Issuu on Google+


MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România

Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa

Prof. univ. dr. Albert Kovács – Preşedintele Fundaţiei Culturale Est-Vest, România

Prof. univ. dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală

Prof. univ. Elena Loghinovski – România

Mircea Aurel Buiciuc - România

Prof.dr. Terezia Filip, România

Prof.dr. Giovanni Rotirotti, Italia

Asist. drd. Despina Elena Grozăvescu, România

Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris, membru USR

Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron Mihai Cătrună Mihai Păun George Ghe. Ionescu CASETA REDACŢIEI: Director Editură AmandaEdit - Nicolae Nicolae Director editorial şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corector: Ovidiu Cristian Dincă Redactori: Odette Mărgăritescu, Cristian Neagu, Marius Zincă, Viorel Muha COLBORATORI ASOCIAŢI : Christian W.Schenk – Germania; Daniel Medvedov- Spania; Dorina Şişu Ploeşteanu Irlanda; Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România; Adalbert Gyuris – Germania; Prof.dr.Theodor Damian – New York; Pictură, grafică şi design : pictor şi grafician – ing. Mihai Cătrună Machetare computerizată : - ing. Mihai Gregor Codreanu Editor on-line : - ing. Mihai Păun E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe support de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit, prin e-mail!


- ANUL II, NR. 16 – - decembrie - 2012 –

Revista „NOMEN ARTIS“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale.

***

În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011 Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII.2012, n r. 16

N r.

2012 - NR. 9 „Iubirea? Ce-i iubirea? se gândea el. Iubirea stă în calea morţii. Iubirea este viaţa. Tot, tot ce înţeleg, înţeleg numai pentru că iubesc. Tot ce există, există pentru că iubesc. Totul e legat numai de iubire. Iubirea este Dumnezeu şi, când mori, înseamnă că tu, o particică din iubire, te întorci la izvorul veşnic al tuturor lucrurilor.“

Lev Tolstoi

„Spunem adesea că Dumnezeu nu ne răspunde la întrebări; de fapt, noi nu ascultăm răspunsurile Sale." (C.S. LEWIS)

„Viaţa lui. (...) era o viaţă simplă, tăcută, ordonată, puternică, închinată toată artei lui. În afară de artă nimic nu exista pentru el. Acolo şi-a pus adânca lui iubire de natură, de podoabele şi de tainele ei, minunate pretutindeni, dar mai ales în ţară şi în făptura neamului lui; acolo unde există cu adevărat iubirea de bine, de adevăr şi de frumos..."

Alexandru VLAHUŢĂ

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 2


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 nr. 16

cursurile „Institutului de Arte Frumoase" din Veneţia. La începutul anului 1906, Modigliani se hotărăşte

Amedeo Modigliani - Autoportret, 1919

Amedeo Modigiani (n. 12 iulie 1884, Livorno d. 24 ianuarie 1920, Paris) a fost un pictor şi sculptor italian stabilit în Franţa, reprezentant al „Şcolii Pariziene" („École de Paris"), s-a evidenţiat în scurta sa viaţă printr-o creaţie plină de eleganţă şi rafi-nament, care depăşeşte graniţele manierismului. Toa-tă viaţa sa Modigliani a fost în căutarea frumuseţii perfecte, uşor abstracte, care să reprezinte sinteza idealului visat cu concretul, reprezentat de model. Tema preferată a tablourilor sale este omul: nudurile de femei, portretele prietenilor şi ale unor necunoscuţi. S-a născut, într-o familie italiană de origine e-vreiască sefardă. Tatăl, Flaminio Modigliani, era un negustor originar din Roma. Primii săi ani, Amedeo i-a trăit într-o atmosferă grea, cu privaţiuni, firma tatălui dăduse faliment. Totuşi, cea mai importantă problemă, este sănătatea sa şubredă. La vârsta de unsprezece ani contractează o afecţiune pulmonară gravă, trei ani mai târziu, în anul 1898, cade greu bolnav de tifos. Descoperă în acest timp pictura şi o roagă pe mama lui să îi permită să ia lecţii de desen. Din august 1898, tânărul Modigliani frecventează atelierul pictorului Guglielmo Micheli din Livorno, unde execută naturi moarte şi portrete. După o nouă agravare a sănătăţii, îşi petrece iarna în clima blândă a oraşelor Napoli şi Amalfi. Însănătoşit, Amedeo se înscrie în 1902 la „Şcoala de Nuduri" din Florenţa („Scuola libera di Nudo"), condusă de maestrul Giovanni Fattori iar, un an mai târziu, frecventează

să se stabilească la Paris, unde se înscrie la „Académie Colarossi" şi îşi găseşte o locuinţă în cartierul Montmartre. Modigliani, personaj pitoresc, într-o haină reiată, cu un fular roşu în jurul gâtului şi pălărie cu boruri largi, este un obişnuit al bistrourilor şi barurilor din împrejurimi. Aici cunoaşte avangarda artistică, printre care Pablo Picasso, Juan Gris sau Diego Rivera, precum şi scriitorii André Salmon, Guillaume Apollinaire şi Max Jacob. În perioada de început, stilul său nu este încă definit iar uşurinţa execuţiei îi lipseşte, lucrările sale oscilează între expresionism, fauvism şi pastişarea lui Toulouse-Lautrec. Un admirator al său, doctorul Paul Alexandre, îl susţine şi îl convinge să-şi expedieze lucrările la „Salonul Artiştilor Independenţi", unde, în martie 1908 va expune şase tablouri.

Amedeo Modigliani - Cariatidă (sculptură), 1914

În septembrie 1909, Modigliani se mută din Montmartre în Cité Falguière, un cartier al Parisului din secolul al XIV-lea, unde Constantin Brâncuşi, cu care între timp se împrietenise, îi găsise un atelier. Nu încetează să picteze, dar majoritatea timpului o va consacra noii sale pasiuni, sculptura. Expune un număr de şapte sculpturi şi guaşe la o expoziţie deschisă în martie 1911 în atelierul artistului portughez Amadeo de Souza Cardoso iar în anul următor, 1912, Modigliani dobândeşte recunoaşterea ca sculptor la al „X-lea Salon de Toamnă", unde se prezintă cu alte şapte lucrări. Se întâmpla însă adeseori ca Modigliani să nu-şi termine sculpturile, probabil din cauza sănătăţii firave, dar şi îndoielilor artistice care-l tulburau. Extenuat din cauza efortului şi rămas

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 3


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fără mijloace de subzistenţă, pleacă să se refacă în casa părintească din Livorno. După ce revine la Paris, se apucă din nou să picteze. Execută în special portrete la comandă, rapid, în timpul unei singure şedinţe. Îşi foloseşte acum în pictură propriile experienţe din domeniul sculpturii; datorită acestora reuşeşte să redea, într-un desen desăvârşit, forma chipurilor umane.

10-XII-2012 nr. 16

În ziua vernisajului, pe 3 decembrie 1917, poliţia reţine câteva nuduri ca fiind „imorale". Nu reuşeşte însă să vândă nici măcar un singur tablou. Starea de sănătate a lui Amadeo se înrăutăţeşte, iar graţie ajutorului dat de Zborowski, reuşeşte să plece, în toamna lui 1918, la Nisa, în sudul Franţei, unde Jeanne dă naştere unei fetiţe. Îşi prelungesc şederea în sud până la sfârşitul lunii mai 1919. Întors la Paris, în atelierul său din „Rue de la Grande Chaumière", Modigliani pictează acum portrete ale prietenilor săi. Se simte tot mai rău. Este diagnosticată o inflamaţie tuberculoasă a meningelor şi este internat în spitalul „Charité", dar nu mai există nicio speranţă, iar Amedeo Modigliani moare la 24 ianuarie 1920, la vârsta de treizeci şi şase de ani. Din opera lui Modigliani

Amedeo Modigliani - Femeie cu cravată neagră, 1917

Prin Max Jacob îl va cunoaşte în anul 1914 pe Paul Guillaume, colecţionar şi negustor de artă, care îi achiziţionează mai multe tablouri. Legătura furtunoasă a lui Amedeo cu ziarista şi poeta engleză Beatrice Hastings durează doi ani. Se despart în anul 1916, când sănătatea artistului începe din nou să se deterioreze. În această perioadă, Modigliani îl cunoaşte pe poetul polonez Leopold Zborowski, care devine prietenul său fidel, îngrijitorul şi negustorul lui exclusiv şi îi pune la dispoziţie cea mai mare încăpere din locuinţa sa. În aprilie 1917, la o petrecere de carnaval, Amedeo o cunoaşte pe Jeanne Hébuterne, o studentă la „Académie Colarossi" în vârstă de nouăsprezece ani, şi se îndrăgosteşte nebuneşte de ea. Zborowski îi ajută să se mute împreună şi îi organizează lui Modigliani prima expoziţie individuală: 32 de pânze expuse la galeria „Berthe Weill".

Amedeo Modigliani - Portretul lui Jeanne Hébuterne,

Lui Modigliani i-au plăcut cu precădere două genuri de pictură: portretul şi nudul. În portrete reuşeşte remarcabil să surprindă personalitatea modelului. Indiferent de faptul că portretizează persoane cunoscute sau anonime, îl interesează exclusiv omul şi sentimentele lui. În special în ultimii ani ai vieţii, a pictat portretele prietenilor săi Max Jacob, Paul Guillaume, Leopold Zborowski, Lunia Czechowska, nenumărate versiuni ale lui Jeanne Hébuterne precum şi singurul lui autoportret (1919). Modigliani alungeşte chipurile, desenează gâturile, manifestând înclinaţie spre geometrizare şi, asemenea creatorilor de măşti, „sculptează" cu îndrăzneală nasuri abia schiţate după modelul stilizărilor africane. Aceeaşi atmosferă de melancolie visătoare şi linişte a sufletului pe care o întâlnim în portrete caracterizează şi nudurile sale de femei.

Amedeo Modigliani - Nud şezând, 1916

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 4


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Amedeo Modigliani - Nud culcat, 1917

Nudul devine în anul 1917 tema preferată a lui Modigliani. Pictorul respectă în el realitatea mai mult decât în portrete. Modigliani este în esenţă marcat de arta italiană clasică şi acest aspect al temperamentului său artistic transpare în căutarea expresiei naturaliste şi a ritmicităţii liniei trupului. În tabloul reprodus aici, „Nud culcat", foloseşte o culoare groasă şi tonuri calde, ocrul cu reflexe portocalii se învecinează cu cafeniul, vişiniul cu verdele. Pielea aurie a modelului se evidenţiază pe aşternutul de un roşu închis şi pe verdele intens al pernei. Gestul de desfacere a braţelor pare să fie din partea femeii care pozează o expresie a dăruirii totale ochilor privitorului. Amedeo Modigliani nu a avut predecesori direcţi şi nici urmaşi, arta sa îi aparţine în exclusivitate. Această particularitate vorbeşte despre valorile şi frumuseţea operei sale. După anul 1910, Pablo Picasso va împrumuta ceva din tehnica artistului italian. Patruzeci de ani mai târziu, Bernard Buffet realizează opere ale căror linii ferme, gamă cromatică restrânsă şi simţ al spaţiului ne poartă cu 1 gândul la creaţia lui Modigliani.

Amedeo Modigliani - Lunia Czechowska 1

10-XII-2012 nr. 16

Natalia Voinotinsch i Dimitrie Sevastianov a fost scos din anoni mat, la 5 iunie, prin lansarea monografiei consacrate activităţii de creaţie a artistului. Autoarea, Ludmila Toma, doctor în istoria artelor, a lucrat 10 ani pentru a oferi iubitorilor de artă mai multe informaţii despre această personalitate. Ludmila Toma spune că pe coperta monografiei se află autoportretul lui Sevastianov, pictat la Roma, în 1938. Iar acum, lucrarea se află la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti. Deşi este considerat un clasic al artei plastice de la noi, Dimitrie Sevastianov era până acuma un necunoscut pentru publicul larg. Iar Ludmila Toma a adunat materiale despre artist la Tulcea, România, unde sa născut pictorul în 1908, la muzeele din Bucureşti, dar şi din Chişinău, unde Dimitrie Sevastianov s-a stabilit în 1940. Potrivit sursei citate, în R. Moldova nu se cunoştea ce a realizat artistul până în 1940, iar admiratorii lui de dincolo de Prut nu ştiu cum a evoluat Dimitrie Sevastianov după război. În acelaşi timp, criticul de artă, Tudor Stăvilă spune că acesta este un început, fiindcă se cunosc doar numele celor 270 de artişti plastici care activau în Basarabia până la 1940, dar nici până azi nu se cunosc operele lor. Iar în muzeele de din Chişinău şi Bucureşti, dacă s-au păstrat câte o lucrare, două. Lansarea monografiei a fost com pletată de o expoziţie cu lucrări semnate de Dimitrie Sevastianov. Artistul devine cunoscut în România în 1930. Şi-a făcut studiile şi s-a aflat în preajma marilor artişti români Camil Ressu, Alexandru Ciucurencu. A făcut stagiu la Roma, unde a avut şi o expoziţie personală. După stabilirea la Chişinău, deşi a fost nevoit să facă anumite compromisuri, artă angajată, opera lui rămâne o pagină importantă, ce merită a fi valorificată.

Sursa: Wikipedia, enciclopedia liberă

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 5


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Dimitrie Kuzmici Sevastianov s-a născut în oraşul Tulcea la 26 octombrie 1908, într-o familie de ruşi de rit vechi (lipoveni), stabiliţi iniţial în Basarabia, iar ulterior în oraşul multietnic din Delta Dunării (Dobrogea românească). Ruşii lipoveni au format o comunitate compactă, cu puternice tradiţii culturale şi reguli riguroase ale vieţii religioase. Nu era atât de simplu pentru mezinul unui cizmar să părăsească casa părintească pentru a dobândi profesia de pictor. Tatăl său era deja în etate (când s-a născut Dimitrie, avea 65 de ani, iar mama 42 de ani) şi copiii au început să lucreze timpuriu pentru a-şi susţine familia. După absolvirea şcolii primare de patru ani, Dimitrie lucrează ca ajutor de zugrav, după care, „având înclinaţii spre desen, pleacă din proprie iniţiativă, în anul 1925, la Bucureşti, unde susţine examenele de admitere şi este admis la Academia de Arte Plastice (…)”. Studiile au început din luna octombrie 1925, în timp ce D. Sevastianov avea să atingă în curând vârsta de 17 ani. Evident că admiterea în această prestigioasă instituţie de învăţământ presupunea anumite aptitudini în domeniul creaţiei artistice. Luând în consideraţie influenţa mediului lipovenesc, ne dăm seama că Dimitrie s-a familiarizat iniţial cu arta bisericească. Totodată, el şi-a dezvol-tat acuitatea viziunii plastice, urmărind viaţa animată a oraşeluluiport, absorbind vibraţiile aerului transparent din largul Dunării. Este posibil ca el să fi văzut şi schiţele pictorilor, care vizitau acest loc pitoresc în timpul verii. Iată şi o scurtă prezentare a autorului: „Dimitrie Kuzmici Sevastianov (n.1908, Tulcea/d.1956, Chişinău), în pofida vieţii atât de scurte, a parcurs un drum complicat în creaţie. Devine cunoscut în România în anii 1930, câştigând un concurs, a realizat stagii la Roma (19371939). După stabilirea în Moldova sovietică (1940) este impus să se reprofileze, cre-

10-XII-2012 nr. 16

ând tablouri cu tematică angajată. Vocaţia sa de colorist se desprindea amplu în studii şi schiţe mai puţin cunoscute, în portrete, peisaje. Deşi Sevastianov este recunoscut drept clasic al picturii moldoveneşti, până nu demult toate etapele creaţiei sale nu au fost reflectate obiectiv. (…) Dimitrie Sevastianov, artist plastic de o rară vocaţie coloristic��, clasic consacrat al artei plastice din Republica Moldova, este una dintre personalităţile enigmatice din istoria artei naţionale moldoveneşti. Drumul anevoios pe care l-a parcurs în artă a fost până nu demult reflectat doar fragmentar, numele său fiind asociat doar cu pictura primului deceniu postbelic. Puţine din operele sale au fost expuse şi reproduse în albume, moştenirea sa artistică rămânând insuficient studiată în ansamblu şi neînţeleasă în esenţa ei”. Volumul este publicat sub egida Academiei de Ştiinţe a Moldovei, - Institutul Patrimoniului Cultural - şi al Muzeului Naţional de Arte al Moldovei şi a fost lansat în prezenţa autoarei Ludmila Toma. Câteva date despre doamna prof.dr. Ludmila Toma – cea care ni l-a redescoperit pe Dimitrie Kuzmici Sevastianov Născută într-o familie de intelectuali din zona Moscovei, Ludmila Toma a absolvit Academia de Artă I.E. Repin, Facultatea Istoria şi Teoria Artelor din Sankt-Petersburg. Acolo l-a cunoscut pe pictorul basarabean Vasile Toma, cu care a fost căsătorită, urmându-l în Moldova sovietică, unde s-a stabilit acum aproape o jumătate de secol. Deţine titluri ştiiţifice, fiind doctor în istoria artelor şi colaborator ştiinţific coordonator al secţiei Arte Plastice a Institutului Studiului Artelor din cadrul Academiei de Ştiinţe din Chişinău. Ca specialist în domeniul picturii contemporane, ea are meritul de a fi scos la lumină talentaţi maeştri de origine

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 6


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE română, care au trăit şi creat în spaţiul românobasarabean în prima parte a secolului XX. Este suficient să-l amintim pe pictorul Dimitrie Sevastianov (1908-1957), căruia i-a stabilit locul în pictura contemporană. Ei bine, iată că în cursul lunii aprilie, dr. Ludmila Toma ne-a vizitat, obiectivul principal al călătoriei sale în România fiind oraşul Tulcea, unde s-a născut maestrul Sevastianov, în speranţa că va găsi mărturii legate de viaţa acestuia, precum şi lucrări timpurii. Din monografia pe care i-a consacrat-o, am reţinut că pictorul a venit pe lume într-o familie de ruşi de rit vechi, care au plecat din Basarabia şi s-au stabilit la Tulcea. Înzestrat cu un har deosebit, tânărul Dimitrie începe să lucreze ca ucenic zugrav, adunându-şi astfel banii necesari pentru a se înscrie la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (1927), unde a studiat la clasa maestrului Camil Ressu2 . La Bucureşti îl cunoaşte pe Alexandru Ciucurencu, între ei legându-se o prietenie deosebită. Succesele obţinute prin arta sa l-au făcut să fie una din cele mai respectate figuri în rândul tinerilor artişti plastici, fapt consemnat în presa vremii. Sevastianov îşi expune lucrările în capitală în două expoziţii personale în anii 1935 şi 1936 şi câştigă concursul de stagiere pentru doi ani la Roma (19371939). Lucrările realizate acolo au fost prezentate în primăvara anului 1940 în cadrul unei expoziţii personale, mediatizate pe larg de presă. În acelaşi an, îl găsim la Chişinău, unde a decis să se stabilească împreună cu o serie de prieteni. Fiind ales preşedinte al secţiei de pictură a Uniunii Artiştilor Plastici din Moldova sovietică, creează tablouri cu tematică angajată, cu care participă la expoziţii republicane şi unionale. Trece în eternitate prematur, la 1 noiembrie 1956. Lucrările sale sunt expuse la Muzeul Naţional de Arte Plastice din Chişinău, dar remarcabilul său Autoportret, realizat în anul 1938 la Roma, se păstrează în colecţia Muzeului Naţional de Artă din

10-XII-2012 nr. 16

Bucureşti. În ceea ce priveşte călătoria Ludmilei Toma la Tulcea, se poate spune că a avut succes. Cu ajutorul prof. Axenia Hogea, director executiv la Direcţia pentru Cultură a judeţului Tulcea, ea a reuşit să ia legătura cu familia pictorului, unde a găsit preţioase mărturii din viaţa acestuia şi chiar o lucrare autentică - portretul fratelui său pictat în anul 1930. Casa lui Sevastianov, situată pe o veche uliţă în zona istorică a oraşului, nu mai există. „Un trunchi bătrân aflat în faţa casei, a fost tăiat chiar sub ochii mei...” spune Ludmila Toma cu regret. Dacă în anul 2008, ea s-a preocupat de centenarul Sevastianov, acum îşi propune să editeze un album în memoria pictorului. În prezent, dr. Ludmila Toma îmbină activitatea academică cu cea pedagogică, predând studiul artelor la institutul de profil din cadrul Academiei din Moldova. De fapt, această latură a activităţii sale a adus-o în Bucovina. Pentru studenţii săi, ea a dorit să revadă pictura murală medievală din mănăstiri, urmărind să-şi facă cursurile mai atractive. Însoţind-o în pelerinajul său bucovinean, am remarcat pietatea cu care s-a apropiat de frescele de o inestimabilă valoare artistică de la mănăstirile Probota, Humor şi Voroneţ şi i-am ascultat relatările despre cele de la Suceviţa şi Moldoviţa. Fără îndoială că farmecul şi generozitatea monahiei Elena Simionovici de la Mănăstirea Voroneţ iau rămas în suflet ca o lumină, ca şi amabilitatea ilustrului preot Gabriel Herea de la biserica monument istoric din Pătrăuţi. Nu poate fi trecut cu vederea sprijinul pe care l-a primit la Biblioteca Bucovinei „I.G.Sbierea” din Suceava şi amabilitatea directorului instituţiei, dr. Gabriel Cărăbuş. După o documentare rodnică, ea a dăruit secţiei de artă a bibliotecii una din lucrările sale – albumul monografic al unui pictor basarabean. Acum, când vizita şi acţiunile de cercetare ale Ludmilei Toma s-au încheiat cu succes, nu ne rămâne decât să aşteptăm cu interes apariţia cărţilor sale. Tatiana Timofeiovna

2 Camil Ressu - pictor român, care, prin întreaga sa activitate artistică, pedagogică şi socială, a fost una din personalitățile marcante ale artei româ neşti – căruia îi vom dedica în luna ianuarie, în nr. 17 al revistei un ca pitol.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 7


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE „Întrebările privitoare la credinţă” ale Cardinalului Ravasi3 Traducere: Bogdan Chioreanu, şi Anamaria Gebăilă4 Credincioşi şi necredincioşi, întrebaţi-vă !

Apărută într-o vreme în care oamenii se înstrăinează din ce în ce mai mult de religie, înlocuind-o cu diverse surogate, cartea de faţă încearcă să-i readucă la credinţa părinţilor şi bunicilor lor. Autorul, cardinalul Gianfranco Ravasi, interpret avizat al Bibliei, cunoscător de ebraică şi de greacă veche, participant la săpăturile arheologice din spaţiul Orientului Apropiat, comentator al Psalmilor, al Cărţii lui Iov, al Cântării Cântărilor sau al Eclesiastului, a ales să răspundă unui număr de 150 de întrebări „ale celor care cred şi ale celor care nu cred". Răspunsurile sale alcătuiesc un îndreptar al adevăratei credinţe, al acelei credinţe care nu nesocoteşte problemele şi îndoielile, ci înţelege să meargă la rădăcina lor pentru a ieşi întărită. Volumul Întrebări privitoare la credinţă. 150 de

răspunsuri la întrebările celor care cred şi ale celor care nu cred - de Cardinalul Gianfranco Ravasi, traducere din italiană de Ana maria Gebăilă şi Bogdan Chioreanu, edi ţie îngriji tă de Sma randa Bra tu Elian şi Vlad Russo a apărut la editura Humanitas.

Născut în 1942 într-o comună din Nordul Italiei, autorul cărţii a urmat cariera ecleziastică şi a obţinut diploma de licenţă în studiul Sfintei Scripturi, desfăşurând cursuri de exegeză biblică la Seminarul arhiepiscopal din Milano. Între 1989 şi 2007 a fost prefect al Bibliotecii Ambrosiana de la Milano. Din 2007 conduce Consiliul Pontifical al Culturii, precum şi Comisiile pontificale pentru pa 3 GIANFRANCO RAVASI es te cercetă tor al Bibliei cu o largă recunoa ştere interna țională , teolog, ebraist şi a rheolog şi , din anul 2010, ca rdinal. S-a născut în anul 1942 şi a urma t semina rul teol ogic, unde a învățat limbile greacă şi ebraică. 4 http://www.unibuc.ro/prof/gebaila_a/docs/cvs/2011.

10-XII-2012 nr. 16

trimoniul cultural şi arheologie sacră. A scris nu meroase articole de popularizare a textelor sfinte şi s-a implicat în conferinţe şi programe prin care încerca să apropie publicul larg de învăţămintele creştine. Întrebarea şi răspunsul între mijloc de cunoaştere şi exerciţiu intelectual

Cartea intitulată Întrebări privitoare la credinţă.

150 de răspunsuri la întrebările celor care cred şi ale celor care nu cred reprezintă o culegere de întrebări ale omului contemporan, la care Cardinalul Gianfranco Ravasi îşi propune să răspundă concis şi edificator. Răspunsurile sunt formulate dintr-o perspectivă clară, aceea a creştinismului, cu rădăcinile sale ebraice, dar se clarifică aspecte care nu ţin neapărat de creştinism, ci sunt adesea împărtăşite şi de alte credinţe, chiar dacă uneori duc la rezultate diferite. Uneori, întrebările sunt universale, încleştând inima bărbatului şi a femeii, iar răspunsurile precedente n-au lipsit. Alteori, întrebările sunt neaşteptate şi îl surprind pe autor, aşa cum el însuşi mărturiseşte: „Adesea, era vorba de întrebări neaşteptate, pe care nu mi le pusesem nici eu şi care erau oricum surprinzătoare pentru mine. Alteori, erau întrebări care mie îmi păreau cu totul marginale, situate în plan secund, însă altora li se păreau relevante. Nu de puţine ori, întrebările erau atât de radicale, capitale şi de domeniul absolutului, încât mă făceau să recunosc în sinea mea că răspunsul era insuficient chiar în timp ce-l ticluiam. Desigur, au existat şi interpelări polemice sau provocatoare, uneori pătrunse de răutate, dar şi acestea dau savoare confruntării. N-am avea acum singura luare de poziţie de tip „politico-economic“ a lui Isus din Nazaret, care a devenit fundamentală în istoria socială a Occidentului dacă n-ar fi existat întrebarea pusă de farisei şi de irodiani ca să-l piardă prin cuvântarea sa: «Se cuvine a da dajdie cezarului, sau 5 nu?» (Marcu 12, 13-17).” (pp.9-10) Pentru toate citatele biblice, redăm traducerile din Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune 5

al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 8


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Întrebarea necontenită

Răspunsurile nu se vor definitive, ci sunt mai degrabă o treaptă în cunoaşterea aprofundată; existenţa unui răspuns nu presupune anularea altor soluţii, iar, pentru a îmbogăţi spiritul, întrebarea însăşi trebuie să fie adevărată şi necontenită: „Cel puţin în ceea ce priveşte răspunsul ultim şi definitiv, vom privi dincolo de lopata groparului şi de tăcerea sufocantă a morţii, fiind însă conştienţi că nu trebuie să «contenim să ne întrebăm iar şi iară» asupra vieţii şi a morţii. Aşadar, înainte să pornim în călătoria noastră prin desişul întrebărilor şi răspunsurilor pe care le avem dinainte în paginile ce urmează, am dori să pecetluim această lungă introducere cu un minunat paragraf extras din nuvela Noaptea (1958) a scriitorului evreu Elie Wiesel: «Omul se înalţă către Dumnezeu prin întrebările pe care i le pune. Iată adevăratul dialog: omul întreabă, iar Dumnezeu răspunde. Dar răspunsurile sale sunt tainice, nu pot fi înţelese, căci vin din străfundul sufletului şi acolo rămân până la moarte. Adevăratele răspunsuri, Eliezer, le vei găsi numai în tine însuţi. L-am întrebat atunci pe Moshe: Şi tu de ce te rogi? Mi-a răspuns: Mă rog lui Dumnezeu să-mi dea puterea să-i pun adevăratele întrebări.» (p.18) Cartea prezintă interes şi ca exerciţiu intelectual, de logică şi de argumentaţie, iar Eminenţa Sa clădeşte cu vădită măiestrie şi plăcere construcţii armonioase, ce au ca punct de pornire atât anumite episoade biblice, precum uciderea cu pietre a soţilor Anania şi Safira (Faptele Apostolilor , 5), cât şi subiecte generale de reflecţie, precum antropomorfismul, caracterul legendar al Bibliei, reîncarnarea sau metempsihoza. Arta de a pune întrebări este mijloc de cunoaştere şi exerciţiu care dovedeşte calitatea gândirii în mai mare măsură decât răspunsul. Plecând de la citatul din Oscar Wilde, Eminenţei Sa, Cardinalul Gianfranco Ravasi, îşi omagiază interlocutorii şi, indirect, cititorii care se confruntă cu aceleaşi nedumeriri şi pentru care culegerea sa de întrebări şi răspunsuri reprezintă identificarea cu o comunitate care gândeşte la fel, precum şi lumina care pătrunde printre nedumeririle lor şi le clarifică. „Oricine poate da răspunsuri, dar pentru a pune cu adevărat întrebări e nevoie de un geniu”. Oscar

10-XII-2012 nr. 16

Wilde, rafinatul scriitor britanic din secolul al XIXlea, maestru al replicii sclipitoare, surprindea în această frază un aspect al cunoaşterii omeneşti care fusese deja intuit, cu aproape un secol şi jumătate mai înainte, de un autor moralist francez, ducele de Lévis, în culegerea sa de Maxime, precepte şi reflecţii: «Mintea unui om se cântăreşte mai lesne după întrebările sale decât după răspunsuri». Ei bine, cititorul are în faţă mai degrabă o carte a întrebărilor, nu neapărat geniale, dar cu siguranţă semnificative. „Acestea mi-au fost adresate de-a lungul vremii de persoane cu care nu m-am aflat aproape niciodată faţă în faţă, dar cu care am dialogat prin intermediul ziarelor sau al televiziunii, primindu-le nedumeririle religioase sau filozofice.” (p.9) Întrebări necesare şi răspunsuri obligatorii

