei (1688-1699) – ţară autonomă, tributară anii 1541 şi 1688 Imperiului Otoman – şi obţinerea Banatului de la turci (1718), a dus o politică de colonizare organizată 97

Vezi, de exemplu, vol. Nicolae Sabău (a cura di), Maestri ticinesi in Transilvania tra cinquecento e settecento, ClujNapoca, 2007. 98 Nicolae Luca, L'emigrazione storica italiana dei Friulani in Romania, Invillino, 2006, p. 36-38. 99 Vezi , recent, Gabriela Mircea, Carmen Stânea, Diana Ciugudean, Alexandru Ştirban, Relaţii culturale românoitaliene oglindite în patrimoniul muzeului albaiulian (secolele al XVI-lea – al XXI-lea), Alba Iulia, 2010.

95

G. Lăzărescu, N. Stoicescu, op. cit., p. 147. Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, vol. III, 2, Bucureşti, 1888, p. 38-39; Ibidem, vol. III, 1, Bucureşti, 1880, p. 175. 96

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 87


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală în aceste zone, dornic să le integreze cât mai bine, să beneficieze de supuşi fideli şi pricepuţi, utili "binelui public", adică statului. Astfel, alături de şvabi, în Banat au fost aduşi cehi, francezi, spanioli şi italieni. Între italieni se întâlnesc nume precum Anzilutti, Buzzi, Gussetti, Gazzoli, Gottardi, Mattioni, Masutti, Palma, Pecci, Partelli etc.

activă – a fost conjugată cu acţiunile pe plan internaţional, de obţinere a sprijinului marilor puteri. Românii ştiau că, fără suportul unora din marile puteri, efortul lor intern de unire nu putea avea succes şi că unirea trebuia făcută în etape, cum aveau să procedeze şi italienii, germanii sau alţii. Era clar că, înainte de unirea provinciilor ocupate efectiv de străini, trebuia format un nucleu de stat naţional din Moldova şi Ţara Românească, care erau state aproape independente, cu clase politice şi cu instituţii româneşti. Unirea românilor într-un stat naţional a cuprins următoarele etape:

În secolul al XIX-lea, în acelaşi timp cu Italia, s-a format România modernă, în urma dezvoltării treptate a conştiinţei naţionale şi a desfăşurării luptei de emancipare naţională. Românii, deşi erau cel mai numeros popor din sud-estul Europei şi dobândiseră trăsăturile unei viguroase naţiunii, trăiau în principal în trei principate, dintre care două erau tributare Porţii otomane, iar unul făcea parte din Imperiul Habsburgic. Revoluţia română de la 1848-1849 a marcat şi dorinţa programatică a românilor de se emancipa de sub dominaţiile străine şi de a-şi realiza statul naţional, în acord cu dezideratele celorlalte popoare europene. După 1848, obiectivul fundamental al românilor, care formau, cum spuneam, încă din secolele al XVII-lea şi, mai ales, al XVIII-lea, o naţiune modernă, s-a dovedit a fi unitatea politică naţională. Orice naţiune merita să aibă – în acord cu ideologia dominantă atunci – propriul său stat unitar, privit drept cadru de conservare şi de dezvoltare a corpului naţional în ansamblu şi al fiecărui individ care compunea acest corp. Imperiile şi regatele multinaţionale dădeau semne de oboseală, nu se mai puteau menţine prin preceptele lor medievale depăşite, prin absolutism şi neoabsolutism, prin soluţii parţiale, care nemulţumeau grav popoarele asuprite. Trecuse vremea popoarelor "cu istorie" şi a celor "fără istorie", a celor "superioare" şi a celor "inferioare", a unora "cu misiune istorică dominatoare", faţă de altele, "născute să trăiască supuse". După 1848, dorinţa masivă de unire a românilor într-un stat naţional – cultivată intens şi conştient de către o elită instruită şi

1) 1848-1859-1866: unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un stat, numit oficial România şi recunoscut ca atare de către marile puteri; 2) 1877-1878-1881: Războiul pentru Independenţă a României şi recunoaşterea oficială a independenţei absolute a ţării pe plan internaţional; unirea Dobrogei cu România şi proclamarea ţării drept regat; 3) 1916-1918-1920: participarea României la Primul Război Mondial; unirea cu România a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului; recunoaşterea pe plan internaţional a statului naţional unitar român.

Jumătatea secolului XIX şi deceniile care au urmat au marcat pentru mai multe naţiuni o epocă de formare sau de consolidare a unităţii lor politice. Aşa a fost cazul germanilor, italienilor, românilor, dar şi al americanilor, care, în urma Războiului Civil (18611865), au evitat secesiunea şi au întărit forţa naţiunii lor. Un puternic model pentru români, pe calea înfăptuirii obiectivelor lor naţionale, a fost cu siguranţă cel italian100.

100

Ştefan Delureanu, Risorgimento italiano e risorgimento romeno, Napoli, 2005; idem, Mazzini şi românii în Risorgimento, Bucureşti, 2006.

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 88


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Aceste schimbări profunde din viaţa românilor în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea au creau în societatea românească o dinamică fără precedent, care a atras şi numeroase forţe, inclusiv demografice, din exterior. Nici italienii nu au rămas străini de astfel de evoluţii şi de realităţi, mai ales că o parte importantă din nordul Peninsulei Italice se afla sub dominaţia Habsburgilor, ca şi o mare parte din provinciile locuite de români. Cu alte cuvinte, unii italieni veneau uşor în Banat, Crişana, sau Transilvania fiindcă veneau în acelaşi stat, călătoreau in aceleaşi coordonate teritorial-administrative. Iar din Transilvania, nu era greu să treacă munţii spre sud ori spre est, adică în Ţara Românească şi Moldova. De altminteri, unii dintre colonişti ajungeau să vină direct în Principate şi apoi în România, fără vreun popas transilvănean. Totuşi, în Transilvania, sunt pomeniţi încă din 1821, între 40 şi 50 de "talieni", tăietori de lemne şi agricultori, stabiliţi la Stavila, nu departe de Cluj, pentru ca ulterior, în 1851, să înceapă un întreg proces al emigrărilor italiene101. Prima "expediţie" avea să-i aibă drept protagonişti pe circa 60 de locuitori ai satului Predazzo (din Trentino), veniţi în Transilvania în condiţii de extremă necesitate. Au urmat apoi alţi trentini şi alţi italieni, cu miile, veniţi să lucreze în Transilvania (şi România), să găsească condiţii mai bune de viaţă, într-o regiune care semăna cumva cu Trentino şi unde se vorbea o limbă neolatină, relativ uşor de învăţat. Emigranţii italieni au lucrat pământul, au tăiat şi prelucrat lemnul, au construit drumuri, căi ferate, case şi palate, monumente etc. Urmele lor se văd la Braşov, la Timiş (lângă Braşov), la Sibiu, în secuime, dar şi la sud de Carpaţi102. Începând cu anii 1830, sunt pomeniţi anumiţi ţărani friulani103, veniţi să lucreze

pământul în Oltenia, la chemarea unor latifundiari locali, care aveau nevoie de mână de lucru. Se vorbeşte despre un tânăr român – Petre Oprean – care plecă după 1860 în Patria Friulană orientală, în căutarea unor mărturii despre latinitatea poporului său. De acolo, de pe câmpiile de la Cormons şi din zonele agricole de lângă Udine, Cividale del Friuli şi Gorizia, au fost aduse în România circa 30 de familii de agricultori locali, ţărani săraci, în marea lor majoritate analfabeţi, găzduiţi la Işalniţa104. Alte familii au venit ulterior la Breasta, LuncaMofleni, Creţeşti, Atârnaţi, Craioviţa, în împrejurările Craiovei. Belunezii ajunşi în aceste regiuni fondară un sat numit de români Talieni (Italieni), ai cărui locuitori lucrau moşia familiei Argetoianu. Alte familii de italieni s-au stabilit la Calafat, Craiova, Băileşti, Piscu Vechi, Ghidici, Desa etc. Unii italieni au venit, ceva mai târziu, în Moldova, unde era nevoie de specialişti mecanici, treierători, specialişti în maşini cu aburi. În anumite surse din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai ales scrisori private, se amintesc "coloni rurali italieni care trebuie să abunde în România" sau "o colonie agricolă stabilită pe râul Olt"105. Un anumit Alberto Pansa scria în jurnalul său în 1879 că a vizitat colonia italiană de la Corneşti, nu departe de Iaşi, unde veniseră 41 de muncitori pentru a pregăti casele, în aşteptarea familiilor lor, care aveau să ajungă după Sfântul Mihai, veniţi aproape toţi din Trecenta106. Aceştia aveau să fie apoi transferaţi la Cataloi, în Dobrogea, unde primiră în concesiune de la statul român 1080 de hectare de teren păduros pentru 25 de ani, transformat cu greutate în ogor fertil. În deceniul 1880-1890, alte 3000 de persoane sărace – mai ales din Emiglia-Romagna şi Friuli veniră la cererea regelui Carol I spre a se stabili pe Dunăre, în vecinătatea oraşului Călăraşi. Unii dintre aceştia aveau să plece apoi la Bucureşti,

101

Vezi Marco Felicetti, Renzo Francescotti, Sulle ali di una rondine. Storie di migrazioni, 2002, Trento. 102 Ibidem, p. 73-132, 151-166. 103 Paolo Tomasella, Renzo Francesconi, Emigranti friulani in Romania dal 1860 ad oggi. Un protagonista ritrovato: Geniale Fabbro maestro costruttore, Pordenone, 2007.

104

N. Luca, op. cit., p. 52. Ibidem, p. 54. 106 Ibidem, p. 55. 105

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 89


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Ploieşti, Craiova şi Târgovişte, spre a lucra ca zidari, pietrari etc. Grupuri de italieni, ca şi colonişti individuali aveau să se stabilească în România şi după 1900 şi, mai ales, după 1918, în România Întregită, care, cu cei aproape 300 000 de kilometri pătraţi ai săi era cam de mărimea Italiei şi se afla în poziţia de a recepta cât mai multe forţe şi resurse umane pentru dezvoltarea sa. Abia regimul comunist, instaurat în România după Al Doilea Război Mondial, cu ajutorul tancurilor sovietice, avea să oprească în mod brutal aceste convergenţe – inclusiv venirea şi afirmarea italienilor – conducând la evoluţii dramatice pentru toţi locuitorii României. În secolul al XIX-lea (între 1831 şi 1878) s-au stabilit la Bucureşti, în mod temporar sau permanent, numeroşi italieni, majoritatea din regiunile nord-vestice ale Peninsulei Italice107. În ultimul sfert al aceluiaşi secol, italienii stabiliţi în România proveneau preponderent din nord-estul ţării, numărul lor crescând la cumpăna secolelor al XIXlea şi al XX-lea, perioadă care poate fi considerată drept vârful "marii emigraţii". Italienii stabiliţi la Bucureşti până la dobândirea independenţei complete (1877-1878) erau de diferite profesii, iniţial profesori, doctori, chimişti, publicişti, artişti, pentru ca după 1860 să predomine comercianţii, micii întreprinzători, arhitecţii, constructorii, muncitorii urbani, specializaţi în activităţi de sistematizare a oraşelor, în construcţia de drumuri şi căi ferate. Ambianţa şi amploarea acestui proces este exprimată în chip fericit, la începutul secolului al XX-lea, de către un italian a cărui familie se stabilise în România cu câteva decenii mai înainte: "În orice muncă dificilă, în orice lucru unde se întâlnea lupta titanică a umanităţii pentru progres: căi ferate, construcţii grandioase, instalaţii elec-

trice complicate, de la tunelul de la Simplon până la digurile egiptene, de la refacerea oraşelor elveţiene şi germane până la cultura pământului în La Plata, muncitorul italian, robust, ferm, neobosit ne apare ca un campion al muncii"108. Numărul italienilor stabiliţi în Bucureşti în perioada 1837-1876 a fost de peste 100, majoritatea de cetăţenie sardă. Giuseppe Canevaro, Giovanni Batista, Gerolamo Momolo, Giovanni Flore, Domenico Bernato, Lazzaro Serafimi, Giovanni Sonna, Giovanni Fieschi etc. erau întreprinzători, oameni de afaceri, comercianţi, posesori de hoteluri, mici magazine şi restaurante109. Este foarte cunoscut cazul lui Gerolamo Momolo, cu un restaurant, sală de dans şi sală pentru spectacole de teatru. Pe la 1850, Giovanni Flore fabrica şi vindea pentru elite îngheţată originală napolitană, iar Domenico Bernato, cu puţin înainte, făcea comerţ cu lipitori. Sunt pomeniţi însă şi meşteşugari şi meseriaşi, ca S. Andrenovici, G. Panezzi, G. Coralli (brutari), Martini (zidar), F. Oliva (fiu de lemnar), G. Zanchi (bijutier), G. Ausenio (peruchier) etc. În 1860 au intrat în Bucureşti 107 italieni (în comparaţie cu 6355 austrieci sau 119 ruşi), iar în 1861 – 224 italieni (faţă de 8024 austrieci sau 125 ruşi)110. Mulţi italieni au fost fondatori de şcoli şi profesori. Limba italiană era vorbită în medii variate, de la Curtea domnească (princiară) până la oamenii de rând. Astfel Luigi Gianelloni cu familia sa aveau din 1835 (pentru câteva decenii) o "academie de băieţi", în care au studiat copiii unei importante părţi a elitei timpului şi căreia autorităţile româneşti i-au acordat o importanţă deosebită. Alte şcoli de băieţi au fost cele ale lui Strfano Coliva (1843) şi Gerolamo Abbeatici (1846). Existau însă şi şcoli de fete, legate de numele unor profesoare italiene precum Elise d'Angelo, Emilia Branzii, Emilia Luzzatto. S-au păstrat şi alte

107

Raluca Tomi, A Chapter of the Italian Immigration in the Romanian Principalities: the Italians of Bucharest (18311878), în "Revista Arhivelor/ Archives Review", LXXXIX, 2007, nr. 3-4, p. 180-202.

