Page 1


MEMBRI DE ONOARE: 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România

Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa

Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop – rectorul Universitţii Babeş Bolyai Cluj

Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Profesor doctor în istorie universală.

Prof.dr. Albert Kovács, România – d. 27 aprilie 2015

Prof.dr. Elena Loghinovski, România

Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia

Prof. Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România

Prof.dr. Terezia Filip, România

Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris

Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

MEMBRI FONDATORI:

Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USR Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – ing. manager

CASETA REDACŢIEI: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corectori: Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu, Lucia Patachi, Vavila Popovici COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landén - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România Ion Ionescu Bucovu - România

Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line :

– ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă specială la sediul redacţiei prin e-mail!


ANUL V, nr. 5 (57), 2016 - luna mai -

Revista „NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE” îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale şi, mai ales, la crearea unor condiţii favorabile unei societăţi nobile şi elevate, pentru că numai astfel putem genera o artă de înaltă elevaţie spirituală. Sperăm ca această revistă să contribuie (un pic) la ţelul propus!

***

În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucuresti, în anul 2011


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

Citatele lunii mai, 2016 „Totuşi, ca să duci arta pe cea mai înaltă culme a ei, e necesar ca gânditorul să poată folosi toate faptele care i-au fost aduse la cunoştinţă; iar acest lucru implică, aşa cum îţi vei da şi tu repede seama, o cunoaştere a tututor lucrurilor, ceea ce este o realizare oarecum rară, chiar şi în aceste zile de educaţie gratuită şi de enciclopedii.“

Arthur Conan Doyle „Două virtuţi ar trebui să nu le pierdem niciodată: curajul de a ne înfrunta propriile slăbiciuni, şi puterea de a ne trăi propriile emoţii.“ Michelangelo

„Bucuria mi se pare un pas dincolo de fericire - fericirea e un fel de atmosferă în care poţi trăi uneori, dacă eşti norocos. Bucuria este o lumină care te umple de speranţă şi încredere şi iubire." Saint Adela Rogers Johns

„Iubirea este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului, pentru ca să urce până la El, iar viaţa este darul Lui Dumnezeu pentru noi! Modul în care o trăim este darul pe care noi Îl facem lui Dumnezeu.“ Michelangelo

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 2


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Leonardo di ser Piero da Vinci, cunoscut sub numele de Leonardo da Vinci, a

fost cel mai de seamă reprezentant al Renaşterii italiene din perioada de apogeu a acesteia. Spirit universalist: pictor, sculptor, arhitect, muzician, inginer, inventator, anatomist, geolog, cartograf, botanist şi scriitor, Leonardo da Vinci este considerat adesea cel mai de seamă geniu din întreaga istorie a omenirii. Geniul său creator şi spiritul său inventiv şi-au pus amprenta asupra epocii, fiind considerat arhetipul omului renascentist, un spirit animat de o curiozitate nemaiîntâlnită până atunci şi animat de o imaginaţie fără precedent în istorie. Este considerat unul din marii inovatori ai picturii şi unul din cei mai mari pictori din istorie. Deşi se fac speculaţii asupra metodelor sale empirice de studiu, viziunea lui Leonardo da Vinci asupra lumii este mai degrabă logică decât misterioasă. Leonardo da Vinci este cunoscut în special ca pictor. Portretul Lisei Gherardini, soţia lui Francesco del Giocondo, cunoscut sub numele de Mona Lisa (numele este de fapt Monna Lisa sau La Gioconda), aflat în colecţia Muzeului Luvru începând cu 1797, este poate cel mai cunoscut portret realizat vreodată. Fresca intitulată Cina cea de taină, din refectoriul mânăstirii dominicane Santa Maria delle Grazie din Milano, este cea mai cunoscută imagine religioasă a tuturor timpurilor Omul Vitruvian (numele complet este Le proporzioni del corpo umano secondo Vitruvio), un desen din 1490, însoţit de comentarii asupra perei arhi-

Nr. 5 (57), MAI, 2016

tectului Vitruvius, este o imagine iconică, un adevărat simbol al Renaşterii. Cele câteva lucrări de pictură rămase în urma sa, împreună cu desenele şi caietele sale de note ştiinţifice constituie o contribuţie de o inestimabilă valoare pentru cultura umană, pentru artă şi ştiinţă, rivalizând doar cu opera altui mare contemporan al său, Michelangelo Buonarotti. Spirit universalist şi inventator înnăscut, Leonardo da Vinci a conceput maşini de zburat, un tanc, o maşină de socotit şi multe altele. Puţine dintre invenţiile sale au putut fi puse în practică în cursul vieţii sale. Mici invenţii, precum o maşină automată de bobinat şi o maşină de încercat rezistenţa la întindere a firelor, au fost puse în aplicare încă de atunci. A făcut de asemenea mari descoperiri în domeniul anatomiei, ingineriei civile, opticii şi hidrodinamicii, care, deşi nu le-a publicat, au fost aplicate ulterior, influenţând în mod categoric progresul ştiinţific. Artist orgolios, conştient de talentul său, într-o proverbială rivalitate cu marele său contemporan Michelangelo Buonarotti, se afirmă că ar fi notat în caietele sale, cu un an înaintea morţii, Io continuerò... (voi dăinui...) Această afirmaţie, devenită o adevărată legendă urbană, nu se regăseşte însă în notele sale. De altfel, singurele notiţe păstrate din anul 1518 sunt câteva socoteli domestice, care par să fi fost scrise de către unul din servitorii săi. Se cunosc extrem de puţine lucruri despre copilăria sa! Prin urmare se ştie că Leonardo da Vinci s-a născut în data de 15 aprilie 1452 (pe stil vechi - pe stil nou se adaugă încă 9 zile, astfel că după calendarul actual, artistul s-a născut pe data de 23 aprilie), „la ora trei noaptea", naşterea sa fiind consemnată în jurnalul lui Ser Antonio, bunicul patern, în orăşelul Vinci din Toscana, pe valea inferioară a râului Arno, localitate aflată sub jurisdicţia Republicii Florenţa, conduse de familia Medici, fiul nelegitim al lui Messer Piero Fruosino di Antonio da Vinci, un bogat notar florentin, şi al Caterinei, care era o simplă ţărancă. Cercetătorul italian Francesco Cianchi, după ce a studiat timp de mai mulţi ani registrele parohiale din Vinci şi din împrejurimi, afirmă că nu a locuit în acea perioadă nicio persoană cu acest nume, şi că în realitate, mama lui Leonardo ar fi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 3


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fost o sclavă arabă, aparţinând bogatului Vanni di Niccolo di Ser Vann, unul din clienţii lui Piero Fruosino di Antonio da Vinci, sclavă creştinată, botezată Caterina. Mama sa, după ce a fost eliberată, s-a căsătorit cu un localnic, un anume Acchattabriga di Piero del Vaccha. Tatăl său, la un an de la naşterea sa, se va căsători cu o anume Albiera, în vârstă de 16 ani, care va muri în 1464, la 28 de ani, fără a avea copii. Ser Piero se va recăsători de încă 3 ori, având câte 6 copii din ultimele două căsătorii. La moartea tatălui său, vor izbucni certuri între artist şi cei 7 fraţi ai săi, moştenitorii legitimi ai lui Messer Piero, cu privire la împărţirea moştenirii. Leonardo nu avea un nume de familie în accepţiunea de azi, „da Vinci" însemnând pur şi simplu „din Vinci", particula ser fiind adăugată pentru a indica faptul că tatăl său era un aristocrat. Primii cinci ani din viaţă i-a petrecut alături de mama sa, în cătunul Anchiano, după care începând din 1457 a trăit în casa tatălui său, alături de acesta, un unchi, Francesco, şi bunicii paterni, în micul oraş Vinci. Leonardo a primit o educaţie normală pentru copiii din familiile înstărite de atunci: scris, citit, latină, geometrie şi matematică. Din copilărie, Leonardo menţionează în notele sale doar două evenimente. Primul, pe când era în leagăn, când un zmeu de hârtie a coborât spre el, atingându-i buzele cu coada, şi al doilea, survenit câţiva ani mai târziu, pe când explora de unul singur împrejurimile casei mamei sale şi a descoperit o peşteră, fiind îngrozit că un monstru ar putea să se găsească înăuntru, dar mânat de curiozitate a pătruns totuşi în interior. Primii ani din viaţa artistului au stârnit numeroase controverse printre biografii săi, fiind subiect de legendă. Giorgio Vasari1, pictor şi biograf al lui Leonardo, povesteşte cum un ţăran din vecinătate şi-a confecţionat un scut, apoi i-a cerut tânărului da Vinci să picteze ceva pe faţa acestuia. Leonardo ar fi pictat un monstru ce scotea foc pe nări, care avea un aspect atât de în1

Giorgio Vasari (n. 30 iulie 1511, Arezzo, Italia – d. 27 iunie 1574, Florența), pictor, architect și istoric de artă italian, devenit celebru prin lucrarea: Viețile celor mai renumiți arhitecți, pictori și sculptori italiani, de la Cimabue până în timpurile noastre (Vite de' più eccellenti architetti, pittori et scultori italiani, da Cimabue insino a' tempi nostri, 1550 și 1568).

Nr. 5 (57), MAI, 2016

fricoşător, încât ser Piero, tatăl băiatului, impresionat de talentul lui Leonardo, ar fi arătat scutul unui negustor de artă florentin, care l-a cumpărat imediat, vânzându-l mai apoi Ducelui de Milano. Pentru a-l răsplăti pe ţăran, ser Piero ar fi cumpărat alt scut, decorat cu o inimă străpunsă de o săgeată, pe care l-a dat acestuia. Nu putem şti cât de adevărată este această istorie, cert este însă că un desen al lui Leonardo da Vinci din aceeaşi perioadă, dovedeşte un talent şi o predispoziţie pentru perfecţiunea detaliului ieşite din comun. În 1466, pe când avea 14 ani, Leonardo a devenit ucenicul artistului Andrea di Cione2, cunoscut sub numele de Verrocchio, al cărui atelier era renumit în toată Florenţa. În atelierul lui Verrocchio lucrau şi alţi ucenici, care vor deveni ulterior faimoşi precum Domenico Ghirlandaio3, Perugino4, Botticelli5, şi Lorenzo di Credi6. Au urmat ani de studiu intens, Leonardo da Vinci 2

Andrea del Verrocchio, n. Andrea di Michele di Francesco de' Cioni, (c. 1435—1488) a fost un sculptor, aurar și pictor italian ce a lucrat la curtea lui Lorenzo de Medici în Florența. Printre elevii lui se numără Leonardo da Vinci, Pietro Perugino și Lorenzo di Credi, dar l-a influențat și pe Michelangelo. El a lucrat în stilul renascentist timpuriu din Florența. 3 Domenico Ghirlandaio (n. 1449, Florența – d. 11 ianuarie 1494, Florența) a fost un pictor italian renascentist, reprezentant al Școlii florentine (a aparținut celei de-a treia generații a acestei școli). A fost contemporan cu Botticelli, Verrocchio și Filippino Lippi și a avut ca discipol pe Michelangelo. Doi dintre frații săi Benedetto Ghirlandaio (1458 - 1497), David Ghirlandaio (1452 - 1525), ca și nepotul, Ridolfo del Ghirlandaio (1483 - 1561) au fost de asemenea pictori. Domenico Ghirlandaio a fost prezentat mai pe larg în nr. 8 (36)/2014, al revistei noastre. 4 Pietro di Cristoforo Vannucci, zis il Perugino sau Pietro Perugino (n. cca.1450, Città della Pieve - d. februarie 1523, Castello di Fontignano) a fost un pictor renascentist italian, reprezentant al „Școlii din Umbria”. În operele sale, primite cu entuziasm din partea contemporanilor, se reunesc naturalismul și claritatea lui Andrea del Verrocchio cu luminozitatea și aspectul monumental din operele lui Piero della Francesca. Perugino a exercitat o influență puternică asupra picturii italiene din perioada de vârf a Renașterii, ceea ce se poate observa cel mai bine în creația celui mai strălucit elev al său, Rafael Sanzio, care va duce la perfecțiune tehnica de desen a maestrului său. 5 Sandro Botticelli - de fapt Alessandro di Mariano Filipepi - (n. 1 martie 1445, Florența – d. 17 mai 1510, Florența) a fost un pictor italian, unul din cei mai mari reprezentanți ai Renașterii italiene. Sandro Botticelli a fost prezentat mai pe larg în nr. 3 (43)/2015, al revistei noastre: (Pictori celebri – Sandro Botticelli - 570 de ani fără Botticelli /p. 3) 6 Lorenzo di Credi (c. 1459 – d. 12 ianuarie 1537) a fost un pictor şi sculptor italian renascentist, primul care a influenţat opera lui Leonardo şi apoi cel care a avut cea mai mare influenţă asupra sa.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 4


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fiind deprins cu tehnicile desenului, modelării artistice, cu tehnicile picturii în ulei şi tempera, căpătând cunoştinţele de bază necesare unui artist, fiind totodată iniţiat în tainele metalurgiei şi prelucrării metalelor, chimiei, mecanicii şi tâmplăriei. Cea mai mare parte a muncii din atelier era prestată de ucenici. Conform celor afirmate de Giorgio Vasari, Leonardo da Vinci ar fi colaborat cu Verrocchio la realizarea Botezului lui Cristos, pictând un înger care ridică roba lui Isus într-o manieră mult superioară de cea a maestrului său, încât Verrocchio, umilit, n-ar mai fi pictat niciodată. Tabloul este pictat în tempera şi ulei şi se găseşte la Galeria Uffizi din Florenţa. Leonardo a pictat îngerul îngenuncheat din stânga, peisajul de fundal şi a repictat trupul Mântuitorului. Diferenţa dintre cele două stiluri este evidentă, relevând stilul original şi elegant al lui Leonardo. În aceeaşi perioadă, se presupune că artistul ar fi servit drept model pentru două lucrări ale lui Verrocchio, statuia de bronz a lui David de la Bargello, şi Arhanghelul Rafael în tabloul Tobias şi îngerul. În 1472, după şase ani de studiu şi muncă susţinută, Leonardo da Vinci, acum în vârstă de 20 de ani, s-a calificat maestru, fiind admis în Ghilda Sf. Luca, ghilda artiştilor şi doctorilor. Deşi tatăl său i-a oferit posibilitatea de a avea propriul atelier, era atât de ataşat de cel ce-i fusese profesor, încât a continuat colaborarea cu acesta. În arhivele din 1476 ale tribunalului din Florenţa s-a descoperit un denunţ anonim, în urma căruia patru tineri, printre care şi Leonardo da Vinci, erau acuzaţi de sodomie. Deoarece denunţul nu era semnat, iar acuzaţiile n-au putut fi probate, dosarul a fost clasat. (Procesul Saltarelli) În Evul Mediu, pe tot teritoriul actualei Italii, în republicile italiene şi pe tot cuprinsul statelor papale, actele de sodomie erau categoric interzise, delictele fiind instrumentate de Inchiziţie7, iar vinovaţii fiind pedepsiţi prin ardere pe rug. 7

Inchiziția (din latină inquirere, a cerceta; inquisitio, cercetare) este o formă a procesului penal din epoca Evului Mediu târziu, formă diferită de cea a dreptului roman, în vigoare în Europa Occidentală până în sec. al XIII-lea. Într-un proces intentat de inchiziție („ex officio“) erau prezentate metodele (procedurile) ca servind interesele obștești și salvării sufletului acuzatului. Metodele de investigație ale inchiziției urmăreau descoperirea așa numitului adevăr; pentru

Nr. 5 (57), MAI, 2016

Nu există informaţii privind viaţa şi activitatea lui Leonardo în următorii doi ani (până în 1478). Cert este că în 1478 a părăsit atelierul lui Verrocchio, dar şi casa părintească. Un anume „Anonimo" Gaddiano, afirmă că în 1480, Leonardo da Vinci locuia în palatul familiei Medici, şi că lucra în grădina pieţei San Marco, care găzduia un fel de academie de artişti, poeţi şi filozofi înfiinţată şi finanţată de aceeaşi familie. În ianuarie 1478, a primit deja prima comandă în calitate de artist independent, pictura unei bucăţi din altarul Capelei Sf. Bernard din Palazzo Vecchio, urmată de a doua, în martie 1481, Adoraţia magilor, pentru călugării de la San Donato a Scopeto. Niciuna dintre comenzi nu a fost finalizată, cea de-a doua fiind abandonată datorită plecării artistului la Milano. Vasari povesteşte că Leonardo ar fi fost extrem de talentat şi ca muzician. În 1482, acesta ar fi realizat o liră din argint cu corpul de forma unui cap de cal, şi că Lorenzo de Medici l-ar fi trimis la Milano, pentru a dărui această liră Ducelui de Milano, Ludovico Sforza, cu scopul de a întări legăturile cu acesta. Cu această ocazie, Leonardo da Vinci a compus o scrisoare, citată adesea, adresată ducelui Sforza, prin care îl informa despre aptitudinile sale inginereşti şi artistice. Artistul a petrecut în Milano următorii 17 ani, din 1482 până în 1499. Printre primele lucrări importante care i-au fost comandate, se remarcă pictura Fecioara pe stânci, pentru Confreria Imaculatei Concepţii şi fresca intitulată Cina cea de Taină pentru mânăstirea obținerea acestei dovezi, se foloseau până și schingiuirea acuzatului în fața unor martori, recunoașterea vinii acuzatului fiind scopul principal al investigațiilor, dovezile obiective fiind neglijate. Acest proces lua în considerare numai declarațiile unor martori, care se bazau pe declarațiile altor martori, astfel procesul putând dura timp îndelungat, sfârșitul procesului se termina cu o sentință în care acuzatul putea fi numai nevinovat sau vinovat cu recunoașterea vinii. O formă specială a inchiziției era cea a bisericii catolice, care se ocupa cu procesele ereticilor din Evul Mediu (inquisitio haereticorum respectiv inquisitio haereticae pravitatis), cu înlăturarea și combaterea altor învățături care nu corespundeau intereselor și ideilor bisericii romano-catolice și care erau condamnate ca idei eretice. La început aceste procese erau prezidate de clerul înalt, ca de exemplu de papă, care delega episcopi, dar cu timpul, prin observarea lipsei eficienței proceselor s-a constituit pentru acest scop cu timpul o instituție specială. Instituția veche de la Roma, ca organ al Vaticanului, a fost denumită în anul 1908 Sacra congregatio Romanae et universalis Inquisitionis seu Sancti Officii sau pe scurt Sanctum Officium.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 5


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Santa Maria delle Grazie. În primăvara lui 1485, Leonardo da Vinci a călătorit în Regatul Ungariei, trimis de Sforza la principele Matei Corvin. Se presupune că ar fi pictat pentru acesta un tablou intitulat Sfânta Familie, căruia i s-a pierdut urma. Între 1493 şi 1495, în notele de socoteli zilnice ale artistului apare o femeie cu numele de Caterina. Atunci când aceasta a murit în 1495, lista cheltuielilor de înmormântare sugerează că ar fi vorba despre mama sa. Leonardo da Vinci s-a implicat în multe proiecte pentru ducele Sforza8, inclusiv crearea de care alegorice pentru diverse ocazii festive, proiectul Domului catedralei din Milano, şi modelul unei uriaşe statui ecvestre a lui Francesco Sforza, predecesorul ducelui Ludovico. În vederea realizării acestei statui nemaivăzute, au fost procurate 70 de tone de bronz. Monumentul a rămas neterminat timp de mai mulţi ani, o chestiune deja obişnuită pentru Leonardo. Modelul de lut al imensei statui a fost terminat în 1492. El depăşea ca proporţii singurele două mari statui ecvestre ale Renaşterii, statuia lui Gattamelata din Padova, realizată de Donatello9 şi statuia lui Bartolomeo Colleoni din Veneţia, realizată de Verrocchio. Statuia lui Verrocchio a fost turnată în bronz abia în 1488, după moartea acestuia, şi după ce Leonardo începuse deja să facă planurile detailate pentru turnarea în bronz a uriaşei sale statui. Toată lumea era cu ochii aţintiţi asupra uriaşei 8

Ludovico Sforza (de asemenea cunoscut sub numele de Ludovico il Moro;[ Literar „Il Moro" înseamnă „Maurul", un epitet care spune că numele i-a fost dat din cauza tenului său închis. Unii cercetători au postulat că numele de Moro venea din blazonul lui Ludovico, care conținea un dud, „mora" în italiană. În italiana modernă „Moro" este, de asemenea, un sinonim pentru „brun s-a născut la 27 iulie 1452, la Vigevano, situată astăzi în Lombardia. A fost al doilea fiu al lui Francesco I Sforza și a Biancăi Maria Visconti. Educația lui nu a fost limitată la studiul limbilor clasice. Sub tutela umanistului Francesco Filelfo, Ludovico a primit lecții de pictură, sculptură, litere dar a învățat și metode de guvernare și de război. Mai târziu, el l-a ajutat pe Leonardo la pictura cu pasteluri. Ludovico Sforza a fost Duce al Milano din 1489 până în 1500. Membru al familiei Sforza, el a fost al doilea fiu al lui Francesco Sforza. A fost renumit ca patron al lui Leonardo da Vinci și a altor artiști; în timpul domniei lui a avut loc etapa cea mai productivă a renașterii milaneze. El este, probabil, cel mai bine cunoscut ca omul care a comandat Cina cea de Taină. 9 Donato di Niccolò di Betto Bardi cunoscut sub numele de Donatello (n.c. 1386, Florența - d. 13 decembrie 1466, Florența) a fost un sculptor și pictor italian, primul și cel mai strălucit sculptor din pragul Renașterii.

Nr. 5 (57), MAI, 2016

statui, Michelangelo chiar a afirmat că va fi imposibil pentru Leonardo s-o toarne. În noiembrie 1494, bronzul destinat statuii a fost utilizat pentru confecţionarea de tunuri care să apere oraşul de invazia regelui Carol al VIII-lea al Franţei10. La începutul celui de-al Doilea Război Italian, în 1499, trupele invadatoare franceze au luat la ţintă modelul uriaş din lut al imensei statui. Odată ce Sforza a fost răsturnat de la putere, Leonardo da Vinci, împreună cu Salai, asistentul său, şi cu unul din prieteni, matematicianul Luca Pacioli, au fost nevoiţi să fugă din Milano la Veneţia, unde a fost angajat ca arhitect militar şi inginer, pentru a dezvolta sistemul de apărare al oraşului contra unui atac naval. În anul 1500 s-a întors la Florenţa, unde el şi tovarăşii săi au fost oaspeţii călugărilor de la mănăstirea Santissima Annunziata, care le-au oferit posibilitatea organizării unui atelier de lucru, unde, conform spuselor lui Vasari, Leonardo a creat macheta Fecioarei cu Pruncul şi Sf. Ana şi Sf. Ioan Botezătorul, o lucrare care a stârnit atâta admiraţie încât „bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni s-au perindat prin faţa ei ca la o mare sărbătoare”. Atelierul a fost redescoperit în 2005, în timpul restaurării aripii în care funcţionase timp de mai mulţi ani departamentul de hărţi militare. În 1502, Leonardo se află la Cesena, în serviciul lui Cesare Borgia11, fiul papei Alexandru VI, în calitate de arhitect militar şi inginer, călătorind de-a lungul şi de-a latul Italiei împreună cu patronul şi protectorul său. În această calitate, Leonardo a creat mai multe hărţi şi planuri. Hărţile erau ceva extrem de rar în acea epocă, iar cele realizate de Leonardo par a avea o nouă concepţie. Printre hărţile realizate atunci, se remar-

10

Carol al VIII-lea al Franței (franceză Charles VIII de Valois supranumit "L'Affable" (cel Prietenos) (30 iunie 1470 - 7 aprilie 1498) a fost rege al Franței din dinastia Valois, a domnit din anul 1483 și până la moartea sa. Invadând Italia a inițiat o lungă serie de războaie franco-italiene care s-au desfășurat în prima jumătate a veacului al XVI-lea. 11 Cesare Borgia (n. 13 septembrie 1475 – d. 12 martie 1507), Duce de Valentinois, a fost un nobil, condottiero, om politic și cardinal spaniol. A fost fiul papei Alexandru al VI-lea și al amantei sale, Vannozza dei Cattanei şi fratele Lucreţiei Borgia, Giovanni Borgia, Duce de Gandia, și Gioffre Borgia, prinț de Squillace. A fost pe jumătate frate cu Don Pedro Luis de Borja (1460–1481) și Girolamo de Borja, copii ale unor mame necunoscute.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 6


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE că cea a văii Chiana, menită să ofere patronului său o imagine de ansamblu asupra teritoriului şi poziţiilor fortificate. Harta a fost realizată în strânsă legătură cu alt proiect al său, un baraj înspre mare în Florenţa pentru a susţine alimentarea cu apă a oraşului. Artistul a revenit la Florenţa în 18 octombrie 1503, unde în următorii doi ani a desenat şi pictat o frescă intitulată Bătălia de la Anghiari, lucrare comandată de Signorie, în paralel cu altă frescă, Bătălia de la Cascina, realizată de Michelangelo. Amândouă lucrările s-au pierdut. Compoziţia lui Michelangelo este cunoscută datorită unei copii realizate de Aristotole da Sangallo în 1542. Lucrarea lui Leonardo este cunoscută datorită schiţelor pregătitoare şi mai multor copii ale zonei centrale, cea mai bună dintre ele o datorăm pictorului Peter Paul Rubens12. În 1504, da Vinci a făcut parte din comitetul pentru amplasarea statuii David a lui Michelangelo, contrar voinţei autorului. În 1506, s-a întors la Milano, împreună cu mulţi dintre ucenicii săi, printre care Bernardino Luini13, Giovanni Antonio Boltraffio14 şi Marco d'Oggione15, ultimul fiind cunoscut pentru copiile sale după Cina cea de Taină. Din păcate, nu a putut sta prea mult timp în Milano, deoarece tatăl său a murit în 1504, el trebuind să se întoarcă la Florenţa în 1507, pentru a rezolva problema moştenirii împreună cu fraţii săi. În 1508 s-a întors în Milano,

12

Peter Paul Rubens (n. 28 iunie 1577, Siegen/Westfalia – d. 30 mai 1640, Antwerpen), cel mai renumit pictor flamand. Viața lui Rubens pare să fi fost guvernată de o inepuizabilă energie. În decurs de patruzeci de ani, artistul pictează cca. 1400 tablouri și execută sute de desene. Este primit cu căldură atât în cercurile celor mai de seamă artiști din Europa, cât și la curțile princiare. 13 Bernardino Luini, născut Bernardino de Scapis (c. 1480/82 – d. iunie 1532) a fost un pictor italian din Nord, din cercul de apropiaţi a lui Leonardo. Bernardino Luini spunea că a lucrat cu Leonardo în mod direct; declarând că a luat de la el „atât cât rădăcinile sale native i-au permis să înțeleagă". În consecință, multe dintre lucrările sale au fost atribuite lui Leonardo. El a fost cunoscut mai ales pentru figurile feminine grațioase, cu ochi alungiţi, numite Luinesque de Vladimir Nabokov. 14 Giovanni Antonio Boltraffio (or Beltraffio) (1466 or 1467 – 1516) a fost un pictor italian al Renaşterii din Lombardia, care a lucrat în atelierul lui Leonardo da Vinci şi care, de asemenea, i-a copiat stilul împreună cu Bernardino. 15 Marco d'Oggiono (cca 1470. - cca 1549) a fost un pictor italian renascentist și un elev apropiat al lui Leonardo da Vinci, copiind şi acesta stilul şi unele opere.

Nr. 5 (57), MAI, 2016

unde a locuit în propria sa casă, situată aproape de Porta Orientale, în parohia Santa Babila. Începând din septembrie 1513, până în 1516, în timpul papei Leon X, Leonardo a petrecut mult timp în Cortile del Belvedere, în Vatican, unde în aceeaşi perioadă lucra şi pictorul Raffaello Santi16, cunoscut sub numele de Rafael. În octombrie 1515, regele Francisc I al Franţei a recapturat oraşul Milano. În 19 decembrie, Leonardo a fost prezent la întâlnirea dintre Francisc I şi Papa Leon X, care a avut loc la Bologna. Leonardo a primit o comandă din partea lui Francisc I de a realiza un leu mecanic, care putea să meargă, şi care putea să-şi deschidă pieptul pentru a da la iveală o tufă de crini. Nu se cunoaşte scopul pentru care a fost comandat acest leu mecanic, dar se presupune că era destinat să-l întâmpine pe rege la intrarea sa triumfală în Lyon, şi probabil că a fost utilizat în cadrul convorbirilor de pace cu papa. Leul s-a pierdut, o replică mai mult sau mai puţin fidelă cu originalul a fost realizată de curând şi se găseşte la Muzeul din Bologna. În 1516 a intrat în serviciul lui Francisc I, sub înalta protecţie a acestuia, fiindu-i dată o locuinţă în Clos Lucé (Cloux), azi devenită muzeu, lângă reşedinţa regală Château d'Amboise. Aici şi-a petrecut ultimii ani din viaţă, însoţit de ucenicul său, contele Francesco Melzi, având alocată o pensie de 10,000 de scuzi italieni. Leonardo da Vinci s-a stins din viaţă la Clos Lucé, în 2 mai 1519. În ultimii ani, regele Francisc I şi Leonardo deveniseră prieteni apropiaţi. Giorgio Vasari povesteşte că regele l-ar fi ţinut de mână până în ultima clipă. Această istorie, foarte dragă francezilor, ilustrată de tabloul lui Jean Auguste Dominique Ingres, pare a fi mai degrabă o legendă, dat fiindcă în aceeaşi zi, de la Saint-Germain-en-Laye, Francisc I a emis un edict, în consecinţă nu putea fi la Clos Lucé. Alţi cercetători au remarcat că edictul nu era semnat personal de rege. Vasari menţionează că în ultimele zile, simţindu-şi sfârşitul aproape, Leonardo

16

Rafael Sanzio, cunoscut și ca Rafael sau Raffaello (n. 6 aprilie 1483, Urbino – d. 6 aprilie 1520, Roma) a fost un pictor și arhitect de seamă al Renașterii italiene, unul din cei mai mari artiști ai tuturor timpurilor, iar moartea sa prematură a pus capăt unei cariere excepționale.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 7


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE a chemat un preot pentru a se spovedi şi împărtăşi. Conform dorinţei sale, 60 de cerşetori au însoţit cortegiul funerar. Fiecare din aceştia a fost răsplătit cu o sumă de bani stabilită în prealabil de Leonardo. Principalul moştenitor şi executorul testamentar al artistului a fost contele Melzi, care i-a fost alături până în ultima clipă. Lui i-au rămas picturile, desenele, biblioteca, uneltele şi alte obiecte personale ale artistului, ca şi o sumă de bani. Nu a fost uitat nici Salai, fostul său ucenic şi tovarăş, la fel şi credinciosul său servitor, Battista di Vilussis, fiecare primind jumătate din via lui Leonardo, fraţii artistului care şiau împărţit terenuri, şi servitoarea sa, care a primit o „pelerină neagră, de bună calitate, cu marginea îmblănită”, ceea ce voia să însemne, că servitoarea sa putea participa la funeralii îmbrăcată „decent”. Leonardo da Vinci a fost înmormântat în Capela Saint-Hubert a (castelului Amboise). Dacă despre copilăria lui Leonardo da Vinci se cunosc puţine lucruri, despre viaţa sa personală se cunosc şi mai puţine amănunte deşi a lăsat în urmă sute de pagini în manuscris. Nu există scrisori, scrieri poetice, jurnal personal sau memorii. Nicăieri în scrierile sale sau în cele ale contemporanilor săi nu apare vreo informaţie care să indice vreun interes afectiv faţă de vreo persoană. În consecinţă, nu se poate stabili cu certitudine dacă a avut vreo relaţie afectivă şi/ sau eventual sexuală, cu vreo persoană, bărbat sau femeie. Din contră, cei care l-au cunoscut, vorbesc despre o existenţă aproape ascetică, dedicată trup şi suflet artei şi ştiinţei. Una din notele sale conţine câteva referinţe privind sexualitatea şi procreaţia: „Actul procreaţiei şi tot ce are legătură cu el este atât de dezgustător, încât oamenii ar dispărea dacă nu ar interveni ceva feţe drăgălaşe sau dispoziţii senzuale." Această frază a fost interpretată în fel şi chip, cu scopul de a defini orientarea sexuală a artistului. Pornind de la o notă scrisă de Leonardo da Vinci, Sigmund Freud a scris în 1910 un eseu intitulat Leonardo da Vinci şi memoria copilăriei

Nr. 5 (57), MAI, 2016

(titlul original: Eine Kindheitserinnerung des Leonardo da Vinci, 1910), practic, un studiu psihanalitic cu tentă literară asupra lui Leonardo da Vinci şi a operei sale. Sigmund Freud a pornit de la o notă a lui Leonardo din Codex Atlanticus, în care acesta îşi aminteşte: „...printre primele amintiri din copilărie, mi se pare că eram aşezat în leagăn şi un vultur (în italiană nibbio) a venit la mine, mi-a deschis gura cu coada, şi m-a lovit cu ea de mai multe ori peste buze..." Cei mai mulţi specialişti în opera lui Leonardo da Vinci, oameni care şi-au dedicat întreaga viaţă studierii operei acestuia, susţin totuşi că visul său „profetic" este inspirat de Divina Comedie a lui Dante Alighieri, fiind de fapt o metaforă extrem de răspândită în scrierile epocii, şi că toate teoriile lui Freud, ca şi ale epigonilor acestuia sunt simple fabulaţii. De altfel, însuşi Freud, aflând despre eroarea de traducere, avea să-i mărturisească cu amărăciune lui Lou Andreas-Salomé în 1919 că era una din cele mai bune scrieri ale sale. Freud se înşela însă, pentru că homosexualitatea în Florenţa familiei de Medici avea aceleaşi trăsături caracteristice cu pederastia din Grecia antică, Leonardo, în calitate de maestru nu putea fi în niciun caz homosexual pasiv, rolul acesta era rezervat ucenicilor care-şi completau veniturile, prostituându-se, precum Jacopo Saltarelli. Apoi Freud nu a înţeles sau s-a făcut că nu înţelege rolul mamei lui da Vinci, o simplă ţărancă pe post de dădacă până la cinci ani, după care a trebuit să-şi încredinţeze fiul tatălui, Messer Piero Fruosino di Antonio da Vinci, notar oficial al Florenţei. O simplă ţărancă pe post de purtătoare de sarcină şi apoi de dădacă, nu avea cum să bântuie visele erotice ale artistului. În ciuda renumelui pe care şi l-a câştigat, cu precădere în sec. al XX-lea, în calitate de om de ştiinţă şi inventator, timp de patru secole după moartea sa, Leonardo da Vinci a rămas în conştiinţa colectivă drept unul din cei mai mari pictori, deşi numărul lucrărilor rămase în urma sa este extrem de redus, în raport cu alţi contemporani de-ai săi. Lucrările sale certe, ca şi cele atribuite lui au o valoare inestimabilă, iar ultimele care s-au

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 8


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE vândut, au atins preţuri fabuloase. Încă din timpul vieţii, pe la 1490, Leonardo era descris ca un pictor „divin”, faima sa sporind cu trecerea anilor. Leonardo rămâne în istoria picturii prin câteva lucrări care au fost remarcate încă din timpul vieţii sale datorită tehnicii novatoare, perfecţiunea detaliilor, a celor anatomice în primul rând, apoi se remarcă iluminarea savantă, interesul său pentru fizionomie şi pentru modul în care aceasta poate exprima emoţii şi sentimente, modul în care a utilizat corpul uman pentru compoziţii figurative, coloristica inovatoare şi subtilitatea gradată a tonurilor. Toate aceste calităţi pot fi recunoscute cu uşurinţă în lucrările sale cele mai cunoscute: Mo-

nna Lisa, Cina cea de Taină, Fecioara pe stânci.