Cartea debutează cu o scurtă reflecţie asupra măiestriei în a pune întrebări şi în a da răspunsuri; într-o vreme în care virtuozitatea în aceste domenii nu este preţuită îndeajuns şi în care interlocutorii urmăresc mai degrabă să se „încuie” unul pe celălalt decât să-şi urmărească firul logic, argumentaţia solidă a răspunsurilor la nişte întrebări care urmăresc esenţa este o dovadă de sănătate culturală. Iată cum deplânge autorul degradarea măiestriei retorice: „Sfârşitul maeştrilor, precum aşa-zisa «moarte a figurii paterne» şi dispariţia ideologiilor, a introdus în societatea contemporană oroarea de răspunsurile clare şi răspicate, batjocura faţă de certitudine, pasiunea pentru relativ. «Oricare ar fi acest adevăr, nu vă va face liberi», afirma filozoful contemporan Sandra Harding, în antiteză cu celebrele spuse ale lui Isus din Evanghelia după Ioan (8, 32). Din acest punct de vedere, nu există răspunsuri «adevărate», ci probabile; aşadar, întrebările fundamentale sunt exorcizate, evitate, chiar dispreţuite, tocmai pentru că impun răspunsuri bazate pe categoriile unei gândiri solide şi substanţiale.” (p.15) Dar răspunsul este oare mereu necesar? Eminenţa Sa se foloseşte de exemple extrase din literatură şi Biblie pentru a arăta, pe de o parte, că răspunsul nu este mereu posibil, iar, pe de altă parte, că nu este mereu necesar: „Absenţa răspunsului poate avea şi

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 9


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cauze mai modeste: anume creşterea exponenţială a numărului de persoane necivilizate şi superficiale, care refuză orice tratare serioasă, care se aruncă în locurile comune tocite şi care preferă să respingă tot ce tulbură liniştea lipsită de valuri a conştiinţei şi minţii lor. «Omul înţelept ştie ce spune, în vreme ce prostul spune ceea ce ştie», se afirmă ironic într-un aforism iudaic. Ştiind aceasta, omul este conştient şi de propriile limite: înţeleptul dă răspunsurile pe care le ştie, la obiect şi complet, scurt şi argumentat. Este emblematică figura regelui Solomon, care-i răspunde reginei din Saba «la toate întrebările ei; n-a fost întrebare la care Solomon să nu fi răspuns» (2 Cronici 9, 2). Uneori însă, răspunsul poate fi refuzat pe bună dreptate, nu neapărat din cauza limitelor înţelepciunii sau cunoaşterii noastre. Este interesant că în sistemul nostru judiciar există şi «dreptul de a refuza să răspundem». Isus însuşi se prevalează de acest drept în faţa Sinedriului care îl cercetează: «Dacă vă voi spune, nu veţi crede; dar dacă vă voi întreba nu-Mi veţi răspunde» (Luca 22, 67-68). Proştilor trebuie să li se răspundă prin tăcere: «Nu-i răspunde nebunului după nebunia lui de teamă să nu-i devii asemenea» (Proverbe 26, 4), deşi, imediat după aceea, acelaşi înţelept autor al Israelului subliniază nevoia de a răspunde în alte situaţii sau contexte: «Răspunde-i nebunului după nebunia lui, ca nu cumva lui să i se pară că e înţelept» (26, 5). Astfel, Isus, care, aşa cum am văzut mai sus, le răspunsese celor care voiau să-l piardă, răspunde printr-o tăcere rece în faţa tribunalului Iudeilor («El tăcea şi nu le răspundea nimic», Marcu 14, 61), precum şi în faţa lui Pilat, cel puţin după evanghelistul Marcu. Spre deosebire de acesta, Ioan redă un răspuns mai complex al lui Isus în versetele 33-38 din capitolul 18 al Evangheliei sale, scriind: „Deci Pilat a intrat iarăşi în pretoriu şi L-a chemat pe Isus şi i-a zis: «Tu eşti împăratul Iudeilor?» Răspuns-a Isus: «De la tine însuţi o spui, sau alţii ţi-au spus-o despre Mine?» «Neamul tău şi arhiereii mi Te-au predat» […] Şi din nou [Pilat] a intrat în pretoriu şi i-a zis lui Isus: «De unde eşti Tu?…». Dar Isus nu i-a răspuns. Atunci Pilat I-a zis: «Mie nu-mi vorbeşti?»“ (18, 32-35; 19, 9-10). Aceeaşi scenă mută se repetă în faţa omului vulgar şi

10-XII-2012 nr. 16

simplu care este Irod Antipa, în faţa căruia este adus Cristos: «Şi I-a pus întrebări în vorbe multe, dar El nu i-a răspuns nimic» (Luca 23, 9).” (pp.15-16) În funcţie de subiectul tratat, întrebările şi răspunsurile aferente sunt grupate în cinci părţi: Între-

bările „prime”, Întrebările „laice”, Întrebările „ultime”, Întrebările „ebraice” şi Întrebările „creştine” . Gruparea tematică evită enumerările aride şi îi permite cititorului să aibă o imagine clară din perspectivă religioasă asupra următoarelor cinci aspecte: statutul religiei, interferenţele între religie şi lumea „laică”, în special în privinţa interpretării problemelor care ocupă dezbaterile actuale prin prisma creştinismului, conceptele generale care guvernează viaţa omenească, precum fericirea, destinul, „depărtarea” lui Dumnezeu sau sfârşitul lumii, precum şi unele nedumeriri legate de Vechiul şi de Noul Testament. Pentru autor, importanţa răspunsurilor constă mai ales în interpretarea corectă şi lipsită de ambiguitate a textelor sacre: „Aşadar, ne aflăm în faţa disciplinei numite oarecum pompos «hermeneutică», pe care vom încerca s-o ilustrăm încă din primele noastre întrebări-răspunsuri, în efortul de a elabora un statut, o regulă, o metodă, tocmai pentru a «interpreta» atât realitatea, cât şi textele în mod justificat, coerent şi complet. În domeniul religios, adesea multe afirmaţii şi chiar alegeri în viaţă se bazează pe interpretări greşite ale textelor sacre; aşa cum se va vedea, exemple în acest sens sunt fundamentalismul şi subiectivitatea pură, care duce la relativizarea adevărului.” (p.11) Echilibru şi francheţe

Se observă în consideraţiile Cardinalului Ravasi o grijă constantă de a crea un echilibru între subiectele „de actualitate”, care stârnesc interesul publicului larg şi care sunt intens mediatizate – precum alimentaţia vegetariană sau orientarea politică – şi subiectele în general necunoscute marelui public, dezbătute mai ales de specialişti, precum caracterul canonic al scrierilor biblice sau exemplele de erezii de la începuturile creştinismului. Asupra primei categorii, Ravasi oferă o perspectivă biblică, la care cititorul care izbuteşte să delimiteze contingentul de

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 10


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE transcendent poate că nu se gândeşte în genere. Asupra celei de-a doua categorii, în mod evident apanaj al celor care aprofundează religia, Ravasi aruncă o rază de lumină, menită să stârnească şi interesul celor mai puţin familiarizaţi cu subiectele ce ţin de doctrină. Ceea ce impresionează plăcut este francheţea cu care autorul tratează subiecte adesea considerate „delicate” chiar de către Biserică, precum procesul lui Galilei; în acest caz, Ravasi se pronunţă ferm şi definitiv, citând şi întărind răspunsul oficial al Vaticanului şi elogiind perseverenţa lui Galilei: „Punctul de pornire este un document al Conciliului Vatican II, adoptat pe 7 decembrie 1965 şi dedicat confruntării Bisericii cu lumea contemporană, aşa-zisa constituţie Gaudium et Spes (Bucurie şi speranţă) : la nr. 36 se deplângea faptul că, adesea de-a lungul istoriei, creştinii «nu respectaseră suficient autonomia legitimă a ştiinţei», iar nota face referire directă la cazul Galilei. Plecând tocmai de la această consideraţie, la începuturile pontificatului său, în 1979, Ioan Paul II a creat o comisie de istorici şi de teologi care să evalueze liber şi riguros problema. [...] Şirul lung de cercetări arhivistice, istorice şi teoretice întreprinse de comisie a fost inclus într-un volum atent alcătuit, bazat pe memoriile cercetării încheiate în 1992. Volumul, publicat în 2009, a fost intitulat Galilei şi Vaticanul şi a fost îngrijit de Mariano Artigas şi Melchor Sánchez de Toca. [...] Fie ca din lecţia lui Galilei să învăţăm cu toţii, teologi şi oameni de ştiinţă deopotrivă, rigoarea metodologică şi seninătatea intelectuală în faţa oricărei intruziuni, precum şi capacitatea de a ne păstra cu rigoare câmpul de cercetare şi de analiză!” (pp.98-100) Cuvinte alese cu grijă

Atent la folosirea termenilor, autorul pleacă chiar de la sensul fiecăruia dintre cuvintele întrebării pentru a-şi defini poziţia într-o chestiune precum rolul atribuit Vechiului Testament în comparaţie cu învăţătura aparent mai accesibilă a Noului Testament: „ Admir

efortul teologilor creştini de a pune în valoare şi Vechiul Testament; înţeleg că există o tradiţie a Bisericii, prin care li s-a propus credincioşilor să

10-XII-2012 nr. 16

citească în timpul liturghiei Scripturile ebraice, interpretându-le însă în lumina Noului Testament. Desigur, în Scripturile ebraice se găsesc pagini preţioase din punct de vedere literar, iar unele sunt valabile şi pentru noi, creştinii (mă gândesc la Psalmi şi la unele texte ale profeţilor). Dar haideţi să spunem lucrurilor pe nume: nouă, creştinilor, nu ne este oare de ajuns Evanghelia? De ce trebuie să investim atâtea resurse teologice ca să justificăm numeroase capitole din Vechiul Testament, pline de cruzimi sfinte şi de fărădelegi, care nu se deosebesc prea mult de atâtea sure din Coran? De ce să ne pierdem

vremea explicând Vechiul Testament, interpretându-l spre a-i «justifica» paginile dificile şi şocante, când avem lumina limpede a Noului Testament, care l-ar putea înlocui pe cel Vechi? Ei bine, termenul explicit sau subînţeles al acestei întrebări este tocmai înţelesul cuvântului «înlocuire». Oare noul Legământ pecetluit prin Cristos nu-l înlocuieşte şi nu-l declasează pe cel de pe Muntele Sinai făcut prin Moise? Aceasta este o concepţie veche, formalizată în secolul al II-lea de un teolog pe nume Marcion, care ajungea chiar să propună un dualism între Dumnezeul nemilos din Vechiul Testament şi Dumnezeul iubirii vestit de Cristos. Este important să remarcăm faptul că, încă de la începuturile sale, Biserica a reacţionat cu asprime la această teorie, condamnând-o prin condeiul primilor săi mari înţelepţi (Ireneu, Tertulian, Origene şi alţii). Cu toate acestea, ideea a persistat de-a lungul secolelor, chiar şi în artă: de exemplu, pe uşa monumentală a catedralei din Strasbourg, Sinagoga este personificată printr-o femeie legată la ochi, care scapă din mână tablele Legii şi ţine o suliţă ruptă, în vreme ce Biserica merge triumfătoare cu crucea şi pocalul.” (p.59) Ameninţarea contingentului

Puternica ancorare în realitate a mesajului poate fi remarcată mai ales în capitolul Dumnezeu e de dreapta?, unde autorul, printr-o incursiune cu caracter enciclopedic în istorie, atrage atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă contaminarea cu stereotipuri de gândire, ce pot afecta interpretarea textelor religioase: „ Există numeroase aspecte ale

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 11


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE limbajului biblic pe care le acceptăm cu seninătate, fără să le înţelegem. Am putea cita unul marginal la prima vedere, dar care a avut şi consecinţe sociale. În fiecare duminică, noi, credincioşii, spunem în biserică, în vreme ce recităm Crezul, că Cristos «şade de-a dreapta tatălui». Privilegierea dreptei a avut ecouri şi în cultura noastră: îndârjirea înregistrată în trecut împotriva celor stângaci era rezultatul acestei opţiuni simbolice; un alt exemplu ar putea fi importanţa mai mare acordată «dreptei» politice în mediul religios… De fapt, din când în când politica n-are nimic de-a face cu ceea ce se discută: diferenţierea între dreapta moderată sau conservatoare şi stânga progresistă îşi are originile în adunarea parlamentară din timpul Revoluţiei franceze şi în poziţionarea acestor grupări aflate în opoziţie una faţă de cealaltă în sală, în funcţie de locul ocupat faţă de preşedintele adunării. Atunci când în Biblie şi în tradiţia care decurge din ea se vorbeşte despre «dreapta», semnificaţia este cu mult anterioară oricărei conotaţii politice. Dacă dorim să ajungem la origine, la arhetip, probabil ar trebui să ne gândim la folosirea preferenţială a mâinii drepte în activităţile manuale; aşa cum observa interlocutorul nostru, în Antichitate, a fi stângaci era considerat un ceva nefiresc, fiind un semn distinctiv negativ; obiceiul a supravieţuit până în zilele noastre, fiind întâlnit chiar şi în şcolile de acum câteva zeci de ani.” (p.124-125) Caracterul enciclopedic

Fidel misiunii de popularizare enunţate încă din Introducere, autorul nu conteneşte să ofere informaţii de tip enciclopedic, utile în clarificarea noţiunilor şi în evidenţierea evoluţiei acestora. Un exemplu semnificativ în acest sens este capitolul „Litera ucide...”: fundamentalismul, în care ni se narează istoria acestei mişcări şi a cuvântului care o denumeşte: „În 1895, la Fort Niagara, în Statul american New York, s-a întrunit Congresul biblic american, alcătuit din exegeţi protestanţi, în majoritate cu orientare conservatoare. În încheierea lucrărilor, a fost redactat un document în care se defineau cinci adevăruri biblice «fundamentale», cu totul necesare şi indiscutabile:

10-XII-2012 nr. 16

absenţa greşelii din textele biblice şi adevărul literal al Scripturilor, natura dumnezeiască a lui Cristos, naşterea Sa din Fecioară, doctrina iertării păcatelor oamenilor prin jertfa lui Isus, învierea trupească a Lui şi a noastră, învierea oamenilor săvârşindu-se odată cu cea de-a doua venire a lui Cristos. Acest recurs la «fundamentele» credinţei a dat naştere termenului «fundamentalism», folosit apoi pentru a caracteriza alte curente religioase, şi, prin analogie, mai ales în legătură cu lumea musulmană. Propunerea de la Fort Niagara s-a răspândit capilar în perioada 1905-1915, printr-o serie de douăsprezece volumaşe numite Fundamentele: o mărturie a Adevărului, mai ales printre pastorii diferitelor culte protestante americane. Astfel, în 1919 a luat fiinţă Asociaţia fundamentalistă creştină mondială. În 1925, interesul s-a extins şi în rândurile publicului larg, în urma aşa-zisului «proces al maimuţei», în care fundamentaliştii au denunţat în justiţie un profesor de liceu din Dayton (Tennessee), un anume John Scopes, pentru că preda teoria evoluţionistă, care, în opinia lor, milita împotriva doctrinei creaţioniste propovăduite de Scripturi. [...] Ca să urmeze litera Evangheliei, fundamentaliştii nu ţin seama de faptul că aceste texte nu sunt numai prezentarea istorică a lui Isus, ci că alcătuirea lor implică şi intervenţia credinţei pascale a Bisericii şi viziunile teologice ale diferiţilor evanghelişti: cum pot explica, de exemplu, diferenţa dintre «Fericirile» menţionate de Matei (5, 3-12) şi cele amintite de Luca (6, 20-26)? Ori le aleg pe primele şi le resping pe celelalte, care, de altfel, conţin şi «blesteme», ori viceversa! De fapt, acestea reflectă un fenomen istoric şi teologic care dă seama tocmai de întruparea şi integrarea cuvântului lui Isus în contextul istoric şi ecleziastic al comunităţii creştine de la începuturi. Din acest punct de vedere, se poate spune că originile îndepărtate ale fundamentalismului trebuie căutate chiar la începuturile Reformei protestante, în propovăduirea exclusivă a Scripturii. Adoptat mecanic, acest concept anula interpretarea Bibliei în contextul Tradiţiei. De aceea, fundamentalismul este adesea antiecleziastic şi se dezvoltă mai ales în comunităţi care au tendinţa de a se izola şi care consideră drept diabolic tot ce se

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 12


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE află în afara perimetrului lor aseptic.” (pp.35-36) Se spune adesea că un text este clar dacă se traduce uşor; din această perspectivă, cartea Cardinalului Ravasi nu prezintă dificultăţi. Gândirea armonioasă, stilul ales şi claritatea mesajului permit o traducere curgătoare. Singura dificultate ce poate fi remarcată este redarea emfazei, pe care autorul alege să o exprime prin sintaxa marcată, în special prin dislocări la stânga, urmând tradiţia oratoriei. Cum echivalarea prin acelaşi tip de construcţii marcate în limba română nu ajută întotdeauna la clarificarea mesajului şi la dezvoltarea firului logic, am preferat adesea punerea în evidenţă prin adverbe şi pronume de întărire. În ciuda orientării răspunsurilor, cartea scrisă de Cardinalul Ravasi nu se vrea un îndreptar într-ale credinţei. Este adevărat că încearcă să călăuzească cititorul către orizonturi religioase, în căutarea cărora acesta va fi pornit deja, fie dintr-o credinţă aprinsă, fie dintr-o curiozitate nu mai puţin fertilă; însă publicul ţintă al acestei cărţi nu este compus numai din credincioşii fervenţi, ale căror nedumeriri provoacă rupturi existenţiale, ci şi din oameni pentru care religia şi religiozitatea reprezintă un subiect pur şi simplu „interesant”, cu toată devalorizarea actuală a acestui adjectiv. Cititorul textului lui Ravasi îşi pune întrebări despre o credinţă care nu trebuie să fie neapărat a sa.

Anamaria Gebăilă

Adna Samua

10-XII-2012 nr. 16

Mihai Ştirbu

6

MIRCEA ELIADE ŞI MAITREYI

Enigmaticul Mircea Eliade (1907-1986) şi-a împărţit viaţa, trăindu-şi-o în România într-o perioadă tulbure şi controversată, în Portugalia, Franţa, şi India, apoi definitiv în America, unde şi-a scris mare parte din Istoria religiilor. În 1928 a devenenit licenţiat în filozofie la Universitatea din Bucureşti, cu teza ,,Contribuţii la filosofia Renaşterii’’. A studiat ebraica şi limba persană, învaţătând italiana ca să-l citească în original pe Papini, apoi engleza pentru a-l putea citi pe Frazer. În acelaşi an a călătorit la Roma, unde a studiat cu febrilitate în biblioteci, apoi în noiembrie a ajuns în India, pentru că maharajahul Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar îi promisese o bursă de studii. La Calcutta, la Biblioteca Imperială l-a întâlnit pe marele filozof indian Surendranath Dasgupta, care-l acceptase ca doctorand. S-a dedicat studiului gramaticii sanscrite şi a filosofiei hinduse. Datorită aprecierii de care se bucura, s-a mutat în casa lui Dasgupta, unde Eliade a descoperit, nu numai o bibliotecă imensă, ci şi pe frumoasa Maitreyi, fiica profesorului. Între cei doi tineri s-a înfiripat o idilă. Povestea de dragoste dintre Eliade şi Maitreyi Devi a fost una atipică, unică prin însuşi zbuciumul conştiinţei lui. La început, Mircea n-o plăcuse pe indianca zvăpăiată, pe care o vedea urâtă faţă de alte tinere. Dar sentimentele confuze, transformate într-o iubire platonică faţă de misterioasa, spirituala şi fermecătoarea Maitreyi, l-au împins către o stratagemă uimitoare: pentru a putea comunica intim, a învăţat-o pe Maitreyi limba franceză, iar ea l-a învăţat bengaleza. După doar câteva zile, Mircea Eliade s-a hotărât s-o ceară în căsătorie pe hindusa de doar 16 ani. „Cu tot ce putea separa o sensibilitate şi o cultură indiană de una occidentală, cu toate neînde6

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 13


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mânările sau îndrăznelile noastre, dragostea a crescut şi s-a împlinit aşa cum îi era destinul”, scria Eliade în ,,Memoriile’’ sale. Intenţiona ca având acceptul mamei şi dovada unui venit lunar de 35 de lire sterline, să treacă la hinduism, asemeni viitoarei soţii. Maitreyi a acceptat să-i devină parteneră de viaţă doar după o judecată minuţioasă, conformă tradiţiilor indiene, dispusă totuşi la concesii de dragul tânărului român. Dar, când tatăl lui Maitreyi a aflat de intenţia celor doi, reticent fiind la ideea unei legături între fiica sa şi un creştin, a reacţionat radical, alungându-l din casă. „Eşti un mare maestru în arta disimulării. Niciodată, dar niciodată să nu mai încerci să vii la mine acasă, sub niciun motiv”. Ajuns la mănăstirile din Himalaya, la Rishikesh Svarga Ashram, a avut drept guru pe Swami Shivananda. Din nou în Calcutta, a învăţat limba tibetană şi a studiat etnografia Asiei orientale. La sfârşitul anului 1931 s-a văzut silit să părăsească India, pentru satisfacerea stagiului militar în ţară. Clipele trăite alături de Maitreyi şi sentimentul neîmplinirii, nostalgia după ce ar fi putut să fie, l-au determinat pe Eliade să adune material documentar (corespondenţa cu ea, scrisorile primite de la profesorul indian, o fotografie veche, o şuviţă de păr, flori uscate între paginile unei cărţi, jurnalul zilnic al acelor ani), pentru un roman unic. La sfârşitul lunii aprilie 1933 i-a apărut, la numai 26 de ani, romanul Maytrei, foarte bine primit de critica vremii şi de cititori. În acelaşi an a devenit doctor in filosofie „Magna cum laude” cu teza despre Yoga, în faţa comisiei conduse de Dimitrie Gusti. Devenind consilier cultural la Lisabona între 1941 şi 1944, a învăţat şi limba portugheză. Între 1945-1949 a predat la Sorbona, colaborând la revistele Critique, Revue se l’Histoire des religiones, Comprendre, Paru, etc. Din ianuarie 1958 a început să predea la Universitatea din Chicago, apoi din mai 1966 a devenit membru al Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe, şi Doctor Honoris Causa la Universitatea din Yale. Din 14 februarie 1976 a primit titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea Sorbona. Autor a 40 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filosofice traduse în 18 limbi şi a circa 1.200 de articole şi recenzii cu o tematică extrem de

10-XII-2012 nr. 16

variată, Mircea Eliade a rămas în literatura universală prin monumentala trilogie „Istoria ideilor şi credinţelor religioase”. A fost al doilea fiu al căpitanului Gheorghe (Ieremia) Eliade şi al Jeanei, (născută Vasilescu). Tatăl, asemeni fraţilor săi, şi-a schimbat numele în Eliade dintr-un elan patriotic, datorită admiraţiei faţă de scriitorul paşoptist Ion Heliade Rădulescu. A avut o soră, Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu7 . Se pare că prima femeie care a apărut în viaţa lui Mircea Eliade şi i-a fost aproape, a fost Rica Botez (căsătorită Stoicescu), care-l vizita în mansarda lui de adolescent studios. Se cunoscuseră printr-o colegă a Ricăi, Erifili Comati, într-o excursie la Mănăstirea Pasărea. Tânăra serioasă, studioasă, deja respinsese avansurile sentimentale ale lui Radu Boureanu, Anton Holban sau Zaharia Stancu. Însuşi scriitorul îşi amintea: „Într-o zi de decembrie, când căzuse prima zăpadă, a apărut şi o fată cu ochii de culoarea violetelor şi părul tuns scurt, cu breton. Mi s-a părut frumoasă şi îndepărtată, coborând parcă dintr-o altă lume, pentru că nu semăna cu niciuna din fetele pe care le cunoscusem până atunci. O chema R...; avea o voce gravă, joasă, senzuală, contrastând cu chipul ei de personaj de roman englez. De câte ori uşa mansardei se deschidea şi auzeam paşii mărunţi ai Ricăi, râsul ei scurt, grav şi senzual, simţeam cum începea să mi se bată inima. R. avea obiceiul să vină la intervale destul de rare, dar întotdeauna neaşteptată şi sub pretexte neverosimile. Săptămânile care s-au scurs până la plecarea în India au fost cele mai dramatice. R. fusese numită profesoară la liceul din Strehaia, de unde-mi trimitea zilnic scrisori deznădăjduite. Îi răspundeam şi eu tot zilnic, fără să înţeleg de ce-i scriu cu atâta înverşunare - pentru că iremediabilul se împlinise...’’ Sentimentele lor au fost profunde, dar n-au vorbit niciodată despre dragoste, chiar dacă Mircea a încercat de multe ori s-o facă să 7

Es te nepotul de soră al profesorului , s criitorului , filosofului , eseistului , istori cului religiilor român Mi rcea Eliade, fiul Corinei Eliade. Li cențiat al Fa cul tă ții de Filologie a Uni versi tă ții din Bucureşti (1969). A emi gra t în 1974 în Olanda, unde a funcționat ca profesor la una di ntre cele mai ma ri ca tedre de limbă română din Occident, l a Universitatea din Amsterdam.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 14


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE înţeleagă ce simţea pentru ea. A iubit-o cu o iubire tristă. ,,Împreună cu colegii au fost cu ,,Moş Ajunul’’ în decembrie 1925, la Familia Regală, la Patriarhie, la 8 Palatul cu Lei, la Octavian Goga şi la alte personalităţi ale timpului. În 1926, tot împreună au ajuns la 9 Iaşi, unde au fost primiţi la Ionel Teodoreanu acasă şi la redacţia ,,Vieţii româneşti”, unde i-au cunoscut 10 11 pe Garabet Ibrăileanu şi pe George Topârceanu . Se ştia despre intenţia lui de a pleca în India. Printr-o exprimare anecdotică, mama lui Mircea Eliade a îndemnat-o pe Rica: „Mărită-te cu nebunul ăsta, ca să nu plece!”. Ea îi înţelesese vocaţia şi nu s-a opus plecării. În prima tinereţe, pe când aspira la o carieră universitară, a avut două iubiri, fiind obligat să aleagă între Sorana Ţopa, actriţă la Teatrului Naţional din Bucureşti, şi o funcţionară, Nina Mareş, divorţată şi care avea o fiică. Ajuns în camera celei de a doua, pe când încerca să-i explice „filosofic” intenţia de a renunţa la ea, observă că femeia se apropia încet de fereastra deschisă, cu intenţia de a se arunca în gol, nemaiputând rezista şocului produs de pierderea celei de-a doua mari iubiri. Poate sentimentalismul lui Eliade l-a determinat să-şi schimbe imediat strategia. A ales, considerând că menirea sa era de a salva o viaţă, să-i propună să-i devină soţie. Nina intuise acest „sacrificiu”, asigurându-l că oricum nu vor rămâne mult timp împreună: „ştiu c-am să mor tânără”. N-au avut copii, fiindcă Eliade nu voia. „În această privinţă, Nina a acceptat un sacrificiu şi drama aceasta secretă constituie şi cheia romanului «Nuntă în cer»“. Totuşi, la începutul relaţiei lor, Nina a pierdut copilul lui Eliade. De aici s-a ales şi cu un cancer uterin. Despre această etapă a vieţii, şi aventură în acelaşi timp, vorbeşte însuşi Mircea Eliade: ,,Iubeam pe Nina, mă exaspera Sorana, dar nu puteam renunţa 8

Octavian Goga (n. 1 a prilie1881, Răşina ri - d.7 mai 1938, Ciucea ) a fos t un poet român, a rdelean, poli tician de extremă dreaptă , (prona zist, mason şi antisemi t) şi prim-ministrul României de la 28 decembrie 1937 până la 11 februa rie 1938. Membru al Academiei Româ ne din anul 1920. 9 http://ro.wikipedia.org/wiki/Ionel_Teodoreanu 10 http://ro.wikipedia.org/wiki/Garabet_Ibr%C4%83ileanu 11 George Topîrceanu (n. 20 ma rtie,1886, Bucureşti - d.7 mai, 1937,Ia şi) a fos t un poet, prozator, memorialist şi publicis t român, membru corespondent a l Academiei Române din 1936

10-XII-2012 nr. 16

nici la ea. Le minţeam pe amândouă. Şi păcatul lor a căzut asupra mea. Pentru că în iunie 1933, Sorana şia făcut un raclaj, iar în aceeaşi lună Nina mi-a spus că e însărcinată şi, deşi nu eram încă căsătoriţi, m-a implorat să lase copilul, chiar dacă dragostea noastră nu va avea o consacrare oficială. M-am opus din răsputeri, şi Nina m-a ascultat. Nu ştiu în ce condiţii şi-a făcut raclajul, dar de atunci n-a mai rămas niciodată însărcinată - iar în 1943 a descoperit, la Bucureşti, că avea un cancer uterin. Oare n-a fost provocat de raclaj? Şi atunci, nu sunt eu vinovat de suferinţele şi moartea ei?...” Nina avusese un destin tragic, poate determinat indirect şi de primul soţ care era militar de carieră. De unul dintre camarazii săi, Nina s-a îndrăgostit. Sentimentele de dragoste curată au determinat-o să divorţeze, dar soţul n-a acceptat, ş-atunci ea l-a părăsit pentru tânărul locotenent. Doar că tatăl acestuia, un vestit general pe atunci, l-a trimis cu o misiune în capitala Franţei. Acolo, dând dovadă de un nepotrivit umor negru, glumind, a aranjat să-şi însoare fiul, chiar dacă el era după o beţie cu camarazii de arme. „când ziarele din Braşov au anunţat căsătoria, Nina a avut un asemenea şoc, încât a trebuit să fie transportată la clinică“, nota chiar Eliade într-un volum de memorii. Căsătoria cu Nina n-a durat mult, fiindcă după zece ani, în noiembrie 1944, ea a murit. Cu toate păcatele ei, îi dăruise soţului întreaga sa dragoste. Dezechilibrul produs de moartea ei, l-a marcat pe Eliade profund. Prin „Jurnalul portughez“ (cea mai pesimistă scriere a lui), s-a confesat tuturor, arătându-şi dragostea pentru prima soţie, pe care-o îngrijise în ultimii ani de suferinţă. Fiind bolnavă de cancer, o internase la Lousa. „Am adus-o astăzi pe Nina la ,,Casa de saśde e de repouso’’ din Lousa. A urcat anevoie cele două etaje, rezemîndu-se în baston. Am urcat după-amiază pe coamele dealurilor. Singur. Mi-am amintit de ultima ascensiune făcută cu Nina, în vara 1939, când ne-am suit la Bran şi de acolo am traversat munţii“. Eliade mai nota: „Nu vreau să mă gîndesc la cauzele materiale ale morţii ei: la imensul şir de dezastre cancerul din vara lui 1943, sciatica din februarie 1944, razele din iunie, hemoragia, parotidita, glanda