108

Ibidem, p. 202. Ibidem, p. 184. 110 Ibidem, p. 180-182. 109

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 90


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală nume de dascăli italieni: Orazio Spinazzola (napolitan), Gian Luigi Frollo, Clelia Bruzzesi, Bongianni, Lodovico Guglielmo, Benedetto Franchetti, Ettore Carini, Vaschelli, Iulia Malanotti, Cosimo Costanza, Margherita Tizzoni111 etc. Gian Luigi Frollo s-a implicat, după 1869, cu succes în disputa privind ortografia românească, a predat timp de peste două decenii (sprijinit la concursul pentru ocuparea postului de către însuşi Bogdan Petriceicu Haşdeu) la universitate şi a devenit o prezenţă culturală activă în România, încât la moartea sa istoricul Ioan Bogdan putea să scrie aceste generoase cuvinte: "Frollo s-a identificat mult cu noua sa patrie, înălţat prin meritele sale personale la catedra de la Universitatea din Bucureşti, el i-a învăţat pe studenţi încă de la începutul activităţii sale didactice să iubească istoria şi să aibă cea mai mare încredere în viitorul poporului român"112. Benedetto Franchetti, fost luptător în trupele lui Garibaldi, venit la Bucureşti în 1852, a dus mai departe planul lui Guglielmo, fondând Şcoala Naţională Filarmonică, iar Ettore Carini, vechi membru al Scalei din Milano, a devenit în 1873 profesor la conservator113. Marco Antonio Canini, profesor de limba italiană, exilat după Revoluţia din 1848 de la Veneţia, a fost martor la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza la Iaşi (ianuarie 1859) şi a scris, cu această ocazie, un "Imn României"114. Între 8 iunie şi 19 iulie 1859, el a publicat "Buletinul răzbelului din Italia", cu scopul de a-i informa pe români despre mersul evenimentelor războiului franco-sardo-austriac, dar şi de a-i convinge pe aceştia că Italia, de la care România îşi primise numele şi limba în antichitate, devenise "inima civilizaţiei moderne". România – conform lui Canini – trebuia "să fie gata nu

numai a asculta istoria, dar şi pentru a o face", dar nu oricum, ci "de a o face în mod demn de străbunii şi de fraţii săi francezi şi italieni". În acest periodic, s-au publicat veşti despre victoria de la Magenta, despre sângeroasa bătălie de la Solferino, au apărut apeluri la solidaritatea popoarelor romanice, unite de limbile lor neolatine: "Nicio naţiune din Europa nu e mai interesată în triumful alianţei italofranceze ca naţiunea română; precum Austria apasă o mare parte din frumoasa Italie, apasă şi o parte din frumoasa Românie"115. Canini a mai scos tot atunci şi publicaţia "Libertatea şi înfrăţirea popoarelor", fără să mai nutrească acelaşi entuziasm, cel puţin faţă de Napoleon al III-lea, acuzat de trădare pentru semnarea tratatului de la Villafranca, prin care Veneţia rămânea pe mai departe sub stăpânire austriacă: "Nenorociţi italieni, dar mai cu seamă nenorociţi veneţieni! Aţi văzut câteodată un om care stă să se înece şi zăreşte o scândură şi vrea să se apuce de dânsa, când deodată îi e smulsă din mâini? Astfel sunt sărmanii veneţieni… Veneţienii aşteptau pe un alt Napoleon să repare crimele Franţei de la 1797… Nenorocita Veneţie, amăgită şi trădată de două ori!" În urma acestui act de curaj, la cererea consulului Franţei, Canini a fost expulzat din Principate de către autorităţile române. Alţi publicişti italieni prezenţi în România au fost G. Gargiulo şi E. Croce. Cel din urmă – Enrico Croce – profesor de muzică, cu studii la Roma şi Milano, a trăit la Bucureşti şi la Iaşi. El a scos (alături de un poet român), între 1866 şi 1871, săptămânalul de cultură muzicală "Eco musicale di Romania. Ziar de muzică, bellearte, teatru şi varietăţi", în care a publicat articole despre şcoala de arte frumoase, despre cea de muzică, despre Societatea Filarmonică, dedicând portrete cântăreţilor şi compozitorilor Malibran, Rubini, Weber, Cimarosa, Beethoven, Bellini şi dedicând cronici fiecărui spectacol de la opera condusă de Benedetto Franchetti. Enrico Croce a contribuit la "Re-

111

Ibidem, p. 189-192. Ibidem, p. 192-193. 113 Ibidem, p. 196. 114 Ibidem, p. 193-196. 112

115

Ibidem, p. 194.

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 91


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală vista Europeană", a fost director al ziarului "Lombardia" şi a fost legat de apariţia la Bucureşti a bisăptămânalului "La voce di Romania. Primo diario italo-romeno in Romania" (între 31 octombrie 1878 şi 30 ianuarie 1879). Devenit simpatizant şi iubitor al României, Enrico Croce a susţinut independenţa absolută a ţării în presa italiană, scriindu-i importantului om politic român C. A. Rosetti: "Eu sunt entuziast de frumoasa dumneavoastră Românie, Domnule Rosetti. Eu am încercat în mai multe rânduri să intru în corespondenţă cu oamenii dumneavoastră de stat şi cu ziariştii dumneavoastră, oferindu-le publicitatea ziarului meu, deoarece România este un pic mai puţin cunoscută în Italia"116. Un rol important în menţinerea legăturilor cu Italia, în cultivarea imaginii celor două popoare şi în progresul Principatelor l-au avut şi medicii117. Pietro Ferrari, cu studii la Padova, era pomenit în 1831-1838, ca supus austriac. Alţi medici au fost Adolfo Pregli, Francesco Nisate (chirurg, supus austriac şi el), Claudio Agostini, Eduardo Vignali (cu studii la Modena). În timpul Războiului Crimeii (18531856) şi după acest eveniment, până la Războiul de Independenţă (1877-1878), mai apar în surse Volfrino Marini (medic de batalion în armată) şi Eduardo Caponi (consemnat la 1877 în Bucureşti), participant la campania din 1866 din nordul Italiei. De asemenea, pe parcursul secolului al XIX-lea, mai apar farmacişti italieni la Bucureşti, precum Giuseppe Raimondi (supus austriac), proprietarul farmaciei "La Speranza" sau un anume Giovanni, în vârstă de 50 de ani în 1838118. În 1833, Honore Costa şi Claudio Bongianini au avut – fără succes – iniţiativa fondării la Bucureşti a unui teatru italian, mai ales în urma marelui succes pe care-l aveau trupele de artişti italieni, care dădeau în mod curent spectacole în Principate, încă de la finele

secolul al XVIII-lea. Opera italiană de la Bucureşti a fost însă fondată în 1843, când V. Sansoni a încheiat un contract cu primăria oraşului şi a primit o subvenţie de 600 de ducaţi imperiali. Prima reprezentaţie a fost în 5 septembrie 1844, cu "Norma". "Curierul românesc" scria atunci: "Limba italiană o socotesc ca o nouă arie şi un frumos început pentru cultivarea limbei noastre şi opera italiană ca o adevărată însufleţire a gustului celui întreg asupra muzicei. Numai teatrul italian poate să ne fie un bun model şi adevărat învăţător pentru un teatru naţional"119. Prin urmare, prezenţa italiană în Ţările Române şi în România secolului al XIX-lea a fost deosebită, manifestându-se pe multiple planuri. De la ţărani săraci, mânaţi de lipsuri, de la zidari şi mineri, dornici de muncă pentru supravieţuire, până la constructori, arhitecţi, medici, profesori, ziarişti şi artişti, unii veniţi în grupuri, alţii individual, unii cu scopul de a rămâne pentru totdeauna, alţii cu planuri de revenire în Italia, unii ajunşi de bună voie la Carpaţi şi la Dunăre, alţii ca refugiaţi politici etc., cu toţii au adus cu ei un mesaj dintr-o lume adesea mitică pentru români, fiindcă era legată de originile lor, de limba lor şi de speranţele lor. Cultivarea programatică a latinităţii în cadrul ideologiei naţionale româneşti moderne, de la Şcoala Ardeleană până la romantism, au creat în imaginarul colectiv o imagine aparte pentru Italia, pentru lumea ei şi, mai ales, pentru spiritualitatea ei. Şcoala şi tiparul (mai ales publicaţiile periodice) au condus treptat la răspândirea ideilor despre originea romană, despre latinitatea limbii, despre mitica Italie până la nivel popular, prin eforturile unei elite tot mai conştiente şi consistente, dornice să făurească edificiul naţional al românilor în cheie europeană şi occidentală. O componentă importantă în acest proces urma să fie modelul italian, vehiculat în Principate nu doar de românii care fuseseră în Peninsulă, ci şi de italienii înşişi, prezenţi în

116

Ibidem, p. 197. Ibidem, p. 198-199. 118 Ibidem. 117

119

Ibidem, p. 199-200.

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 92


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală număr tot mai mare, cum s-a văzut printre români. În acest cadru – special în raport cu alte meridiane geografice – ajungea la Bucureşti, în 1877, Luigi Cazzavillan, cel mai important, mai cunoscut, mai popular şi mai prolific dintre toţi ziariştii italieni stabiliţi în România. El a devenit o adevărată emblemă a Italiei, înscriindu-se între creatorii spirituali importanţi şi între făuritorii de instituţii culturale moderne din România.

Teodor Dume

Material inedit oferit cititorilor noştri de acad. Ioan Aurel Pop,

Eu, singura poartă spre mâine voi îmbătrâni frumos atât cât să pot naviga prin urechea timpului că doar marea deschisă ca un pântec revarsă culoarea peste somnul adâncit în trupul apei voi călători liniştit dincolo de ani până când fiul meu va trece prin mine singura poartă deschisă spre altă naştere...

Luigi Cazzavillan – Caricatură de Constantin Jiquidi

"dreptul la suferinţă, un privilegiu divin" vine o vreme când nu mai accepţi nimic vrei să te injectezi cu linişte chiar şi religia ţi se pare o căpuşă paralizată sub piele şi vrei să o pui de - o parte să închizi tot circuitul sentimentelor care te-au trădat

Piaţa San Pietro, proiectată de renumitul arhitect Bernini120

120

bei din tine ca să poţi pretinde că trăieşti un gând apăsător atârnă de cuvânt ca un sunet de clopot

http://en.wikipedia.org/wiki/Gian_Lorenzo_Bernini

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 93


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală te subţiezi tot mai mult şi nu-ţi place nici să respiri înghiţi aerul din golul prin care te pregăteşti să treci... nu de tot zidurile cresc încet şi-i târziu pe locul unde cândva era un drum o margine albă şi nicio zvâcnire de om de parcă n-ar mai fi nimic dincolo nici măcar o zi în care să te ascunzi...

Ion Popescu Bradoschi Autoportret de multă vreme nu mai scriu lampa se stinge singură de fiecare dată el mi-a spus să pleci în lume o să-mi cumpăr ochelari noi ca să-ţi citesc poeziile n-a mai apucat a murit peste şapte zile ştiut doar de mine şi de Dumnezeu anii au trecut peste catedrala părăsită şi neputinţele s-au adunat într-un cortegiu funerar uitarea bate în ziduri ruginite de multă vreme nu mai scriu curând şi eu o să mor ştiut numai de bunul Dumnezeu

oricum astăzi nu se mai întâmplă nimic *** mărturisesc că mi-am rânduit paşii în sensul acelor de ceasornic şi de-atunci rabd...

Melancolia ca poezie plouă peste suflete albe de case în toamna cum o calmă visare melodia de amurg timpuriu cheamă năluci de întuneric şi strada adoarme păzită de ursitoare se aud ciocănituri în fereastra magică o joacă timidă de ramuri sau semnul timpului aproape orologiul bate clipa de rugăciune în odaia cu pereţii mai albi ca lumina dintâi dulapurile de cărţi discută filosofie cu pardoseala boierească vopsită în roşu alături eleganţe de mobilă neagră asortată cu daruri de vechi tapiserii privirile focului din şemineu mângâie fruntea unui tablou de Aman în mâna poetului o cupă cu şampanie zâmbeşte aristocratic spre clipele trecătoare sfinţii din icoane gonesc singurătăţile

Iarna în Cişmigiu – Petre Chirea

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 94


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Moi, je suis moi, pourquoi faut-elle me dire Quoi porter ou manger pour maigrir?!? - À quoi bon les dépenses et les petits sacrifices? Je préfère rejouir par des autres délices… Je m’en fiche de modèles de saison, de clichés. Ma chérie, l’uniforme, j’ai jamais accepté! Moda

MARIANA BENDOU

- Ce mai e la modã, draga mea, Prietena mã-ntreabã curioasã. -Îmi pare rãu dar n-am mai auzit de ea ; La drept vorbind, chiar nici nu-mi pasã !

PĂMÂNT Regăsindu-te Mă întorc În braţele tale Pământ. Glasul meu A fost, de fapt, Al tău. Când atingerea pielii tale uscate Mă doare Mă gândesc La palmele din care îmi cresc rădăcini… De ce mi se încurcă prin păr Păsările?

-Nu poți trãi, aşa, ca-ntr-un copac ; Luãm orice produs numai la modã ! -Existã multe oferte azi care ne plac ; Alegerea nu este prea comodã... -În ciuda ignoranței mele şi a greşelii N-accept sã-mi fie moda suveranã! Eu sunt aşa cum sunt şi vreau sã ştii N-o sã-mi dicteze ce îmbrac ori cum mã cheamã ! La ce bun cheltuieli şi atâtea sacrificii ? Pe gustul meu n-am voie sã mã-mbrac ?! Mã bucur eu, cum pot, din altfel de delicii Pentru cã uniformele, nu-mi sunt pe plac!

I. Creaţii francofone: La Mode:

Besoin d’amour

- À quoi c’est la mode aujourd’hui, chérie? Me demande curieuse mon amie. - Désolée, j’ai perdu, entre temps, les nouvelles, Moi, je n’ai rien en commun avec elle!

Besoin d’amour, de partager Tous les chagrins, d’être embrassé, Besoin de joie, d’être heureux, De rendre éternel son feu, Besoin de regarder les yeux Bien aimés, De refléter Leur beaux lueurs toujours joyeux, Besoin de s’inquietter un peu, Besoin de s’adoucir aux lèvres Autant imaginées en rêves,

- C’est impossible comme ça, ma chérie, On achète, à la mode, tout produit! Il y a plein d’offres qui nous font du plaisir… Le moindre truc c’est pas simple à choisir!? - Malgré toute innocence et ma peine, Je n’accepte que La Mode soit ma reine!

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 95


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Et de toucher, de caresser, Besoin d’aimer et d’être aimé ! Besoin de s’envoler aux cieux Jusqu’au soleil, jusqu’aux dieux, De ne jamais disputer Et de rester ainsi, collés !

Plus que tous mes chagrins ! Je t'aime jusqua’à mourir ; C’est toi mon vrai destin... Danseazã, frumoasã fatã: Danseazã, frumoasã fatã; Ia-ţi salul cu ciuciuri! Pe ritmuri kabile mã poartã… Ca îngerii sã mã bucuri!

Nevoie de dragoste Nevoia de dragoste, de a împãrţi Toate dorurile, nevoia de sãrut, Nevoia de bucurie, de-a se ferici, De a-şi face focul infinit, Nevoia de a privi în ochii Iubiţi, De a reflecta Sclipirile lor vesele , lumina, Nevoia de a se mai îngrijora, Nevoia de a se îndulci în plus Din buzele imaginate în vis Şi de-a atinge, de a mângâia Nevoia de a iubi şi de a ierta! Nevoia de a se ridica spre nori Pânã la zei, mai sus de sori, Nevoia de a fi cuminţi Şi de a rãmâne aşa, lipiţi!

Danseazã mereu, mai departe; Roteşte-ţi mijlocul voios! Pieptul plin sã-ţi tresalte; Fã-mã cel mai norocos! Aratã ce tare-ţi sclipeşte Braţul cu bijuterii! Pielea ta mã-nnebuneşte; Aş vrea sã te mângâi… Mã faci sã sufar mai din plin Decât necazurile mele Dar te iubesc şi mã alin Pentru cã eşti al meu destin!

Danse, danse, la belle fille Danse, danse, la belle fille Avec ton châle aux franges ; En rythmes de ta Kabylie, Rappelle-moi les anges... Charmante ballerine, Bouge, bouge ton joyeux dos ; Fait sauter la poitrine Me rendre plus heureux ! Fait voir, la belle fille, Tes bras pleins de bijoux ! C'est ta peau qui brille... Je rêve de tes bisous ! Tu me fais tant souffrir,

Dansatoare - Raymond Leech.

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 96


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală din Orient. Adenul se află pe o peninsulă aridă şi pietroasă din partea de răsărit a unui vulcan care acum este stins complet, iar legătura oraşului de continent se face printr-un drum aşternut pe şapte arcade. Aici îşi are un mare bazin de apă şi depozitele de cărbune de mină, adus din Anglia, „Peninsular and Oriental Company”, tocmai de aceea toate vapoarele îşi fac aici rezervele de apă şi de cărbuni pentru călătoria de mai departe în Oceanul Indian. Între altele, locuitorii Adenului sunt destul de numeroşi, constituind aproape 20 de mii de arabi, la vedere foarte murdari. Pentru doritorii de a se opri la Aden există un hotel curat şi confortabil, „Hotel of the Prince of Wales”, ale cărui litere de pe firmament pot fi citite, folosind binoclul, de pe puntea vaporului. Toată ziua cât am stat aici, ne-au distrat băieţandrii arabi care se bălăceau în jurul vaporului, de parcă s-ar fi născut în apă: se menţineau cu uşurinţă la suprafaţa apei câte o oră întreagă, scufundându-se după orice monedă cât de mică de argint aruncată de pe vapor şi scoţând-o de pe fundul apei cu o iuţeală de necrezut. Mulţi dintre arabii pe care i-am văzut aici aveau părul cârlionţat şi roşcat. Unii dintre călători gândeau că părul lor este roşcat de la natură, dar s-a văzut că arabii adeniţi îşi ung părul cu var, de la care părul lor, altminteri negru, devine roşcat.