Umanismul renascentist nu trasa o graniţă categorică între ştiinţă şi artă, astfel încât studiile ştiinţifice şi inginereşti ale lui Leonardo da Vinci sunt cel puţin la fel de impresionante şi inovative pe cât sunt lucrările sale artistice. Studiile sale se regăsesc în cca. 13 000 de pagini de note şi schiţe, la care a lucrat aproape zilnic, de-a lungul întregii vieţi. Multe dintre notele sale sunt scrise în oglindă, aceasta părând a fi mai degrabă din raţiuni practice, decât din motivul de a păstra vreun secret ascuns. Din cauză că scria cu mâna stângă, este posibil să-i fi fost mai uşor să scrie de la dreapta la stânga. Notele sale relevă o paletă extrem de largă de preocupări, de la banale liste de cumpărături zilnice şi datorii, până la desene de aripi şi pantofi pentru mers pe apă. Se regăsesc de asemenea, compoziţii pentru pictură, studii şi detalii de draperii, animale, copii, disecţii de organe, studii de plante, formaţiuni stâncoase, vârtejuri acvatice, maşini de război, maşini de zburat, studii de arhitectură. Aceste caiete, de diverse tipuri şi mărimi, au fost împrăştiate de prieteni şi moştenitori după moartea sa, marea majoritate ajungând în final în colecţii de prestigiu, precum Royal Library de la Windsor Castle,

Muzeul Luvru, Biblioteca Nacional de España, Victoria and Albert Museum, Biblioteca Ambrosiana care conţine cele 12 volume ale Codexului Atlanticus şi British Library din Londra care deţine o parte a Codexului Arundel. Codex Leicester este singura lucrare ştiinţifică majoră aparţinând

Nr. 5 (57), MAI, 2016

lui Leonardo, aflată într-o colecţie privată. Se găseşte în posesia lui Bill Gates, fiind expusă în diverse locuri din lume o dată pe an. Notele lui Leonardo par a fi realizate special pentru a fi tipărite, dat fiindcă multe coli au formă şi ordine care facilitează tipărirea. În multe cazuri privesc un singur subiect, bunăoară, în cazul inimii unui embrion uman, subiectul este acoperit cu observaţii şi desene pe o singură coală. Nu se cunoaşte motivul pentru care Leonardo nu le-a publicat în timpul vieţii. Pasiunea pentru ştiinţă a lui Leonardo a fost mai degrabă contemplativă. El s-a străduit să înţeleagă diverse fenomene descriindu-le în mod minuţios şi reprezentându-le printr-un desen detailat, fără a dezvolta experimente practice şi/ sau explicaţii teoretice, dat fiindcă îi lipseau pregătirea matematică şi cunoştinţele de limbă latină. Leonardo a căpătat primele noţiuni de anatomie pe când îşi făcea ucenicia în atelierul lui Verrocchio. Acesta insista, faţă de ucenicii săi, asupra importanţei studiului anatomiei umane. În calitate de artist, pasionat de anatomie, Leonardo da Vinci a devenit repede un adevărat specialist în „anatomie topografică”. A realizat astfel o mulţime de studii, constând în desene amănunţite de muşchi, tendoane şi alte detalii anatomice vizibile. Devenit ulterior artist de renume, i s-a acordat permisiunea de face disecţie de cadavre la Spitalul Santa Maria Nuova din Florenţa, şi ulterior în spitale din Milano şi Roma. Între 1510 şi 1511 a colaborat în acest sens cu doctorul Marcantonio della Torre. Leonardo a realizat peste 240 de desene extrem de detailate, pe care le-a descris cu cca. 13 000 de cuvinte, în vederea publicării unui tratat de anatomie. Toate acestea au rămas la Francesco Melzi, care intenţiona să le publice, dar şi el a fost depăşit de complexitatea problemelor apărute, în special datorită scrisului lui Leonardo da Vinci. Aceste probleme rămăseseră încă nerezolvate în momentul decesului lui Melzi, şi încă alţi 50 de ani după, astfel încât numai o mică parte din materialul cu privire la anatomie a fost inclusă în tratatul de pictură, publicat în 1632 în Franţa. În timp ce Melzi ordona materialul pe capitole, acesta a fost examinat de mulţi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 9


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE artişti şi anatomişti, printre care, Giorgio Vasari17, Benvenuto Cellini18 şi Albrecht Dürer19, care au făcut mai multe desene după materialul lăsat de Leonardo. Desenele anatomice ale lui Leonardo includ numeroase studii privind scheletul uman, părţile lui componente, precum şi studii privind muşchii şi tendoanele. A studiat de asemenea mecanica scheletului omenesc şi forţele musculare, prefigurând ştiinţa modernă a biomecanicii. A mai desenat inima, sistemul circulator şi vascular, organele sexuale, alte organe interne şi a fost printre primii care a desenat un embrion uman în uter. Desenele realizate şi modul de notare a indicaţiilor şi explicaţiilor erau extrem de avansate pentru acea vreme; se consideră că, dacă ar fi fost publicate atunci, ar fi contribuit substanţial la progresul medicinei. Ca artist, Leonardo a studiat efectele emoţionale asupra fizionomiei, studiind în special efectele furiei. De asemenea, a studiat şi desenat diformităţi ale feţei şi semne ale nebuniei. A studiat de asemenea anatomia multor animale, disecând vaci, urşi, maimuţe, păsări şi broaşte, comparând anatomia acestora cu cea a omului, şi a făcut o serie de studii asupra cailor. Încă din timpul vieţii, Leonardo da Vinci a fost considerat unul din cei mai mari ingineri ai timpului său. În scrisoarea de prezentare ce-o trimisese ducelui Ludovico Sforza (Il Moro), Leonardo afirma că este capabil să construiască tot 17

Giorgio Vasari, (n. 30 iulie 1511, Arezzo, Italia – d. 27 iunie 1574, Florența) pictor, architect și istoric de artă italian, devenit celebru prin lucrarea: Viețile celor mai renumiți arhitecți, pictori și sculptori italiani, de la Cimabue până în timpurile noastre. 18 Benvenuto Cellini (n. 3 noiembrie 1500 în Florența - d. 13 februarie 1571 în Florența) a fost un giuvaiergiu, sculptor și un renumit reprezentant al manierismului italian. În secolul al XIX-lea Cellini, după o perioadă de câteva sute de ani de uitare a operelor lui, este din nou descoperit, fiind azi considerat după perioada antică unul dintre cei mai mari sculptori, fiind un uomo universale tipic al Renașterii italiene. El a influențat perioada Renașterii ca manierist, sculptor, bijutier, scriitor și compozitor. 19 Albrecht Dürer (n. 21 mai 1471, Nürnberg - d. 6 aprilie 1528, Nürnberg) a fost un pictor german, creator de gravuri și teoretician al artei, una dintre personalitățile de seamă ale istoriei universale a artei. Opera sa impregnată de ideile Renașterii, Umanismului și Reformei a exercitat o deosebită influență în special asupra artiștilor germani și olandezi de mai târziu. Cu cele cca. 350 de gravuri în lemn și 100 gravuri în cupru a contribuit în mod hotărâtor la dezvoltarea gravurii ca formă de artă de sine stătătoare. Personalitate multilaterală a epocii, s-a ocupat nu numai de artele grafice, ci și de matematică, mecanică și literatură.

Nr. 5 (57), MAI, 2016

felul de maşini capabile să asigure protecţia oraşului în cazul unui asediu. Atunci când a fugit la Veneţia în 1499, şi-a găsit imediat o slujbă de inginer militar, prin concepţia şi construcţia unui sistem mobil de baricade, care să protejeze oraşul de atacuri din exterior. De asemenea, a realizat un proiect de deviere a râului Arno, proiect la care a colaborat cu Niccolò Machiavelli20. Notele artistului cuprind o mulţime de invenţii, multe dintre ele, inutile sau fanteziste, precum un instrument muzical (viola organista), un cavaler mecanic (robot) şi un tun cu abur, dar şi altele utile, precum pompe hidraulice, mecanisme cu clichet reversibile şi proiectile de mortier. În 1502, Leonardo da Vinci a desenat un pod suspendat, parte a unui proiect mai amplu pentru sultanul Baiazid al II-lea21, podul fiind destinat să traverseze intrarea în Bosfor, cunoscută drept Cornul de Aur. Baiazid nu a acceptat proiectul, considerându-l irealizabil. Concepţia lui Leonardo a fost reînviată în 2001, atunci când podul Vebjørn Sand Da Vinci Project, ce se baza pe ideea sa, a fost realizat în Norvegia. Însă ceea ce l-a fascinat cel mai mult de-a lungul întregii sale vieţi a fost zborul. Leonardo a studiat zborul păsărilor, şi a scris mai multe studii despre acesta, printre care Codexul asupra zborului păsărilor din 1505. A conceput şi diverse aparate de zburat, printre care una cu aripi batante (ornitopter) şi o maşină de zburat cu aripă rotativă (helicopter). Postul de televiziune britanic Canal Four a comandat realizarea unui film documentar intitulat Leonardo's Dream Machines, pentru o emisiune din 2003. Proiectele lui Leonardo pentru o paraşută şi pentru o arbaletă gigant, au fost interpretate, realizate cu mijloacele acelei epoci şi testate cu succes. Multe din proiectele lui Leonardo s-au dovedit astfel fezabile. 20

Niccolò di Bernardo dei Machiavelli (n. 3 mai 1469, Florența - d. 21 iunie 1527, Florența) a fost un diplomat, funcționar public, filozof, om politic și scriitor italian. A fost un exponent de prestigiu al Renașterii italiene. Opera sa capitală Il principe (Principele) este considerată primul tratat modern de politică. 21 Baiazid al II-lea (sau Sultân Bayezid-î Velî, n. 3 decembrie 1447 d. 26 mai 1512) a fost un sultan otoman ce a domnit în perioada 1481-1512, fiul lui Mahomed al II-lea. În războiul dus împotriva Moldovei, în timpul lui Ștefan cel Mare, a ocupat Chilia și Cetatea Albă (1484). Pe 25 aprilie 1512 este detronat de o răscoală a ienicerilor, conduși de fiul său Selim I, și asasinat prin otrăvire.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 10


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Încă din timpul vieţii Leonardo era atât de renumit, încât regele Franţei îl considera un fel de trofeu, de comoară nepreţuită a ţării sale, declarând că avea să stea pe cheltuiala sa până la sfârşitul vieţii. Deşi este aproape sigur că regele nu a fost prezent în momentul în care Leonardo a trecut în nefiinţă, legenda spune că acesta s-ar fi stins în braţele acestuia. Jean Auguste Dominique Ingres a pictat chiar un tablou romantic ilustrând această scenă dramatică. Interesul pentru opera sa nu a scăzut niciodată, mulţimile făceau încă de atunci coadă să-i vadă lucrările, ca şi azi de altfel.

Nr. 5 (57), MAI, 2016

Galerie de imagini

Fecioara cu Pruncul şi Sfânta Ana

Moartea lui Leonardo da Vinci

de Jean Auguste Dominique Ingres

Giorgio Vasari a introdus un capitol special dedicat lui Leonardo în cartea sa, în care îl descrie astfel:

„În cursul normal al vieţii, se nasc mulţi bărbaţi sau femei, cu talente din cele mai remarcabile, dar ocazional, într-un mod ce transcede natura, un singur om poate fi dăruit de Ceruri cu atâta frumuseţe, graţie şi talent, încât îi depăşeşte de departe pe ceilalţi, toate realizările sale părând mai degrabă de inspiraţie divină, decât izvorând din aptitudini omeneşti. Trebuie să recunoaştem că acesta este cazul lui Leonardo da Vinci, un artist de o frumuseţe fizică remarcabilă, care emana o graţie infinită prin tot ce făcea, care a cultivat geniul său atât de strălucitor, încât toate problemele pe care le-a studiat, au fost rezolvate cu uşurinţă.” Fecioara între stânci

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 11


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

Sculptura Pieta - din Bazilica Sfântu Petru (Italia) Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVA

Annunciation (1475–1480) — Uffizi Schiţă

Schiţă

Leonardo da Vinci era nu numai un geniu al ştiinţei şi inventator, ci şi un mare pictor. Pentru a-şi realiza picturile, el a afirmat odată: „Numai pictorul care cunoaşte felul în care sunt construiţi muşchii şi fascicolele de muşchi, va şti exact care sunt părţile ce participă la mişcarea acelei părţi a corpului pe care vrea s-o redea. Numai astfel va evita el greşeala mare pe care o săvârşesc unii de a înfăţişa acele jocuri de muşchi, oricare ar fi poziţia, atitudinea sau mişcarea personajului, cerute de o anumită stare sufletească a sa”.

Tânără fecioară

Selecţie şi prezentare, Viorela Codreanu Tiron

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 12


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

cât Doyle a locuit la Southsea a contribuit la formarea Portsmouth Football Club, el fiind primul portar amator al acestei echipe. În 1885 s-a căsătorit cu Louise Hawkins, care suferea de tuberculoză şi a murit în 1906. S-a recăsătorit cu Miss Jean Leckie în 1907, cu care se întâlnise de fapt încă din 1897 şi de care se îndrăgostise. Dragostea pentru Jean a fost platonică între 1897-1907, în semn de fidelitate conjugală pentru prima lui soţie. Doyle a avut în total cinci copii, doi cu prima soţie (Mary si Kingsley) şi trei cu a doua (Jean, Denis şi Adrian). Sir Arthur Conan Doyle (n. 22 mai 1859 - d. 7 iulie 1930) a fost un romancier britanic, celebru pentru a-l fi creat pe Sherlock Holmes - primul detectiv care apare într-o serie de romane poliţiste. În afara acestora, Sir Arthur Conan Doyle a fost autorul a numeroase povestiri ştiintifico-fantastice, romane istorice, piese de teatru, romane de dragoste, poezie şi texte inspirate direct din realitate (non-fiction). Sir Arthur Conan Doyle s-a născut la Edinburgh, din părinţi irlandezi care emigraseră în Scoţia. A fost trimis la Stonyhurst, o şcoală a iezuiţilor, la vârsta de 9 ani, deşi când a absolvit-o în 1875 el abandonase deja creştinismul pentru a deveni un agnostic. Din 1876 până în 1881 a studiat medicina la Universitatea din Edinburgh, inclusiv o perioadă de practică petrecută la Aston (acum parte a districtului Birmingham). După absolvire sa angajat ca doctor pe un vas care se îndrepta spre coasta Africii de Vest; în 1882 şi-a deschis un cabinet la Plymouth. Și-a luat doctoratul în 1885. Ducea lipsă de pacienţi şi îşi umplea timpul dintre două consultaţii scriind povestiri. Prima povestire a publicat-o în Chambers's Edinburgh Journal înainte să împlinească 20 de ani. Abia după ce şi-a mutat cabinetul la Southsea Doyle s-a dedicat cu seriozitate literaturii. Prima operă semnificativă a fost A Study in Scarlet (Un studiu în roşu) în care apărea pentru prima oară Sherlock Holmes, un erou inspirat de persoana lui Joseph Bell, un fost profesor al său de la universitate. Rudyard Kipling l-a felicitat pe Doyle pentru acest succes şi l-a întrebat: „Oare e vorba de bătrânul meu prieten, Dr. Joe?”. În perioada

Statuia lui Sherlock Holmes la Meiringen (Cantonul Berna, Elveţia).

În 1890 Doyle a obţinut o diplomă în oftalmologie la Viena; în 1891 s-a mutat la Londra pentru a deschide un cabinet de oftalmologie. A avut astfel mai mult timp pentru scris dar în noiembrie 1891 îi scria mamei sale: „Mă gândesc să-

i vin de hac lui Holmes... s-o închei odată pentru totdeauna cu el. De fapt el mă împiedică să mă concentrez asupra unor lucruri mai importante.”

În decembrie 1893 şi-a pus planul în aplicare pentru a se dedica scrierii unor romane istorice, sacrificându-l pe Holmes într-o scenă în care acesta îl înfrunta pe profesorul Moriarty, duşmanul lui de moarte. Amândoi sar într-o cascadă şi îşi găsesc sfârşitul în povestirea Ultima problemă. Publicul a reacţionat însă prompt şi Doyle a fost forţat să revină asupra deciziei sale. În povestirea The Adventure of the Empty House Doyle a recurs la o explicaţie ingenioasă pentru a-l „reînvia” pe Holmes, şi anume că doar Moriarty a murit, iar Holmes, care avea şi alţi duşmani, a preferat să o facă pe mortul. Sherlock Holmes

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 13


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE este personajul principal în 56 povestiri şi patru romane a lui Doyle. În ultima parte a vieţii sale Doyle a fost atras de spiritism în aşa măsură că a scris un roman cu profesorul Challenger pe această temă: Țara ceţii. Un episod mai ciudat al acestei perioade l-a reprezentat publicarea cărţii Sosirea zânelor (1921): se pare că Doyle era convins de veridicitatea fotografiilor cu zâne din basmele Cottingley, surprinse de el în nişte fotografii pe care le-a reprodus în carte, împreună cu teorii despre natura şi existenţa zânelor şi spiriduşilor. Această carte a constituit motivul interzicerii în Uniunea Sovietică a colecţiei sale de povestiri The Adventures of Sherlock Holmes în 1929, sub acuzaţia de ocultism. Din fericire interdicţia a durat scurtă vreme. Doyle a fost prietenul magicianului american Harry Houdini, un oponent de marcă al mişcării spiritiste. Deşi Houdini insista asupra ideii că mediile spiritiste se folosesc de anumite trucuri, Doyle a fost convins că Houdini însuşi posedă puteri supranaturale, o părere exprimată în cartea sa Graniţa necunoscutului. Se pare că Houdini nu a reuşit să-l convingă că folosea doar elemente de scamatorie, în faţa unui public insuficient de antrenat ca să-şi dea seama că era tras pe sfoară. Arthur Conan Doyle a murit în 1930 ca urmare a unui atac de cord şi este înmormântat în cimitirul bisericii din Minstead, în New Forest, Hampshire, Anglia. O statuie a fost ridicată în onoarea sa la Crowborough Cross în Crowborough, East Sussex, Anglia, unde Sir Arthur a trăit timp de 23 de ani. O statuie a lui Sherlock Holmes poate fi văzută în Picardy Place, Edinburgh, Scoţia, aproape de casa unde s-a născut Conan Doyle. Povestiri cu Sherlock Holmes: Un studiu în roşu (1887); Semnul celor patru (1890); Aventurile lui Sherlock Holmes (1892); Memoriile lui Sherlock Holmes (1894); Câinele din Baskerville (1902); Întoarcerea lui Sherlock Holmes (1904); Valea terorii (1914); Ultima reverenţă (1917); Arhiva lui Sherlock Holmes (1927); O crimă ciudată; Povestiri cu Profesorul Challenger: O lume dispărută (1912); Centura otrăvită (1913); Tărâmul ceţii (1926); Maşina de dezintegrat (1927); Când lumea a ţipat (1928); Romane istorice: Compania

Nr. 5 (57), MAI, 2016

albă (1891); Micah Clarke (1888); Marea umbră (1892); Refugiaţii (publ. 1893, scris 1892); Unchiul Bernac (1897); Sir Nigel (1906); Alte opere: Declaraţia lui J. Habakuk Jephson (1883), o povestire

despre istoria naufragiului navei Mary Celeste; Misterul lui Cloomber (1889); Firma Girdlestone (1890); Căpitanul Stelei Polare şi alte povestiri (1890); Faptele lui Raffles Haw (1891); Dincolo de oraş (1892); În jurul lămpii roşii (1894); Parazitul (1894); Scrisorile lui Stark Munro (1895); Rodney Stone (1896); Cântece de vitejie (1898); Tragedia lui The Korosko (1898); Duetul (1899); Marele război bur (1900); Aventurile brigadierului Gerard (1903); Prin uşa magică (1907); Crima din Congo (1909); Noua revelaţie (1918); Un mesaj esenţial (1919); Poveşti ale terorii şi misterului (1923); Istoria spiritismului (1926). Tipărită în condiţii grafice deosebite şi conţinând ilustraţii, Colecţia Sir Arthur Conan Doyle este în format hardcover şi cuprinde celebrele romane şi povestiri care-l au ca protagonist pe ingeniosul detectiv Sherlock Holmes, creaţie legendară a scriitorului de origine scoţiană Sir Arthur Conan Doyle. Etalând o inteligenţă fără egal şi un spirit de observaţie ieşit din comun, protagonistul celor patru romane şi 56 de povestiri prin care Sir Arthur Conan Doyle a devenit celebru este un personaj irezistibil de mai bine de un secol. Din 1887, când a văzut lumina tiparului Un studiu în roşu, prima povestire din serie, detectivul londonez Sherlock Holmes a fascinat milioane de cititori. Briliantul care a făcut lumină în cazuri nedezlegate de autorităţi a fost, de asemenea, o mină de aur pentru cineaşti. Cele patru volume ale Colecţiei Sir Arthur Conan Doyle te invită să dezlegi enigme alături de el.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Selecţie şi prezentare, Adrian Tucu

Page 14


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

Aspirantură, stadiu pe care îl parcurge într-un

Ion Ianoşi22 este un scriitor şi eseist de origine evreiască din România, profesor de filosofie şi estetică, teoretician, monograf, traducător şi specialist în filosofia şi literatura rusă. Provine dintr-o familie evreiască înstărită din Braşov, în care se vorbea maghiară şi germană, bunicul său fiind un burghez de provenienţă austro-ungară. Între anii 1940 şi 1944, după intrarea în vigoare a legislaţiei antisemite, Ion Ianoşi a fost dat afară din şcolile de stat din cauza originii sale evreieşti. În această perioadă a urmat o şcoală evreiască de meserii, în urma căreia a primit calificarea de lăcătuş. Între anii 1944-1946 recuperează clasele pierdute, iar în 1947 susţine examenul de bacalaureat. Îmbrăţişează doctrina comunistă, intrând în contact cu aceasta între anii 1945-1947, când a frecventat anumite grupări ale UTC-ului, iar mai apoi pe cele ale Tineretului Progresist. După intrarea în Partidul Comunist, se înscrie la cursurile Universităţii din Cluj, unde întâlneşte mulţi studenţi cu convingeri asemănătoare. Între anii 1949-1953 este trimis la studii la Sankt Petersburg (Leningrad), în cadrul Universităţii Jdanov, unde a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie. Se întoarce în România în 1955 şi, datorită unui articol publicat în presa rusească şi preluat de presa din România, i se permite să-şi continue studiile. Se înscrie la doctorat, o formă de doctorat cu durata de studii de 3 ani, numită 22

Ion Ianoşi (n. Ioan-Maximilian Steinberger, 1 mai 1928, Braşov).

singur an şi la sfârşitul căruia prezintă o lucrare de estetică cu o temă despre imaginea artistică. Gânditor de stânga, membru al Partidului Comunist Român şi activist al Comitetului Central la cumpăna anilor '50-'60, a fost unul dintre puţinii teoreticieni „luminaţi" ai stângii, care au jucat un rol important în modelarea câmpului intelectual românesc. În 1956 devine instructor al CC, la Sectorul de Artă la Secţia de Știinţă şi Cultură, iar în anii '70 şi '80 începe o prodigioasă activitate de scriitor şi profesor, ajutând ca referent de editură la apariţia unui număr de lucrări considerate „dificile” în epocă (Jurnalul de la Păltiniş, Epistolar etc.). După o perioadă în care folosise în activitatea didactică şi publicistică pseudonimul Jánosi şi varianta românizată Ianoşi, în anul 1958 îşi schimbă oficial numele în IoanMaximilian Jánosi23. A purtat corespondenţă şi a păstrat legături de prietenie şi colaborare, de-a lungul timpului, cu numeroşi scriitori sau teoreticieni români de marcă, printre care Belu Zilber24, Constantin Noica, Henri Wald25, Alexandru Dragomir, Radu Cosaşu, Gabriel Liiceanu sau Zigu Ornea26. Ion Ianoşi este autor a numeroase lucrări de filosofie, estetică, istorie literară, monografie şi memorialistică, în care sobrietatea speculaţiei 23

Cf. Ianoși, Ion (2012). „cap. 61”. Internaţionala mea. Cronica unei vieţi. Polirom. p. 365. 24 Belu Zilber (n. Herbert Zilber, 1901, Târgu Frumos - d. martie 1978, București), cunoscut și sub numele Andrei Șerbulescu, a fost un comunist român ilegalist, prieten cu Mircea Eliade, Emil Cioran, și apropiat al lui Lucrețiu Pătrășcanu. 25 Henri „Ricu" Wald (n. 31 octombrie, 1920 – d. 2002; a fost un filosof, logician şi eseist român. Cunoscut prin volumele sale: Tensiunea gândirii, Homo loquens, Înțelesuri iudaice, Confesiuni. 26 Zigu Ornea (nume original: Orenstein, n. 27 august 1930, Frumușica, județul Botoșani - d. 14 noiembrie 2001) a fost un editor, critic, istoric literar, publicist și scriitor român de origine evreiască, autorul unei bibliografii impresionante cuprinzând numeroase lucrări de specialitate și articole, monografii, cronici literare și cronici ale edițiilor. Alături de profesorul Leon Volovici, Zigu Ornea a subliniat printre primii tendințele și manifestările antisemite din operele unor reprezentanți importanți ai generației interbelice de scriitori de la noi. Volumul Anii treizeci. Extrema dreaptă românească a reprezentat astfel pentru intelectualitatea românească, alături de Jurnalul lui Mihail Sebastian, o oglindă impresionantă a perioadei interbelice întrucâtva idilizate înainte vreme. Cartea a apărut în traducere și la prestigioasa editură Columbia University Press în anul 2000, constituind astăzi o referință bibliografică importantă în facultățile de profil umanist din România.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 15


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE se împleteşte cu generozitatea tolerantă a interpretării. Studiind istoria ideilor şi mentalităţilor, eseurile lui Ianoşi pledează în general pentru nuanţare şi analiză, împotrivindu-se maniheismelor în gândire care au avut, pentru istoria secolului XX în special, consecinţe ideologice şi practice devastatoare. De peste patru decenii, Ion Ianoşi este profesor de filosofie şi estetică la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Din 2001, este membru de onoare al Academiei Române. Iar anul 2008 a fost declarat de Grupul Ideea Europeană & EuroPress „Anul Ion Ianoşi” – prilej cu care eruditul cărturar este sărbătorit printr-o serie de conferinţe şi dezbateri. Despre Ion Ianoşi şi volumul său Internaţionala mea. Cronica unei vieţi, Wilkins Micawber scria: „Cred că numai să fie homosexual îi mai lipsea lui Ion Ianoşi, bătrânul profesor de estetică al Universităţii din Bucureşti. Nu de alta, dar ungur este, evreu aşijderea (numele iniţial, Ioan Maximilian Steinberger). În plus, şi-a păstrat convingerile filozofice marxiste şi simpatiile politice de stânga, ca să nu mai spun şi că a studiat la Leningrad în siniştrii ani 1950, aşadar ce sar putea imagina mai aproape de chintesenţa minorităţii în România de azi? Aceste caracteristici se pot transforma în tot atâtea motive de a citi, cu curiozitate, masivul volum memorialistic apărut acum câţiva ani la Polirom şi pe care autorul l-a intitulat Internaţionala mea. Cronica unei vieţi. E o carte gospodărească, în care autorul nu se abate niciun pic de la principiul cronologic şi îl însoţeşte pe cititor prin toate etapele vieţii lui, de la copilăria braşoveană la scurta perioadă de studenţie la Cluj urmată de studiile «adevărate» la Leningrad (până în 1955), de la anii în care a ocupat postul de instructor la CC al PMR (19571965) până la perioada maximei productivităţi profesionale, din 1965 până în anii din urmă, când s-a pensionat. Biografia lui Ianoşi urmează o traiectorie destul de previzibilă pe baza datelor ei esenţiale. Tânărul provine dintr-o familie burgheză evreiască cu simpatii antebelice comuniste şi totodată cu o tradiţie intelectuală solidă şi are parte şi el

Nr. 5 (57), MAI, 2016

de propriile aventuri de ilegalist. Unul dintre episoadele relatate seamănă perfect cu o întâmplare din vechiul serial Pistruiatul: Le preda [orele de română] o profesoară tânără, cu maniere severe, al cărei nume avea să dobândească notorietate în regimul ulterior. Era doamna Sanda Rangheţ, soţia comunistului ilegalist Iosif Rangheţ, demnitar la începuturile noului regim, decedat în septembrie 1952. O dată sau de două ori, ea mi-a încredinţat rolul de curier. Îi duceam tatălui meu câte un pachet. Pe atunci mai locuiam încă în casa bunicilor, iar eu habar nu aveam ce căram de la şcoală în apartament, câteodată şi înapoi. Pachetele conţineau materiale de partid, manifeste ilegale. Tata nu-şi întrerupsese sprijinul acordat Partidului Comunist. Cotiza la Ajutorul Roşu. În apartamentul în care locuiserăm înainte, găzduise temporar pe câte un urmărit de poliţie, chiar pe câte un evadat din penitenciar, îşi pusese locuinţa la dispoziţia adunărilor secrete ori maşina de scris – pentru multiplicarea manifestelor. Acum, doar intermedia mesajele. Nu era încadrat în vreo organizaţie. Statutul său de burghez, chiar expropriat, le convenea militanţilor aflaţi în condiţii de ilegalitate. După o scurtă perioadă de glorie, părinţii sunt marginalizaţi. Mama (Anna Látó) are parte de o existenţă aventuroasă; ea divorţează de timpuriu de tatăl memorialistului, trăieşte o vreme la Londra, apoi la Budapesta, revine în ţară, se recăsătoreşte, activează ca jurnalist etc. Intrat, datorită unor excelente premise de familie, dar şi mulţumită opţiunii personale, în graţiile regimului instalat după 23 august 1944, Ianoşi (pseudonim pe care îl va oficializa de fapt ulterior) face studii de filozofie în URSS, unde îşi cunoaşte şi soţia (Janina Caffé). Proaspătul doctor în filozofie începe o carieră didactică universitară şi ajunge profesor la sfârşitul anilor 1960. Pe măsură ce comunismul îşi traversează etapele istorice româneşti (de la stalinismul iniţial trecând prin naţionalismul relativ bine stăpânit, însă represiv, al lui Gheorghiu-Dej şi culminând cu regimul personal al lui Nicolae Ceauşescu) se limpezesc şi vederile lui Ion Ianoşi. Critic moderat (şi exclusiv pe la colţuri, de ce să n-o spunem) al exceselor ultimelor două decenii de comunism, el nu-şi abandonează

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 16


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE convingerile marxiste, ba chiar ajunge să le reproşeze conducătorilor ţării abandonarea de facto a erzaţului ceauşist. Totuşi, mai ales după ce renunţă, în 1965, la postul de instructor pe care îl ocupa într-o structură a Comitetului Central, Ianoşi publică masiv. Sunt de menţionat lucrările mai timpurii, cea consacrată romanului monumental (tributară totuşi multor poncife marxizante grosolane) şi mai ales monografia dedicată lui Thomas Mann27, din care supravieţuiesc destule secţiuni. Universitarul călătoreşte mult (suspect de mult pentru un trăitor în comunism, ar putea spune unii), ţine cursuri de estetică, conduce doctorate, publică masiv. Perioada postdecembristă (termenul de „postdecembrism” e folosit aproape obsesiv şi cel mai adesea cu conotaţii negative) îi va aduce lui Ianoşi multe contestări. O bună parte a ultimului sfert al cărţii e de altfel ocupată de trecerea în revistă a unor atacuri şi critici. Memorialistul are numeroşi prieteni (lista e prea lungă pentru a putea fi reprodusă aici, dar pe ea se regăsesc nume precum cele al coreligionarului Radu Cosaşu, dar şi ale cuplului Ion Vartic – Marta Petreu, colegi ca Vasile Morar sau Adrian Paul Iliescu şi mulţi, mulţi alţii). Cu Gabriel Liiceanu28 (căruia Ianoşi i-a fost conducător de doctorat) relaţia e complicată, iar colaborările lui Ianoşi cu Humanitas stau sub semnul unei instabilităţi provocate – în opinia acestuia – de radicalismul maniheist al directorului editurii. Cu destule hopuri se desfăşoară relaţiile cu Vladimir Tismăneanu. Eternul oportunist al tuturor regimurilor pare complexat de constanţa în opinii (bune sau rele, nu contează) a lui Ianoşi şi mai profită de câte o ocazie pentru a-l împunge (nu în ultimul rând, cu ocazia aşa-zisului raport al aşa-numitei Comisii Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste). De departe, cel mai 27

Paul Thomas Mann (n. 6 iunie 1875, Lübeck – d. 12 august 1955, Kilchberg, în apropiere de Zürich) a fost romancier german, eseist, unul dintre marii scriitori ai secolului XX, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1929 (argumentul principal fiind romanul Casa Buddenbrook). 28 Gabriel Liiceanu (n. 23 mai 1942, Râmnicu Vâlcea) este un filozof, interpret și scriitor român. Discipol al filozofului Constantin Noica, în perioada comunistă s-a făcut remarcat ca interpret al filozofului german Martin Heidegger. Din 1990 este directorul Editurii Humanitas, una dintre cele mai importante instituții culturale române, proiect formulat în anii Școlii de la Păltiniș.

Nr. 5 (57), MAI, 2016

violent contestatar al lui Ianoşi e însă fostul director adjunct al ICR, Mircea Mihăieş, al cărui caracter abject iese la iveală şi cu ocazia articolelor pe care pe publică pe tema respectivă în România literară. În fine, pentru a încheia spinosul capitol al relaţiilor personale complicate, Ion Ianoşi are nu puţine cuvinte de reproş la adresa fiicei lui Blaga (Dorli) pentru modul în care gestionează documentele rămase de la Tudor Bugnariu, soţul ei, sau faţă de Iosif Sava, renumit muzicolog şi realizator de televiziune, căruia i se reproşează inconsecvenţa morală în raport cu alte personalităţi (G. Liiceanu, Gh. Rădulescu). Internaţionala mea... e o carte masivă, de aproape 900 de pagini (cu un preţ pe măsură, desigur). Memorialistul are o ţinere de minte excepţională, sprijinită desigur şi de jurnalele şi însemnările de pe parcursul unei vieţi bogate în evenimente. Însemnările ajung la detalii incredibile, iar evocările, extrem de numeroase, se referă la sute de indivizi, cu rude, traiectorii profesionale, destin geografic etc. Autorul include impresii de călătorie din ţările vizitate, în Est ca şi în Vest, lungi liste de nume, date, evenimente politice de fundal, apoi adevărate bibliografii ale propriei opere, foarte bogată şi ea. De altfel filozoful recunoaşte că a fost întotdeauna animat de dorinţa de precizie, care i s-a accentuat pe măsură ce înainta în vârstă. Rezultatul e o adevărată enciclopedie (subiectivă, categoric) a celei de a doua jumătăţi a secolului XX. Probabil că mulţi cititori vor fi de acord că Ion Ianoşi a făcut „o treabă bună”, deşi unele secţiuni ar fi putut fi comprimate, altele chiar eliminate cu totul ca fiind de interes prea îngust. Indiferent de opţiunile ideologice ale lectorului, e greu să i se conteste lui Ianoşi consecvenţa. „Am rămas fidel propriului meu internaţionalism desuet” scrie el şi, deşi se găsesc destui viteji (post -războinici) consecvenţa e o însuşire destul de rară pe la noi..29 Selecţie şi prezentare, George Gh. Ionescu 29

Surse: Ion Ianoși. O viață de cărturar, ediție îngrijită de Vasile Morar, București, Editura ALL, 1998. Estetică și moralitate: Omagiu profesorului Ion Ianoși la 70 de ani de viață (culegere de studii și profil spiritual), București, Editura Crater, 1998.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 17


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

as the dark country goes to sleep a church bell will measure the jet-lag of my heart. I’ll open my suitcase and unfold my life like a blanket. In the dark country I will lie all night and wonder how this came to be: the one light left in the world is your window, somewhere in the land of thin rain and expensive trains. And instead of maps, I have an onward ticket.

KAPKA KASSABOVA Iubire în țara mohorâtă Mâine, pentru douăzeci și patru de ore, voi fi în aceeași țară cu tine. Cerul va fi nestatornic, dimineața se va înviora, o singură dimineață pentru singuraticul meu pat. Și noaptea, când mohorâta țară va merge la culcare, un clopot de biserică va măsura năvala bătăilor inimii mele. Voi deschide valiza și viața mea se va desfășura ca un așternut. În țara mohorâtă voi minți toată noaptea, întrebându-mă cum de-am ajuns aici: singura lumină ramasă în lume e fereastra ta, undeva în țara cu ploi mărunte și trenuri scumpe. Și în loc de hărți, am un bilet de plecare.

(Traducere din engleză de Angela F.) Varianta în limba engleză:

Kapka Kasabova (n. 1973) – poetă, eseistă și scriitoare de călătorii de origine bulgară – și-a petrecut adolescența în Noua Zeelandă, pentru a se stabili în prezent în Scoția și a scrie mai ales jurnale de călătorii. „În valiza în care a trăit mental încă de când era o fetiță, Kapka Kassabova a adus cu ea în Noua Zeelandă, amintiri tumultoase ale istoriei secolului XX, imagini tulburătoare pe care le evocă cu o liniște comparativă și întotdeauna cu formularea unui muzician înnăscut.” (Clive James, jurnalist australian). În 2008, Kapka Kasabova a publicat memoriul Strada fără nume pe care ziarul The Guardian l-a prezentat ca „o pătrunzătoare meditație în legătură cu schimbările profunde declanșate de evenimentele din 1989, în Europa de Est”. Cartea Douăsprezece minute de dragoste, lansată de Kapka Kasabova în 2011, reprezintă „un amestec artizanal superb de jurnale de călătorie, memorii, istoria dansului și câteva scrieri valoroase și serioase despre condiția umană”, după cum consemnează ziarul Independent.

Love in the Dark Country Tomorrow for twenty-four hours I’ll be in the same country as you.

Selecţie şi przentare, Luisa Adela Toma

The sky will be constantly shifting, the morning will be green, a single morning for my single bed. And in the night

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 18


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

STROE S. BELLOESCU30 Nu putem să trecem prin această bibliotecă fără a aminti de cel care i-a pus bazele, filantropul, profesorul şi intelesctualul român Stroe S. Belloescu. Părinţii săi erau originari din Săcelele Braşovului. S-a născut la Câmpina unde a urmat cursurile şcolii primare, iar apoi pe cele secundare la Bucureşti, studiile superioare realizându-le în Belgia unde a obţinut, în 1863, diploma de inginer. Nu a profesat această meserie ci a intrat în învăţământ, fiind numit, în 1864, profesor de matematică şi director la Gimnaziul real din Brăila, de unde, în 1866, se transferă la Liceul Gh. Roşca Codreanu31 din Bârlad, unde a funcţionat până în 1898, când a ieşit la pensie. A fost un profesor model, conştient de înalta sa chemare. Scrupulozitatea, zelul şi dragostea cu care-şi îndeplinea îndatoririle de dascăl le-au cunoscut cel mai bine foştii lui elevi şi colegi. „Pentru Belloescu profesorul nu era un post de odihnă, ci un prilej de muncă încordată şi de înălţare sufletească pentru el şi elevii lui… Belloescu era scurt de statură, gros şi rotund, cu părul alb, mustăţi stufoase, bărbuţă mică şi tăiată în jurul bărbiei, privirea blândă, dar cercetătoare. Iarna îmbrăcat în permanenţă în haine de şiac, cu 30

Stroe S. Belloescu (n. 20 martie 1838, Câmpina - d. 20 octombrie, 1912, Bârlad) a fost un profesor și intelectual român, filantrop. 31 Despre „Colegiul Gheorghe Roşca Codreanu“ vom vorbi în paginile următoare, fiind strâns legate între ele, precum şi despre oraş. Iar în nr. viitoare despre persoalităţile oraşului.

Nr. 5 (57), MAI, 2016

o panglică neagră, lată de un deget, drept cravată, făcută fundă în jurul gâtului, cu o căciulă ţuguiată, brumărie, trasă pe urechi, cu ţurţuri la mustăţi şi la barbă, Stroe Belloescu îşi făcea apariţia în curtea liceului, fix la opt, după ce singur îşi făcuse târguiala zilei din piaţă. Vara, purta haine albe de dril, o pălărie cât roata carului din paie, împletită de cele de mai multe ori de mâna vreunui elev care pentru acest meşteşug primea câte 15 bani şi rândul de cărţi, la început de an, gratuit. Serios şi impunător în ocazii solemne, era vesel, glumeţ şi de spirit când împrejurările impuneau. În societate, la petreceri, la baluri, chiar cu toată vârsta înaintată, se prindea în joc ca un tânăr. De la Belloescu toţi absolvenţii au reţinut că trebuie să fie stăpâni pe ei şi să se laude cu ştiinţa, nu cu notele din atestat. Atestatul cu notele stau în ladă, iar ştiinţa stă în creier, şi, dacă ar lipsi de aici, nu se poate înlocui cu notele din atestat.”

I. I. Răianu, 1912 A alcătuit pentru elevi manuale de matematică. Cursul de aritmetică apărut în 1872

(Cursu de aritmetică propus la Liceu şi Şcoala normală din Bârlad, de Stroe Belloescu, ingenioru şi profesoru, Bârlad, 1872) a fost scos în cinci

ediţii, fiind bine apreciat în ţară de către toţi colegii, după el studiindu-se timp de 20 de ani. Meritele sale didactice i-au fost apreciate de către autoritatea şcolară su-perioară, care i-a conferit Medalia „Răsplata Muncii pentru Învăţământ” clasa I. Observând că toată mizeria, viciile şi necazurile sărăcimii de la oraşe şi sate provin parte din neştiinţa de carte, parte din lipsa sentimentului religios, s-a gândit ca cel mai bun lucru ce se poate face pentru oamenii săraci este de „a-i învăţa carte spre a-i lumina şi a le întări sentimentul religios pentru moralizarea lor”. De aici a rezultat acea pornire entuziastă de a face şcoli, biserici, aşezăminte de cultură şi a lucra din răsputeri pentru întărirea şi înălţarea acestor instituţii.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 19


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

aşezământul cultural Casa Naţională, în care funcţionează în prezent BIBLIOTECA MUNICIPALĂ.