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 15


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sublinguală, pulmonul drept probabil blocat de o tuberculoză galopantă“. După pierderea soţiei s-a sfârşit şi slujba lui de ataşat al ambasadei României la Lisabona. A ajuns şomer sărac, fiindcă îşi vânduse până şi cărţile pentru a-i cumpăra Ninei medicamente. Nina a fost femeia cea mai importantă din viaţa lui, iar la cinci ani după moartea ei, i-a dedicat monumentala lucrare care a făcut înconjurul lumii, „Tratat de istorie a religiilor“. Fiica adoptivă Giza (Adalgiza Tătărescu), fiica soţiei sale Nina Mareş, a fost colegă cu viitoarea noră (Irina) a fratelui său, generalul Constantin Ieremia. Eliade a ţinut legătura cu dânsa doar până în 1948, când Giza a emigrat în Argentina. Cel mai bun roman al său rămâne Maitreyi, probabil ca un ecou al sentimentelor şi trăirilor sale încă din perioada în care locuia în casa lui Dasgupta, care aduce în prim plan o experienţă existenţială specifică tinereţii, dragostea. Dar Maitreyi a existat în realitate, a venit şi în ţara noastră, după ce reuşise să-l întâlnescă pe Mircea Eliade la Chicago. Ea primise o educaţie aleasă, era sensibilă şi scria poezii încă din copilărie. La doar 16 ani şi-a publicat primul volum de poezii, prefaţat de Rabindranath Tagore. A publicat patru volume de poezie, opt lucrări despre viaţa şi opera Gurului său, Rabindranath Tagore, a scris cărţi de filosofie sau cu tentă socială şi, cărţi de călătorie. Ca scriitoare, Maitreyi Devi a fost una dintre personalităţile Bengalului. Altruistă, dornică de a face bine, a fondat în 1964 ,,Council for the Promotion of Communal Harmony’’ şi a fost vicepreşedinte al All-India Women's Coordinating Council. A fondat şi un orfelinat pentru ajutorarea şi educarea copiilor din zona Calcuttei şi a celor rămaşi în India (Bengal) ca urmare a separării Bangladeshului (Pakistanul de est) de Pakistan, în 1971. Aflase de romanul care-i purta numele. Datorită ei, avem o tulburătoare poveste a iubirii imposibile dintre un european şi o indiancă, poveste cunoscută în cercuri largi, nu doar în mediile scriitoriceşti şi academice. În ţara noastră a sosit în iarna lui 1963, la Universitatea din Bucureşti pentru ,,o întâlnire cu scriitoarea indiană Maitreyi Davis’’. Era deja o doamnă în vârstă, cu o faţă coşcovită, învelită în şaluri

10-XII-2012 nr. 16

groase, care vorbea în engleză, ajutată desigur de translator, şi era altfel de cum ţi-o puteai închipui din scrierea lui Eliade. Maitreyi rămâne în memoria colectivă, în egală măsură, reală şi imaginară. Dar când a început discursul, femeia bătrână nu mai exista, era doar ea, adevărata Maitreyi. S-a confesat apoi doamnei Irina Eliade, nora fratelelui lui Mircea, generalul Gheorghe Eliade, pe când era afectată de primirea, politicoasă dar rece, în casa din Chicago a scriitorului şi a soţiei Christinel. După câteva lacrimi de neevitat, a dorit să adauge: „Scrie-i lui Mircea că m-ai văzut şi spune-i să se întoarcă în India. Are nevoie de India.” Între ei, ca oameni reali, se pare că a fost doar o relaţie platonică. Vizita la Bucureşti îi oferise şansa de a le cunoaşte pe mama şi pe sora iubirii sale din tinereţe, dar şi a le dărui câte un exemplar din romanul vieţii ei, „Dragostea nu moare’’, o replică la celebrul roman al lui Mircea Eliade. După pierderea iubitei soţii Nina Mareş în 1944, în 1950 el s-a recăsătorit cu una dintre cele mai frumoase femei pe care le întâlnise, Christinel Cottescu (sora soţiei cunoscutului dirijor Ionel Perlea), descendentă a unei vechi familii boiereşti. Ea se trăgea, pe linie maternă, din spiţa Şendrea. Unul dintre descendenţi, hatmanul Şendrea, fusese cumnatul lui Ştefan cel Mare. Se pare că între Şendreştii din secolele XIX-XX şi cei din secolul XV exista o legătură de rudenie, care poate va fi dovedită vreodată, pentru că Şendreştii, dar şi Cotteştii erau neamuri boiereşti din sudul Moldovei. Numele familiei Cottescu provine de la localitatea „Coteşti’’, dar din preţiozitate s-a ajuns la varianta cu dublu "t". Christinel era cunoscută în cercul celor apropiaţi şi sub prenumele de Georgette. Se întâlniseră la Paris, în anul 1945, când Mircea Eliade vizita cercurile de români aflaţi acolo dinainte sau din timpul celui de-al doilea război mondial. Christinel Eliade era o femeie foarte distinsă şi foarte frumoasă, cu trăsături remarcabile, avea ochi albaştri, fuma mult, era foarte autoritară. Familia lui Christinel Cottescu se stabilise în capitala Franţei cu mulţi ani înainte. Cei doi au fost cununaţi de filosoful Emil Cioran. Din admiraţie şi dragoste faţă de Christinel, Eliade spunea: „Nu-mi

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 16


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE închipuisem că această angelică blondă cu ochi albaştri şi pletele alunecându-i pe umeri, ca la o adolescentă, poate râde în hohote şi, mai ales, poate cânta cu atâta voie bună şi umor. O priveam şi o ascultam fermecat, dar nu-mi dădeam seama ce se întâmplă cu mine, nu ştiam că suntem ursiţi unul altuia...” Împreună, cei doi s-au stabilit la Chicago. Conform spuselor lui Stelien Pleşoiu, din postura de om de casă al familei acolo, Christinel ,,era foarte dură, întotdeauna se punea pe post de şefă în casa aceea, deşi a greşit de foarte multe ori, însă, mă rog, era şeful casei, ne trata de altfel pe toţi, dar nu m-a tratat pe mine şi pe nimeni altcineva mai diferit decât pe soţul ei, autoritară, timbrul vocii de comandă, pe toţi ne punea la punct, pe toţi ne trimitea cu gunoiul... Nu ţinea cont de funcţii şi vă rog să mă credeţi, în casa aceea veneau oameni de foarte mari funcţii şi titluri. Cu cât ştia că titlul este mai mare, cu atâta îi umilea mai mult, prin vorbe foarte frumoase, dar foarte tăioase: ,,te rog sa-mi iei punga de gunoi să mi-o duci jos, te rog să-mi aduci un pachet cu ţigări, te rog să...", însă în felul ei, a avut mulţi admiratori şi foarte multă lume nu scotea un cuvânt în faţa doamnei. Eu consider că toată această atitudine a pornit de la faptul că soţul dânsei era un om foarte moale şi cu o personalitate foarte blândă. Pe soţ, doamna Eliade îl ţinea din scurt, în sensul că-i impunea să-şi mănânce dimineaţa banana şi o brânză fără niciun fel de gust, care îl ajuta pe maestru să nu facă alte complicaţii. Ştia maestrul să se folosească de tertipuri, pentru a-şi bea nelipsitul pahar de scotch, aranjând cu chelnerul să-i pună apă cu gheaţă, dar chelnerul, printr-un mic aranjament, să-i aducă un pahar cu votcă şi, arătându-i soţiei că el bea apă în loc de scotch, ea foarte generoasă: «Ei bine, poţi să bei şi un scotch», deci având două pahare. Era foarte greu să îl dezveţi de obiceiuri pe care le-a avut toată viaţa. Maestrul nu putea să trăiască fără pipă, aproape că dormea cu ea în gură. Şi doamna fuma foarte mult. Moartea maestrului a fost pentru Christinel Eliade o adevărată nenorocire, pierzându-şi tot elanul şi toată energia care o caracteriza în timpul vieţii acestuia, s-a simţit foarte slabă în faţa tuturor, foarte amărâtă. A avut

10-XII-2012 nr. 16

datorii, a terminat într-o sărăcie, că aproape nu-ţi vine să crezi. În ultimele trei luni care au premers morţii dânsei, nu mai avea bani nici cu ce să-şi plătească chiria. Deci, amândoi s-au sfârşit săraci, cu toate că ar fi putut avea ceva bani şi de la sutele de «prieteni» foarte adevăraţi şi foarte generoşi. Dar, după moartea maestrului, au dispărut cu toţii şi nu o mai căuta aproape nimeni, decât cine ştie, câte o persoană să-i ceară câte o carte cu împrumut, sau câte o donaţie pentru biserică, dar ajutorul din partea românilor nu prea a fost”. Christinel Eliade şi-a împărţit singurătatea, după moartea în 1986 a soţului, până pe 9 martie 1998 la Chicago, cu Claudia Vechiu. Aceasta era o fostă contabilă din Iaşi, care şi-a căutat un rost în America, după ce rămăsese şomeră. În calitate de companie permanentă a bătrânei doamne Georgette Christinel Eliade, i-a administrat tratamentul, i-a pus perfuzii, a ţinut legătura cu medicul de familie şi a răspuns la telefon. Avea grijă ca doamnei Georgette să nu-i lipsească nimic. Ea a ştiut că ,,Doamna Christinel era aproape sigură că va muri pe 9 martie, ziua de naştere a soţului ei, după cum chiar îşi dorea. Mai voia să fie incinerată şi să aibă o înmormântare simplă, ca a lui Mircea Eliade. De altfel, doamna a murit uşor, dacă se poate spune aşa", îşi amintea Claudia Vechiu, din Chicago. Mircea Eliade, personalitatea recunoscută şin străinătate, era un om sensibil la frumuseţea şi la tradiţiile locurilor în care a trăit de-a lungul vieţii. Preţuirea pentru femeia care dă viaţă, care stă alături de bărbat în clipe dificile sau la bucurie, preţuirea - în general - pentru femeie, este redată, după cunoaşterea tradiţiilor din India, de însuşi Mircea Eliade: „În India, orice femeie e Devi, o zeiţă. Când te adresezi unei doamne sau domnişoare - de orice rang, de orice vârstă - nu pomeneşti numele de familie, ci adaugi Devi după numele ei propriu. O domnişoară Indira Sen, ajunge astfel Indira Devi. Amănuntul acesta e semnificativ. India nu vede în femeie nici fecioara, nici amanta. India vede numai zeiţa, numai jertfa creatoare, mama. Orice altă virtute feminină păleşte alături de aceasta din urmă. Orice femeie e adorată întrucât este sau va fi o

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 17


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mamă. De aceea, când cunoşti prea bine o femeie ca să o mai poţi numi Devi, o numeşti mamă. Chiar dacă ea e numai o fată de ţară sau o adolescentă de colegiu.” Mai mult de-atât, indienii vorbesc despre ţara lor ca despre o mamă. Imnul lor începe cu 12 cuvintele ,,Plecăciune Mamei.”

10-XII-2012 nr. 16

MARA MANOLACHE Pictează toamna Pictează toamna culoare arămie, cârduri negre împrăştie fum gălburiu în calea vântului cu aură de frunze se închină norii bătrâni, pădurea abioză îşi aruncă rochiile verzi, dezbrăcată vrea să întâmpine anotimpul care purifică vieţi. Pictează toamna, poveşti divine cu îngerul alături împrăştie lumină, inspiră mireasma dumitriţei să-şi poată contopi secundele frunză. Pictează toamna vise-ninse, drumuri scrise cu creion îngroşat, iubiri schiţate de brumă în absenţa sufletului drag.

12

BIBLIOGRAFIE: www. is toria .md Mi rcea Eliade, biogra fie . Articol îngiji t de Vlada Afteni ; ROMÂNIA LITERARǍ 2012, nr. 36, Ceza r Ivă nescu în dialog cu Lucian Vasiliu ; Steaua nr.8/1997 Interviu realiza t de Puşa Roth: Iri na Eliade: „În familia lui Mi rcea Eliade am intra t de două ori"; a cuz.net Tabel cronologic; ROMÂNIA LITERARǍ 2003 Numă rul 1 „La o nouă lectură : Mi rcea Eliade’’ de Alex. Ştefănes cu; ZIARUL DE DUMINICĂ „Cotteştii : familia soţiei lui Mi rcea Eliade 30 iun 2006 Autor: Mi hai Sorin Rădulescu’’; REVISTA VIP.NET „Mi rcea Eliade şi Mai treyi Devi - două l umi , o singură iubi re’’ de Alexandru Stra tan; Convorbi ri li tera re, Nr. 3 / 2006 „A doua moa rte a lui Eliade nu va a vea loc’’ Basarab Ni coles cu; Moni torul Expres „10 ani din via ţa lui Eliade’’ Autor: Camelia ONCIU, 13.03.2007; ZIARUL DE IAŞI - Emilia CHISCOP, „Ulti mul mis ter al unei fa milii celebre“ Da ta publi că rii : 14/ 03/ 1998; ziaruldeiaşi .ro „LOCAL’’ FOCŞANI Fos tul om de casă al lui Mi rcea Eliade dezvăluie: „Soţii Eliade au s fâ rşi t în mi zerie”; Sil via Vrînceanu da ta publi cării : 22.08.2005; REALITATEA. NET, 25 Augus t 2012 „Detalii SURPRINZĂTOARE despre revederea dintre Mai treyi şi Eliade. Scrisorile ei au fos t traduse“; REVISTA APOSTROF - Nina Ştefan Boerbel y „Ci ta te reproduse după edi ţia Mi rcea Eliade, Jurnalul portughez şi alte s crieri , vol . 1“; Sighet online, portal indepedent de şti ri - CARTE : Mi rcea Eliade -„India" s cris de Horia Pi cu, Dumini că , 04 Ma rtie 2012; ROMÂNIA LITERARǍ 2006 nr. 6, Poves tea vieţii lui Mi rcea Eliade” de Alex. Ştefănes cu; ROMÂNIA LITERARǍ 2003, nr. 34 „Eni gmatica doamnă R... de Filip-Lucian Iorga.’’

În noaptea asta În noaptea asta vreau să visez valurile mării, leagăn albastru dansează-mă dacă poţi vei învăţa ritmul apei trupul meu se destramă se face una cu luna dacă ai putea o atingere să iei ştii, norii cântă la flaut hai, prinde-mă în dans să fiu nimfă ce adie noaptea malul mării de aş putea să dorm să nu mai fiu întunecata lună de aş putea să strig să ştii că exist.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 18


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 nr. 16

mică şi culturală din perioada interbelică şi restaurarea democraţiei, fie că s-a petrecut ea între 23 august 1944 şi abolirea monarhiei (1947) sau începând din 1990, pot fi legate fiecare de persoana unui monarh. În aceste pagini vă propun să îi descoperiţi, în câteva cuvinte, fapte şi imagini, pe Regii şi Reginele României, Familia Regală şi tradiţiile Monarhiei Române.

1866 Regele Carol I

1914 Regele Ferdinand

1930 Regele Carol II

1940 Regele Mihai

La 10 mai 1866, România alegea monarhia constituţională, proclamându-l pe Carol I ca Domn şi Prinţ al ţării. Sub conducerea Lui, România şi-a câştigat la 1878 independenţa de stat, proclamându-se Regat la 26 martie 1881. Au urmat 66 de ani în care a fost construit statul român modern, în care s-au dezvoltat instituţiile politice şi infrastructura economică şi în care România şi-a câştigat, prin propriile puteri, locul meritat în familia naţiunilor Europei. Cei patru Regi, Carol I, Ferdinand I, Carol al II-lea şi Mihai I, şi cele patru Regine, Elisabeta, Maria, Elena şi Ana 13 sunt fiecare simbolul

Elisabeta Maria

Elena

Ana

unei etape din istoria României. Independenţa şi modernizarea ţării, Marea Unire, înflorirea econo13

Principesa Ana de Bourbon-Pa rma s-a născut la 18 septembrie 1923, la Paris. Este fiica Principelui René de Bourbon-Parma şi a Principesei Ma rgareta a Danemarcei. Principesa Ana a copilărit în Franţa. Începând cu anul 1939, după izbucni rea războiului, şi-a urmat familia iîn Spania şi în Statele Unite ale Ameri cii, unde a urma t o şcoală de artaă la New York. În paralel, pentru a-şi putea câştiga existenţa, a lucra t ca vânzătoa re la magazinul universal Ma cy's . În 1943, Principesa Ana s-a înrolat ca volunta r în a rmata franceză. A fost, împreună cu regimentul ei, în Algeria, Maroc, Italia, Luxemburg şi Germania, până la sfârşitul ostilităţilor. A primit „Crucea de Război" a Franţei. Principesa Ana l-a cunoscut pe Regele Mihai I al României la Londra. După doa r o săptămână, Regele i-a cerut mâna. S-au căsătorit la 10 iunie 1948, la Atena.

Majestatea Sa Regele Mihai I al României s-a născut la 25 octombrie 1921, la Sinaia. Este fiul legitim al Regelui Carol al II-lea şi al Reginei-mamă Elena. Prima domnie a MS Regelui Mihai I a început în 1927, după moartea bunicului Său, Regele Ferdinand I. Regele-copil a fost tutelat de o Regentă condusă de unchiul Său, Principele Nicolae al României. După venirea pe Tron a Regelui Carol al II-lea, în iunie 1930 şi după plecarea Reginei-mamă în exil, Regele Mihai a rămas în grija tatălui Său, devenind din ce în ce mai închis în sine şi mai gânditor. Mihai I a primit titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. În urma abdicării tatălui Său, la 6 septembrie 1940, a redevenit Regele Mihai I. România sub Regele Mihai Devenit din nou Rege, la 19 ani, Mihai I a avut de-a face cu o situaţie disperată: cel de-al Doilea Război Mondial, o viaţă politică extrem de dificilă şi o ţară în colaps economic. Primii patru ani a domnit sub dictatura Mareşalului Ion Antonescu. La 23 august 1944, Majestatea Sa l-a arestat pe Mareşal şi a alăturat România Alianţei antihitleriste. Astfel, forţele germane au fost obligate să părăsească România. În intervalul 1945-1946, Regele a încercat să se împotrivească impunerii comunismului în România. În noiembrie 1947, Majestatea Sa a participat la căsătoria Principesei Elisabeta a Marii Britanii cu Ducele de Edinburgh. Acolo a întâlnit-o pe Principesa Ana de Bourbon-Parma, de care s-a îndrăgostit la prima vedere. La întoarcerea în ţară, Regele Mihai a cerut să se căsătorească cu Principesa Ana. Acest fapt a creat panică în rândurile autorităţilor comuniste şi, probabil, a provocat grăbirea hotărârii de a-i cere Regelui abdicarea. La 30 decembrie 1947, Petru Groza şi Gh.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 19


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Gheorghiu-Dej l-au ameninţat pe Suveran cu execuţia a o mie de tineri, în cazul în care nu ar fi abdicat. La 3 ianuarie 1948, Regele Mihai şi Reginamamă Elena au părăsit România, luând cu ei doar câteva bunuri personale. Actul abdicării, semnat sub ameninţare, este ilegal şi lovit de nulitate. Mai mult, actul nu a fost niciodată sancţionat de Parlamentul României. Exilul MS Regelui Mihai şi al Reginei Ana a început odată cu revenirea de la nunta din Atena. Au locuit, până la sfârşitul anului 1948, la Vila Sparta, locuinţa Reginei-mamă Elena. Din 1949, Regele Mihai şi Regina Ana s-au mutat la Lausanne şi apoi în Anglia, unde au locuit până în 1956. Pentru a-şi câştiga existenţa, Regele şi Regina au construit o fermă de pui şi un mic atelier de tâmplărie. Familia Regală s-a întors în Elveţia în 1956. Regele Mihai a semnat un contract cu compania aeriană „Lear Jeats and Co." din Geneva. Familia s-a mutat la Versoix, un mic oraş de pe malul lacului Léman, la câţiva kilometri de Geneva. Aici a locuit peste patruzeci şi cinci de ani. În anul 1958, Regele a oprit colaborarea cu „Lear", iar un an mai târziu a înfiinţat o companie de electronică şi de mecanisme automate, denumită METRAVEL, pe care a vândut-o cinci ani mai târziu. Astăzi Din biroul său de la Versoix şi, începând cu 2001, din cel de la Bucureşti, Regele Mihai a militat pentru interesele României şi pentru eliberarea acesteia de sub dictatura comunistă şi, după 1989, pentru intrarea României în NATO şi în Uniunea Europeană. Majestatea Sa a încurajat respectarea drepturilor omului, dezvoltarea economiei de piaţă, păstrarea culturii naţionale, respectarea adevărului istoric, respectarea şi garantarea proprietăţii private, consolidarea statului de drept şi a democraţiei în ţara noastră. MS Regele Mihai şi MS Regina Ana locuiesc, din 2004, la Aubonne, în Elveţia. De marile sărbători creştine şi în funcţie de angajamentele Lor publice, Majestăţile Lor aleg să fie alături de cei dragi fie la Castelul de la Săvârşin, fie la Palatul Elisabeta din Bucureşti.

10-XII-2012 nr. 16

Nepotul Regelui Mihai, principele Nicolae, se stabileşte definitiv în România. Tânărul de 27 de ani este fiul Principesei Elena şi al treilea în linia succesiunii la tron (mai multe explicaţii despre acest aspect puteţi găsi la link-ul de la note1 4 ). Tatăl principelui Nicolae, Robin Medforth Mills a fost medic şi a lucrat ca reprezentant pentru ONU. A murit în urmă cu doi ani. Prima apariţie publică a prinţului de la stabilirea sa în România a avut loc anul acesta, alături de principesa Margareta la lansarea volumului „Maşinile Regelui”. Absolvent de Oxford, principele Nicolae a venit deseori în România în ultimii ani. Titlul de Alteţă Regală pe care l-a primit la împlinirea vârstei de 25 de ani ridică însă câteva întrebări. Linia succesorală descrisă mai sus poate fi considerată una provizorie. Regele Mihai şi-a asigurat astfel succesiunea, dar în condiţiile încălcării Constituţiei din 1923. Întro situaţie normală, Parlamentul ar fi trebuit să se pronunţe asupra acestui fapt. Dar cum ar fi putut fi posibilă o astfel de hotărâre?! Aşa cum se ştie, abdicarea Regelui şi trecerea la republică a avut loc în mod forţat, iar românii nu au avut niciodată posibilitatea de a se pronunţa în mod liber asupra formei de guvernământ. Nici în momentul adoptării Constituţiei din 1991, nici în momentul revizuirii ei în 2003, nu au fost întrebaţi dacă vor ca ţara lor să fie republică sau monarhie constituţională. Dar marea întrebare pluteşte în aer. Ea nu va mai putea fi evitată la următoarea revizuire a Constituţiei. Între timp, românii au avut ocazia să constate că republica românească nu reuşeşte să facă faţă unei tranziţii extrem de dificile minată de con14

http://www.familiaregala.ro/ro/familia-regala-asta zi/linia-de-succesiune/;http://www.s telian-tanase.ro/la -zi /printul-ni colae-simona rhia.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 20


10-XII-2012 nr. 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE flicte politice şi sociale. Discursul Regelui în Parlament de la 25 Octombrie anul trecut a fost un extraordinar moment. Vreme de câteva zile, românii au avut prilejul de a-şi vedea istoria în prezent şi de a înţelege că un rege poate aduce împreună chiar şi pe cei mai neîmpăcaţi duşmani politici. În plus, prezenţa discretă, dar constantă, a prinţului Charles al Marii Britanii în România, în ultima vreme însoţit şi de prinţii William şi Hary, au transformat mult percepţia asupra monarhiei faţă de toxicitatea îndoctrinării comuniste care domina anii 90. Acum mai bine de 150 de ani, când elita românească a ales să aducă în fruntea ţării un principe străin, au reuşit pentru că erau educaţi, şi doreau să lase ceva durabil în urma lor. Temerile că politicienii actuali nu sunt în stare de astfel de performanţă sunt îndreptăţite, ca şi temerile că familia regală este la rândul ei afectată de viziunile pe termen scurt care domină societatea. Vremurile s-au mai schimbat. Dar ştim oare ce vrem?

Autor: Stelian Tănase

Autor : Ştefan J. de Fay Pământul României a dat, de-a lungul timpului, mari figuri europene. Şi este firesc să fie aşa, pe de o parte datorită geniului românesc, pe de alta fiindcă ţara face parte din istoria şi cultura continentului, din gândirea filozofiei Greciei antice, din logica latină şi umanismul creştin european – la care „venim cu partea noastră de cer” – cum spune filozoful Constantin Noica. Să ne amintim câteva din darurile noastre. Ştefan cel Mare şi Sfânt, „Atletul lui Hristos” – cum fusese numit de către Papa Sixt IV; Iancu de Hunedoara care, prin vitejia oştilor sale a stăvilit pentru 80 de ani transformarea Ungariei vecine în paşalâc turcesc şi cu aproape 200 de ani asediul Vienei; să ne amintim de Nicolaus Olahus, secretar al regelui Ludovic II şi al reginei Maria de Habsburg, episcop al Strigoniului şi Primat al Ungariei; de Dimitrie Cantemir, membru al Academiei din Berlin, de două ori Domn al Moldovei, consilier al lui Petru cel Mare, ţarul şi Împăratul Rusiei; de Bogdan Petriceicu Haşdeu, spirit universal, creatorul – printre alte nenumărate teorii lingvistice – a circulaţiei cuvintelor; de Nicolae Iorga membru al mai tuturor Academiilor europene (16.000 de titluri publicate!), de Mircea Eliade, indianist de reputaţie mondială, istoric al miturilor şi religiilor lumii, sau de celebre femei de cultură universală precum Dara d’Istria (la 16 ani traduce ILIADA în limba germană!), Iulia Haşdeu, Anna de Noaille, Elena Văcărescu… Lista personalităţilor noastre este lungă şi adeseori destinul acestora plin de chinuri precum însăşi istoria noastră şi a continentului nostru, unde numele lor stă scris cu litere de aur. * Azi mă opresc la fascinanta figură a PrinţuluiPrelat, Monseniorul Vladimir Ghika, intrat în legendă nu fiindcă am fi înclinaţi către misticism, ci fiindcă timpul său s-a împlinit şi pentru noi odată cu mileniul

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 21


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE îngăduindu-ne să-l privim fără exaltare, în oglinda propriei lui realităţi. Am avut norocul să-l cunosc prin familie şi în familia sa. Dar nu de amintirile mele scriu azi ci încerc să-i creionez chipul după mărturiile celor care au trăit în preajma lui, care au lucrat cu dânsul, luându-mă după biografiile ce i-au fost închinate. În Franţa de R.P.Pierre Gherman, Yvonne Estienne cu bogata ei carte „Une flamme dans le vitrail” , Susanne Durand, Jean Daujet, prietenul său de multe sfaturi, Michel Talzain, Elisabeth de Miribel – Doamnă care, alăturându-se la Londra, în 1940, generalului de Gaulle, îi va dactilografia celebrul Apel din 18 Iunie către Franţa, o admirabilă biografă a Monseniorului, cu o carte tradusă şi în ţara noastră sub titlul „Memoria tăcerii”. Voi consulta, pe cât cu putinţă, studii şi articole apărute în România, precum cele semnate de Ştefan Nicolae şi Ion Papuc, Cezar Vasiliu, Radu A. Duduica, Florea Costachi, Ion Rogojanu, genealogistul Mihai Sorin Rădulescu, mărturia din închisoare a Msg. Heronymus Menges, precum şi volumul „Monseniorul” întocmit de Părintele Horia Cosmovici – desigur discipolul cel mai apropiat de dânsul în ţara noastră. Urmărind, de asemenea, câteva din propriile conferinţe şi scrieri ale Monseniorului, ca: LA VI-SITE DES PAUVRES, LA PRÉSENCE DE DIEU, LA SOUFFRANCE, LA LITURGIE DU PROCHAIN, sau cele 850 de „PENSÉES POUR LA SUITE DES JOURS” – „Gânduri pentru şirul zilelor” – adunate în APPELS DE DIEU de către Părintele Horia Cosmovici – volum despre care Părintele Pierre Albert va spune: „Oglindă pură în care se răsfrânge sufletul unei naţiuni”, iar Tudor Vianu: „Una din cărţile mari ale secolului”. După cum se vede – merg pe drum bătut. Cu sprijinul acestor mărturii putem avea în faţa ochilor o schiţă – dar cât de sumară, totuşi! – a personalităţii acestui om al secolului, martir al poporului nostru şi al creştinătăţii europene, cum spune românul, pentru a-l „ridica la icoană!”