Cuviosul Român Anatolie Tihai: (Impresii dintr-o călătorie în Japonia) TRADUCERE ÎN LIMBA ROMÂNĂ de Vlad Cubreacov121 (Traducere din limba rusă)

Cuviosul Anatolie Tihai, misionar român în Japonia, secolul XIX Aden, Ceylon, Singapore, Saigon, Hong-Kong, Shanghai şi Nagasaki – iată popasurile din timpul călătoriei mele cu vaporul până în Japonia, din anul 1872. I. Din Suez până la Aden Călătoria aceasta pe apă din Suez până la Aden a fost monotonă şi plictisitoare. Marea Roşie a fost tot timpul liniştită, încât, dacă sar fi stricat vremea măcar cât de puţin, tot ai fi zis că ne-am fi bucurat. Nu-mi amintesc să mai fi avut nici până atunci şi nici după aceea o călătorie pe mare atât de plictisitoare. Din Suez până la Aden se socotesc a fi 1308 mile, iar noi am străbătut această distanţă timp de 6 zile. Odată cu trecerea de Bab-el-Manteb, societatea noastră a putut admira ţărmurile Arabiei care se vedeau în stânga. Vaporul nostru a acostat în portul Aden pentru mai puţin de o zi. Adenul nu prea avea faimă deosebită sub aspect comercial, căci mărfurile erau doar aduse aici din interiorul Arabiei, pe cămile şi asini, dar aceste mărfuri, se pare, nu sunt transportate peste Oceanul Indian, văzându-se şi din faptul că vaporul nostru şi-a făcut doar o rezervă de apă şi de cărbuni. Adenul nu este deloc atrăgător nici ca oraş. El le aparţine britanicilor, drept dovadă servind şi drapelul englez care flutură deasupra uneia dintre înălţimile fortificate. Aici însă nu veţi vedea acea curăţenie, acele drumuri minunate pe care le puteţi vedea în alte oraşe coloniale engleze 121

II. Din Aden până în Ceylon Cât am mers de la Aden până în Ceylon m-a ţinut de vorbă unul din condrumeţii mei, un tânăr funcţionar spaniol. Acesta ba intra în dezbateri religioase despre virtuţile Bisericii catolice şi ale celei ortodoxe, ba se lăuda că nu recunoaşte infailibilitatea papală, însă ceea ce m-a uimit cel mai mult e faptul că un funcţionar al unui stat european, care bineînţeles a studiat istoria şi geografia, nu făcea deosebire între ruşi şi turci. Avusesem cu el vorbă despre asta şi mai înainte, dar peste vreo 5-6 zile, văzându-mă scriind, veni la mine, se uită la

http://ro.wikipedia.org/wiki/Vlad_Cubreacov

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 97


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală scris şi mă întrebă dacă scriu cumva turceşte de vreme ce nu vede în cele scrise de mine nici o literă latină. Este de mirare că asemenea tineri ajung să fie funcţionari în Spania. Şi când stai să vezi că tocmai el se lăuda că nu există în toată Europa profesori atât de străluciţi ca în Spania! În largul Oceanului Indian am întâlnit mai multe vase şi, ceea ce e de mirare, este că orice pasager se bucura de orice punct ce se zărea la geana întinsurilor mării, de parcă near fi venit în întâmpinare un oaspete îndelung aşteptat. Atunci toţi ieşeau pe punte la auzul primei veşti că se zăreşte ceva în largul mării: fie insulă, fie corabie, fie vapor. Noaptea priveliştea mării este de o frumuseţe rară. Ce minunat şi plăcut este să stai cu ochii pe valurile în care se răsfrânge propria-ţi lumină! În jurul vaporului, cât cuprinzi cu ochii în întunericul nopţii, saltă în unduiri valuri strălucind cu o lumină lată fosforescentă. Uitaţi-vă la urma pe care o lasă vaporul pe ape, aceasta este o dâră largă şi luminoasă, al cărei capăt se pierde treptat în întunericul din spatele nostru…, iar în acest şuvoi luminos vedeţi clipocirea a mii de alte puncte strălucitoare asemenea stelelor îndepărtate. De jur-împrejur este întuneric, cerul este posomorât şi doar lângă insuliţa noastră plutitoare vezi ici-colo câte un pumn de lumină care ba apare, ba dispare dintr-odată. Iar fâşia de lumină lăsată de vapor în urma sa nu va înceta să vă absoarbă privirile, dacă doriţi să o admiraţi.

în viziunea doamnei Floarea Cărbune Nu mă sfiesc a spune că Mihai Cătrună, pictorul suprarealist, călătoreşte pe aripile lui Pegasus, în trecutul Neamului românesc ... Şi, din peregrinările sale, el ne aduce mesaje de la strămoşii Neamului ... El este mesagerul folosit de „Sybilla” Dacică. Mihai Cătrună , artist de excepţie, pătrunde cu uşurinţă dincolo de aparenţe, dincolo de limitele omeneşti. Cu ochiul minţii, atent la mesaje şi detalii, pictorul a creat tabloul „Sybbila”, Marea Preoteasă care l-a slujit pe Zalmoxis, zeul dacilor ... „Sybilla” îşi înscria profeţiile pe frunze şi flori iar vântul purta pe aripile sale, până în cele mai îndepărtate zări, informaţiile inscripţionate în parfumul florilor şi pe frunzele stejarilor... „Ele adeveresc şi vor adeveri peste veacuri, vitalitatea şi înţelepciunea Neamului nostru care, asemenea stejarului, după furtună, se va înălţa mândru spre soare, păşind curajos pe Calea Luminii ... ” Legendele spun că, în munţii sacrii ai României, pe vârful Kogaionon, numit şi Muntele Sfânt al Geţilor, într-una din peşteri s-a retras Zalmoxi... Pe creştetul albit al Kogaiononului se află Crucea Cerului, pădurile ce cresc aici, sunt încărcate de mister şi magie…

(va urma)

Hakodate. 11 (23) februarie, anul 1877. Publicat în nr. 2 din 8 ianuarie 1878 al revistei „Missioner” (Misionarul) de la Moscova. Traducere din rusă de Vlad Cubreacov.

Dacii au crezut în nemurire iar M.C. prin intermediul tabloului său „Sybilla” ne reaminteşte aceasta. Mesajul său întăreşte credinţa în renaşterea Conştiinţei şi Spiritului Neamului Nostru.

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 98


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Cerul plânge alături de îngeri Şi geme de-ale lor înfrângeri. Îngerul devenit om pe Pământ E frunză rătăcitoare în vânt, E adiere, speranţă şi gând Şi zbor în cuvânt. E ploaie, e soare şi rouă în zori, E trecerea discretă a fiecărei flori, Viaţa lui e clipă în Univers, E fir de nisip în deşertul imens. Îngerul plânge când Omul râde, Trecând prin viaţă nepăsător Şi aripa ocrotitoare i se frânge De dor, de-atâtea ori, de-atâtea ori...

Priviţi tabloul! Priviţi cu ochii sufletului! Priviţi locul încărcat cu energii pozitive, „Sybilla”, bătrânii stejari, zăpada ... Tabloul transmite calm, linişte, cunoaştere, înţelepciune... Dincolo de cuvinte se nasc senzaţiile şi percepţiile născătoare de reflecţii profunde, de mit şi legendă, de fapte şi secrete dezvăluite... ce aduc revelaţii. Simţiţi chemarea? Simţiţi că... nimic nu va mai fi ca înainte? „Sybilla” ne vorbeşte ... Cine are ochi de văzut ... să vadă!

Sybilla Floarea Cărbune E-nmărmurită şi albă pădurea, Înveşmântată în cristale sclipitoare, Prin inima ei, sanctuar de Lumină, Străbate Calea o frumoasă, suavă, Sybillă. Fecioara în taină se roagă La zeii ce suflet i-au dat, Să traverseze în pace pădurea, Cu sufletul deschis, neîntinat. E început de drum sau început de Lume Palatul iernii de cleştar? Oare, copacii i-s prieteni sau martori îngheţaţi Ce însoţesc cărarea către dealul vieţii? Zăpadă pură, alb-albastră O-nvăluie-n lumină de hermină Şi calea din pădure prinde viaţă, Scăldată-n frumuseţe şi candoare. Din rouă târzie şi raze de soare E plămădită albastra ninsoare, Pădurea în sine, întreagă-i o floare Şi-n inima ei, Sybilla, petală- splendoare ... Sybilla- ulei pe pânză, Mihai Cătrună

Uneori, şi îngerii plâng... Uneori, şi îngerii plâng În clipa când zborul li-i frânt, Şi rădăcini le-au crescut în pământ, Astfel rămânând doar goi şi trişti în vânt...

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 99


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Atât de albă, ovală şi rece Un pescăruş se zbate să plece.

MARIN VOICU Valul nopţii

Violoncelul durerii Târzie, noaptea mi-a intrat în casă, Cu valuri moi purtând berbeci de mare, Senin surâde şi apoi se lasă, Încet rostogolită la picioare.

Urlă dintre munţi furtuna şi se-aude de departe Bubuind la mizul nopţii marea în deliruri verzi Greierii ce nu ştiu somnul ţârâiesc din strune sparte Luna varsă raze tulburi peste pomii din livezi. Plânge-ncet jarul din sobă şi se roagă în genunchi E împovărat de gânduri, trăiri strânse în manunchi Spectrul zilei somnoroase îşi dă ultima suflare Precum e rănit nedrept puiul unei căprioare Tristeţea genei sumbre mărunt strălucitoare Colierul sfânt de lacrimi rebele şi amare Lumina scânteindă în ochii tăi albaştri Mi-aduc aminte toate cum suntem numai noi Cei tineri, cei sălbatici, războinici şi vioi Şi iată că acum din nou mi te arăţi Nu doar în vis, ci-n viaţa mea ca-n alte dăţi Învingător şi plin de caldul tău avânt Violoncel gemând durerea pe pamânt.

Valul nopţii încet mă împresoară, Şi ţese pacea fără de cuvinte, Grav întunericul rotund măsoară, Un ceas tăcut de-aducere aminte. Bolţi de întuneric jalnic agitate, Se arcuiesc în noapte peste stânci de-amar Pândesc pustiul formelor ciudate, Când o mică perlă cade-n noapte iar. Valul nopţii - haină ce îmbracă, O insulă cu ţărm tivit de fiere, Un înger alb îmi face semn şi pleacă, Chip şi gând de muritor ce piere.

ADINA LOZINSCHI Sub un cer senin de azur Fără nori şi foarte pur Lângă marea de cristal Liniştită, fără val Sidefie, strălucind în soare Inima ta e o piatră ce doare. O ridic şi o iau în palma mea Şi o simt pulsând tristeţe Singurătate de pescăruş Melancolie şi nobleţe. O piatră albă şlefuită Cu trăsături line şi delicate Fără colţuri, ascuţişuri Suflet singur prin hăţişuri

Flori şi muzică - Andrei Brănişteanu122 122

http://www.tablouri.com/

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 100


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală RUGĂ Doamne, dă-mi să port crucea ta, să simt dacă a mea e mai grea! Dă-mi voie cununa de spini să ţi-o scot, să simt de mai am pe ce să o port, şi cuiele cu care-au vrut să te omoare, să simt de mai am mâini şi picioare!

IUBIRI NETRĂITE de Valeriu Cuşner123 Iubirile noastre netrăite când zburam unul spre celălalt şi niciodată nu s-au atins pentru că zborul era prea înalt.

Şi, iartă-mă, Doamne, că-ţi cer şi lacrimile tale pline de sânge, pentru că, nu am, nici măcar, cu ce plânge

Iubirile noastre neîmplinite, aprinse când a fost prea târziu, când lumina din noi o stingea acelaşi discret lampagiu! Iubirile noastre flămânde de ce, de ce n-au răpus gratiile prejudecăţilor amare? De ce nu s-au înălţat spre soare, şi n-au putut să rănească cenzurile noastre prea funerare? Iubirile noastre chinuite, cu dorinţele lor expirate, ghemuite în noi s-au strâns. Iar aripile lor scurtate în zboruri latente au plâns amintindu-ne mereu, mereu de neîmplinirile noastre trucate.

Mâini împreunate pentru rugă *- pictor, desenator şi gravor german Albrecht Dürer (14711528)

A semnat Valeriu Cuşner

(* Vom reveni cu o mică „poveste“ a acestei picturi în nr. următor al revistei.) 123

http://www.valeriu-cusner.home.ro/

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 101


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală o frunză își plânge culcușul de-o vară și zboru-i mai scurt c-o lungime de pas când aripa-și tânguie 'n seara zăludă pe-a inimii creastă timpul rămas captiv în cetate 'n zvelte acorduri cu toamna pe umeri și vise-n priviri o lume croiește o alta împarte a noapte albastră a gând dezveliri

Fur (ieri) ne tăvălim în mlaștini ne înecăm în moarte și osândim cuvântul strivindu-l de pământ

și-i toamnă iubite iar ochii nu-mi lasă a mie lumină a ție amor ne-ascundem sub dale cărarea ne pierde ne fuge de noi ne cheamă a dor

din el în miezul nopții când corbi-și țipă anii se nasc aliterații sub umerii de vânt la poarta lumii- nchisă în lanțuri veșnicia împarte-n rații zborul bucăților de cer când ne privim în dungă când ne urâm a temeri și ne-atârnăm albastrul furiei la rever ŞI-I TOAMNĂ, IUBITE... un arbore-și țipă pustie chemare un câine își cată stăpânul pierdut o pasăre moare în palma întinsă gri cerul îmbracă cuvântul e mut

Padurea de Arama - : Andreescu Razvan

124

124

http://www.tablouri-de-vis.ro/tablouri_de_toamna/

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 102


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală şi o cămaşă de forţă” (pînză umedă). Sau: „îmi înfig picioarele într-un sac de piele / făcut la comandă / la cea mai veche fabrică de saci / de pe pămînt / (…) mă ghemuiesc în el / las o mică fereastră cît o nară de om / ca să pot lua din cînd în cînd / cîte un pumn de aer / ca să pot privi spre cer / din această grămadă de gunoi / unde sunt abandonat ca un prunc nedorit” (singur). Autorul pare a suferi aşadar de o claustrofobie determinată de o spiritualitate geografică. Eliberarea de o asemenea teroare cu abisale rădăcini se produce prin viziunea spaţiului deschis spre „un cer / ce se face / din ce în ce mai înalt” (sticlă). Spiritul i se regăseşte prin senzaţia lărgimii, a golului primăvăratic, germinator, ce rezonează în încăperile spaţioase, cu ziduri însufleţite de culori tonice, cu ferestrele deschise către univers: „geamurile sunt larg deschise în camera mea / portocalele atîrnă de crengi încă necoapte şi verzi // stăteam pe o bancă într-un parc / cărările erau goale copacii la fel de goi / ochii tăi erau verzi atît de verzi / iar pămîntul atît de alb şi umed / ne sărutam doar / ne sărutam sorina // în casa mea sunt camere mari şi multe acum / pereţi coloraţi şi înalţi” (tablou). Pe acest fundal energetic predomină stihia masculină, yang. Învolburarea erotică se înalţă pînă la patetism: „khayam / nu avea doar plantaţii de nisip / nici esenin / mai multe sînge decît ţarul / ah de ai şti / cîte femei se aştern în mine / şi cîte deşerturi am de stins acum” (esenin). Sufletul universal la care sufiştii raportează Orientul pulsează în eul poetului care, pe de-o parte, se simte cufundat în tenebrele occidentale, pe de alta se pune în legătură organică cu regnurile. Acest simţămînt de comuniune cu materia cosmică îi corijează torpoarea, îi întoarce faţa către simbolismul originar: „a trecut destul timp de cînd mă gîndesc / să mă ridic / s-a întrerupt curentul / atîta beznă s-a făcut în jur / încît nu mai văd absolut nimic / copacul pe care-l priveam din geam / şi-a mutat rădăcinile în tălpile mele / acum sunt un arbore cu vezica urinară plină” (mobila de bucătărie are aceeaşi culoare). Între viaţă şi moarte graniţa devine permeabilă, sîngele are gust de lămîie, bardul se simte un rege al apei, într-o susţinută convivialitate a structurilor materiale şi spirituale ale lumii. Metamorfozele materiei nu-i ocolesc făptura corporală, întrucît din umeri i se ridică două stoluri de păsări migratoare, pasionate în aşa grad de linii şi cercuri încît izbutesc a alcătui, cu