În anul 1892, a construit în satul Griviţa, fostul judeţ Tutova, o şcoală încăpătoare, pe frontispiciul căreia au fost săpate cuvintele: „Ridicat-am această şcoală pentru luminarea ţăranului român. Stroe S. Belloescu” Construieşte apoi, alte două şcoli, în satul Pleşa în 1907 şi Palerma în 1912, ambele în judeţul Tutova. În 1904, în comuna Griviţa, a construit o biserică, pe a cărei catapeteasmă a pus motive româneşti, semn viu al sufletului său. Fiu de ţăran, animat de acelaşi spirit de dreptate faţă de clasa ţărănească, a ridicat la 17 octombrie 1904, în comuna Griviţa, acolo unde construise şcoala şi biserica, un monument sculptural în bronz închinat domnitorului Alexandru I. Cuza (primul din ţară ), având pe părţile laterale ale soclului basoreliefurile lui Mihail Kogălniceanu32 şi Costache Negri33, doi conservatori apropiaţi ai domnitorului. Puternicul sentiment patriotic îl face pe Stroe Belloescu să ridice în anul 1909 în Bârlad 32

Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iași – d. 1 iulie 1891, Paris) a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român originar din Moldova, care a devenit prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. A fost de mai multe ori ministru de interne în timpul domniilor lui Cuza și Carol. A fost unul dintre cei mai influenți intelectuali români ai generației sale (situându-se pe curentul moderat al liberalismului). Fiind un liberal moderat, și-a început cariera politică în calitate de colaborator al prințului Mihail Sturdza, în același timp ocupând funcția de director al Teatrului Național din Iași și a publicat multe opere împreună cu poetul Vasile Alecsandri și activistul Ion Ghica. 33 Costache Negri (n. 14 mai 1812, Iași, Principatul Moldovei - d. 28 septembrie 1876, Târgu Ocna, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești) scriitor, om politic și patriot român.

Imobilul era înzestrat cu o bibliotecă bogată, cu sală de expoziţii pentru artiştii locali, cu săli de conferinţe şi festivaluri artistice şi literare şi a fost sediu pentru Liga Culturală din Bârlad, al cărei preşedinte a fost Belloescu până la sfârşitul vieţii sale. Acţiunile filantropice ale lui Belloescu s-au manifestat nu numai prin ridicare de edificii, ci şi faţă de cei ce învăţau în ele. A lăsat prin testament sume importante de bani pentru întreţinerea şcolilor construite de el, elevilor şi studenţilor săraci nu numai din localitate, ci şi de dincolo de Carpaţi. Patriot înflăcărat, militant pentru unitatea neamului românesc, Belloescu a donat sume importante societăţii ASTRA (Asociația Transil-

vană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român a fost înființată la Sibiu între 23 octombrie/4 noiembrie 1861, având un rol însemnat în emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania. Prima conducere a organizației a fost girată de președintele Andrei Șaguna, vicepreședintele Timotei Cipariu și secretarul George Bariț) cu filiale în întreaga Transilvanie, Societăţii Culturale a Românilor din Bucovina, Spitalului din Bârlad, Episcopiei din Huşi şi Cluj. Pentru înfăptuirea acestor acte a făcut economii până la sacrificiu încât colegii ajunseseră să se întrebe dacă dărnicia lui trebuie privită ca o calitate sau ca un defect. Belloescu a trăit în acelaşi timp cu fruntaşii unei generaţii entuziaste care au realizat

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 20


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE marile acte istorice din epoca modernă: 1848, 1859, 1877, 1907. În Războiul de Independenţă a României a fost comandant de batalion, iar pentru serviciile aduse pe front a fost răsplătit cu Medalia Apărătorii Independenţei. Purtându-i un respect deosebit, concetăţenii l-au onorat cu încrederea de a-i reprezenta deseori în comitete şi societăţi şi chiar în Parlamentul ţării în calitate de senator. Pentru serviciile cetăţeneşti a primit „Coroana României” în gradul de „Mare Cruce”, una din cele mai mari distincţii ale timpului. La 20 octombrie 1912, Stroe S. Belloescu a fost asasinat de un grup de nouă tâlhari din Bereşti care credeau că vor găsi bani în casa lui, necu-noscând în ce constă marea lui bogăţie.34 Corpul neînsufleţit al regretatului Belloescu a fost depus la Casa Naţională. Acolo l-a vizitat tot Bârladul, de la bătrâni până la copii şi ţăranii din împrejurimi, cu învăţători şi toţi foştii lui elevi. Au fost prezente toate autorităţile Prefecturii, Primăriei, Tribunalului, Baroului, precum şi magistraţii, medicii, inginerii, toţi intelectualii oraşului şi lacrimile tuturor au fost un ultim omagiu adus ilustrului concetăţean. Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice a depus o coroană de flori pe a cărei panglică albă de mătase scria:

„Lui Stroe Belloescu – Răspânditorul de lumină şi dragoste de neam, sprijinitorul şcolarilor săraci şi ziditorul de şcoli.”

Presa locală şi centrală a semnalat în multe articole dispariţia marelui şi intelectual român, ctitor de aşezăminte pentru luminarea fraţilor săi. *** După ce am vorbit despre omul care a pus bazele Bibliotecii care-i poartă numele să vorbim şi despre biblioteca în sine: clădirea bibliotecii este ridicată după cum am mai amintit în stil neoromanesc, după proiectul arhitectului C.A. Harjeu, între anii 1906-1908, este înscrisă în lista monumentelor de arhitectură. În 1909 profesorul, omul politic şi filantropul, Stroe Belloescu (1838-1912), numeşte edificiul „Casa Naţională" şi 34

Toader Istode, Mari tâlhari din Berești (vol. I, II şi III), Ion Trif Pleșa, Mari tâlhari din Berești (II), Zâna Tămășanu, Biblioteca „Stroe S. Belloescu” la centenar 1906-2006.

Nr. 5 (57), MAI, 2016

îl dăruieşte primăriei comunale, în următoarele condiţii: „să întreţină şi să îngrijească de acest aşezământ. Acest aşezământ nu va putea servi decât numai ca bibliotecă publică, pinacotecă şi muzeu".

Biblioteca Stroe Belloescu, 2015

Înfiinţarea „Asociaţiei Casa Naţională de citire a oraşului Bârlad Stroe Belloescu", în anul 1928, a însemnat reorganizarea întregii activităţi de bibliotecă şi unirea în jurul acestei instituţii a intelectualilor locali. Activitatea „Asociaţiei” a condus la acumulări importante de fonduri, astfel că în 1942 colecţiile bibliotecii însumau 13.548 de cărţi şi 14.837 de reviste şi ziare. În evidenţele bibliotecii din acea vreme au fost înscrise succesiv donaţiile Academiei Române, ale Ministerului Instrucţiunei Publice, ale Cancelariei Monumentelor istorice, ale unor personalităţi ca: C. Hamangiu, N. Gane, Al. Brătescu-Voineşti, Spiru Haret şi ale altor intelectuali cu renume. Colecţiile bibliotecii au caracter enciclopedic, răspunzând intereselor de lectură ale cititorilor de vârste şi categorii sociale diferite; astfel, ele cuprind 153.103 unităţi de bibliotecă (cărţi, manuscrise, microformate, documete arhivistice, documente cartografice, publicaţii seriale, documente audiovizuale, casete, documente de muzică tipărită). Aici se organizează permanent, în colaborare cu alte instituţii culturale, societăţi culturale şi şcolile bârlădene activităţi culturale: simpozioane, expoziţii de carte, medalioane literare şi muzicale, lansări şi prezentări cărţi, întâlniri cu personalităţi culturale. Trimestrial se organizează colocvii de literatură şi se tipăreşte revista Bârladul Literar.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 21


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În prezent biblioteca păstrează un fond valoros de carte veche, carte bibliofilă, colecţii de reviste şi ziare, printre care: Cartea românească de Învăţătură, Iaşi, 1643; Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, Iaşi, 1673; Gramatica românească a lui Radu Tempea, Sibiu, 1797; Istoria lui Alexandru cel Mare, Sibiu, 1909; Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor, Iaşi, 1836; Gramatica limbii române de Timotei Cipariu, Bucureşti, 1839; Curierul de ambe sexe, 1837-1847; Magazin istoric pentru Dacia, 1845; Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Brasov, 1847; Convorbiri literare, Albina, Viaţa românească, în colecţii complete. Respectând tradiţia, în sălile fostei Case Naţionale se organizează permanent expoziţii de publicaţii, şezători literare, cursuri de istoria artei, audiţii muzicale, medalioane. Biblioteca are o sală de lectură, împrumut la domiciului şi interbibliotecar. Biblioteca deţine şi catalog în format tradiţional şi posedă în colecţii: Carte românească: 152.997 u.b.; Carte străină: 565 u.b.; Periodice româneşti: 72; Periodice străine: 17, Colecţii audio video: 3.999, Colecţii speciale: 138. Legendele Bârladului - Colegiul Naţional „Gheorghe Roşca Codreanu” - Fabrica de elite Puţine sunt instituţiile de învăţământ din ţară care se pot lăuda cu un trecut precum cel al Colegiului Naţional „Gheorghe Roşca Codreanu” din Bârlad. În istoria sa de 169 de ani, liceul se poate lăuda cu un bilanţ extroardinar, întrucât aici au prins aripi către viaţă zeci de scriitori, oameni de ştiinţă şi personalităţi culturale de primă mână. Dintre aceştia, 20 se pot mândri cu titlul de academician, iar peste 90 au ajuns profesori universitari. Un palmares impresionant, care spune mult despre rolul pe care liceul l-a jucat în învăţământul şi cultura naţională, putând fi socotit pe bună dreptate una dintre legendele Bârladului. Liceul a luat fiinţă pe 20 octombrie 1846, purtând, la acea vreme, denumirea de „Clasul real al Codreanului”. Înfiinţarea instituţiei se dato-

Nr. 5 (57), MAI, 2016

rează în exclusivitate unuia dintre cei mai cunoscuţi filantropi şi patrioţi bârlădeni, Gheorghe Roşca Codreanu.

Deşi a trăit numai 32 de ani (1805 – 1837), Gheorghe Roşca Codreanu a fost unul dintre nobilii bârlădeni care a luptat necontenit pentru dezvoltarea învăţământului local. Aşa se face că, doar cu o zi înainte de a muri, la Hotelul Weissen Schwann din Viena, şi-a întocmit testamentul, prin care a lăsat cu limbă de moarte să se construiască, pe banii săi, o şcoală în care să poată învăţa 100 de elevi: „Din veniturile mele să se facă pe moşia mea o şcoală în care să încapă o sută de tineri, ca să înveţe dialectul latinesc, precum şi mai sus la art. 6 am zis”. Dorinţa sa testamentară avea să fie împlinită abia nouă ani mai târziu. Clasul real al Codreanului a luat fiinţă cu scopul clar de a dovedi că „suntem de origine latină noi românii şi că oamenii patrioţi o ştiu şi susţin aceasta, între care şi neîntrecutul patriot Gheorghe Codreanu. Îşi dăduse averea pentru a înfiinţa o şcoală în care să se predea limba latină, muma limbei noastre”. În 1858, Clasul real a devenit Gimnaziu, iar în 1864, în timpul reformei din învăţământ, s-a transformat în liceu. Statutul de Colegiu Naţional şi-l câştigă în 1946. În 1948, autorităţile comuniste de la acea vreme retrag, în mod aberant, numele ctitorului, însă în 1971 revin la sentimente mai bune, iar liceul redevine Colegiul Naţional „Gheorghe Roşca Codreanu”. „Preotul îşi face casă lângă biserică, militarul lângă cazarmă şi învăţătorul lângă şcoală!”

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 22


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE O sumară trecere în revistă a celor care şi-au desăvârşit studiile liceale pe băncile acestei instituţii este de ajuns pentru oricine ar vrea săşi facă o idee despre importanţa ctitoriei inimosului tânăr Codreanu: Garabet Ibrăileanu35 (între care se numărau viitorul critic Radu IonescuRion şi Constantin Hamangiu, strălucitul jurist de mai târziu), Vasile Pârvan36, Alexandru Philippide37, Ştefan Procopiu38, Virgil Caraivan39, Alexandru Vlahuţă40, Constantin Chiriţă41, Nicolae N. Tonitza42, Marcel Guguianu43, George Călinescu,

Nr. 5 (57), MAI, 2016

Victor Ion Popa44, Vasile Voiculescu45, Ioan Hobana,46 Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu etc. Meritele sunt pe deplin ale cadrelor didactice care au slujit de-a lungul timpul în acest liceu. Unul dintre cei mai renumiţi dascăli ai Colegiului „Codreanu”, Cezar Ursu, profesor licenţiat în teologie, filozofie şi istorie, s-a aflat în fruntea instituţiei, ca director, timp de 16 ani, însă cu intermitenţe, între 1920 şi 1948.

35

Garabet Ibrăileanu (n. 23 mai 1871, Târgu Frumos - d. 12 martie 1936, București), a fost un critic și istoric literar, eseist, pedagog, redactor literar și romancier român. Este una dintre cele mai influente personalități din literatura română a primelor decenii din secolul al XX-lea, teoretician, promotor al criticii literare științifice (direcția poporanistă), creator literar, profesor de istoria literaturii române la Universitatea din Iași și principal redactor al revistei Viața românească între anii 1906 și 1930 36 Vasile Pârvan (n. 28 septembrie 1882, Perchiu, județul Tecuci, în prezent în județul Bacău - d. 26 iunie 1927, București) a fost un istoric, arheolog, epigrafist și eseist român, membru titular (din 1913) al Academiei Române. 37 Alexandru Philippide (n. 1 mai 1859, Bârlad – d. 12 august 1933, Iași) a fost un lingvist și filolog român, membru titular al Academiei Române, bibliotecar, profesor universitar, considerat întemeietorul școlii lingvistice ieșene. 38 Ștefan Procopiu (n. 19 ianuarie 1890, Bârlad - 22 august 1972, Iași) a fost un fizician, profesor universitar și inventator român, membru titular (din 1955) al Academiei Române. A descoperit efectul Procopiu de depolarizare a luminii. 39 Virgil Caraivan (n. 7 februarie 1879, Șuletea, județul Fălciu - d. 1966, București) a fost un prozator român. Înființează Asociația Studenților Creștini Tutoveni „Al. Vlahuță”, din Bârlad, precum și Societatea Culturală „Iuliu A. Zanne”, la Băsești (Viișoara), cu ziarul Glasul Nostru. În 1932 scoate revista Documente răzășești, iar în Peicani (Fălciu) organizează Societatea Culturală „Virgil Caraivan” (1933). A efectuat săpături arheologice, a activat în cadrul Academiei Bârlădene, a colaborat la multe reviste și ziare din țară, bucurându-se de prietenia celor mai de seamă scriitori români ai timpului. A scris nuvele, povești, traduceri, scrisori, cugetări, articole și cronici. S-a stins din viață în 1966, în București, lăsând 18 volume și sute de articole. 40 Alexandru Vlahuță (n. 5 septembrie 1858, Pleșești, azi Alexandru Vlahuță, județul Vaslui — d. 19 noiembrie 1919, București) a fost un scriitor român, una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale fiind România Pitorească, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară”. 41 Constantin Chiriță (n. 12 martie 1925[1], Ibănești, Vaslui — d. 14 noiembrie 1991, Königswinter, Germania) a fost un prozator român, scriitor, romancier, scenarist, eseist, politician comunist. Cărțile sale s-au adresat în special tineretului. 42 Nicolae Tonitza (n. 13 aprilie 1886[1], Bârlad - d. 26 februarie 1940, București) a fost un pictor și grafician român, interpret al "tristețelor luxuriant colorate" și al unor sincere simțăminte de revoltă mocnită și îndelung resemnată. 43 Marcel Guguianu (n. 28 iunie 1922, Bârlad, județul Vaslui — d.12 iunie 2012, București) a fost un sculptor român.

44

Victor Ion Popa (n. 29 iulie 1895, Bârlad - d. 30 martie 1946, București) a fost un om de teatru și literat polivalent care a adus, prin opera sa dramatică, regizorală și pedagogică, o contribuție însemnată la evoluția teatrului românesc dintre cele două războaie mondiale. (Traian Nicola, în volumul Valori spirituale tutovene, vol. 5, Bârlad, p. 651 afirmă că s-a născut în Bârlad, Victor Ion Popa însuși mărturisește că s-a născut în Bârlad, vezi Manuscriptum, II, 2 3, București, 1971). 45 Vasile Voiculescu (pseudonim literar: V. Voiculescu, n. 27 noiembrie 1884, Pârscov, Buzău - d. 26 aprilie 1963, București) a fost un scriitor și medic român. În domeniul literar s-a distins în principal ca poet și prozator (a fost și dramaturg). 46 Ion Hobana (numele la naștere Aurelian Manta Roșie; n. 25 ianuarie 1931, Sânnicolaul Mare, județul Timiș – d. 22 februarie 2011, București) a fost un antologator, autor, critic literar, scriitor și teoretician literar român contemporan, specializat în analizarea literaturii științifico-fantastice. A fost licențiat în litere cu o teză de doctorat despre Science-fiction, prima de acest fel din România.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 23


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În cartea Bârladul odinioară şi astăzi se aminteşte că profesorul Ursu a reuşit să înmănuncheze aici profesori excelent pregătiţi, care au adus şcolii o faimă rar întâlnită în ţară, la acea vreme. În aceeaşi lucrare memorialistică, scriitorul Romulus Boteanu face o scurtă, dar elocventă descriere a activităţii liceului din acea perioadă: „A patronat cu grijă părintească reorganizarea orchestrei liceului după 1922. A înfiinţat societatea «Matematica bârlădeană» care a dat ţării mari personalităţi ale lumii ştiinţifice româneşti. Mai mult, a organizat excursii cu elevii prin ţară – excursii de amploare – lucru rar cunoscut în acea vreme. S-a îngrijit ca elevii să aibă permanent activităţi extraşcolare, mai ales artistice”. De numele profesorului Ursu se leagă şi o întâmplare care, la acea vreme, a făcut mare vâlvă în oraş. Un inspector şcolar, venit în control la liceul bârlădean, l-a întrebat, printre altele, de ce şi-a construit casa chiar lângă liceu. Răspunsul dat de Ursu a făcut ocolul oraşului şi s-a transmis până în zilele noastre: „Preotul îşi face casă lângă biserică, militarul lângă cazarmă şi învăţătorul lângă şcoală!” Nu mai e ce a fost, dar rămâne „fruncea”. Cât despre viaţa de liceean din acele vremuri, e mai mult decât elocvent că nu mai are nimic în comun cu cea din ziua de azi. Într-o însemnare a lui Gheorghe Vrabie despre viaţa de licean a lui Alexandru Vlahuţă, care a fost elev al acestei instituţii de învăţământ bârlădene, se spune: „Odinioară, elevii Liceului «Codreanu» şi îndeosebi Vlahuţă şi prietenii lui, nu cunoşteau alte distracţii decât cetitul cărţilor şi plimbările pe aleile retrase din Grădina Publică sau dealul «Ţuguieta»”. Totuşi, Colegiul „Codreanu” continuă să fie una dintre cele mai valoroase instituţii de învăţământ din judeţ şi din ţară. Anual, elevii liceului obţin premii importante la concursurile şi olimpiadele şcolare naţionale şi internaţionale. Iar mulţi dintre absolvenţii colegiului ajung să studieze în centre universitare de renume de peste hotare.

Simona Vasile

Despre colegiul Ghe. Roşca Codreanu şi personalităţile care au trecut prin acest oraş

Nr. 5 (57), MAI, 2016

moldav – pentru că sunt multe - vom reveni în numerele următoare, dar acum vrem să vă „povestim“ câte ceva şi despre aşa-zisa: Casă Roşie, care se află tot în acest oraş, pentru că şi ea este legată de patrimoniul cultural al acestei regiuni: Pe 15 ianuarie 2011, la împlinirea a 161 de ani de la naşterea Luceafărului culturii româneşti, a fost inaugurat Centrul „Mihai Eminescu” din Bârlad. Noua instituţie de cultură a luat fiinţă ca urmare a colaborării Fundaţiei Culturale „Dr. Constantin Teodorescu” cu Primăria şi Consiliul Local Bârlad. „Casa Roşie“ în care funcţionează Centrul Mihai Eminescu, reprezintă unul dintre simbolurile arhitecturale ale Bârladului. Clădirea a fost construită la sfârşitul secolului al XIX-lea cu destinaţia de locuinţă pentru directorul Şcolii Normale „Principele Ferdinand”, pedagogul Ioan Popescu, mare personalitate a Bârladului, fiind cel ce a pus bazele învăţământului pedagogic în localitate. În perioada regimului comunist, imobilul a avut mai multe destinaţii precum grădiniţă, creşă şi, pentru o scurtă perioadă de timp, secţie de spital. După 1990 a fost lăsat în paragină, fiind pe punctul de a se autodemola. Salvată din faţa buldozerelor, dar imposibil de protejat de stihia cutremurelor, clădirea, înscrisă în Lista naţională a monumentelor de arhitectură, clasa B, a necesitat urgent consolidarea pentru a mai exista în peisajul oraşului. După o campanie de subscripţie publică eşuată, finanţarea necesară a fost asigurată de la bugetul local, costurile de funcţionalizare a imobilului fiind însemnate. La baza existenţei Centrului „Mihai Eminescu”, parte a Fundaţiei Culturale „Dr. Constantin Teodorescu”, din Bârlad se află „Colecţia «Dr. Constantin TEODORESCU»”, iniţiatorul şi colecţionarul înverşunat timp de peste 30 de ani, care a adunat un patrimoniu impresionant închinat lui Eminescu şi altor identităţi culturale româneşti (Marcel Guguianu). Colecţia constă în: aproximativ 200 de lucrări plastice (grafică, pictură, sculptură tapiserii, xilogravuri etc.), 5800 de volume, dintre care 2100 cu şi despre Mihai Eminescu, publicate de la prima apariţie din timpul vieţii marelui poet (1884) şi până în prezent; fo-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 24


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tocopii după manuscrise şi alte documente ale poetului sau legate de existenţa acestuia, editate de Academia Română; peste 500 de exemplare de reviste literare; Lada lui Eminescu în care îşi ţinea manuscrisele; (din lemn de stejar cu pictură crudă. Dr.Teodorescu intrând în posesia ei de la prof. univ. dr. Constantin Barbu, reputat cercetător eminescolog) numeroase discuri, casete audio şi CD–uri cu romanţe pe versurile lui Mihai Eminescu sau inspirate din creaţia Luceafărului. Pentru o ilustrare cât mai completă a valorii creaţiei eminesciene, ca sursă inepuizabilă de inspiraţie, colecţia mai conţine 150 de medalii şi insigne, dar şi numeroase exponate de cartofilie şi maximafilie cu tematică Eminescu, realizate de-a lungul timpului pentru a marca diverse momente închinate poetului. Patrimoniul este structurat pe tematici potrivit conceptului colecţionarului astfel: 1. Începutul operei lui Mihai Eminescu; 2. Elita inter-

Nr. 5 (57), MAI, 2016

rificarea şi promovarea patrimoniului cultural local, judeţean şi naţional. După cum spuneam mai devreme în anul 1991, la iniţiativa Dr. Constantin TEODORESCU, a luat fiinţă Fundaţia Culturală ce-i poartă numele. Sub directa coordonare a fondatorului au fost iniţiate şi organizate sute de evenimente culturale de cea mai înaltă ţinută (expoziţii de artă plastică, lansări de carte, conferinţe, simpozioane etc.). Încă de la înfiinţare şi-a adus o însemnată contribuţie prin editarea de reviste, ziare, cărţi, albume, cărţi poştale, emiterea de medalii şi insigne, realizarea unor plăci din marmură pentru a marca evenimente importante din existenţa unor instituţii publice din Bârlad.

belică; 3.Eminescu în a doua jumătate a secolului XX; 4. Continuatorii lui Mihai Eminescu (Nichita

Stănescu, Grigore Vieru, Cezar Ivănescu ş.a.) 5.

Laureaţii Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” (prin reprezentări plastice şi opere ale acestora); 6. Eminescu în secolul XXI; 7. Eminescu şi cultura bârlădeană; 8.Eminescu în medalistică, cartofilie şi maximafilie.

Misiunea Centrului „Mihai Eminescu” Bârlad este de a asigura accesul tuturor persoanelor interesate la opera clasicului literaturii universale în scopul valorificării şi promovării operei, vieţii şi activităţii poetului prin diverse activităţi ştiinţifice, editoriale, culturale şi de cercetare. Centrul „Mihai Eminescu” Bârlad este o instituţie unde elevii, studenţii, profesorii şi cercetătorii, dornici să descopere miracolul eminescian, pot studia pentru a cunoaşte pe deplin esenţa identităţii spirituale româneşti. Şi dacă am început materialul cu un mare filantrop, se cuvine să vorbim acum şi de un alt filantrop al zilelor noastre, vorbim de sec. XXXXI,: OMUL, care a făcut tot posibilul pentru a înfiinţa la Bârlad această Fundaţie Culturală pentru a-şi aduce „umila“- uriaşă contribuţie la valo-

Dr. Constantin Teodorescu s-a născut în localitatea Murgeni din judeţul Vaslui, pe 30 septembrie 1939. A urmat cursurile Colegiului Naţional „Gheorghe Roşca Codreanu” din Bârlad, iar în 1964 a absolvit Facultatea de Medicină Generală din cadrul UMF Iaşi. A ocupat prin concurs funcţiile de extern de spital (’62-’64), intern de spital (1964-1967), secundar de chirurgie generală (1967-1969), medic specialist de chirurgie generală la Spitalul „Sf. Spiridon” din Iaşi. În 1968 a ocupat prin concurs funcţia de preparator de chirurgie generală până în 1977. În această perioadă a efectuat şi studiile doctorale în specialitatea chirurgie pe o temă de oncologie. Prin transfer, din 1977 şi până în 1989 şi-a desfăşurat activitatea ca medic primar chirurg, şef de secţie chirurgie, la Spitalul de Adulţi Bârlad. În perioada 1990 - 2007 şi-a continuat activitatea ca şef secţie în cadrul Spitalului Municipal din Tecuci până la pensionare. În activitatea profesională a fost apreciat de lumea medicală ca fiind un reputat medic chirurg, cu rezultate de excepţie.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 25


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Dr. Constantin Teodorescu a operat peste 50 de mii de pacienţi, având multiple cazuri dificile rezolvate. În perioada desfăşurării activităţii medicale la unitatea spitalicească din Bârlad a avut meritul deosebit de a pune bazele unei secţii de chirurgie competitivă cu cele de clinică universitară. A publicat 110 lucrări de specialitate în diverse publicaţii ale vremii. Sub aspect cultural, o pasiune fără limită pentru care s-a dăruit necondiţionat şi neîncetat, Dr. Constantin Teodorescu a susţinut organizarea a numeroase manifestări ştiinţifice şi culturale în Spitalul Municipal din Bârlad cât şi în cel din Tecuci. În 1985 a participat la înfiinţarea Secţiei de numismatică din judeţul Vaslui. În 1992, la Tecuci, a înfiinţat Secţia de numismatică. A susţinut organizarea de manifestări ştiinţifice şi culturale în muzeele judeţului Vaslui şi în alte spaţii publice din ţară. Împătimit de cultură, de pe 20 septembrie 1994, a reorganizat Galeria de Artă „N.N. Tonitza” din Bârlad, oferind iubitorilor de frumos şi artiştilor plastici atât un spaţiu modern şi civilizat pentru desfăşurarea evenimentelor culturale, cât şi sprijin material şi susţinerea necesară promovării şi afirmării a numeroşi tineri cu aptitudini artistice reale şi intelectuale. Prin creaţiile lor, se remarcă artiştii plastici: Sabin Bălaşa, Marcel Guguianu, Dumitru Pasima, Ion Dimitriu, Dan Hatmanu, Constantin Tofan, Cela Neamţu, Costin Neamţu, Doina Leahu, Mircea Cojocaru, Petrache Bicer, Dorin Baba, Elena Uţă Chelaru, Gabriel Gheorghiu, Felix Aftene, Dragoş Pătraşcu, Gheorghe Miron, Florin Buciuleac, Gheorghe Alupoaei, Manuel Mănăstireanu, Nicolae Placicov, Ion Truică, Vespasian Lungu, Done Stan, Cristian Pântea, Eugen Rascenco, Tiberiu Bolohan, Dorinel Filiche, etc. Înţelegând în profunzimea ei noţiunea de suferinţă, oricând a fost solicitat să ofere sprijin, Dr. Constantin Teodorescu s-a demonstrat a fi o persoană extrem de receptivă şi a oferit ajutorul solicitat fără vreo condiţionare. S-a implicat şi a colaborat activ la publicaţiile: Observator, Semnal, Bârlaadul Cultural, Bârlaadul şi Tecuciul Cultural, Păreri Tutovene, contribuind atât cu rubrici medicale, cât şi de cultură generală. În 1995 a primit titlul de Cetăţean de o-

Nr. 5 (57), MAI, 2016

noare al municipiului Bârlad, iar în perioada 2004 – 2011 a deţinut funcţia de consilier local, fiind preşedintele Comisiei de Cultură a municipiului Bârlad. Perioada în care Comisia de cultură a fost coordonată de Dr. Constantin Teodorescu, a fost una dintre cele mai benefice şi stimulative organizării şi desfăşurării unor ample activităţi culturale în municipiul Bârlad. A iniţiat şi susţinut desfăşurarea campaniilor de subscripţie publică pentru realizarea statuii domnitorului Al. Ioan Cuza (născut la Bârlad), reconsolidarea clădirii cu denumirea de Casa Roşie şi realizarea unui monument al eroilor bârlădeni din toate timpurile. A mai participat la zeci de emisiuni de educaţie medicală, altele pe teme culturale, politice şi sociale la posturile de televiziune locale (Cony Sat, Media TV) şi naţionale. Actele de filantropism ale Dr. Constantin Teodorescu, făcute în perioada 1986-2011, s-au concretizat în: Colecţia de artă plastică contemporană aflată la Muzeului Judeţean „Ştefan cel Mare” din Vaslui, Colecţia de artă aflată la Muzeul „Vasile Pârvan” din Bârlad, Colecţia ce stă la baza înfiinţării Centrului „Mihai Eminescu” Bârlad, alte bunuri de cultură dăruite pentru înnobilarea spaţiilor: Liceului Teoretic „Mihai Eminescu”, Colegiului Naţional „Gh. Roşca Codreanu”, Bibliotecii Municipale Stroe S. Belloescu, Teatrului „Victor Ion Popa”, Spitalului de Urgenţă „Elena Beldiman” din Bârlad, şi alte instituţii publice. Prin toată activitatea profesională desfăşurată, mereu în luptă cu timpul pentru a salva vieţi şi pentru a le reda semenilor bucuria şi speranţa de a trăi, cât şi prin actele de filantropism făcute neîncetat, Dr. Constantin Teodorescu a fost şi va rămâne un exemplu de Om care s-a dăruit cu toată fiinţa oamenilor. Şi oamenii... ce-au făcut?!... S-a stins din viaţă pe data de 17 august 2011, după o lungă şi grea suferinţă, lăsând moştenire semenilor săi un adevărat tezaur spiritual, de o valoare inestimabilă, menit să contribuie la înnobilarea şi definirea identităţii spirituale a locurilor în care se află donaţiile. Selecţie şi prezentare Viorela Codreanu Tiron

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 26


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

Zgomot de verighete – aur căzut în inima ce cântă a întreg Şi noi. Doi ulmi singuratici veghindu-şi unul celuilalt căderea frunzelor. Ritualul primei nopţi de dragoste – ritual misterios al aceleiaşi nunţi cu zgomot de aur căzut din muzica verighetelor. ÎNCREDERE

AMALIA ELENA CONSTANTINESCU

Ca şi când nu m-ai putea iubi În veci n-ar înceta să cadă ploi Ca şi cum pământul s-ar răci, aur şi noroi. Ca şi când lumea nu ar mai exista Tremurător pământul în gol s-ar prăbuşi Şi veşnicie-n veşnicie n-ar mai sta Ceasornicul iubirii s-ar opri. Ca şi când aş îngheţa sub cer Nimic nemaiavând să cer

Noi doi ne putem păstra sufletul într-un labirint al tăcerii, neatins de boala timpului. Ochii noştri sunt pietre preţioase, mâinile noastre – culori. Parfumul mâinilor noastre miroase straniu şi trist şi simplu. Parfumul mâinilor noastre miroase a căutare Noi doi nu vom putea muri de boala timpului pentru că mai presus de ea ne păstrăm unul altuia fiinţa.

STRIGĂT

AURUL PĂSĂRILOR

Tu eşti în sângele meu depărtarea Te trăiesc, te respir, te simt… Ca un clocot de cascadă; ca un zid, Ca o rană, ce nu pot să o închid

Vieţile noastre pierdute-ntr-o noapte la un joc de ruletă rusească Drum risipit între pietre şi apă În aurul păsărilor păcatele ard mirosind a tămâie şi smoală. Destin iluzoriu – cazinoul ispitei clepsidra încremenită peste sărutul nostru – sacru ca lacrima unui sfânt!

E CA ŞI CÂND

AUR RITUAL Cuib de albine albe în scorbura copacului care sprijină infinitul clipelor noastre de iubire. Mâini încremenite în atingerea rituală a sărbătorii de nuntă.

© Amalia Elena Constantinescu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 27


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

CRUCEA

Dr. BIRTU-PIRĂIANU VIOREL

PATUL biete păpuşi chinuite pe-o şcenă aiurită ne frământăm în patul vieţii apoi ne odihnim un pic ne aşezăm încet-încet pe covorul de ţărănă plecăm apoi singuri unul..sau altul într-un dric desigur foarte mic nu am făcut nimic ce să mai zic aşa că plec şi eu un pic VIAŢĂ DE RÂS tocit-am al vieţii dar desigur fără să am habar am frământat planetele într-o groapă am ascuns soarele într-o băltoacă trăim în cuiburi de mâhnire şi nimeni nu ne dă de ştire doar vântul mai ţipă pe aici întruna roada noastră ne e plânsul da..o viaţă de tot râsul

stau pe un ţărm privind cum piere adevărul mâna tremură pe pană un cuvânt...o rană... nu ştiu unde să pun piciorul pasul ăsta..următorul gândul meu prin colb aleargă şi se duce în lumea largă am pus pe ăst ţărm o cruce pentru lumea ce se duce LACRIMI azi m-am aşezat pe un ciot de stâncă am tras o linie peste viaţă... zile şi nopţi o lume chinuită otravă şi ospăţ totul un vis precis..imprecis lacrimi şi sânge se scurg în mare în marea ce plânge în mine..în tine SÂNGE norul ăsta plânge-plânge din ochi curge sânge de ce plânge azi cu sânge viaţa asta nu ajunge tristă-i lumea viaţa-i scurtă plouă întruna şi tot curge lacrima se pierde-n sânge

©Viorel Birtu-Pirăianu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 28


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

N-ai înţeles, de fapt, că iubirea nu va putea fi scrisă niciodată cu litere. NU SE SAPĂ NICIUN ADĂPOST

MIHAELA OANCEA FACEŢI CEVA CU INIMA ASTA! dimineaţă alergi cu inima în palme pe la tot felul de medici care te studiază ca pe o bizarerie în timp ce picioarele ţi se scurtează, ochii se mută pe lateral, mâinile zvâcnesc acoperindu-se cu pene aztece – ,,poate mă transform!” îţi zici delirând şi greaţa injectează neobosită spasme la fiecare minut. Ca într-un montagne russe palierele se dau de-a dura, lucesc în lumina uriaşelor floarea-soarelui ce ţipă aplecate spre tine: ,,Faceţi ceva cu inima asta!”

Prin locurile pe unde durerile se poartă precum melcii cochiliile, nu se sapă niciun adăpost pentru bătrânul care obişnuia să culeagă în dimineţi aurii sunătoarea o punea la uscat la umbră, pe bucăţi de ziare vechi şi, din tinda casei acoperite cu iederă, clipea rar învelind singurătatea în cârpe. Vaga respiraţie a mlaştinii ghemuite sub biciul ploii nu se mai simte în ceafă în ochii pustii ai trestiilor s-a prelins azi frigul lemnului ud.

© Mihaela Oancea

Într-o tăcere apoasă, greaţa pluteşte filosofând despre măruntele principii existenţialiste. NU CU LITERE Îi scriai gelos pe dimineţile ce-i mângiau coapsele de calcedonie, ba chiar zvâcnea lent în tâmple durerea că nu e atinsă doar de tine. Chemai la festin exclusiv silabele cu manşete albe, ascunzându-le pe cele cu piele rece şi priviri neroditoare. Le înghionteai silindu-le să facă tumbe, să arate onoratei audienţe de ce sunt în stare.

Marcello La Neve - Surrealism

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 29


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

În silaba ce mă minte...

PE DRUMUL (FATALUL SUBLIM)

EDUARD ZALLE Constanţa ODĂ N-am crezut că te voi iubi, suferinţă! Ochii mei tânjeau după luna imberbă Şi-ntr-o zi, într-o bătălie acerbă Am murit şi m-am prefăcut nefiinţă. Sufletul meu căuta Steaua Polară, De veacuri tânjeam după liniştea calmă Şi îmi creşteau trandafiri roşii în palmă Şi pe buze, poema dulce-amară. Deodată, s-a pornit ninsoare şi frig, Mâinile-mi căutau femeia frumoasă Şi de atunci, n-am mai venit pe acasă, Şi-n van numele tău, suferinţă, îl strig!

Pe drumul între două vorbe eşti doar tu, Cea mai iubită dintre toţi şi toate, Între consoane şi vocale e un „nu” Ce-mi aminteşte de întâia noapte. Nu mă mai miră silabele obtuze Ce-mi şuieră-n urechi precum un crivăţ, Desfid cuvântul ce a născut pe buze Conflictele-mbâcsite împotrivă-ţi. Pe drumul între două vorbe eşti doar tu, Cea mai iubită între flori andine. Trăiesc şi-ncă iubesc acum un déjà vu Şi-ncerc să regăsesc cărări spre mine.