10-XII-2012 nr. 16

* Vladimir Ghika s-a născut la 25 Decembrie, în ziua de Crăciun al anului 1873, la Constantinopol unde tatăl său, Ioan Ghika, general de divizie, apoi ministru de Război şi al Afacerilor străine la Bucureşti, se afla trimis plenipotenţiar al României pe lângă Poarta Otomană. După tată, Vladimir era nepot al ultimului principe al Moldovei – Grigore Ghika, acesta abdicat spre a deschide cale, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza – Unirii Principatelor Române. După abdicare, Grigore Ghika s-a retras în Franţa şi avea să moară în castelul de la Mée, unde se află înmormântat, după o tragedie de care se vorbeşte prea puţin. Să mai spunem că, începând din 1657, zece dintre strămoşii lui Vladimir au domnit în Principatele Române, fie în Muntenia, fie în Moldova – printre ei aflându-se şi acel Ghika decapitat de turci pentru că se opusese cedării Bucovinei. Maică-sa, principesa Alexandrina Ghika, născută Moret-Blaremberg, descindea din Henric IV, rege al Franţei, iar Vladimir, prin diferite înrudiri – de care ne aminteşte cu competenţă genealogistul Mihai Sorin Rădulescu – se înrudea cu nenumărate mari familii franceze şi româneşti. Vladimir a fost botezat şi miruit în Biserica Ortodoxă – de care ţineau amândoi părinţii lui, chiar dacă mama avea o foarte bună cultură catolică. În 1879, la vârsta de 6 ani este trimis, împreună cu fratele său, Dimitrie, să urmeze şcoala în Franţa, la Toulouse, iar după terminarea şcolii primare şi a liceului se mută la Paris unde fraţii au urmat dreptul şi ştiinţele politice, Vladimir înscriindu-se şi la cursurile de medicină – pentru care avea mare aplecare –, botanică, istorie, filozofie şi arte. Vladimir avea o poftă şi o capacitate de învăţătură ieşite din comun, o asimilare instantanee a textelor care-i treceau prin mână, ceea ce, mai târziu, va contribui la reputaţia lui de erudit în multiple direcţii ale culturii.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 22


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Explicaţia capacităţii uluitoare de asimilare a textelor, de care dădea dovadă copilul, mai târziu studentul şi apoi prelatul Ghika – am aflat-o de la Părintele Horia Cosmovici care scrie în amintirile sale că Monseniorul avea darul „ochiului fotografic”. Şi ne relatează: „L-am văzut citind. La 3-4 secunde întorcea pagina. Şi tot ce citea reţinea datorită memoriei lui prodigioase!” Să amintim că şi Iorga avea acest dar de a citi pagina nu neapărat rând cu rând, ci deseori dintr-o dată şi întreagă. Iată un dar al naturii care, conjugat cu o bună memorie, pune temelie de erudiţie omului de cultură! Vladimir Ghika a fost de copil un adevărat credincios, ştia că Dumnezeu există şi că se afla sub protecţia Lui, şi credea în rostul Bisericii. Aceste certitudini nu i se vor clinti niciodată de-a lungul întregii lui vieţi. Încă de foarte tânăr voia cu ardoare să devină călugăr-misionar şi preot. Obţine – prin maică-sa – o audienţă la Papa Pius X, care-l sfătuieşte – se pare la rugămintea chiar a mamei lui Vladimir – să mai aştepte un număr de ani, dedicându-se misionarismului prin ceea ce Papa numise „apostolat laic”, devenind astfel – cum vor scrie în studiul lor, Ştefan Nicolae şi Ion Papuc – „un precursor al studiilor teo-logice efectuate de laici şi un deschizător de drum în apostolatul laic”. Biografa Yvonne Estienne ne lămureşte: „Apostolatul laic este la îndemâna oricui, pe temeiul sacerdoţiului regal care – după Sfântul Petru – îl au toţi cei care au primit Sfântul Botez”. Putem spune, deci, că orice creştin are putinţa de a face studii teologice şi, încărcat cu ştiinţa acestora să-şi desfăşoare apostolatul întru recunoaşterea harului divin şi al iubirii semenilor. După terminarea studiilor universitare, fratele său Dimitrie, intrat în diplomaţia română, va avea misiuni în diverse capitale europene, va ajunge ministru de externe al României şi, pentru o vreme va ocupa funcţia de Preşedinte al Curţii Supreme de la Haga. În misiunea pe care o va avea la Roma, Dimitrie

10-XII-2012 nr. 16

va fi însoţit – ca adeseori în viaţa lui – de fratele său Vladimir, pe care-l va proteja întotdeauna. La Roma Vladimir Ghika se înscrie la cursurile Institutului Dominican „Santa Maria Sopra Minerva”, unde va obţine licenţa în filozofie scolastică şi doctoratul în teologie (1905). Are ca profesor şi îndrumător, printre alte figuri celebre ale învăţământului superior teologic – pe vestitul filozof Père GarrigouLagrange, tomist la Colegiul Angelic, sub îndrumarea căruia va deveni el însuşi un erudit al filozofiei antice şi medievale şi doctor în gândirea tomistă şi noutomistă. Aşa va cunoaşte – pe lângă marii filozofi ai Greciei antice, scrierile Părinţilor Bisericii Răsăritene, pe care-i va cerceta nu doar în traduceri ci şi în scrierile originale, mai cu seamă greceşti. Aşa se va apropia de Sfântul Ioan Chrisostomul – Ioan Gură de aur – de Protagoras, de Origene, Irineu, Ioan Scărarul care exaltă „dulceaţa rugăciunii”, de Isihie Sinaitul „paznicul minţii luminate”, de Ioan Damaschinul din „Îndreptarul credinţei ortodoxe”, comparabil cu Summele teologice din Apus. Cu faţa întoarsă către cultura universităţilor latine va sta de vorbă cu doctorii Bisericii Romane, cu Sfântul Augustin din „Confesiile” sale, cu Sfântul Bonaventura pentru căile deschise către transcindenţă, cu vastul gânditor care a fost Toma din Aquino, cel mai relevat în SUMMA TEOLOGICA, acest sfânt pe care, Christos răstignit l-a întrebat: „Ce vrei să-ţi dau?” şi căruia Doctorul Angelic i-a răspuns: „Nimic, decât pe tine Doamne!”, aşa cum este Vladimir Ghika însuşi gata să răspundă. Va descifra cu gravitate poemul „Noaptea obscură” – scrisă în temniţele Spaniei de către Ioan al Crucii, care, sub îndrumarea Sfintei Tereza din Avilla restaurează spiritul carmeliţilor. De la el va păstra cuvintele: „Renunţă la dorinţele tale şi vei afla ceea ce doreşte inima ta”. În Vladimir se lămuresc marile semne care conduc creştinismul: Buna Vestire adusă Fecioarei Maria, Viaţa Fiului adusă nouă de Evanghelii, Predica de pe Munte şi Fericirile, Cina cea de Taină, Patimile, Rănile, Învierea, Înălţarea la cer,

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 23


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Coborârea Sfântului Duh, apariţia pe drumul Damascului – care, toate, îi par a fi laolaltă cea mai dureroasă din lume şi cea mai luminoasă din lume baladă prin care Dumnezeu însuşi se dăruieşte omului, păşind alături de el pe drumul spinos al vieţii de fiecare zi. Om al Răsăritului şi om al Apusului, ştie din instinct sfânt că braţele larg deschise de încrucificare, către cele două Biserici – Bizantină şi Romană – se întâlnesc în aceeaşi inimă suferindă, al cărei sânge picură din piroane, în Răsăritul şi Apusul braţelor mortificate. Inima este una! Cele două Biserici ale unuia şi singurului Fiu, al unuia şi singurului Dumnezeu, strânse laolaltă prin buna pace a ecumenismului – căruia i se va dedica el însuşi. Nu se poate mare credinţă fără mare ştiinţă – din har şi din învăţătură. Îndrumat de savanţii lui profesori, Vladimir studiază conflictele conciliilor şi sinodurilor care, din cele mai vechi timpuri au dezbătut chestiunile de doctrină şi disciplină ecleziastică, începând cu cele de la Niceea şi Constantinopol împotriva arianismului, până la cele din Efes, Calcedonia, Latran, Lyon, Constanţa, Florenţa, Trente în care Biserica s-a luptat să păstreze limpezimea dogmelor combătând ereziile şi schismele strecurate între subtilitatea gândirii greceşti şi concizia latină. Nu putem pătrunde aici – în aceste câteva pagini evocatoare – complexitatea istoriei creştinismului pe care îl descifra Vladimir Ghika în studiile sale, ar fi pentru noi să încercăm a măsura cu degetul adâncimea oceanului şi puterea mareelor care au frământat întregul creştinism medieval şi al renaşterii. Era mai greu de trecut prin labirintul disputelor şi a zecilor de canoane, decât prin istoria regilor şi a statelor laice oricât ar fi fost ele de încâlcite de ascunzişuri. Istoria era făcută din fenomene concrete. Ea putea sta pe câte un adevăr, dar la fel de uşor pe înşelătorie asupritoare. În aria controverselor teologice, logica trebuia să rămână suverană. Dar nu logica faptelor diverse ci logica deschizătoare de drum spre Adevăr. Treci prin labirintul ideilor agresive, dar trebuie să luneci fără să te laşi înfrânt de îndoieli. Să te mişti în faptele

10-XII-2012 nr. 16

ideii de care vorbise cândva şi Platon, şi Aristotel, şi Doctorii, fapte ale gândului care-şi continuă dialogul abstract definind şi răsturnând definiţii în căutarea răspunsului pe care Iisus n-a vrut să-l dea lui Pilat, dar pe care ni l-a transmis nouă prin Duhul Sfânt şi dogmă. Într-acolo duce drumul omului către Dumnezeu. Către semenul său. Folosind prilejul că se afla la Roma îşi va petrece multe zeci de ore la Biblioteca Vaticanului sub îndrumarea Monseniorului Duchesnes, studiind documente privitoare şi la istoria românilor. Roadele acestor investigaţii – ne spune biograful său Ştefan Nicolae – sunt „3.000 de pagini scrise mărunt” care se referă în special la raporturile dintre Biserica Catolică şi Principatele Române. În această vreme face demersuri ca să se traducă şi să se tipărească Liturghia Sfântului Ioan Chrisostomul, care-i stă familiară prin ritual, dogmă şi frumuseţe duhovnicească. La Roma cercul prietenilor lui se lărgeşte. Ştie să-şi facă prieteni. Prieteni pentru totdeauna, acest om surprinzător pentru civilizaţia noastră gălăgioasă şi de întâlniri trecătoare. Noi oameni politici, filozofi, scriitori, diplomaţi din cercul fratelui său ori „de pe culoarele Vaticanului”, oameni de diverse confesiuni întâlniţi în anticariatele unde caută volume rare, oameni „din lumea mare” ca şi „oameni obişnuiţi”, muncitori din periferia oraşului, fermieri, ţărani, cerşetori bolnavi. O adâncă prietenie îl va lega de preotul japonez, medicul Totzuka, plin de proiecte spitaliceşti pentru ţara lui, sau de ofiţerul de marină – tot japonez – Isoroku Yamamoto, erou al războiului Boxerilor şi al războiului ruso-japonez din 1903, ataşat naval la Roma în vremea primului război mondial, viitor amiral şi comandant al bătăliilor navale de la Pearl Harbor împotriva americanilor. Fără a-şi fi renegat religia străbună, Yamamoto devenise catolic. „Neobişnuit este destinul acestui tânăr prinţ de 34 de ani, fiu şi frate de diplomat – scrie Dna. Miribel – legat de Orient cât şi de Occident, evoluând cu uşurinţă în palate, saloane sau ambasade, apreciat pentru conversaţia sa sclipitoare, pentru jocurile de cuvinte spirituale, profund consacrat lui

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 24


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Dumnezeu, căutând să-L servească cu orice ocazie… pentru care niciun om nu-i străin, pe care niciun om nu-L socoteşte străin…”1 5

(va urma)

Adela Greceanu: Un moment de reflecţie asupra poeziei în propria viaţă şi scriitură. Ni-l propune Adela Greceanu, pornind de la ideea că „acum, pentru mine poezia are legătură cu un puternic sentiment al ineditului. Cu senzaţia că mereu totul e nou şi de-o rigoare fără cusur. Şi că eu sunt contemporană cu totul ăsta şi că nu trebuie decât să fiu exact acolo unde sunt. Pare simplu, dar nu e”. Încep cu o întrebare aproape imposibilă: ce este poezia pentru dumneavoastră şi ce înseamnă să fii poet?

- Adevărul este că nu m-am mai gândit de mult la ce este poezia pentru mine şi ce înseamnă să fii poet. Şi, într-un fel, bine am făcut. Altminteri, nu e rău să-ţi pui întrebările astea din când în când, aşa cum ţi-ai face nişte analize medicale. Nu de alta, dar s-ar putea să ai surprize. Adică tu să te simţi bine, dar să descoperi, la analiza sângelui, de pildă, nivelul colesterolului prea mare. Sau numărul trombocitelor prea mic. Şi-atunci, e bine să mănânci mai puţine grăsimi. Sau să faci un tratament cu dexametazonă. Să-mi fac deci analiza. Cred că poezia acum, pentru mine are legătură cu un puternic sentiment al ineditului. Cu senzaţia că mereu totul e nou şi de-o rigoare fără cusur. Şi că eu sunt contemporană cu totul ăsta şi că nu trebuie decât să fiu exact acolo unde sunt. Pare simplu, dar nu e. Adesea e al naibii de greu să ţii pasul cu prospeţimea lumii care te înconjoară – fie că 15

Ma terialul de fa ţă es te publi ca t în revis ta noastră prin amabili tatea domnului consul Ştefan de Fay, fiul s criitorului şi a rtistului – (v. nr. 3 al revistei – biografii selecti ve, p. 10) Ştefan J. de Fay (foto p.23).

10-XII-2012 nr. 16

trăieşti într-un cartier select din Milano, fie că trăieşti într-un cartier oarecare din Bucureşti, fie căîţi duci zilele într-un sat uitat de Dumnezeu. Să fii poet cred că echivalează cu a ţine pasul pe de-o parte cu prospeţimea asta a lumii, pe de altă parte cu tine însuţi. Îmi dau seama că la o analiză anterioară, tot cam aşa am răspuns: că scriu ca să ţin pasul cu mine. Ceea ce iarăşi nu e uşor deloc. Dar e bine să nu faci prea des analiza poetului din sângele tău, fiindcă rişti să devii ipohondru. Sau să te ocupi mai mult de analiza poeziei decât de poezia însăşi. - Cum s-a produs apoi trecerea la proză şi cum aţi resimţit-o în scriitura dumneavoastră?

- O trecere cu arme şi bagaje n-a avut loc. Fiindcă eu m-am aşezat de la bun început pe graniţă. Între poezie, proză, discurs dramatic şi, poate, eseu. Poezia mea are poveste. Proza mea are poezie. Mă simt foarte bine aşa, pe graniţă, pe teritoriul aşa de generos al nimănui. Dar n-am făcut-o dinadins. Mi-am dat seama abia după ce-au apărut cărţile că stau de fapt pe o graniţă. Îmi place să spun că romanul Mireasa cu şosete roşii e cea mai bună carte de poezie a mea de până acum. - Sunteţi şi jurnalist de presă scrisă şi radio. Cum se împacă poezia cu jurnalismul?

- Sunt două domenii distincte. Fără să fie în conflict. Datorită faptului că sunt jurnalist cultural, am cunoscut câţiva scriitori şi artişti români şi străini care au ajuns să facă parte din lumea mea. Sunt oamenii care mă fac să-mi pun întrebări, să fiu curioasă, să vreau să aud şi varianta celuilalt. Scriitorii Nora Iuga şi Amos Oz şi artistul Dan Perjovschi sunt doar trei exemple. Sunt artişti pe care mi i-a făcut cadou meseria de jurnalist cultural. Desigur, puteam să-i admir de la distanţă, dar am avut/am norocul să-i cunosc şi să stau de vorbă cu ei pe îndelete. În plus, lucrând la radio (colaborările în presa scrisă ca jurnalist sunt sporadice), am învăţat ceva foarte important pentru un om, pentru un scriitor: să ascult. A fi jurnalist de radio nu înseamnă în primul rând să vorbeşti, ci să asculţi.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 25


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - În emisiunea pe care o realizaţi la Radio România Cultural, „Noua revistă vorbită”, urmăriţi ceea ce se întâmplă în literatura de azi, română şi străină. Dintre scriitorii italieni contemporani, pe cine preferaţi şi de ce?

- Cred că ţine de magia literaturii felul cum, în romanul Mătase, Alessandro Baricco a reuşit să te facă să-ţi ţii respiraţia atunci când citeşti cum deschide ochii un personaj. Stop-cadru din cuvinte. Timpul stă în loc. La fel lumea. Nu poţi uita imaginea construită din cuvinte. Apoi mai e Antonio Tabucchi, felul în care ştie să spună fără să spună, tăcerea din poveştile lui. - Texte ale dumneavoastră au fost traduse în diferite limbi, printre care germana, engleza, suedeza şi italiana. Ce sentiment vă dă faptul de a intra în alte culturi prin actul traducerii?

- Cred că e mult prea mult spus că am intrat în alte culturi prin traduceri. Prin traduceri am mai ajuns la câţiva oameni. Bucuria când un cititor inteligent îţi spune că i-a plăcut ce-ai scris e la fel de mare şi în România, şi în Italia, şi în Germania, şi în Suedia... - Obişnuiţi să dialogaţi cu traducătorii pe probleme de text?

- Dacă ei au întrebări, nelămuriri vizavi de text, da, cu plăcere le stau la dispoziţie. Îmi amintesc, de pildă, că Serafina Pastore, care mi-a tradus în italiană câteva poeme pentru Festivalul Internaţional de Poezie de la Genova, şi-a făcut o listă cu întrebări, ne-am întâlnit la o cafea şi am discutat mult pe text. Cu Mauro Barindi am băut un capuccino şi am stat mult de vorbă despre romanul meu, din care a tradus câteva fragmente. A fost ca la un interviu iar mie mia făcut plăcere, fiindcă Mauro înţelesese cam ce am înţeles şi eu din carte. -În 2009, aţi reprezentat România la Festivalul Internaţional de Poezie de la Genova. Cum a fost această experienţă?

10-XII-2012 nr. 16

festival. La Festivalul de la Genova vine foarte multă lume. Te impresionează să vezi curtea Palatului Ducal plină de oameni care au venit să asculte poezie. Şi, în aceeaşi măsură te impresionează calitatea scriitorilor invitaţi. După lectură, am stat mult de vorbă cu cineva din public. Dacă ar fi să alegeţi trei lucruri care v-au impresionat cel mai mult în Italia, care ar fi acelea?

- Genova (oraşul vechi, straturi, straturi, rufe puse la uscat peste picturi exterioare de secol XVIII..., stradele tot mai înguste, obloane verzi) cafeaua espresso, pesto genovese. - Cum v-aţi prezenta scriitura pentru publicul din Peninsulă?

- Dacă aş şti cum e scriitura mea, aş prezenta-o publicului din Peninsulă la fel ca oricărui alt public. Dar nu ştiu cum e. Desigur, ţin seama de nişte rigori care apar pe măsură ce scriu, rigori pe care textul respectiv le cere şi, în acelaşi timp, le construieşte. Iar eu nu trebuie decât să fiu atentă la ele, să le respect şi să înaintez astfel până la capăt. Habar nam dacă reuşesc. Cred că e mai bine să spună cititorii, dacă vor, cum e scriitura mea. - La ce lucraţi în prezent şi cum vă „proiectaţi” cărţile viitoare?

- Nu-mi place să vorbesc despre cartea la care lucrez când e mult prea devreme. Iar de proiectat, nu proiectez tocmai. Când scriu, e o combinaţie de impuls puternic de a scrie cu o obsesie sau mai multe pentru un amănunt, pentru o imagine, pentru nişte voci, pentru cine mai ştie ce. Şi mă pomenesc abia după câteva pagini scrise că s-ar putea să scriu o carte. Interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin (nr. 7, iulie 2012, anul II) http://www.orizonturiculturale.ro/ro_home.html

- Mai întâi a fost surpriza grozavă să primesc de la Monica Joiţa, directoarea de atunci a Institutului de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, un email în care mă anunţa că m-a propus pentru acest

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 26


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MIRON MANEGA despodobit, cu buzele sfărâmate n-am participat la frumuseţea lumii decât cu primul scâncet! despodobit de beteala cuvintelor vinovat de naşterea mea mă-ntorc – iată! cu buzele sfărâmate de amintirea sărutului tău. pentru că nu ştii (şi dacă ai şti-o tot tăcere se cheamă) eu sunt fiul şi fratele tău bicefal Şlefuitorul-de-Lacrimi umbra şarpelui încolăcit în sine ca un blestem comprimat! sunt partea de neatins a lucrurilor lăuntrul şi numele cântecul şi tăcerea cântecului amintirile, dorul, absenţa şi toate câte ţi le aşez dinainte în timp ce tu spulberi totul cu un surâs. şi iarăşi plânsul, şi iarăşi frumuseţea în pântecul ei luminos am deprins murmurul nesfârşit al lacrimilor care aveau să-mi împodobească mai târziu toate izbânzile. târziu

10-XII-2012 nr. 16

când ea mă aştepta iarăşi în cercul sacru al unei alte palestre ca să mă înveţe până la capăt deznădejdea numită Iubire. şi mai departe: plânsul şi frumuseţea zarea şi limita nemişcarea şi dansul şi iarăşi plânsul şi iarăşi frumuseţea. şi-n timp ce eu redeveneam amintire ea se topea, orbindu-mă în înţelesul de foc al cuvintelor: „copile, iată mama ta!” arătându-mi-se o clipă aşa cum eu abia înduram s-o privesc: un dor fără-ntoarcere un vis visat în nesomnul adânc al Ochiului-care-Se-vede-pe Sine. spre o nouă pierzare petalele trandafirului se vor închide ca un cleşte peste degetele întinse spre profanare va sfârâi zvârcolindu-se spurcata iluminare a tăgăduirii sinelui îmbătat de vinul pierzării - o, niciodată definitiv acest vin nepieritor însă ca amintirea viermelui în fluturi! strugurii transformaţi brusc în viespar sau zăpada însângerată de cuvintele tale sau un vânt neştiut vor îngheţa la timp sexul netrebnic al Nefiinţei căreia îi închinai ultima candelă - ultima candelă care nu era, vai, limanul la care ai ajuns, în sfârşit! şi din pâlpâirea care mai eşti sau numai din amintirea ei vei striga, vei striga, aud de pe-acum: „trandafir, Dezminţire-a-Morţii, Femeie, culege-mă din aer cu buzele din iarbă adună-mi risipirea, cu trupul, strânge-mă între coapsele tale statornice

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 27


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 nr. 16

şi închegându-mă, naşte-mă iar spre o nouă pierzare". roua de diamant ce deznădejde, femeie străină, te-a trimis să-mi imaculezi pragul cu pulpele sângerând o răcoare necunoscută? cum ai putut auzi năruirea unei candele când cuvântul lui Dumnezeu e un foşnet abia? ce deznădejde, femeie străină, te-a trimis nesilită în acest pat îngheţat de câte iubiri a cuprins pân-la tine - empireu al schimniciei fără speranţă? cine ţi-a dat liniştea cu care mă-nvălui dăruindu-te parcă, întregindu-mă doar, potolind orbirea copilului lacom să smulgă fructul, apucându-i doar forma, ce deznădejde, femeie străină? înţeleg, o, abia acum înţeleg, eu am mai cunoscut umilinţa victoriei şi îmbogăţit cu încă un naufragiu recunoscător m-aplec peste buzele tale umezite de roua de diamant a castităţii impenetrabilă-n veci. ce deznădejde! ce deznădejde!

LUCIA PATACHI D E C O R Eu am vopsit pe boltă curcubeul ca să m-ascund în lumea-i de culori, am risipit în preajmă nişte stele şi-am agăţat, să fie, câţiva sori... De cornul lunii, măcinat de boală, am suspendat doar măşti de bucurie, iar amăgirea pare-a fi reală în lumea calpă, de butaforie...

P L Ă S M U I R I Ne făurim cu vanitate subiective, terne lumi, zidim orgolios palate, ne prosternăm la zei păgâni, le cerem avuţii concrete: coroane, bani, împărăţii; pe carduri, acţiuni, librete, ne vindem vieţile pustii. Din joc, plictis sau ignoranţă, din nebunie sau snobism, Ineluctabila Instanţă o sfidăm amplu, cu cinism. Ne învârtim prin calpe sfere ca manechine parfumate sau plângem jalnici, prin unghere, peste milenii sfărâmate, răniţi în cioburi de doctrine, împotmoliţi în neputinţă,

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 28


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dosind păcatele ciorchine sub frunza veştedă de viţă... Suntem asemeni şi nu prea, (vai, A.D.N.-ul nu-i identic!), dar vrerea de-a fi „cineva” devine numitor comun în evul maladiv, isteric. Ne doare sau ne consolează să ştim că suntem pieritori, că, democratic, ne retează tăişul alb, nepăsător. Spre viitorul deja tern vâslim prin semne de-ntrebare având convingerea sinistră: o moarte pentru fiecare! Funebrul monument gigantic ascunde-adesea un mărunt ce-a fixat cota de zadarnic la vreo doi metri de pământ; va dăinui nişte decenii, o linie-ntre două date, o cratimă între consoane, pas între Naştere şi Moarte, un epitaf, cu stângăcie sau măiestrit sculptat în piatră, idee pentru veşnicie, de-o biată ploaie, erodată! Ne etalăm infatuarea în titluri, ranguri sau în ghiuluri şi, când ne roade disperarea, ne claustrăm, distins, în turnuri. Ne plăsmuim, himeric, lumi, strunim mulţimea… de catrene! ne credem abisal de buni, cu fruntea rezemată-n stele! Superiori, invulnerabili şi detaşaţi de vulg sau tină, am da un veac de lamentabil pentru o clipă de lumină!

10-XII-2012 nr. 16

OVIDIU OANA-PÂRÂU cu doina-n gând... zboară gând până departe până dincolo, la moarte şi peţeşte-o pentru mine spune-i că ursitu-i vine din adâncurile vieţii stins ca roua dimineţii spune-i cum să se gătească nunta cum s-o pregătească eu vin toropit de flori cu alai de bocitori supăraţi că plec din lume şi adăst la ea-n genune Zboară iute, zboară gând şi spune-i că sunt de rând să-mi găsesc nouă mireasă de cu zori plecat de-acasă dar te rog nu-i cere scuze dacă vrea să te refuze m-oi opri din drumul meu cu gând către Dumnezeu. luasem de la El iertare la ceasul de înserare dar va trebui anume înc-odată să mă-ndrume de pot să fac drum întors să fiu vieţii de folos n-o să fiu, am fost dat morţii zboară gândule la sorţii daţi miresei juruită, pofticioasă şi grăbită zboară gândule, hai zboară unde te-am trimis aseară ...

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 29


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Obscure scâncete…

VALENTINA BECART

A fost un semn… Ştiu bine! Din palide tenebre… se-nfiripau în mine Obscure scâncete Aluviuni, culori păgâne… Eu mă zbăteam, Mă răsuceam între cuvinte: -„Voi naşte mâine! Mâine!”… Ei mă chemau, mă dezmierdau Cu viclenie, Habar n-aveau Că-n sângele trufaş Sacrificau copacul Temător de cuie… A fost un semn… Ştiu bine! Mai port şi azi în gânduri Povara timpului, Tenebrele ce se-ntrupau în mine - Un joc al nimănui – Un foc, o apă, pământ anchilozat Şi-un srigăt cât o lume: „Mamăăăăăăă!” Trepte… Mai erau câteva trepte doar câteva … până la cel mai înalt sunet eu nu mă născusem dar mama ştia că orice verticală se va prăbuşi odată cu primul cuvânt rostit… Mai erau câteva zile

10-XII-2012 nr. 16

până când orizonturile îşi puneau cămaşă înflorată şi eu m-aş fi bucurat de lumină… atunci nu ştiam dar mama se ghemuise în braţele nopţii ca-ntr-o sugrumare ea ştia… că orice dimineaţă va naşte un amurg nehotărât îngenuncheat pe cea mai înaltă treaptă… Şi ziua venise cu trepte abrupte şi paşi ce nu mai conteneau să urce să coboare să urce să… Lasă-mi în fereastră… Lasă-mi în fereastră umbra ta visătoare şi verdele altui anotimp… lumina se surpă cu fiecare adiere şi foşnet de frunze… chemarea mea ,- e sunet argintiu -, alunecând spre nevăzute braţe… Lasă-mi în suflet parfumul tău văratec şi cerul aprins de-atâtea cuvinte… timpul îşi pune broboadă de seară cu fiecare linişte vânată şi fereastră cu storurile trase… aşteptarea mea, - e cântec de dor -, suspinând după urmele tale albastre… albastre…

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 30


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 nr. 16

CEZAR C. VIZINIUCK

Viorica Gabriela Cătrună

Adulterinii VI ochi de femeie agăţaţi pe perete chipuri şi umbre ce-mi răscolesc trupul

SUNT Sunt firul de nisip ce zborul n-am putut să-mi iau, Şi am ramas încătuşat în mare; De-aş fi ştiut cărarea ce valul, vântul o săpau, Spre visul meu aş fi avut chemare! Sunt alga vie dintre stânci Ce forţa mării o aduce , Cu vuietul furtunilor adânci Cătând talazul la răscruce! Sunt glasul cristalin şi dulce-al mării Ce-n noapte luna tainic îl ascultă! Mă stinge cea lumină din arşita dogorii Ce-mi biciuie cântarea acum atât de mută. Sunt scoica ce tresare cu fiecare val De teamă şi de frică eu neştiindu-mi locul , M-apropii-ncet şi sigur de malul cel banal, Ce linişte nu are şi-şi cheamă grabnic omul.

totu-i pustiu doar visul rămas e o amintire ce plânge în unghere ascunse prăfuite-s cuvintele pătate-s de timp în noaptea aceasta sunt singur unde-i iubirea ce cândva palpita pe pereţii de sânge ai inimii unde eşti tu femeie cu pielea-ţi - un lapte cu ochii-ţi - un cer cu păru-ţi - o noapte şi gura-ţi ce şoapte-mi sunau în urechi atunci când pe patul răscolit de trupu-ţi tare iubirea curgea prin vene de foc păcatul din mine tună în creier şi-un fulger de moarte-mi străbate sufletul ucis am rămas fără tine am rămas fără ea mă războiesc cu noaptea cu îngerii cu sfinţii căci un ucigaş sunt mort printre vii

Mihai Cătrună – u/p

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 31


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 nr. 16

Hai să ne permitem, c-am avea din toate C-am avea amorul, de strajă între noi, Voi stinge şi lumina, de-mi spui că nu se poate! Şi-avem doar iubirea, de veghe între noi…

Anton Klein Doamne, de ce…? Doamne de ce mă tot doare iară? Prăpastia deschisă între noi. C-aş fugi acum până la gară, Să iau biletul dus, nu înapoi… Trenul ce m-aşteaptă azi pe şine Pe mine singurul lui pasager, Ce fug de răul vieţii fără tine, Că vreau să uit, dar tot am să te cer. Şi în visurile mele toate Tot ce mai am pe lume ai fost tu. De ce toate gările-s blocate? Iar pe trenuri, acuma scrie, nu! Doamne de ce mă tot doare iară? În prezent, în trecut şi-n al meu vers. Cât aş vrea să-mi cumpăr azi o gară, Cu trenuri numai într-un singur sens… Dar astăzi gările sunt demolate Şi drumurile au ajuns poteci, Iar tu cea din visurile-mi toate, Nu-mi spune c-ai venit, doar ca să pleci… Mi-arunc singurătatea Mi-arunc singurătatea la margine de viaţă, Ca să trăim năvalnic chemarea cea flămândă, Să te-ador, cu vina, ca-n fiecare dimineaţă, Cu privirea să mă arzi şi-n ultima secundă. Iar nopţile şi zilele ne vom cuprinde-n taină, Dând foc disperării, cât nu ni-s împreună Şi arunc plictiseala ca pe cea din urmă haină, Dezbrăcaţi şi dornici ne vom iubi sub lună.