Citind versurile lui Djamal Mahmoud, născut în Siria, în 1962, devenit medic în ţara noastră, scriind înlimba română cu o surprinzătoare proprietate, nu putem a nu avea în vedere raportul Orient-Occident. Neîndoios, acest poet s-a „occidentalizat” în bună măsură, precum foarte numeroşi congeneri ai d-sale, afirmaţi în planul activităţilor intelectuale. Nu mai puţin, elementele funciare ale Orientului de obîrşie persistă în poezia ce ne-o oferă, aidoma unor fantasme izvorîte din straturile adînci ale fiinţei ce nu încetează a o bîntui. Fantasme ilustrative pentru semnificaţia simbolică a celor două puncte cardinale, cărora le corespund peisaje contrastante. Dacă Occidentul e toposul toamnei, al norului şi mlaştinii, al materiei amorfe, stagnante, Orientul reprezintă primăvara, lumina, căldura, cerul însorit. În gîndirea chineză, cele două mari energii complementare sunt numite yn, puterea feminină, glacială, pasivă, şiyang, puterea masculină, caldă, dinamică. Apartenenţa răsăriteană a lui Djamal Mahmoud e mărturisită fără echivoc: „spre răsărit ne îndreptăm / peste bosfor se învîrt roţile / îl zăresc pe saul călare / cu o cruce mare în mînă / ea mă priveşte / i se văd doar ochii ca de şoim încătuşat / din ei saltă deşertul în căutarea ploii / privirile ni se sărută deasupra apei // caut pustiul în fiecare / ochi de femeie” (pod). Dar confruntarea cu Apusul nu rămîne fără urmări. Acesta e resimţit ca un mediu închis care terifiază fiinţa, ca o temniţă strîmtă ce o sufocă. Reacţiile la acest spaţiu advers sunt energice: „între sufletul meu şi văzduh / e un trup

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 103


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală poposit / în palma sa / în timp ce ningea peste mine / adulmecîndu-mă un cal rusesc / ce şi-a pierdut călăreţul în luptă // mort deja / am aprins un băţ de chibrit / în memoria ei / şi am privit în urma mea / pînă mi-am ars degetul arătător” (mort deja am aprins un băţ de chibrit). Dramatismul colorează imaginile aidoma sîngelui: „trupul tău plăpînd şi nevinovat / dansează valsul morţii mele / şi al învierii apelor moarte / nu ştii/ că din cămaşa ta purpurie / precum sîngele scurs / în această noapte / se vor naşte culorile” (culorile). Micile ritualuri intime pe care le cultivă Djamal Mahmoud sunt mai puţin iniţiatice decît lirice, informate de incertitudine, anxietate, pustiire, oglindind apele stătute, umbrele groase ale lui yn. Ex oriente lux? Iată încă o dovadă a faptului paradoxal că soarele culturii a ajuns la o mişcare inversă.

arca din capul său, cruci, semiluni, stele cu şase unghiuri. Cuprins de o frenezie a ocultelor comunicări, poetul se declară capabil a modela obiecte din substanţa uranică: „am adus cerul în camera mea / am croit din el costume cămăşi / rochii arăbeşti / şi chiar cîteva pijamale / din petice / am făcut un cîine / pe care îl scot la plimbare / în zilele de vineri sîmbătă şi duminică” (lanţuri). În aceeaşi atmosferă de witz melancolic, suntem informaţi că „trecutul are miros de blană de urs” şi că un ceas de perete „îşi scoate limba printre aburi / arătîndu-ne ora exactă” (mozart). De cele mai multe ori însă domină nota gravă a contemplaţiei absorbante. O contemplaţie de un misticism sui generis, în care subiectul se revarsă în obiect, devine partea integrantă a acestuia: „mam foit puţin / ai simţit / închideai fermoarul / rochiei tale albe // voi tăcea ca un sîmbure / în tine” (hibernare). Aceeaşi comuniune duiosinformaţională funcţionează între entitatea umană şi cea vegetală, ca un ceremonial al integrării într-o absconsă unitate. Autorul se reazemă de trunchiul unui palmier care-l mîngîie cu aerul din palma sa, istorisindu-i diverse întîmplări, bunăoară că a fost plantat într-o zi de toamnă, la aceeaşi oră la care i s-a născut interlocutorul: „în casă nu era nimic verde pe atunci / în afară de el şi de ochii mamei” (umbra). Nu lipseşte nici fachirismul (forma dură, sacrificială prin masochism, a aceleiaşi comuniuni): „sorin are gura plină de cuie / cu privirea-n jos le scoate unul cîte unul / le înfige-n tălpi ca nişte rădăcini” (cuie). Avem a face aici cu un neastîmpăr al materiilor fecunde, acelaşi din care au izvodit figurile unei zeităţi cu mai multe braţe şi cu mai multe capete. Dar se iveşte şi un moment în care autorul nostru resimte insuficienţa materiei, năzuind spre un contact imediat cu divinitatea. O astfel de năzuinţă e formulată tranşant, ultimativ, într-o manieră ce nu mai corespunde echilibrului luminos, extaziei răsăritene: „n-am destul sînge să înalţ temple / săţi adăpostesc geamătul / mi s-a făcut dor de dumnezeu / vreau să-l văd chiar acum” (timbre). Modalitatea dualităţii contemplaţie-acţiune, specifică Orientului, prezentă în numeroase texte ale lui Djamal Mahmoud, nu apare totuşi cu consecvenţă. Îşi face loc în creaţia sa acel proces al occidentalizării care a cuprins, inevitabil, cultura Orientului. Un ton elegiac se insinuează în această viziune de răscruce: „în drumul de întoarcere am

Cronică de Gheorghe Grigurcu

125

Vârste Atâtea morţi în jurul tău atâtea morţi ameţitoare abia le poţi număra ori nu mai poţi cum un beţiv paharele Ion Covaci Davideanu Zubaşcu Mircea Iorgulescu şi celălalt M (Mopete vreau să zic) şi MHS cum o bufniţă avangardistă mai ieri cumnatul Michi din Germania (nu l-ai văzut niciodată doar la telefon îi pâlpâia glasul cum o lumânare) şi oare ai putea-o uita pe căţeaua Cuţa masivă şi domoală aidoma unui deal? 125

http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Grigurcu

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 104


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală atâţia morţi în preajma cărora devii mai tânăr tot mai timid nu-ţi mai stau la-ndemână nici vorbele cum o haină care se-ncheie cu greu priveşti năuc bărbaţii şi femeile trecând pe stradă (anul acesta sunt la modă sandalele romane) cu picioarele goale proaspete ca apa Gilortului aripile ventilatoarelor feliază văzduhul ca pe-o pâine cuţitele se-ascut de-acum de-a dreptul pe tocila Soarelui viermele-n măr cum o cheie-n broască te copilăreşti porţi pantaloni scurţi ai grijă să-ţi faci temele pe-a doua zi pe copacii stufoşi din Parcul Amarului Târg ciorile trag cu sete din ţigară în văzduhul văratic vâscos libelule bat din aripi de cognac munţii Parângului fac grimase-n oglindă aidoma cocotelor obrazul pur al studentei se dizolvă-n pahar cum un cub de gheaţă până şi Îngerii umpluţi cu benzină explodează-n Orientul Mijlociu atâtea morţi în jurul tău atâtea morţi ameţitoare ce-ai mai putea decât s-aştepţi să redevii nemuritor cum un nou născut.

Vârste, ulei pe pânză, – Doina Leahu

şi a l să u EXCURS HERMENEUTIC BALDAREZ, de Marcel Turcu Am în faţă un nou volum – Baldar se numeşte. Autorul: Florin Contrea, - şi-a publicat textul în Editura Anthropos din Timişoara. Din coperta iniţială consemnez imaginea turbionară a unui... ceva sau cineva, genuin. Mai degrabă acesta pare malefic, – lucru sugerat şi de subiect. Ni se evocă/invocă un cadru existenţial ce permite deschiderea perspectivei interioare. Naraţiunea oscilează biunivoc – de la memoria fără cheie către ceea ce ascunde expresia – cu cheie, înspre descifrat misterul simbolului central: o fiinţă a abisurilor acvatice, o caracatiţă, însă hipno-tică ce aduce lui Baldar, - eroul transfigurat de forţe neprecizate, - traversând stări între între extaz şi coşmar. Prin analiză sondăm personalitatea autorului; infinit multiplicată în personaje – citadin dar şi sanguinar, se împiedecă de sine însuşi, fuge de noi dar – mai ales, – de sine însuşi. Din asta rezultă apăsătoare singurătate compensată de dorinţa de a fi aici, mereu alături. Lecturând cartea, constatăm cum se conturează acţiunea în spirală cu o ştiinţă a creşterii în abstract, aparent fără ideal precis. Pe alt plan – vorbim acum de stil; ademenirea limbii este aceea care induce acel suflu al locutorului ce conferă, cui citeşte, dorinţa de a continua periplul alături de autor, dar şi... de erou. Urmărim atent cum se construieşte – trudnic, „curăţirea mlaştinii” – vezi „Plânsul lui Nietzche”; cum stă pe loc, cum se roteşte reptila/zburătoare cu zgomot, provocând furia

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 105


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală metarealului – depărtând eroul de ideal. Intrat într-un joc al destinului Baldar, precum odinioară (în 1001 de nopţi,) neguţătorul corăbier Simbad, - are a se confrunta cu cele 12 ozeneuri psihotice, extrase când din Magie când din Istorie... Uneori câştigă partida precum acela, alteori – mai deloc. Urmărim consternaţi, precum la Voiculescu ori... Borges, cum: „...dispare mitul din conştiinţă”. Personajele cad, fără date personale, în Maelstrom, într-un fluid rotit în spirală, în fenomen psi, din univers în alt... Univers. Ajuns prin hazard în Centrul de studii parapsihologice, Baldar este supus experimental, la „trauma regresiei” din care apoi, este evadat din buncăr – ori, posibil „expulzat” intenţionat, traversând un timp pozitiv-negativ, în căutarea monstrului pierdut... Traversăm – după primul sfert al volumului – prin accedia, în domeniul „sofoculturii”. Ne place cum oficiază sărbătorile – aievea, fericire fără scop sau, dimpotrivă, va aluneca plonjând în abisuri subterane. Imagine halucinantă de „soiree tribală” din care emană interjecţii oraculare. Doar cineva mai respiră sub soare... Atâta tot! Stilistic, avem a constata: sufocarea epicului sub cascada stărilor de spirit primare, de unde rezultă mai degrabă un... poem-parabolă. În scena pavată cu cenuşa bătrânilor, din Centrul de comandă al vidului avem a suporta „supra-solicitarea monologului”. Baldar apare în ipostaze contrare: când filozof – mesianism; „prăjit” – când vraci preistoric ce amestecă – alchimic, fiolele. Mentalul romancierului acţionează prin reducţie eidetică sugerând celui ce lecturează: „...prefer să bănuiesc numai... ce va mai fi”. Epicul pare intersectat de lirismul monocelular, găsim şi exemple de optică de implorator; vezi cum... în peştera de sub vulcan „Universul fosăia...” Personajele captu-rate de monstru devin sclavi biciuiţi de bestii; duc o existenţă cavernală într-un decor întu-necat al spaţiilor închise. Simboluri dure, scientiste, intermitent barbarii din proză „mai şi gân-

desc”... Romanul încadrabil în categoria stilistică: eroico-burlesc; tensiunea epică se încarcă fără ieşire. Intenţionând să facă „paidee” preferă să rămână în fantastic. Kalmarul infernal are ceva de „deus absconditus” printre entităţile prevăzute cu solzi ori carcase. Autorul demonstrează plenar ce anu-me poate face un balaur când se-nfurie. Acţiu-nea consistentă se rarefiază treptat până când epicul devine eseu raţional. Când evenimentele dramatice apar, iată că romanul se termină. De apreciat căldura viguroasă a toposului care substituie mari grupări epice cu psihologie colectivă. Scriitor spiritual, generos şi modest, (cf. şi caracterizarea din prefaţă), - aduce „elogiul fotoliului” oferindu-ne un roman crestomatic. Omul cu umbra prea mare face aluzie la un „cavalerism epic”. Personajele au mai mult gânduri decât chip. Capitolul în care evoluează Docenţius ne duce gândul la medievalii minesingeri, oameni ai Nordului care răpun în lupte mitice şarpele cel negru şi gigant. În schimb, Kalmarul subteran întruneşte însuşiri multiple; poate fi Marele Stăpân care coagulează concretul, dar şi Maestrul de ceremonii funeste, ori Maestru al Solului negru. Prin contrast, Thomas şi Baldar ne apar ca justiţiari sau filozofi, când nu sunt moderni gladiatori. Model de istorie fieroglifică – cu arome de balcanism oriental, de empirism dezabuzat, se produce proiecţia concretului în conştiinţă. Personajele setate par slab securizate epic, urmare directă a lecturilor „complicate” ale autorului. Analizând compoziţia operei de la epicul de început, unde se schiţează direcţiile acţiu-nii, constatăm pe parcurs, avansul elementului raţional până spre final unde totul se topeşte în festivism. Epicul dispare rămânând construcţia ideilor, ca într-un fel de asediu biunivoc care scurtcircuitează jocul acţiunilor. Ideile n-au conflict, doar numele proprii au aspecte conflictuale. În final, sunt de apreciat varietatea şi bogăţia ideatică a sentenţelor în care excelează Thomas, ca un înţelept oriental, un maestru în arta zen a haiku-u-lui poetic.