©Eduard Zalle

POT SPERA Pot spera la ce-i în stele Dacă ai vorbi cu ele, Aripi dacă ai avea, Pân-la ele am zbura! Pot spera la-ngăduinţă Dacă ai avea putinţă, Dacă ai avea răbdare Să-mi oferi un ciob de soare! Pot spera chiar la iubire Dacă tu mi-ai da de ştire, Fie-un semn cât mai ascuns, Aş fi fericit nespus! Pot spera şi la iertare Dacă tu ai fi în stare Să te ierţi întâi pe tine. Ar fi, poate, cel mai bine! Pot spera la mai putin Dacă m-ai iubi deplin, Dacă nu te-ai tot închide

Imad Abu – Fată cu ulcior

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 30


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

să-l iubesc când îmi cântă când mă înveleşte când mă ceartă când îl doare umărul să-l iubesc pentru că mă simte aşa cum simţi o perfuzie a lui oricât aş fi de departe

OANA HEMEN, Iaşi

SE POATE

să-l iubesc fără niciun motiv şi să fiu o trenă care continuă sub pământ se-ntâmplă să vii atunci iau forma ta şi nu mă tem de mine

©Oana Hemen

sunt tristă. tristă. trec pe lângă Dumnezeu, îi urez o zi bună. El ştie. tristeţea e o ploaie care nu se opreşte un tramvai care nu aşteaptă să urci un copil care nu întreabă de ce plângi e un spital fără paturi o serbare de Crăciun la care nu eşti prezent e o mână ruptă un ton de apel care te obsedează e o femeie în drum spre casă un prieten imaginar de care te ascunzi tristeţea e o parolă uitată o ieşire de urgenţă din mall o noapte lungă o străină care iubeşte şi nu judecă tristeţea mea e singură şi zâmbeşte când tac de parcă vrea să ştie ce se întâmplă. se-ntâmplă să am o inimă alunecoasă şi plină de pământ iar oamenii din jur sunt brazi artificiali într-o cutie din pod sau o ceartă pe ultimul cozonac din cofetărie

Marcello la Neve - Prizoniera unui vis

se-ntâmplă să nu îmi aparţin să merg în gol ca un bolnav conectat la aparate şi să iubesc singurul om care îndrăzneşte să-mi simtă lipsa când îl ţin de mână

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 31


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

Cădea peste noi, ca un val... Într-o zi a plecat departe, departe Într-un alt spaţiu terestru Prietenii mă cheamă să bem o pălincă Căci a murit Eminescu FANTEZIE CU TINE

GEORGE TERZIU PRIETENILOR Mă numesc George Terziu Atât În fiecare zi mă leg cu sentimentele voastre de gât Cred că dacă vă dau bere o să fie mai bine Ca în filmul acela Un om şi un câine Amintirea voastră am pus-o în rama din piept Ca să-mi fie aproape atunci când v-aştept Vă asigur de toată dragostea mea Şi-o să vă dau locul lângă mine, pe stea Vom călători prin spaţii deschise Mai aproape de cer şi de vise Mă numesc George Terziu Atât! Şi-n fiecare zi mă leg cu sentimentele voastre de gât

EMINESCU MEU Mă gândesc la Eminescu La un Eminescu care mănâncă şi bea Nu ca la o iluzie, ci ca la Un om simplu visând la o stea Niciodată nu vin la el cu mâna goală Îi aduc slănină şi ceapă Îl doare o mână şi capul îl doare În vreme ce bea nişte apă Voi muri, îmi spune şoptit, voi muri Îmi vor face statui şi evenimente Apoi vor merge cu sentimentul de turmă Cu mare fast să se-mbete Au nevoie de mine, ca de aerul nopţii Dacă mori devii ideal Îmi şoptea Eminescu, în vreme ce ploaia

Te voi bea dimineaţa la prânz şi seara Ca-ntr-un ritual numai de mine ştiut Voi fi stomacul tău şi buzele tale Îţi voi fi degete şi floarea din păr Nu te mişca, te rog, îţi iubesc nemişcarea În care mă scald, cu care pictez, Pensula-ochi îmi linge culorile din palmă Cu tine mă spăl de politica naţională Aşteaptă-mă încă puţin, voi veni Sunt trenul uitat într-o singură gară Iar dacă nu, voi trimite nebunul din mine Să-ţi răscolească fluturii din păr TRANSHUMANŢA Ce frumoasă e nebunia trecerii gri Ce amestecată e toamna căderii nebune Eu îi dau iubitei mele compoate cu prune Şi ne jucăm de-a fi, a nu fi Nu ştiu de ce o cheamă Liliana Când firesc mă pierd în ochii ei de seară Apoi o îndop cu pizza şi fluturi Peste care rad ciocolată amară Uneori ne jucăm de-a tristul poet Un joc calm ca poemele verii Stelele cad din lumea tăcerii Şi din cădere nasc flori violet Mâncăm când se poate şi ne lasă iubirea Chiar acum pune sentimente la copt Am o iubită nefiresc de cochetă Şi o râvnesc toţi poeţii din Olt

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© George Terziu

Page 32


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

Pe când mă descifram din începuturi, Cuvinte nerostite mi-au fost scuturi În faţa multor încercări aflate Din care viaţa pe război se ţese.

FLORENTINA NIŢĂ47, Italia SONET ROSTOGOLIT Sonet rostogolit îmi e rostirea Prin care ghemul tâmplei se preface, Din caiere de stele se desface În văluri să-şi reverse strălucirea. Am adunat secundelor şoptirea Şi le-am trimis cu vântul să le poarte Ca legământ solemn pe mai departe Însemn să încapă anilor trăirea. M-au potopit trăiri neînţelese Pe pleoape dinainte presărate

47

Florentina Niță (n. 21 martie 1959, satul Tămășeni, județul Neamț) este absolventă a Facultății de Electronică a Universității Tehnice „Gh.Asachi”, Iași. A activat ca ziarist și redactor șef al săptămânalului Gazeta de Roman, sub pesudonimul Florina Nacu, unde au văzut lumina tiparului și propriile articole de actualitate, opinii, poezii, un serial de impresii de călătorie, cronicile ședințelor Cenaclului literar Arcadia pe care l-a frecventat. Din anul 2000 se stabilește împreună cu familia în Italia, unde trăiește și își desfășoară activitatea și în prezent. În paralel cu activitatea profesională, continuă să cultive pasiunile pentru literatură, jurnalism și muzică. Participă activ la numeroasele acțiuni organizate în cadrul comunității românești din peninsulă, de promovare și informare asupra valorilor românești în cadrul dialogurilor interculturale; contribuie prin creații literare și relatări ale evenimentelor la publicațiile Centrului Cultural Italo-Român din Milano. Mai publică în Amprente culturale române în Italia. Este membră a colectivului redacțional al revistei Cronica Veche din Iași. A primit „Premiul de excelență în poezie” la Gala Premiilor RomTV Roman 2013. Este câștigătoarea a două premii la secțiunile de poezie și, respectiv „foto-poezie”, la ediția din 2015 a Concursului Internațional Centro Giovanni e Poesia Triuggio din nordul Italiei. Volumul său Sonete și fum s-a clasat pe primul loc la secțiunea de carte editată de poezie în limba română a Premiului Literar Internațional „Coroana” de la Trebisacce (Italia), ediția 2015-2016, unde a obținut, de asemenea, o mențiune de onoare pentru poezie cuantică inedită în limba română. Alte volume publicate: Aripi de gând, Poezii dintr-un ierbar, Zidiri de cuvânt. Anul acesta îi va apărea în Italia un volum de poezii bilingv româno-italian.

HAIHUI Suntem Don Quijoţi pierduţi în noapte Harfa nemuririi am lăsat-o-n cui, La răscruci copacii ne-nsoţesc cu şoapte, Ploile ne-acopăr paşii duşi haihui. Praful se ridică-n urmă pe copite, Zboară Rozinante, aerul nechează, Vântul urlă-n pala morilor oprite Să ne-aţină calea şi privirea trează. Peste stânci de piatră umbrele albastre La ce încercare ne vor mai supune, Sfâşia-vom vălul nălucirii noastre, Cu tăişul lăncii somnul vom răpune.

Clipire de pleoape Trăiesc în clipa care stă să nască Şi mor cu lacrima din geană strecurată, Cât nu a încetat să-mi recunoască Cugetul treaz amprenta repetată. Sunt doar o fulgerare în bezna unui veac O urmă scrijelită pe dune în spulberare. Din smalţ de stea cochilie îmi fac Să-mi caut adăpost pe fund de mare.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© Florentina Niţă

Page 33


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

plouă viaţa topită până la os picură încet şi-ngustează aleea înspre un Dumnezeu lacom mult prea lacom pentru o viaţă simplă

TEODOR DUME

nicio lumină nu e atât de puternică încât să licăre în interiorul ei

COLECŢIONARUL DE RĂNI

dar înainte de toate se moare

poate că teama pe care o invoc nici nu există nici oamenii întorşi de la muncă cu haina purtată pe umeri ca un semn de ultimă suflare a trudei nu există decât o moarte prin care văd înăuntru

tăcere

nu ştiu dacă e bine sau rău toate acestea îmi inflamează iubirea şi tot ce-am avut... până la urmă aş putea spune că nu există nicio amintire cu un copil în pantalon scurt ci doar un bătrân colecţionar de răni pe care şi Dumnezeu l-a uitat nu mai ştiu niciun cuvânt care începe cu mine ştiu însă un loc pe unde nu mai trece nimeni singurătatea cotrobăie prin umbră şi muşcă puţin câte puţin îmi fac loc în propria-mi rană şi aştept…

PUŢINUL DIN MINE – O FELIE DE TIMP RÂNCED am vrut să mă acopăr cu linişte dar nu i-am găsit colţurile şi atunci am hotărât să cobor în mine cât mai adânc aici nu am găsit pe nimeni oamenii dispăruseră odată cu lucrurile lor o umbră îmi astupa gaura prin care am intrat şi fiindcă era destul de întuneric m-am gândit că ar fi bine să aprind o lumânare în tot acest interval lucrurile mele dispăruseră iar eu duhneam a timp rânced

TĂCERE, SE MOARE

© Teodor Dume

nimeni nu vrea să moară chiar dacă mâinile adunate lângă piept pliază liniştea din durerea ascunsă în lumina fugărită de întuneric tot ce a fost să fie a fost ce trebuia să fie este dincolo de orizont

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 34


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

RUXANDRA GRECU Dacă vrei

Suspină pe caldarâm ai mei paşi Plângem ca doi copilaşi La cuvintele de bun rămas Ating punctele din atlas Nu-mi vine să te las Sufletul se rupe-n două în impas Nu învinui florile de tei Nu defăima castanii Împarte-mă cu ei şi desparte-mă de ei Am nevoie de-un popas Să numărăm sărutările pe ceas Să ne alegem pe hartă un oraş Unde hoinăreşte numai un tramvai Cu câte o dorinţă la fiecare hai Dispare adio, bun rămas Bocetul- aruncat peste vas Sufletul se întregeşte cât număr pân’ la trei Conturează-mă din condei Dacă vrei.

A fost Tu eşti o dragoste ce-a fost şi nu va fi În clipe neuitate simţite cu respiraţia tăiată În momentele trecute pe alei, scrise pe anotimpuri Când eu mă aruncam în foc pentru linia staturii tale

Nr. 5 (57), MAI, 2016

Când mâinile tale îmi mângâiau frustrarea Când îţi ceream minutele zâmbetului tău Când vocea ta era preaplinul meu Când dulceaţa mea bătea în pieptul tău Când căutai poezia Stropilor mei de ploaie Când fineţea mea se pierdea în tandreţea ta Numai atunci am fost iubirea ta împlinită

Ai fost şi eşti Sunt strivită de paşii tăi Inima ta nu mai bate pentru mine Ai adunat toate cuvintele rostite mie Mi-ai spus că o clipă va veni Când vraja nu va mai fi Acum ţi-ai îndreptat privirea către alte ţinte Pe care le poţi atinge Pentru că nu eşti un neexperimentat Ca mine Pentru că tu ai mai întâlnit fete fragile Aşa ca mine Numai că eu am un dram de isteţime Să pot înflori după această Experienţă zbuciumată Din care am ieşit Neştiind ce mă aşteaptă Şi îndur despărţirea de tine Tu, care mi-ai fost şi eşti Soarele, stelele şi luna Tu, care mi-ai fost şi eşti verdele ce se joacă neîncetat cu simţurile mele Tu, care m-ai învătat paşii spre cunoaştere În fiecare zi a existenţei mele Te iau cu mine pentru că meriţi Şi eşti în toate.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© Ruxandra Grecu

Page 35


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

LA UMBRA TA...

CRISTIAN LISANDRU DRAGOSTE ŞI TOAMNĂ DE JUR ÎMPREJUR o lună palidă cuprinsă de tremur se furişează în lampa cu gaz semne nescrise toamnă fără hotar învelită în imagini aromate spectacol umbre întoarse din cea mai lungă călătorie dans nebun spasmodic desfăşurat peste pereţii văruiţi cămaşă de noapte ca o cascadă albă răsfirată sub noi iar buzele tale istovite de atâta înserare îmi desenează pe piept a doua inimă ZIUA CÂND ATLANTIDA A IEŞIT DIN ADÂNCURI am vrut să îţi desenez un continent pe coapsă l-aş fi botezat atlantida pur şi simplu degetele tale au interpretat încă o melodie (pieptul meu tresălta la fiecare atingere ca o claviatură) nu are rost (spuneai) acest continent ne ajunge pentru încă o soartă în definitiv nu poţi întoarce din drum lumile dispărute în ochii tăi scăpărau puncte cardinale roza vânturilor pulsa ca o inimă resuscitată am rămas fără cuvinte (recunosc) cutremurat de ameţeli intempestive dar fruntea mea ţi se lipise de coapsă iar atlantida îşi lua destinul peste picior şi revenea la viaţă din adâncuri

m-am aşezat la umbra ta ca un călător venit din propriul trecut sunt obosit de gânduri şi griji atâtea nopţi nedormite au desenat cearcăne sub ochi uneori îmi vine să urlu alteori pălmuiesc fiecare piatră de hotar câteodată cad în genunchi în faţa lumii neputincios în trupul meu există o arenă plină de spectatori trufaşi degetul mare îndreptat în jos nisipul a căpătat gustul sângelui iar moartea s-a încrustat ca un blazon pe scuturile moderne m-am aşezat la umbra ta e atâta linişte închid ochii şi mi se pare că timpul îmi refuză îmbătrânirea te rog picură-mi lacrimi peste răni numai aşa voi şti că încă trăiesc mai presus de toate UN POPAS ÎN ILUZIE, LA RĂSCRUCE DE VISE ne vom opri din mers un popas în iluzie oferă plăcerea instabilităţii facem un grătar desfacem nişte beri fredonăm tangouri celebre o să adormim răguşiţi dar vom visa frumos ca doi pelerini decupaţi din irealitate am să aştept la răscruce de vise pe ultima bancă te văd coborând dintr-un autobuz vechi, prăfuit un far lipsă şofer nervos voi pătrunde în tine prin sărut apoi ca într-un lung metraj reluat cu încetinitorul am să te dezbrac de toate iluziile lăsându-te reală.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© Cristian Lisandru

Page 36


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

CÂNTEC FĂRĂ GLAS Tăcerea se-aşterne... Ca fumul dispar, Mă-mprăştii în neguri, tărâm fără rost, Doar stele din focul ce-odată am fost, Se-nalţă spre ceruri şi-n ochi îţi apar.

48

SILVIA RÂŞNOVEANU , Gossolengo, Italia CÂNTEC DE IUBIRE Mă simt, în mâna ta, ca o vioară, Pe care-arcuşul tălmăceşte doruri Şi cânt-un cântec ce odinioară, Stârnea nestăvilitele amoruri. Iar fiecare strună îţi şopteşte Un cânt ca o mirifică iubire, În calde armonii se contopeşte Şi poartă clipele spre nemurire.

Să-ţi şteargă din lacrimi, s-aline din dor, Căci astăzi, iubite, iubită nu-ţi sunt, Mă-nalţ către stele, sunt praful mărunt Ce curge-n clepsidră, când clipele mor. M-adună, în palme, o clipă....un ceas Şi-apoi mă răsfiră în cântul din vers. Căci vreau azi, iubite, sărutul să-mi las Pe drumul pe care-mpreună am mers. Pe cerul deschis spre un alt Univers, Sunt steaua ce cântă, acum, fără glas.

SONET UNUI ÎNGER CĂZUT

Vioară sunt şi-n mâna ta dibace Vibrez şi cânt cum n-am cântat vreodată, Oh, cerule, şi cât de mult mi-ar place, Vioara să nu tacă niciodată!

Din visul tău, încet, eu m-am desprins, Plutesc sau zbor, în amintire trec, Deschide ochii, să mă vezi când plec, Cum cad şi mă cufund în necuprins.

Pe-ale ei strune sufletul să-ţi sune, Şi notele să fie dulci săruturi, Ca într-un cântec mâinile s-adune, Iubirea veşnicelor începuturi.

Când ieşi din vis (nu ştiu dac-ai văzut) Nu e lumină, nu mai sunt nici flori, Nici trandafirii nu mai au culori, Din visul tău, un înger a căzut.

Nu te opri din patima-ţi măiastră Şi cântă din vioară în neştire, Pentru că eu, în contopirea noastră, Aş vrea să fiu un cântec de iubire.

Să nu îl chemi şi nici să nu îl plângi, În palmă, amintirea să i-o strângi, Apoi s-o spulberi, ca şi cum n-a fost. Să-ţi aminteşti de el, nu are rost. Din câte ştiu, nu cere niciun cost Iubiri şi vise şi-amintiri, să frângi.

© Silvia Râşnoveanu 48

Silvia Rîșnoveanu – n. 13 mai 1959, Buhuși, Bacău, actualmente domiciliată în Italia. Debut literar: Revista Centrului Militar Sibiu Rapsodia, în 2009. Prezentă pe site-uri literare şi în Antologia: Gânduri dintre anotimpuri Râmnicu Vâlcea. Premiul întâi și titlul de câștigător absolut la Concursul Literar Internațional Corona, 20152016 – secțiunea poezie inedită - limba română.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 37


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

Ba chiar îmi eşti oceanu-n care-not Desfăşurându-te ca universul tot Sub ochiul meu ce-şi reaprinde jarul.

TRANDAFIR SÂNPETRU,

Reunion, Franţa

SEARA TE IUBESC! O, mai cu seamă seara te iubesc, când lucrurile par nedesluşite, când porţile se-nchid c-un ritm firesc şi dragostea începe să palpite. Când arborii-s mai tainici şi mai mari şi când se-aud fântânile mai bine îmbucură-mă! fie să apari, chiar de vei trece tristă pe lângă mine. Arată-mi iarăşi respirând ca apele de lună îmbăiate, un strop de mări în ochi mi s-a răsfrânt, căci mări şi lacrimi sunt la fel sărate. Adu-ţi aminte de un biet dactil, de un fragment fragil de poezie pe care ţi l-am strecurat subtil, pe un pătrat lunatic de hârtie. E seara dulce ca un elexir şi arborii par turnuri lungi de pace, iar cerul, ca hlamida de emir mai străluceşte, vuind să ne împace. O, mai cu seamă seara te iubesc, femeie ce-ai rămas în ani, departe, iubeşti şi mă iubeşti, şi te iubesc, şi-mi stai ca semnul de mătase-n carte.

Cum să te smulg şi cum să mă mai smulg Din încercata braţelor arsură Ce mă topeşte lin, precum un fulg? Eu însumi un sărut să-ţi pun pe gură Scoţându-te pe veci din tristul vulg, Pierzându-mi astfel propria măsură.

SĂ HOINĂRIM Să hoinărim prin marea plictiseală Plimbându-ne cu mâinile la spate, Să ascultăm cum apa-n ţărmuri bate Şi cum trec anii fără socoteală. Să ne-mbrăcăm cu hainele de gală Care-au zăcut în lăzile uitate, Să bem din vinul toamnei jumătate Ca să uităm de vârstă şi de boală. Vom sta în târgul nostru la taclale Şi vom visa Orientu-n baclavale Şi uite-aşa va trece timpu-ncet Ca-ntr-o poveste fără de final Noi, plictisiţi, juca-vom tabinet Pe masa cu dejunul matinal.

© Trandafir Sânpetru

POT... Pot oare să mă lupt cu tine, Când tu eşti însăşi viaţa mea ascunsă Şi, de nămeţii gândului meu unsă, Te pierzi în sângele ce-mi curge-n vine? Sunt peştele şi tu îmi eşti pescarul,

Mihai Cătrună – Scări spre infinit

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 38


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

de-a exersa un tumult într-o zi de februarie s-au aprins luminile scenei costumul de om părea a se potrivi şi am început a fi

TUŞE

MIHAELA CĂLIN, Bucureşti

azi am vrut să pictez o lumină cineva mi-a spus :„nu se poate pentru asta ai nevoie de întuneric!” şi mi-a înmuiat pensula în destin am tăcut şi... m-am luminat CENUŞĂ Doamne, ce-ar fi să-mi aprinzi o ţigară să-mi fac cuib albastru de fum ar fi acum bunăoară prilej de-a mă scrie din scrum din cenuşă mi-ar rămâne-n vârtej dansatoare cuvinte acorduri spirale lungi cu bemoli şi diez mi-ar vibra-n oseminte

aveam bună dicţie şi rosteam adevăr zi de zi dar publicul nu auzea el învăţase-a privi prin actul trei costumul se-ngreuna replici strigam tot mai tare dar nu ştiu de ce stagnau înăuntru în inima mea doar decorul ce imita bine cerul mă auzea spre sfârşit mi-am uitat şi cuvintele podeaua scenei totuşi mă susţinea un spectator s-a ridicat din mulţime ne-nţelegând mă certa eu nu doream să mai văd decât o albă pereche de aripi ce vine să-mi ia de pe umeri costumul ca să pot respira.

© Mihaela Călin

dă-mi Doamne şi-un foc la poeme să nu mai plângă nimic cuvântul care mai stă în genunchi şi geme trimite-l la ceruri în plic. SUNT am contract cu viaţa s-a parafat mai demult încercarea de-a fi de-a păţi

Mihai Cătrună - Orizonturi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 39


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

Bătrânu-şi vede-ncet de drum De-o raţă şi-o furnică. Iar eu mă duc, mă duc spre cer Să joc şotron cu-o cioară De sub perucă nasc şi pier Trei doamne şi-o vioară.

GEORGE ROCA AD ABSURDUM (2) LUI NOSTRADAMUS Cu un binoclu xenofob Ascult din nou pădurea Doar laurii cu flori şi bob Îmi scot peri albi aiurea. Afară-i frig şi-i mohorât Iar clima-i australă Simt o durere mov în gât Pe placa mea stradală. Cămila verde s-a smintit La stâlpul infamiei Când ochii lunii au citit Istoria prostiei. Piticul roşu şi-a muşcat Creionul ud de vată Alături pietrele-au crăpat De-njurături de fată. O stea din galben univers Dansa în zori de ziuă Iar pepenii cu râs pervers Băteau iar apa-n piuă.

În catacombe-aud un glas Precum marea perfidă Mă uit cu farmece la ceas Şi vineri la clepshidră. Lumina de la răsărit Îmi dă o veste tristă Îmi plânge umărul rănit De strofa-mi pesimistă...

AMÂNDOI, capete rase, fără nume, fără identitate, fără domiciliu stabil. Două antonomaze cu grele jachete de piele bătute în ţinte de fier, imenşi bocanci Doctor Martens şi motociclete Harley Davidson între picioare!

Din volumul „Evadare din spaţiul virtual”, Editura Anamarol, Bucureşti, 2009 © George Roca

Parlamentarul treaz din nou Armura şi-o îndreaptă Spre o drezină cu furou Ah, ce frumoasă faptă! Albastru, este alb acum Ca şi la Copşa Mică

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 40


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

Căci tot ce-i pământesc se va sfârşi Ştiinţa, proorocia vor pieri. Doar ce-i desăvârşit va străluci Şi dragoste să învăţăm A FI! S-avem mereu în dragoste temei Virtuţile să fie-acestea trei: Nădejdea, dragostea, credinţa ta Cu ele sufletu-ţi se va-nălţa. Şi crede, niciodată nu uita Că cea mai mare este DRAGOSTEA!

GEORGETA RESTEMAN DRAGOSTEA

Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea. (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, Cap.13) O, Doamne, ce minune-ai hărăzit În suflete, un dar nepreţuit: Ne-ai dat puterea sfântă să iubim, În tot ce facem dragoste să fim! Dacă-n Cuvânt nu-i dragoste de-ajuns, Că-i om, sau înger, sufletu-i străpuns De plânset de aramă, nu de dor, Şi nu-i decât... chimval răsunător. Orice virtute, taină ai primi, Ori ştiinţă, darul de a prooroci, Credinţă cât să muţi munţii, îţi zic: Dacă nu-i dragoste, tu eşti nimic! Bogat de eşti şi-mparţi la toţi averi, Sau să fii ars, necontenit tu ceri, Degeaba, fără dragoste-ai pierdut Eşti tot nimic, doar un destin durut. Să rabzi, cuminte, trebuie să ştii, Izvor de dragoste mereu să fii! Să nu te lauzi, să nu pizmuieşti, Fără trufie, simplu: să iubeşti! Alungă nedreptatea,-n adevăr Să crezi, să ai în suflet flori de măr Nădăjduieşte, rabdă şi smerit Fii pace, căci de Tatăl eşti iubit. Să nu cazi niciodată, e păcat Să stai în neguri grele ferecat,

GÂND DE PRIMĂVARĂ... Mi-e gândul tras prin ghiocei gingaşi Lumina-i blândă-ţi bate în fereastră Şi-un firicel de lăcrimare-albastră Prefiră peste-un braţ de toporaşi. Tresar simţind cum vine din demult Un vis ciudat ce trupu-mi înfioară: Că te-ai lăsat răpit de primăvară Pierzându-te-n al vremilor tumult... Doar gându-mi alb, tivit cu ghiocei, Te aducea, în vis, tot mai aproape Veneai călcând pe-nvolburate ape Vroind să-ţi cauţi pacea-n ochii mei. Cu glas şoptit te chem, nu pregeta, Azi toporaşii râd la mine-n palmă Şi pacea lor la dragoste îndeamnă Când eu te-aştept în primăvara mea!

©Georgeta Resteman

Rembrandt - Tânără sprijinită de pervaz, (1645)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 41


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

Pe chipul ca o zi frumoasă Senin acelaşi zâmbet mut Şi mă abţin cu mari eforturi Să te trezesc cu un sărut

OVIDIU VASILE IUBEŞTE-TE FEMEIE

La fel ca-n fiecare seară Mă lupt cu somnul care vine Cu visul unei nopţi de vară Să-mi ia imaginea cu tine

Iubeşte-te femeie precum scânteia stinsă Văpaie a luminii din dreapta Maicii-Sfinte Şi dă-i minune lumii cea de Cuvânt aprinsă Printr-un cuvânt de taină dincolo de cuvinte

În jurul nostru se aşterne Un câmp de energie fină Şi-mi pare-aşa de scurtă noaptea Şi-aş vrea ca ziua să nu vină

Apropie-te umbră o clipă de lumină Măreşte-te ca Sara topită-n veselie Şi pleoapele închise le-apune pe retină În calea mântuirii şi-n viaţă prin vecie

În linişte se-aude-un greier Ce-şi cântă oda-n disperare Şi-n noapte o sirenă plânge Pe un vapor în depărtare

Zbate-ţi femeie-înger aripile de floare Ca fluture al zilei în noaptea de mătase Aprinde-te de dorul ce-n inimă te doare Şi-alină-i fierbiţeala în braţele frumoase În dragoste curată urmează legea firii, Iubeşte şi exprimă-ţi imploziile minţii Şi liberează-ţi Eva din lanţul amintirii Pe calea ce-o urmează în rugăciune sfinţii Iubeşte-te regină a robilor iubirii Sublimă întrupare de Dumnezeu în draci Şi tulbură-te-n voie de voia împlinirii Fii însăţi tu femeie prin tot ceea ce faci

LA PIEPTUL MEU La pieptul meu scânceşti în noapte Precum la sân scânceşte pruncul Eu te privesc cum dormi frumoasă Şi nici nu simt cum trece timpul La pieptul meu pierdută-n vise Tu, vis frumos pe braţul meu Eşti pacea lumii condensată Şi spaţiul meu e spaţiul tău

Ce mi-ai făcut Doamne Mi-ai rupt o coastă, mi-ai făcut o Evă Cu părul lung şi trupul voluptuos Să-mi fie-n veci de suferinţi colegă Să mă târăsc la mila ei, pe jos Să aibă sâni Ca să-mi hrănească prunci Că eram singur şi stingher atunci Să-mi fure judecata cea puţină Să fiu rebel, să n-ascult de porunci Să-mi dea să muşc Din poama cea oprită Ca să-mi poţi da, ce n-ai dat pân-atunci Să-mi dai osânda cea făgăduită Zile puţine, condamnat la munci. Ţine-ţi dar paradisul pentru tine Că nu-ţi era oricum un dar de dat Doar capăt de-acuzare, ştii prea bine Am fost doar om, aşa c-am cutezat

© Ovidiu Vasile, Cluj-Napoca

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 42


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

AGAFIA DRĂGAN DINCOLO DE BEZNĂ Cândva mă voi regăsi într-o ultimă rugăciune am să-mi înmoi sufletul umil în miezul iubirii sfinte fericită poate voi avea înaltul fără să cunosc sfâşietoarea disperare focul înainte să mă rostesc dincolo de beznă Cândva am să mă aflu învingătoare în toate luptele pe care le-am dat sau nu le-am dat am să adun într-un geamăt tot ce am iubit şi tot ce am ştiut amăgiri suspine bucuri nimicuri şi cu toate acestea am să mă târăsc în faţa LUI într-o ultimă aşteptare

Nr. 5 (57), MAI, 2016

nu de moarte mi-e frică neputincioasă sunt să-mi frâng durerea să rabd cum trupul îmi curge-n ea urmele ce le-am lăsat se destramă încet în uitare trec paşi şi nu ne aud înţepeniţi undeva la o barieră sub aripa perenelor amintiri păşim înapoi se desface inima-n amare primăveri înşelătoare liniştite ape îşi poartă tumultu-n adâncuri coborâm pe un drum întunecat şi totuşi în suflet răsună fântâni nesecate dorinţe totul încape aici înăuntru, lasă-mă să-mi scald tristeţea în tristeţea ta la capătul amurgului să răsărim într-un zâmbet cu disperarea sortită de lacrima uitării să adunăm rămase bucurii spre acea parte din mine unde am fost pasăre albă lupoaică flămândă în ochiul necuprinsului înainte ca noaptea să-mpartă timpul cu ziua când un cuvânt de lumină desena imaginea iubirii înafară asurzitorul strigăt al tăcerii înăuntru neliniştea liniştei.

©Agafia Dragan

Cândva am să fiu una cu eterul piatră şi rădăcină am să-mi aud numele nenumăratele strigări dintr-un trecut neştiut de mama şi de lumea care m-a legănat când nu am fost cuvânt pasăre în ochiul LUI sau gând ŞI TOTUŞI Suntem bătrâni iubirea mea senină am început să ne ascundem în noi adulmecăm aromele eternităţii în netulburata mişcare a lumii

Leonid Afremov - Ploaia

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 43


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

Cerul ieri era-n furtună, azi e-nseninat.

DANIEL DUMITRU DARIE TU, A ZILEI ŞI A NOPŢII

Drumuri vechi şi desfundate căutam mereu, Ieri mergea pe drum o umbră, azi merg iarăşi eu, Oamenii priveau prin mine şi mă tot uitau, Ieri cerşeam un Bună ziua, azi târcoale-mi dau.

Marie-mi eşti, mereu purtată-n suflet, Şi Magdalenă când ne suntem noi, Imbold spre împlinire şi spre umblet Şi spre-nălţare-n timpul de apoi. În adevărul ce ţi-l porţi în lacrimi Se zămisleşte pasul triumfal Ce-ntr-un consens izbăvitor de patimi Redă vieţii rol primordial. Renăscătoare de îndemn spre ceruri Când norii par prea greu de risipit, Dorindu-mă, mă-mbogăţeşti cu daruri Având esenţa fructului oprit. Marie-a zilei şi Marie-a nopţii, Te tot aştept, ştiind că dată-mi eşti, Îmbrăţişaţi să trecem pragul sorţii Nepăsători la vorbele lumeşti. Să îmi tot fii în zorii noii zile Cum am să-ţi fiu când ziua-i pe sfârşit, Uitând de cei ce-ţi vor privi docile, Iertând pe cei ce m-au văzut zdrobit. Şi-ai să-mi rămâi, să-mi fii îndemnul Ce-mi dă motiv de-a fi învingător, Şi a-ţi putea reda, întreg, însemnul De-a a rodi un rod nemuritor.

INEVITABIL, REVENIREA Roata vieţii se-nvârteşte, e roată de foc, Ieri mă îndreptam spre moarte, azi doar spre noroc, Întâmplări de Cer ursite viaţa mi-au schimbat,

Obosit de-atâta luptă mă simţeam învins, Ieri stingeam focul în vatră, azi e reaprins, O coroană înspinată mi-era dar de preţ, Ieri scriam fără-nţelesuri, astăzi scriu citeţ.

Roata vieţii se-nvârteşte, şi e chiar de foc, Ieri n-aveam nicio speranţă, azi le ţin pe stoc, Mă vindeam la second-hand-uri, preţul era mic, Ieri eram dat la reduceri, azi preţuri ridic. Am un înger ce îmi poartă paşii spre noroc, Şi-mi va fi pe toată viaţa pavăză de foc.

© Daniel Dumitru Darie

Cristinei

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 44


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

Iertaţi-mă, părinţi părăsiţi de copii, Iertaţi-mă, prunci părăsiţi de părinţi, Iertaţi-mă, vieţi îngropate de vii, Iertaţi-mă, rugăciuni risipite, de sfinţi. Iertaţi-mă, lacrimi fără căinţă, Iertaţi-mă, frunţi fără gândire, Iertaţi-mă, suflete fără credinţă, Iertaţi-mă, inimi fără iubire.

FLORIN T. ROMAN, Arad TÂNGUIELI DE ÎNGROPARE Iartă-mă, apă murdară de râu, Iertaţi-mă, păsări fără de glas, Iartă-mă, mlaştină până la brâu, Iartă-mă, codrule fără lujeri rămas. Iartă-mă, pajişte înecată în lavă, Iartă-mă, lan scufundat în noroi, Iartă-mă, aer îmbâcsit de otravă, Iartă-mă, patrie fără eroi. Iartă-mă, drum ce nu duci nicăieri, Iertaţi-mă, tăceri înecate-n cuvinte, Iartă-mă, chin ce nu duci mângâieri, Iertaţi-mă, paşi înapoi şi-nainte. Iartă-mă, sânge infectat de bacterii, Iertaţi-mă, oase îmbibate de jale, Iartă-mă, vis ce-l culeg gunoierii, Iertaţi-mă, cruci părăsite pe cale. Iartă-mă, ţel mistuit în miraj, Iertaţi-mă, morţi uitaţi în cavou, Iertaţi-mă, versuri fără mesaj, Iertaţi-mă, clopote fără ecou. Iertaţi-mă, foame, sete, tristeţe, Iertaţi-mă, curve, vagabonzi, ucigaşi, Iertaţi-mă, osteneală şi bătrâneţe, Iertaţi-mă, sărmani, bolnavi şi ocnaşi. Iertaţi-mă, păgâni, iertaţi-mă evrei, Iertaţi-mă, câmpuri neroditoare, Iertaţi-mă, eretici, iertaţi-mă, atei, Iertaţi-mă, biserici fără altare.

Iertaţi-mă, Iude, Irozi, Pilaţi şi oşteni, Iertaţi-mă, toţi cei vinovaţi de trădare, Iertaţi-mă, farisei, cărturari, alţi vicleni, De la voi toţi eu îmi cer azi iertare. Iertaţi-mă, bice fără-ndurare, Iertaţi-mă, batjocuri şi ochi haini, Iertaţi-mă, răni de la mâini şi picioare, Iartă-mă, tristă cunună de spini. Iartă-mă, moarte cumplită pe Cruce, Iartă-mă, coborâre în iad pentru noi, Iartă-mă, Înviere ce Viaţă aduce, Iartă-mă, Sfântă Judecată de-Apoi!

POATE...CONFESIUNE... ? În seara asta e atât de linişte încât se-aude bătând inima lui Dumnezeu. Câteva gânduri rămase nescrise, plutesc pe-o undă de vânt deasupra tuturor cerurilor... e poate cerul tău... sau cerul meu?... dar văd cum se deschide un infinit de ceruri între noi şi norii plâng cu suspine de prunc iar lacrimile picură peste cântecul unui greier nocturn... poate nebun... în ritmuri de Chopin. Un bujor, înroşit de emoţie, se deschide, încet-încet în grădina sentimentelor uşor - petală după petală -, ca o poezie

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 45


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE din sânge, din lacrimi, din suspin. Alături de el, răsărită în Prier, o viorea s-a îndrăgostit de cer şi s-a deschis, la fel de albastru, la fel de senină-n spre el. Undeva... departe-târziu, peste idei-văi, munţi de spaimă şi sensuri numai de mine ştiute, undeva...poate dincolo de tăcere... acolo unde cuvintele mor sau cântă deodată, iubirea se ceartă cu ura, lacrima cu plânsul durerea cu bucuria şi viaţa se ceartă cu moartea în poalele lui Dumnezeu! Iar... jos o inimă bate şi iar bate (din vol. Elegii şi nostalgii", 2015)

RAZĂ DE SOARE Din când în când se-adună oceanul de lacrimi şi sare, strop cu strop, flux şi reflux, furtună, potop; ca oarecând Ulise, pe drumul de întoarcere, sunt în pericol de disoluţie, aproape pierind, dar e de-ajuns o rază de soare la momentul potrivit, de care să mă prind. Da, o simplă, efemeră rază de soare şi hop, m-am ridicat în picioare precum un viteaz ameţit de vin, precum un artist zguduit de destin, la renunţări, la înfrângeri alergic, şi merg iarăşi înainte, mai hotărât şi mai energic.

Nr. 5 (57), MAI, 2016

un David, o liră, un Saul, o tăcere sau câteva cuvinte, o rază ziceam, care să-mi pătrundă în adâncul inimii, şi totul e mai frumos ca înainte. Printre ruine de dom şi cadavre de clipe, când totul pare aşa de lipsit de sens, de parcă s-ar fi prăbuşit ultimele stele peste ce-a mai rămas din visele mele, de parc-ar fi scăpat cerul Atlas din spinare, este esenţială şi-atât de binecuvântată o rază de soare, o simplă rază de soare.

ACCENT ASCUŢIT O dimineaţă zdrenţuită sau întreagă – ce mai contează? făcându-şi cuib în clipa veşnic muribundă în timp ce pe deasupra un stol de cocori fără aripi survolează ultimele respiraţii ale iernii. O amiază fără pretenţii de soare, bifată cu grabă în agenda supraîncărcată a unui pelican cu foi de ziar în loc de pene. O seară arcuită maximal spre infinit şi o pendulă din ce în ce mai asurzitoare agăţată de ultimul zid al veacului. Şi uite, a mai trecut o zi, apoi o noapte, şi înc-o zi… A fi sau a nu fi?! – Interogaţie sau demonstraţie? Ce mai contează? O viaţă întreagă pentru a învăţa, da, să pui accentul ascuţit pe ultima expiraţie.