DANIEL DUMITRU DARIE Anonim mereu Nu urc pe dealuri, nu cobor în vale, Sunt anonimul cel mai cunoscut, Şi plâng şi eu în lacrimile tale, Privind mereu, în taină, spre trecut. Nu mă înclin când vântul vieţii bate, Chiar dacă-n suflet frigul îl resimt, Şi dau bineţe clipelor uitate Când deznădejdea lumii o presimt. Rămân de strajă nopţii-ntunecate, Descoperind şi-n vis un hohot trist, Doar adevărul ţipă şi se zbate Când lumea uită că şi eu exist. Iar drumul orişiunde mă va duce Nu-l pot străbate de priviri ascuns, Nu am odihnă, n-am nicio răscruce, Sunt eu: şi întrebare, şi răspuns. Un om singur... Un om singur, un om singur, ăsta sunt şi nu mă tem, Să-mi dau literei cuvântul îmi e astăzi crez suprem, Mă dezic de vorba lumii ce mă vede-n fel şi chip Care crede ca şi munţii sunt palate de nisip. Între felurite forme ce, se văd, au un contur, Caut să găsesc esenţa a tot ceea ce-am în jur, Pun accentul pe vocale dar nu uit că totuşi ştiu Că mai toate sunt lăsate, cât mai mult pe mai târziu. Sunt om singur, sunt om singur, singur sunt, nu mă socot, Şi-mi toti spun atâţia asta, să le-o scot din cap nu pot, Îi aud când se întreabă cum şi pentru ce trăiesc,

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 32


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 nr. 16

Şi cum de-mi găsesc curajul când vreau lumii să vorbesc.

Toamna

Temători că ştiu prea multe, temători de fapta lor Cei ce fug de adevăruri dau de ştire c-am să mor, Ori cu degetul arată spre ceea ce m-ar dori Ei, cei care, în oglindă, nici nu vor a se zări.

Copacii cresc liber umăr la umăr cu mărul galben din visul tău ca soldaţii cu armele la picioare trăgând înserarea către marginea infinitului tu prinzi cu aripile un fluture pe reverul hainei neîntinată de fructul dulce al ispitei te întorci să sorbi amiaza cu riduri proaspete din pieptul meu garnisit de toamnă mirosim a pârg iubito şi avem cerul cu noi în jocul de cărţi.

Un om singur, un om singur, întrebări n-am cui să pun, Timpul trece... bate gongul, vine vremea, totuşi, spun Când cuvântul va lua locul a ceea ce-i azi normal, Când esenţialitatea deveni-va crez real. Pun un pas ce bate pragul ca să văd de ce-n-trecut Unii m-au lovit cu pietre şi mă tot vedeau căzut, Şi se tot gândesc să-mi spună ce deja eu ştiu c-au spus, Ştiu şi eu, sunt un om singur, dar mereu mă uit în sus.

Semnele iernii

OVIDIU CRISTIAN DINICĂ Bătrânul bătrânul smerit din chioşcul de sticlă este zilnic înghiţit de vise în aşteptarea porumbeilor care i-au furat inima în vestonul său decolorat de fluturi şi timp aşteaptă umil cartea de vizită a doamnelor din colţul străzii ce-i traversează bezmetic mintea răsfăţând-o cu câte un sărut de sub veston se poate vedea cum şi astăzi îl părăseşte un curcubeu în alergarea uşoară a cailor traşi de sfoară de câte un copil rătăcit din cartea de colorat pe care o răsfoieşte tot mai des în căutarea timpului zidit în cuvânt

Mantia albă, spălată de lumina dimineţii, acoperă dealurile care au genunchii la gură, într-o adormită sărbătoare a dospirii seminţei de grâu. Culcate, pe o rână, parcurg ritualul întoarcerii la viaţă. Sunt trădate de păsări dornice să caute seminţele rătăcite. Pădurile, încălzite de nea, sunt încărcate de cântecul lupilor care visează prada. Gerul încremeneşte respiraţia în brazi, Cerul, proaspăt pieptănat de fumul desprins din strânsoarea hornului, se oglindeşte, cu reflexii argintii, în ochiuri de apă îngheţată. Pisica albastră Nu am timp să caut înţelesul cuvintelor în dicţionar abia dacă mă pot auzi în chemarea mării din scoicile pe care cu râvnă le aduni

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 33


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 nr. 16

în braţe odată cu răsăritul. Tind asemeni limitei şirurilor neîntrerupte de priviri către infinit să-ţi admir şoldurile într-o legănare leneşă de pisică albastră pe care ciudat în orele serii o laşi flămândă să încarce aşteptarea.

copacului răsturnat peste furtuni din care vreau să strâng în zborul dimineţii fructele toamnei. Să îmbrăţişez holde şi păsări ivite din firele ierbii rătăcite într-o răspântie a cuvintelor prinse cu rădăcini de soare.

Albastru

Vom avea aripi

Suntem doi sori la capătul cerului, tu îmi numeri cuvintele odihnindu-le pe o rază albastră. Eu dezbrac eticheta sărutului expirat la culoarea închisă a norilor în timp ce sar peste scara de lemn cu trepte arse să ajung la marginea zilei în care mâinile noastre au unghiile tocite de linişte.

Sânul tău, gust al piersicii plânge în epava visului răstignit expus zborului neterminat. Nu-ți fie frică, norii poartă chipul nostru, vom avea aripi. Din tencuială trupurile captive se vor desface în lumină, uşile deschise vor lăsa iarna în toamnă. Este timpul să abdicăm din visul care decora altădată cerul. Nu-ţi alunga zâmbetul vreau să-l păstrez în ființa care se zămislește din foc şi cuvânt, şi-n liniştea aşternută vom avea aripi…

Numele tău Doamne, zarea este gândul tău albastru înălţat din iubire ca o cupolă de biserică răstignită între patimile primăverii, când renasc iarba, copacii, păsările, iertarea. Tu ne iubeşti cu toate culorile şi lacrimile pe care noi le pierdem şi ne aştepţi cuvintele uneori şterse, alteori abia desluşite, ne cuprinzi cu răbdare în toate slăbiciunile inimii noastre, chiar şi când uităm să chemăm numele tău. Fântâna Fântâna o zidesc peste marginile aspre ale timpului ca ploaia să o umple cu inima

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 34


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 nr. 16

a anilor 2000: o dovedesc din plin texte precum

Donna in abito di lino, Il canto della disillusione, Liberă în câteva minute, Margherita, Ninfa, In questa stanza, un autoportret pe care îl repro-

„Cântecul dezamăgirii” Versuri de Alfonso Severino

16

Alfonso Severino s-a născut la Napoli în decembrie 1951 şi locuieşte în apropiere da capitala provinciei Campania, în localitatea Ottaviano. Itinerarul său poetic durează de mai bine de un deceniu. Scriitura ca exerciţiu şi temelie a existenţei, astfel îi place să-şi definească opera precum şi demersul social şi civic. Pe sine se defineşte cu smerenie „un artizan al cuvântului”. Iată câteva titluri ale cărţilor sale: A Napoli, Progetto 8 marzo, Le parole liberate , Percorso inverso. Cel mai recent volum, Atelier per le signore (Edizioni Somma Vesuviana, 2011, introducere de Francesco d’Episcopo, notă critică de Pasquale Gerardo Santella), se doreşte a fi un omagiu adus femeii, un univers cu lumini şi umbre, cu minuni şi amăgiri, dar întotdeauna captivant. Climatul dominant este, fireşte, unul erotic, de unde şi frecvenţa portretelor „doamnelor” de orice condiţie, stirpe sau spaţiu geografic. Abordarea poetului are loc într-un ambitus amplu, de la jubilaţia aproape sacră, admiraţia aproape imnică la acel savoir faire al amantului experimentat, senzual, ce ştie să preţuiască amoroasa ofrandă carnală (a se vedea repetitiva prezenţă a trupului feminin, a buzelor, a ochilor, a „coapselor înfocate” etc.) într-o manieră, am zice, păgână. Se poate, aşadar, vorbi de celebrul motiv, inclusiv pictural, amorul sacru vs. amorul profan. Foarte frumoase sunt poeziile dedicate celebrei poete Alda Merini (1931-2009, decedate în urma unei tumori cerebrale), pentru care Severino pare a avea un adevărat cult. Trubadur dolcestilnovist, „funambul al cuvântului/improvizator solitar”, poetul napolitan are un viitor cert în poezia italiană 16

ducem in extenso: „În această odaie ostatec de umbră/ocup singurătatea/ şi plictisul./Garoafele/ îşi ard culoarea/în mireasmă,/iubirea arde-n amintire./Fluturele de gheaţă/ pe peretele mut/ fixează/ un zbucium zadarnic”.1 7 Cântecul dezamăgirii Iubesc acea gură ce-mi sărută sângele cald, ce ţinteşte genunea, făcând din pas o aventură. Cântecul dezamăgirii ce coboară în pântecul tău gol, obscura durere ce ne leagă şi tot mai tare se mângâie cu noi: amintirea nicicând ostenită să ne facă iubiţi. Fata din pub Fata din pub are ochi de azur ochi ce găuresc nori de fum fulgere sclipesc pe genele-i de aur. Este alba rază-a unui far între coasta de stânci şi mare. Agil dihor alb prinde-n zbor gânduri se joacă. Cu fiecare halbă cea din urmă duşcă îi bea privirea de-azur afară noaptea îi adastă surâsul.

17

Prezentare şi traducere de Geo Vasile (nr. 10, octombri e 2012, a nul II – www.orizonturiculturale.ro)

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_poezie_Alfonso-Severino.html

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 35


10-XII-2012 nr. 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Liberă în câteva minute Liberă în câteva minute am doar o singură cameră, 327. Goi în faţa oglinzii vedeam filmul vieţilor noastre: tu nu priveai era la mijloc pudoarea ta. Mă voiai invizibil cu dezmierdări pe mâini, cu dezmierdări în ochi. Răpuşi de iubire laolaltă îmbrăţişaţi depărtaţi înlănţuind o căinţă, viaţa dezamăgită, fragedă iubire. Tot ce-am fi vrut şi nu suntem camera 327 abator silenţios de sânge şi spermă surâzi, inima mea! şi-ntregime aerul acoperă oglinda şi totul e în ochii tăi. Mantova Ploaia în chip de suspensie între frig şi ceaţă apă totuna cu văzduhul în miriade de balonaşe. Mantova mă-nfăşoară în frig înţepător şi-aprinde luminile străvechilor ei juvaiere. O duminică cu aer de sărbătoare mă pofteşte să-mpărtăşesc timp şi spaţiu glasuri ce tresar printre porticuri şi pietre de râu, Via Broletto îmi îmboldeşte paşii spre noi întâlniri, de pildă cu Ilse în singurătatea-i în amara blândeţe a ochilor ei. Singură coaptă precum această silenţioasă ploaie, precum lacrimile-i tainice ce-i umplu inima. Ilse la o porţiune de stradă ca o fiinţă despuiată. Glasurile vorbind ochii într-o privire Mantova farmecul.

CE BINE CĂ EŞTI de Nichita Stănescu E o întâmplare a fiinţei mele şi atunci fericirea dinlăuntrul meu e mai puternică decât mine, decât oasele mele, pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare mereu dureroasă, minunată mereu. Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart fluviul rece în delta fierbinte, ziua de noapte, bazaltul de bazalt. Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi tâmpla de stele, până când lumea mea prelungă şi în nesfârşire se face coloană sau altceva mult mai înalt şi mult mai curând. Ce bine că eşti, ce mirare că sunt! Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se, două culori ce nu s-au văzut niciodată, una foarte de jos, întoarsă spre pământ, una foarte de sus, aproape ruptă în înfrigurata, neasemuita luptă a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 36


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

„Dostoievski după Dostoievski” Autor: Tatiana Timofeiov

De această dată, mă voi referi la aspectul literar al evenimentului, invitându-i pe cititori în lumea lui Feodor Dostoievski, împreună cu unul dintre cunoscătorii marelui romancier rus. Este vorba de conf. dr. Leonte Ivanov, şeful catedrei de slavistică a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, originar din judeţul nostru, din satul Manolea. Prin comunicarea sa intitulată „Dostoievski după Dostoievski”, profesorul ieşean a captivat auditoriul cu o serie de aspecte inedite referitoare la destinul preţioaselor manuscrise dostoievskiene. La fel de interesante au fost precizările sale introductive, legate de cea mai grea perioadă din viaţa lui Dostoievski, perioada celor patru ani de deportare în Siberia (1849-1853). Dar să-i dăm cuvântul dlui conf. univ. dr. Leonte Ivanov: „Acolo, Dostoievski (...) a putut să cunoască profunzimile sufletului rus, dar nu a avut posibilitatea să scrie. Practic, nu i s-a permis în cei patru ani de muncă silnică să aibă acces la hârtie şi creion. Când îşi ispăşeşte pedeapsa, el îi trimite fratelui său Mihail o scrisoare, povestindu-şi amănunţit experienţa trăită, calvarul din cei patru ani. Două cărţi i-au fost totuşi accesibile, în primul rând un exemplar din Biblie, dăruit de soţiile decembriştilor, care i-a fost deosebit de drag şi pe care l-a studiat din scoarţă în scoarţă. Cea de-a doua carte este a unui scriitor mai puţin cunoscut, călugărul Parfenie, care este în mod surprinzător originar din Iaşi, este starover şi o perioadă a stat în Manolea, făcându-şi ucenicia la mănăstirea de acolo. Este elementul care, într-un fel, mă leagă de Dostoievski şi mă obligă. Acest călugăr Parfenie este autorul unei cărţi foarte cunoscute în epocă, o «Călătorie în Rusia, Moldova, Turcia şi în

10-XII-2012 nr. 16

locurile sfinte», pe care Dostoievski a avut-o la îndemână şi pe care i s-a permis s-o citească în acea perioadă tristă din viaţa sa. De la acest autor, Dostoievski împrumută în primul rând stilul, stilul hagiografic, apoi se pare că figura stareţului Zosima, din romanul «Fraţii Karamazov», este modelată după autorul acestei cărţi. Nu am pretenţia să spun că Dostoievski ar fi auzit de Manolea, este departe de mine acest gând, dar biografia acestui autor l-a interesat pe Dostoievski în mod special. Încerc să mă achit de această datorie faţă de marele romancier, printr-o jumătate de carte pe care i-am consacrat-o (mă refer la «Studii tolstoievskiene», apărută la Iaşi în anul 2007) şi prin publicarea corespondenţei sale în versiune românească. Acum, câteva cuvinte despre tema anunţată în program, «Dostoievski după Dostoievski», o temă largă, dar voi lua de aici doar o idee, cea legată de destinul manuscriselor acestui autor. Cum bine ştiţi, cea care a avut grijă de manuscrisele lui Dostoievski şi s-a preocupat de editarea operelor acestuia a fost soţia sa, Ana Grigorievna Dostoievskaia, ea însăşi autoare de memorii. La un moment dat, o parte din manuscrise trec în posesia fiului lui Dostoievski, Feodor Feodorovici. Este vorba în primul rând de manuscrisul romanului «Crimă şi pedeapsă», apoi de manuscrisul romanului «Fraţii Karamazov» şi de 23 de caiete de însemnări legate, unde erau schiţele pentru romanele realizate sau pentru viitoarele cărţi, pe care nu le-a scris. Din precauţie, Feodor Feodorovici depune aceste manuscrise într-un seif la banca de stat din Sankt-Petersburg, ele urmând, probabil, să se transmită din generaţie în generaţie. Nu voi vorbi despre toate aceste manuscrise, ci numai despre manuscrisul romanului «Fraţii Karamazov», a cărui odisee, în opinia mea, este deosebit de interesantă. Au existat două versiuni ale acestui manuscris, o versiune pe curat, care nu era autografă, era probabil scrisul Anei Grigorievna, şi un manuscris în ciornă, deosebit de preţios, în sensul că acolo erau toate schiţele privitoare la continuarea romanului «Fraţii Karamazov». În plus, era o serie de alte planuri, Dostoievski intenţiona să scrie şi altceva în afară de ultimul lui roman «Fraţii Karamazov». La un moment dat, s-a pus

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 37


10-XII-2012 nr. 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE problema ce s-a întâmplat cu manuscrisele. În anii revoluţiei bolşevice, aceste manuscrise dispar de la biblioteca de stat din Sankt-Petersburg şi urma lor se pierde. Acum există bănuiala că manuscrisul în ciornă al romanului «Fraţii Karamazov» a intrat în posesia Anei Grigorievna, tocmai pentru că aceasta se ocupa de reeditarea operelor lui Dostoievski şi intenţiona să publice şi o parte din corespondenţa autorului. Altă versiune spune că Feodor Feodorovici scoate toate manuscrisele din seiful respectiv şi le mută în Siberia la o bancă din Omsk, tocmai pentru că acolo era centrul de rezistenţă al armatei lui Kolceag, era un bastion împotriva expansiunii bolşevice. Numai că şi Omskul este cucerit şi aici manuscrisele dispar. Există doar certitudinea că Ana Grigorievna le-a avut o perioadă în posesie, numai că vâltoarea revoluţiei şi apoi a războiului civil fac ca Ana Grigorievna şi soţia lui Feodor Feodorovici să se retragă spre sudul Rusiei, iniţial în Caucaz, iar după aceea în Crimeea. Se vor stabili la Simferopol şi acolo vor rămâne o perioadă mai lungă de timp. Nora lui Dostoievski, Ekaterina Petrovna Dostoievskia, a avut neşansa să fie mereu interogată, i s-au făcut percheziţii nocturne şi de fiecare dată când veneau agenţii securităţii confiscau câte ceva din zestrea de manuscrise, astfel încât fondul documentar s-a micşorat substanţial. În anul 1921, Ana Grigorievna moare, practic de mizerie, iar Ekaterina Petrovna împreună cu sora sa, Ana, rămân să trăiască mai departe în Crimeea. Vin anii celui de-al Doilea Război Mondial, când Crimeea a fost ocupată de trupele germane şi, aşa cum se ştie, au fost şi trupe româneşti acolo. Unul dintre ziariştii români, redactorul unui periodic din acei ani, are şansa să le cunoască pe cele două surori, să stea de vorbă cu ele şi să le ia un interviu. Printre întrebările care s-au pus acestor distinse doamne, a fost şi cea legată de soarta manuscrisului romanului «Fraţii Karamazov». Ele au răspuns că acest manuscris s-a pierdut în anii tulburi din perioada războiului civil. Odată ce armata germană se retrage din Crimeea, surorile pleacă împreună cu această armată, din simplul motiv că dacă ar fi rămas acolo ar fi fost lichidate, pentru că una din ele servise ca translator

din rusă în germană la spitalul german de campanie. Vor fi ajutate să părasescă Crimeea de către un ofiţer român, care le aduce la Galaţi, acesta fiind încă un element ce leagă cultura română de cea rusă. La Galaţi vor sta doar 12 zile, vor fi supuse unui bombardament, după care pleacă înspre Polonia. În apropiere de Lodz, din cele 26 de cufere cu obiecte personale şi manuscrise, opt sunt furate. Important este că printre manuscrisele şi fotografiile de familie pe care le aveau, nu figura şi manuscrisul romanului «Fraţii Karamazov». După aceea, surorile pleacă la Paris şi se vor sfârşi în anul 1958, la câteva zile diferenţă una de alta, undeva în sudul Franţei, la un azil de bătrâni. Acum, există trei variante legate de acest manuscris. Una din ele ar fi că a intrat nu se ştie prin ce mijloace în posesia lui Ştefan Zweig, care este autorul unei cărţi despre Dostoievski, ce conţine note inedite, pe care istoricii literari nu le cunoşteau şi aşa a apărut această supoziţie. Se află sau a fost manuscrisul în posesia lui Ştefan Zweig, rămâne o întrebare. A doua variantă este că manuscrisul s-a pierdut undeva pe teritoriul românesc, în perioada când cele două surori au urmat armata germană în drumul ei spre apusul Europei. Cea de-a treia versiune este că acesta a dispărut de la banca siberiană din Omsk, unde a fost depus. Există o dovadă sigură că banca a fost prădată, pentru că unul din cei care iubeau creaţia lui Dostoievski i-a restituit Anei Grigorievna, la câţiva ani după aceea, câteva din caietele de însemnări, manuscrisul romanului «Crimă şi pedeapsă» şi câteva scrisori personale ale lui F.M. Dostoievski. Rămân, aşadar, aceste trei variante legate de manuscrisul romanului «Fraţii Karamazov», care se caută şi astăzi. Ce pot să spun în încheiere, decât aviz amatorilor, cine îl găseşte va intra în istoria literaturii. „La finalul acestei călătorii literare, îmi exprim speranţa că vom mai dialoga cu distinsul universitar ieşean Leonte Ivanov şi vom afla alte elemente comune între culturile rusă şi română, alte nebănuite legături, cum este cea între scriitorul rus Dostoievski şi meleaguri româneşti apropiate de noi. ***

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 38


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

18

Maestrul Dan Puric este un „vulcan activ", ce „erupe" fascinant pentru cel care-l ascultă şi-l priveşte. Am stat de vorbă cu domnia sa aproape o oră şi m-a cucerit fiecare cuvânt al său. Se preocupă de problemele fundamentale ale omenirii, se dăruieşte artei cu totul şi ne oferă nouă acel dram din paradis care ne face mai buni şi mai iubitori. Cred că un mare artist este şi un OM deosebit, unul dintre ei este fără îndoială actorul, artistul şi implicit omul Dan Puric.

„Fiecare român adevărat este o cărămidă pentru România de mâine !" A.G.:Cum şi când a început pasiunea pentru actorie?

D.P.:-Sigur este o întrebare uzuală şi de regulă răspunsurile sunt cam toate în aceeasi zonă. E foarte greu de făcut o distincţie între ceea ce îţi dă Dumnezeu în copilărie, sau ce îi dă copilului şi ce rămâne din acest copil mai departe. Ca să clarific puţin răspunsul cred că din copilărie, ca să răspund mai concret a fost chemarea asta dar n-am conştientizat-o decât mult mai târziu. Eu am făcut arte plastice, mi-a plăcut tare mult pictura şi gravura, apoi dorind să dau la medicină, deci cu rătăcirile de rigoare. -Mai aveţi timp acum de arte plastice ?

-Aşa cum spunea bunul meu prieten academicianul 18

Da n PURIC - s -a năs cut la 12 februa rie 1959; 1978 - ba calaureat al li ceului de a rte „Ni colae Toni tza" din Bucureşti ; 1985 - absol vent al Ins ti tutului de Artă Tea trală şi Cinema tografi că „I.L.Ca ragiale", Bucureşti , clasa prof.uni v.dr. Dem Rădules cu; 1985-1988 - a ctor la Tea trul „Mihai Emines cu", Botoşani ; din anul 1988 a ctor la Tea trul Na ţional „I.L.Ca ra giale", Bucure şti ; este un a ctor şi regi zor român ca re a jucat a tâ t în tea tru, cât şi în film. Specta colele sale - Tourjours l'amour, Made in România, Costumele, Don Quijote - au cutreiera t lumea. În film, a juca t rolul princi pal în coproducţia româno-sâ rbă Broken Youth, regia Ma ria Ma rek, ia r specta colele sale de pantomi mă au fos t tra nsmise de Televi ziunile BBC Belfas t Royal College, 3SAT Fra nkfurt, RTL. A mai juca t şi în filme pentru Tel eviziunea din Lausanne, Elveţia.

10-XII-2012 nr. 16

Sorin Dumitrescu, marele nostru pictor: „Tu continui pe mai departe artele plastice pe scenă ! Pentru că toate spectacolele mele au o nostalgie, o nostalgie a plasticităţii, au un alt grad de plasticitate vizuală ca să zicem aşa... ...Şi ce v-a atras spre pantomimă ?

-Pantomima este cu totul şi cu totul altceva. Eram în anul trei sau patru de institut, spre sfârşit şi am intuit cenzura aceea politică foarte puternică care exista atunci că nu puteam să spun, să mărturisesc un adevăr. Nu puteam nici măcar să fac ceva transfigurat scenic şi lucrul ăsta deranja fundamental natura mea de om liber, dar născut şi ţinut într-un ghetou comunist şi atunci mi-am dat seama că trebuie să folosesc un alt limbaj, un limbaj care este dincolo de cuvânt. Sigur că pantomima este doar o mică părticică din ce fac eu, pentru că ea conţine şi pantomimă şi step şi dans şi spiritul comediei de la arte şi experienţa să zicem din cinematografia mută, sau a nostalgiei cinematografiei mute şi din coregrafia asiatică sau arte marţiale.Toate sunt puse ca să fie vehicule de transport ale gândurilor şi ale sentimentului mult mai rapid. De aici rezultă că taina aceasta a trupului este de tip creştin, ea dezmărgineşte omul din limitele ideologice, mentale, culturale, fără prejudecăţi şi m-a bucurat că acest canal de comunicare transportă şi cum spunea Caragiale că avem atât umor încât putem da la export. Eu am început să dau la export atât umorul cât şi sensibilitatea, calitatea, vitalitatea şi tandreţea în felul ăsta şi tandreţea interioară a poporului român şi să vă spun concret la Pekin am avut 2800 de spectatori, la opera mare din capitala Chinei şi în contact rapid cu lumea asiatică cu umorul românesc. Acesta este darul care ţi-l dă Dumnezeu. Când sunt pe scenă am sentimentul că toţi spectatorii indiferent unde mă aflu devin români, sunt extraordinari! -Fiind copil aţi „visat“ şi v-aţi văzut aşa cum aţi ajuns azi ?

-Este o întrebare frumoasă pentru că eu cred că am avut o licărire, am gustat din ce voi fi. Filosoful Hegel are o frumoasă expresie care se referă la

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 39


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE filosofia spiritului. După ce face capul praf cu teza, antiteza şi cu toate astea el trimite la câte o metaforă. Dau exemplu această metaforă, ca să arăt că marii filozofi, au fost şi mari poeţi. Spunea aşa : „picioarele care îl duc sunt de pe acum în faţa porţii!“ Parcă ar şti destinul că vei fi acolo; fără să-l controlezi. Parcă m-am recunoscut în acestă pildă! Sigur că bunul Dumnezeu va face aşa cum doreşte... Eu am copilărit la ţară, la Negoiu, ce contrast puternic între munţii de acolo şi blocurile care le-au construit comuniştii. -După părerea mea cea mai frumoasă meserie dintre toate este actoria.E grea această profesie şi ce consum implică ?

-Nu profesia este frumoasă în sine, ci cel care o face, cel care o dumnezeieşte. Gândiţi-vă la un medic care face bine oamenilor ce bucurii aduce semenilor. Ce sacrificii au făcut oamenii de ştiinţă ca să obţină lucruri care apoi au ajutat omenirea. Au renunţat la foarte multe. Un artist, un creator, un om este măcinat de acestă treabă, el nu-şi cronometreză consumul de calorii, urmăreşte răsplata care vine pe multiple căi. -Vorbind de răsplată,e recompensată bine această nobilă meserie în România ?

-Nu, noi suntem umiliţi din acest punct de vedere. Cultura a fost gestionată şi este în continuare gestionată de oameni mediocrii. De multe ori unii dintre ei când devin şefi, devin „comandanţi“ peste proprii lor colegi. Este o breaslă umilită, aproape distrusă. Marii actori au fost îndepărtaţi de la televiziune, acum este la „modă“ mitocănia, amatorismul de prost gust, pentru că sunt şi amatori care se apropie de profesionişti.Tot ce este prost este încurajat de televiziune. Generaţia tânără de actori nu cunoaşte ideea de sacrificiu, între generaţia de aur şi cea de azi este o mare prăpastie. Sunt din ce în ce mai puţini talentaţi şi din ce în ce mai puţini care înţeleg menirea artistului adevărat care se sacrifică, până la urmă pe altarul teatrului, al artei. Este actorul care joacă în reclame sau în telenovele de prost gust. Din păcate România se distruge şi din acest punct de vedere.

10-XII-2012 nr. 16

-A ajuns ţara noastră, acum când suntem şi în Uniunea Europeană acolo unde oamenii au visat ?

-După revoluţie, după lovitura de stat din 1989 dintrun ghetou comunist ce a fost România, a intrat întrun ghetou „nou comunist“ şi suntem în continuare aproape ca înainte.Toată lumea spera că acest sistem din comunitatea europeană să vină şi să mai cureţe puţin din deşeurile comuniste care mai sunt la putere. De asemenea lumea spera într-o legislaţie cu o administraţie de tip european, una de tip civilizat. Pe de altă parte ei deja au început să se salveze singuri, imigraţia puternică cu deja peste un milion de oameni-români în Spania şi Italia, numărul populaţiei ţării noastre a scăzut alarmant şi că forţa de lucru sănătoasă în putere şi meseriaşii au plecat în lume. Pe cei din conducerea ţării nu îi interesează aceste aspecte pe termen lung. Metabolismul lor se întinde între mama soacră şi nepot. Din păcate este o situaţie tragică din punctul ăsta de vedere. Însă noi suntem şi trebuie să fim optimişti pentru că istoria se mişcă, chiar Uniunea Europeană e un uriaş cu picioare de lut, gestionează destul de greu pe ţările mici şi este normal, dezvoltarea economică în aceste ţări se face cu pa��i mărunţi. Ştiţi că din zece tineri români nouă emigreză ?! Criminali politici şi economici, aşa trebuie numiţi aceşti oameni politici care sunt la conducerea ţării. Ei se sfâşiază între ei pe ciolan în detrimentul naţiunii. Este un proces istoric care se întâmplă, din păcate; occidentul este imoral faţă de noi, e cinic, n-are nicio vină politica economică cu morala.Vestul Europei ar trebui să plece capul în faţa României câţi martiri a dat. -Ce înseamnă pentru dumneavoastră patriotismul ?