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 106


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală crul făcut de mântuială după principiul unor conaţionali: ,,Merge şi aşa!”. Susţin cu tărie că nu munca făcută oricum îl înnobilează pe om, ci, eventual, rezultatele ei, căci de prea multe ori ,,aflatul în treabă este metodă de lucru la români” (Petre Ţuţea). Detest lipsa de consecvenţă, ambiguitatea, trădarea, căci uneori constat şi eu cu durere, ca şi Marin Preda, că ,,poporul acesta ar putea fi un popor mare, dacă ar scăpa de lichele şi lichelism” sau, ca Horia Bernea, că ,,în România nu sunt posibile decât două ipostaze ale existenţei umane: lichea ori câine bătut!”. Pentru toate acestea şi pentru multe altele, trebuie să încercăm, cât mai mulţi, să schimbăm ceva, fiecare după puterile noastre, în această stare de lucruri, căci, să nu uităm, doar ,,imbecilii nu se încumetă să schimbe lumea, le e mai uşor să o răstoarne” (Vasile Ghica). Dacă ar fi să parafrazez rugăciunea abatelui Őttinger:,,Dă-mi Doamne, putere, calm şi înţelepciune; putere pentru a schimba ceea ce poate fi schimbat, calm pentru a suporta ceea ce nu poate fi schimbat şi înţelepciune pentru a face diferenţa între ele!”), aş spune că dacă omul şi-ar folosi puterea numai pentru a face binele, răbdarea - numai pentru a suporta răul care nu poate fi schimbat/îndreptat şi inteligenţa - numai pentru a face diferenţa între bine şi rău, atunci lumea ar fi aproape perfectă sau, în orice caz, mai aproape de Dumnezeu. Ar trebui să ne dea de gândit faptul că ,,mai presus de cei neştiutori, sunt cei care ştiu să citească; mai presus de cei care ştiu să citească, sunt cei care citesc mult; mai presus de acei care citesc mult, sunt cei care reţin; mai presus de cei care reţin sunt cei care înţeleg, iar mai presus de cei care înţeleg, sunt cei activi, care creează şi adaugă” (din filosofia indiană). În fond, ceea ce rămâne în urma noastră, în afara copiilor, sunt descoperirea şi creaţia (ştiinţifico-tehnică, umanistă şi artistică), adică tocmai ceea ce formează cultura. Dar atenţie: ,,toate devin nesigure, de îndată ce ne îndepărtăm de drept şi de morală” (Cicero); cu alte cuvinte, prognozând, putem spune că toate devin deşertăciuni dacă ne îndepărtăm de Dumnezeu şi de

MARIAN PĂTRAŞCU O POSIBILĂ PROFESIUNE DE CREDINŢĂ ,,Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” (Matei 17.19) Cred că fiecare dintre noi a fost întrebat măcar o dată în viaţă: ,,Crezi în Dumnezeu?”, iar răspunsul, probabil, n-a fost altul decât: ,,Da!”. Ei bine, eu m-am temut întotdeauna să dau un astfel de răspuns, pentru că de fiecare dată mi se părea că aş fi minţit. Şi astfel, răspunsul meu era întotdeauna acesta: ,,Nu atât cât ar trebui!”. Ceva mai târziu, am realizat că acest răspuns se asemăna surprinzător cu cel dat lui Iisus de tatăl copilului stăpânit de ,,un duh mut”: ,,Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”, şi m-am bucurat de această ,,descoperire”. Dar de unde provine acest răspuns? De la observaţia dură a lui Iisus: ,,Dacă aţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui aceluia «Mută-te de aci» şi el s-ar muta”, şi de la mărturisirea psaltică: ,,Certând, m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat!”. Pe de altă parte, privind retrospectiv, constat acum că am avut parte de reuşite mai mari sau mai mici (pentru mine, ,,reuşită” inseamnă a trece cu fruntea sus peste obstacolele vieţii, mari sau mici), numai atunci când am nădăjduit în Dumnezeu şi am crezut în ceea ce fac. Cred în adevărul revelat, în adevărul moral şi în adevărul raţional-pragmatic, cred în dreptate, cinste şi corectitudine. Cred în cuvântul dat şi respectat. Detest nedreptatea, minciuna, impostura, ipocrizia, prostia arogantă sau - într-o exprimare neacademică, dar mai plastică - fudulă. Cred cu tărie că ,,neştiinţa nu-i o dovadă, ignoranţa nu-i un argument” (Spinoza). De asemenea, detest incomepetenţa, superficialitatea, nepăsarea, lu-

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 107


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală „Monitorul cultural” şi „Povestea vorbei”. De asemenea, în revista „Povestea vorbei”, mi-au apărut câteva texte literare încadrabile în genul „proză scurtă”: Chircuţ, Teşcuţoaia, Mărian Frântu, Seminar de filosofie. În anul 2005, când am început documenttarea pentru monografia comunei natale, am dat întâmplător peste foile îngălbenite, cu mai multe variante de început pentru Cursă rapidă. Am introdus-o ca proiect în documentarul din 2006, cu toate că atunci eram aproape convins că nu voi publica niciodată proză literară de sine stătătoare. Vă mărturisesc faptul că puţine lucruri mă obsedează, printre ele – orice promisiune făcută şi neonorată (încă). Acest volum de proză nu ar fi apărut niciodată, dacă nişte prieteni apropiaţi nu ar fi remarcat în urma activităţii mele publicistice un oarecare talent scriitoricesc. Printre ei, ţin să îi menţionez în mod deosebit pe Mihai Sporiş, Costea Marinoiu, Petre Cichirdan, Gheorghe Deaconu, Ion Soare şi, desigur, George Achim, care a binevoit a considera acest volum ca fiind un roman autentic şi care s-a oferit să-mi fie redactor de carte. Ceea ce veţi citi în volumul de faţă, este departe de ambiţiosul proiect pentru Cursă rapidă, din care nu am făcut decât nişte preluări parţiale şi pe care le-am inclus în povestirea Vise. Totul a fost scris în ultimele şase luni (când scriu aceste rânduri, suntem în iunie 2009), impulsul final fiindu-mi dat de Petre Cichirdan, care intenţionează să publice o antologie a cenaclului literar al Societăţii Culturale „Anton Pann”. Prima povestire, finalizată într-o primă variantă, a fost Cravata roşie, de pionier. Au urmat celelalte, cu excepţia povestirii Vise. Am reluat apoi Cravata roşie…, care, în cele din urmă, a ieşit de trei ori mai mare decât varianta iniţială. În fine, ultima a fost Vise, adică tocmai cea care conţine pasaje aşternute pe hârtie încă înainte de 1989. Sunt conştient că, înainte de a fi apreciată din punct de vedere literar, cartea va stârni controverse. Pentru convenienţă, voi spune aici şi acum, că orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare, dar dumneavoastră vă veţi da, de-

ceea ce se cuvine a face, inclusiv dacă ne îndepărtăm de semenii noştri (,,Adevăr grăiesc vouă: dacă aţi făcut toate acestea unuia dintre aceştia mai mici ai mei, mie mi-aţi făcut!” – grăit-a Domnul). ………………………………………………………… Textul de mai sus a fost inclus în documenttarul întocmit cu prilejul celei de-a patra reuniuni-atelier a Clubului Oamenilor de Ştiinţă, Cultură şi Artă, din cadrul Forumului Cultural al Râmnicului, coordonat de domnul Gheorghe Deaconu, care a avut loc în ziua de 27 aprilie 2006 la Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul”, sub genericul „Personalităţi culturale vâlcene” şi al cărei protagonist am avut onoarea să fiu. Tot acolo, la secţiunea „Proiecte”, era prevăzută, între altele, publicarea lucrării Monografia comunei Câineni – judeţul Vâlcea şi a unui volum de beletristică intitulat (atunci) Cursă rapidă. La începutul anului 2008, după trei ani de muncă (nu elaborarea lucrării în sine a fost grea, ci zbaterea solicitantă pentru publicarea ei), la Editura „Fortuna” a apărut, în sfârşit, Monografia comunei Câineni – judeţul Vâlcea. Şi iată, de-abia acum, îmi onorez, sper, cealaltă promisiune – cartea de beletristică. Intenţia de a publica o astfel de carte a apărut prin 1986, cu mult înainte ca eu să devin membru al Societăţii Culturale „Anton Pann” şi, ulterior, al Forumului Cultural al Râmnicului. Iniţial, mă gândisem la o nuvelă sau chiar la un roman (?!) şi, atunci, în plin dezastru comunist, am început să aştern pe hârtie primele rânduri, reluând scrisul iarăşi şi iarăşi, nemulţumit de fiecare dată de ceea ce scrisesem anterior. După 1989, am renunţat la gândul de a mai scrie literatură, deşi manuscrisul Cursă rapidă devenise destul de consistent, iar până atunci scrisesem şi câteva poezii, imposibil de publicat, deoarece în ele criticam regimul comunist. Prima poezie se cheamă Limba noastră şi am scris-o în 1983, la moartea lui Nichita Stănescu (singura publicabilă atunci). Au urmat El vrea (1987), El se teme (1987), Adunare festivă (1988) şi Stare neînchipuită (1989). Toate au fost citite în cadrul cenaclului Societăţii Culturale „Anton Pann” în anul 2006 şi, ulterior, publicate în revistele

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 108


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală sigur, seama, că ‚,viaţa bate filmul’’ (pssst! Rămâne doar între noi)! De asemenea, doresc să precizez faptul că detest unanimitatea, ca şi lipsa de originalitate reală, creativă, şi nu cu orice preţ, inconsistentă, derizorie şi, de cele mai multe ori, vulgară. Întotdeauna, părerile unanime mă pun pe gânduri, căci întotdeauna ele sunt un indiciu clar că cel puţin o parte dintre cei care le au, este făţarnică, ipocrită sau, pur şi simplu, mincinoasă! Pe de altă parte, dacă părerile unanime sunt sincere (nu neapărat şi logic-reale), aceasta indică lipsa de originalitate, de gândire cu propriul cap şi, de ce nu, incultura sau chiar gradul de îndobitocire al unei comunităţi. Aşa că eu nu cer nimănui să fie de acord cu părerile mele personale, care, recunosc, transpar din conţinutul volumului de faţă. Dimpotrivă! Înainte de a mă judeca pe mine (desigur, negativ), reţineţi că, „cine vrea să dobândească în viaţă recunoştinţa contemporanilor, acela trebuie să meargă în pas cu ei; dar prin aceasta nu se realizează niciodată ceva mare!”(Schöpenhauer). In ceea ce mă priveşte, „mă tem mai puţin de planurile duşmanilor mei, decât de propriile-mi greşeli”(Tucidide). De asemenea, cred, că „este mai important cum gândeşti decât ce gândeşti”(Clausius). Din aceste motive, veţi înţelege de ce n-am rugat pe nimeni să-mi prefaţeze acest volum de povestiri: pentru că, automat, indiferent oricine ar fi fost, s-ar fi simţit obligat „să mintă frumos”.[…] De asemenea, nu vă grăbiţi să mă înjuraţi, vă asigur că nu sunt aşa cum veţi fi tentaţi să mă etichetaţi la primul impuls. Dimpotrivă, am scris aceste povestiri din dragoste sinceră faţă de locurile natale şi faţă de cele în care m-au purtat valurile vieţii, ca şi faţă de mulţi semeni de-ai mei, deşi, trebuie să recunosc, înainte de a mă considera român, prefer să fiu loviştean. (va urma)

Altfel Singurătatea îşi scrie legile ei orice ai face te poartă de mână, aproape servilă îţi arată deşertul, domeniile et fără sfârşit. Deodată te abandonează pe mal, promiţând că o să revină curând. Lângă putrede alge, scoici, cimitire marine. Bănuieşti cătuşa dar nu vezi nimic la încheieturi, simţi o briză care aduce glasuri de păsări, când ţi se face dor de ceva inefabil. O fântână, o casă cu prispă? Oare cine îţi zâmbeşte la fereastră? Vine seara iar peste zări se întind umbrele albe, parcă adie un voal de mireasă. Te întâmpină lucruri neaşteptate, poduri de fier, un peron vertical, un oraş cu femei, ce departe. Alt cer. În singurătate sunt toate.

Motive Există întotdeauna un motiv să disperi, să dispari – lumea ca o iubită care uită prea repede sau fântâna pe care toate gurile însetate o părăsesc. Poate aerul necredincios care ne respiră sau o furtună iscată din senin. Prăbuşirile inevitabile, aproape dorite, din anotimp în anotimp. Altfel bucuriile simple, reveria zilnică, naivitatea tainelor (firul de iarbă, pasărea, carnea vegetală). Viaţa, drumul printre ele,

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 109


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală mersul pe această sârmă. Şi uneori timpul suspendat al iubirii. Atunci parcă înţelegi, racordat la reţeaua aceea ultrasecretă. Sau te miri de orice şi constaţi că unul a scris în alt secol despre acestea. În altă limbă, pe alt continent, iar apoi cineva a tradus aceste mesaje esenţiale. Dar nimeni încă nu a descris parfumul femeii părăsite în zori, o umbră acum de prisos pe care o lepezi după ce i-ai deznodat toate sforile. Iar părul ei tace, fără memorie, ca un arcuş ciufulit şi e prea târziu să mai cauţi partitura.

UN CREZ ÎN LUMINĂ ÎN TOAMNA POEŢILOR

NIRVANA

Toamna mea

Va fi o poartă ţintuită-n stele, cascadă nevăzută de tămâi şi-o voce care va şopti : rămâi, ceva cu păr de aur şi inele,

Toamna aceasta mi-e scrisă-n destin Cu frunze pălind sub pribege-adieri De vânt… port în mine sălbaticul chin Şi-altar îmi zidesc din tumult de tăceri.

o zeitate cu pleoapa strânsă, bolborosind ceva nedesluşit, pe care n-o vei înţelege însă când îi vei trece pragul, obosit

Cu râuri de soare îmi scald dimineţi Cuminte, albastrul de cer mă-nfăşoară, Sub flori ce se sting îngropate-n tristeţi Zac muguri de gânduri ce mă-nfioară.

ca un fachir cu nestemate-n talpă plutind peste jăratic, zâmbitor, intra-vei în nirvana, mai uşor decât o rază în lumina calpă.

Când stelele cad peste ierburi uscate Pe umerii gârbovi se-aştern, ruginii, Speranţe ce-au fost până ieri nestemate Acum… rătăcite-s prin câmpuri pustii. Mi-e toamnă în suflet şi lacrimă cerul Când cioburi de vise se sparg, rând pe rând Prin ploaia de gânduri pluteşte misterul Şi-un dram de speranţă nectar picurând. Un lut frământat în licorile toamnei, Un crez în Lumină şi-n gândul de bine, Voaluri de-aramă ascund chipul „doamnei” Marame de doruri de oameni şi-albine...

Sub cerul fremătând – Andrei Brădişteanu

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 110


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Muguri În muguri plesniţi sub zăpezi deja înroşite se-aude glasul sevelor murmurând partitura aceea ce-n clipe tihnite o ascultam, câteodată plângând... cuprinzându-mă de mijloc uşor vântul dansând cu norii deasupra noastră îmi sfârtecă mantia ţesută din fire de dor şi-mi descoperă umerii încărcaţi de miresmele florilor din fereastră...

în cronica tăcerii te-ascunzi încet şi file, îţi răscolesc aluatul de pâine în secunde, ce-au răstignit pe ramuri, în cruce adunate, toată esenţa vieţii. tu-n puncte, doar o simţi. o linie albastră uneşte ceruri mute şi dintr-un fir de ceară, reconstruieşti cetăţi. pe aripa întinsă, de vis să-ţi fie haină, tu desenezi o hartă şi-o gheară-nfigi în frunţi, de munţi ce au doar zarea, solie să le-aducă, nisipul tainei albe, din peşterile-adânci... în cronica pădurii te-aşterni, naşti infinitul. trăirile-ţi sunt pure. doar gesturi nu ştii duce la capăt de-ntrebare. rămâne doar răspunsul sau poate doar un şarpe şi-o virgulă s-aleagă ce colb mai răscoleşte cu trupu-i de şopârlă, când doar iţeşte capul

ascult încă murmurul tainic al sevelor culegându-mi faţa sfâşiată din pulberi de stele oglindindu-mi murele coapte-ale ochilor în lacul inimii flămânde de tine... iar visele mele cu muguri plesnind a magnolii rozii scăldate-n izvor de iubire primăvăratecă mă-ntreabă unde-s caii albi şi feţi -frumoşii sau cenuşăresele nopţilor târzii Doamne, inima mea-i rătăcită, sălbatecă-i printre seve şi muguri plesnind sub zăpezile roşii..