O rază de soare fragilă şi blândă care să-mi mângâie părul rărit, barba căruntă şi amintirile înduioşate,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© Florin T. Roman

Page 46


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

DURERI ... UMBRE

MĂRIOARA VIŞAN, Italia

Dureri și umbre, umbre și dureri aleargă nebune spre ziua de ieri sperând să adune timp de nicăieri și să mă sugrume. Urlă disperate că le las uitate că vreau să le vând la al vieții târg. Dar e o minciună nu le cânt în strună m-am eliberat și-n lume-am plecat. Lumea asta mare unde nu mă doare dorul de tristeți de prin alte vieți. Umbre și dureri m-au purtat unde ?...nicăieri. umbre blestemate și dureri uitate eu vă las departe și-am plecat dincoclo de moarte

FOTOGRAFII Suntem doar fotografii ce vor să-și pună-n viața-n ramă! Nişte fotografii uitate-n univers...

Nr. 5 (57), MAI, 2016

și transformate în holograme fără sens. Ne închinăm la idoli fantezişti și nu vedem cum mor, pentru că suntem orbi și triști, dar vii încă sub Soare. Alergăm în niciunde în goana după bani distrugem chiar natura care de mii de ani ne-a ocrotit făptura.

NU ŞI DA Plânge nu, plânge da, picături de elixir pe obraz, lacrima mea, din roua de trandafir se prelinge-n ochi de nea. Spune da sau spune nu, întru-n zâmbet ştrengăresc, gura ta de micşunea, ce obrajii-mi înroşesc. Îţi spun nu, dar gândesc da, când în sufletu-mi pătrunzi. Sorb încet privirea ta din ochi negri şi rotunzi. Tu eşti nu şi eu sunt da, în a vieţii grea vâltoare. Eu voi fi mereu a ta, ca răspuns la întrebare. Când şi tu vei înţelege că tic-tac e nu şi da, mână-n mână noi vom merge pe cărări de vis din Stea.

PECEŢI DE MACI Privesc mirată pe fereastră la ploaia care mă îmbie să binecuvântez iubirea noastră punând pecete macul din câmpie. Cu roşul purpuriu al veşniciei privirea mea se îmbăiază purtând peniţa pe hârtie,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 47


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE o poezie sufletul pictează. Pictează cu penel de gând tabloul dragostei eterne, cuvintele răsar pe rând acoperind câmpia cu poeme. Poemul macului gingaş ce se deschide-n roua dimineţii, al trandafirului poznaş ce-nobilează azi grădina vieţii. Existenţa ne este un poem ce Dumnezeu, îl scrie-n cartea vieţii cu penelul Duhului Suprem dăruind Lumina tribut eternităţii. Tablou pe cerul înstelat pictează cu Iubire Dumnezeu, şi în grădina Lui ne-a aşezat peceţi de maci pe lanţ de curcubeu.

Nr. 5 (57), MAI, 2016

BOB DE ROUĂ În roua dimineţilor de mai îmi răcoresc durerea, iar boabele de viaţă ce se desfac în evantai cu iarba şi tăcerea mă răsfaţă. În roua dimineţilor de mai îşi răcoreşte glezna mea dorinţa de-a se plimba prin sufletul tău, rai, un rai ce-ţi luminează azi fiinţa, aleargă cu mine, prin iarba de-un verde-crud cu roua iubirii sufletul să-ţi ud.

© Mărioara Vişan

HOLOGRAMA. Sălbatică genune îmi tulbură fiinţa în pragul dintre Lumi. Mă veşnicesc să reînviu credinţa, căci alte paradisuri încerc să le Trăiesc. Cu viaţa merg de mână spre alte începuturi, în alte lumi bizare din vastul infinit. Voi întâlni în ceruri, fantastice trecuturi din lumi nemuritoare. Sălbatica genune, mă cucereşte, ca un ecou mă cheamă: „Vino, te veşniceşte frumoasă hologramă".

Holograma - foto Alex Ştirbu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 48


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

ca un strigăt ce cheamă sufletele pereche alături. Oamenii urcă. Unii coboară... Dar fiecare își duce povestea în propria călătorie cu trenul....

ÎN LINIŞTE

DORINA LITRĂ, Piteşti

Cocoţată-ntre nori, Amintirea ta pare departe; Coborând printre stele, Aud şoapte în zori. Agăţată parcă de lună, Întind fruntea să mi-o săruţi Şi-ţi dau gânduri fugare Să le asculţi.

ÎN LIPSA TA... ... soarele uita să apună și uneori norii trimiteau asupra lumii furtună. În lipsa ta... ... soarele mi-a mângâiat trupul și marea mi-a sărutat sânii cu valurile ei sparte de țărm În lipsa ta...

CĂLĂTORESC În cântecul discret al roților, trenul mă poartă agale spre casa sufletului meu. De la fereastra vagonului, scrutez zarea senină în căutarea amintirii tale.

CE FRUMOASE SUNT DIMINEȚILE TOAMNA… Când îți contempli iubita cum doarme – Îi admiri picioarele zvelte și fine ce te-au încolăcit cu putere în noaptea târzie, Și sânii ei mici ce tresaltă prin vis, bântuiți de fierbinți amintiri ale zilei de ieri, Gâtul… da, gâtul ei poartă și-acum mireasma dragostei ce-i emană prin pori, Și buzele-i roșii…. îți amintești cum sărută, cum șoptesc la ureche vorbe… nu întotdeauna cuminți… Iar ochii – acum se ascund pe sub gene dar ieri… Doamne, cum îi sclipeau de dorinți! Părul de abanos îi e răsfirat peste pernă și parcă te cheamă să o iubești toată, din cap până-n picioare, În fiecare dimineață de toamnă…. Și nu numai.

CAPRICIU… TOAMNA

Mi-ar plăcea să nu-ți fiu doar un capriciu de toamnă Să mă odihnesc în brațele tale în fiece anotimp După ce-am obosit căutându-te aici și aiurea, Să te văd când deschid ochii dimineața După o noapte de nesomn alături de tine, Să te am în gând… și în vise … și-aievea… Să te știu lângă mine vibrând. Mi-ar plăcea să nu-ți fiu doar un capriciu de toamnă.

© Dorina Litră

Locomotiva șuieră prelung,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 49


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

iar acum suntem certaţi îmi zâmbeşte dintr-un wallpaper de pe desktop aş întinde prin ecran mâinile după ea sunt la o distanţă de fapt doar de un sms să-i scriu că mi-e dor de fiinţa ei?

LIVIU RADU DAN NOVECENTO sunt pe cel mai făgăduitor tărâm nu aş debarca niciodată de pe corabia sufletului meu nu vreau să aflu ce e în afară niciodată n-am coborât de pe punte aşa cum nici Novecento nu s-ar da jos de pe vasul lui unde de o viaţă cântă la pian aş putea spune ca şi el că m-am născut pe corabia sufletului meu şi de care m-am legat cu parâma definitiv aflându-mi singurul drum iniţiatic

DĂSCĂLIŢA MEA DE FERICIRE e ora când sună programat telefonul iubitei nu are un ceas deşteptător şi trebuie să-şi trezească fata să meargă la şcoală iubita mea pregăteşte sandwich-uri fiindcă şi ea va merge să predea ore de limba română la aceeaşi şcoală dacă îi mai rămâne timp, salută şi o lume virtuală deschide laptopul şi postează o poezie sau o poză cu copaci înfloriţi aşa cum azi iubita mea a postat un test din care a aflat floarea ei spirituală şi melodia Fragile poate şi pentru noi cântată de Sting împreună cu Stevie Wonder

dar trebuie să plec pe şantier până seara îmi va răspunde sau nu pe drum în maşină ca un Homer ce a crezut în Odiseea am să cânt şi eu aşa cum Stevie Wonder cântă la muzicuţă

I love the song

ERA CU ZEI ȘI MĂ PLIMBAM PRINTRE STATUI nu m-am născut fiu de zei cerul mi se scălda în Egee când am cunoscut Olimpul fără ei în jurul meu se jucau piese ca pe scena lui Dionyssos un concediu pământean de șase zile și zeii și-l luaseră asezați pe rânduri uitând de bătălii un déjà vu la templul olimpian al lui Zeus pe străduța Athinas îmi sorbeam cafeaua privind la senzuala Atena ce vântura o ramură de măslin ca o frumoasă atică desprinsă din Erechtheion

VINA LUI ULISE Ulise a reușit să scape de Circe și insula ei la gurile Dunării unde își făcuse o colibă de pescar a avut totuși o vină lăsăse un petec scris pe solzi de pește într-un copac sperând să vâneze o căprioară

ne-am împrietenit printr-un like pe facebook

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© Liviu Radu Dan

Page 50


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

Clepsidra-și trece,-n semn de bun rămas, Dintr-o incintă-n alta, grațios, Nisipul, lent, ca ácele la ceas: -Atât a fost, ne-arată cea de jos Și cea de sus: - Atât a mai rămas...

CUVÂNTĂ-N DARN SECUNDA MEA INCINTĂ

NICOLAE MĂTCAȘ ȘI-N DORNA VIEȚII UNII PREA DEVREME Un trib din africi, cică, la ospețe, Avea un rar, sinistru, obicei: Să-i pape la aperitiv pe cei Venind cu noaptea-n cap: impolitețe! Un altul, meșter la picante spețe, Mi ți-i gătea gustos drept cotocei (Un fel de colțunași rusești la ei) Pe cei tardivi, de-o crasă injustețe. La tristul bal, de pómină, sălciu, Scăpau doar cei care veneau la vreme, Semn că (măcar că se forțau extreme) Decența nu-i un simplu cusurgiu. Și-n dorna vieții unii prea devreme Se-aruncă. Alții, ínvers, prea târziu.

STRÂNGÂNDU-ȘI BOIUL LUJER UNDUIOS Din Bobotează până la Sân-Petru, Din Sânt-Ilie până la Crăciun Nu ținem bani rulotă la călțun, Nici mințile ni le-mpăiem în fetru. Nu observăm, în dulcile boeme, Ce scurtă-i ața: ani, lumină, metru... Și totuși, este-n lume-un cronometru, Ce ne fixează trecerea prin vreme. Strângându-și boiul lujer unduios,

Mă leagănă amurgul, unduios. Incintele clepsidrei, într-un glas: - Atât a fost, mi-arată cea de jos Și cea de sus: -Atât a mai rămas. Întorc clepsidra, brusc, cu fundu-n sus, Ulcior cu galbeni gheață pentru fiu. Să nu mă-njure-n draci când n-am să fiu C-am fost risipitor ca un intrus. Se uită fiul meu, gândind la zâne, Ca Făt-Frumos - la drumul din poveste, La cea de sus: -Atât de mult mai este!... Iar cea de jos: - Atâta va rămâne!... Cuvântă-n darn secunda mea incintă: Pe dânsul, lotrul, prima îl alintă!

DOAR CÂND SĂ TRECI DE ULTIMUL PÂRLEAZ Un pui de róbot ești. Un robotic. Alergi de-ți iese sufletul la gură. N-ai chip să-nghiți în tihnă-o-mbucătură, Că se desprinde șleaul la orcic. Croiești proiecte noi, de anvergură. Spre ceruri urci. Dai chișca la butic. Asculți cum sună-n pungă-un firfilic Și... pe traseu! Nu-i timp de uvertură. Doar când să treci de ultimul pârleaz Târâș-grăpiș prin hruba-ntunecoasă Spre-un fără capăt, răcoros tunel, Atuncea, poate, vei găsi răgaz

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 51


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

Să-ți amintești de clasicul apel: - Oprește, clipă! Cât ești de frumoasă!

SĂ VEZI CUM DORM CA SFINŢII DE CUMINŢI

E BARDUL TRIST. SFÂRȘITUL NU EXULTĂ

Nu poţi s-ascunzi o crimă ori s-o-nalbi, S-o scalzi în basne şi-n antonomază. Mi-au fost bunicii, gospodari de vază, De vii să moară, duşi la urşii albi.

Să i se-aștearnă bezna pe retină Lui, alchimistul omului himeric, Ce preschimba lumina-n întuneric, Din întuneric izvodind lumină?! Să-l împresoare morbul cadaveric, El, olm de cedru, nadru și sulfină, Dând senectuții salt de zibelină, Inteligenței - spirit luciferic?! E - bardul - trist. Sfârșitul nu exultă. Simțind că tot îi dă popii crucerul, Căci mintea lui i-o-mbracă, toată, bezna

Nu s-au căit, în chinul lor de groază, Nici s-au câinit ca zbirii lor cudalbi, Ci au murit ca îngerii de dalbi. Trimite, Doamne,-n sol de tundră,-o rază, Ca, de-au avut noroc, murind cu zile, De-a nu fi prinşi sub banda de şenile, Nici smulși din loc de caribú sau reni, Crezând că-s colţi de muşchi sau de licheni, Să vezi cum dorm ca sfinţii de cuminţi În sloi de gheaţă bunii noştri, sfinţi.

© Nicolae Mătcaş

Și, lipicios, un șarpe-i linge glezna, Rosti tăios, să tremure și cerul: - Lumină vreau! Lumină! Cât mai multă!

SUNT BEAT DE VIAŢĂ CA DE SÂNURI CREPUL Sunt beat de viaţă ca de sânuri crepul Şi din divorţ o dau în cununie. O mândră dintr-o sută sau o mie Mă sperie c-ar vrea să-i taie cepul. Să-mi bage-n cap Socrate-nţelepţie, Totuna baiul doamnei nu-l pricepu-l Că divorţez de proză ca vertepul Şi că mă-nsoţ cu dulcea poezie. Să-şi bea rooibos-u-n tihnă şi salepul, Căci mândra mea un lucru doar nu-l ştie: În iad sau rai tot voi urma a scrie, Să ştiu că-şi pierde cumpătul, sirepul. Te rog: nu-nchide, Doamne, robinetul, Să curgă-n spume, gâlgâind, Sonetul.

Federico Barocci - Nativity (1597, Muzeul Prado, Madrid)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 52


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

REÎNTOARCERI

NIKIFOROS VRETTAKOS49 INSCRIPŢIE Mâna ta, lipită de piatră, pricepe şopotul apei; tu la mine te gândeşti. Iar eu mă gândesc la soarta lumii. M-am născut plin de lumină, Elada şi destinul ei m-au umplut de lacrimi. De vrei să cauţi, vei găsi, această inscripţie scrisă pe piatră de mâna ta, ce desluşeşte şopotul apei: „Viaţa i-a respectat-o în tinereţile lui sărăcia, în munţi trăsnetele, în război gloanţele. Iubirea lui în Elada l-a răpus.” CARTIERUL AMINTIRII Mi-amintesc de patria mea, de cei morţi, de vulturii şi de leii de pe chipurile copiilor, de frumoasele lor vise – un întreg ogor nimicit – , de pustiire. E cartierul amintirii, de unde niciodată n-am să mă mut. Ochii lor, stând în juru-mi, cu amărăciune grea mă privesc şi se află-n aceleaşi locuri mereu, aşa cum se află nopţile şi astrele-n cer. Iar când somnul vine şi-amintirea se pierde, aud atunci – ca o litanie, undeva departe, într-un spaţiu incert – glasurile eroilor. 49

Nikiforos Vrettakos s-a născut la 1 ianuarie 1912 în Krokkees, un sat din câmpia fertilă a Spartei. Şi-a terminat gimnaziul la Ghition. În 1929 a plecat la Atena. Aici i-a apărut prima culegere de versuri: Sub umbre şi lumini. Şi-a câştigat existenţa ca muncitor funcţionar la firme particulare, funcţionar public, redactor literar la diferite ziare şi reviste.

Mă-ntorc adesea pe pământu-mi natal. Acolo, mă vede iarba, m-ascultă glia, recunosc trei cuvinte de vânt. Locurile sunt ca o-mbrăţişare ce strâns mă cuprinde; şi-n timp ce capul mi se clatină, nesprijinit, îmi cad braţele precum braţele lui Iisus pe miloşii umeri ai lui Iosif, după pogorârea de pe cruce.

GALOP Soarele, galopând în univers, şi-a lăsat în jos arzătoarea, fluturătoarea-i mantie. Pe culme, mi-a găsit sufletul singur şi ce bine că doar l-a trecut prin foc. Umbrele arborilor le-a măturat cu totul.

SANIA Cade zăpada dintr-al şaptelea cer; scurtă, ziua se clatină-n mers afundându-se, dispare. Noaptea vine repede şi rămâne mult. După mine parcă o trag, într-o sanie mare, pe-o întindere oarbă ce n-are nicăieri cu lumea hotar.

ÎNTÂLNIREA M-a-ntâmpinat, soare, fulgerul prieteniei tale pe dealuri neproteguite şi inima mi-a zdrobit-o. Mă-mpleticeam în mers cu oasele frânte. Mase de lumină au alunecat în lăuntrul meu atât de mult, că pierzându-şi calea, vocea mea se-nvârtea orbeşte şi aflându-mi ochii cădea ca metalul topit.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 53


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

SCRISUL DE PE PIATRĂ NESCRISUL Şi piatra de care mă prind să urc pe munte îmi e de-ajutor; iar când stau lângă ea, tovărăşie îmi ţine (chiar dacă n-a devenit încă embrion sau filă). Cred că există, în goliciunea-i ce nimic nu-nseamnă, o scriere nedescoperită, aşa cum e pe-ntinderea lucitoare a apei, ori pe-adierea de vânt. Fiorul sfântului ei scris îl disting, dar literele îmi scapă.

SOMN Sus, pe deal, ţi-am aşternut ace de pin şi peste ele raze de soare şi deasupra un surâs, să nu ţi se rănească trupul. Şi-am spus timpului să nu te trezească. Sau, mai bine, să te trezească, de-ar putea, cât mai târziu, fiindcă de multe ori lucrurile se-ntâmplă o singură dată şi fie zilele toate egale şi soarele etern.

ECHILIBRU Ochii tăi: un cântar pe care sorii, lunile şi aştrii, şi norii, şi munţii, şi pădurile, şi mările se-adună, cu toată greutatea lor, fără să-l încline. Dimpotrivă, ochii tăi ridică mai sus universul ponderabil.

AŞTEPTAREA ŞI VISUL Mă uit la ceas – nu e încă ora să vii. Învârt cheia în uşă şi iau prima carte ce nu spune nimic. Şi deodată, în jurul meu, acolo unde citesc, aerul se-mblânzeşte, se-alină imperceptibil. Ai intrat pe neauzite în cameră. toate lucrurile devin diafane. Te apropii purtând pe cap un văl de cer.

Precum euforia soarelui sau precum marea-n extaz, seara târziu, când pare că se desface deasupra ei un uriaş trandafir – aşa-i de tăcută iubirea. În adâncuri se află cuvintele ei şi-n pământurile ce nu se dezvăluie. Nicicând nu se vor preschimba în sunet perceptibil, articulat, în vorbă. Dă-mi mâna ta. Poate degetele vor găsi firul unui cuvânt.

COMUNIUNE Pe masă, asemenea unei Evanghelii închise – o pâine neagră. Şi înlăuntrul ei, mâinile. Cea care a ţinut grâul şi l-a semănat, cea care l-a secerat şi a frământat aluatul. Nu sunt singur.

În 1940 şi 1956 a primit Premiul de stat pentru poezie, iar în 1976 i s-a decernat Premiul Academiei pentru întreaga sa creaţie. În 1987 a devenit membru al prestigioasei Academii Ateniene. S-a stins la 4 august 1991, la Atena. Care sunt notele distinctive ale poeziei lui Nikiforos Vrettakos? Altfel spus, ce-l defineşte pe „Sfântul poeziei greceşti” în raport cu alţi făuritori de vers din generaţia sa? (Generaţie strălucită, căreia îi aparţin Elytis şi Ritsos). Mai întâi, o frăgezime de gând şi expresie ce pătrunde până în straturile cele mai adânci ale sufletului. Apoi, simplitatea. O simplitate rodnică şi complexă. Umanismul, în sensul larg al termenului, acela de dragoste pentru om, e o trăsătură esenţială a poeziei sale. Un studiu asupra acesteia ar pune în evidenţă un fapt semnificativ: frecventa folosire a unor cuvinte („cuvinte cheie”) referitoare la om ca fiinţă totală, fizică şi psihică. În integralitatea ei, poezia vrettakiană ni se relevă ca un vibrant elogiu adus omului şi umanităţii.

©Traducere din limba greacă de Valeriu Bîrlan

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 54


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

STELIAN ŢURLEA Popeye – Jurnal în lumi paralele Am început să scriu un fel de jurnal; n-o fac zilnic, de aceea nu mă încumet să-i spun jurnal. Rămâne uneori săptămâni sau chiar luni nedeschis. Scriu doar când mă impresionează peste poate ceva din lumea din jur sau din mine. L-am început în primăvară, am scris temeinic câteva săptămâni, pe urmă l-am abandonat. Mi-am pus multe speranţe în „revoluţia de catifea” de-acum doi ani. Acum nu-i mai înţeleg. Sunt clipe în care îmi amintesc cum săream în sus de bucurie şi îmi dăduseră lacrimile în seara în care s-a redeschis balconul Universităţii în faţa unei mase de oameni îngenuncheaţi şi fericiţi. Mi se pare că a trecut o veşnicie de-atunci. Nu s-a făcut aproape nimic din ce se promisese. Dolarul a luat-o razna, scumpirile se ţin lanţ, miniştrii se ceartă între ei, au reapărut grevele, cu blocări de şosele, cu cereri aiuritoare de măriri de salarii şi guvernul cedează de fiecare dată. E slab. Îşi taie singur craca de sub picioare. Dacă vrei să faci o reformă, o anunţi, o faci, îţi asumi consecinţele, te lupţi pentru ea, sau ieşi în faţa lumii şi spui că eşti incapabil; dacă ai cojones, cum zice spaniolul, o expresie reluată de octogenarul sociolog întruna dintre emisiunile sale duminicale. Nimeni nu mai înţelege nimic. Miniştrii se schimbă cum aş schimba eu cămăşile, de la o zi la alta. Dar rezultatul este acelaşi. Nu mai cred în nimeni. E îngrozitor să nu mai crezi în cineva. Lumea din jurul meu e blazată, indiferentă, nici măcar nu mai discută ce se întâmplă. Dacă nu înjură, fiecare se gândeşte mai

Nr. 5 (57), MAI, 2016

mult la el. Să obţină pentru el ceva, să smulgă un post mai bun, un salariu mai bun, să-l tragă pe sfoară pe cel de alături, dacă îi merge. Încet-încet, în doi ani s-a produs atomizarea societăţii. Nu mă mai interesează ce face cel de lângă mine, e momentul să profit eu, să-mi fie mie bine. Cine analizează cu luciditate ce se întâmplă nu găseşte decât descurajare. Trăim o criză perpetuă. Nu poţi fi lucid într-o criză perpetuă. Mi-am pierdut iluziile. Nu înţeleg de ce a mai murit mutul pentru mine. Mai bine îşi vedea de ale lui şi cădeam eu, cum îmi era sortit. Baronu prosperă. L-am revăzut printr-o întâmplare, nu-l căutasem, nu mă căutase. Undeva într-o parte a societăţii, culoarea politică nu mai contează, are cuvântul banul. Baronu şi-a schimbat maşina, e un alt tip, dar tot din ultima generaţie, e şi mai mândru de ea. A insistat din nou să mănânc cu el. Nu l-am mai refuzat. Îmi povestea de drumurile lui în Spania şi nu mai ştiu pe unde. N-am văzut Spania, îmi închipui serile călduţe în care te înfierbântă flamenco. Visez. N-a văzut niciun flamenco, îmi spune, el s-a dus acolo pentru afaceri, n-are timp de prostii din astea. Trebuie să-l înţeleg. Ce ştiu sigur e că eu n-am să ajung vreodată în Spania. Mă întristez. – Îmi place televiziunea aia a ta, spune Baronu schimbând subiectul. – Şi mie îmi place. – Te-ai orientat bine, ai ştiut să te duci la cei mai tari. Sper să fiţi la fel de tari şi peste doi ani, când venim din nou la putere. – Chiar veniţi? – Tu nu te uiţi în jur? Cine-i mai votează pe ăştia? Nu înţeleg ce vrea să spună. E treaba patronului cum îşi conduce televiziunea, eu îmi văd de munca mea, încerc s-o fac cât mai bine, toată lumea vorbeşte de emisiunile în spatele cărora sunt eu, fără să-mi fi pus măcar o dată numele pe generic. Îmi este suficient. Când mai apuc, rar şi numai noaptea târziu, mai scriu câteva pagini la cartea pe care am început-o demult, mai am puţin şi o dau gata. Ceva mă nemulţumeşte chiar şi în legătură cu cartea. Nu cred că lumea mai citeşte, nu cred că lumea mai are nevoie să scrii ce simţi, nu mai e interesată de experienţa pe care o poţi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 55


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE comunica. Gândul ăsta mă ţine în loc. Mă întreb dacă are vreun rost să scriu doar pentru mine şi un grup de prieteni. Baronu n-ar înţelege niciodată ce scriu, ar vrea cartea cu dedicaţie, să se mândrească eventual în faţa unor oaspeţi simandicoşi, între două pahare cu whisky, că o are de la scriitorul cutare. Îmi propune o afacere. – Intri şi tu cu ceva bănuţi, mai sunt eu, babacu şi alţi doi pretinari de-ai mei. Într-un an câştigul e nesperat. – N-am eu bani de afaceri, Baroane… – Ei, lasă vrăjeala, toată lumea ştie că lucraţi pe bani grei la televiziunea aia, să nu-mi spui că n-ai pus deoparte câteva miişoare de parai. Poate chiar zeci de mii. – Aiurezi. Nici măcar nu sunt atât de bine plătit. – Înseamnă că eşti un prost! Eu în locul tău aş negocia la sânge! Te-am văzut când veneam cu tâmpiţii ăia la emisiunile tale, erai creierul, nimeni nu-ţi ieşea din vorbă. – Şi? Creierul judecă doar, dă comenzile, alţii sunt cei cu banii. – Nu mai face pe modestul, că ne-am mai interesat şi noi. Ştiu bine ce spun. – Iar eu îţi spun că n-am bani. N-am pus nimic de o parte. Iar la afaceri sunt tămâie! – Cum vrei. Dacă te răzgândeşti, ştii numărul de telefon. E acelaşi. Intrasem din nou în impas. L-am întrebat dacă mai ştie ceva de soră-sa Anamaria. S-a uitat lung la mine, între două îmbucături. – Tu ai un fix, măi, Popeye! Una-două, unde-i soră-mea? Habar n-am. – Vrei să spui că nu s-a întors în ţară? – Habar n-am! Şi nici nu mă interesează. Am rupt legătura cu ea când a fugit de-acasă. Eu ştiu una, dar bună. Dacă fugi de familie, fugit eşti! N-aveam ce să-i mai răspund. Lumile noastre erau paralele. Niciodată n-or să se întâlnească.

Nr. 5 (57), MAI, 2016

xxx N-am mai scris în jurnal, care nici măcar nu e jurnal, de o jumătate de an. Trebuia să-l continui. N-am fost în stare. Degeaba regret acum, degeaba îmi spun că trebuie să scriu, să-mi compar gândurile de acum cu cele de peste un timp. Nu mai cred în ce fac. Am momente în care mă simt golit pe dinăuntru. Lucrez ca disperatul la televiziune, dar toate încep să fie o rutină. I-am învăţat ce ştiam că trebuie să facă şi acum au înţeles, nu mai au nevoie de mine. Rar îmi mai cer sfatul. Mă simt inutil. Trebuie să fac şi altceva. Am în cap proiectul unui ziar nemaipomenit. Nu ştiu dacă îl voi face vreodată, ar trebui să găsesc oameni în stare să gândească asemenea mie, nu ştiu dacă voi găsi destui. Şi e nevoie de bani foarte mulţi să pleci la drum. Cine-i are? Am terminat până la urmă cartea la care ţineam foarte mult, dar zace acum într-o editură, pentru că nu vreau să pistonez să fie publicată sau să recurg la influenţa unor prieteni critici literari. Nimeni n-are nevoie de ea. Ligia pare să fie salvarea mea. Mă abandonez iubirii pentru ea şi simt că renasc. Uit, când o văd, tot ce e în jur. Vreau să rămân cât mai mult cu ea, departe de lumea dezlănţuită, nu vreau mulţimi, nu vreau filme, nu vreau baruri, nu vreau petreceri. N-am fost decât de două-trei ori cu ea la un bistro din apropierea locuinţei mele, să mâncăm clătite şi să bem un vin roşu. Mă simţeam minunat, dar abia aşteptam să mă întorc cu ea acasă, aveam impresia că lumea puţină din jur mă agresează, mă face să-mi amintesc tot ce trăiesc zi de zi, toate eşecurile şi toată dezamăgirea. Între pereţii camerei mele mi se pare că e un alt univers, numai al nostru, în care nimeni care nu ne iubeşte nu poate pătrunde. Vreau s-o ţin în braţe să-mi revin. Vreau să visez cu ea. Poate într-o zi o să divorţez, nu pentru ea, ci pentru mine, să fiu liber cu adevărat, să rămân al ei. Nu ştiu să-i spun asta. Mi-e teamă că n-ar înţelege. Mi-e teamă că ar dori să precipit lucrurile. Îmi e suficient că-mi spune că e mulţumită cu ce îi ofer acum, că are răbdare să mă aştepte, doar pentru asta face planuri să rămână până la sfârşitul vieţii alături de mine. O iubesc enorm când îmi spune asta. Nu ştiu să i-o arăt, dar ştiu că trebuie să i-o arăt. O fac

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 56


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE în felul meu: o privesc în ochii pe care-i sărut şi o mângâi până simt că-mi pierd puterile de dorul ei. E imposibil să nu înţeleagă. Dar am momente în care simt cum se apropie de mine disperarea, pentru că o simt departe, în ciuda vorbelor ei de iubire. Ca şi cum s-ar teme de ceva, ca şi cum miar ascunde ceva. După momentele acestea deschid jurnalul care nu e jurnal şi scriu tot ce i-am spus şi nu i-am spus, tot ce mi-a răspuns sau cred că mi-a răspuns. Am senzaţia că din prostie am deschis cândva o cutie a Pandorei şi am risipit în lume ororile, nu reuşesc să scap de gândul acesta. În clipele când scriu în jurnalul ăsta mă simt singur. Mi-e groază de singurătate. xxx Într-o zi, nu ştiu ce mi-a venit să-i fac o propunere Ligiei. Îi citisem scrisorile, care se adunaseră, ani la rând, un teanc destul de gros. Nu trimisese niciuna. Mi se păruseră admirabile, cu o poftă de viaţă în ele care mă emoţionase. I-am spus să scrie o carte. A rămas câteva clipe cu privirea în gol, de parcă aş fi lovit-o cu ceva în moalele capului. – Nu-ţi bate joc de mine, a articulat întrun târziu. – Vorbesc foarte serios. Scrie un jurnal. Nu un jurnal, scrie mai bine un roman, despre ce vrei tu. Despre viaţa unei femei care îşi aşteaptă iubitul plecat cine ştie unde. Sau despre ce vrei. – Nu sunt în stare. – Sunt convins că eşti. N-am citit vreodată scrisori mai minunate decât cele pe care mi le-ai arătat. Sunt absolut convins că ai talent. – Nu cred. – Nu trebuie să crezi. Încearcă doar! O să mă străduiesc să ţi-l public. Dacă nu vrei, o să-l citesc doar şi o să-ţi spun dacă merită sau nu să-l citească şi alţii. – De ce vrei să fac asta? E o capcană? – Nu, ce-ţi veni să întrebi aşa ceva? – Nimeni nu mi-a cerut vreodată asta. – Cu atât mai mult. Ai vrut să te faci actriţă şi mi-ai spus că aveai talent. Ai abandonat şi eşti acum producătoare de filme. Te pricepi foarte bine. De unde ştii că nu se ascunde şi asta în tine?

Nr. 5 (57), MAI, 2016

– O să mă gândesc. – Nici măcar nu trebuie să-mi spui că scrii. Fă-o când nu ne putem vedea. Îţi ocupă timpul, te face să uiţi de multe. Într-o jumătate de an, întrun an, în doi ani, o să-l termini. E o rusoaică grozavă care a trăit în Franţa şi care a debutat la optzeci şi ceva de ani. – Ştiu, mi-ai dat o dată o carte de-a ei. A zâmbit. N-am întrebat-o la ce se gândeşte. Simţeam că ideea pătrunsese în mintea ei şi o întorcea pe toate feţele. După vreo două sau trei luni mi-a spus că a început să scrie. Nu înţelegeam ce vrea să spună, uitasem ce-i propusesem. – Scriu o carte şi eu. – Grozav! Despre ce? A tăcut un timp. – Despre o femeie care îşi aşteaptă iubitul, pe care îl înşală tot timpul. – Ce-ţi veni? Am momente în care sunt de-a dreptul tont. N-am replică, de parcă în mintea mea ar fi numai tărâţe, sau răspunsurile mele sunt de-a dreptul idioate. M-am bucurat pentru ea. Dar nam întrebat-o nimic, dacă o să simtă vreodată nevoia să-mi povestească sau să-mi arate, o s-o facă singură. Pur şi simplu am uitat. Aveam prea multe pe cap. xxx Nu ştiu cum a trecut timpul. O săptămână mi se părea o zi. Un an mi se părea o lună. Parcă nu le-aş fi trăit. Veneau alte alegeri, cu aceeaşi nebunie de programe speciale, cu discuţii interminabile cu unul sau altul dintre şefii de campanii, pentru că toţi se socoteau cei mai buni. N-am mai avut bucuria din urmă cu patru ani. Mă blazasem. Toţi din jur erau blazaţi, în afara celor care se repezeau la ciolan. Au trecut alegerile, au revenit cei de dinainte la putere, lumea se învârtea, că ăsta îi e rostul. Baronu mă învinsese. El era exponentul lumii noi, nu eu. Totul se schimba. Până şi oraşul plin de gropi pare unul mort; iar noi – furnicile necrofage care se agită deasupra lui.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 57


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Fiul meu creştea, mergea la şcoală, eram din ce în ce mai mândru de el. Ianina rămăsese aceeaşi, sau eu o vedeam aceeaşi: mereu văicărindu-se, cerându-mi mereu mai mulţi bani, întrebându-mă de fiecare dată când răspundeam monosilabic dacă sunt cu altă femeie, sperând să se împace într-o bună zi cu mine. Mă agasa. Nu mai eram în stare s-o ascult. Mi se întâmpla uneori să înjur după ce închideam telefonul. Ajunsesem să n-o mai văd când mergeam la fiul meu, nu cred că i-am răspuns de mai mult de cinci ori uitându-mă în ochii ei, în foarte mulţi ani. Niciodată n-am vrut să aflu dacă se schimbase şi ea, cum mă schimbasem şi eu. Niciodată n-am mai adus în discuţie subiectul divorţului, presupuneam că mi-ar fi răspuns la fel şi mi-era lehamite de încă un scandal. Aşa ne-am ratat amândoi viaţa. Tăcând. Ea cel puţin susţinea că mă mai iubeşte. Eu n-o mai iubeam demult. Am hotărât să divorţez, în timpul unei vacanţe lungi la munte cu fiul meu, în care am întors lucrurile pe toate feţele. Nu mai voiam să fiu captiv. N-am fost în stare să-i spun imediat. Eram din ce în ce mai încrâncenat. A simţit. Se aştepta s-o fac. Când i-am spus în sfârşit, a acceptat cu calm, nu se poate iubire cu de-a sila. Se schimbase şi ea, dar eu nu văzusem. Oamenii care nu se mai iubesc se pot despărţi şi în condiţii civilizate. Nu i-am spus nimic Ligiei. Voiam să-i fac o surpriză de ziua ei. Am o senzaţie din ce în e mai stranie că sunt un gândac, un grăunte, un fir de nisip. Se întâmplă grozăvii în jurul meu, peste tot, se schimbă lumea, dar eu n-am puterea să schimb nimic. Am vrut să spun adevărul pe care îl aflam şi înţeleg că nu se poate spune tot adevărul. Mereu se găseşte o raţiune superioară care să te împiedice. Am vrut să spun adevărul în familie şi nam fost în stare. Am vrut să scriu cărţi care să tulbure lumea şi din care să înţeleagă ceva. Cărţile nu se mai cumpără, nimeni nu ştie de ele. Am vrut să am măcar o iubită căreia să-i spun adevărul, dar ea nu-mi răspunde aidoma. Nu ştie, nu poate, nu vrea, ceva o blochează. Totul e inutil. Până şi jurnalul meu care nu e jurnal e inutil. Mai are rost să scriu? Totul e fără rost. Totul e fără sens.

Nr. 5 (57), MAI, 2016

Am intrat într-o înfundătură. xxx Într-o seară de început de iarnă, Ligia mia adus un dosar cu zeci de foi scrise de mână, lăbărţat, cu multe ştersături, reveniri, pagini haşurate. Nu înţelegeam ce este. – E romanul meu, mi-a spus. Uitasem de el. Trecuseră mai bine de doi ani, n-o întrebasem niciodată dacă într-adevăr îl scrie ori nu, ea nu-mi spusese nimic. Am îmbrăţişat-o. Îmi era dintr-o dată şi mai dragă. Mă oglindeam în ochii ei, nu ştiu de ce trişti. Nu voiam să fie tristă. Am făcut dragoste ca în prima noapte, am dezmierdat-o, a plâns strângându-mă de parcă s-ar fi temut să nu mă piardă. Şoptea la nesfârşit, ca şi atunci: iubitule, iubitule, iubitule, iubitule… După câteva zile m-am apucat să citesc. M-am gândit că arăta ca un roman de-al Ninei Berberova, foarte scurt, pe care îl citeşti dintr-o răsuflare. Nu era roman. E o mică povestire, nici măcar atât. I-aş zice mai curând poveste, dar aş produce confuzie. Ceva de la care să porneşti. Nu ştiu cum să-i spun. Eu n-aş fi în stare să scriu acest roman.50

© Stelian Ţurlea

50

Selecţie din volumul Orbi în tranziţie apărut la Editura Fundaţiei Pro, 2003; a mai fost publicat şi în Literatura de azi.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 58


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

VAVILA POPOVICI Despre viață

Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima dea privi în față și a recunoaște adevărul.” Mihai Eminescu

Viața este durata existenței noastre, până la survenirea morții. Valoarea vieții este greu de estimat, dar simțim miracolul și grandoarea ei, simțim că ea merită a fi trăită și prețuită. Viața nu se vinde, nu se cumpără, ne este dăruită și în această idee, eseistul, romancierul englez Jerome K. Jerome (1859-1927) spunea: O

viață nu valorează nimic, dar nimic nu valorează cât o viață.

Cu adevărat, nimeni nu poate da o judecată de valoare asupra vieții, iar religia ne spune că doar Dumnezeu va avea acest drept, această evaluare dreaptă și corectă. În rest, noi, pământenii, vom lucra cu ambiguități asupra evaluării. Problema vieții umane a constituit o preocupare a filozofilor, dar și a religiilor, înțeleasă oarecum diferit, după diferitele ideologii și credințe religioase. Filozoful britanic al epocii victoriene, John Stuart Mill (1806-1873) vorbea despre sentimentul de demnitate pe care-l are omul în viață și care nu trebuie pierdut. Filozofii germani: Emmanuel Kant considera demnitatea omului ca fiind atașată naturii sale de ființă morală; Arthur Schopenhauer vorbea despre voința de a trăi; Friedrich Nietzsche, în schimb, considera voința de a trăi o preferință personală, tot el afirmând că valoarea vieții nu poate fi estimată de cineva în

viață, un astfel de om fiind el însuși în cauză, fiind obiect al disputei și nu judecător.