-Acum cred că nici nu mai este la modă, pentru că se desfiinţează orice repere faţă de dragostea de ţară, dacă eşti naţionalist spun că eşti de extremă dreaptă. Pentru mine personal înseamnă a-ţi iubi ţara, este un sentiment nobil, normal, firesc pe care îl are toată lumea. Te naşti cu acest lucru, cu ideea de identitate, exact cum te naşti cu sentimentul de familie, cu sentimentul de proprietate. Acestea sunt lucruri înnăscute, cine vrea să le reteze face clone ideologice. Noi îi tolerăm pe ţigani de 200 ani, italienii

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 40


10-XII-2012 nr. 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE după un an şi jumătate fac manifestaţii pe stradă împotriva lor şi asta după ce ne-au făcut pe noi intoleranţi, după ce Europa a zis că noi suntem fascişti şi legionari. Asta a dus să ajungem aproape minoritari în propria noastră ţară. Ei uită că trebuie să avem îngăduinţa creştină; în Dobrogea trăiesc în jur de 14 minorităţi, ar putea această zonă să fie un model pentru întreaga Europă. Janos şi Ion se înţeleg în alt fel de legi, nu trebuie sa vină primarul şi să le facă o lege după care cei doi să conveţuiască. -De ce credeţi că sunt mulţi care se ruşinează de credinţa în bunul Dumnezeu ?

-(Râde) Nu mai e la modă, este efectul ateismului grosolan care s-a făcut în timpul comunismului. Mulţi consideră creştinismul ca ceva primitiv. Unii devin credincioşi doar când dă cancerul peste ei. Am văzut în avion când sunt turbulenţe toţi devin religioşi şi se roagă, după ce coboară din avion revin oameni moderni şi uită. Un om care crede nu discută prea mult despre credinţă. Trebuie să ne respectăm reciproc, pentru că „libertatea celuilalt îmi certifică libertatea mea, mă întăreşte!“ spune părintele Stăniloaie. Îmi place să cred că poporul român este un pod din acest punct de vedere, au trecut pe aici fel de fel de popoare de-a lungul istoriei. Trăim într-o criză naţională, însă avem noroc că se suprapune cu o criză internaţională. -Poate artistul să facă ce nu poate să facă politicianul ?

-De mult face aşa ceva şi dacă mai dăinuie ceva în existenţa umană este datorită artei, nu a unei arte bolnave sau post moderne ci a unei arte mărturisitoare care vorbeşte de dăinuirea omului. Napoleon aparţine istoriei pe când Beethoven culturii. Asculdând un Mozart sau Bach arta se dizolvă, ne unim cu toţii. -Ce transmiteţi românilor care trăiesc în afara ţării noastre?

casă, care s-au comportat exemplar dincolo în Germania sau Anglia cum am văzut, în Italia sau peste tot unde am fost şi am întâlnit oameni de mare calitate şi le urez să-şi păstreze ţinuta şi demnitatea românească pentru că asta este singura şansă de izbăvire. Acum vom trăi fără frontiere, chiar dacă sună banal, însă s-a schimbat atitudinea celor plecaţi pe vremea lui Ceauşescu. Acum nu mai au frică, se pot întoarce în ţară şi chiar le doresc celor care vor desigur să se întoarcă în ţară şi să construiască o Românie puternică, să aibă încredere că se vor întoarce. Ştiu că în sinea lor funcţionează şi să ştie că doar împreună vom face ceva trainic, cei care am rămas acasă suntem supravieţuitori, încă şi ne luptăm să facem ceva trainic şi cei care sunt dincolo, trăiesc într-un sistem care nu este al lor, care are multe probleme, acolo unul de-ai noştri este şi va rămâne mereu unul străin. Nu eşti acasă la tine! Să dea Dumnezeu să nu-şi piardă ACASĂ a lor ! Şi să construiască în inima lor aşa cum îmi construiesc şi eu în inima mea. La „cina cea de taină“, în joia cea mare Cristos a zis aşa: „Lege nouă vă dau eu vouă, să vă iubiţi între voi nu aşa cum vă iubiţi pe voi înşivă, ci vă cer să vă iubiţi aşa cum v-am iubit eu!“ Şi atunci cu această lege care este extraordinară, să se gândească la România ca la această taină, ca la grădina maicii Domnului. Să nu trăim într-o deznădejde care sigur este marcată de realitate. Deocamdată România este doar o pustie, însă în pustie veneau sfinţii şi se rugau. Fiecare om din Occident, din diasporă, fiecare român adevărat este o cărămidă pentru România de mâine. -Maestre Puric vă mulţumesc pentru acest interviu şi vă doresc să aveţi parte doar de bucurii şi împliniri pe toate planurile. A fost o mare onoare să vorbesc cu domnia voastră, vă stimez şi vă respect enorm de mult.

A consemnat cu mult drag A.G.

-Am o mare admiraţie faţă de cei care şi-au păstrat cu discreţie dorul de ţară, chiar suferind de dorul de

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 41


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Prima oară, fără zâmbet ≈ DAN MIHAI LUTIC... ≈

...5 noiembrie. Zi Scorpion.

În urmă cu doi ani adormea întru Domnul marele Om Adrian Păunescu. Poetul-Omul. Şotronul – joc de copii cu tâmpla în eternitate. Destin zăltat. Săltat. Sărit destin de fiu şi de împărat. Sincopat, cum copiii, pui de cangur şi de zăgan încă ne-înaripat, zvâcnesc în conturul de om - desenat cu cretă pe huma în care habar nu au că se vor întoarce. Ţăncuş (i se zice în Oltenia şotronului), cu un ciob de stea aruncat, din vârstă în vârstă, până când umbră devine copilul... Adrian Păunescu - Jurnalistul de geniu. TribunulTitan. Leoninul. Cel ce stăpânea zeci de mii de tineri veniţi pe stadioanele patriei numită, pe atunci, România. Veniţi să-şi stâmpere setea de azur şi setea de frenezie, foamea de zâmbet şi de iubire. Veniţi să-şi stingă aleanul prin strigătul „Lumină-Luptă-Libertate!”, ţâşnit, parcă, din pieptul Crăişorului munţilor Apuseni – Avram Iancu, al Pandurului pandurilor – Tudor Vladimirescu, al celor traşi pe roată – Horea şi Cloşca, şi Gheorghe Doja – martir încununat cu coroana înroşită în foc, pe tâmple însângerate pusă, în batjocură sadică, de papistaşi al căror stat fusese ras de pe hartă la 1526 (Mohacs) şi avea să reapară abia după patru secole, la 1920 (Pacea de la Trianon). Atunci, pe 5 noiembrie 2010, aveam să găsim - eu, Romulus Turbatu, George Obrocea şi XandellFlorin Tufă - pe str. Dionisie Lupu nr. 84 din Bucureşti, doar un portret îndoliat, străjuind deasupra porţii, o gloată hulpavă de cameramani, fotoreporteri şi gazetari video – deşi stăpânul casei tocmai plecase din astă lume, pe un pat de spital.... Undeva, la vreo 30-40 de paşi, marele scriitor Dinu Săraru (vecin de stradă, la nr. 74), privea îndelung spre curtea Poetului. Îngândurat, înmărmurit privea, apoi îşi trăgea, cu furie înăbuşită şi revoltă abia domolită, paşii. Ca pe nişte adânci, noduroase rădăcini arhaice,

10-XII-2012 nr. 16

înşurubate în pământul neclintit, aşa îşi trăgea paşii Dinu Săraru... Ruşinat parcă de ruşinea absentă din sufletul mercenarilor presei. Şi ascultând, doar el, gânguritul porumbelului alb ce veghease la geamul Poetului, în săptămânile din urmă, luându-şi brusc zborul în acea dimineaţă... Şi venind, revenind, în stoluri-stoluri, împreună cu sute de porumbei-îngeri deasupra Ateneului Român, când se scotea sicriul lui Adrian Păunescu, la 7 noiembrie 2010, spre a fi dus la Biserica Boteanu, din apropiere... Acum, în zi de 5 noiembrie 2012, Zi Scorpion, sosim contracronometru - dinspre Craiova-PiteştiGăeşti şi Târgovişte, peste colinele mirifice de dincoace de Munţii Păduchiosu, prin satul de legendă Bezdead -, sosim în minunatul orăşel Breaza din judeţul Prahova. Înfriguraţi de spaima că am ajuns prea târziu, pe un traseu parcurs în premieră, ne oprim în preajma Bisericii Sf. Nicolae, monument istoric din Breaza de Jos. Se bate ora Unu. Serafimii, heruvimii şi îngerii, în ceruri, se sărută. În curte – două autoturisme cu numere de Bucureşti. Răsuflăm uşuraţi. Dăm să intrăm, dar ambele porţi sunt încuiate. Acum, când scriu aceste firave rânduri, îmi dau seama că acolo, spre strada principală, este spatele curţii bisericii – autoturismele erau dincoace de spaţiul sfânt al altarului, din incinta (nevăzută) a lăcaşului îmbrăţişat de ziduri albe, imaculate... Iar noi tocmai pe acolo încercam să intrăm. Prin porţile din spate, încuiate. Sunet de clopot tras în dungă. Suntem convinşi că vine dinspre cimitir. Ne adresăm unui domn şi unei doamne din staţia de autobuz: „Unde este cimitirul, vă rugăm ?...” Răspunsu-i prompt, simultan: „Puţin mai jos, pe dreapta”. Ajungem rapid. Luăm, din portbagaj, coroana şi lumânările. Mergem, în extremitatea sudică, la locul de veci. Îndoliata adunare nu e aici. Clopotul auzit de noi este al bisericii, nu al cimitirului. Rezemăm coroana de un grilaj. Aşteptăm. Lângă muncelul de pământ excavat – o cruce albă, din marmură, cu două nume:

AUREL LUTIC, 1909-1941; ANA LUTIC, 1907-1983.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 42


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Părinţii... Tatăl mort în război, la vârsta de numai 32 de ani. Mama lui Dan i-a supravieţuit soţului său încă 42 de ani... Acum mai bine de un deceniu, pe când poposisem la Breaza, în casa zdravănă, cu aer patriarhal, construită cu un secol înainte de bunicul ceferist -, prietenul Dan Mihai Lutic ne mărturisea, mie şi colegului Marian Răduţ, că îşi aminteşte ca prin vis cum, într-o seară, tatăl său, venit probabil de pe frontul de Răsărit, în permisie, îi descifrase, de pe prispă, tainele stelelor, drumul constelaţiilor şi-i povestise cum tatăl său, bunicul lui Dan, o construise. „E singura amintire pe care o am despre tatăl meu,

Aurel... Şi, uneori, mă întâlnesc cu el în vis... Alteori mă întreb cum de mi s-a întipărit această amintire a mea, de la vârsta de numai trei ani... ” – povestea,

atunci, Dan Mihai Lutic. Acum, în zi însorită, incredibil de luminoasă şi călduroasă, zi de noiembrie 5, în faţa crucii albe, a mormanului de pământ proaspăt scos din groapă şi a pungii de pânză cu osemintele părinţilor – pe care o observăm într-un târziu – aşteptăm cortegiul. Vin mai întâi câteva automobile. Apoi Mercedesul gri-argintiniu, cu sicriul. Făcând ochii roată, după chipuri pe care să le cunoaştem, nici nu observăm când acest pat ultim, cu mânere aurite, matlasat, în interior, cu mătase dalbă, sicriul, ajunge în buza gropii. În el – un Sfinx. Cu aer ferm. Implacabil... Apoi, cel dintâi recunoscut este chipul soţiei lui Dan, distinsa Doamnă Jeanine – redactor, multe decenii, la Radio România Internaţional (emisiuni în franceză), delicată poetă, traducător inspirat şi sigur al poeţilor români, de la Alecsandri, Eminescu, Arghezi, Blaga, Bacovia, Barbu, până la contemporanii Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Cezar Ivănescu, Ana Blandiana... Cernită de durere, Jeanine Lutic pare o strană împietrită. Imediat îl zărim pe cel ce bănuim a fi Vlad, stâlp de pridvor, care, puţin mai târziu, o va îmbrăţişa şi mângâia ocrotitor pe umeri. E unicul dintre cei trei copii (doi băieţi şi o fată) care a putut fi prezent la clipa despărţirii definite. Stabiliţi la mii de kilometri, în străinătate, sora şi fratele său nu au avut timpul fizic real pentru a veni. Apare intempestiv Gheorghe Brătescu, decanul de vârstă (87 de ani)

10-XII-2012 nr. 16

al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, spârnel plin de viaţă totdeauna, de o vioiciune contagioasă, mereu în vervă, cu un discret aer de boier de viţă veche – în familia sa, tot timpul, s-a vorbit, se vorbeşte frantuzeşte, soţia fiind colegă, la Radio, cu Jeanine Lutic. Gheorghe Brătescu, până mai ieri trezorierul, apoi cenzorul şef al Uniunii Ziariştilor Profesionişti, tobă de istorioare din presa interbelică şi din aceea a amurgului monarhiei, atunci când a lăstărit în redacţiile conduse de Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu, Camil Petrescu... Vine apoi spre noi Mircea Irimioiu, juristul de notorietate, care a preluat ştafeta de cenzor şef, pe care a purtat-o până acum câţiva ani: „Cu o săptămână, maximum zece

zile în urmă, l-am văzut pe Dan Lutic, pe veranda casei sale bătrâneşti, de aici, din Breaza. M-am oprit, am stat câteva minute de vorbă. Era cât se poate de liniştit, nu s-a văietat de nimic...”

În sutană neagră, brodată cu fir aurit, un preot tinerel, la vreo 40 de ani, rosteşte în fugă un crâmpei de slujbă de adio, toarnă vin roşu, în formă de cruce, pe giulgiul tras peste Dan, goleşte apoi sticla în sacul de pânză albă, peste osemintele părinţilor, spune scurt: „ Dumnezeu să-l ierte”, îi invită pe fiu şi soţie să arunce primii bolovani de pământ peste sicriul slobozit în groapă, apoi dispare ca o nălucă... Aş fi vrut să spun, în semn de preţuire şi de adio, câteva cuvinte, în numele Comitetului director al UZPR, dar... mă pierd în vălmăşagul de trăiri şi gânduri, în stupefacţia că părintele a dispărut instantaneu, fără să facă nicio referire la Dan Mihai Lutic, fără să întrebe dacă vreunul dintre cei ce constituiau îndoliata adunare vrea să dea glas unui necrolog. Fără „Veşnica pomenire ”... Lume grăbită, lume fără noimă, lume uitată de Dumnezeu... Unicul cioclu prezent începe să arunce, învârtoşat, cu lopata, pământ în groapă. Lucrează repede. Şi el se grăbeşte... Cât ai clipi, aproape jumătate din pământ se reîntoarce de acolo de unde fusese scos. Gheorghe Brătescu insistă să aruncăm şi noi, prietenii din conducerea Uniunii Ziariştilor Profesionişti, veniţi din Craiova, bulgări de pământ. Eu o fac aproape cu mirare, ca în transă, înfrigurat, deşi soarele pripeşte. Atât de tare dogoreşte soarele în-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 43


10-XII-2012 nr. 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cât, după aceea, îmi scot pardesiul negru, luat direct peste cămaşă. Sacoul negru dormitează în maşină. Speram să revin şi să-l iau, după ce ducem coroana, dar... Groparul mai face o pauză fulgerătoare, ne asigură că va avea el grijă de tot, inclusiv de a aşeza coroana noastră, singura – din partea prietenilor de la Revista Lamura şi Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional a judeţului Dolj –, deasupra mormântului, la final. Tăinuim – George Obrocea, Romulus Turbatu şi subsemnatul - câteva minute cu soţia răposatului şi cu fiul acestuia, Vlad, cu Gheorghe Brătescu şi cu Mircea Irimioiu. Cel din urmă dispare, după care apare într-o limuzină Hyun-dai, de clasă mare, coboară geamul şi-l zoreşte pe Brătescu, întrebându-l dacă merge cu el. Repetăm cuvintele de condoleanţe şi de îmbărbătare, pentru Doamna Jeanine şi pentru Vlad, şi luăm drumul casei, spre Craiova, de astă-dată prin Câmpina, Ploieşti, Târgovişte. Prietenul Romulus Turbatu, în convalescenţă după operaţia de acum aproape două luni, ne repetă regretul pentru dispariţia instantanee a lui Dan Mihai Lutic şi mărturiseşte mulţumirea că am putut fi prezenţi. Ne văzusem, tustrei, pe 31 august, la manifestarea de la Muzeul Naţional George Enescu din Bucureşti: lansarea volumului „ CONCORDIA. Portret din 5 închipuiri” de Mihai Miltiade Nenoiu. Cea mai recentă dată vorbisem cu Dan pe 6 octombrie, când îmi spusese la telefon că se află în tren, în drum spre Breaza. Pe 1 noiembrie a împlinit 74 de ani, iar la numai patru zile m-a sunat fiul său, Vlad, trăznindumă cu vestea că tatăl său, Dan Mihai Lutic, s-a dus... Acum, eu mă declar împăcat sufleteşte, deşi sunt blocat în stupefacţia generată de dispariţia parcă halucinantă a lui Dan Mihai Lutic – licenţiat în ştiinţe matematice, redactor la revista Ştiinţă şi tehnică, iar din 1990 până în 2004, secretar executiv al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, familist desăvârşit, mândru de soţia şi de cei trei copii ai lor, camarad de nădejde, cu o molipsitoare vocaţie a prieteniei. Realizez că, azi, 5 noiembrie 2012, în cimitirul de la Breaza, este prima oară când Dan Mihai Lutic – blândul bucovinean pentru care jovialitatea era o stare de spirit, profesor de matematică, la începutul

carierei profesionale, vreo opt ani, în Filipeştii de Pădure (judeţul Prahova), la doi paşi de casa bătrânească – nu ne-a întâmpinat cu zâmbetul pe chip şi cu acea lumină generoasă, degajată de întreaga sa fiinţă. Secretar general executiv sub cinci preşedinţi – Sergiu Andon, Romeo Nădăşan, Horia Alexandrescu, Octavian Ştireanu, Mihai Miron -, Dan Mihai Lutic a ţinut spatele Uniunii Ziariştilor Profesionişti răstimp de 15 ani. Dincolo de căldura colegialităţii şi prieteniei dezinteresate, fiinţa lui Dan Mihai Lutic şi faptele sale, totdeauna benefice, altruiste, se întemeiau pe o evidentă rigoare de matematician, pe ordinea lăuntrică şi logica impecabilă, de discipol al lui Aristotel, Arhimede şi Thales din Milet, pe spiritul românesc şi irefragabila sa prospeţime sufletească. Şi-a iubit profesia, familia şi colegii. A încurajat valorile şi lucrul bine făcut. A fost un om demn, corect, de o rectitudine morală exemplară. A plecat din lumea noastră telurică incredibil de repede. Să nu deranjeze, să nu îngrijoreze pe nimeni, parcă. A avut sfioşenia şi smerenia bărbătească a firului de iarbă, care se înalţă, dă spic, rodeşte, ştie el ce ştie şi alege brusc nu veştejirea prelungă, ci rapida adormire întru Domnul. Fie-ţi somnul uşor, surâzător şi tandru, precum ai fost tu, iubite Prieten DAN MIHAI LUTIC ! Dumnezeu să te aibă în pază.

Sfârşit şi lui Dumnezeu laudă !

Dan LUPESCU Craiova, 6 noiembrie 2012

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 44


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Joseph Rudyard Kipling (n. 30 decembrie 1865, Bombay, India - d. 18 ianuarie 1936) a fost un poet şi prozator britanic, laureat al Premiului Nobel pentru Litera tură în anul 1907. Este celebru prin povestirea sa pentru copii „Cartea Junglei" (1894), romanul indian de spionaj „Kim" (1901), poemele „Gunga Din" (1892) şi „If—" (1895), numeroase schiţe şi nuvele. În 1934 i s-a acordat, alături de William Butler Yeats, Premiul Gothenburg pentru Poezie. În timpul vieţii a fost considerat îndeobşte poet şi i s-a oferit un titlu nobiliar şi postul de poet laureat – ambele refuzate de Kipling – „...pentru puterea de observaţie, originalitatea imaginaţiei, virilitatea ideilor şi remarcabilul talent narativ care caracterizează creaţia acestui autor de reputaţie mondială".

Date biografice Tatăl său a fost John Lockwood Kipling, profesor la Şcoala de artă Jeejeebhoy, iar mama sa Alice Macdonald. Se spune că părinţii săi s-au cunoscut la Lacul Rudyard din Staffordshire, în Anglia, aceasta fiind originea prenumelui lui Kipling. În copilărie a fost trimis în Anglia unde a fost crescut de o femeie numită doamna Holloway. Se presupune că lipsurile şi proasta îngrijire de care a avut parte până la vârsta de cinci ani, când a fost „salvat”, i-au influenţat scrierile, îndeosebi simpatia pentru copii. Mătuşa din partea mamei s-a căsătorit cu artistul Edward Burne-Jones, iar tânărul Kipling şi sora sa au petrecut, de la vârsta de şase ani până la 12, mult timp în Anglia, cu familia mătuşii, în vreme ce părinţii săi au rămas în India. Kipling a fost verişor cu Stanley Baldwin, prim-ministru în trei mandate. După o perioadă petrecută ca intern la United Services College, în 1881 Kipling se întoarce în India, la Lahore (în Pakistanul de azi) unde lucrau părinţii săi. A început să lucreze ca redactor la un ziar local, în paralel cu paşi în poezie; debutul său ca scriitor

10-XII-2012 nr. 16

profesionist s-a petrecut în 1883 când a făcut primele vânzări. Pe la mijlocul anilor 1880 a călătorit în jurul subcontinentului ca şi corespondent al publicaţiei Allahabad Pioneer. Lucrările sale literare încep să se vândă şi în 1888 publică şase cărticele de povestiri. Una dintre nuvelele acestei perioade este Omul care ar putea fi rege (The Man Who Would Be King). În anul următor Kipling a început o lungă călătorie spre Anglia, trecând prin Burma, China, Japonia şi California, înainte de a traversa Statele Unite şi Oceanul Atlantic şi de a se stabili la Londra. Din acel moment faima sa a crescut rapid, fiind considerat vocea literară cea mai aproape asociată cu tendinţa imperialistă a vremii, din Regatul Unit. Primul său roman, The Light that Failed, a fost publicat în 1890. Probabil, cea mai celebră poezie a sa din această perioadă este „The Ballad of East and West" (Balada Orientului şi a Occidentului) (care începe astfel „Oh, Orientul este Orient şi Occidentul este Occident, şi cele două nu se vor întâlni niciodată"). În 1892 s-a căsătorit cu Caroline Balestier; fratele ei, un scriitor american, a fost prietenul lui Kipling, dar murise de febră tifoidă cu un an înaintea căsătoriei acestuia. În timp ce cuplul se afla în luna de miere, banca lui Kipling a dat faliment şi banii au ajuns pentru biletele de călătorie numai pentru întoarcerea în Vermont (unde locuia cea mai mare parte a familiei Balestie). În următorii patru ani, Rudyard şi soţia sa au locuit în Statele Unite. În această perioadă îşi dedică scrisul copiilor şi publică operele care îl fac cunoscut în zilele de azi, „Cartea junglei“ şi urmarea „A doua carte a junglei“, în 1894 şi 1895. După o ceartă cu socrii săi, se întoarce în Anglia împreună cu soţia sa şi, în 1897, publică „Captains Courageous“. În anul următor începe să călătorească în sudul Africii, aproape în fiecare vacanţă de iarnă. Acolo îl cunoaşte şi se împrieteneşte cu Cecil Rhodes şi începe să adune material pentru o altă operă clasică - Povestiri pentru copiii mici, publicată în 1902. Kim – o altă operă memorabilă, văzuse lumina tiparului în anul precedent. Poezia lui Kipling din această perioadă include „Gunga Din" (1892) şi „Povara omului alb” (The White

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 45


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Man's Burden) (1899); în domeniul non-ficţiunii se implică în dezbaterea despre răspunsul britanic în privinţa creşterii puterii navale a Germaniei, publicând o serie de articole intitulate „O flotă în devenire“. Prima decadă a secolului al XX-lea este martorul culmii popularităţii lui Kipling. În 1907 i se decernează Premiul Nobel pentru Literatură; epilogul acestei realizări este publicarea a două volume de poezie şi povestiri alese „Puck of Pook's Hill" (1906) şi „Rewards and Fairies" (1910). Ultimul volum conţine poemul „If—". În 1995 un sondaj realizat de BBC a stabilit că acesta este poemul favorit în Marea Britanie. Acest îndemn la autocontrol şi stoicism este, fără îndoială, cel mai cunoscut poem al lui Kipling. Kipling a continuat să scrie până la începutul anilor 1930, dar într-un ritm mai lent şi cu mult mai puţin succes decât înainte. A murit din cauza unui ulcer duodenal perforat la începutul anului 1936, la vârsta de 70 de ani. Moartea sa a fost anunţată anticipat, în mod eronat, de o publicaţie căreia Kipling i-a scris mucalit: „Tocmai am citit că am murit. Nu uitaţi să mă ştergeţi din lista abonaţilor.” După moartea sa opera lui Kipling a continuat să fie eclipsată de critică. Moda în poezie s-a îndepărtat de metrul exact şi de rime. De asemenea, pe măsură ce s-au prăbuşit imperiile coloniale europene, la mijlocul secolului al XX-lea opera lui Kipling şi-a pierdut actualitatea. Mulţi dintre cei care îl condamnă sunt de părere că scrierile lui Kipling sunt inseparabile de vederile sale politice şi sociale, în ciuda considerabilei arte literare a lui Kipling. Ei susţin că portretele eroilor săi indieni, care susţin punctul de vedere colonialist conform căruia indienii şi alte popoare colonizate ar fi fost incapabile să supravieţuiască fără ajutorul europenilor, ar fi rasiste1 9 . Exemplele pentru aşa-zisul său rasism men-ţionează „rase minore fără Lege" în „Recessional" şi referirea generică la popoare colonizate „jumătate diavol şi jumătate copil" în poezia „Povara omului alb", sau scurtele episoade revistele Punch şi The Times 19

Logo de Rudya rd Kipling dintr-o ediţie a anului 1911, ca re sunt i nserate în pagină.

10-XII-2012 nr. 16

conţinute în ultimul capitol al autobiografiei sale, „Ceva despre mine“ (Something of Myself). Multe din ediţiile vechi ale cărţilor lui Rudyard Kipling aveau o svastică tipărită pe copertă, alături de un elefant şi o floare de lotus. În anii 1930, acest fapt a generat zvonuri despre simpatii naziste ale sale, deşi partidul nazist adoptase svastica abia după 1920. Kipling folosise svastica (în ambele sale orientări - spre stânga sau spre dreapta) deoarece aceasta era un simbol indian al soarelui, purtător de noroc şi prosperitate. Încă dinainte de preluarea puterii în Germania de către nazişti, Kipling a cerut tipografiei înlăturarea svasticii din matriţă, pentru a elimina interpretările. Apărătorii lui Kipling subliniază că rasismul strident al scrierilor sale este afişat de personaje fictive, nu de el, şi astfel descrie cu precizie personajele. Ei văd în vocea autorului ironie şi înţelesuri alternative în poezii, inclusiv în „Povara omului alb" şi în „Recessional“. În ciuda schimbărilor în atitudinea rasială şi în standardele literare ale poeziei, opera poetică a lui Kipling continuă să fie populară în rândul celor care îi apreciază vigoarea şi măiestria. Deşi era un poet de altă factură, T.S. Eliot a editat „O selecţie a versurilor lui Kipling“ (A Choice of Kipling's Verse, 1943), însă nu a pierdut ocazia să comenteze despre Kipling: „putea scrie o poezie minunată uneori – chiar dacă numai întâmplător!". Povestirile sale pentru adulţi se tipăresc încă şi au fost lăudate de scriitori diferiţi, ca Poul Anderson, Jorge Luis Borges şi George Orwell. Nu în ultimul rând, Kipling este cel mai apreciat datorită cărţilor pentru copii. „Poveşti chiar aşa“ au fost illustrate devenind cărţi de success iar după „Cărţile junglei“ s-au făcut mai multe ecranizări de către „Compania Walt Disney“. După moartea soţiei lui Kipling în 1939, casa sa, Bateman's din Burwash, Sussex a fost încredinţată Fundaţiei Naţionale a Locurilor de Interes Istoric sau Frumuseţi Naturale (National Trust for Places of Historic Interest or Natural Beauty) şi este azi muzeu public20 închinat scriitorului. 20

http://www.kipling.org.uk/CHRISTIAN

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 46


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Elsie, singurul lor copil ajuns la maturitate, a murit fără urmaşi în 1976, încredinţând drepturile de autor aceleiaşi Fundaţii. În Marea Britanie există o Societate Kipling înfloritoare, iar unul dintre internate îi poartă numele la „Colegiul din Haileybury“. DACĂ Dacă eşti calm, când toţi se pierd cu firea În jurul tău, şi spun că-i vina ta; De crezi în tine, chiar când Omenirea Nu crede, dar îi crezi şi ei cumva; De ştii s-aştepţi, dar fără tevatură; De nu dezminţi minciuni minţind, ci drept; De nu răspunzi la ură tot cu ură Şi nici prea bun nu pari, nici prea-nţelept; Dacă visezi - dar nu-ţi faci visul astru; De poţi să speri - dar nu-ţi faci jindul ţel; De-ntâmpini şi Triumful şi Dezastrul Mereu senin şi în acelaşi fel; Dacă suporţi să-ţi vezi vorba sucită De şarlatan, ce-ţi spurcă al tău rost; De poţi ca munca vieţii, năruită, S-o faci de la-nceput precum a fost; Dacă-ndrăzneşti agonisita-ţi toată S-o pui, făr'a clipi, pe-un singur zar Şi, dac-o pierzi, să-ncepi ca prima dată Făr-să te plângi cu un oftat măcar; De ştii, cu nerv, cu inimă, cu vână, Drept să rămâi, când ele june nu-s, Şi stai tot dârz, când nu mai e stăpână Decât Voinţa ce le ţine sus; Dacă-ntre Regi ţi-e firea neschimbată Ca şi-n Mulţime - nu străin de ea; Amic sau nu, de nu pot să te-abată; De toţi de-ţi pasă, dar de nimeni prea; Dacă ţi-e dat, prin clipa zdrobitoare, Să treci şi s-o întreci, mereu bonom, atunci: a ta e Lumea asta mare şi, mai mult, fiul meu: atunci - eşti Om!