Spre Vârful Omu - Adrian Brănişteanu

/ulei pe pânză

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 111


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală din ierburile 'nalte... Tu te-ncropeşti gândire în sfera cea de apă. pământ se vede-n umbră dar Tu asculţi şi vezi... de dincolo de visuri, idei sau gânduri moarte... Tu, taci. Te-aud prin mine cum treci, cum creşti, alegi, o tâmplă infinită în care pulsul vieţii adună frământare apoi, trânteşte-n piatră, inscripţia păgână, mai sfântă decât tot ce s-ar fi scris vreodată în filele creştine: credinţa pură, dură, lăsând în urmă hoţi, de suflete, de inimi, de gânduri prea născute... Doamne, când vei opri Tu, circul, acesta de netoţi? -------------------------------------

luceşte vârful şi sunetul devine dureros de curat când retează virgula a doua de la finalul umbrei. s-au aşternut umbrele cinelor de taină, răspândind aroma sensurilor curate. firimiturile de pâine şi jad au fost împărţite vrăbiilor. un corb aştepta doar pietrele mărunte de jad şi ochii absenţi, deşi luminoşi, ai celor ce cântă doar în orgile tainice din tunelurile pământului. visează corbul, simfonia întoarcerii pe al nouălea ram, cu ecoul albit de atâtea aşteptări. sunetele nu mai sunt decât picături de lumină iar culorile, vrajba-şi încetează, lăsând gândurile curăţate de minciuna absurdei lumi umane. în braţele toamnei mă ascund, plecând în paşi de vals într-o frază timidă, dar atât de puternic aşternută pe altarul banalului: nu deschide porţile altarului în care miezul fiinţei străluceşte... mâna de gheaţă atât aşteaptă să-l transforme în sfera nimicului pământean.

poem în proză

luna...nu mai geme. e linişte şi noaptea îşi smulge una câte una aripile întunecate, pentru a-şi dezveli rotundul chip sculptat în fumul roadelor visurilor. adorm cu pleoapele deschise spre tine, iubire, rugând pasărea lunii să-mi păstreze comoara încă o veşnicie.

ascult geamătul lunii ...când pietrele din mâinile stelelor o ating. a răsărit doar o clipă pentru a fi apă a cerului cu reflexii de dor. până la tine, dragostea mea, ajunge strigătul ei, risipind nisipul sau cenuşa fierbinte furată din jarul de jad al secundelor din buzunarul de vânt al timpului. trăit sau nu, se aruncă în metaforele crucificate pe podeţe de lemn. fierul aşteaptă arcuit mişcarea din urmă.

floarea de aur dezveleşte cheia de la poarta apelor albe, lăsând tăcerii, rombul gol din inima cuvântului nerostit. linişte... Într-un cuvânt încape întreaga lume

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 112


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală şoaptele străzilor pustii, a caselor părăsite, a ferestrelor nedeschise. Pe unde vei trece noaptea vei auzi lacrima pietrelor, tânguirea copacilor tăiaţi şi-a râurilor secate... Pustiul lor începe dincolo de noi! Ne adapăm setea la izvorul magic al vieţii şi jocului ei, Ne deschidem aripile spre rădăcinile noastre în taina fiecărui ceas! Înainte de a intra în tăcere culegem azurul, semănăm vise, pătrundem în abisuri, învingem timpul precum o pasăre peste mările cerului ce-şi reia imaginea pierdută.

Timpul îşi cerne fulgii uitării. Iris al cerului arc divin! În răvăşirea vântului ştrengar prin păduri multicolore pluteşte aroma de toamnă ruginie-rubinie cu parfum de struguri copţi - miroase a toamnă la tot pasul -

Linişte-n gând, linişte-n suflet, linişte-n spirit! În toate linişte! Tăcerea ce ne înconjoară ne trimite spre regăsire dând aripi gândului de Lumină.

Liniştea apelor cu flacăra bărcii o aprinde. De unde-a venit, încotro se va duce? Nu ştie nimeni noua răscruce, Pluteşte în larg - cu aur amurgul îi vopseşte vâslele. Nu e prea simplu să cobori, să te întorci apoi aripă înroşită de suflet, să discerni firele de lumină, să-i vezi curcubeul, să-i auzi dulcele cântec şi să-l păstrezi mereu... E doar inima mea cea care-i primeşte cerul şi îngemănarea culorilor? Într-un cuvânt încape întreaga lumea, într-un cuvânt încă nespus, într-o silabă trecătoare, nerostită! Ecoul numelui tău într-un verb Eu Sunt - tot ce Tu eşti în mine, acea imagine a Absolutului! Toate mor. Pe unde vei trece noaptea vei auzi

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 113


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Ochiul veşnic deschis-conştiinţa Mă vezi şi mă mustri, aducându-mi aminte, ce trecătoare sunt prin această lume. Mă laşi să greşesc, apoi mă faci să sufăr, ca într-un final să mă simt, mai uşoară decât o pasăre în zbor. Cârd de cocori rătăcitori, scrutând zările albastre, sărmane păsări sihastre, gândurile noastre. Unde vă aveţi odihna? când veţi înceta hoinăreala, osteneala şi căutarea?

Muză tiranică Mi-ai ieşit în cale, spulberându-mi seninul. Mi-ai pus în faţă, pustiul deşertului. Undeva se zăreşte o oază, departe, atât de departe... Încât setea care mă chinuie, se resemnează. Inelul Ne-am aşezat .... pe unul din inelele lui Saturn, de vreme ce-ai fugit... în ceasul logodnei. Când inelul ce trebuia să ne lege, s-a lărgit enorm, aruncându-ne în două emisfere.

Vocea pământului Un pat de flori mi-a aşternut primăvara, pe covorul verde crud al ierbii. Zefirul tainic mi-a murmurat, mergi, mergi, colindă pământul, în lung şi în lat, fără hat, dar într-o zi... te vei întoarce. Ţi-am pregătit odihna, liniştea şi pacea, mult visate. Dormi în corul îngerilor, în licărul stelelor, în gemetele vântului şi ale valurilor. În ciripitul păsărilor şi susurul izvoarelor, pe un pat de flori, parfum şi culori, iubite, cântate, admirate de mii de ori.

Culorile muzicii – Raymond Leach

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 114


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală în calea nelegiuirii şi-a celor botezaţi cu “apa crimei”…. … să vă rugaţi ( de mai ştiţi vreo rugă) şi sufletul de-o spaimă cumplită să-i cuprindă… mult mai cumplită decât a Hiroshimei… decât a Hiroshimei…

Vânătorii de semeni…

(pentru cei ce ne “vânează” în fiecare zi) să stingeţi lumina din calea viforului şi-a hoardelor de trădători ce-au pornit vânătoarea în lume… să-ntindeţi capcane pe fiecare câmp roditor şi să-ngropaţi sub brazdă ticăloşia vânzătorii de semeni … aceşti diabolici născuţi dintr-un blestem… şi cine mai ştie vreo rugă ( de mai ştie…) s-o murmure uşor ( ca pentru sine) iar fiecare lacrimă prelinsă în ţărână să stingă iadul cuibărit ca o fiară în inimă haină… să ridicaţi ziduri şi munţi de întuneric niciodată lumină…

Toamnă – Raymond Leach

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 115


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Ne-om înfrăţi în toamne pe drum înspre apus, Când facem semnul crucii în rugă de-i ajuns, Statornic gând pe cale cu dor ţinut aprins, Să şi găsim izvorul din care ne-am desprins Şi-n toamna pe sfârşite cu frunzele cărunte, Culege haru-n suflet fără de glas cuvinte Şi-n limba rugăciunii acest cântec închin, Aceluia ce-n toamne ...ne va găsi veghind. Albastru… FILE DE JURNAL FĂRĂ SFÂRŞIT…

Pe drumul meu spre neuitare, Sfielnic îmi preadu privirea, Adânc albastrului de dinlăuntru, Şi-nvăţ supus tăcerii alfabetul. Un nor pribeag ca frunza în cădere, De-apasă gândul cât doar o părere, Din tainic bob va răsări un altul, Ce a `nflori sub roua din Înaltul Şi îmi va scrie-n piatra de hotar, Cu-aripa-I sfântă psalmi de dor, Să-mi ţină pasul devenirii drept, Tot căutând să fiu mai înţelept, S-adun podoaba cuvintelor divine, Din straiul alb al vechilor poeme Gătită arma rugăciunii ca un nimb, Să cuceresc, un ultim pisc s-ating... Înrourat e cântul în notele de slavă, Umila bucurie pe strune striga: Ava! Iar versul împletit cu-astrala rugă, Albastru fi-va când cerul o să plângă, Ca un străjer în lan de in sălbatic, Păzi-voi pietrei scrisul singuratic, O mână nevăzută zarea mi-a deschide, Luminii să ridice o ultimă hlamidă Şi-atuncea când voi fi învăţat destul, Din vechi tipar luat cu împrumutul, Va răsări sublim din fostele cuvinte Albastru iris …de Tine să asculte!

Vine o zi când cuvintele singure te caută şi se lasă mângâiate de mâna ta, de vorba ta prin rostire sau de gândul din care încolţesc. De teamă să nu le pierzi, să nu le uiţi, să nu rămână prăfuite undeva, le aduni cu grijă, le pui aripi şi le dai drumul să ajungă la toţi cei care, nu pot trăi fără frumosul din ele. Fiecare filă a jurnalului are o poveste… şi aş vrea să citeşti ca şi cum ar fi ale tale, pentru că ţi le dăruieşte un om ca şi tine, dăruit de Dumnezeu cu iubire, credinţă, speranţă.

Ana Urma Pe aripile vremii Mă cheamă-n taină toamna pe sfârşite, Îi răvăşeşte-un vânt hain veşmântul, Şi-n gri tăcut îmbracă tot pământul, Cercei de rouă rece îi lunecă pe frunte, Mă mângâie în treacăt cu frunza rătăcită, Pe-altară pururi verde din muguri juruită, Purtând ascunsă umbra din luminiş frunzos, Şi-o vara ce-i poveste în strugure zemos, De frunza-i călătoare mi-e sufletul atins Furişă-n amintire un semn de carte pus, Un galben evantai ce-l înfăşor în gânduri, Cu roşu broderie din sângeriu în rânduri! Mă fac cu frunza una şi-o ţin atât de strâns, Că arde mută palma şi-albastru ochiul strâns Din lacrimă de stele cu gust amar, mă scutur Ca un migdal în floare, căderii să m-alătur... Pe aripile vremii se-nchide toamnei cartea, Nectar de mângâiere umple-va nou cetatea, În cupă loc să facă şi iernii celei reci, A vieţii noastre plinul pe lungile poteci.

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 116


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală echilibrul se dă cu sania pe coastă! regele e o umbră de echer, ametistul timpului cade pe inima tăcerilor. o toamnă cu Emily Dickinson...

toamnă italiană mi-am adus aminte, ieri, de ceaiul cu rom şi lămâie, preparat de el... de fapt, el îmi servea zâmbetul de care aveam atâta nevoie! închid ochii, şi pe râul indigo al iubirii dintre noi... trec cercurile albastre, repezi, ale uimirilor noastre! nebuni, ca un puzzle cu străzi, respiram filozofia invizibilă a liniei dintre yin şi yang! ce a mai rămas pe marginea fracţiei venusiene? visul... şi-ntrebarea cu frunze de topaz! „da', Julieta, o fi acasă?”

Daniela VOICULESCU indigo evolution el avea nevoie de roşu lângă negru... îl văd cum răsfoieşte tratatul despre dragoste. miroase linia serii, se face spirală în spirală. cerul curge vulcanic din ochiul lui Stendhal. şi frunzele au ceva uşor, o înclinare spre nord, unde aerul e liber să râdă, să îmbrăţişeze... şi să aştepte firescul mistic, îngerii să cânte. * degetul lui e ca descrierea calmă a unui drum, parcă ai ajunge, la apus de soare, lângă Nil... şi umbra bărcii nu s-ar mai îndoi de nimic gri. sub pielea inimii ai pocni, ca să vezi serenitatea, petalele de trandafiri ale buzelor de dor, sărutul ce trece prin ochiul al treilea, ideea de magnetic, dezvelind beţia de şoapte. whiskey şi energizante.

soare de reîntoarcere am luat o frunză roşie de pe treapta mănăstirii, era exact ca inima mea, atâta parte întunecată, privind la cercurile mici, zglobii, de lumină roz... şi-am plecat cu privirea Anei, totul mirosea a simplu, mă ridica! prin suflet, umbla întrebarea... am murit deja? şi-am grăbit paşii spre tine, ca să te scriu pe diagonală, pe fluier de dor, încercuind aura umărului tău stâng... şi-am iubit chiar şi soarele de lacrimi, desenul şoaptelor, acel da şi nu... din triunghiul dreptunghic, tangoul prins în zâmbet de amor... şi altele!

eu sunt acvila! şi seara avea sfârcuri de coacăze roşii, visa pe un braţ de compas, vocale... şi ploaia avea umeri de îndrăgostiţi, curgea din octave de turcoaz, semne de mirare, transe de consoane... şi era atât de bine pe fuiorul lui yang! el avea ochi de general, cămaşă bleu, de prezent, mă iubea... era perfect, ca un careu de sărut... şi-l iubeam! şi totul era limpede... xanthosis, pe mijlocul brăţării lui de prooroc! purta cămaşă neagră, fierbinte rădăcinile violet mă ţin de mână! o lacrimă aurie respiră o liuzie. buzele sunt treze, ca în noaptea de 11.

Poemele fac parte din al doisprezecelea volum, „Umbra ploii devine Fortuna”, Editura „Scrisul Românesc”, 2011

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 117


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală cipiul Bistriţa, pentru cultură europeană. Fiecare din cărţile pe care le-a scris Melania Cuc are viaţa ei, destinul şi vibraţia proprie. De referinţă pentru opera sa sunt cărţile de proză, dar şi cele cu tablete. „O monedă subţire“ Acţiunea din povestirea Melaniei Cuc, “Femeie în faţa lui Dumnezeu” oscilează undeva, la limita dintre real şi fabulos. Aşa cum o spune şi titlul, eroina este o femeie, „Dacia Diugan, singura artistă din lume care îşi asigurase nu averea imobiliară, nu contul din bancă, nu sănătatea, nu viaţa, ci… picioarele”, dansatoare în trupa Gloria Mundi. Dacia ajunge într-un moment de răscruce în viaţă, când are de parcurs un intinerariu spiritual decisiv. Fugită de acasă pentru că este sătulă de existenţa artificială pe care o duce în lux, alături de Sergio, un bărbat care nu o iubeşte, ci doar profită de pe urma ei, Dacia o întâlneşte în tren pe baba Chiva, ţigancă dăruită cu “harul” ghicitoriei, un fel de oracol, de profetesă, care îi anunţă dansatoarei, viitorul. Călătoria ei spre Munte se realizează într-o atmosferă fantastică, noaptea, cu acest personaj misterios, Chiva, care în cele din urmă, dispare, ca şi cum ar fi fost „extrasă prin vrajă.” De la Chiva, Dacia află „ce va va fi sigur”, cu ea. „Acolo, unde văz că te-o trimes Soarta, nu-s-există prăvălii cu chiloţi-şnur şi cu pija-male de mătasă… Tu, soro, dacă mai ajungi până la capăt de linie îi bine, îi tare bine…”, o anunţă Chiva.” Mai mult, baba dispare şi pe bancheta unde stătuse, rămâne „o monedă subţire” ce „mărturisea, fără cuvinte, că fiinţa aceea nu fusese chiar o fantasmă… Dacia simţi cum acvila regală din efigie, îşi împlântă clonţul, scormoneşte în carnea sa tânără, cum îi cuibăreşte cu indiferenţă la durere, celulă după celulă, cum îi atinge şi măduva din şira spinării, dar… osul vertebrei este încă puternic, tare şi nu se rupe, nu se frânge de bunăvoie.» Acvila sau pajura reprezintă în simbol, un spirit protector al lumii, începutul, arhaicul, primordialitatea. „Lumea din care plecase”

