Page 1


MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România

Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa

Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop - Directorul Centrului de Studii Transilvane

Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.

Prof.dr. Albert Kovács, România

Prof.dr. Elena Loghinovski, România

Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia

Prof. dr. Mihai Păstrăguş, Iaşi

Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România

Prof.dr. Terezia Filip, România

Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – ing. manager CASETA REDACŢIEI: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corectori: Adrian Tucu Redactori:: Odette Mărgăritescu. Lucia Patachi, Vavila Popovici COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Cristian Lisandru – România; Dorina Brânduşa Lánden - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Eugen Cojocaru – Germania; Ion Ionescu Bucovu – România; Liliana Popa – România; Mihaela Talabá – Italia; Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line :

– ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit sau la redacţia revistei prin e-mail!


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 4/56 2016

ANUL V, NR. 4 (56), 2016 ≈ luna aprilie ≈

Revista „NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE” îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale şi, mai ales, la crearea unor condiţii favorabile a unei societăţi nobile şi elevate, pentru că numai o societate nobilă poate genera o artă de înalt nivel spiritual. *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 1


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 4/56 2016

Citatele lunii aprilie - 2016

„În fiecare zi, ne batem joc/De păsări, de iubire şi de mare/Şi nu băgăm de seamă că, în loc,/Rămâne un deşert de disperare“. Romulus Vulpescu „Nicio floare nu poate înflori fără lumină. Şi niciun om nu poate trăi cu adevărat fiind lipsit de iubire.” Max Müller

„Scormoneşte în adâncul sufletului, acolo şi numai acolo sălăşluieşte adevăratul geniu.“

Alfred de Musset

„Nu de Dumnezeu mă tem, fiindcă El este Atotbun, ci de mine însumi; liber şi rău fiind, pot să nu-i deschid uşa." Marcel Jouhandeau „Unica avere este cunoașterea, și singurul dezastru este ignoranța " Herodot

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 2


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Umberto Boccioni - Autoportret Umberto Boccioni1 s-a născut în sudul Italiei. Copilăria și-o trăiește în condiții grele, determinate de mutările dese dintr-o localitate în alta impuse de serviciul tatălui său, Raffaele Boccioni, funcționar inferior în administrația de stat. Curând după nașterea lui Umberto, familia se mută la Forlì, în vara anului 1885 se transferă la Genova, ulterior la Padova. În 1897, tatăl său primește un nou ordin de transfer la Catania, în Sicilia, unde Umberto frecventează Institutul Tehnic. Începe să colaboreze la unele ziare locale și scrie un roman, Pene dell'anima (Suferințele sufletului), datat 6 iulie 1900. În 1901, Umberto pleacă la Roma, unde frecventază atelierul unui desenator de afișe și ia primele lecții de pictură. În această perioadă cunoaște pe Gino Severini; împreună își fac ucenicia în atelierul de la Porta Pinciana al pictorului divizionist Giacomo Balla2. Datorită lui Balla, Umberto Boccioni descoperă impresionismul și tehnica divizionistă neoimpresionistă. Începând cu anul 1903, frecventează Scuola libera del Nudo, unde întâlnește pe Mario Sironi3, și el elev al lui Giacomo Balla, de care îl va lega o trainică amiciție. 1

Umberto Boccioni (n. 19 octombrie 1882, Reggio Calabria - d. 16 august 1916, Chievo) a fost un pictor și sculptor italian, teoretician și principal exponent al artei futuristice în Italia. 2 Giacomo Balla (n. 18 iulie 1871 – d. 1 martie 1958) a fost un profesor de artă, pictor şi poet, iar mai târziu a devenit un adept al futurismului. 3 Mario Sironi (12 mai 1885 - 13 august 1961) a fost un artist modernist italian, pictor, sculptor, graficia, și designer.