10-XII-2012 nr. 16

IF—… If you can keep your head when all about you Are losing theirs and blaming it on you, If you can trust yourself when all men doubt you, But make allowance for their doubting too; If you can wait and not be tired by waiting, Or being lied about, don't deal in lies, Or being hated, don't give way to hating, And yet don't look too good, nor talk too wise: If you can dream - and not make dreams your master; If you can think - and not make thoughts your aim; If you can meet with Triumph and Disaster And treat those two imposters just the same; If you can bear to hear the truth you've spoken Twisted by knaves to make a trap for fools, Or watch the things you gave your life to, broken, And stoop and build 'em up with worn-out tools: If you can make one heap of all your winnings And risk it on one turn of pitch - and toss, And lose, and start again at your beginnings And never breathe a word about your loss; If you can force your heart and nerve and sinew To serve your turn long after they are gone, And so hold on when there is nothing in you Except the Will which says to them: „Hold on!" If you can talk with crowds and keep your virtue, Or walk with Kings - nor lose the common touch, If neither foes nor loving friends can hurt you, If all men count with you, but none too much; If you can fill the unforgiving minute With sixty seconds' worth of distance run, Yours is the Earth and everything that's in it, And - which is more - you'll be a Man, my son! Rudyard Kipling

(Traducere de Dan Duţescu?)

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 47


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Dan Orghici, Fumuri de „palian”

21

„Dan Orghici aparţine unei urbe cu tradiţie publicistică, ceea ce poate fi şi o povară, ca memorie culturală, dar şi un psihostimul. Proza scurtă, evocarea, evenimentul ce tinde a fi semnificant-semiotic, notaţia scurtă compozitivă fac dinamica atractivă la lectură”, după opinia lui Eugen Evu din „Pseudo-prefaţă” la acest volum. Într-adevăr, acest volum conturează personalitatea lui Dan Orghici: spirit polemic, constanţa sa atitudinală faţă de realitatea aceasta anormală – cu o faţă gravă şi responsabilă, cooperant şi flexibil, cu un accentuat simţ al umorului, dar şi cu vă dite chemări spre spiritul creştin. Vom pătrunde în aceste varii ipoteze, ilustrându-le selectiv cu „piese” ale volumului, pe care l-am fi dorit mai puţin divizat. Ca jurnalist, Dan Orghici s -a impus la „Expresul de Orăştie”(11 martie 2009 – mai 2012), „Bună ziua Orăştie (2012), prilej de a-şi diversifica preocupările publicistice, pentru a face nu numai reportaje sau interviuri, dar abordând şi eseul sau proza scurtă. Experienţa acumulată şi -a fructificat-o în reviste precum „Visul”- revistă online, „Repere culturale”, „Calea, Adevărul şi Viaţa”, „Inedit”, „Gazeta de Hunedoara”, „Curierul Văii Jiului”, „Infostart”. Articolele sale ancorate în realitate conferă savoare publicaţiilor în care se afirmă. Preocupările spirituale ocupă un spaţiu larg în economia volumului: Calea crucii, evocând drumul dramatic al Golgotei şi pledând pentru post, fapte creştineşti, rugăciune, pentru a evoca, în pioase 21

Editura Emma, Orăştie, 2012

10-XII-2012 nr. 16

cuvinte, pe „Regina familiilor”, Fecioara Maria, cu misterioasele apariţii, precum cele de la Lourdes, Fatima, Guadalupe, citând priceasna dedicată Sfintei Fecioare. Din grupajul „ Reacţii de creştin” se desprind: pelerinajul greco-catolicilor din Orăştie spre Zlatna, serile de colinde onorate cu concerte susţinute de grupuri de clerici, motivarea opţiunii de a fi creştin, omagii duse papei Benedict al XIII-lea, pledoaria pentru buna cooperare cu ortodocşi, popasul relicvelor Sfintei Rita de Cascia la Biserica Greco-Catolică din Orăştie, Sfânta Înviere a lui Hristos, vizita Episcopului Alexandru Mesiandin Lugoj, pentru a încheia cu „misiunile populare destinate mirenilor”. Puternic ancorat în realitate, spiritul critic şi justiţiar al lui Dan Orghici îmbracă forma artistică a pamfletului, operând benefic cu umorul. Haiducul este una din piesele incitante ale autorului. Este vorba, desigur, despre „Haiducul modern”, care: „are la dispoziţie sălile de fitness”, „ţine hăţurile cailor putere ce pun în mişcare o limuzină (fără T.V.A.)”, „se ia la trântă cu legea (…) o şi în vinge, ciupind de unde se poate şi de unde i se dă locul”. „Haiducul modern (…) ia de la stat (…), în fruptându-se(…) din despăgubirile date de tribu nalele internaţionale în numele «dreptăţii» sale”. Electorale am putea intitula o suită de „piese”, menite să stigmatizeze metehnele moştenite de pe vremea marelui Caragiale. Astfel doar„ Vocea urnelor s-a făcut auzită din nou”… aflăm cum „cetăţenii(…) au făcut din nou să tacă politica, urmând ca cei aleşi să-şi ducă la bun sfârşit promisiunile”. Şi mai precizează că „numai cu edili buni se dezvoltă cetatea” şi „numai încrederea concitadinilor poate da puterea deciziilor”. Autorul mai face câteva consideraţii de bun-simţ, realizând portretul robot al unui primar benefic: „să cunoască proiectele, să aibă deschidere către firmele din oraş”, să facă „politici sociale”, „să fie gospodar, un om pe care pe al cărui cuvânt să te poţi bizui”, şi mai ales, „să fie şi creştin”. Alegerile prezidenţiale îl derutează, neştiind cine ar putea merita înalta funcţie, pentru că niciun candidat nu a oferit vreo „idee

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 48


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE vizionară”. Chiar dezamăgit, îi îndeamnă pe conci tadini să voteze cu acei candidaţi care „Vibrează pe aceeaşi lungime de undă” cu poporul. Cât priveşte Societatea civică, merită relevate câteva constatări la care ajunge autorul: învăţăm(…) din exemple negative, ne dorim echilibrul ca pe o „taină a vieţii”, „greşeli de nepermis pe stradă”. Două piese intitulate identic „ Din dragoste pentru cetate” îl îndreptăţesc pe Dan Orghici să afirme, pe drept cuvânt, că „Amintirea trecutului este ca o piatră de hotar pentru viitor. Nu poţi trece mai departe(…), de nu te uiţi la semnele pe care înaintaşii le-au lăsat”. În consecinţă, jalonează succint „devenirea” Orăştiei: ridicarea la rang de oraş (1860), deputaţi orăştieni în Dieta de la Budapesta (1865-1868), monumentul ridicat în cinstea victoriei eroice de la Biskupitz (1866), datorită „bravilor flăcăi români”, „corul de la Orăştie”. Naşterea lui Aurel Vlaicu (1882) Binţinţi, apariţia tipografiilor şi librăriilor „Franz Schasser” şi „Carl Furhman”, „Societatea de lectură” (1883), ASTRA (1890), Tipografia „Minerva” (1891), „Reuniunea meseriaşilor” şi ziarul „Activitatea” (1899), foaia săptămânală „Libertatea” (1902), revista „Tovărăşia” (1906), revista „Cosânzeana” (1911), „Convorbiri ştiinţifice” (1917), „Cucul din Ardeal” – revistă umoristică, „Frăţia” (1926), la fel „Hai să râdem” (1921) şi o serie de alte reviste şi calendare. În ansamblu, cartea domnului Dan Orghici incită la lectură! prof. Maria Toma-Damşa

10-XII-2012 nr. 16

Robert Hodorogea PICTURI, ŞI TRĂIRI POETICE „Fata oarbă”/ „The blind girl”/„‘’La fille aveugle'' (Everett Millais, 1856)22

„Fata oarbă“

(inspirat de tabloul pictorului Everett M illais)

Izbitor contrast ne-arată o magnifică pictură: Două fete-s împreună în mirifica natură, Pe covorul câmpului… Curcubeul umple zarea, Iar cea mică vede totul, îi citim pe chip mirarea Peisajul sugerează un teluric paradis … Însă muzicanta noastră îl zăreşte doar în vis ! „The blind girl” (inspired by Everett Millais’ painting)

We see a striking contrast in this magnificent picture: Two girls are together in the wonderful nature. Above the carpet of grain, the rainbow fills the horizon, The little girl sees all these, on her face we read the surprise… By its beauty, the landscape suggests us an earthly paradise, The musician girl had completed the harmony by the accordion … Though the sadness crushes us, unfortunately, Because she sees all only in her dreams, maybe !

„La fille aveugle“

(inspiré par le tableau d'artiste Everett Millais )

On aperçoit un contraste frappant dans cette image magnifique: Deux filles sont ensemble dans la nature mirifique, Au-dessus du tapis de la plaine, l'arc-en-ciel remplit l’horizon La fillette voit, tendrement étonnée, ce paradis terrestre, La fille aînée, ayant achevé l’harmonie à l’accordéon, Voit tout, seulement dans ses rêves, peut-être ! 22

John Ev erett Millais (n.8 iunie 1829, Southampton - d.13 august 1896, Londra) a fost un pictor englez aparținând cercului prerafaeliților.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 49


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Everett Millais/Frunze de toamnă 23 (1856)/Autumn leaves/Feuilles de l’automne/

Frunze de toamnă

(inspirat de tabloul pictorului Everett M illais)

Ce imagine superbă, surprinsă în amurg de toamnă ! Fetele , prin hărnicie, să le admirăm ne-ndeamnă ! Au înălţat o moviliţă din frunzele viu colorate ! Cu cerul din perspectivă, pe deplin sunt asortate ! Şi te-ntrebi, aceste fete cum nu-s vesele deloc ? Moviliţa în curând se va mistui în foc ... „ Autumn leaves“

(inspired by Everett Millais' painting)

What a superb image, at an autumn sunset painted! The girls, by diligence, incite us to admire them always ! They raised a heap from the beautifully coloured leaves ! With the sky, from perspective, they are perfectly assorted ! And you ask yourself, why aren’t these girls jolly? Their heap will be soon in flames, unfortunately! „Feuilles de l'automne“

10-XII-2012 nr. 16

„ Domnişoară de onoare”

(inspirat de tabloul pictorului Everett Millais) Priviţi frumoasa domnişoară de onoare: La piept ea poartă o superbă floare Şi-n mână două verighete ţine, Simbolul unirii a două destine. Întreg tabloul e intens luminat De părul ei strălucitor, bogat, Privirea-i solemnă părând să spună : Iubiţi-vă veşnic, fiţi împreună ! „Bridesmaid”

(inspired by the painting of the artist Everett Millais) This bridesmaid must be always admired ! What a masterpiece Millais has created ! At her breast she holds a beautiful flower And in her left hand, the two wedding rings, The saint union’s symbol of two destinies. The painting is dominated by the light’s power, Given by her incredible rich, brilliant hair. Her solemn look seems to say to the spouses : Be you together, love each other forever ! „La demoiselle d'honneur“

(inspiré par le tableau d'artiste Everett Millais)

(inspiré par le tableau de l'artiste Everett Millais)

Quelle image superbe, peinte à l’automne, au coucher du soleil ! Les filles, par leur diligence, nous incitent toujours à les admirer ! Elles ont élevé un tas des feuilles admirablement coloriées ! Assorties au ciel, de la perspective, elles sont une merveille ! Vous vous demandez, pourquoi ces filles ne sont elles pas gaies, pourtant? Elles verront bientôt leur tas des feuilles brûlant !

Regardez cette merveilleuse demoiselle d'honneur ! Quel chef d'oeuvre Millais a-t-il créé ! À sa poitrine elle porte une belle fleur Et dans la main gauche, les deux anneaux de mariage, Le symbole de l'union sacre de deux destins. Par la puissance de la lumière le tableau est dominé, Agrandi par ses cheveux éclatants, par tout son visage. Son regard solennel semble dire aux deux conjoints : Soyez ensemble, aimez-vous pour l’éternité !

23

http://en.wikipedia.org/wiki/John_Everett_Millais

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 50


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

GEORGE STROIA despre STELIAN GOMBOŞ: Armonii sacre în lumea contemporană – cuvinte necesare Fără a înceta nicio clipă în a fi aproape de Dumnezeu şi în a încerca să-i desluşească tainele, bazându-se pe cucernicele mărturii ale faptelor Sfinţilor Părinţi ori pe investigarea adevărului istoric, Stelian Gomboş ne surprinde plăcut cu o nouă lucrare revelatorie - ce conţine o rafinată colecţie de eseuri teologice sau cu valenţe de istorie literară - sugestiv intitulată: Armonii sacre în lumea contemporană . Ca de fiecare dată, scrierile lui Stelian Gomboş au în ele sclipiri diamantine din harul divin, al cărui purtător se dovedeşte, prin cuvinte inspirate, motivaţii profunde, argumentări făcute cu artă dar şi cu un deosebit simţ de răspundere. Angajat în polemici constructive cu caracter teologic sau laic, sufletul său tinde spre dobândirea armoniei, atât de necesare omului modern. Prins în vâltoarea unor frământări iniţiatice, Stelian Gomboş întreprinde, prin lucrarea sa, o profundă muncă de investigare, fiecare studiu ce face referire la o persoană - fie ea făptuitoare a unui martiriu sau fie ea de „natură” laică – este o monografie în miniatură. Autorul stabileşte cu precizie inventarul datelor ce aprofundează personalitatea evocată: date biografice, istorice, cronologice, cariera ori întâmplările cu care s-a intersectat în calea sa către cunoaşterea şi apropierea de Dumnezeu. Sunt astfel reamintite - întru dobândirea de către cititor a trezviei (v. sl. trĕzvenije) - personalităţi precum: gânditorul Petre Ţuţea, părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia, Nechifor Crainic, Timotei Aioanei, Ernest Bernea sau Mihail Diaconescu şi culminând cu Mihai Eminescu şi Dreptmăritorul domn al Moldovei – Ştefan cel Mare şi Sfânt.

10-XII-2012 nr. 16

Remarcăm în cadrul acestui nou volum, eseul dedicat vieţii şi activităţii poetului naţional MIHAI EMINESCU, ce aminteşte prin valenţele sale estetico-literare de lucrările unor eminescologi, fie ei deveniţi istorie sau contemporani nouă. Am aminti aici pe acad. prof. Cristian Petru Bălan (Chicago, SUA) care în anul 2011 a publicat la editura Premier (Ploieşti) interesanta lucrare Eminescu şi universul folcloric românesc – un studiu filologic girat de marele Dumitru Panaitescu Perpessicius, care i-a fost profesor în perioada facultăţii. Meritul acestui inedit studiu este cel al revelării unei faţete mai puţin abordate a personalităţii lui Eminescu – cea de mare iubitor de fol clor (românesc şi nu numai) şi de Om aflat într-o bună relaţie cu Dumnezeu. Studiul lui Stelian Gomboş este o fericită aducere aminte a vieţii lui Eminescu, făcută în lumina respectului pe care acesta i-l poartă şi pe care ar trebui să i-l purtăm cu toţii. Eminescu – acel Om care, fără o pregătire teologică, a zămislit podoabe de mare preţ, spre alinarea sufletului şi înţelegerea jertfei salvatoare a Mântuitorului: „Cum suntem vrednici a lua facerile tale de bine?

Că Tu eşti dirept, noi nedirepţi; Tu iubeşti, noi vrăşmăşim; Tu eşti îndurat, noi neînduraţi; Tu făcător de bine, noi răpitori! (…) Lesne este mâniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi şi, cât este despre gândul şi viaţa noastră, cu direptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte judecătoriule! Dar… îndurării cei nebiruite şi bunătăţii cei negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni stăpâne!" ( Timpul din 16 aprilie, anul 1878). Armonii sacre în lumea contemporană a-

bundă în astfel de momente de o rară frumuseţe, ce probează atât calităţile de exeget creştin ale autorului, cât şi calităţile narative, de veritabil om de litere. Literatura creştină (re)creată - ridicată pe o nouă treaptă valorică şi spirituală - nu este una de tip facil, existând numeroase referiri la surse ori evenimente certificate, ce solicită cititorul să realizeze conexiuni rapide între fapte ori relatări, pentru a putea desluşi mesajul scrierii în

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 51


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sine. Dar, aşa după cum spune dictonul latin Nihil sine Deo, înainte de a încerca să fie desluşite înţelesurile, o rugăciune de iluminare către Duhul Sfânt ar fi mai mult decât potrivită. Şi apoi, cu certitudine, o astfel de carte, ce va fi lecturată cu porţile sufletului larg deschise, va aduce cititorului un enorm beneficiu în înţelegerea statusului relaţiei sale cu Dumnezeu. Concluzionăm că, prin absolut tot ceea ce face, Stelian Gomboş este o voce cu autoritate, care dovedeşte prin fiecare scriere a sa o deplină maturitate livrescă, o erudiţie dublată de un talent aparte, binecuvântat – fără umbră de îndoială – de harul divin. Prin bogăţia lor spirituală, prin mul titudinea de pilde ori învăţături creştine, prin am plele pledoarii asupra funcţiilor curative ale acestor învăţături asupra sufletului cititorului, astfel de scrieri pot fi socotite veritabile documente cu un pronunţat caracter istorico-exegetic, ce pot sta la baza scrierilor creştine viitoare. Nu este deloc simplu pentru omul contemporan să-l accepte pe Dumnezeu în viaţa sa - nu ca impunere, ci ca necesitate, nu ca sistem restricţional, ci ca pe o mare de binecuvântări, ale cărei valuri pot trece dincolo de străfundurile fiinţei, prin minunea jertfei Mântuitorului şi ale Sfinţilor Săi. Binecuvântat fie ceasul în care ne

vom apropia cu sufletul de rândurile acestei scrieri! Gheorghe A. Stroia (Adjudul Vrancei, 2012 –Armonii Culturale24 )

10-XII-2012 nr. 16

Doamne, n-ajung pân’la tine? Doamne, n-ajung pân’la tine vârfurile-acestei păduri de suspine? Cum eşti tu atotştiutor, să fi dat pâne de-ajuns tuturor, culcuş pentru copiii îngheţaţi, câte puţin din lumina celor bogaţi, câte puţin din cerul lor senin, de care îngeri întraripaţi se ţin. Să fi dat, Doamne, fiecărui om, câte-o bucată verde de pământ şi câte-un pom al tuturor speranţelor pământeşti, şi nu te-am fi-ntrebat unde eşti. Am fi spus că te-ai răspândit în noi, ca un fluviu liniştit, că te-am băut fără să ştim… N-ai fi rămas în biserică şi-n ţintirim, ci ai fi mers împreună cu noi şi te-am fi pus între coarne la boi, ca pe-un ciucure frumos de mătasă să ne-ajuţi la plug şi la coasă. În loc să pleci pe celălalt tărâm, ai fi avut la masa noastră un tacâm şi seara, obosit şi făr’ de-alai, în loc să te-ntorci înapoi în rai, adormeai undeva pe-aici, printre copii şi pisici, într-un colţ de vatră luminat.

24

Doamne, de ce ţi-au crescut aripi şi-ai zburat ? www.a rmoniiculturale.ro

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 52


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

zu Wörtern und zu Phrasen, die Wörter trauen uns nicht mehr seit wir den Satz vergaßen: - Hört auf zu sagen was ihr blind durch Blitze habt erfahren!

Christian W. Schenk

Die Finger trauen uns nicht mehr, wir schleichen nach den Düften und sagen: -Siehe und sagen: - Spüre und sagen: - Glaube uns.

BLINDER SPIEG EL G edicht e

...UND BABYLON Motto Tränenflocken Schneckengang über Augendeichselstangen stimmen an den Minnesang eise streifend Ohrenschlangen

BLINDER SPIEGEL Schreie nicht! Der stumme Blinde hat seinen Hund auf dich gerichtet. Du sollst nicht fragen wer der Stumme ist oder der Blinde denn dann werden die Schreie dich zerstückeln. Du sollst nicht schreien denn du hast gerichtet! ERMATTEN Die Augen trauen uns nicht mehr, wir kriechen nach den Lauten und tasten uns durch rohes Fleisch; Die Augen trauen uns nicht mehr. Das Licht verwandelt sich im Hirn

10-XII-2012 nr. 16

Wir trauen Augen ohne Licht und Fingern ohne Kuppe -. Die Augen trauern uns nicht nach die Ohren bleiben stumm, die Sätze sinken in den Laut aus dem das Licht entstand.

DIE NIEDERLAGE DES BAKIS Die stumme Einsamkeit schreit ihre Blindheit aus: "-Du sollst die Saiten deiner Augen tasten!" Der Mund der Einsamkeit verdirbt das Kollektiv. Lernen zu denken ohne Gedankenlehre ist ein Ertrinken in der Wüste bevor der Regen kommt. SO ÄHNLICH DREHT DAS KARUSSELL Und wieder ist's so weit: Die Glocken läuten, Abschiedsgeschenke werden verteilt, Särge verkauft.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 53


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Und wieder einmal werden alte Windeln im Frühjahrsputz gewaschen. Und wieder ist es Tag und wieder Nacht und wieder zucken Finger am Abzug, und wieder regnet es aus Strohhalmwolken schwer und wieder ist's so weit: Die Glocken läuten Abschiedsgeschenke werden wieder wieder...

10-XII-2012 nr. 16

Rollentausch furchtvolle Lieder Mannesmann Frau-Gott Geheimnis RUNENGLEICHNIS Gleich mit gleich saugt am Gleichnis Gottesmilch Mariaspende Himmelsbusen trocknet aus

LIEBESKRANKHEIT - Tristan liebte Isolde nicht! Er mochte sie, begehrte sie bis die gespannten Saiten der Lyra sie umschlangen. Isolde liebte ihn auch nicht! Sie liebte seine Ferne, den klaren Klang der sie umwob. Lyra liebte Isolde!

GESANG Fraugottesgeheimnis Mannesfurcht samentragende Bestimmung sollerfüllt neidgeplatzte Paternähte

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 54


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 nr. 16

Trupuri de dragoste

25

MIHAI PĂUN Nu mă căuta dacă nu eşti gata

Nu mă căuta dacă nu eşti gata Aici nu există palme împerecheate Iar ale mele desperecheate nu caută, Nimic nu caută din colţul ăsta. Săracele voci pe care le plânge marea În valurile ei sparte de stabilopozi Acele... strigăte neauzite de nimeni Când îţi laşi privirea alungită-n tăceri. Imaginea ta nu mai este decât îmbrăţişarea între formă şi suflu Iar suflul începe desfăşurarea lui în forma cu care te cuprinde în sine şi tot ceea ce greutatea formei nu poate să imprime. Nu mă căuta dacă nu eşti gata Cu bliţurile tale ce rănesc retina Căci toate gurile spun acelaşi lucru Deşi se umplu de pământ de fiecare dată. Vorbeşte-mi despre moarte - spuneai În secunde dilatate ca şi imaginile tale, Dar spune-mi cum poţi îmbrăţişa ne-fiindul Cu-atâta respirare prin vene? Tu care eşti numai emoţie latentă Şi duh verde îţi respiră prin pori Ca un fel de iarbă ce ştie asculta vântul. Nu mă căuta dacă nu eşti gata Şi lasă timpul să-ţi antreneze-n vale Carele mari de uitare ce-mprăştie-n jur O ceaţă grea şi umedă, ireversibilă.

25

(Editorul on-line al revistei Nomen Artis – Dincolo de tăcere.)

În curând o să avem şansa să ne spunem adio, iar întretăierile noastre de până acum se vor opri brusc lăsând doar urmele să vorbească despre... Noi... (?!) Am să te salut atunci şi am să beau în cinstea ta o sticlă întreagă de whisky cu prietenul meu Alin, până ce ne vom fi lăsat în urmă unul pe altul, poate fără niciun punct fix, de care să ne sprijinim. Atunci am să pornesc spre casă şi-am să mă opresc din când în când asupra oamenilor de pe stradă, sperând să nu te mai găsesc într-un alt ochi... al unui trup - de dragoste! şi până la sânge ajunge lacrima mea de-acum.

Expresii cumulative Eu nu mă grăbesc pentru că merg înainte Nu mă grăbesc niciunde, Nicidecum către un punct fix, Am tot ce îmi trebuie în faţă şi în spate, Doar o bucată de pământ nu am în care să-mi înfig unghiile, din care să muşc până la sânge şi să o îmbrăţişez cu braţele-zâmbete. Eu nu mă grăbesc pentru că am echilibru Atârnat de frunze, toate deopotrivă moarte şi vii, Văd totul în jurul meu chiar dacă este, chiar dacă nu este Doar o clipă de soare nu am în care să mă topesc,

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 55


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 nr. 16

la care să mă închin cu fruntea în pământul cerului şi în faţa căreia să renunţ la mine. Eu nu mă grăbesc pentru că ajung înainte şi înapoi mereu, aici Niciodată, înlăcat în spaţiul de colo (sau de colo... sau de colo...) Am tot ce am visat, Doar o limbă de moarte nu am prin care să mă preling către dincolo, şi prin care să-i sărut de rămas-bun. Eu nu mă grăbesc! Walk alone (încercare) I’m not here for you, I was..., but now I’m not I am a gravity center in balance without the weight of your eyes creppleing my breath I’ve been enouth and allways I was alone, I am! mutilated bone falling through thin air and crumbeling in dirt I am, but not for your fingers, not for your smile to touch the illusion of a strait line I’m not here for you, reaching out in the hot sun, bending backwards in the past I’m not! Nu vrei să-mi ştii numele Am tras linie Am pus punct, Apoi, am tras linie şi am pus punct, Am rămas singur, m-am luptat, încă mai lupt Până trag din nou linie şi pun punct.

Mihai Păun,Brno

DANAELA DORR Fulgii… mii de fulgi au cotropit văzduhul, transformând totul într-o imensitate albă, pustie de oricare alt suflet pe o rază de câţiva kilometri. Soare!… un soare puternic, ca de vară face fulgii să se aşeze uşor şi blând, ca o îmbrăţişare, pe pământ. Stau în mijlocul eternului alb, fără a avea gânduri sau dorinţe. Mă bucur doar că sunt aici. E o stare. Îi pot da numele de bucurie… dar este mai mult o linişte, un vid interior care primeşte tot ceea ce este în afară. Când am pătruns în acest spaţiu, am dislocat o fâşie pentru mine anume. Fulgii parcă s-au îndepărtat dar au început să se apropie şi să cadă peste mine, integrându-mă în decor. A fost realmente o acceptare, un tandru: ,,Bun venit!” Şi, dintr-odată, cu ultimii fulgi, se întâmplă minunea. Printre fulgii mari şi pufoşi apar mici sclipiri care se transformă în steluţe din ce în ce mai bine conturate, mai clare. „Fulgii tocmai curăţaseră văzduhul pentru „vizitatori”, vine un gând răzleţ. Începe o adevărată… reprezentaţie cosmică! Zeci, sute de steluţe coboară din înalturi, ca dintr-o navă cosmică invizibilă. Stau nemişcată urmărind fascinată „spetacolul”. Aşa am ales să trec ziua de astăzi, zi de putere, ziua când harta stelară s-a imprimat pe retină şi de atunci continuă să se deruleze până voi învăţa să recunosc fiecare vibraţie planetară cu darul de putere care mi-l aduce. Voi înţelege mesajul, va fi bine, dacă nu, el se va derula cu ,,noi” impregnări, sub noi forme, sincronicităţi, în vieţile mele până îl voi recunoaşte. Atât va fi suficient. Recunoaşterea lecţie este sinonimă cu a o învăţa. Instantaneu. Va rămâne în timpul în care am înţeles-o; nerepetând-o, va fi bine… voi trece la următoarea. Doar Eternitatea există, nu?! Steluţele au o viaţă a lor. Unele sunt mai lente altele parcă sunt săgeţi plecate dintr-un arc nevăzut. Şi toate ,,caută”, caută ceva. Toată atenţia mea este îndreptată spre ele, sunt fascinată de acest joc al căutării. Şi, dintr-odată ,,înţeleg”: fieca-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 56


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE re caută o rază de Soare. Iar atunci când o găsesc, se aprind brusc de parcă ar exploda. Şi, mă trezesc dintr-odată, în mijlocul unui imens joc al iubirii… celeste. Sunt în mijlocul unui imens foc cosmic al iubirii. Nuuuu, sigur nu am ştiut până acum ce înseamnă vrajă… să trăieşti în vrajă. Pentru că, nu doar o văd. Steluţele se aşează pe ochii mei, pe păr, pe obraji, pe buze. Întind mâinile cu palmele deja arzând şi ele încep să strălucească. Parcă, brusc, am devenit ţinta preferată. Nu mai există timp şi spaţiu, nu mai exist eu… în curând. Pentru că ochii mei primesc strălucirea Luminii când micile lumini se aşează pe ei, părul meu devine ca o apă curgătoare, obrajii sunt hrăniţi de sărutarea lor, buzele absorb însetate fiecare fir de soare care vine pe ele… iar fiinţa lor devine picătură de nemurire care pătrunde în adâncul trupului meu. Devin totuna cu nemărginirea din jur. Nu mai văd steluţele, forma lor, pentru că am devenit esenţa lor. Forma lor fizică dispare iar ele devin sensuri care prin firele multicolore pătrund în mine. Caut eu însămi o rază de soare. Trebuie să o găsesc. Păşesc uşor prin aerul care mă atrage spre un loc anume… şi dintr-odată rămân într-o nemişcare totală. Cred că nici nu mai respir de fapt nu mai exist în clipa aceea. Devin sunet şi lumină… mii de culori vibrează în mine reverberând în sonorităţi care sunt un unic cântec. Disting fiecare notă, dar urmează alta şi alta… într-o derulare care nu mă ameţeşte ci mă face să vibrez intrând într-o mare a culorilor şi sunetelor. Nemişcarea mea… nu este nemişcare pentru că sunt şi în aerul din jur nici eu nu ştiu cât de departe, sunt şi în pământul acoperit de nea. Mi-e bine şi aşa. Este ca o scurgere lină spre adâncurile pământului, dar şi ale mele. Nu este tăcere şi nemişcare chiar dacă la un moment dat, simt că din afară, aşa mă văd. Aş vrea, aş vrea… să zâmbesc dar nu o fac eu… pentru că explodează aerul din jur ca răsfrângere a gândului meu. Iar în clipa aceea am auzit râsul îngerilor, aşa cum mi-am dorit dintotdeauna să-l aud. Acum, ştiam, vedeam cum se joacă îngerii când aruncă cu bulgări de lumină unii în alţii. Acum, râsul lor a spart tăriile

10-XII-2012 nr. 16

rostogolindu-se în valuri de iubire peste tot, cuprinzându-mă şi pe mine în reverberaţia lui. Iar ruga mea, revine fierbinte, în mine: ,,Doamne, dacă sunt copil al stelelor, priveşte-mă încă o dată!”. Nu şoptesc nimic iubirii care mă cuprinde. Eu însămi sunt, devin marea recunoştinţă faţă de EL, care este nemurirea însăşi. Fiinţa care-şi iubeşte cu ardoare, Creatorul. Plec încet spre căsuţa ca din poveşti, bătrână ca timpul însuşi. Prieteni dragi mi-au dăruit-o pentru această sărbătoare a mea. Le sunt profund recunoscătoare, le mulţumesc încă odată. Mângâi câinele care se preface că nu-i pasă. Ciudat animal. Trăind în singurătate simt cum absoarbe fiecare atingere în fiinţa lui. Nu cere nimic, dar primeşte totul cu o recunoştinţă imensă. Rareori se gudură. Are nemişcarea dar şi freamătul munţilor în el. Doar te priveşte în ochi şi asta este mulţumirea pe care ţio transmite. M-a „adoptat” din prima clipă după o privire luuungă şi pătrunzătoare de mi-a venit să mă întorc să văd... dacă nu mai este cineva în spatele meu. Stăpânii lui au răsuflat uşuraţi în clipa aceea. „O să ai zile bune aici. Mitu te-a „primit”. Ştiam ce înseamnă asta. Intrând în odaia mică şi-n care miroase a mere şi a busuioc, parcă au trecut zeci, sute de ceasuri de când nu am mai fost aici. Nu mai sunt cea care a ieşit din odăiţa mică, simţindu-se inutilă şi a nimănui. Focul mocnit primeşte bucăţile de lemn pe care le cuprinde într-un vârtej ameţitor. Privesc flăcările şi simt statornicia bucuriei din mine. Este limpede şi curată, o totalitate dincolo de orice stare. Nu mai exist eu, ci liniştea şi pacea dinlăuntrul meu, o mare împlinire. Privesc unica floare pe care am primit-o înainte de plecare. A rămas neschimbată. Apropii degetele de ea. Cu sfială… cu teamă parcă, că nu e din lumea aceasta. Căldura împrăştie mirosul merelor în fiecare atom al aerului, busuiocul îi ţine isonul. Devin sufletul dintr-o casă a poveştilor, aşezată pe un vârf de munte alb şi care se pierde în imensitatea cerului, devenind totuna. Tot trupul meu a fost hrănit cu iubire celestă, iar acum cu cea aromitoare, pământeană, într-o armonie deplină. Sufletul meu a

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 57


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE primit tămăduirea Iubirii. Miracolul devenirii… „La mulţi ani!”, pot să şoptesc şi aud reverberaţia răspunzându-mi : „La mulţi ani!”. Şi încep să scriu...