În romanele Melaniei Cuc, fiecare volum are etapa sa cronologică, epoca istorică, personaje care se deosebesc între ele sau se aseamănă, după cum merge firul ,,poveştii”. În „Femeie în faţa lui Dumnezeu”, prozatoarea se apleacă spre civilizaţia Samizegetusei şi credinţa bătrânului Zamolxes, dar face şi trecerea spre condiţia femeii în lumea de azi. Romanul se inscrie în proza erosului, având ca temă mitul iubirii şi motivul cuplului. Experienţele limită trăite de eroină, aflată în căutarea iubirii perfecte, simbolizează unitatea primordială a spiritului uman, dorinţa de a descoperi absolutul. Totuşi, o astfel de iubire nu poate fi oferită decât de Dumnezeu, Cel despre care autoarea afirmă în carte că venea „călărind un asin; nu avea plete, nici barbă, nici mustăţi… doar o coroană aprinsă de spini.” Melania Cuc – „O scriitoare originală” ,,Numele scriitoarei Melania Cuc… este un nume care mi-a reţinut atenţia prin unele poezii, proze, însemnări, interviuri, reportaje şi anchete literare ce au impus-o în peisajul literaturii române contemporane ca pe o scriitoare originală şi înzestrată cu multiple disponibilităţi creatoare”, spunea istoricul literar Nicolae Scurtu. Autoare a douăzeci de volume de versuri şi proză, printre care „Impozit pe dragoste”, „Tablete contra disperării”, „Fructul oprit”, „Miercurea din cenuşă” sau „Graal”, Melania Cuc este deţinătoarea a numeroase nominalizări, distincţii, diplome, premii şi medalii. Între acestea se remarcă Premiul Editurii Minerva pentru Poezie, obţinut la Festivalul de literatură „Moştenirea Văcăreştilor”, Târgovişte, 1988 sau DIPLOMA şi Premiul I , acordate la Concursul Naţional de Proză “Liviu Rebreanu”, Bistriţa, 2003. În 2009, Melania Cuc primeşte Diploma şi Titlul de Femeia Europeană pentru Muni-

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 118


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Dacia are parte de un “dincolo” şi un “dincoace”. Ea se crede „detaşată de lumea din care plecase. Dincolo, în lumea din care ea evadase sau din care fusese ,,extrasă”, era încă zi plină, era amiază, cu arşiţă trasă în aparate sofisticate de climatizare, caniculă purtată direct dintre ciulinii bărăganelor de odinioară. Dincoace, în vagonul de lemn vechi, lumina Lunii pline mânjea noaptea ca pe o ciozvârtă de carne crudă, vopsea în roşu de lupanar feţele celor două făpturi – una ca şi bătrână şi cu aur cât să astupe cu el o fântână; cealaltă încă în putere, dar… fără dorinţe strict personale, fără bagaje şi care se credea detaşată de lumea din care plecase.” Dacia părăseşte această lume civilizată, în care rămâne Sergio, cel pe care îl iubea şi pe care „îl aşteptase să urce pe munte, să o caute şi s-o găsească.” Fosta Divă ajunge pe Munte şi pătrunde într-o altă lume, o lume veche, arhaică, cu rosturi din veşnicie. Aici o găseşte Mutu, om ce trăieşte „în cealaltă parte a Piscului”, care vânează împreună cu lupii. El o duce în casa lui Barbă, bărbat „voinic ca un taur, dar blând din fire ca mielul şi frumos ca un zeu pregătit de ursitoare să înfrunte pentru alţii primejdiile”, ce îşi câştigă traiul din „negoţ cu miere şi păstrăvi”. “Un alt Dumnezeu” Dacia, femeia cu nume simbolic, trăieşte un vis, într-o lume arhaică, a cutumelor, în care oamenii se închină „bătrânului Zeu”, nefiind încă pregătiţi să accepte „rosturile şi legile primite de la un alt Dumnezeu, unul care Se născuse din femeie pentru ca mai apoi să se lase prins, crucificat, cum le povestea preotul sosit la ei de la Pont.” În timp ce asistă la o ceremonie ritualică, „în creierul” ei „se dădea lupta între fantasmagoric şi realitate… Chiva, vrăjitoarea, îi rămânea singurul detaliu clar din viaţă.” Cei în mijlocul cărora trăieşte se închină Soarelui, aşteptând „un semn de la vechiul lor Zeu”. Ne aflăm într-un univers în care creştinismul abia acum începe să pătrundă, în lumea dacilor, la Sarmizegetuza. Aici, Dacia, nume predestinat, ajunge să „execute în faţa lui

Dumnezeu numărul forte al luptei ei decisive dintre două civilizaţii atemporale”, între două realităţi – una pe care o cunoaşte şi alta spre care aspiră. Între simbolurile care se detaşează în carte este acela al casei în care Dacia locuieşte cu Barbă, „bărbat şi femeie, pereche unită prin timpi şi spaţii nedefinite”. Această locuinţă este un simbol al întoarcerii dinspre o lume, lumea civilizată, contemporană, spre trecut. Este un spaţiu al iniţierii în ritualurile celeilalte lumi, o trecere de „dincolo” către „dincoace”. Tot din lumea de „dincoace” face parte şi prinţul TalariK, fiul Mătcii, îndrăgostit şi el de Dacia. Pentru ea, „Sergio juca rol de prinţ, se numea TalariK! Sergio-TalariK-Barbă deveniseră trei imagini într-o singură ramă decolorată.” Dacia se întoarce mereu în trecutul din care vine, încearcă să recupereze măcar momentele semnificative, însă singura certitudine este că sta „nepăsătoare, dezbrăcată de voinţa personală, sta în faţa lui Dumnezeu care… era nehotărât între a-i arăta ce e bine sau rău.” “Drumul… spre Piscuri” Important este şi ritualul la care Dacia este supusă de Matcă, mama prinţului TalariK, decisă să îşi despartă fiul de această „vrăjitoare” apărută de niciunde, pe care vrea „s-o jertfească cu mâna sa”. Cele două urcă spre Piscuri. „Drumul acela, spre Piscuri, Matca nu-l mai făcuse niciodată nici cu gândul, nici cu pasul, doar auzise, de la ciobanii din vale, despre locul unde urcau şi se rugau, locuitori vechii dave, cei care aveau curaj şi putere să ajungă pe culme şi să depună jertfă în vin şi în grâne Zeului lor, un zeu ca toţi oamenii, adică din carne şi sânge”. Dacia se loveşte de rezistenţa Mătcii şi de duritatea concepţiilor ei conservatoare, specifice lumii căreia îi aparţine. Şi totuşi, Dacia învinge. Religia nouă învinge vechiul, păgânismul, profanul. „Chiar sub ochii ei, Dacia sta în veşminte ca din aur, nu pe stâlp şi nu legată cu frânghii de mâini şi picioare. Era răstignită direct pe o cruce de aer.” Din acest moment, Matca îi oferă respectul şi

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 119


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală atenţia cuvenite celei pe care o iubeşte prinţul TaraliK. „Armăsarul din vis” Un moment de referinţă în carte, marcând finalul istoriei Daciei, este naşterea inorogului – „calul din vis”, Vifor. Dacia şi TaraliK, femeia şi bărbatul, cuplul, asistă la venirea pe lume a acestuia. „Nu se înşela, era un inorog de-adevăratelea! Mânzul din poveste o aşteptase pe ea, acolo în pustietate, să o convingă că tot o Lume era cât încăpea şi cât nu încăpea în basme… Era un inorog adevărat, poate ultimul de pe Pământ.” Inorogul, numit şi licorna sau unicorn, este un animal mitologic, reprezentat ca un cal alb având un corn în mijlocul frunţii. Legendele descriu acest corn ca deţinând puteri miraculoase: vindecă bolile, curăţă răul, dă viaţă. Inorogul este şi simbolul omului superior, neînţeles de cei din jurul său. Cu simbolul inorogului de altfel, se şi încheie „Femeie în faţa lui Dumnezeu”. Dacia Diugan, dansatoarea fugită de acasă şi salvată de pe un vârf de munte, dintr-un sloi de gheaţă, ajunge în urma unei operaţii fatale, într-un scaun cu rotile. Tot ce s-a întâmplat în carte a fost visul acesteia, în timp ce zăcea, zbătându-se între viaţă şi moarte, pe stânca Muntelui. Aici, planul fantastic pare să se încheie, lăsând loc celui real. Dacia scapă cu viaţă, însă rămâne paralizată, într-un scaun cu rotile. Picioarele ei asigurate nu îi mai sunt de niciun folos. Într-o seară, Dacia se află alături de Sergio, la un spectacol de circ. În program urmează o dresură de cai. „Brusc, Dacia se ridică din căruciorul supersofisticat… De la locul ei, din sală, văzuse armăsarul din vis,- un cal cu coama spulberată ca o zăpadă… Era el, mânzul inorog! Retrăia cu intensitate colosală clipa, limita dintre real şi poveste. Printre oamenii cu grija facturilor care le umpleau zilnic cutiile poştale, trecea Inorogul!” „Până când coama sa albă acoperi palmele ei” Fiinţa aceasta din altă lume, o recunoaşte. Ştie cine e Dacia, nu a uitat că ea l-a ajutat să vină pe lume. „Inorogul nu mai ştia, uitase ce-i teama, uitase de povară, ce-i cravaşa sau găleata cu apă stătută, din

regie. Era iar un simbol fără dimensiune precisă. Se cambră falnic, îşi aplecă doar grumazul până când coama sa albă acoperi palmele ei.” Tragismul este ilustrat indirect în carte, prin descrierea stărilor Daciei, care oscilează permanent între speranţă şi deznădejde. Semnificaţia paradisiacă a visului Daciei, în care este descris un univers nevăzut, naşte o întrebare – ceea ce am citit până acum a fost o simplă călătorie prin întuneric sau o incursiune într-un fragment excepţional redat, din viaţa şi religia străbunilor noştri, dacii? Cu certitudine, cititorul va înţelege că a avut ocazia, prin talentul de prozatoare al Melaniei Cuc, să asiste „pe viu” la o autentică pagină de istorie antică. De altfel, evadarea Daciei în acest necunoscut este pentru autoare un simplu pretext. Intenţia sa a fost şi rămâne aceea de a ne provoca la descifrarea unor semnificaţii tainice şi adânci, cum este de exemplu, cea a Muntelui. În final, între cele două divinităţi, Dumnezeu adevărat şi un zeu „din carne şi sânge”, rămâne Dacia, o femeie în faţa lui Dumnezeu. Iar ea ştie ce are de făcut. „Trebuie doar să aştept trenul meu, poate drezina care să mă scoată în lumea adevărată. Voi dormi în haltă, pe banca scrijelită-n briceag, voi reciti revistele mototolite… cu date de apariţie care nici nu există!” A consemnat Octavian CURPAŞ Arizona

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 120


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală a oamenilor pentru înfăptuirea unei dreptăţi la care am sperat o prea lungă vreme, dar era şi speranţa unei ţări înfloritoare. Visul acesta s-a implinit. În următorii ani, am avut maximum de înflorire economică, de dezvoltare a artelor şi culturii, de apogeu în politică…Aşa îmi explic de ce o varstică prietenă a familiei noaste care a călătorit mult în lume, când era întrebată unde ar dori să trăiască de-ar avea posibilitatea săşi aleagă ţara, răspundea invariabil: ”În România din perioada interbelică.”

Împrejurările vieţii m-au făcut să-mi duc existenţa în Ardeal mai mulţi ani, aproape toată tinereţea mea. Multe erau diferenţele între Ardeal şi partea de sud a ţării, de unde veneam: portul, graiul, obiceiurie, comportamentul… Obişnuită cu firea zgomotoasă şi adeseori explozivă a bucureştenilor, muntenilor sau a oltenilor, ajunsă în Ardeal, nu conteneam să mă mir de vorba liniştită şi comprtamentul mai supravegheat al locuitorilor de pe aceste meleaguri. Chiar când erau mai expansivi, comportamentul avea frâu bine strunit.

Aşadar, entuziasmul oamenilor din acele zile avea un profund temei. Se cutremura pământul şi zările de atîta bucurie. La adunarea de la Alba-Iulia, lîngă preotul Iuliu Bucur, se nimerise un om cam între două vârste, îmbrăcat în straie tărăneşti, curate, aşa cum erau toţi cei prezenţi, semn de respect pentru această zi cu totul deosebită. Omul striga din toţi plămânii:

Deşi România are un spaţiu mic faţă de alte ţări, unitatea în diversitate îi dă un spor de frumuseţe. Un exemplu semnificativ pentru comportamentul mai temperat al ardelenilor, mi s-a părut că se desprinde semnificativ dintr-o relatare a unui detaliu din timpul marelui eveniment trăit cu mare intensitate de oameni la 1 Decembrie 1918.

TRĂIAAAASCĂ TRĂIAAAASCĂ IULIU MANIU !!!

ROMÂNIA MARE!!! UNIREA!!!TRĂIAAAASCĂ

Răsuna vocea lui ca un tulnic. Lângă el, soţia, în costum naţional, îi ţinea isonul. Când a apărut Iuliu Maniu, entuziasmul a făcut să străbată fiori în toată suflarea. Uralele nu mai conteneau. Atunci, preotul Iuliu Bucur i-a făcut semn cu mâna vecinului să se domolească şi i-a şoptit cu blândeţe: „Bine, bine, bade dragă, acum hai şi-om asculta ce ne spune domnul Iuliu Maniu”. Dar omul l-a privit cu ochii scânteind şi i-a răspuns promt şi deplin stăpân pe el: „ Nu pot, domule părinte, nu pot, trebuie să mai strig până mă stâmpăr. Am venit din vârful munţilor cu femeia mea o zi şi o noapte pe drum cu carul cu boi ca să putem striga aice. Trebuie să strig ca să îmi găsesc stâmpărul. Şi iarăşi a început:

Unui mai vârstic prieten, oftalmologul Coriolan Bucur, îi plăcea să-mi povestească despre impresiile tatălui său, preotul Iuliu Bucur, de la adunarea din Alba-Iulia, la care a participat cu un entuziasm pe care l-a purtat în suflet pâna la fârşitul vieţii. Entuziasmul acelor zile care cuprinseseră zările, făcea ca bucuria lăsată în voia ei să zboare până în înaltul cerului. Pentru prima dată şi spre durerea noastră, pentru singura dată, România se afla între hotarele ei fireşti, cu toate provinciile. Imaginea acestei Romanii „dodoloaţă” cum ne spune Lucian Blaga, nu am mai avut-o din 1940 încoa şi nu o putem încă întrezări curând. Atinci era marea bucurie

TRĂIAAAASCĂ ROMÂNIA MARE!!! TRĂIAAAASCĂ UNIREA!!! TRĂIAAAASCĂ IULIU MANIU !!!…

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 121


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală În pieptul acestui om care nu-şi găsea „stâmpărul”, deşi se vedea că este un om cu vorbă şi purtare cumpănite, ca şi toţi ardelenii, se simţea suflarea întregului nostru neam, aşa cum nu a mai fost niciodată, moment rămas unic în istoria noatră. Ziua aceasta a fost pe deplin îndreptăţită să devină ziua naţională a României.

Arta (mea) este realitatea însăşi. Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea cea mai adevărată - poate în singura realitate valabilă.

Glasul acela din istorie se contopescte cu cel al nostru de astăzi şi din viitor în urarea:

Tot ceea ce încerc să fac este să împing graniţele artei tot mai adânc în necunoscut. Aş vrea ca lucrările mele să se ridice în parcuri şi grădini publice, să se joace copiii peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre şi monumente născute din pământ, nimeni să nu ştie ce sunt şi cine le-a făcut - dar toată lumea să simtă necesitatea şi prietenia lor, ca pe ceva ce face parte din sufletul Naturii.