Nr. 4/56 2016

Din aprilie 1906, călătorește prin Europa: prima destinație este Parisul (aprilie-august 1906), cunoscând cu această ocazie operele lui Van Gogh, Cézanne și Toulouse-Lautrec. Urmează Rusia, de unde se întoarce în luna noiembrie a aceluiași an. În aprilie 1907 se înscrie la Scuola libera del Nudo a Institutului de Belle Arti din Veneția. Rămâne doar câteva luni, apoi - spre sfârșitul anului - pleacă la Milano. La Milano, un oraș în plină ascensiune economică și culturală, Umberto intră în iureșul noii fervori artistice. Se împrietenește cu alți pictori, Romolo Romani, Carlo Carà, mai târziu cu Luigi Russolo și Gaetano Previati, prin care se apropie de maniera simbolistă, și devine membru în Società per le Belle Arti ed Esposizioni Permanente, cunoscută sub numele La Permanente. În timpul unei seri organizate la Opera din Milano, are ocazia să-l cunoască pe poetul Filippo Tommaso Marinetti, care tocmai publicase în februarie 1909 Manifestul futurismului. În numai câteva săptămâni, publică împreună cu Carlo Carrà, Luigi Russolo, Giacomo Balla și Gino Severini Manifesto dei pittori futuristi (Manifestul pictorilor futurişti, 8 martie 1910), căruia îi urmează Manifesto tecnico del movimento futurista (Manifestul tehnic al mișcării futuriste), în care sunt expuse tezele mișcării: Obiectivul artistului modern ar trebui să fie eliberarea de modele și de tradițiile figurative ale trecutului, pentru a se consacra lumii contemporane, dinamice și în continuă evoluție. Ei își propun să redea vivacitatea citadină, realitatea haotică a realității cotidiene. Un an mai târziu, Boccioni ia parte la prima expoziție majoră a grupului futuristic din Milano, iar în februarie 1912 aceștia vor expune la galeria Bernheim-Jeune din Paris. În operele sale, Boccioni reușește să exprime mișcarea formelor și structura concretă a materiei. Deși influențat de cubism, căruia îi atenuează staticitatea excesivă, Boccioni evită în picturile sale liniile drepte și folosește culori complimentare. În tablouri ca Dinamismul unui unui jucător de fotbal (1911) sau Dinamismul unui ciclist (1913), reprezentarea subiectului în stadii temporale succesive, sugerează ideea deplasării în spațiu. Aceeași preocupare se constată și în sculpturile sale, de altfel puține la număr. Liniile-forțe și

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 3


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Planurile care se întrepătrund, care conferă obiectului continuitate în spațiu (Forme unice de continuitate în spațiu, 1913).

Forme unice de continuitate în spaţiu, sculptură în bronz 1913 - Museum of Modern Art, New York

Nr. 4/56 2016

mele concentrice, suprafețele tăiate ale pereților îi servesc pictorului la redarea propriei viziuni a orașului modern, al cărui caracter brutal și amețitor este evidențiat prin exploatarea specifică a perspectivei.

Dimineaţa

În 1915 Italia intră în război. Boccioni se înrolează voluntar împreună cu alt grup de artiști, consecvent teoriei futuristice enunțată de Marinetti, după care războiul este „singura igienă a lumii". Pe 17 august 1916, în timpul unor manevre, desfășurate la Chievo în apropierea orașului Verona, Umberto Boccioni se accidentează căzând de pe cal și moare. Avea doar treizeci și patru de ani. „Primul tablou care poate fi considerat ca o afirmație a simultaneității a fost Viziuni simultane“ scrie Boccioni în anul 1914. „Tabloul (1911) reprezintă, în esență, sinteza mai multor principii futuristice. Mai ales dinamismul este sugerat prin descompunerea și deformarea structurii spațiului, tensiunea artistică destabilizează construcția formelor care recreează orașul, absorbindu-le în haosul spectacolului străzii.“ Pictorul urmărește redarea vacarmului, luminilor, culorilor și formelor orașului în mișcare. Boccioni inserează în această compoziție un motiv iconografic tipic pentru futurism: deschizăturile ferestrelor care contribuie la sporirea intensității trăirilor senzoriale. Unghiurile ascuțite, for-

Oraşul care se ridică/The City Rises, 1910

Râsul, 1911

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 4


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 4/56 2016

Stări de spirit III; Cei care stau (States of Mind III; Those Who Stay), 1911, Museum of Modern Art, New York Sub pergolă la Neapole, 1914 - Civica Galleria d'Arte Moderna, Milano

Elasticitate - 1912 Viziuni simultane, 1911 - Niedersächsisches Landesmuseum, Hannover

Dinamismul unui jucător de fotbal, 1911 - Museum of Modern Art, New York

Dinamismul unui ciclist, 1913 - Colecţie particulară

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 5


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 4/56 2016

Francesco Petrarca4 M-aruncă în pustie unde e veşnic soare… M-aruncă în pustie unde e veşnic soare, Ori unde gheaţa-nvinge văpaia lui domoală, Ori unde-a lui căldură e calmă şi egală; Şi du-mă unde caru-i apune şi răsare; Şi dăruie-mi o soartă prielnică sau rea; M-aşează-n întuneric sau în lumină clară; În nopţi, în zile scurte sau lungi m-aşează iaraş Dă-mi floarea vârstei, fă-mă moşneag cu păr de nea;

Modern Idol, 1911, Estorick Collection of Modern Italian Art, Islington, London

Înalţă-mă în ceruri, m-aruncă-n hăuri reci; Să fiu pe culmi de munte şi-n văi adânci să fiu Cu spiritul în lanţuri sau liberat şi viu; Dă-mi glorie eternă sau uită-mă pe veci – Eu voi rămâne-acelaşi şi pieptul meu va geme De dragoste nestinsă atât amar de vreme. Acea privighetoare, ce-n noaptea liniştită Acea privighetoare, ce-n noaptea liniştită Îşi plânge puii, poate, sau de dragul de ei tovarăş, Văzduhul şi câmpia le umple iar şi iarăş Cu melodia-i tristă şi-atât de iscusită.