RIZA LAHA

10-XII-2012 nr. 16

VETERAN PILOTS Threw a palm land on opened grave Where were crying at all. They approached silently to mortal dinner’s table Set down Afflicted a little Took a sip raki And did Jokes. All their life they had played with death …

PILOTËT E VJETËR Hodhën nga një grusht dhe në varrin e hapur ku qanin të gjithë. Iu afruan të heshtur tavolinës së mortit. U ulën Pikëlluan ca Pinë dhe nga pakëz raki Dhe bënë shaka.

I know to everybody: The grudges The deceits The modesty The egoism The dirtiness The frenzies The apathy The strength The weakness The rushes The laughs The tears

Kishin luajtur me vdekjen tër jetën. Unë ua njoh të gjithëve: Mëritë, Djallëzitë, Modestitë, Egoizmin, Pisllëqet, Furinë, Plogështinë Fuqinë Dobsinë Të qeshurat Lotët Që të gjithë këta E patën një të dashur Që i treguan gjithëçka Që i falën gjithëçka Që i qeshën gjithëmonë Që nuk e tradhëtuan kurr... Hapsirën mbi atdhe. Shënim – kjo poezi është shkruar në një ceremoni vdekjeje

All they had a lover To whom They Told everything Gave everything Everywhere only laughed And Never Betrayed…. Was That: The sky Over Homeland . Note – written on a death ceremony 老練な操縦士 VETERAN PILOTS ぽっかりと空いた墓に投げ出された一握の土地 そこは泣き叫ぶ声ばかりだった 静かに死の夕食のテーブルに来て

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 58


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 nr. 16

座って 少し考え込んで ラキをすすり 冗談を交わした 死を奏でたのが彼らの人生

Πλησίασαν αθόρυβα στο τραπέζι με το μνημόσυνο δείπνο Κάθισαν Κάπως λυπημένοι Πήραν μια γουλιά ρακί Και Αστειεύτηκαν. Σ’ όλη τους τη ζωή έπαιζαν με το θάνατο…

みんな分かっている その敵意 その地獄絵 その内気 その自己主義 そのいやらしさ その激しさ その冷淡 その無力 その弱さ その活力 その笑い その涙 みんな愛人をもっていた 彼らが 何でも話せる人 何でも与えて 笑いだけが残る所で そして 決して 裏切ることがなく...

Γνωρίζω πολλά για τον καθένα τους: Τις έριδες Τις απάτες Την μετριοφροσύνη Τον εγωισμό Την ατιμία Τις εντάσεις Την απάθεια Τη δύναμη Την αδυναμία Τις βιασύνες Τα γέλια Τα δάκρυα Όλοι αυτοί είχαν έναν εραστή Σε αυτόν Έλεγαν Τα πάντα Έδιναν τα πάντα Παντού γελαστός Και Ποτέ Δεν τους πρόδωσε… Ήταν Αυτός: Ο Ουρανός Πάνω Απ’ την Πατρίδα. Pwrkthyer ngapoetesha greke Vassiliki Ergazaki, antare e 26 “Shoqatws Botwrore tw Shkrimtarwve dhe Artistwve”

それは 故郷の空のこと

死の儀式で書かれた詩 死の儀式で書かれた詩 Note – written on a death ceremony Pwrkthyer nw japonisht nga poetesha Kae Morii, antare e bortit ekzekutiv tw “Shoqatws Botwrore tw Shkrimtarwve dhe Artistwve” ΒΕΤΕΡΑΝΟΙ ΠΙΛΟΤΟΙ Έριξαν μια χούφτα χώμα στον ανοιχτό τάφο Εκεί που όλοι έκλαιγαν

26

http://www.youtube.com/wa tch?v=7klNLTNVtAY. Riza Lahi (poet, prozator şi publiocist de origine albaneză), s-a născut la Shkodra (16 ianuarie 1950). Timp de 30 de ani a fost pilot al Forţelor Aeriene, ziarist în presa militară, precum şi al OSBE, la Tirana. Este laureat al câ torva premii importante lite-rare, Pa rte din opera sa a fost editata în SUA, Grecia, Ma cedo-nia, Kosova, Iran, India, şi iată a cum şi în România. Este membru a Societăţii Mondiale a Poeţilor.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 59


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

şi a fost iar G AUDEAMUS... punctul de întâlnire inconturnabil pentru toţi iubitorii de carte. Cea de a-XIX-a ediţie a Târgului „Gaudeamus” 2012 s-a desfăşurat, în perioada 21-25 noiembrie, la Bucureşti, oferind publicului o panoramă completă a noutăţilor editoriale ale anului, dar şi o întâlnire cu actualitatea vieţii literare şi culturale. Ca în fiecare an, evenimentul a fost găzduit de Romexpo, într-un spaţiu expoziţional de 14.000 mp, unde oferta a sute de edituri româneşti şi străine, tipografii, instituţii de învăţământ, centre şi institute culturale, instituţii mass-media, agenţii de difuzare de carte, firme multimedia, agenţii literare, organizaţii nonguvernamentale cu profil cultural şi educaţional, asociaţii profesionale, librării, biblioteci s-a întâlnit cu publicul cititor În premieră în acest an Târgul Gaudeamus a avut un partener privilegiat, Italia, care şi-a câştigat acest statut în urma participării ca invitat de onoare la ediţia din 2011.Tot ca invitat de onoare a participat și Moldova, sărbătorind astfel limba şi cultura română prin provocare la dialog. Potrivit unui comunicat Mediafax, pentru prima dată, un târg de carte din România a iniţiat un centru internaţional de copyright. Astfel, zece agenţi literari europeni au fost la Gaudeamus pentru a stabili întâlniri profesionale cu editori, autori, traducători şi agenţi literari români. Pe întreaga durată a Târgului a funcţionat „Centrul Internaţional de Agenţii Literare”, într-un

10-XII-2012 nr. 16

spaţiu special amenajat în care s-au desfăşurat întâlnirile profesionale. Din partea Institutului Francez din București, târgul de carte a avut trei invitaţi de marcă: Pascal Bruckner, autor al literaturii franceze contemporane, Dominique Viart, eseist, critic şi profesor de literatură contemporană şi Hugo Pradelle, jurnalist la revista „La Quinzaine littéraire”. Organizat de Radio România din 1994, Târgul Internaţional Gaudeamus – Carte de învăţătură este un eveniment cultural specializat în expoziţia de carte, fiind singurul târg de carte din lume iniţiat şi organizat de un post public de radio. Gaudeamus 2012 a reunit participanţi şi invitaţi din Belgia, Franţa, Spania, Rusia, Norvegia şi Estonia, şi bineînţeles o mare parte a editurilor din România, într-un maraton de evenimente care au ţinut capul de afiş al fiecărei zile. Edituri de prestigiu, premiate la Târgul „Gaudeamus” 2012 În acest an, trofeele „Gaudeamus” pentru edituri au fost câştigate de Editura Humanitas (locul I), Editura RAO (locul al II-lea) şi de Editura Nemira (locul al III-lea), iar cea mai râvnită carte a târgului, decisă prin votul publicului, a fost volumul „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste” de Andrei Pleşu. Premiul „Educaţia” a revenit Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Editurile nominalizate în acest an pentru „Premiul de Excelenţă” au fost: Eikon, din Cluj-Napoca, care l-a avut ca invitat de onoare pe colaboratorul revistei noastre scriitorul, jurnalistul, dramaturgul - şi nu în cele din urmă – poetul Eugen Cojocaru cu cele două volume –„Teatru″, (ediţie bilingvă, română-germană) şi „Rajasthan”, ediţie trilingvă (română-engleză-germană, cu ilustraţii de Georgeta-Olimpia Bera) din care am dat fragmente în revista „Nomen Artis – Dincolo de tăcere″. Autorul şi opera au fost prezentate, de directorul editurii poetul şi editorul Valentin Ajder şi de scriitorul Bujor Nedelcovici - despre care vom reveni în numărul 17 al revistei.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 60


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 nr. 16

Cea de a XIV-a ediţie a simpozionului naţional „Brătienii în ist oria României”

Au urmat apoi editurile Tracus Arte, Noi Media Print, Editura Trei, Cartier, iar opţiunile juriului au mers către Editura Cartier. „Premiul, a fost oferit de Radio România şi constă în finanţarea parţială sau totală a unui proiect editorial cu alonjă europeană”, s-a precizat într-un comunicat, citat de o agenţie de presă. Premiul pentru traducere „Antoaneta Ralian” a fost acordat lui Bruno Mazzoni, pentru contribuţia de excepţie la cunoaşterea literaturii române în spaţiul european şi pentru traducerea în limba italiană a unor scriitori români de primă importanţă, şi lui Dinu Luca, pentru traducerea în limba română a romanului „Obosit de viaţă, obosit de moarte” de Mo Yan, laureatul Nobel din acest an, volum apărut la Editura Humanitas Fiction. Premiile au fost decernate, în cadrul unei ceremonii organizate duminică, 25 noiembrie, la încheierea prestigiosului eveniment. Târgul a avut peste 370 de expozanţi şi peste 650 de evenimente culturale. Anca Dobri şi Viorela Codreanu Tiron

În ziua de 22 noiembrie 2012, la Centrul de Cultură „Brătianu” din Ştefăneşti – Argeş (Vila Florica) s-a deschis cea de a XIV-a ediţie a simpozionului ştiinţific privind rolul Brătienilor, cei care au condus destinele Partidului Naţional Liberal în istoria ţării noastre, simpozion care a început cu comunicarea domnului Dinu Zamfirescu, preşedintele Consiliului Ştiinţific al Institutului de Cercetare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, „Despre Dinu Brătianu” prezentându-ne pentru prima dată testamentul politic al lui Constantin Dinu Brătianu scris în ianuarie 1949. Lucrările au continuat cu referatul „Conte de Saint-Aulaire” susţinut de cunoscutul numismat şi profesor Aurică Smaranda, cel care a donat Centrului monede şi medalii legate de diverse evenimente cu privire la aceşti oameni politici pe care i-am omagiat şi în plus ne-a prezentat un ilustru ambasador francez apropiat Brătienilor şi României. „Oaspeţi străini la Florica în anii interbelici” a fost comunicarea profesorului şi muzeografului Mircea Dumitriu iar „Relaţiile politice între Brătieni şi Goleşti” a fostului director al Muzeului Goleşti, profesor Constantin Iliescu. Ziaristul Paul Ioan Cruceană ne-a prezentat „Brătienii – de la mici boieri de ţară la mari dregători şi ocârmuitori de judeţ”, prof. Mircea Crăciun „Bustul lui Nicos Beloiannis, relicvă a regimului comunist pe domeniul familiei Brătianu la Florica”, „Evoluţia social-politică a familiei Brătianu în prima jumătate a secolului XX” comentată de istoricul Gelcu Maksutovici, iar dl.Radu Oprea consilier superior, Direcţia Cultură şi Patrimoniul Naţional al Judeţului Argeş ne-a adus în atenţie „Câteva însemnări genealogice făcute de Ion I.C.Brătianu pe marginea unor documente de familie”. Robert Zidaru profesor la Liceul Ion Barbu din Piteşti a avut ca temă: „Despre Brătieni şi regii României” iar prof. dr. Ioan Todea „Eliza Brătianu, soţia lui Ion C. Brătianu”. O plăcută prezenţă a fost a domnului Vasile Călimăneanu cel care şi-a petrecut o bună parte din adolescenţă în casa Brătienilor şi care ne-a dezvăluit

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 61


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE întâmplări la care a fost martor în acea perioadă. Interesantele comunicări prezentate au suscitat discuţii, şi este de menţionat faptul că au fost prezenţi numeroşi studenţi ai Facultăţii de Istorie Universitatea Piteşti. În cea de a doua zi, pe 23 noiembrie în faţa unui numeros public format din elevi, studenţi, cadre didactice, oameni de cultură şi artă precum şi oameni obişnuiţi au asistat la dezvelirea bustului lui Ion I. C. Brătianu situat în faţa Muzeului Judeţean Argeş opera talentatului sculptor Grigore Minea. Animaţi de un înalt patriotism, uitat o perioadă de timp, ne-a vorbit domnul Spiridon Cristocea directorul muzeului precum şi oficialităţile din Piteşti. Doina Maksutovici

Prof. G. Maksutovici în faţa statuii I.C.Brătianu

10-XII-2012 nr. 16

D’ale scriitorilor Tudor Arghezi nu-l aprecia sub niciun chip pe Demostene Botez, nici ca avocat, nici ca scriitor şi, de câte ori avea prilejul să se întâlnească cu el, i-o spunea în faţă. Într-o zi, Arghezi venea la Uniunea Scriitorilor, unde s-a întâlnit cu Demostene Botez, care tocmai ieşea, şchiopătând de un picior. Văzândul aşa neajutorat, Tudor Arghezi i se adresă: - Măi, Demostene, ce-i cu tine? Ce-ai păţit? - Nu vedeţi, maestre? Sunt cu un picior în groapă ! se vaietă el. - Nu-i nimic ! Ţi-a rămas intact piciorul cu care scrii, îi replică Arghezi. *** Dramaturgul Constantin Kiriţescu, director ani în şir în Ministerul Instrucţiunii Publice, căuta să-şi impună numai punctul lui de vedere şi, din această cauză, se făcuse nesuferit majorităţii oamenilor de cultură. - Mare idiot trebuie să fie Kiriţescu acesta, judecând după mutră, zise furios într-o zi Ion Minulescu. - Nu te lua după aparenţe, îl sfătui „blând" Tudor Arghezi. Mutra te înşeală. E cu mult mai idiot decât arată. *** Când avea nevoie de bani, Mateiu Caragiale se ducea în strada Sf. Ionică să amaneteze ceva. Într-o zi a luat de acasă o pipă veche şi s-a prezentat la „Muntele de Pietate". Un domn sobru a examinat pipa şi ia dat pe ea 60 lei. Mateiu Caragiale a fost mulţumit de preţ. Trecând pe strada Bărăţiei, a zărit, în vitrina unei dughene, o pipă la fel cu cea pe care o amanetase. Intră şi află că pipa costă 15 lei şi că negustoraşul de „antichităţi" mai avea destule piese de acest gen. După vreo lună, când Mateiu se afla din nou în jenă financiară, luă pipa pe care dăduse 15 lei

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 62


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE în strada Bărăţiei şi plecă cu ea la „Munte". Evaluatorul o cântări în palmă , clipi şiret pe sub ochelari şii plăti 60 de lei. Mateiu încasă banii şi o şterse, venindu-i să sară pe stradă de bucurie că-l păcălise pe evaluator. Peste câteva luni iar nu avea bani. Dădu fuga pe Bărăţiei, cumpără o pipă cu 15 lei şi iar se prezentă la „Muntele de Pietate". După ce-şi încasă suma şi plecă fericit de trucul „infailibil" pe care îl descoperise, evaluatorul îi spuse unui prieten care asistase la această scenă: - E fiul mai vârstnic al lui Ion Luca Caragiale. De un an de zile îmi tot aduce pipe de 15 lei bucata de pe Bărăţiei şi eu îi dau câte 60 de lei pe fiecare. El crede că mă prosteşte, dar pot eu să-i ofer fiului marelui nostru Caragiale câte 15 lei? Şi acesta flutură un zâmbet blajin şi atotînţelegător către amicul său care se prăpădea de râs. *** Magistrat tânăr, Alexandru Cazaban nu ştia cum să plece mai repede de la Judecătoria de Ocol din Răducăneni. Cum în acel timp, Barbu Ştefănescu Delavrancea era ministrul Justiţiei, la intervenţia lui Alexandru Vlahuţă, Delavrancea l-a primit în audienţă pe Al. Cazaban. - Răducăneni. Răducăneni, făcea Delavrancea cu ochii în sus, gânditor. Niciodată n-am admirat un răsărit de soare mai măreţ ca la Răducăreni! Şi, mă rog, de ce vreţi să plecaţi de acolo? Aud că sunteţi scriitor. - Pentru că, vedeţi, excelenţă - a explicat Al. Cazaban grăbindu-se să nu piardă poanta şi să meargă drept la inima dramaturgului ajuns ministru - acolo nam ocazia să admir un Apus de Soare . Delavrancea a savurat poanta rozându-şi mustaţa şi a scris pe cererea de transfer a tânărului magistrat: „Se aprobă." *** Pe când era profesor la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, George Călinescu a invitat doi studenţi la el acasă. Aceştia nu au venit în ziua fixată, ci a doua zi, la aceeaşi oră. Deschizândule uşa , doamna Alice Călinescu i-a întrebat ce doresc, iar ei au răspuns că au fost invitaţi, dar n-au putut veni cu o zi înainte din cauza unor obligaţii la facultate şi au întrebat:

10-XII-2012 nr. 16

- Domnul profesor este acasă? Din pragul uşii, amfitrioana şi-a întrebat soţul: - Eşti acasă, dragă ? - Nu, dragă, nu sunt acasă ! - Aţi auzit băieţi, nu e acasă! le-a spus candid doamna Călinescu. *** Înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie, Şerban Cioculescu urma în paralel şi Dreptul pentru a-i face plăcere bunicului său. Teroarea studenţilor era dreptul roman şi profesorul Ştefan Longinescu care avea mania clasificărilor şi subclasificărilor, subîmpărţirii în diverse paragrafe de tipul I, II, III, IV etc, 1, 2, 3, 4 etc., A, B, C, D etc., a, b, c, d etc. La examen, dacă subiectul compara cinci subdiviziuni, el nota fiecare răspuns ridicând câte un deget de la mâna stângă strânsă pumn. Un astfel de subiect ce compara cinci subdiviziuni i-a căzut la examenul de drept roman lui Şerban Cioculescu, care a început, transpirând, să le enumere în timp ce profesorul ridica câte un deget. Sărind peste diviziunea a doua, dar enunţându-le pe celelalte, a rămas un deget nedesfăcut de la mâna profesorului, el făcând gestul invers închizându-le la loc pe celelalte patru degete şi arătându-i degetul respectiv îl întrebă necruţător: - Ce e acesta? La care Cioculescu i-a replicat: - Degetul arătător. Ilaritatea a fost generală, profesorul a zâmbit sardonic şi i-a dat bilă roşie, trântindu-l la examen. *** Căzut în patima pescuitului Scriitorii se interesează unul de celălalt, vor să ştie ce mai face cutare sau cutare, ce scrie, ce-are de gând să scrie. Există o bursă a informaţiilor care funcţionează ireproşabil. Cei mai comentaţi sunt beneficiarii Mogoşoaiei, „castelanii“, cum li se mai zice din motive lesne de înţeles. Mărturisesc că personal sunt unul dintre cei cărora le place să difuzeze diferite ştiri năstruşnice despre confraţi, în funcţie de credulitatea auditorului. Nu l-am făcut pe Fănuş

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 63


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Neagu vegetarian şi pe Băieşu practicant înfocat al gimnasticii yoga? Astfel se face că într-o zi, întâlnindu-mă cu Constantin Ţoiu, admirabil ca om şi scriitor, dar destul de credul şi, mai ales, prea serios spre a-şi închipui că cineva are chef să-şi piardă vremea inventând diferite fantasmagorii, din vorbă în vorbă, mă întreabă: – Ce mai e nou pe la Mogoşoaia? Ce face Mazilu? Mai scrie? – Nu, nu prea scrie. A căzut în patima pescuitului. – Mazilu pescar? s-a mirat Ţoiu, ca şi cum ar fi auzit că Turnul Eiffel a fost mutat la Bolintinul din Vale. – Exact cum auzi. Stă toată ziua la copcă (era iarnă) şi aşteaptă să vină ştiuca. Are o dexteritate neobişnuită… – Formidabil! La orice mă aşteptam, numai la asta nu. Cine l-a corupt? – Băieşu! Hai Toadere la pescuit, lasă-le-ncolo de piese că te neurastenizezi. Stai la copcă, îţi vin idei, eşti în mijlocul scumpei naturi, te aeriseşti. – Şi… prinde ceva? – Şase-şapte ştiuci pe zi! – Şi ce face cu ele? Doar n-o să-mi spui că le mănâncă? – Nu! El nu se atinge de peşte că e ardelean după mamă. Îl vinde lui Fănuş şi lui Preda la preţ oficial. – Extraordinar! – se entuziasmează iarăşi Ţoiu. Ştiucă! Ce carne delicioasă, albă şi fără grăsime. I se spune „Esox lucius“ în latineşte. Să ştii că vin şi eu la Mogoşoaia. Mi-e dor de-o ştiucă rasol. Crezi că Mazilu mi-ar vinde şi mie?/ – Evident! îl asigur eu. Şi într-adevăr, într-o duminică, Ţoiu pică la Mogoşoaia, salută politicos pe toată lumea şi se aşază la masa lui Mazilu: – Ce mai faci? Merge treaba? – Merge, confirmă Mazilu, uşor mirat, deşi azi n-am prea fost în mână. – E chestie şi de noroc, zic eu, îl consolează Ţoiu. – Ce noroc! E chestie de meserie, de pricepere şi de talent. – Da, dar e chestie şi de experienţă. Uită-te la Băieşu, el cu uneltele lui… – Ce unelte, dragă? Astea-s poveşti. Trebuie să ai răbdare. Răbdare şi tutun, filozofează Mazilu.

10-XII-2012 nr. 16

– Nu te supăra că te întreb, de când ai căzut în patima asta? Aş vrea să mă iniţiezi şi pe mine, am calm, răbdare… – În ce să te iniţiez? Parcă e nevoie să fii iniţiat? – Îţi jur că sunt ignorant, deşi m-am născut pe malul Ialomiţei n-am prea mers la pescuit… – La pescuit? – se miră Mazilu. Asta-i o treabă de neurastenici, nu de oameni temperamentali ca noi. – Spui asta fiindcă nu-ţi place peştele… – Mie? Din contră! Sunt mare amator. Nu-mi place şi nici nu mă pricep să-l prind. Ţoiu mă priveşte contrariat şi eu îi fac semn din ochi să insiste, dându-i să înţeleagă că celălalt se lasă greu. – N-ai cumva şi pentru mine o ştiucă? – Ştiucă? Eu? – se miră Mazilu privindu-l bănuitor. Nam, de unde să am? Adresează-te lui Fănuş Neagu. Ţoiu se apropie de masa mea şi-mi şopteşte contrariat: – Joacă tare! Nu recunoaşte nimic? – Ce vrei, e secretul lui, decretez eu. Vrea să rămână sobru. După plecarea lui Ţoiu, seara, Mazilu se opreşte din plimbarea lui meditativă în jurul mesei şi mă întreabă: – Ce-o fi, domnule, cu Ţoiu? M-a întrebat dacă îmi place să pescuiesc, dacă n-am cumva o ştiucă … Ce-s glumele astea? – Habar n-am. Pot să-ţi spun că şi pe mine m-a invitat la o partidă de pescuit, la Dunăre, la care vine şi Baranga. – Baranga la pescuit? Formidabil cum se schimbă oamenii! Şi începu să se plimbe iar în jurul mesei, murmurând din când în când, „Baranga la pescuit, formidabil!“…

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Mircea Micu

Page 64


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 nr. 16

Sumar: Citatele lunii /p. 2 Amadeo Modigliani – In memoriam - /p. 3 Natalia Voinotinschi / p. 5 Dimitrie Sevastianos – Un destin artistic dramatic Tatiana Timofeiov /p. 6 Despre Ludmila Toma – cea care ni l-a redescoperit pe Dimitrie Sevastianos/p. 6 Bogdan Chioreanu, şi Anamaria Gebăilă – /p. 8 Întrebările privitoare la credinţă ale Cardinalului Ravasi Mihai Ştirbu : Iubirile scriitorilor /p. 13

Mircea Eliade şi Maitrey Mara Manolache – Picteză toamna /p. 18 Stelian Tănase

Pagini de istorie - Despre Majestatea sa Regele Mihai I al României /p. 19 Ştefan J. De Fay – Fragment din volumul „Monsenionul Vladimir Ghika /p. 21 Andreea Greceanu – „ Să fii poet înseamnă.... /p. 25 Incursiune în poezia contemporană română /p. 27 Miron Manega Lucia Patachi Ovidiu Oana-Pârâu Valentina Becart Viorica Gabriela Cătrună Cezar C. Viziniuck Anton Klein Daniel Dumitru Darie Cristian Ovidiu-Dinică Geo Vasile : Alfonso Severino - Poezia Italiană şi „Cântecul dezamăgirii/p. 35 Nichita Stănescu – Ce bine că eşti! - /p. 36 Tatiana Timofeiov – „Dostoievski după Dostoievski″ /p. 37 Adalbert Gyuris – Interviu cu Dan Puric /p- 39 Dan Lupescu - Prima oară, fără zâmbet: DAN MIHAI LUTIC... /p. 42 Rudyard Kipling /p. 45 Maria Toma-Damşa – Dan Orghici/ p. 47 Robert Hodorogea - PICTURI, ŞI TRĂIRI POETICE /p. 49 George Stoia - despre STELIAN GOMBOŞ /p. 51 Magda Isanos - Doamne, n-ajung pân’la tine? /p. 52 Christian W. Schenk – Blinder Spiegel – poezie în l. Germană /p. 53 Mihai Păun – Nu mă căuta... / p. 55 Danaela Dorr – Fulgii.../ p. 56 Riza Laha – poezie cu schepsis / p. 58 Anca Dobre şi Viorela Codreanu Tiron – /p. 60

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 65


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 nr. 16

Târgul de carte Gaudeamus şi premiile din anul acesta Doina Maksutovici Cea de a XIV-a ediţie a simpozionului naţional „Brătienii în istoria României”/p. 61 D’ale scriitorilor /p. 62 Sumar /p. 64 Picturile din acest număr aparţin: Amedeo Modigliani Dimitrie Sevastianov Adna Samua Mihai Cătrună (şi copertele revistei, ca de obicei) Everett Millais T.R.Born - Portretul Lui Christian W. Schenk Georgeta-Olimpia Bera

Fotografii :imagini de pe wikipedia şi Doina Maksutovici

Editura Amanda Edit – E-mail : nixi58@gmail.com

Numarul 17 va apare 10 ianuarie, 2013

Revista SE POATE VIZUALIZA pe SITE-UL OFICIAL : www.nomenartis.ro

COLECTIVUL DE REDACŢIE VĂ UREAZĂ :lectură plăcută şi

„SĂRBĂTORI FERICITE !”

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 66


Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor şi apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor - care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate. 1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS sau Times New Roman (mărimea corpului de literă – 12) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text! 2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPEG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfă-şurată (date care vor rămâne în baza de date a redacţiei). PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!! 3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign. ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor! 2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!

©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin e-mail la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail : nixi58 @gmail.com – prin care se vor specifica toate datele de contact ! (Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii copyro !!!!)



Revista Nomen Artis - Revista de cultura universala