ELENA BUICA – Toronto

Nu trebuie respectate sculpturile mele. Trebuie să le iubeşti şi să ai dorinţa să te joci cu ele... Eu vreau să sculptez forme care pot da bucurie oamenilor. Eu nu creez Păsări - ci zboruri. Măiastră!... Ea se zbate aprig, ca tot ceea ce am realizat, până astăzi, ca să se înalţe spre ceruri. Eu văd această Pasăre de aur foarte departe - la o sută de kilometri depărtare şi de o asemenea măreţie, încât să umple întreaga boltă cerească.

Fotografii originale din Bucurestiul lui 1 Decembrie 1918! Puteţi găsi accesând link-ul de mai jos:

Sculpturile mele sunt fecioarele mele!... Le gătesc ca de nuntă!

http://art-historia.blogspot.com/2008/08/in-plinavara-pe-temperaturi-de-38.html?mid=53

Eu nu doresc să reprezint în sculpturile mele făpturi terestre - hamali grei - ci ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 122


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală fiinţe înaripate şi eliberatoare. Şi, pentru aceasta, nu ar trebui să glorificăm nicidecum munca în sine sau dificultatea efortului. Acestea rămân cele mai nenorocite dintre lucruri şi nu sunt, în definitiv, decât un mijloc. Însă până şi Creatorul le-a împrumutat, în drumul său.

CONSTANTIN BRÂNCUŞI văzut de Miron Manega

Eu am voit să înalţ totul dincolo de pământ. Cocoşii mei cântă! Şi păsările mele zboară! Apropo de cum e să nu-ţi simţi trupul: într-o zi, după ce lucrasem o dimineaţă întreagă la un bloc enorm de marmură, am observat că întreg atelierul mi se stropise cu sânge. Era de la mâinile mele – în caremi făcusem câteva răni adânci.

A fost un artist universal, pentru că a avut prezența de spirit să rămână etnic. S-a prins din vreme cum funcționează lumea și sa conformat rapid resorturilor ei, devenind, pentru toată generația moderniștilor, un fel de pustnic creator.

Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.

N-a fost chiar un pustnic, pentru că iubea intens viața, cu toate risipirile și plăcerile ei. Doar că n-a alergat după aceste plăceri - așa cum n-a alergat nici după glorie (pe care o iubea, de asemenea) - le-a lăsat să-l caute ele. L-au căutat și l-au găsit. Aproape toate femeile care i-au trecut pragul, atrase ca fluturele de lampă, au trecut în mod fatal și prin patul lui primitiv din locuința-șantier. S-a bucurat de ele fără să le dea nimic în schimb, furându-le chipul și esența, pe care le-a transformat în statui. Și-a construit cu migală eternitatea, ca un gospodar oltean, mobilând-o cu lucruri și vorbe esențiale, îndelung șlefuite și lustruite, înainte de a le aranja frumos pe corlata126 lumii. A fost și a rămas oltean, dar un oltean esențial, olteanul absolut. Așa cum lucrurile deveneau, prin mângâierea mâinilor lui, evanescente și imateriale, cuvintele - rostite cu o zgârcenie din ce în ce mai mare spre sfârșitul vieții – i-au devenit vorbe de duh care i-au consacrat

Eu nu dau niciodată prima lovitură până când piatra nu mi-a spus ceea ce trebuie să-i fac. Aştept până când imaginea interioară s-a format bine în mintea mea. Câteodată durează săptămâni întregi până când piatra îmi vorbeşte. Trebuie să privesc foarte atent înlăuntrul ei. Nu mă uit la vreo aparenţă. Mă depărtez cât mai mult posibil de aparenţe. Nu căuta în sculpturile mele forme obscure sau tainice, pentru ca eu îţi ofer bucuria pură. Priveşte la ele pâna ce le vezi. Cei mai aproape de Dumnezeu le văd. Simplitatea nu este un scop în sine, dar ajungi la simplitate în pofida ta însuţi apropiindu-te de sensul real al lucrurilor.

126

corlată, poliță în jurul cuptorului, pe care se țin vase de bucătărie și alte lucruri mărunte; prichici.

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 123


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală definitiv legenda de șaman universale. (Miron Manega)

al

artei

Reproduceri după câteva lucrări

Poarta sărutului

(va urma în nr. 4 – Despre Artă şi artişti) Masa tăcerii „Am şlefuit material pentru a afla linia continuă… şi când am constatat că n-o pot afla, mam oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini.“ Constantin Brâncuşi

Supliciu – Constantin Brâncuşi Cuminţenia pământului

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 124


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală apoi au deschis focul cu mitralierele asupra lor. I-am implorat să-mi dea voie să mor alături de familia mea, dar pentru că vorbeam germana, m-au trimis cu un grup de muncă. Atunci a trebuit să mă hotărăsc imediat, urma să îi urăsc pe nemţi pentru că făcuseră asta? Era o soluţie uşoară. Eram avocat şi văzusem ce efecte cumplite poate să aibă ura asupra spiritului uman şi asupra inimii oamenilor. Iată că ura venea chiar atunci pentru a ucide şase fiinţe care contau cel mai mult pentru mine. În acel moment crucial pentru mine, am hotărât ca tot restul vieţii mele - zile sau ani, pentru mine nu mai conta cât anume - să iubesc fiecare fiinţă pe care o voi întâlni". Pentru mine îndemnul „Iubiţi-i pe duşmanii voştri!" îmi părea imposibil de realizat. Însă acest om mi-a arătat cum poate deveni posibil. Mai întâi trebuie să ierţi, apoi iubirea vine de la sine şi-ţi umple inima. Să ierte şi să iubească fiecare fiinţă: aceasta era forţa tainică ce menţinuse pe acest bărbat într-o foarte bună stare de sănătate, chiar în mijlocul acelor privaţiuni cumplite. Prin urmare, dacă vrei - poţi, chiar şi iertarea este tot un act de voinţă. Acest bărbat a vrut să ierte şi a iertat. „Dacă îţi doreşti ceva cu adevărat, tot Universul conspiră să poţi obţine ceea ce doreşti". Cel mai adesea noi spunem: nu pot să iert pentru că..., dar dacă ar fi să fim cinstiţi cu noi am spune: nu vreau să iert pentru că...! Adesea pentru a ierta pe cineva căutăm diferite motive care să-l facă pe celălalt demn de iertare în faţa noastră. Un prieten îmi spunea de curând că a putut să-şi ierte un coleg de serviciu pentru şicanele pe care i le făcea doar după ce a aflat ce copilărie nefericită a avut acesta. Adică necazurile îndurate în copilărie îl făceau demn de iertare. Şi atunci l-am întrebat: Dar dacă colegul tău ar fi avut o copilărie fericită, nu l-ai mai fi putut ierta? Acestea cred că se întâmplă în momentul în care situăm actul iertării la nivel mental,

„Când vrei ceva cu adevărat, tot Universul conspiră să poţi obţine ce doreşti" Paulo Coelho Adeseori marile adevăruri le percepem dintr-o dată şi parcă ne pătrund întreaga fiinţă, ghidându-ne apoi prin viaţă pentru tot restul zilelor noastre. Poţi înţelege într-o clipă lucruri despre care ai citit şi ai auzit o mulţime. Le citeai, le ascultai, dar treceau pe lângă tine fără să le faci ale tale pentru că lumina înţelegerii nu apăruse încă. În ceea ce mă priveşte, aparţin creştinismului prin botez, am studiat cu pasiune această religie a iertării, dar nu am înţeles-o până când nu am citit despre un om care şi-a făcut din iertare şi iubire legea vieţii sale. Şi acel om era evreu. Am citit la un moment dat memoriile unui medic psihiatru însărcinat să asigure ajutor medical prizonierilor proaspăt eliberaţi din lagărele de concentrare fasciste. Oameni aduşi la limita umanului, epuizaţi fizic şi moral. Însă un evreu polonez ocupa un loc aparte. Deşi suportase şase ani ororile lagărului, avea ochii strălucitori, ţinuta dreaptă şi o energie aproape inepuizabilă. Vorbea curent engleza, franceza, germana, rusa, la fel de bine ca şi poloneza, devenind astfel un fel de interpret oficial al taberei. Compasiunea sa nesfârşită pentru tovarăşii de suferinţă îi strălucea pe faţă, iar când medicul simţea că nu mai are putere, se îndrepta spre această lumină. Astfel, într-o zi a aflat secretul victoriei acestui om în faţa nenorocirilor. „Locuiam în cartierul evreiesc din Varşovia împreună cu soţia, cei trei fii ai noştri şi cele două fiice. Când nemţii au ajuns pe strada noastră i-au aliniat pe toţi la perete şi

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 125


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală transformându-l într-un raţionament mai mult sau mai puţin corect. Dar aceasta să fie oare iertarea de care ne vorbeşte Iisus? Nu întâmplător, pe calea creştină, iertarea este măsura iubirii. În singura rugăciune pe care Iisus ne-a lăsat-o, avem şi măsura iertarii: „...şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşalele greşiţilor noştri...". Iar dacă iertarea şi iubirea sunt nedespărţite, atunci ar trebui să căutăm iertarea în inimă, nu în minte. Căci până la urmă cine pe cine iartă şi ce anume iartă? Cine pe cine iartă...? Ştim noi cu adevărat cine suntem? Doar 10% din capacităţile noastre mentale aparţin conştientului, restul de 90% rămân încă un mister. Şi atunci, dacă iertăm cu mintea, doar 10% din noi iartă, restul oare ce zice? Şi atunci când spun „eu" , unde anume în fiinţa mea mă regăsesc pe mine? Unde mă termin eu şi unde începe celălalt? Unde începe Dumnezeu? Ce anume iartă? Suntem noi oare capabili să înţelegem această lume, să-L înţelegem pe Dumnezeu, să-I înţelegem jocul? Adeseori în viaţă am văzut că lucrurile nu sunt aşa precum par a fi. O poveste auzită de la bunica spunea cam aşa: Într-o zi, Dumnezeu şi sfântul Petru au venit în lume şi, înnoptând la un om bogat, acesta i-a poftit să doarmă în grajd. Toată noaptea Dumnezeu s-a ocupat cu astuparea unei găuri într-un perete. În noaptea următoare au poposit la un om sărac şi chiar în acea noapte omului i-a murit vaca, singura sursă de hrană pentru întreaga familie. Atunci sfântul Petru a întrebat: "Cum sunt, Doamne, posibile unele ca acestea, bogatului i-ai reparat peretele, iar săracului i-ai lăsat să-i moara văcuţa?" „Petre, adevăratul sens al lucrurilor este acesta: în peretele acela era un ulcior cu galbeni şi l-am astupat să nu-l afle bogatul. Iar cât despre sărac, află că în noaptea aceea

îngerii morţii au venit să-i ia soţia şi le-am dat văcuţa în schimb". Deci, lucrurile nu sunt aşa cum par a fi. Aşadar, ştim noi cu adevărat ce iertăm? Şi dacă devenim conştienţi că nu ştim totul, că nu putem controla totul, că mai presus de noi este o Voinţă care a creat totul şi menţine totul, atunci voinţa de a ierta devine de fapt voinţa de a te abandona în faţa Voinţei divine. Iar această Voinţă este Voinţa de a iubi, pentru că Dumnezeu este Iubire. Iertarea este în inima ta, este alegerea ta să poţi spune: „Doamne, facă-se Voia Ta!".

Maria Dan

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 126


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală

Sumar (numărl 3- decembrie, 2011)

Interviu cu Domnul Consul Onorific al României la Nisa, Ştefan de Fay /p.3 ŞTEFAN J. FAŸ – artistul, Irina Petraş şi Ilie Rad /p.8 Biografii selective/p. 10 Rely Tarniceri/p.13 Monica Grosu – recenzie – Petru Făgăraş /p. 14 Melania Cuc şi Nicolae Băciuţ /p.17 DESCOPERIREA JAPONIEI – eseu de Mihai Leonte /p.18 Elena Buică Buni – Despre Artur Silvestri /p. 20 Daniel Medvedov - TAO TE CHING/p.22 Elena Bessinger /p.26 Menachem M. Falek şi Anatol Viere /p.28 Boris Marian /p.32 Elena Buică Buni – Gânduri despre senectute/p.33 Lucian Gruia – Biserica din adâncuri (partea I-a) /p. 35 Mihai Păun / p. 37 Octavian Curpăn - Exilul românesc /p.38 Rodian Dragoi /p. 41 Theodor Damian – Rugăciunea unui dac /p.42 Petru Făgăraş – poezii bilingve (româno-franceză) /p. 46 Emilia Ivancu /p. 47 Cristian Neagu /p. 48 Interviu cu Horaţiu Mălăiele, de Adalbert Gyuris /p. 49 Prof. dr. Terezia Filip – Mintea cea de pe urmă... /p.51 Interviu cu Ljiljana Avirović - A traduce pentru a apropia literaturi... /p.53 Eugen Cojocaru - Răcoarea unui tabou /p. 55 Viorel Muha /p. 59 Christian W. Schenk /p. 60 Autori români în traducerea lui Christian W. Schenk/p.62 (Adrian Alui Gheorghe/p.62, Lcian Vasiliu/p. 62, Marin Sorescu/p.63, Gellu Dorian /p.63 Ştefan Aug. Doinaş /p. 64 Poezia albaneză din SUA /p. 65 Ziua Naţională a Republicii Albamia / p. 67 Maria Cozma – Arta Cuvântului (II) /p. 69 Giovanni Rotiroti: „Maestrul şi Memoria” /p. 71 (În amintirea lui Marin Mincu) ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 127


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală Andrea Mucciolo /p. 73 Massimo Milani/p.74 Gaaudeamus /p. 75 Ştefan Damian /p.75 (despre noua colecţie „Biblioteca Italiană XXI”) Acad. Ioan Aurel Pop /p. 78 (Scurtă schiţă istorică a interferenţelor româno-italiene) Teodor Dume /p. 93 Ion Popescu Bradoschi /p. 94 Mariana Bendou /p. 96 Cuviosul Român Anatolie Tihai- /p- 97 (traducere din l. rusă de Vlad Cubreacov) (rubrica serial) Arta realistă şi Mihai Cătrună /p.98 Marin Voicu 7p.100 Adina Lozinschi /p. 100 Valeriu Cuşner – Iubiri netrăite /p. 101 Carmen Huzum /p.102 Djamal Mahmoud văzut de Gheorghe Grigurcu /p.103 Gheorghe Grigurcu – poem/p. 104 Florin Contrea - de Marcel Turcu /p. 105 Marian Pătraşcu /p. 107 Dan Dănilă/p. 109 Georgeta Resteman /p. 110 Anne Marie Bejliu /p.111 Irina Lucia Mihalca /p. 113 Flora Mărgărint /p. 114 Valentina Becart /p. 115 Ana Urma /p. 116 Daniela Voiculescu /p.117 Melania Cuc/p. 118 Ecouri ale zilei de 1 Decembrie/ Elena Buni / p. 121 Brâncuşi/122 Voinţa de a ierta /Maria Dan/ p. 125 Sumar /p. 127

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 128


NOMEN ARTIS – Revistă de Cultură Universală

Editura Amanda Edit. – E-mail : nixi58@gmail.com

©Toate drepturile de copyright aparţin Editurii Amanda Edit. Pentru relaţii şi referinţe despre cine poate publica şi cum se pot trmite materialele pentru numărul următor vă rugăm să accesaţi : nomenartis.wordpress.com – pagina pentru autori! Vă mulţumim!

ŞI VĂ DORIM SĂRBĂTORI FERICITE ŞI PLINE DE BUCURII!

ANUL I/Nr.3 /Revistă fondată, în anul 2011, la Bucureşti de Viorela Codreanu Tiron şi Mihai Cătrună 129


Revista Nomen Artis - Revista de cultura universala, Nr. 3  

Revista de Cultura Universala Nomen Artis - Numarul 3, Anul 1, 2011

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you