Portrait of Ferruccio Busoni, 1916

Şi parcă noaptea-ntreagă cu mine-odată plânge: De soarta mea amară mereu mi-aduce-aminte. Şi doar de mine însumi mă plâng. Căci slaba-mi minte Crezu că Ea e zână şi Moartea n-o înfrânge. Ah, uşor se-nşeală un om încrezător! Puteam gândi că, iată, limina ochilor În ţărnă se preface, deşi dumnezeiască? Azi ştiu: această soartă sălbatecă mă-nvaţă Că nu-i pe lume- pradă jelaniei în viaţăVreo desfătare dragă pe veci să dăruiască. 4

The Street Enters the House, 1911, Sprengel-Museum, Hanover

Francesco Petrarca (n. 20 iulie 1304, Incisa/ Arezzo - d. 19 iulie 1374, Arquà/Padova) a fost un prozator, poet și umanist italian din secolul al XIV-lea, unul din cei mai importanți poeți lirici ai literaturii italiene. În special forma perfectă a sonetelor sale s-a impus și în afara spațiului de limbă italiană, influențând lirica europeană (Il Petrarchismo). Pe lângă cunoașterea profundă a autorilor clasici și a limbii latine, operele sale scrise în „volgare" au jucat un rol precumpănitor în dezvoltarea limbii italiene vorbite într-o limbă literară. Prin convingerea sa asupra strânsei legături între cultura clasică și învățătura creștină, Petrarca a contribuit la dezvoltarea umanismului european, care reunește aceste două idealuri. Alături de Dante Alighieri, Petrarca este unul din principalii precursori ai Renașterii.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 6


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nu întâmplător am început rubrica pictorilor celebri cu Umberto Boccioni! Am făcut acest lucru pentru a vi-l prezenta în continuare pe Marcello La Neve, pictor contemporan (n. Windlesham, Marea Britanie, la 31 august 1966), care a urmat. „Liceul de Arte Frumoase Umberto Boccioni” din Cosenza, unde şi-a dobândit şi maturitatea artistică. Marcello La Neve locuieşte actualmente în Cerisano, Calabria, unde nu stă departe de viaţă publică şi nici nu este lipsit de succes pe tărâmul artei. De multe ori, el rupe monotonia provincială pentru a da o pată de culoare vieţii şi a o porni pe cărarea frumuseţii mitice. Marcello La Neve este o personalitate artistică care se inspiră din natură, din amintiri şi are o pasiune de nestăpânit pentru figura umană, pentru motivele eliberatoare care contribuie la maturitatea sa artístică (fie prin originalitatea gândului şi măiestria tehnică, fie prin nevoia de a perpetua valori importante fără de care omenirea sar volatiliza sau chiar dezagrega). Pictura lui pune în faţă conştiinţei omului modern, în ciuda problemelor şi a neliniştii existenţiale, interogări asupra vieţii prezente şi viitoare. Marcello le Nave, pictorul subtil şi rezervat, evită vacarmul şi mediile academice pentru a-şi satisface dragostea înnăscută pentru artă şi pentru a participa la acele evenimentele în care realismul se împleteşte cu fantasticul. Aidoma lui Alfred de Musset5, ar putea afirma şi el: Frappe-toi le coeur,

c’este la le vrai genie. (Scormoneşte în adâncul sufletului, acolo şi numai acolo sălăşluieşte adevăratul geniu). 5

Alfred de Musset (n. 11 decembrie 1810 în Paris - d. 2 mai 1857 în Paris) a fost un scriitor și dramaturg francez recunoscut ca unul dintre reprezentanții marcanți ai romantismului în această țară.