În decursul vieții suntem supuși greșelilor, pe care dacă le conștientizăm la timp, evităm a le mai repeta. Uneori le repetăm inconștient, le repetăm până când ne trezim din greșeală, viața dându-ne lecția ei. Cu cât ne maturizăm mai cu-

Nr. 5 (57), MAI, 2016

rând, cu atât evităm greșelile, asumarea și iertarea lor fiind cheia fericirii noastre. Inima este cea care iartă, care simte existența, realitatea din jurul nostru, peste logica limitată a minții, în scopul dobândirii fericirii, adică a armoniei dintre ceea ce omul gândește, vorbește și face; ea creând starea de libertate a spiritului, acesta nemaifiind încorsetat, supravegheat de tine însuți și de ceilalți. Jean-Marie Guyau (1854-1888), filosof și poet francez, cel ce a avut o viață scurtă dar fecundă, gânditor precoce, cu sclipiri geniale, s-a preocupat de filozofia religiei, pe lângă estetică, etică și pedagogie, dând dovadă de un optimism bazat pe iubire și înțelegere a omului și a vieții. Puterea vieții și acțiunea, conform gândirii lui, pot să rezolve, în mare parte, problemele vieții. Vorbind despre omul sceptic – în morală ca și în metafizică – era de părere că se înșală, el și toți ceilalți, că umanitatea se va înșela întotdeauna, cât timp se va pretinde că progresul este un simplu mers pe loc. Nu au dreptate!, afirma el. Pe de altă parte, cel care are credința dogmatică crede că posedă, prin excepție de ceilalți, adevărul întreg, definit și imperativ, nu are dreptate! – repeta, spunând că acel om nu vede că sunt erori amestecate în orice adevăr, că nu este încă nimic în gândirea omului destul de perfect pentru a fi definitiv, adică, primul crede că umanitatea nu înaintează, cel de al doilea că deja a ajuns: Este

greșit și ar trebui, mai curând să-și spună că umanitatea este în mers și să aibă grijă să meargă și el. Pentru acest filozof munca valora cât rugăciunea, iar despre Dumnezeu, spunea: Este greu să credem că furnicarul universului este înconjurat de o imensă singurătate. Dumnezeu este prietenul pururi prezent al primei și al ultimei ore, acel ce ne întovărășește pretutindeni, pe care îl vom regăsi chiar acolo unde ceilalți nu ne pot urma, până și în moarte. Tot Jean-Marie Guyau mai spunea: A rămâne tânăr mult timp, a rămâne copil chiar, prin spontaneitatea și dragostea inimii; a păstra – nu în manifestările tale exterioare, ci în adâncul ființei tale chiar – ceva ușor, vesel, înaripat, acesta e cel mai bun mijloc de a stăpâni peste viața ta, căci ce forță mai mare este decât tinerețea?.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 59


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

Autorul cărții biblice Eclesiastul, tristul rege al Israelului – Solomon (971 î. H -931 î. H.) a scris: Deșertăciune! Deșertăciune!... Deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune. La concluzia aceasta a ajuns omul bogat care a avut în viață tot ce și-a dorit. Și-a dat seama că Dumnezeu ne-a creat pentru ceva dincolo de ce putem noi experimenta în sensul de aici-și-acum. Despre Dumnezeu scria: El a pus de asemenea gândul veș-

integritatea, demnitatea noastră. Cât de pregătiți suntem pentru aceasta? Curajul a scăzut de partea apărării și pe bună dreptate, ne întrebăm:

Basarabeanul Valeriu Gafencu (19211952), creștinul ortodox numit de Părintele Nicolae Steinhardt „Sfântul închisorilor”, mărturisea după ani de suferință și frământări, că

Singurul terorist care scăpase în atentatul anterior, considerat creierul acelei acțiuni, a fost prins abia vineri, 18 martie 2016, de către forțele de securitate belgiene. După numai o zi de la comiterea atentatelor, organizația Statul Islamic a promis că va comite un atentat de mai mare amploare în Belgia. Ce crez oribil – cel al sinuciderii și al uciderii! Cunosc ei, acești tineri frumoși ca fizic și sănătoși (fiindcă „tot omul, când e tânăr, e frumos!”) valoarea unei vieți, a vieții pe care ar fi putut-o avea, dar la care au renunțat? Cine judecă ce este viața și știe s-o iubească pentru valoarea ei inestimabilă, va spune ceea ce am spus într-un poem: O, Doamne, de-aș

niciei în inimile oamenilor....

De ce această nehotărâre? Sunt pe undeva puncte slabe și riscăm să nu putem învinge răul? El nu a fost prevăzut? De ce? Acum s-a văzut! Ce va trebui făcut? Avea dreptate romancierul rus Aleksandr Soljenițîn (1918-2008) când spunea că o atmosferă spirituală mediocră paralizează impulsurile nobile ale omului?

viața nu are niciun sens fără Hristos! Că toate alergările noastre, fără Iisus sunt deșertăciune și goană după vânt! De aceea, să căutăm ca prin modul nostru de trăire să-l câștigăm pe Mântuitor în inimile noastre. Liderul spiritual indian Osho (1931-1990), spunea referitor la viață: Atunci când te naști, nu ești nici copac, ci o sămânță. Trebuie să crești, să ajungi la o înflorire, iar această înflorire va fi mulțumirea ta, împlinirea ta. Ea nu are nimic de-a face nici cu puterea, nici cu banii, nici cu politica. Nu are legătură decât cu tine, cu evoluția ta personală. Uneori ne asumăm

vedea timpul târându-se -n genunchi în fața mea,/ dezlegare morții tot nu i-aș da! Sau, spusele regi-

riscuri determinate de un curaj excesiv, dar importantă este ideea care pune în mișcare energia noastră. Fiindcă, după cum spunea Nicolae Iorga, sunt succese care te înjosesc și înfrângeri care te înalță. Și mă gândesc la acțiunile tinerilor înrolați în bande teroriste, la înjosirea la care se supun prin tragicele lor succese sporadice… Oare nu se poate preschimba înjosirea în entuziasm și iubire pentru viață? Bucuria ar pătrunde în suflete lor și ar crește apetitul pentru viață. Scriam în cartea Fulgurații: În viață să iubim mult, să sperăm mult și să ne temem cât mai puțin. Dar, iată că în urma unor atacuri teroriste de o violență rară s-a reușit ca terorismul să inducă teama – emoție specifică presimțirii pri-mejdiei dar și frica – emoție motivată, acea senzație de stres care nu ne permite să trăim clipa prezentă ca pe o normalitate. Pentru supraviețuire, sunt de părere unii, este necesar mai mult ca oricând și fără întârziere declanșarea unei reacții de apărare în prezența pericolului care atentează la

zorului, actorului american Woody Allen, cu un optimism bine meritat al celor 81 de ani pe care i-a împlinit: Viitorul mă interesează foarte mult. Este

locul unde am de gând să-mi petrec următorii ani de viață.

Platon - filozoful antic - spunea de pe atunci că omul este un prizonier care nu are drep-

tul de a deschide ușa închisorii sale și să evadeze (...) Un om ar trebui să aștepte și să nu-și curme viața până când îl cheamă Dumnezeu. În același

spirit ne vorbește și credința creștină. La temelia învățăturii lui Iisus Hristos stă convingerea că omul are o valoare deosebită. Ni s-a propus libera alegere: Iau azi cerul și pământul martori împo-

triva voastră că ți-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege viața, ca să trăiești, tu și sămânța ta (Deuteronomul – a cincea carte a lui Moise - cap.30:19). Biserica Ortodoxă își concentrează comentariile în legătură cu acest subiect, asupra a două teme: creația persoanelor umane după chipul

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 60


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE și asemănarea lui Dumnezeu și convingerea că viața este un dar de la Dumnezeu, izvorând de la El și stând sub puterea Sa. Ca dar, existența umană presupune responsabilitatea „chivernisirii”. Cum? Căutând și păstrând echilibrul, secret dezvăluit în psalmul 121: Ziua soarele nu te va păli și noaptea luna nu te va vrăji. Deci, viața nu ne aparține nouă, ci lui Dumnezeu – Creatorul și ne este dată pentru a fi exprimată; curmarea propriei vieți înseamnă sinucidere. Căci Dumnezeu a stabilit legi care să amintească oamenilor valoarea vieții lor. Dar uciderea? Uciderea este ridicarea vieții aproapelui fățiș sau întru ascuns, viața de care dispune numai Dumnezeu: „Să nu ucizi” – porunca a 6-a a Decalogului – înseamnă să nu nimicești pe omul asemenea ție, căci uciderea înseamnă distrugerea chipului lui Dumnezeu, ceea ce face ca pedeapsa pentru ucidere să fie moartea. Interpretând Geneza 9:4-6, unul dintre păstorii Bisericii creștine scrie într-o carte a sa, despre aceste legi: „Orice sânge vărsat trebuie

să amintească oamenilor de valoarea vieții umane; Dumnezeu cere să fie plătit prețul vieții omenești luate prin omor; Dumnezeu a instituit pedeapsa capitală pentru ucigaș; pedeapsa capitală ajută societatea să realizeze valoarea omului și a vieții lui. Lui îi datorăm atât viața cât și moartea. El este Stăpânul vieții și al morții. Sinuciderea e condamnată de multe voci ale Ortodoxiei, ca fiind un act ireversibil, de neiertat, al revoltei împotriva lui Dumnezeu și dacă lipsa de orientare a omului spre înfăptuirea binelui este în vreun fel diminuată, se consideră că faptul se datorează slăbiciunii morale, păcatului, unei lipse de credință sau disperării și blasfemiei”. Oare trăim într-o societate în care cultul muncii a fost înlocuit cu cel al războirii, defi-nit de maxima latină: „Dezbină, urăște și stăpânește!”? În trecutul nu foarte îndepărtat al confruntărilor și atrocităților mondiale ale secolului trecut, ideologiile regimurilor extremiste, totalitare s-au condus după acest principiu, au promovat cu înfocare lupta omului contra omului și implicit contra lui Dumnezeu. Chiar dacă unii consideră că procentul omuciderilor a scăzut în ultimele decenii, iar impresia inversă este creată de

„modul în care sunt reflectate realitățile social-

Nr. 5 (57), MAI, 2016

politice în mass media internațională”, faptul că ni

se aduce la cunoștință, nu ne permite starea de impasibilitate, ci ne obligă la acțiuni care să țină în frâu și să reducă cât mai mult posibil violența, noile forme sub care ea a apărut. Instinctului nu trebuie să i se permită „a sfida raționalul” și în acest scop trebuie regândit un plan și o acțiune de aducere a păcii și înțelegerii între oameni. Nu poate fi înțeleasă somnolența unora, lipsa lor de hotărâre și de măsuri care să poată opri aceste nelegiuiri, acest pericol în fața căruia nu se mai poate sta pasiv. Lipsa adevăratei înțelepciuni și a curajului a devenit nemotivată. Lăsăm barbaria să fie dovedită prin numărul mare de sinucideri, ucideri și mutilări? De vieți distruse? Pare totuși revoltător. Nu ne putem da seama de rădăcinile acestui rău existent? Nu s-ar putea schimba sensul acestei frici? Adică să le fie teamă acelor ce îndrăznesc acum fără opreliști să distrugă? Să ne amintim că Hristos care întruchipa blândețea, a intrat în templu și i-a biciuit pe iudei… Căci iubirea de oameni și grija lor includ și pedeapsa. După umila mea părere, situația terorismului trebuie să fie și în atenția Bisericilor, dacă se vrea o frânare a acțiunilor teroriste; reprezentanții Bisericilor ar trebui să sprijine oamenii politici în acest moment. Pot fi întrebați islamiștii cine sprijină acțiunile teroriștilor și a obține un răspund edificator? Și deoarece o gândire corectă, rațională și totodată de bun simț se menține de-a lungul vremurilor, amintesc ceea ce scria Părintele Steinhardt în Jurnalul fericirii: „Omului politic nu

i se cere numai bunătate, ci și multă inteligență și priceperea menirii lui: aceea de a fi priceput”. Iar

poetul român George Coșbuc (1866-1918) – inspirat probabil de poetul tragic grec Euripide (480 î. H.- 406 î. H.) care spunea în piesa „Rugătoarele” că viața noastră e o luptă, unii oameni sunt fericiți mai devreme, alții mai târziu, iar alții niciodată –, a scris versurile: O luptă-i viața; deci te

luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor./ Pe seama cui? Ești un nemernic/ Când n-ai un țel hotărâtor”. Și totuși speranța există, fiindcă „lumea are nevoie de speranță la fel ca de lumină”. © Vavila Popovici – Carolina de Nord

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 61


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

Dar ele n-au spus că-s frumos. N-am nici o patrie aşternut Şi nici nu sunt prea îndrăzneţ, Dar n-am dorit al luptei preţ – Eu morţii tot nu i-am plăcut. Născut, îmi pare, în zadar, Că-i prea devreme sau târziu, Vă spun cinstit, nici eu nu ştiu; Rugaţi-vă pentru Gaspard.

Paul Verlaine

51

CÂNTECUL BUN Acestei cărţi în care cântă Iubirea să îi fie dat Să te găsească azi la pat, Tu, a vieţii mele ţintă? În clipa binecuvântată, Să fiu gonit de acest rău, Chiar de la căpătâiul tău, Cu dragostea-mi înspăimântată? – Dar dacă după-orice furtună Surâde viitorul iar, Lucit de-un soare de cleştar Pe fruntea-n flori ce se-ncunună, Iubire să nădăjduim! Zău, fericiţii toţi din lume Vor invidia a noastre nume, Atâta o să ne iubim! GASPAR HAUSER CÂNTĂ Mă-nfăţişez, tăcut orfan, De înşişi ochii-mi zăpăcit, Oraşelor nu m-au găsit Pe-a lor măsură de viclean. La douăzeci de ani – curios! –, Cu dragostea muncesc prin oase Numai femeile frumoase; 51

Paul Verlaine (n. 30 martie 1844 — d. 8 ianuarie 1896) a fost un poet francez. El aparține curentului simbolist și este unul dintre cei mai citiți dintre poeții francezi. Este privit de simboliștii francezi ca șef al curentului.

GREEN Şi iată fructe, flori, şi ramuri, şi o frunză, Mai e şi inima-mi ce pentru tine bate, Umilului meu dar să caţi să-i afli-o scuză, Să nu îl farmi cu mâna albă şi curată. Vin, răsbătut de picături de rouă dese, De vântul dimineţii îngheţând pe frunte. Îngăduie-oboselii reculese Ca să viseze-odihnitoare clipe scumpe. Pe sânul tânăr zbuciumul mi-adună Răsună ca-ntr-o scoică ultimul sărut: Vrea fruntea-mi pace, de trecu furtuna bună, Să dorm şi eu, de te-odihneşti în aşternut. Oboseala „A batalias de amor campo de pluma”

Gongora

Mai blândă, tot mai blândă, ci mai blândă-mi fii! Iubirea mea, umbreşte-ţi febra luxuriantă. Chiar şi-n tăria patimii, vezi, orice-amantă, Ca şi o soră, pacea află-a dobândi. Mai galeşă, cu mângâierea consolantă, Suspin domol, priviri legănătoare. Şi, Ştii, taina îmbrăţişării, spasmul, nu e zi Să fie cum e un sărut de fascinantă! În sufletu-ţi, copilă, vorba mi-o întorni, Sălbaticul tău sânge-ntruna sună-n corn!… Ci ducă-se-n cerşit! Ce-ţi pasă dacă sună? Să ţinem fruntea lângă frunte, mâna-n mână, Fă-mi jurăminte ce-i călca-ntr-o săptămână! Şi hai să plângem, tu, micuţa mea nebună! Traducere de Mihai Rădulescu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 62


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

CASA

PĂRĂSITĂ de LUCIA PATACHI Alţii, minori, ucid octogenari, să-şi facă bani de buzunar.

Mutanţii Sting lumina. Mă năpădesc tot felul de gânduri: „Casa aia de la ţară… O să se dărâme de tot… Trebuie să mă duc. Sunt atâtea de făcut: de reparat pereţii, acoperişul, de vopsit lemnăria, de chituit geamurile. Apoi, văruit, spălat podele, bătut şi întins covoare… Desigur, mai întâi trebuie măturat, scuturaţi păianjenii, astupate găurile de şoareci…” E încuiată de aproape trei ani, de la moartea bătrânului, plus unul, înainte, când, ducându-se să-l vadă şi să-i mai ducă una-alta, copiii l-au găsit zăcând aproape inconştient, culcat îmbrăcat în patul cu aşternutul pătat de sânge. Au încuiat casa, iar pe el l-au dus grabnic la spital… Fusese bătut cu sălbăticie, peste cap, peste faţă. Un ochi îi era umflat, negru-vânăt; nu se mai vedea nimic, pleoapele i se încleiaseră cu sânge coagulat. L-au spălat îndelung, cu apă călduţă, întrebându-se de nu cumva ochiul se scursese. Vorbea greu, ca prin somn. – Cine-a făcut asta, tată? – Ce-a făcut? – Cine te-a bătut? – Cine m-a bătut? repeta el cu o voce lipsită de inflexiuni. L-au internat la neurochirurgie. I-au făcut tomografia: nu erau leziuni intracraniene vizibile. Nu au aflat niciodată ce se întâmplase. Bătrânul nu şi-a mai revenit, nu a mai fost niciodată lucid. A intrat într-o lume stranie, într-o nişă a timpului său propriu, unde cerul era fără nori, unde fiinţele dragi nu aveau vârstă sau cronologie, unde apa din pahar avea gustul celui mai bun vin, iar hainele erau de prisos, pentru că frigul nu mai

Nr. 5 (57), MAI, 2016

exista… Vecinii spuneau că nişte tineri (- Ce tineri? Cum îi cheamă? – Eh, ăia care stau mai la deal, aproape de capătul satului), ieşind de la discotecă, l-au auzit gemând în şanţul de lângă staţia de autobuz –...că nea’ Nicu se dusese la târg, să-şi ia pensia pe noiembrie, intervine vecina care mai avea grijă de casă şi de bătrân, şi ăia l-au adus acasă. Da’ a fost rău de tot, am zis că moare! – Şi pe noi de ce nu ne-aţi anunţat, să ne fi dat un telefon, ceva? Dacă nu veneam întâmplător, l-aţi fi lăsat întâi să moară?! – Păi noi am crezut c-aţi aflat, de-aţi venit aşa degrabă! – …! Şi-au dat seama că bătrânul fusese atacat şi tâlhărit de cineva care ştia pentru ce se dusese la oraş, care ştia că se va întoarce cu bani. Era greu să faci acuzaţii precise: fire sociabilă, prietenoasă, plăcându-i compania, tatăl lor, rămas văduv, se înconjurase de o ceată de inşi fără căpătâi, care îşi făceau veacul la el în casă, unde găseau băutură şi ţigări. Mâncarea conta mai puţin… Oamenii şuşoteau că făptaşii ar fi fost niste puştani de vreo şaisprezece-şaptesprezece ani, printre care şi băiatul Mutei, orfan de tată şi despre care gurile rele ziceau că ar fi chiar al bătrânului… *** Ajunge în faţa casei şi înmărmureşte: o curte largă, îngrijită, măturată; în stânga, vechea căsuţă a străbunicii, atât de veche că abia se mai ţinea într-o rână, acum se înalţă cât o clădire cu două caturi. Ferestre înguste şi foarte înalte, întunecate, cu cercevelele vopsite într-un bordo sumbru, care aminteşte de sângele închegat. Şi, cu toate că faţada e atât de mare, clădirea, strâns lipită de casa din spate (Asta parcă nu mai există de vreo treizeci de ani!) pare să aibă doar grosimea unui perete. În dreapta, casa părintească, pe care o ştia scundă, modestă, cu pereţii cenuşii şi tocăria verde, acum se înalţă mare, enormă, depăşind-o pe cealaltă, a străbunicii. Şi, iarăşi, multe, prea multe ferestre, ca nişte creneluri îngemănate, sfâşiind sângeriu un perete de rugină.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 63


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Totul scăldat într-o lumină nefirească, o pulbere de ocru care dansează absorbind materia într-o mişcare lentă, ondulatorie, desfiinţând siguranţa rigidă a verticalelor. Străbate curtea cu paşi ezitanţi, călcând caraghios pe un sol devenit incert, ca într-o oglindă deformantă. Intră. Încăperea spaţioasă este deosebit de curată şi frumos îmbrăcată în scoarţe vechi, de lână vişinie. Doar câteva mobile artizanale, stranii, masive: lăzi de zestre, o masă joasă, octogonală, din scânduri meşteşugit îmbinate fără cuie, două canapele cu spătarele dantelate de mâinile sigure şi pricepute ale vreunui străbun şi, insolit, un balansoar imens, gol, care se leagănă egal, obsedant, captând, hipnotic, privirea. Ca într-un decor suprarealist, nu există pereţi despărţitori, ci doar nişte impunătoare rame de uşi, a căror aşezare te obligă să înţelegi că sunt singurele treceri posibile dintr-un spaţiu în altul. În adâncul primei camere se desluşeşte silueta bătrânului. De fapt – o umbră mai densă, singura fixă în dansul lent, vâscos, halucinant al materiei. Se întreabă dacă şi el îi vede, pe ea şi pe băietanul care, nu ştie când, a apărut în încăpere. O cuprinde o spaimă rece, pe cât de confuză, pe atât de paralizantă. Izbuteşte să îngaime: - Tată, ce faci AICI?!… Se opreşte. Ochii înţepeniţi, opaci, fără pupile, ochi de culoarea lutului, umplând orbitele largi, lipsite de pleoape, o privesc. Dintre buzele întredeschise ale măştii pământii, încremenite, se aude un hârâit aton, o voce putredă, roasă de tutun şi băutură: - Pragul… Nu trece… Rămâi… ACOLO… Băiatul se smulge de lângă ea. Mişcările i se decompun ca într-un film rulat cu încetinitorul. Pare a străpunge „aerul”, un fel de peliculă subţire de celofan care, la trecerea lui, se întinde, se ondulează, se sfâşie, pentru ca, apoi, să se închidă la loc, într-o legănare uşoară, prelungă, pânditoare… Umbra compactă a bătrânului pivotează greoi, în jurul unui ax nevăzut, întorcându-i spatele, căutând („Doamne, de unde ştia?”) o armă, ceva greu, ucigător. Cu gândul, urmăreşte alune-

Nr. 5 (57), MAI, 2016

carea lentă, grea, silenţioasă, care înghite implacabil urmele băiatului. Ramele uşilor au dispărut – sau, poate, nici n-au fost! - dar, pentru el, nu are nicio însemnătate: trece, sinistru, fără zgomot, creând impresia că, de fapt, podeaua se scurge pe dedesubt, în sens invers, lăsându-l adânc, tot mai adânc în presupusele încăperi. *** - Nu! nu! – încearcă ea să strige, îngrozită. Dar sunetele nu se aud, absorbite complet, anihilate de culoarea sângerie care umple încăperea, acoperă lucrurile, uniformizându-se, densă, cleioasă. Bâjbâie cu mişcări încete, descompuse, care se materializează în spaţiul sufocant, împletinduse în dâre grase, moi, vâscoase… *** Se simte înghiţită de o tăcere densă ca întunericul din jur. De undeva, dintr-un adânc, pare să se audă o bufnitură grea, înfundată… Încearcă încă o dată să se dezlipească de podeaua în care i se scufundă tălpile, gleznele... Reuşeşte doar o înceată mişcare a trupului, o aplecare în faţă, fără a-şi urni picioarele, ca măscăricii care pendulează larg, înainte-înapoi, fără să cadă, fără să-şi ridice călcâiele, fără să îndoaie genunchii… Chinuit, fără putere, agonizează: - Nuuu! Nedesluşit se încheagă o umbră: bătrânul reapare. Masiv, greoi şi, totuşi, fantomatic. În mâna stângă are ceva greu, o coada de lopată, un capăt de lemn, un par... „Unde l-o fi găsit?” se întreabă ea. Poate rămăsese din vară, când fusese nevoită să pună zăbrele puternice la ferestre, zăvoare groase la uşi, să consolideze toate intrările, pentru că, după moartea bătrânului, casa fusese spartă şi prădată de mai multe ori… Cumplita siluetă lunecă spre femeie, fixând-o cu ochi săi argiloşi, opaci, uscaţi, ficşi… Într-un gest instinctiv de apărare, ea duce mâinile deasupra capului… Broboane reci de sudoare îi acoperă fruntea. Golemul mătăhălos, duşmănos, e tot mai aproape, ameninţător ca o lespede dislocată, gata să se năruie… Lemnul gros, ţinut sus, gata să lovească, îsi pierde rigiditatea, se leagănă, şerpuieşte şi apoi se încolăceşte ca o

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 64


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

frânghie pe încheietura mâinii umflate, enorme, coboară pe braţ, peste piept, peste trupul al cărui contur se diluează, scurgându-se lent, ca un nămol roşiatic, adunându-se într-o primordială şi inofensivă grămăjoară de humă… Vibrând prelung, în cercuri largi, atmosfera se îmbibă de veşnicie. .............................................................. - Ai auzit, Ioană, că pe băiatu’ Mutei… - …?! - … ăla din flori, de zicea lumea că-i făcut cu Moşu’… aşa! aşa! ăla!… cică l-au găsit mort în casa părăsită. S-a suit în nucul ăl bătrân, de lângă casă, a trecut pe acoperiş şi a intrat în pod. Pesemne c-o fi căzut prin gura podului, că zăcea înăuntru, cu capu’ spart, într-o baltă de sânge! - Doamne, apără! Da’ ce căuta acolo?! -Cică pusese prinsoare cu nişte băieţi, pe două pachete de ţigări, că lui nu i-e frică să intre noaptea într-o casă pustie: „Că doar nu m-o prinde Moşu’!” © Lucia Patachi

Victor Hugo53 Motto: Sunt clipe de nedefinit, acelea în care două suflete îşi vorbesc într-o limbă ce nu poate fi înţeleasă decât de ele, când tace tot ce-i omenesc, iar ele se unesc tainic pentru viaţa acestei lumi. Victor Hugo… când îi pronunţăm numele, ne gândim, inevitabil, la Mizerabilii (1862) sau la Notre-Dame de Paris (1831) şi, mai apoi, la superbele sale poeme… Supranumit cel mai mare „fenomen” al literaturii franceze, Victor Hugo a scris despre cel mai frumos sentiment pe care îl poate cunoaşte şi simţi fiinţa umană, ridicând iubirea pe un piedestal înalt, Albert Thibaudet54 apreciind faptul că opera sa este umană prin de-

taliu şi semnificaţie, inumană prin proporţii, o operă care copleşeşte prin titanismul magic al imaginaţiei şi prin cutezanţa inovatoare a limbajului poetic.

Când intră copilaşul...

Valeriu Pantazi52 – Culă părăsită

Când intră copilaşul e râs şi bucurie Şi dulcea lui privire se oglindeşte vie În ochii tuturor. Şi cea mai tristă frunte şi mai împovărată Se descreţeşte, pruncul curat când se arată

53

52

Valeriu Pantazi pe numele său Valeriu Pantazie Constantinescu (n. 17 mai 1940, Urechești - d. 25 iulie 2015, București) a fost un poet, scriitor și pictor român, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din București și al Uniunii Scriitorilor din România.

Victor Hugo (n. 26 februarie 1802 - d. 22 mai 1885) a fost un poet, dramaturg și romancier francez. Scriitor romantic, a fost pair al Franței din 1845, senator al Parisului și membru al Academiei Franceze din 1841. Printre operele sale cele mai cunoscute se numără Mizerabilii și Notre-Dame de Paris, Legenda secolelor, două volume - capodopere a poeziei franceze. 54 Albert Thibaudet (n. 1 aprilie 1874, Tournus, Saône-et-Loire – d. 16 aprilie 1936, Geneva) a fost un eseist şi critic literar francez.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 65


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Zâmbind gânguritor. De-i primăvara-n floare sau de-i noiembrie-afară Şi ne-ncălzim cu toţii la flacăra sprinţară În sobă scăpărând, Copilu-aduce viaţa cu el, ne luminează Şi-l alintăm şi râdem, iar mama-l priveghează Cum calcă, tremurând. Ades privind în sobă al flăcării răsuflet Vorbim de cer, de ţară, poeţi, sau de vreun suflet Ce-şi nalţă ruga sus. Când intră el, adio şi patrie, şi slavă Şi toţi poeţii lumii! Şi vorba noastră gravă Zâmbind, i s-a supus. O, dacă aurora, când noi visăm în noapte Şi ascultăm cum unda prin trestii plânge-n şoapte Şi-aprinde-al ei fanar, Lumina ei deodată deşteaptă vii fanfare De clopote şi păsări ţâşnesc din zare-n zare Pe-al câmpului chenar. Tu, prunc, eşti aurora, iar sufletul meu parcă E-un câmp cu flori ce-n viaţă să-şi dăruie încearcă Miresmele lui vii; Sunt codrul, ale cărui crengi sumbre noduroase, Ţi-mpărtăşesc doar ţie dulci murmure duioase Şi raze aurii. Frumoşii-ţi ochi, cu-atâtea lumini suave, sfinte, Mânuţa ta curată şi veselă, cuminte, Nu ştiu să facă rău; N-ai bălăcit în mâlul lumescului coclaur Copil bălai, sfânt înger frumos, un nimb de aur Purtând pe capul tău! Eşti, printre noi, columba tronând pe arca sfântă; Picioru-ţi încă tânăr, prin ţărnă nu se-mplântă. Porţi aripi de azur; Întreaga lume-ţi pare că e-o-ntrebare vană, În trup şi-n suflet totul e fără de prihană. Nimic nu ai impur! Cât de frumos e pruncul zâmbind cu voie bună; În buna lui credinţă vrea parcă tot să-ţi spună Prin lacrimile lui.

Nr. 5 (57), MAI, 2016

Uimit, privirea dulce în jurul lui rotindu-şi Şi sufletul lui fraged, şi gura dăruindu-şi În sărutări, oricui. Prieteni, fraţi şi înşişi duşmani fără tăgadă Fereşte-i pretutindeni în viaţă să nu vadă. O, domne sfânt şi viu Nici cuib fără de păsări, nici stup făr’ de albine Nici vară fără pajişti cu roşii flori, divine. Şi nici cămin pustiu. În româneşte de Lazăr Iliescu Din volumul „Frunze de toamnă”, 1831

Fabulă sau istorie Lihnit şi cu o poftă regească, într-o zi, Un maimuţoi c-o blană de tigru se-nvăli. Fusese tigrul rău, el însă fu năpraznic. Se înţolise-n dreptul şi voia de-a fi groaznic. Scrâşnind din dinţi purcese-a răcni: „Eu sunt, prin lege Cuceritorul tufei, noptosul nopţii rege!” Pândi, tâlhar de codru, prin spini şi pe de lături Îngrămădind omoruri şi jafuri şi prăpăduri; Drumeţii sugrumându-i şi pustiind pădurea, Făcu tot ce făcuse şi blana lui pe-aiurea. Trăia-ntr-un covru-n juru-i cu resturi de masacru. Văzându-i pielea, insul credea în simulacru. Zbiera cu mare muget şi groaznice cuvinte: „Priviţi, bârlogul meu e plin de oseminte; Toţi tremură şi fug din faţa mea cu spaimă Mă admiraţi! sunt tigru şi am tigrească faimă!” Prostimea-n admirare fugea mâncând pământul. Veni îmblânzitorul şi-n braţe înhăţându-l Ca pe o zdreanţă pielea-i rupând-o, zise-apoi Pleoştitei javre: „Nu eşti decât un maimuţoi!” În româneşte de Romulus Vulpescu Din volumul „Pedepsele”, 1853

Selecţie şi prezentare, Doris-Amalia Cojocariu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 66


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Arhitectura în Grecia Antică Arta şi arhitectura greacă, picturile, clădirile şi artele decorative s-au dezvoltat în Grecia antică între 1050 şi 31 î.Hr. Printre cele mai cunoscute monumente ale artei greceşti sunt templele din piatră, statuile cu figuri umane şi vasele pictate.

Acropola Atenei azi

Templele Despre etimologia cuvântului templu aflăm că în greaca veche ὁναός,/ho NAOS se traduce prin „locuinţă” (în limba latină prin templum). Templul a fost un edificiu sacru în care se oficia serviciul religios, închinat zeului ce era divinizat şi adorat de anumite popoare antice, printre care şi grecii. La început, sacrificiile şi ritualurile în cinstea zeilor aveau loc în afara templului. Templul putea reprezenta și un depozit votiv. Până prin secolul al IX-lea î.Hr. grecii construiau temple din cărămizi suprapuse din lut, apoi, odată pătrunse în arta elenă, ordinele dorice, corintice şi ionice au revoluţionat arhitectura greacă. Sanctuarul reprezintă partea sacră a templului, fiind cunoscut şi sub numele de altar, interzis profanilor. Sanctuarul este un loc de cult; în limba greacă fiind numit naos (sanctuarium în limba latină). Templele din piatră, construite în cinstea unor zei sau zeiţe, erau clădirile cele mai reprezentative ale arhitecturii greceşti. Datând din perioadele arhaică şi clasică, elementele unui templu grecesc erau remarcabil de simple. Ele prezentau o structură interioară în formă de

Nr. 5 (57), MAI, 2016

dreptunghi, cunoscută sub denumirea de „cella”, înconjurată de coloane şi împodobite cu un acoperiş înălţat, în pantă. Statuile de cult stăteau de obicei în spatele acestei săli. Majoritatea templelor aveau faţa îndreptată spre est. Templul lui Hephaistos este un exemplu de templu care a rezistat până în zilele noastre. Marile realizări ale arhitecturii greceşti nu s-au datorat doar cunoştinţelor tehnice ci ele au rezultat dintr-un simţ deosebit al proporţiilor şi o conştientizare acută, vizuală; un exemplu caracteristic era obiceiul grecesc de a-şi decora coloanele astfel încât să fie uşor bombate la mijloc, ceea ce compensa iluzia de concavitate (curbură spre interior) dată de o coloană perfect verticală atunci când era privită de la distanţă. Primele temple monumentale din piatră au fost construite în secolul 7 î.Hr. şi există posibilitatea ca acestea să fi apărut ca o replică a clădirilor din Egipt. Grecii antici au dezvoltat trei stiluri (ordine) majore de arhitectură, stiluri care au influenţat aspectele faţadelor templelor. Diferenţele de detalii de pe coloane şi ariile de deasupra lor defineau stilul arhitectural din care proveneau.

Templul lui Hephaistos

Ordinul Doric este cel mai simplu şi cel mai vechi ordin. Ordinele Ionic şi Corintian au adăugat o bază coloanelor şi au detaliat capitelurile coloanelor. Antablamentul (spaţiul de deasupra coloanelor) diferă de asemenea de la un ordin la altul. Indiferent cărui ordin aparţineau, faţada unui templu era alcătuită din trei părţi: treptele, coloanele şi antablamentul. Fiecare din aceste

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 67


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE părţi avea la rândul ei trei părţi. Existau trei trepte care conduceau la templu, iar cea mai de sus purta denumirea de stylobate. Fiecare coloană era definită prin bază, un stâlp şi capitel. Antablamentul avea în componenţă o arhitravă (grindă care se sprijină pe coloane), o friză, ce corespundea grinzilor ce susţineau tavanul şi o cornişă. Stilul doric era cel mai simplu şi mai sobru. Coloanele dorice nu aveau baza sprijinindu-se direct pe ultima treaptă. Capitelurile dorice erau alcătuite dintr-un element numit echinus (de forma unei pernuţe) şi un dreptunghi orizontal numit abacus care susţinea încărcarea clădirii de deasupra. Cel mai vechi templu doric este templul Herei din Olympia. Iniţial templele aveau 6 coloane în partea din faţă şi cea din spate şi câte 16 pe fiecare parte. Aceasta ducea la un raport lungime/lăţime de 3 la 1. Arhitecţii greci au considerat că aceste proporţii sunt prea mari şi în timp redus treptat acest raport până la aproape 2 la 1. Parthenonul din Atena are de exemplu 17 coloane pe părţi şi câte 8 în faţă şi spate.

Parthenonul (Partenonul, în greaca veche: Παρθενών) este templul dedicat zeiței Athena Parthenos, ridicat pe acropola Atenei, capodoperă a arhitecturii grecești.

Reliefurile clasice cele mai frumoase şi sculpturile din fronton făceau parte din templul atenian Parthenos, mai bine cunoscut sub numele de Parthenon. Cele mai multe sculpturi aparţin colecţiei Elgin şi se găsesc în British Museum din Londra, însă Parthenonul însuşi supravieţuieşte ca o ruină nobilă. Parthenonul este cel mai mare dintr-o serie de temple situate pe Acropolis (citadela), în Atena. Toate aceste temple au fost înăl-

Nr. 5 (57), MAI, 2016

ţate în a doua jumătate a secolului al V-lea î.Hr culme a perioadei clasice - pentru a înlocui clădirile distruse din timpul războaielor medice. Lucrările de construcţie au fost supravegheate de Phidias55 care a creat şi colosala statuie a Atenei, de mult pierdută, dar care pe vremuri a fost plasată în interiorul Parthenonului. Arhitecţii Parthenonului propriu-zis au fost Callicratis şi Ictimus care au mai proiectat încă un templu splendid care se mai găseşte, şi azi, în localitatea Bassae, în Arcadia. Pe lângă Parthenon, pe Acropolis se mai află şi mai micul templu al lui Atena, Nike, Erecteum, cu cariatidele lui distinctive (stâlpi sculptaţi sub formă de femei) şi o mare poartă de intrare, numită Propylea.

(Este cel mai vechi templu ionic, dedicat templul Atenei Nike. Edificiul se află la în partea dreaptă a intrării sacre în Acropolis-depropylaea. Acest edificiu religios mai purta numele de Templul victoriei neînaripate. Construcţia acestuia a fost finalizată de-abia în 410 î.Hr. şi avea ca scop comemorarea victoriei grecilor asupra perşilor. Templul era decorat cu ilustraţii ce reprezentau scene de luptă de la războaiele medice. În vremurile de demult, atenienii aduceau omagii „fără aripi” zeiţei Atena Nike astfel încât zeiţa să nu poată zbura dintre ei.)