Nr. 4/56 2016

În pânzele sale, subliniază aspectele pozitive ale existenţei, revitalizând amintiri, peisaje, chipuri umane şi figuri sacre cu o claritate încântătoare. În tabloul Logodnicii:, despărţirea de munţii Lucia este un elocvent exemplu pentru ceea ce ar trebui să se înţeleagă prin peisaj. Mai mult decât dimensiunea narativă, pictura reuşeşte să dea formă şi conţinut acestui concept, îmbinând, în minte şi în suflet, viziuni fantastice şi orchestrând scena cu luminozitatea şi naturaleţea culorilor. Peisajele din tablourile lui Marcello Le Nave denotă o profundă sensibilitate faţă de natură; care este lăcaşul sufletului dar şi a psihicului. Din operele lui transpare o conştiinţă naturalistă care se înfrăţeşte cu poezia sau cu respingerea dezvoltării industriale, ştiinţifice şi tehnologice exagerate şi scăpate de sub orice control sistematic, care produce un atac mortal asupra naturii şi chiar asupra omului însuşi. Abordând peisajul, Marcello La Neve atrage atenţia asupra timpului care pare suspendat între casele modeste din sat şi uliţele liniştite şi placide care se oferă cu discreţie şi simplitate. Lumina mediteraneană este o puternică aliată a diverselor motive care se potenţează reciproc precum notele întro compoziţie muzicală. De asemeni artistul plastic abordează cu aceeaşi dragoste şi natura moartă, şi florile vii… şi totul este într-un echilibru major între linie şi culoare; am spune că se inspiră din Gustav Klimt6 în ceea ce priveşte folosirea tuşelor aurii şi a contururilor sinuoase ale nudurilor ce scot totuşi în evidenţă erotismul care a marcat din plin opera pictorului austriac. Marcello le Nave este mai ales un pictor figurativ. Figurile feminine se disting prin ochii deschişi sau castanii, profunzi şi strălucitori, oglindă a dorinţei de a picura în sufletul privitorului un ce (?) mistic şi misterios. Compoziţia Omagiu lui Leoncavallo7, care a compus opera Paiaţe, caracterizată de presă fran6

Gustav Klimt (n. 14 iulie 1862, Baumgarten, Viena - d. 6 februarie 1918, Viena), a fost un pictor și decorator austriac, lider al avangardei vieneze și unul din fondatorii Secesiunii vieneze. Arta lui a contribuit în mare măsură la izbucnirea uneia din cele mai mari revoluții din istoria artei. 7 Ruggiero Leoncavallo (n. 8 martie 1857, Napoli - d. 9 august 1919, Montecatini Terme) compozitor, pianist și dirijor italian a fost, alături de Pietro Mascagni, un inițiator al verismului îndreptat împotriva romantismului din muzica italiană. Excelent versificator, și-a scris singur libretele.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 7


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ceză drept „o nouă renaştere italiană, înfăţişează drama provocată într-o mică aşezare, Montalgo Ufugo, de gelozia cumplită a unui soţ care, în timpul spectacolului, îşi înjunghie mortal soţia şi pe iubitul acesteia. S-a vorbit chiar de teatru în teatru.

Nr. 4/56 2016

scenei pictate de Giotto8, abordând un stil mai degrabă contemplativ, decât narativ. Pânza, înfăţişândo pe Madonna înfăşurată într-o mantie de culoare închisă exprimă o durere fără margini, dar mai ales o ordine interioară străină de furtunile pasionale, întro organizare total armonioasă a compoziţiei lirice acompaniată de o intuitivă şi firească eleganţă. Alte tablouri îi slăvesc pe Iisus, pe Fecioara Maria şi diverşi alţi sfinţi, prin tuşe delicate şi tandre, care îndulcesc imaginile figurative şi le distanţează complet de cele chinuite şi desfigurate ale irlandezului Francis Bacon9.

Omagiu lui Leoncavallo

De mare importantă este şi tematica religioasă pe care Marcello Le Nave o abordează cu fervoare emoţională şi graţie stilistică. Dimensiunea spirituală este accentuată de trăirile şi, mai ales, de privirile luminoase, total învăluite într-o tandră inocenţă domestică. Volto di Maria/ Portretul Mariei

Pictura lui Marcello Le Nave este uşor receptată şi îndrăgită pentru că este atrăgătoare şi înflăcărează imaginaţia, în special în acele tablouri în care fiinţele şi nefiinţele, atât cele reale, cât şi cele imaginare, sunt exaltate cu o artă clară şi sigură. Opera lui este o împletire între vechi şi nou; tuşele lui elegante şi rafinate exprimă cele mai fireşti nuanţe ale vieţii cu extrem de mult roman8

Isus din Nazaret- Marcello La Neve

Portretul lui Isus din Nazaret (creion pe carton) are o expresie extrem de edificatoare, deopotrivă omenească şi divină, cu o mare încărcătură emoţională. Şi portretul Fecioarei Maria se încadrează în lumea profund afectivă şi inspirată de devoţiunea pictorului, care respinge dramatismul

Giotto di Bondone, (n. cca.1267, Colle di Vespignano/Mugello - d. 8 ianuarie 1337, Florența), a fost un pictor și arhitect italian, considerat inovatorul picturii italiene și predecesorul artei moderne. Giotto a înlocuit compoziția ornamentală bizantină cu reprezentarea spațiului tridimensional, ceea ce semnala descoperirea perspectivei renascentiste. 9 Francis Bacon (n. 28 octombrie 1909, Dublin - 28 aprilie 1992, Madrid) a fost un pictor britanic de origine irlandeză, unul dintre cei mai importanți pictori ai secolului al XX-lea. În opera lui, realizată pe suprafețe mari, este tematizată în special suferința corpului omenesc, deformat de violența vieții de fiecare zi, într-o existență lipsită de sens și de posibilitate eliberatoare. Tablourile sale instaurează o atmosferă plină de tensiune, personajele suferind acțiunea destructivă a unor forțe ce vin din interiorul sau exteriorul conștiinței.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 8


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tism. În pânzele lui transpare întotdeana un misticism şi o continuă căutare a rosturilor existenţei, sunt de ajuns câteva culori pentru a da lucrărilor o mare vitalitate, creând o lume mágică, motiv pentru care este mult apreciat şi de publicul iubitor de artă, cât şi de criticii de artă – printre care se numără nume sonore, precum G. Fera, F. Bartucci, prof. docent I. Principe, P. Pellegrino – prof.doc. în jurnalistică şi evaluator de artă; dr. Salvatore Russo - critic de artă şi director al editurii Cida din Roma; R. A. Piperno, critic de artă şi director responsabil pentru EuroArter, ziarist dr. Salvatore - prof. de istoria artei, F. de Gregorio - critic şi istoric în Arte; V. Napolilo - critic de artă; dra. S. de Delliturri critic de artă; prof. G.Longo ş.a. Participarea de-a lungul anilor la mai multe expoziţii colective şi personale i-a adus şi recompensa muncii sale prin acordarea de numeroase premii naționale și internaționale, menţiuni speciale, diplome de merit, printre care premiul ERMES acordat de Clubul de Grafică, diploma de merit Sorpionul de aur din Rende, un premiul pentru întreaga creaţie GalArte 2006; premiul juriului la Concurul Internaţional al Asociaţiei PUL, Focul sacru al artei, Aula Magna a Universităţii din Calabria şi multe altele. Dovezi ale muncii sale se află în Italia și în străinătate, iar picturile sale de artă sacră sunt peste tot în bisericile calabreze; portretele unor celebrităţi din lumea divertismentului: Anna Oxa10, Rossana Casale11, Patty Pravo12 şi Michele Zorrilla au contribuit şi ele la sporirea faimei lui Marcello La Neve. Anul trecut, pe 6 mai 2015, Marcello La Neve i-a dăruit Sanctității Sale Papa Francisc de la Vatican tabloul Mystic Rose.

Nr. 4/56 2016

Galerie de imagini

Bambina col violin / Fata cu vioară

La mano di Dio / Mâna lui Dumnezeu

Din 2011 Marcello La Neve figurează în Albumul Naţional de Artă. Traducere, Odette Mărgăritescu 10

Anna Oxa, nume de scenă Anna Hoxha (născută în Bari, Italia, la 28 aprilie 1961) este o cântăreaţă de origine italo-albaneză, actriţă şi prezentatoare de televiziune. 11 Rossana Casale (n. New York, 21 iulie 1959)este o cântăreaţă italiană. 12 Patty Pravo (n. 9 aprilie 1948, Veneția, Italia este o cântăreaţă italiană. Nominalizată la Premiul David di Donatello pentru cea mai bună melodie originală

Guarigione / Vindecarea

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 9


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Vite parallele / Vieţi paralele

Nr. 4/56 2016

Carisima

Venduta marina//Marea vândută Prigionieri di un sogno / Prizonierii nui vis

Madona lui Zefirelli Donna in un campo / Femeie pe câmp

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 10


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Narcisismo / Narcisism

Speranza/ Speranţa

Nr. 4/56 2016

Il sacrificio di un artista / Jertfa unui artist

Chiesa di San Domenico / Biserica din San Domenico

Nuovi voli / zboruri noi La bellezza interiore.../ Frumuseţe interioară…

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 11


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 4/56 2016

Attimi di gloria – Momente de glorie

Donna in corsa/ Femeie alergând

Scorcio di Cerisano /Stradă din Cerisano

Autoritratto / Autoportret

Volto di Gesù / Faţa lui Isus

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 12


Nr. 4/56 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Giglio /Crin

Maria...piena di grazia / Maria... cea plină de har...