55

Phidias (Fidias) (greacă Φειδίας) (cca. 500/490 î.Hr. - circa 432 î.Hr.) a fost un sculptor grec din epoca lui Pericle, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai perioadei clasice din cultura greacă.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 68


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Stilul ionic aduce cu el coloanele ionice care erau mai înalte şi mai frumoase decât cele dorice. Coloanele ionice nu mai stăteau direct pe ultima treaptă, ci pe o bază, iar capitelurile coloanelor ionice aveau forma a două spirale, element care semăna cu un sul parţial desfăcut. Acesta stătea pe o mică bandă decorată aflată în capătul stâlpului. Coloanele ionice arătau diferit privite din faţă sau din spate şi din lateral. Concluzia a fost că deşi stilul ionic este mai decorativ şi graţios decât cel doric, nu prezintă robusteţea acestuia. Templul lui Hera din Samos şi Templul lui Artemis din Ephesus sunt exemple de temple construite în stilul ionic.

Nr. 5 (57), MAI, 2016

Stilul corintian a fost cel mai sofisticat şi s-a utilizat în principal pentru coloane de interior. Coloanele corintiene aveau capiteluri înalte în formă de clopot răsturnat acoperite cu frunze sculptate. Prima coloană corintiană se află în templul lui Apollo Epicurius din Bassae.

Templu lui Apollo Epicurius, din Bassae

Sculptura

56

Templul Heraion din Samos

56

Templul Heraion din Samos a fost unul dintre cele mai impresionante temple ale Greciei arhaice, dedicat zeiței Hera. Heraionul se află aproape de vechiul oraș Samos, actualul Pythagoreio din Prefectura Samos. Au existat mai multe Heraioane în Samos în cursul istoriei. Primul, numit Hekatompedos (o sută de picioare), era un templu construit în sec 8 î.Hr de aprox 33m. Acest prim templu este înlocuit înainte de 550 î.Hr de un templu gigantic, poate pe model egiptean, cel mai mare din Ionia perioadei respective, purtând mărturie prosperității insulei. Acest al doilea templu este numit templul lui Rhoikos, și a a fost distrus la scurt timp după terminare, poate din cauza terenului mlăștinos care caracterizează amplasamentul Heraionului. Succesorul său, este de dimensiuni ceva mai mari chiar, deplasat cu 40 m spre vest, a fost în construcție timp de câteva secole, până în perioada romană și nu a fost terminat. Coloana vizibilă și astăzi este din acest al treilea templu.

Dintre reprezentările artistice practicate de greci, sculptura este cea mai bine reprezentată, mai ales din cauza faptului că picturile lor nu au supravieţuit peste timp. Sculptura de mari dimensiuni şi de mari ambiţii - s-a dezvoltat doar târziu, în secolul al VII-lea î.Hr., fiind probabil inspirată de contactele cu Egiptul. Prima perioadă a sculpturii greceşti, cunoscută ca perioada arhaică, a durat cam până în anul 480 î.Hr. Tipurile ei caracteristice au fost nudul unui tânăr, în poziţie verticală, şi fecioara îmbrăcată, ambele sculpturi fiind reprezentate cu un zâmbet larg (evident o convenţie fixă) pe faţă care astăzi ni se pare ciudat, „un zâmbet arhaic”. Abia în secolul al IV-lea î.Hr. au apărut nudurile feminine - adesea considerate tipice pentru artă grecească clasică - realizate de artişti ca Praxiteles şi alţii. Puţin după aceea au apărut alte schimbări. După cum se poate observa în sculpturile Parthenonului, arta clasică, în ciuda faptului că era plină de realism, totuşi idealiza şi generaliza ocolind emanaţiile adevărate, puternice şi extremele de orice fel. În secolul al IV-lea î.Hr., sculptori că Scapas şi Lysippus au popularizat o portretistică cu adevărat individualizată, plină de intensitate emoţională.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 69


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Într-un timp surprinzător de scurt, aceste personaje au devenit realiste şi veridice, încetând să devină obiecte, ca un stâlp pilon, cu intenţia de a fi admirate doar din faţă. Redarea convenţională a corpului - kouros - a fost înlocuită cu una mai detaliată şi de mare acurateţe în ce priveşte musculatura, în timp ce îmbrăcămintea purtată s-a sculptat cu tot mai multă măiestrie.

Nr. 5 (57), MAI, 2016

nui templu - mai ales basoreliefurile care îl înconjurau şi sculpturile individuale plasate în interiorul unui fronton triunghiular la fiecare capăt al clădirii. Sculptura, pictura şi arhitectura au fost astfel combinate încât să creeze temple somptuoase şi locuri pline de culoare - mult mai colorate decât ne imaginăm, deoarece statuile greceşti, care astăzi par a fi o artă atât de sobră, erau de fapt pictate complet şi erau echipate cu tot felul de podoabe, ca de exemplu ochi aplicaţi care probabil le confereau a aparenţă strălucitoare, uşor exotică. Mausolus, un conducător grec din Asia Mică (Turcia modernă) şi-a construit la o scară colosală propria criptă, cunoscută ca Mausoleum, dând numele lui tuturor acestor tipuri de construcţii.

Arta grecească a olăritului

Athena Parthenos-reconstituire

Perioada clasică, care a durat cam din anul 480 î.Hr. până în anul 323 î.Hr., este deseori privită că o culme a realizărilor artistice greceşti. Inovaţiile în sculptură au început să apară tot mai rapid, personajele în poziţie verticală au făcut loc personajelor surprinse într-o varietate de poziţii naturale cum ar fi „Suliţasul” (Doriphorus) şi Apollo cu braţul întins din Templul lui Zeus din Olympia. Inovări similare s-au produs şi în sculptura basoreliefurilor (sculpturi realizate astfel încât personajele ies dintr-un fundal dar nu sunt separate de acesta) şi în ansamblurile statuare din bronz. Multe capodopere ale sculpturii clasice au dispărut de mult şi sunt cunoscute azi doar după nume. Printre acestea se află şi două mari statui ale lui Zeus şi Atena create de maestrul atenian Phidias. Cea mai mare parte a lucrărilor în marmură care au supravieţuit nu au fost create pentru contemplarea individuală ci erau gândite pentru a face parte din decorarea, de ansamblu, a u-

Pictura grecească s-a păstrat până în zilele noastre doar pe vase care erau fabricate în cantităţi imense, cu scopul de a păstra vinul şi uleiul pentru uz casnic sau pentru export. Scenele de pe vase reprezintă una din sursele principale de informare despre felul de viaţă grecesc. Acestea au apărut pentru prima dată (aprox. 600 î.Hr.) în stilul ilustrării negre, prin care obiectele erau pictate cu siluete negre pe fundalul roşu, natural, al vasului. Detaliile interne (de exemplu ochii pe o faţă complet neagră) trebuiau să fie scobite până la materialul roşu de bază. Cam din 530 î.Hr. pictorii au început să lucreze în aşa numita tehnică a lucrării în roşu, adică tehnică opusă celei dinainte, colorând în negru fundalul, lăsând personajele în culoarea naturală a vasului şi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 70


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pictând detaliile interne ale acestora. Ambele metode prezentau avantaje dar niciuna nu se asemăna cu picturile realizate liber, pe fundalul alb al „lekythos”, o urnă elegantă, relativ rară, care era cel mai adesea utilizată în scopuri funerare.

Mozaicul Arta mozaicului a apărut în Grecia la sfârşitul secolului al V-lea î.Hr. Cele mai timpurii exemple sunt cele în care pietricele albe, negre şi colorate erau fixate în mortarul folosit la podelele caselor. Cu ajutorul pietricelelor luau naştere flori, forme geometrice, animale, monştrii sau mituri. Cel mai frumos mozaic realizat din pietre este considerat cel de pe podelele de la Pella, vechea capitală a Macedoniei şi loc de naştere al lui Alexandru cel Mare. Acesta este realizat astfel încât sunt subliniate luminile şi umbrele, prin utilizarea unor pietre cu tonalităţi coloristice apropiate, un asemenea mozaic aducând mai mult cu o pictură. Din anul 334 î.Hr., cuceririle lui Alexandru cel Mare au răspândit cultura peste tot în Orientul Apropiat, din Egipt până în vestul Indiei. După moartea lui Alexandru cel Mare în anul 323 î.Hr. imperiul acestuia s-a destrămat şi acest an marchează sfârşitul perioadei clasice şi începutul perioadei elenistice, dominată de state mari cum ar fi Egiptul şi Imperiul Seleucid, fondat pe cel sirian. Aceste state mari au devenit centre chiar mai importante ale artei greceşti decât cetăţile statele greceşti care se aflau în declin. În orice caz, spiritul artei elene era destul de diferit faţă de cel al predecesoarei arte clasice. Multe aspecte ale realităţii, pe care clasicismul le ignorase, au fost portretizate – urâţenia, grotescul, sentimentalismul şi extremele realităţii, durerea şi frica. Arta elenă era, în general, ilustrativă, având patroni care comandau lucrări imense unor artişti care le realizau, demonstrându-şi măiestria.

Selecţie şi prezentare, Dorina Litră

Nr. 5 (57), MAI, 2016

RADU LIVIU DAN Pi-Ramesses – volum de debut Volumul de debut, Pi-Ramesses, al lui Radu Liviu Dan, este un cumul de poezie vizuală, de inspiraţii diferite, divers ca tematică, o reflectare a imaginaţiei auctoriale asupra cotidianului dar şi o retroversiune mitologică. Pornind în călătoria spre poiesis, întrebându-se retoric: -

Oare să-mi fi mutat oraşul gândurilor/ mai departe de delta lacrimilor zilnice?/ Oare Nilul îmi va mai aduce aluviuni”/ Radu Liviu Dan transcede un spaţiu liric vivace, într-o stilistică nuanţată plăcut, fără preţiozităţi, a stării însăilate pe metaforă, într-un mesaj către cititori, demn de urmat când este vorba despre un tânăr poet şi volumul său de debut: să ne aşezăm la masa noastră/ ne-

am imaginat pasărea iubirii/în prea multă tăcere...

Aşadar să urmărim traiectoria spre poezia stelară pentru Radu Liviu Dan. Cristina Ştefan

Liviu Dan Radu cultivă un discurs liric aparent amalgamat, fragmentar, în delta căruia se adună tot felul de aluviuni ale eului afectiv şi raţional. În versurile acestei cărţi de debut, autorul transpune tot ceea ce a simţit şi a gândit mai preţios. Titlul devine revelatoriu în acest sens. Analogia cu oraşul antic Pi-Ramesses este simbolică. Şi aici, în spaţiul magic al Poeziei, sunt

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 71


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE strămutate şi salvate de neuitare cele mai îmbogăţitoare clipe ale fiinţării. Aici, zeii cei buni protejează timpul de aur al vieţii. Reflexivă, poezia îşi deschide larg aripile şi survolează, secvenţial, atât universul trăirii personale, cât şi pe cel al istoriei, artei sau religiei. În „oraşul gândurilor” răsună atât cântecul iubirii romantice, cât şi cel al meditaţiei existenţiale şi culturale. În curgerea, uneori muzicală, a afectelor şi a ideilor, cuvintele ardente şi cele abstracte, neologice se îmbrăţişează de o manieră stranie. Neîndoielnic, Liviu Dan Radu este fascinat de eternul mister al feminităţii şi de mitul androginului: tu, eu/ două vitralii/ faţă în faţă/ vis

altoit/ de copaci cu aceeaşi sevă// eu, tu,/ două luntrii alunecând/ în albia atemporală/ a aceluiaşi râu// tu, eu, inspiraţia divină/ din eden/ eu, tu/ în acelaşi timp al făgăduinţei” Sufletul lui înaripat

recompune imaginea întregului, e mereu furat de fantasma unei amintiri luminoase (Amintirile pe scări) sau a unui vis febril de iubire, care transfigurează spaţiul şi timpul prezent şi creează o realitate ideală, precum în poemul Dragoste albă una dintre piesele de rezistenţă ale volumului. Confesiunea se nutreşte din trăiri intense, care alcătuiesc iradiante peisaje sufleteşti (Nocturna într-o dimineaţă). În pastelurile predominant marine (Noi doi) şi primăvăratice (Dor, S-a dat drumul la verde) se profilează siluetele cuplului de îndrăgostiţi, mistuiţi de chemarea împlinirii prin eros. Dragostea rămâne, adesea, un „balansoar de dor”. Cu toate acestea, eul liric e conştient de pericolul destrămării: când dragostea nu e de a-

juns/ ne îmbolnăvim de ziduri însingurate.

Deloc întâmplător, în viziunea subiectului creator, poezia este apanajul trăirii elegiace. Care stă sub semnul nostalgiei, al privirii întoarse spre paradisul pierdut, spre un binecuvântat timp al făgăduinţei. În acest sens, poetul rămâne un permanent exilat, un Ovidiu ce-şi cântă pierderea: Poezia/ ar trebui scrisă numai de Femeie/

fiindcă un bărbat/ nu ştie ce înseamnă/ Poezia/ decât atunci când/ e un Ovidiu exilat/ departe de toate femeile/ pierzând-o/ pe cea mai dragă.

Nr. 5 (57), MAI, 2016

poezie/ mai mult decât nişte trecătoare stări. Să dea fiinţă unei căutări spirituale, unui idealul artistic. Acesta îşi găseşte expresia lirică în Izvo-

rul: când a ajuns la mine/ izvorul nu mai era roşu/ Sfântul Graal/ n-avea nicio picătură/ îi sorbeam lumina/ şi-mi era sete.

Ameninţat de pericolul eroziv al timpului („tobogan în învălmăşeala vieţii”), poetul, asemenea unui Noe modern, va îmbarca, în arca versurilor sale, cele mai de preţ valori: iubirea, aspiraţiile, credinţa (Ultima arcă). Le va salva, astfel, de la destrămare. Cunoaşterea, mijlocită de limbaj, traversează fiinţa şi realul, deopotrivă. Şi ţese o pânză a înţelegerii peste ceea ce le uneşte, precum în Între viaţă şi moarte, O cruce de chihlimbar, Aviator, Pietre şi lacrimi. Pânza pe care se imprimă atât spectacolul dramelor individuale, cât şi al celor colective: am construit imperii/ducând

războaie împotriva omului,/ circumvoluţiunile encefalului/ nu au cernut/ sufletul bun...

Liviu Dan Radu ne propune o altfel de oglindire a vieţii. Pentru a-i recompune bogăţia, uneori recurge la confesiune, alteori la eschivă culturală (Nirvană, Un veac de singurătate cu Garcia, Omorârea şarpelui, Frida play, Nefertari). Uneori devine un „mic prinţ al visării”. Incursiunile sale reflexive refac teritorii uitate ale cunoaşterii, propun itinerarii inedite de redescoperire a lumii şi a sinelui (Pi-Ramesses). Fără îndoială, poetul debutează sub semnul căutării de sine. Prin recursul la simbol şi metaforă, la concentrarea şi simplificarea expresiei, îşi recreează universul afectiv şi intelectual. Se autoficţionalizează. Îşi redefineşte, astfel, identitatea. Poposind în „oaza meditaţiei”, priveşte, uneori nostalgic, alteori lucid, în apele trecutului şi ale prezentului personal. Unde îşi reflectă trăirile, devenind conştient de această salvare a propriei fiinţe prin exerciţiul liric. Chiar şi atunci când se interoghează retoric: unde ne-au fugit clipele/unde ne-au fost strămutate?! le regăseşte aici, transfigurate. Le recuperează astfel vibraţia, splendoarea, bucuria, tristeţea şi suferinţa...

Reflecţia pe tema actului liric dezvăluie încredinţarea că cel care scrie este animat să creeze prin

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Prof. Viorica Gligor

Page 72


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

57

Neostenit, cărturarul - Albert Kovács58 În timpul unui bombardament din ultimul an de război, în buncărul de pe malul Mureşului, unde se refugiase împreună cu familia, adolescentul Albert Kovács îl descoperea pe Dostoievski. Când, după o zi, o noapte şi iarăşi o zi avea să termine de citit Crimă şi pedeapsă şi se despartă de Raskolnikov, de Sonia şi de ceilalţi, mai reali decât lumea reală din jur, i se revela un adevăr acceptat fără şovăire: operei dostoievskiene urma să i se dedice de-acum înainte, ca cititor şi interpret. Să mai arătăm că, la întâlnirea hotărâtoare, cel care se vedea prins într-o servitute liber consimţită se prezenta cu avantajul unei consistente pregătiri filozofice şi teologice, dobândite la Colegiul Reformat din Târgu-Mureş, şcoală renumită prin exigenţa şi seriozitatea instrucţiei clasice, atât de temeinice, încât nici ingredientele efortului de îndoctrinare din anii comunizării forţate nu o vor putea tulbura. Anii de liceu i-au format convingerea că marii creatori de frumos şi adevăr nu pot fi clin57

Portret realizat de pictorul Marcello La Neve, Italia. Prof. univ. dr. Albert Kovacs (n. 29 februarie 1928, Ceauş, judeţul Mureş – d. 27 aprilie 2015) a fost un teoretician, critic şi istoric literar, preşeditele Fundaţiei Culturale Est-Vest şi a Asociaţiei Dostoievski din România, afiliată la International Dostoevsky Sociaty, membru de onoare al Revistei de Cultură Universală: Nomen Artis – Dincolo de tăcere 58

Nr. 5 (57), MAI, 2016

tiţi din locul unde lumea civilizată i-a aşezat. Lecturile din Kant şi Hegel, din Schiller şi Schelling, parcurse în limba în care gânditorii îşi aşternuseră ideile, îi vor fi de un preţios ajutor în apropierea de opera celebrului romancier. Subtilităţile limbii ruse, deprinse în studenţie şi în pregătirea doctoratului, îi vor întări încredinţarea că este chemat să-l cinstească pe Dostoievski, citindu-l în original, traducând în româneşte ceea ce trebuia tradus, ca primă urgenţă, din publicistica şi corespondenţa scriitorului, iar în ultimul deceniu de viaţă, cărturarul – şi neobositul om de acţiune culturală Albert Kovács concepuse un proiect (unii îl găseau himeric) de retraducerea scrierilor deja publicate în ediţia clasică românească, între anii 1966 şi 1974, fără tăieturile ori modificările cerute cândva de cenzură. În ciuda temerilor, ediţia Opera Omnia, în 20 de volume, a pornit sub cele mai bune auspicii – mai tinerii colaboratori (exegeţi şi traducători) s-au lăsat cu plăcere contaminaţi de entuziasmul, de energia şi de tenacitatea spiritului său constructiv şi au dat la iveală tălmăciri memorabile apărute la Editura Fundaţiei Culturale Est-Vest, înfiinţată de dlui, pentru a media şi conserva cele mai bune legături între culturile europene. Plină de abisuri derutante şi periculoase pentru spiritul neiniţiat, lumea lui Dostoievski nu se lasă cucerită prea uşor; devine astfel de înţeles de ce specialistului în literatura dostoievskiană i-au trebuit multă strădanie şi îndelungă meditaţie pe marginea textului parcurs în original, pentru a dezlega fraze-cheie şi situaţii, de unde paginile citite să apară într-o altă lumină decât cea comun acceptată. Prelungind linia inaugurată de prelegerile sale universitare despre epoca marilor clasici, din literatura rusă, a celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, cărturarul selectează texte, în majoritatea lor inedite, pentru publicul român şi le grupează sub titlul F.M. Dostoievski despre literatură şi artă (1990); edificator pentru estetica lui Dostoievski, aşa cum se desprinde aceasta din corespondenţa şi din Jurnalul scriitorului. Albert Kovács semnează selecţia şi traducerea în româneşte (în colaborare cu Nicolae Iliescu), el este şi autorul substanţialului studiu introductiv, intitulat Evidenţa tragică şi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 73


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE revelaţia frumosului, despre preeminenţa frumo-

sului pur în concepţia marelui prozator. Pe un teritoriu minat de aprige controverse, nu toate cu miză net ştiinţifică, de orgolii şi comodităţi ale judecăţilor critice, preluate, de cele mai multe ori, fără acoperire, cartea lui Albert Kovács din 1987, Poetica lui Dostoievski, deschidea o direcţie de cercetare pretenţioasă. Masa copleşitoare ca număr de contribuţii străine se cerea cercetată atent, pentru a reţine grăuntele de unde hermeneutica poate începe noul tip de investigaţie. Într-o scriere critică de o coerenţă bine strunită, profesorul îşi verifică ipotezele de lucru, discută, în cunoştinţă de cauză, valabilitatea punctelor de vedere enunţate de autorităţi în materie, respinge polemic fisurile din discursurile celorlalţi, acceptă ceea ce găseşte demn de a fi reţinut şi, în cele din urmă, îşi aşterne propriul discurs. Pentru a da mai multă rigoare demonstraţiei, cărturarul construieşte o poetică a operei dostoievskiene, rezistentă la asalturile lecturilor postpostmoderne. O dată în plus ne convinge de valoarea cercetării, în care se angaja în 1987, succesul celei de a treia ediţii a cărţii, în traducerea Elenei Loghinovski, la o importantă editură din Rusia (în 2007). Miezul cărţii, concretizat, credem noi, în relaţia dintre mit şi motivul literar, se verifică în mod remarcabil în poemul Marele Inchizitor partea cea mai enigmatică şi mai disputată din romanul Fraţii Karamazov. În acest capitol se constituie o imagine artistică multidimensională, care absoarbe miturile în fluxul naraţiunii, servindu-se de reinterpretarea modelului evanghelic pentru a afirma spiritualitatea omului liber, responsabilitatea sa faţă de semeni. Dintre teoriile cele mai convingătoare, privitoare la arta naraţiunii, Albert Kovács amendează excesiva utilizare a modelului lui Mihail Bahtin, care ar sărăci, mai ales în cazul Fraţilor Karamazov, înţelegerea subiectivităţii autorului faţă cu subiectivităţile naratorilor şi ale personajelor-cheie, contribuţia scriitorilor ruşi de primă mână la tezaurul literar al umanităţii. În prelungirea preocupărilor de poetică dostoievskiană, dezvoltate în Poetica lui Dostoievski, vine cartea Dostoievski: Quo vadis homo?

Nr. 5 (57), MAI, 2016

Sensul existenţei şi criza civilizaţiei (din anul

2000). În aceasta din urmă, vocea cărturarului sprijină ideea că, în creaţia dostoievskiană, frumosul este valoarea imanentă, care unifică meandrele compoziţionale, sistemul de construcţie şi de distribuire a personajelor şi situaţiilor, comunicând în toate straturile operelor mari şi ale microromanelor. Romanele şi povestirile pe care le comentează aici se aşează într-un edificiu polistratificat - fiecare strat, de la suprafaţă spre ni-velul de profunzime, nu se abate de la principiul constructiv care dă coeziune întregului – nevoia de frumos. Organicitatea expunerii hermeneutice este cea care asigură demonstraţiei estetice convingerea că, pentru Dostoievski, în plan ontologic, valorile supreme sunt viaţa omului („viaţa vie”), libertatea, poporul şi umanitatea întreagă; iubirea este valoarea morală supremă, alături de valoarea estetică (frumosul). Ideea centrală a cărţii poate fi sintetizată astfel: idealul (estetic) şi credinţa în ideal (etic) sunt interconectate. Frumosul şi Binele se întrepătrund în opera dostoievskiană.

Mitul literar şi motivul – nu numai literar – sunt termeni frecvent puşi la lucru în studiile sale de poetică, nu numai şi nu neapărat dostoievskiană. Din nevoia de mai multă claritate în înţelegerea conceptelor fundamentale, iese cartea profesorului, aplicată teoriei (teoriilor) estetice şi poetice, de la poeticele antice şi până la şcoala formală rusă: Frumosul pur. Poetici clasice şi moderne (din anul 2000). Teoreticianul urmăreşte să aducă limpeziri tot în sfera frumosului imanent, obsesia majoră a cărturarului în tot ce scrie şi apără – ori dezaprobă – public. Oprirea specială asupra contribuţiei lui D. Caracostea la constituirea comparativismului ca ştiinţă nu este întâmplătoare la teoreticianul Albert Kovács. De la prima carte şi până la ultima se poate observa efortul de a da contururi noi autorilor discutaţi, cu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 74


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ajutorul uneltelor pe care comparativismul le pune la îndemână. Secţiunea Secvenţe de poetică comparată, în cartea din 1987, descoperă înrudiri spirituale între prozatori de primă mărime, în ciuda opoziţiei de tipologii artistice. Din această nouă perspectivă, Cehov şi Dostoievski prezintă ipostazieri la polifonismul (bahtinian), consubstanţial pentru Dostoievski – arată profesorul, împins spre obiectivitate narativă (polifonism inautentic) la Cehov. Dar preferinţa pentru comparativismul bine strunit, cu folos maxim pentru analiză, se lasă ghicită în exemplarele studii din volumul Quo vadis homo?, cu referire la Goethe şi Dostoievski: Ivan Karamazov: Faust ori Mefisto? După destule încercări, unele destul de convingătoare în sfera analizei de tip comparativist, cărturarul optează pentru consonanţe – nu influenţe, nu împrumuturi/ răsfrângeri ale unor motive, ci elaborarea/ transformarea motivelor de la un mare creator la altul, fără ca aceştia să aparţină aceleiaşi tipologii artistice. Transformarea, atât de productivă pentru înţelegerea Karamazovilor, se deduce din prezenţa asocierii-contrastului de motive, legea fundamentală, conchide profesorul, după care se conduce poetica lui Dostoievski. Dacă Ivan Karamazov prezintă afinităţi cu arhetipurile lui Faust şi Mefisto, „figura lui Ivan poate fi definită ca reunire, contopire a tipurilor lui Mefisto şi Faust într-o unitate tipologică nouă”. Şi într-o altă parte citim: „Ivan este un tip de referinţă al literaturii universale, el este identic doar cu sine însuşi. El nu este nici Diavolul, nici Mefisto, nici Marele Inchizitor. El este mult mai aproape de Faust, dar nici Faust nu este”. Studiile Montaigne şi Dostoievski, Don Quijote şi Prinţul Mîşkin împlinesc sensul ontologic al operei dostoievskiene, convingându-ne până la capăt de avantajele demersului critic, purtat în înaltul unei exegeze care consacră un exeget de talie universală. Eseurile şi studiile, lucrările de teoria şi estetica artei, la care se adaugă numeroasele comunicări susţinute la manifestările ştiinţifice internaţionale mărturisesc aceeaşi febră a căutării de valoare arhetipală, care să dea sens vieţii omului. O scurtă discuţie, într-un plan apropiat, se impune aici. Există cărţi de critică literară şi

Nr. 5 (57), MAI, 2016

eseistică românească admirabil scrise, importante pentru spiritualitatea românească, dar interesul pe care îl suscită vizează receptarea unei literaturi în cadrul literaturii-ţintă. Sunt şi cărţi – despre Dostoievski – ce depăşesc hotarele a două ţări prinse în dialog. Suntem convinşi că cele două cărţi, despre care în publicistica din România s-au scris lucruri substanţiale, au ascendent faţă de scrierile care contează în înţelegerea felului în care a fost şi este receptată opera lui Dostoievski la noi în ţară. De lucrările /studiile cu ecou regional se detaşează prin anvergura ideilor, plasându-l pe autor pe magistrala exegeţilor lumii, care au un cuvânt capital de spus în materie de Dostoievski. Din seria lucrărilor cu ecou circumscris unui anume spaţiu se desprinde şi o carte de o factură specială, datorată lui Valeriu Cristea – Dicţionarul personajelor lui Dostoievski (în două volume). Prea puţin luată în seamă la noi, monumentala lucrare – unicat în lume! - a lui Valeriu Cristea este relevată într-un capitol din volumul despre ontologia dostoievskiană; locul şi însemnătatea Dicţionarului în exegeza lumii interesate de Dostoievski au fost, în mai multe rânduri, susţinute de Albert Kovács cu devoţiune exemplară în faţa specialiştilor la câteva reuniuni internaţionale. Şi totuşi, Dicţionarul rămâne inaccesibil lecturii străinilor – institutele publice cu obligaţii de difuzare a culturii române peste hotare nu se grăbesc să traducă originala operă critică într-o limbă de circulaţie, nu se grăbesc, prin urmare, să aducă notorietatea pe care o merită cartea lui Valeriu Cristea – şi cultura română – în străinătate. Merită remarcată o realitate – chiar şi atunci când scrie despre alţi mari creatori, modelul Dostoievski străjuieşte din umbră, ca termen de referinţă. Cu un entuziasm pe care obstacolele nu l-au putut ştirbi, profesorul Kovács, alături de Elena Loghinovski şi un grup – restrâns – de colaboratori devotaţi cauzei s-au avântat cu superbă angajare în elaborarea a două lucrări de factură enciclopedică: ultimele cărţi despre Lev Tolstoi în spaţiul cultural românesc (Anno domini

1854. Lev Tolstoi la Bucureşti. Jurnal. Corespondenţă. Mărturii (din 2013) şi Lev Tolstoi în Ro-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 75


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mânia. Integrarea dialogală a operei (din 2014),

scoase la Editura Est-Vest din Bucureşti cu preţul unor substanţiale eforturi financiare şi intelectuale.

Acoperind pentru câteva decenii de acum înainte, o sferă de cercetare în domeniul istoriei literare şi culturale, ce ar fi rămas, fără tenacitatea profesorului Albert Kovács, pe nedrept ignorată, cele două cărţi – testamentare pentru opera cărturarului – lasă să se ghicească în stratul de adâncime perpetua confruntare cu paradigma Dostoievski. În două volume, admirabil ilustrate de fotografii şi imagini de epocă rarisime, au adunat pagini de jurnal, corespondenţă de la anul 1854, mărturii documentare, traduse din rusă şi franceză, într-o ediţie alcătuită de Albert Kovács, ediţie menită să rămână ca atestare a devoţiunii exemplare pentru cultura mare a lumii, la împlinirea unui secol de la moartea Titanului de la Iasnaia Poleana. Prolog, ultimul text elaborat de profesor, pe care acesta a apucat să şi-l vadă tipărit, este un studiu despre cariera românească a operei tolstoiene, de la culegerea de Opere în 14 volume, apărute în traducere românească între 1953 şi 1956, excepţională ca valoare a tălmăcirilor şi ca selecţie de texte reprezentative. Cele două iniţiative de amplă deschidere culturală merită elogiul necondiţionat al iubitorilor de frumos, ca şi comentariul avizat al cunoscătorilor. Pentru a evita orice nedumeriri, editorul şi autorul Prologului se simte obligat să ne prevină asupra raţiunilor pentru care doi importanţi critici şi istorici literari, semnatari ai unor studii, cărţi şi eseuri despre Lev Tolstoi lipsesc din lista celor selectaţi cu texte reprezentative. În acest context, credem că se supralicitează „vina” lui Ion Ianoşi (nereceptiv la nuanţe care ar ţine de poe-

Nr. 5 (57), MAI, 2016

tica textului). Din păcate, rigorismul excesiv, cu care îl elimină dintre autorii antologizaţi pe Ion Ianoşi, dar şi pe G. Călinescu (articolul despre personajul Anna Karenina), distonează cu tonul elevat, înalt ştiinţific al discursului critic. Oricât de justificat ar fi dezacordul de opinii dintre cei doi cărturari, nu le agreăm absenţa din enciclopedie. De altfel, dezacordul de păreri în privinţa nevoii de abordare poetică se lasă observat şi în studiile – polemice – ale lui A. Kovács despre Dostoievski. În plan gnoseologic, autorul Poeticii lui Dostoievski se pronunţă în chestiunea răului, decurgând din „cunoaşterea sfâşiată”, argumentând ideea-forţă că binele şi răul, la creatorul Dostoievski, se lasă delimitate fără greş, cu condiţia de a înceta să mai identificăm personaje-purtătoare de cuvânt ale ideilor autorului (existenţialiştii ruşi de la începutul secolului XX excelau în această eronată recunoaştere), acolo unde, de fapt, funcţionează arta separării vocilor aparţinând naratorilor şi eroilor de vocea autoritară a autorului. Reputatului filozof şi eseist Ion Ianoşi, care s-a aplecat cu talent şi pasiune asupra scrierilor celor doi mari ruşi – Dostoievski şi Lev Tolstoi, polemistul Albert Kovács îi reproşează prea aspru alinierea la discursul filozofilor ruşi trăitori în exilul post 1917, distribuţia nejustificată a binelui şi a răului la eroi ce împărtăşesc sau nu valorile în care Dostoievski credea cu ardoare. Excesivul rigorism aplicat unor nume mari devine de înţeles, dacă acceptăm înfrigurarea celui care simte că timpul, în privinţa sa, nu mai are răbdare. El, cărturarul prins în atâtea proiecte, trebuie să le ducă la capăt. La peste 50 de ani, profesorul înfiinţa o editură şi o fundaţie culturală, mai întemeia Asociaţia Dostoievski, pe care o va afilia la Socie-

tatea Internaţională Dostoievski/ International Dostoevsky Society, iniţiative care, la data când

se anunţau, păreau proiecte imposibile, în absenţa unor semnificative sponsorizări. Dar iată că întâlnirile internaţionale aduse la Bucureşti şi la Dunăre se succed într-o cadenţă care pare fantastică, convocând personalităţi ale vieţii culturale şi artistice mondiale, ce onorează întâlnirile care au loc sub deviza „Civilizaţia europeană, unitate, unicitate, deschidere“. Pe lângă

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 76


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

cele două volume consacrate lui Lev Tolstoi, Editura Est-Vest scoate alte trei cărţi de o ţinută ireproşabilă: Puşkin universal, Eminescu universal şi Dostoievski şi romanul românesc.

Imagine de la deschiderea Simpozionului – la USB

Afişe simpozioane

Volumele dnei prof. Elena Loghinovski Imagine de la sediul Fundaţiei Dostoievski (Verona Maier muzician, Elena Loghinovski, Florin Paraschiv-cineast)

IMAGINI DE LA SIMPOZION, PORT CETATE

Galina Korbici – prezentându-şi cartea

Polemist neostoit, Albert Kovács este o prezenţă care, la simpozioanele Societăţii Internaţionale Dostoievski, tulbură monotonia expunerilor cuminţi, vrea să-şi convingă oponenţii de adevărurile sale. De la început, s-a angajat într-o investigaţie primejduită de bibliografia uriaşă ca număr de titluri şi ca prestigiu ale numelor contribuabililor ştiinţifici. Intuieşte fără greş valoarea, nu se lasă copleşit de întinderea literaturii critice adunate în timp şi, în contextul favorizat de serioase revizuiri de paradigmă critică, avansează idei care răstoarnă judecăţi (prejudecăţi) bine înfipte în mentalul colectiv. Prin tot ce a făcut, Albert Kovács s-a angajat cu toate puterile sufletului să străbată suişurile şi coborâşurile creaţiei, pentru a ajunge la esenţa operei dostoievskiene, la frumosul pur, dezbărat de tezisme şi false impresii. © Sorina Bălănescu59, Iaşi 59

Urmărind filmele Tatianei Gurianova, Luizei Palanciuc şi Nataliei Gromova

Bălănescu Sorina – n. 25 decembrie 1941; prof. univ. la Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi; critic literar şi traducător excelent, cu multe opere traduse din limba rusă. A obţinut, în 1995, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 77


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Întâmplări cu Tudor Arghezi60 Tudor Arghezi avea un prieten evreu, Weissglass, pe care îl preţuia pentru cultura şi inteligenţa sa. Se întâmpla sub regimul antonescian, când Weissglass se afla într-un lagăr de concentrare, sub comandă românească. La un moment dat, comandantul lagărului a primit ordin de la nemţi să formeze un lot de deţinuţi pe care să-l transporte la o destinaţie necunoscută, probabil la Auschwitz, de unde nu se mai întorcea nimeni. Din lotul respectiv făcea parte şi Weissglass. – Ia vino încoace, mă jidane, s-a răstit la el comandantul lagărului, care îi zărise nişte hârtii în buzunar. Ce e cu hârtiile alea? – Nişte poezii de Arghezi. M-am apucat să traduc în germană câteva dintre ele. – Tu, admirator al lui Arghezi?, s-a mirat comandantul, care, auzind răspunsul, se mai muiase. – Da, domnule, îl cunosc şi aş fi vrut să-i trimit o carte poştală, dar văd că nu se mai poate.

60

Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu, n. 21 mai 1880, București – d. 14 iulie 1967) a fost un scriitor român cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire și Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum și literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestați din întreaga literatură română. Pseudonimul Arghezi provine, explică însuși scriitorul, din Argesis - vechiul nume al Argeșului. Ovid S. Crohmălniceanu propunea în studiul consacrat operei poetului din Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale o altă explicație, pseudonimul ar proveni din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie și Geza. Arghezi este unul dintre autorii canonici din literatura română.