Il ritorno della sirena/ Întoarcerea sirenei

Date în limba italiană şi mai multe fotografii cu lucrările pictorului Marcello La Neve găsiţi pe site-urile: https://youtu.be/u1PLjg8bMG4; http://galleriavirtua-le.blogspot.ro/2011/10/marcello-laneve.html; http://www.maisondartpadova.com/?p=4574; http://www.ioarte.org/artisti/Marcello-La-Neve/; http://www.artemaestra.it/galleria_3d.php?page=artistiasso ciati/pittori/&file=La%20Neve_Marcello_IT

Selecţie şi prezentare, Viorela Codreanu Tiron

Isus din Nazaret

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 13


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Georg Trakl13 Cântec de seară Seara, când umblăm pe cărări întunecate Ne răsar în faţă palidele noastre făpturi. Când însetăm Sorbim apele albe ale iazului, Mierea tristei noastre copilării. Răposaţi, ne odihnim în umbra socului, Privim pescăruşii suri. Nori de primăvară cresc peste oraşul sumbru, Care tăinuieşte preaînălţatele vremi ale călugărilor. Când îţi prindeam mâinile subţiri Lin deschideai în tăcere ochii rotunzi. E mult de atunci. Totuşi, când întunecata armonie bântuie sufletul Apari, tu, albă, în peisajul de toamnă al prietenului. În parc Din nou hoinărind prin anticul parc, O, calmul florilor roşii şi galbene. O, zei blajini, şi voi sunteţi în doliu, Şi aurul de toamnă al ulmului. Imperceptibil se înalţă trestia la marginea Iazului albastru, tace sturzul în seară. O! atunci înclină-ţi fruntea şi tu Înaintea năruitei marmore a strămoşilor. Peisaj Seară de septembrie; mâhnite răsună chemările întunecate ale ciobanilor Prin satul învăluit în amurg; în fierărie scânteiază focul. 13

Georg Trakl (n. 3 februarie 1887, Salzburg - d. 3 noiembrie 1914, Cracovia) a fost un poet austriac, reprezentant al expresionismului timpuriu, alături de Georg Heym.

Nr. 4/56 2016

Un cal negru se arcuieşte sălbatec; buclele de hiacint ale servitoarei Freamătă să înşface văpaia nărilor sale de purpură. Uşor încetează la marginea pădurii mugetul ciutei Iar florile galbene ale toamnei Se înclină mute peste faţa albastră e eleşteului. Un copac s-a mistuit în flacără roşie; cu chipuri întunecate fâlfâie liliecii. Celor amuţiţi O, nebunia oraşului mare, când seara Arbori schilozi stau încremeniţi lângă zidul negru, Prin mască de argint privesc spiritul răului; Cu bici magnetic lumina şfichiuie noaptea de piatră. O, sunetul scufundat al clopotelor de seară! Cu spaimă îngheţată prostituata naşte copilul mort. Spumegând, mânia Domnului biciuie fruntea posedatului, Molimă purpurie, foamea, sparge ochii verzi. O, râsul respingător al aurului! Dar în vizuina întunecată O umanitate mai tăcută sângerează în linişte, Modelează din metale vârtoase creştetul care se eliberează. Pribeagul Întotdeauna se reazimă noaptea albă de colină, Unde plopul se înalţă în sunete argintii, Unde-s pietre şi stele. Deasupra torentului puntea se bolteşte somnoroasă, Băiatul priveşte cu ochi de cristal, Se trezeşte înfloritul vânt, cântec de pasăre asemenea morţii, Iar paşii înverzesc în pădure, uşor. E amintirea copacului şi-a animalului. Domoale trepte de muşchi; Şi luna Căzând cu sclipăt în apele triste. Acela se reîntoarce şi pribegeşte de-a lungul malului înverzit, Îl leagănă gondola neagră prin oraşul în ruine. © Georg Trakl © traducere de Petre Stoica

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 14


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 4/56 2016

cu două etaje la colţul dintre strada X cu strada Y”), atunci această descriere îi furnizează o reprezentare indirectă şi improprie a casei respective. Cu alte cuvinte, o reprezentare proprie este posibilă numai când se are acces direct la un obiect prezent imediat. O reprezentare improprie a obiectului se obţine într-o manieră indirectă, recurgând la semne, simboluri, descrieri, în absenţa imediată a obiectului.

Edmund Husserl14 a fost un filosof austriac, creatorul fenomenologiei moderne, care a jucat un rol hotărâtor în dezvoltarea exis-tenţialismului. Edmund Husserl a studiat la început ştiinţele naturii şi matematica la universităţile din Leipzig şi Berlin (1878), sub îndrumarea profesorilor Karl Weierstrass şi Leopold Kroneker, şi, mai ales, profesorului său de filosofie, Paulsen, – care va exercita asupra lui Husserl o influenţă puternică. În 1881 pleacă la Viena şi obţine în 1883 doctoratul cu dizertaţia Beiträge zur Variationsrechnung (Contribuţii la calculul variaţiilor). La Viena începe să urmeze cursurile de psihologie şi filosofie ale lui Franz Brentano, pe care le continuă la Halle cu discipolul lui Brentano, Carl Stumpf. Aici obţine titlul de docent (venia legendi) şi scrie lucrarea

Asupra conceptului de număr (Über den Begriff der Zahl, în anul 1887), care-i serveşte ca bază pentru prima sa operă majoră, Filosofia aritmeticii (Philosophie der Arithmetik, 1891), în care demonstrează valabilitatea adevărurilor matematice, independent de modul în care au fost obţinute. Husserl încearcă să combine matematica cu psihologia şi filosofia, analizând procedeul psihologic necesar pentru a ajunge la conceptul de număr. De la Brentano şi Stumpf, Husserl preia distincţia între modul propriu şi impropriu de reprezentare (Vorstellung). El explică această deosebire cu un exemplu: dacă cineva se află în faţa unei case,

are o reprezentare proprie şi directă a acestei case (eine Anschauung), dar dacă aceeaşi persoană caută această casă în conformitate cu o descriere („casa 14

Edmund Husserl (n. 8 aprilie 1859, Prosznitz, azi Prostejov/Republica Cehă — d. 26 aprilie 1938, Freiburg im Breisgau).

Un alt element important al filosofiei lui Husserl din această perioadă este conceptul de Intenţionalitate, dezvoltat în opera sa fundamentală Cercetări logice (Logische Untersuchungen, 1900/ 1901). Revizuind „Cogito”-ul cartesian (cogito, ergo sum [gândesc, deci exist]), Husserl afirmă că a zice „gândesc” nu are niciun sens. Ar trebui spus „gândesc aceasta”, pentru că principala caracteristică a conştiinţei este de a se răsfrânge asupra altui lucru decât asupra ei însăşi, de a avea un conţinut, ea este „intenţională”, este conştiinţa a ceva. Între anii 1901 şi 1916, Husserl predă la Universitatea din Göttingen, inaugurând o adevărată şcoală de Fenomenologie, şi publică opera sa capitală

Idei asupra unei fenomenologii pure şi asupra unei filosofii fenomenologice (Ideen zu einer reinen Phänomenologie und phänomenologischen Philosophie,

1913). După Husserl, „fenomen este tot ceea ce – într-un fel oarecare - se manifestă”. Pentru a fi manifest, un fenomen nu trebuie neapărat să fie public, stările mele de conştiinţă se manifestă doar mie însumi, ele sunt totuşi - chiar prin excelenţă - materie cu descriere fenomenologică. Fenomenul, oricât ar fi de necesar de a-l interpreta pentru a-l epuiza, nu este expresia deformată a unui lucru ascuns, nu mai este „fenomenul” kantian opus „numenului” său. Husserl foloseşte metoda pe care o denumeşte „reducţie fenomenologică” (phänomenologische Reduktion), pentru a lăsa să transpară tot ceea ce se manifestă în conştiinţă, pentru a putea lua act de prezenţa sa şi a exclude ipoteza existenţei obiectelor exterioare. Ceea ce rămâne este „ego”-ul transcendental, opus celui empiric. Astfel, „fenomenologia transcendentală” reprezintă studiul structurilor esenţiale care rămân revelate conştiinţei pure. În 1916 Husserl este numit profesor titular de Filosofie la Universitatea din Freiburg în Breisgau. Este invitat să ţină prelegeri şi la Universitatea

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 15


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE din Berlin, unde, la începutul anilor treizeci, l-a avut student pe Jean-Paul Sartre15. Odată cu venirea la putere a nazismului, lui Husserl - deşi convertit la religia creştină evanghelică - datorită originei sale evreieşti, îi este retras dreptul unei activităţi didactice universitare, interzicându-i-se chiar şi accesul la biblioteca Universităţii din Freiburg. Reuşeşte să mai publice în 1936 opera Criza ştiinţelor europene şi fenomenologia transcendentală (Die Krisis der eu-

ropäischen Wissenschaften und die transzendentale Phänomenologie).