Nr. 5 (57), MAI, 2016

Urmarea a fost că deţinutul Weissglass n-a mai părăsit lagărul. În schimb, i s-a permis să trimită cartea poştală pe adresa poetului, având scrise, într-un colţ, cuvintele „Cu stimă”, iar, dedesubt, semnătura comandantului, şi el, un mare admirator al poetului. Se pare că, primind misiva, Arghezi a intervenit, la cel mai înalt nivel, pentru eliberarea admiratorului său necunoscut, el, care considera filosemitismul şi antisemitismul nişte aberaţii, amândouă presupunând o atitudine de discriminare colectivă. Însă, după doar câţiva ani, Baruţu, fiul poetului, a fost, şi el, arestat. Copleşit de durere, bătrânul părinte bătu la uşa Ministerului de Interne, dar degeaba. Nici prietenul său, Gala Galaction, deputat în Marea Adunare Naţională, nu reuşise să facă mai mult. În atare situaţie, Arghezi s-a încumetat şi i-a scris tovarăşei Ana Pauker. Solicitând eliberarea fiului său, el nu-şi revendica decât meritul de a fi dăruit Literaturii Române nişte cărţi, nicidecum acela de a fi militant de stânga şi de a-l fi salvat de la moarte pe Weissglass. Într-adevăr, peste câteva zile, Baruţu Arghezi a fost eliberat, numai fiindcă era fiul marelui poet. – Dar când mi l-aţi luat, aţi făcut-o tot pentru că era fiul meu?, a replicat Arghezi, oferind un surâs de viperă sacră. *** În 1949 se împlinea aproape o jumătate de secol de când Tudor Arghezi părăsise Mânăstirea Cernica şi lepădase rasa călugărească. Iar, în acel an, i se făcuse dor să revadă mânăstirea şi împrejurimile. De aceea, odată depuse diligenţele cuvenite, stareţul Urpasian a consimţit să trimită trăsura la Pantelimon. Arghezi venise la întâlnire, însoţit de fiul său. Poetul păstra în suflet nostalgia vieţii monahale, prin care trecuse ca un meteor… De cum se instalase în mânăstire, novicele câştigase repede simpatia lui Iosif Gheorghian, mitropolitul primat al Ungro-Vlahiei, ierarh cărturar, cu o viaţă foarte curată, căruia Arghezi i-a păstrat, fără umbre, o amintire suavă. Sfinţia-sa i-a dat în călugărie numele său, pe care, însă, tânărul monah l-a păstrat doar puţină vreme. Dar când a vrut Dumnezeu să i se nască un fiu – e vorba de Baruţu -, l-a botezat Iosif,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 78


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE aşa cum pe Mitzura o botezase Domnica. Făcând înconjurul mânăstirii, Arghezi recunoştea chiliile foştilor săi fraţi de chinovie. – Aici şedea vărzarul mânăstirii, şi-a adus el aminte, şi era persoana cea mai importantă în Postul Mare, când se mânca doar o dată pe zi, şi numai varză acră cu mămăligă rece… Târziu, drumul vizitatorilor i-a purtat pe insula unde erau cimitirul şi osuarul de sub Biserica Sf. Lazăr. Printre celelalte oseminte exista şi un craniu, aşezat pe o cărămidă pe care scria numele mortului. Văzându-l, Arghezi a strigat, cutremurându-se: – Aoleu, părinte Visarioane, aici te găsii?!… Se pare că acel călugăr, Visarion, va fi fost o amintire scumpă poetului. *** De Sâmbăta Morţilor, când se împart colivă şi cireşe în vase de lut, pentru pomenirea celor plecaţi în Lumea de Dincolo, Tudor Arghezi venise în vizită la tânărul său prieten, părintele Valeriu Anania, poet şi bibliotecar la Patriarhie. Arghezi era deputat în Marea Adunare Naţională şi doar trecea drumul dincoace, spre Patriarhie, la o cafea şi o ţigară cu prietenii. El cunoştea clădirea foarte bine, căci, pe vremea călugăriei, îl servise, ca secretar personal, pe Iosif Gheorghian, cel care îl tunsese în cinul monahal. Acum, Arghezi cutreiera bibliotecile şi cerceta cărţile din alte vremuri, în speranţa că va găsi cuvinte necunoscute, pline de parfumul arhaic românesc. La vârsta lui, Meşterul era încă un ma re scormonitor de grai şi se îmbogăţea până la disperare, pentru că storsese tot ce se putea stoarce din Limba Română, încât altora aproape că nu le-a mai lăsat nimic. De aceea, ţinea cu tot dinadinsul ca tinerii scriitori să dobândească noi cuvinte, fie din dicţionare, fie prin viu grai, până când le intrau în sânge. Arghezi avea o vorbă: „Dacă poezia se isprăveşte odată cu omul, limba creşte odată cu neamul”. Dar, să revenim la Sâmbăta Morţilor. Patriarhul Justinian, care îşi avea cabinetul de lucru cu ferestrele îndreptate spre bibliotecă, l-a văzut pe poet venind la părintele Anania, încă de

Nr. 5 (57), MAI, 2016

dimineaţă. (Alt motiv al vizitei era portretul lui Iosif Gheorghian, în faţa căruia Arghezi se oprea, privindu-l ca pe o icoană, nemişcat şi cu pălăria în mână.) Gazda i-a oferit oaspetelui dulceaţă şi cafea, după care cei doi s-au întins la vorbă. Dar, pe la orele 11, maica Achilinia, cămărăşiţa Palatului Patriarhal, i-a anunţat că Preafericitul Justinian îi aşteaptă în sufrageria palatului. Patriahul obişnuia să-şi pomenească morţii. Pe masa mare erau înşirate, pe mai multe rânduri, farfurioare cu colivă şi tot atâtea ulcele de lut, pline cu cireşe. În jurul mesei erau deja aşezaţi părinţii Catedralei, secretarul, dactilografa, bucătarul, şoferii, oamenii de serviciu. Noii sosiţi s-au aşezat lângă ceilalţi. Justinian a intrat în sufragerie şi a început să împartă, înmânându-i fiecăruia ofranda şi rostind numele celui dus dintre cei vii: Miron Patriarhul, Nicodim Patriarhul, Valeriu arhiereul, Vartolomeu episcopul… Când a ajuns în dreptul lui Arghezi, glasul său aspru s-a mai îndulcit: „Iosif mitropolitul…”. După care s-a retras, chemat de alte treburi. Cum de nu uitase vechea legătură dintre marele poet şi mentorul său? Arghezi a fost foarte mişcat de această întâmplare şi, întors în biroul gazdei sale, şi-a aprins o nouă ţigară şi, vreme îndelungată, n-a mai scos nicio vorbă. Dar, într-un târziu, a exclamat: – Ehe, aici, la voi, e altă lume!… Când maica Achilinia a adus linguriţe pentru colivă, Arghezi i-a spus: – Măicuţă dragă, pe-a mea te rog să mi-o faci pacheţel, să o iau acasă şi să o mănânc cu Paraschiva. Maica Achilinia a pregătit pacheţelul, adăugând încă o porţie. Dar când a fost să împacheteze şi ulceaua cu cireşe, poetul a oprit-o: – Nu, măicuţă, pe aceasta să nu mi-o înveleşti. Am s-o duc în braţe aşa, că e pomană românească. (Redactarea acestui material s-a bazat pe informaţiile cuprinse în lucrarea „Rotonda plopilor aprinşi“, de Valeriu Anania, apărută la Editura Cartea Românească, în 1983).

*** În lunga lui viaţă şi activitate literară, în loc să primească elogii nesfârşite pentru tot ceea ce a scris, Tudor Arghezi a primit 3 lovituri

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 79


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE din partea autorităţilor. Prima lovitură a primit-o în 1919, când, împreună cu Ioan Slavici şi mai mulţi ziarişti, a fost acuzat de colaboraţionism cu nemţii, în timpul Primului Război Mondial, şi condamnat la 5 ani de închisoare, la Văcăreşti. Instigatorul fusese Nicolae Iorga, atât de vanitos şi de inflexibil şi cu alţi confraţi. A urmat momentul septembrie 1943. Atunci, Arghezi a publicat în ziarul Informaţia zilei pamfletul Baroane. Pentru această ispravă, era gata-gata să cadă în ghearele Gestapoului şi, probabil, urma să fie împuşcat, căci Hitler nu se prea juca în astfel de situaţii. Norocul lui a fost că l-au arestat românii şi l-au ascuns în Lagărul de la Tg. Jiu. În sfârşit, în ianuarie 1948, numitul Sorin Toma, un comunist cu o puternică influenţă şi fost combatant în Armata Roşie, a publicat, în ziarul Scânteia, articolul: Răsfoind volumele lui Arghezi. Poezia putrefacţiei, sau putrefacţia poeziei. În urma apariţiei acestui material, poetului i-a fost interzis, aproape 10 ani, să mai publice vreun rând, fiind, astfel, împins în ghearele mizeriei materiale. Mulţi l-au văzut plângând de disperare. Însă, în 1951, Gheorghiu-Dej schimbă macazul şi începe să atragă spre Partidul Comunist intelectualitatea artistică şi ştiinţifică. În consecinţă, el îi dă lui Iosif Kişinevski sarcina să se ocupe de reabilitarea treptată a lui Arghezi. Astfel, pentru început, i se permite să publice poezii pentru copii şi traduceri din fabuliştii Krîlov şi La Fontaine. Nu mult după moartea lui Stalin, din 1953, mareşalul Tito a făcut o vizită istorică la Bucureşti. La recepţia oferită cu acest prilej, preşedintele iugoslav şi-a manifestat dorinţa să-l cunoască pe Arghezi, pe care îl citise în traducere sârbă. După zaiafet, GheorghiuDej l-a condus pe Arghezi cu maşina acasă şi s-a scuzat că, deşi ştia ce se petrece cu el, n-a avut nicio putere să-l ajute, că alţii hotărau, peste capul lui. Arghezi n-a scăpat momentul să i se plângă demnitarului ce greu o duce, în continuare, cu întreaga familie. Imediat, începând cu a doua zi, viaţa poetului se schimbă: maşină cu şofer la scară; reeditarea integrală a operei; este trimis, cu familia, în Elveţia, să-şi trateze boala de ochi; i se pune la dispoziţie un cont în valută; devine academician, membru în M.A.N.;

Nr. 5 (57), MAI, 2016

este aniversat, cu mare pompă, la împlinirea a 75, 80 şi 85 de ani de viaţă etc. În felul acesta, Arghezi a primit, în sfîrşit, prinosul recunoştinţei binemeritate.

Tudor Arghezi - De-a V-aţi Ascuns Dragii mei, o să mă joc odată Cu voi, de-a ceva ciudat. Nu ştiu când o să fie asta, tată, Dar, hotărât, o să ne jucăm odată, Odată, poate, după scăpătat. E un joc viclean de bătrâni Cu copii, ca voi, cu fetiţe ca tine, Joc de slugi şi joc de stăpâni, Joc de păsări, de flori, de câni, Şi fiecare îl joacă bine. Ne vom iubi, negreşit, mereu Strânşi bucuroşi la masă, Subt coviltirele lui Dumnezeu. Într-o zi piciorul va rămâne greu, Mâna stângace, ochiul sleit, limba scămoasă. Jocul începe încet, ca un vânt, Eu o să râd şi o să tac, O să mă culc la pământ. O să stau fără cuvânt, De pildă, lângă copac. E jocul sfintelor Scripturi. Aşa s-a jucat şi Domnul nostru Isus Hristos Şi alţii, prinşi de friguri şi de călduri, Care din câteva sfinte tremurături Au isprăvit jocul, frumos. Voi să nu vă mâhniţi tare Când mă vor lua şi duce departe Şi-mi vor face un fel de înmormântare În lutul afânat sau tare. Aşa e jocul, începe cu moarte. Ştiind că şi Lazăr a-nviat Voi să nu vă mâhniţi, s-aşteptaţi, Ca şi cum nu s-a întâmplat

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 80


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

Nimic prea nou şi prea ciudat. Acolo, voi gândi la jocul nostru, printre fraţi... Tata s-a îngrijit de voi, V-a lăsat vite, hambare, Păşune, bordeie şi oi, Pentru tot soiul de nevoi Şi pentru mâncare.

Cele trei rodii aurite

Toţi vor învia, toţi se vor întoarce Într-o zi acasă, la copii, La nevasta, care plânge şi toarce, La văcuţe, la mioare, Ca oamenii gospodari şi vii. Voi creşteţi, dragii mei, sănătoşi, Voinici, zglobii, cu voie bună, Cum am apucat din moşi-strămoşi. Deocamdată, feţii mei frumoşi, O să lipsească tata vreo lună... Apoi, o să fie o întârziere, Şi alta, şi pe urmă alta. Tata nu o să mai aibă putere Să vie pe jos, în timpul cât se cere, Din lumea ceealaltă... Şi, voi aţi crescut mari, V-aţi căpătuit, V-aţi făcut cărturari, Mama-mpleteşte ciorapi şi pieptari, Şi tata nu a mai venit... Puii mei, bobocii mei, copiii mei! Aşa este jocul. Îl joci în doi, în trei, Îl joci în câte câţi vrei. Arde-l-ar focul.

©Selecţie şi prezentare, Paul Suditu

de Petre Ispirescu A fost odată un împărat, şi avea un fecior; acesta, şezând la fereastră, vede o babă bătrână, care venea cu tivga să ia apă de la fântână. Ce-i vine lui, ia o piatră şi aruncând-o către fântână, nemereşte drept în tivgă, şi aceasta se sparge; baba, care simţise de unde venise piatra îşi aruncă ochii la fereastra împăratului şi vede pe fiul de împărat făcând haz; atunci baba zise: – Până nu vei găsi cele trei rodii aurite, să nu te însori, dragul mamii; şi se întoarse acasă tristă şi fără tivgă şi fără apă. Fiul de împărat, auzind acest blestem, stătu, şi după ce se gândi mult timp la rodiile aurite, se aprinse dorinţa în el de a le vedea şi de a le avea; deci se duse la tată-său şi-i zise: – Tată, să-mi faci trei rânduri de haine de fier, căci am să fac o călătorie mare. Şi toată silinţa ce puse împăratul a opri pe fiul său de la aceasta, fu în zadar. Dacă văzu şi văzu că nu-l poate opri, porunci şi numaidecât i se şi făcu hainele; după ce le luă, fiul împăratului încălecă şi plecă. Un an de zile trecuse de când călătorea; ajunsese prin pustietăţi nelocuite de oameni, şi tot rătăcind în sus şi în jos, două rânduri de haine se rupseră şi le lepădase. Neştiind ce să facă, hotărî a mai merge câtva, şi dacă nu va putea descoperi nimic, să se întoarcă. Abia mai făcu câţiva paşi şi iată că zări o colibă. Se repezi într-acolo iute ca săgeata şi îndată şi ajunse. Când, o mătuşă sihastră, cum îl văzu, îi şi zise: – Da bine, flăcăule, cum ai ajuns p-aici pe unde nu se vede pasăre cu aripioare, dar încămite om cu picioare?

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 81


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE – Mamă, zise fiul de împărat, caut cele trei rodii aurite; nu ştii d-ta încotro se pot afla? – Nu ştiu, dragul mamii, nici n-am auzit până acum de aşa minune, dară poate soru-mea să ştie, care şade puţin mai departe de aici; de ai curaj să mai mergi, poţi să o întrebi pe dânsa. N-aşteptă să-i zică de două ori, şi o tuli într-acolo repede şi merse, şi merse, cale lungă neumblată, până ce dete de o altă colibă, de unde asemenea ieşi o mătuşă sihastră, şi mai bătrână, şi mai scofălcită, care şi ea îi zise: – Cum ai ajuns p-aici, om cu picioare, pe unde unde nu vine nici pasări cu aripioare? – Mamă, zise fiul împăratului, caut cele trei rodii aurite, şi dorinţa de a le avea m-a adus p-aici, nu ştii d-ta încotro se află? La auzirea acestor vorbe, bătrâna începu să plângă, apoi îi răspunse: – Am avut şi eu un fecior, care auzise despre acele blestemate rodii, şi care, tot umblând după ele, într-una din zile se întoarse şchiop şi în cele din urmă îşi rupse şi capul pentru ele; dacă aş fi ştiut atunci, dragul mamii, cum să le găsească cineva fără primejdie, nu-mi pierdeam copilaşul. Cum auzi flăcăul nostru, începu a se ruga să-i spuie cum să facă să le ia, iară bătrâna îl povăţui cum să umble şi cum să se poarte, şi dacă va izbuti, l-a jurat pe tinereţele lui ca să se întoarcă tot pe acolo, ca să-i arate şi ei acele rodii, după care s-a prăpădit fiul său. După ce i-a făgăduit că se va întoarce, i-a mulţumit pentru sfaturile cele bune ce a primit de la dânsa, şi ca o nălucă pieri dinaintea ei, când, după o călătorie încă d-o săptămână şi mai bine, văzu un balaur cu o buză în cer şi cu alta în pământ. Îndată ce ajunse la dânsul îi zise: – Bună ziua, frate, şi trecu înainte. Iar balaurul îi răspunse: – Noroc bun, frate. Ajunse apoi la o fântână, mucegăită şi plină de nămol: el se apucă îndată de curăţi şi primeni apa din fântână şi-şi căută de drum până dete de nişte porţi încuiate, pline de praf şi de păianjeni; curăţi acei păianjeni, scutură praful, dete poarta de perete şi trecu înainte. În drumul său întâlni o brutăreasă care ştergea un cuptor cu ţâţele sale;

Nr. 5 (57), MAI, 2016

cum o văzu, îi dete bună ziua, şi tăindu-şi o bucată din haina sa, îi zise: – Ţine asta, leiculiţă, de şterge cuptorul. Iară ea, luând-o, îi mulţumi. La spatele cuptorului, fiul împăratului văzu o grădină ca un rai, în care se rătăci câtva timp. În cele de pe urmă văzu cele trei rodii cum atârnau de o cracă în pom; îşi făcu curaj, scoase cuţitaşul şi tăie crăculiţa de care erau atârnate, şi o tuli d-a fuga înapoi. N-apucă să facă zece paşi şi toată grădina începu să ţipe şi să cheme în ajutor pe brutăreasă, porţile, fântâna şi pe balaur. – Ba aia-i vorbă, răspunse brutăreasa, că de când sunt urgisită a sta aci, nu s-a îndurat nimeni să vie a mă scuti de arsătura de toate zilele. – Că alt gând n-am, răspunseră porţile, că de când suntem făcute, n-a venit nimeni să ne mai scuture, să ne deschiză, de înţelenisem aşa. – Ba să ne iertaţi, zice fântâna, că de când sunt făcută, mână de om n-a venit să-mi cureţe apele, încât ajunsesem a mă împuţi. – Ba că chiar, răspunse şi balaurul, că de când sunt osândit a sta cu gura căscată şi cu ochii sticliţi la stele, nimeni nu mi-a dat măcar o bună ziua, şi să-mi zică frate. Acest om ne-a scăpat de urgia ce era pe noi, şi ne vom căuta de treabă. Fiul împăratului, care făcuse întocmai cum îl învăţase bătrâna, se întoarse pe la dânsa şi după ce-i mulţumi şi-i dete şi ei câte ceva, plecă să se întoarcă la împărăţia tatălui său. Pe drum, ce-i veni lui, văzând că nu mai poate răbda, scoase cuţitaşul şi tăie una din rodii, ca să guste şi să se încredinţeze de bunătatea lor. Când, ce să vezi? Deodată iese din rodie o fată, ca o zână de frumoasă, şi îndată începu a striga cu glas mângâios: – Apă, apă, că mor. Întoarse fiul împăratului ochii în toate părţile să vază apă; dară geaba, apă nu era, iară fata căzu şi muri; p-aci era să cază şi el, dară se ţinu. Tot mergând el, nu putu să ţie până să nu guste dintr-o rodie şi scoase cuţitaşul de tăie încă una; deodată, iese şi dintr-însa o fată ca o zână, şi moare ca şi cea dintâi, fiindcă n-avu apă să-i dea. Mâhnit de ciudata întâmplare, mergea către împărăţia tatălui său cu rodia care îi mai rămăsese, şi se uita la dânsa ca la un cireş copt; şi merse până ajunse la o câmpie frumoasă pe unde

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 82


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE începu a cunoaşte urme de oameni. Aici îi mai veni inima la loc, şi se puse jos să se odihnească niţel. Gândul lui nu se lua de la rodii şi de la fetele cele frumoase ce muriseră; şi tot gândindu-se se aprinse în el dorinţa de a gusta din rodia pe care o mai avea, încât nemaiputându-se ţine, o târî să o taie şi pe aceasta, dară temându-se să nu i se întâmple ca şi cu celelalte, căută o fântână, luă apă în căciulă, şi acolo, la umbra unui copaci mare, tăie şi rodia care îi mai rămăsese, când ce să vezi? unde ieşi o fată ca soarele de frumoasă, şi cu părul de aur. – Apă! apă! strigă ea. Şi el îi dete de bău şi o stropi cu apă, şi aşa scăpă fata cu viaţă.

Fiul împăratului îi da târcoale, şi se tot minuna de frumuseţea şi de gingăşia ei. Apoi o luă de mână şi îi zise: – Soţie să-mi fii şi ea primi. El nu voi să o ducă pe jos acasă la tată-său, ca să nu ostenească, fiindcă o vedea că era puţintică la trup încât ar fi băut-o într-un pahar de apă, şi aşa de subţirică de parcă era trasă prin inel. El o povăţui să se urce în pomul de lângă fântână, şi îi zise să-l aştepte acolo până se va întoarce de la tatăl său cu cară împărăteşti şi cu călăreţi, ca să o ia, fiindcă el cunoscuse locurile că nu mai este aşa departe.

Nr. 5 (57), MAI, 2016

Fata cea frumoasă zise copacului să se lase jos, şi el se lăsă, apoi se puse în el şi se ridică. Fiul împăratului rămase cu gura căscată uitându-se la ea şi la minunea cum de se lăsase şi se ridicase copacul, apoi, rupând-o d-a fuga, să te păzeşti, pârleo, că îi sfârâia călcâiele de iute ce se ducea. Nu trecu mult de când se duse fiul de împărat, şi o fată de ţigan veni să ia apă din fântână, dar când văzu chipul care strălucea în apă, crezu că e al ei, şi, spărgând ulciorul, se întoarse fuga la mumă-sa: – Nu mă mai duc la apă, zise ea, o frumuseţe ca a mea nu aduce apă. – Du-te la apă, arapino, ce tot spui astfel de fleacuri, îi zise măsa, arătându-i coceanul măturei. Ea se duse şi iară se întoarse, ca şi întâi, fără ispravă şi tot cu astfel de vorbe. Mă-sa înţelese că acolo nu e lucru curat şi îi dete un ac vrăjit să-l ţie în păr, şi o învăţă ce să facă cu el la întâmplare de ar da peste cineva pacolo, şi o trimise iară. Ţiganca, cum ajunse la fântână, cătă în sus şi văzu de unde venea în fântână acel chip îngeresc. – Suie-mă şi pe mine acolo, rogu-te, zise ţiganca, uitându-se galeş către zâna frumuseţilor. Iară fata cu părul de aur zise copacului de se lăsă, luă pe ţigancă ca să-i ţie de urât, şi copacul se ridică la loc. Stând ele la vorbă, ţiganca se linguşi şi rugă pe fată, ca de voieşte să doarmă niţel, să puie capul în poala ei, şi ea îi va căuta în cap. Fata se înduplecă şi se puse cu capul în poala ţigăncii, şi, când era să o fure somnul, ţiganca îi înfipse acul otrăvit în cap, iară fata se făcu o păsărică cu totul şi cu totul de aur, şi începu a zbura de colo până colo, pân crăcile pomului.

Atunci ţiganca zise:

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 83


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE – Ah! fată de lele ce mi-ai fost, cum mi-ai scăpat, eu socoteam că dormi, dară, fie, tu n-o sămi scapi, îţi viu eu ţie de hac. Nu trecu multe zile şi iaca şi fiul de împărat cu oaste şi călăreţi şi cu cară împărăteşti veni ca s-o ridice; iară ţiganca, cum îl văzu, îi zise: – Da bine, împărate m-ai lăsat să te aştept atâta, încât soarele mi-a ars feţişoara şi vântul mi-a bătut perişorul. Împăratul, cum o văzu, rămase la îndoială şi nu-i venea să crează că ea este zâna pe care o lăsase el acolo. Dară, după vorbele ce-i zise, pare că ar fi crezut, şi deci se înduplecă şi o luă. Nu ştiu cum, nu ştiu ce fel, dară parcă-i spunea inima că n-o să fie ea; în sfârşit, dacă nu văzu pe altcineva, plecă cu ea, şi nu ştia cum să facă să nu crează tată-său că spunsese minciuni. Când ajunse la curtea împărătească, le ieşi împăratul înainte, şi rămase înmărmurit când văzu în loc de zâna frumuseţelor, cu faţa ca soarele şi cu părul de aur, pe o arapină neagră ca fundul căldărei. Şi măcar că fiul său îl încredinţa că soarele îi arsese feţişoara şi vântul îi bătuse perişorul, împăratului tot nu-i venea să crează. Însă n-avu ce face; de bine, de rău îi puse într-o parte a palatului şi tot amâna cununiile. D-a doua zi chiar, în grădina împărătească, în toate dimineţile, venea o păsărică şi cânta cu dor de-ţi rupea inima; apoi striga cât îi lua gura: – Grădinar! Doarme împăratul? – Doarme, îi răspundea grădinarul. – Să doarmă somn dulce şi mai dulce, de pe căpătâi să s-aridice, adăoga păsărica. Dară cioroaica de împărăteasă doarme? – Doarme, îi răspundea. – Să doarmă somnul de urgie, de acum până-n vecie. Şi pe care pom se punea de cânta, pe loc se şi usca. Grădinarul spuse împăratului toată şiretenia cu pasărea şi cum se usucă pomii pe care se punea ea de cânta. Împăratul se luă de gânduri. Mai toţi pomii din grădină se uscară în câteva zile, mai rămăsese unul. Atunci împăratul porunci să pună pe fiecare crăculiţă câte un laţ, şi aşa se şi făcu; iară a doua zi, în revărsat de zori, veni la împăratul cu pasărea de aur care dedese în

Nr. 5 (57), MAI, 2016

laţ. Împăratul porunci de-i făcu o colivie cu totul şi cu totul de aur, puse pasărea în ea şi, de dragul ei, o ţinea pe fereastra lui.

Ţiganca, cum auzi de istoria cu pasărea, îi trecu un fier ars prin inimă. Se făcu bolnavă, mitui pe toţi vracii cari spuseră împăratului că până nu va tăia pasărea de aur şi să dea împărătesei să mănânce din ea, nu se va însănătoşi. Plin de scârbă împăratul nu se putea învoi la asta, dară, după rugăciunea fiului său, o dete; rămase însă nemângâiat şi din ce în ce ura mai mult pe ţigancă. Luară, deci, pasărea şi o tăiaseră, o fierseră şi o duse împărătesei; iară ea, după ce se prefăcu că se însănătoşeşte, începu a se găti de cununie. Din sângele păsărelei crescu la fereastra împăratului un brad înalt şi frumos, şi era o minune cum de într-o noapte crescuse aşa de mare şi falnic. Împăratul chemă pre grădinar şi-i porunci să aibă cea mai mare îngrijire de acel pom. Iară ţiganca, cum auzi, n-avu odihnă şi-i puse gând rău. Pricepuse, drăcoaica, că încă nu scăpase cu totul şi cu totul de primejdie. Se făcu iară bolnavă, mitui iară pe vraci, cari spuseră împăratului că până nu va tăia bradul să-l fiarbă şi cu apa aceea să-i facă baie, nu-i va trece împărătesei. Împăratul se supără până la suflet, văzând că logodnica fiului său e piază rea, fiindcă de când a venit ea, n-a avut parte de niciun lucru ce i-a fost lui drag. Lăsă să taie şi bradul ca să nu mai aibă niciun cuvânt a-l mai supăra cineva cu ceva, şi se hotărî ca de aci înainte să nu mai facă pe voia nimănui, dacă ar mai da peste ceva care să-i placă.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 84


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Pe când tăia bradul, la care toată lumea se uita cu jind, o bătrână cerşetoare se opri şi ea să privească lângă cealaltă lume, şi când vru să plece, luă cu dânsa o surcea ce căzuse de la o ţandără a bradului şi o duse acasă. Băgă însă de seamă că era un ac înfipt în surcea; ea îl scoase; şi fiindcă surceaua era oarecum măricică şi lată o făcu capac la oala care o avea şi ea după sufletul ei. A doua zi plecă în prosteală ca totdauna; dară când se întoarse acasă, rămase încremenită văzând coliba măturată şi deretecată de-ţi era dragă inima să priveşti. Nu înţelegea baba ce minune să fie asta, adică cine să fi venit să-i facă ei astfel de bine. Câteva zile urmă tot astfel; în sfârşit hotărî să pândească, doară va da peste cel ce-i deretecă şi-i pune toate alea la rânduiala lor pân colibă şi aşa şi făcu. Într-o zi după ce plecă, ea se ascunse şi, uitându-se pe furiş, pe crăpătura uşii, văzu cum din capacul oalei sări o fată mai albă decât neaua şi cu părul de aur. – Cine eşti, mamă, zise ea, de îmi faci astfel de bine? – O fată fără trişte, zise ea; dacă mă primeşti să şez la d-ta, mult bine ţi-oi face şi eu dumitale. Se învoiră şi rămase; ba încă baba se mândrea, că aşa fată nici în casa împăraţilor nu se găsea, frumoasă şi vrednică. Baba mergea mereu în prosteală, cum învăţase ea, dară într-o zi îi zise fata să-i cumpere din târg pânză şi mătase roşie şi verde; baba, biet, din paralele ce adunase din cerşit, îi cumpără. Fata îşi cusu toată istoria pe două sangulii; şi după ce le isprăvi, zise babei să se ducă cu dânsele la împăratul, şi când va fi pe tron alăturea cu fiul său, sangulia cusută cu verde să o pună pe genunchii împăratului; iară cea cusută cu roşu pe ai fiului său. Baba ascultă şi se duse; dară ostaşii n-o lăsa să intre. Atunci ea făcu zgomot, şi împăratul porunci să o lase a intra. Ea, cum intră, făcu cum îi zisese fata, şi ieşi ca să aştepte să vază isprava. Cum văzură sanguliile, împăratul şi fiu-său înţeleseră totul. Porunci să cheme pe logodnica împăratului şi-i zise:

Nr. 5 (57), MAI, 2016

– Pentru că o să te faci împărăteasă, trebuie să te deprinzi a şi judeca pe femei, când judecătorii nu se domiresc la câte un lucru. Astăzi ni s-a arătat cu plângere o femeie, care zise că, având un cocoş de soi, cu mare cheltuială a alergat prin ţări de a cumpărat şi o găină, aşijderea de soi; că vecina ei nu s-a mulţumit că i-a omorât găina, dară i-a furat şi cocoşul şi l-a dat la o găină d-ale ei, şi aşa cere dreptate. Ce zici despre aceasta? – Zic, răspunse bahniţa, după ce se gândi puţin, că femeia care a omorât găina şi a furat cocoşul, cu moarte să se omoare, şi cocoşul să se întoarcă stăpânului împreună cu găina osânditei şi cu ouăle ce va fi făcut. – Bine ai judecat, răspunse împăratul. Eu sunt femeia cu cocoşul, şi tu eşti cea care l-ai furat; găteşte-te la osânda care tu însuţi ai găsit-o cu cale. Ţiganca începu a plânge, a se ruga, a se jeli, dară toate fură degeaba. O dete pe mâna ostaşilor care fără milă îi răsplătiră nelegiuirea ce făcuse. După aceasta se duseră cu toţii la casa babei, şi fiul de împărat cu tată-său înainte ridicară pe fată cu toată cinstea; şi după ce o aduse la palat, îndată îi şi cununară, şi mare veselie fu în toată împărăţia trei zile d-a rândul, pentru că s-a găsit vie şi nevătămată fata cu părul de aur, după care atâta a umblat fiul de împărat, şi toţi cu totul oropsea pe ţigancă când s-a auzit istoria nelegiuirilor sale.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© Petre Ispirescu Poveşti nemuritoare

Page 85


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Altă poveste...

Mama lui Whistler, o şaradă?

James Abbott McNeill Whistler61 şi-a pictat mama. Celebra pânză a fost intitulată simplu, Mama lui Whistler. Ceea ce se ştie mai puţin despre această pânză este că a apărut din întâmplare, întrucât artistul nu îşi propusese să îşi imortalizeze mama. Însă, pentru că manechinul pe care îl aştepta să îi pozeze nu a putut să îl onoreze cu prezenţa, pictorul a ales să nu renunţe la tablou, ci să folosească alt model. De aceea, a rugat-o pe Anna Whistler, cea care îl adusese pe lume, să îi ia locul femeii absente. În această pictură, Anna, o persoană în vârstă, sobră, îmbrăcată în negru, a fost înfăţişată din profil, într-un decor auster, parcă de doliu. Totul în jurul ei arată cernit. Singurele lucruri ce dau strălucire imaginii sunt dantelele sumare cu care şi-a împodobit capul şi rochia, batista de dantelă pe care o ţine în mâini şi aurul verighetei din deget. Pe scurt, mama lui Whistler pare o femeie resemnată, având un fiu celebru, şi care, în timp ce el întinde cu pensula culoarea pe şevalet, se gândeşte intens la ceva sau la cineva. Iată de ce, Mama lui Whistler lasă impresia că ascunde, la fel 61

James Abbott McNeill Whistler (n. 11 iulie 1834, Lowell, Massachusetts - d. 17 iulie 1903, Londra) a fost un pictor american, naturalizat ulterior în Marea Britanie, cu un stil propriu oscilând între realism, simbolism și impresionism, format la școlile pariziene de pictură. Stilul aparent simplu al artistului, uneori numit tonalism, aduce inovații îndrăznețe în pictură. În vremurile în care realismul, mai apoi impresionismul își bazau procesul de creație pe observarea directă a naturii, Whistler alege alte modalități artistice, mult mai rafinate. Pictura sa relevă orizonturi noi, exotice. Peisajele sale creează impresia că provin dintr-o altă lume, iar portretele lui sondează adâncimile singurătății intime.

Nr. 5 (57), MAI, 2016

ca şi Gioconda, un mister. Să fie tabloul acesta o şaradă greu de dezlegat? Să avem oare, de-a face cu o a doua Mona Lisa? Aşa s-ar părea la prima vedere. În realitate însă, Anna Whistler nu duce cu sine vreo taină. Că arată ca şi cum ar păstra pentru totdeauna un secret, este meritul faimosul ei fiu, al cărui talent se vede pe deplin în realizarea acestui portret. Însă ea nu este o Mona Lisa, ci o femeie obişnuită, care, pe când băiatul ei o pictează, se gândeşte, într-adevăr la ceva anume. Dar nu la ceva de nemărturisit, ci la ceea ce se gândesc clipă de clipă, toate femeile şi mamele dintotdeauna: cum să îşi împartă mai bine timpul între casă şi piaţă, ce să pregătească pentru prânz şi cină, ca să le placă soţului şi copiilor, cum să îşi planifice banii, astfel încât să îi ajungă să mai cumpere şi ceva util în gospodărie, ce reţetă nouă de desert să încerce, unde se găsesc cele mai bune şi mai ieftine zarzavaturi, ce provizii să facă pentru iarnă, când să pună murăturile şi să se apuce de preparat zacusca ori cum s-ar putea să îi rămână şi ei măcar zece minute libere, ca să apuce măcar să pună ochiurile pe andrele la un model nou de tricotaj. În plus, ca orice mamă adevărată, mama lui Whistler nu s-a supărat şi nici nu s-a simţit deranjată pentru că fiul ei nu a ales-o de la început ca model. Nu i-a reproşat niciodată că a chemat-o în pripă, să o picteze, pentru că o giocondă a lipsit de la întâlnirea planificată. Mamele îşi iubesc odraslele şi le văd întotdeauna ca pe nişte copii neajutoraţi, chiar dacă fiul şi fiica au devenit de mult, adulţi şi chiar dacă, din când în când, îşi mai lasă mama, pe locul al doilea. Ele înţeleg mai bine ca oricine, mersul lucrurilor. Pentru aceasta, Anna Whistler a fost şi va rămâne mai mult decât o Mona Lisa, căci ea reprezintă spiritul maternităţii, care există doar în mamele biologice... şi uneori în cele adoptive.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© Corina Lupu Bucureşti

Page 86


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

Sumar luna mai, 2016// NR.5/57 Citatele lunii /p. 2 Pictori celebri – Leonardo da Vinci /p. 3 (selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron) Scriitori de ieri... – Arthur Conan Doyle /p. 13 (selecţie şi prezentare: Adrian Tucu) Scriitori de azi – Ion Ianoşi /p. 15 (Selecţie şi prezentare, George Gh. Ionescu) Universalia: Kapka Kassabova – poezie /p. 18 (traducere din limba engleză de Angela F.) Călătorie prin bibliotecile lumii – Stroe S. Belloescu, Bârlad /p. 19 Legendele Bârladului – Colegiul Naţional „Ghe. Roşca Codreanu” – fabrica de elite /p. 22 „Centrul Cultural Mihai Eminescu“ şi „Fundaţia Dr.Constantin Teodorescu“ /p. 25 (selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron) Incursiune în poezia română contemporană /p. 27 Amalia Elena Constantinescu /p. 27 Dr. Birtu-Pirăianu Viorel /p. 28 Mihaela Oancea /p. 29 Eduard Zalle, Constanţa /p. 30 Oana Hemen, Iaşi /p. 31 George Terziu /p. 32 Florentina Niţă, Italia /p. 33 Teodor Dume /p. 34 Ruxandra Grecu /p. 35 Cristian Lisandru /p. 36 Silvia Râşnoveanu, Italia /p. 37 Trandafir Sânpetru, Franţa /p. 38

Mihaela Călin, Bucureşti /p. 39 George Roca /p. 40 Georgeta Resteman /p. 41 Ovidiu Vasile /p. 42 Agafia Drăgan /p. 43 Daniel Dumitru Darie /p. 44 Florin T. Roman, Arad /p. 45 Mărioara Vişan, Italia /p. 47 Dorina Litră, Piteşti /p. 49 Liviu Radu Dan /p. 50 Nicolae Mătcaş /p. 51 Nikiforos Vrettakos /p. 53 – traducere din limba greacă Valeriu Bîrlan

de

Pagini de jurnal: Popeye – Jurnal în lumi paralele – autor: Stelian Ţurlea /p. 55 Eseu: Despre viaţă - autor: Vavila Popovici, Carolina de Nord /p. 59 Universalia: Paul Verlaine – poezii /p. 62 Proză scurtă: Casa părăsită – autor: Lucia Patachi /p. 63 Universalia: Victor Hugo - poezii /p. 65 (traducere în limba română de Lazăr Iliescu şi Romulus Vulpescu; selecţie şi prezentare: Doris-Amalia Cojocariu) Pagini de istorie: Arhitectura în Grecia antică /p. 67 (selecţie şi prezentare, Dorina Litră) Pagina de cronică: Pi-Ramesses, de Radu Liviu Dan /p. 71 autori: Cristina Ştefan şi prof. Viorica Gligor

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 87


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 5 (57), MAI, 2016

Remember: Albert Kovács /p. 73 (autor: Sorina Bălănescu, Iaşi ) Întâmplări cu Tudor Arghezi /p. 78 (selecţie şi prezentare: Paul Suditu) Pagina celor mari pentru cei mici – - Cele trei rodii aurite – autor: Petre Ispirescu /p. 81 - Mama lui Whistler, o şaradă? – autor: Corina Lupu, Bucureşti /p. 86 Sumar /p. 87 Picturile, grafica şi fotografiile din acest număr aparţin: Jean Auguste Marcello La Neve Mihai Cătrună Rembrandt Leonid Afremov Ictimus McNeill Whistler Dominique Ingres

Leonardo da Vinci Imad Abu Federico Barocci Valeriu Pantazi Callicratis James Abbott Foto: Alex Ştirbu şi internet

Copertele din acest număr sunt realizate de pictorul Mihai Cătrună după operele lui Leonardo da Vinci

Vă dorim lectură plăcută şi ne reîntâlnim pe 10 iunie 2016! Vă invităm să ne vizitaţi site-ul: www.nomenartis.ro „Vă aşteaptăm cu materiale şi propuneri de colaborare pe adr. nomenartis@gmail.com (v. pe site www. nomenartis.ro - condiţii de publicare“!). Materialele se vor trimite între data de 1-10 a lunii în curs, pentru (eventuala) apariţie în nr. din luna următoare!

Revista apare şi pe suport de hârtie – pentru a intra în posesia ei vă rugăm să faceţi comandă la redacţie!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 88


Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor în word şi semnat (pe fiecare pagină), şi apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate. 1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 12) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii, ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text! 2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs. vor rămâne strict în baza de date a redacţiei). III. Materiale se trimit între data de 1-10 ale lunii în curs, pentru eventuala publicare în luna sau lunile următoare ! PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!! 3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei. ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor! 2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare! 3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse ! ©Pentru Ediţia pe suport de hârtie - format A 4 (color) - se va face comandă prin e-mail (către editură sau redacţia revistei – unde se vor specifica toate datele de contact ! Adr.: nomenartis@gmail.com Tot la aceeaşi adresă aşteptăm materialele dvs., propunerile şi sugestiile dvs.!

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !


Nomen artis 57  

Revista Nomen Artis - Revistă de cultură universală - Numărul 57, Anul 5, 2016

Nomen artis 57  

Revista Nomen Artis - Revistă de cultură universală - Numărul 57, Anul 5, 2016

Advertisement