La 27 aprilie 1938, Husserl se stinge din viaţă. După decesul lui Husserl, manuscrisele inedite (peste 45.000 pagini) au fost transportate în Belgia, la Louvain, grație unui discipol, H. L. van Breda. Seria de volume Husserliana inițiată în 1950 cuprinde: Meditații carteziene și Conferințe pariziene; Ideea fenomenologiei. Cinci prelegeri; Filo-

sofia primă. Partea întâi: O istorie critică a ideilor; Filosofia primă. Partea a doua: Teoria reducției transcendentale; Analize ale sintezei pasive. Din manuscrisele prelegerilor și ale cercetărilor 1918-1926; Despre fenomenologia intersubiectivității; Cercetări logice. Volum suplimentar. Schițe pentru reformularea cercetării a șasea; Imaginația, conștiința imaginii, amintirea. Despre o fenomenologie a reprezentărilor intuitive; Introducere în logica și teoria cunoașterii.

Nr. 4/56 2016

Definirea omului, chiar restrânsă la trăsăturile esenţiale, este greu sau aproape imposibil de realizat din simplul motiv că există multiple perspective de a defini omul. O definiţie corectă a omului prin gen proxim şi diferenţa specifică presupune că obiectul definiţiei, în cazul nostru omul, să fie explicat prin genul său cel mai apropiat. Tocmai problematica identificării genului cel mai apropiat este discutabilă, deoarece omul poate fi definit printr-o multitudine de genuri proxime şi, mai ales, diferenţe specifice. Am văzut că omul este o fiinţă socială, homo faber, existenţa întru mister şi pentru revelare, animal raţional, însă la fel de bine am putea spune că omul este şi o fiinţă culturală, unii filosofi considerând că, prin intermediul culturii, se realizează desăvârşirea existenţei sale. Dacă natura constituie domeniul ştiinţelor naturii, valorile sunt subiectul specific al ştiinţelor culturii (spiritului) şi al filosofiei. © Adriana Vîlsan

Principalul discipol al lui Husserl a fost Martin Heidegger16, care a dezvoltat Fenomenologia existenţială, prin care - ca şi maestrul său - a marcat un nou început în filosofie. Jean-Paul Sartre a elaborat Existenţialismul, pornind în egală măsură de la filosofia lui Husserl şi cea a lui Heidegger. 15

Jean-Paul Sartre pe numele complet Jean-Paul Charles Aymard Sartre; n. 21 iunie 1905, Paris – d. 15 aprilie 1980, Paris) a fost un filozof francez, reprezentant al existențialismului, scriitor (Premiul Nobel 1964), jurnalist și militant social. A influențat profund generația care i-a urmat, în special tineretul din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, nu doar prin filozofia și opera sa literară, ci mai ales ca intelectual angajat. Diversele sale angajamente sociale sunt inseparabile de gândirea sa filozofică. 16 Martin Heidegger (n. 26 septembrie 1889, Meßkirch, Baden – d. 26 mai 1976, Freiburg im Breisgau) a fost un unul din cei mai importanți filozofi germani din secolul al XX-lea. Lucrarea sa capitală, Sein und Zeit (Ființă și timp, 1927), a contribuit la reconsiderarea fenomenologiei. Opera sa a exercitat o influență hotărâtoare asupra gândirii unei serii de filozofi ca Hans-Georg Gadamer, Maurice Merleau-Ponty, Jean-Paul Sartre, Emmanuel Levinas, Jacques Derrida și Hannah Arendt.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 16


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 4/56 2016

PEN Român şi membru corespondent al Academiei Române (2014). Mircea Martin, istoric literar

Mircea Martin17 este un critic literar, eseist, director de editură, editor de carte, teoretician literar şi profesor universitar român, membru corespondent al Academiei Române. A absolvit Facultatea de Filologie, secţia de critică literară a Universităţii din Bucureşti în 1962. Şi-a luat doctoratul în litere în anul 1980, cu teza G. Călinescu, critic şi istoric literar. A beneficiat, în 1973, de o bursă Pro Helvetia la Universitatea din Geneva, lucrând sub îndrumarea lui Marcel Raymond. A fost conducătorul mişcării literare Cenaclul Universitas (1983), unde au activat, printre alţii, scriitorii: Horia Gârbea, Cristian Popescu, Simona Popescu, Ion Bogdan Lefter, Alexandru Muşina, Caius Dobrescu, Petruţ Pârvescu, Marius Oprea, Daniel Corbu, Andrei Bodiu, Andrei Damian, Adrian Aluigheorghe, Paul Vinicius. A fost director al Editurii Univers (19902001) şi editor al revistei Cuvântul. Este profesor universitar doctor, şeful catedrei de Teoria literaturii a Facultăţii de Litere din Universitatea Bucureşti. A publicat peste 1000 de articole şi studii în revistele şi ziarele culturale româneşti: România li-

terară, Contemporanul, Cahiers Roumains d'Etudes Litteraires, Revista „22” etc.

În 2003 a fost distins de către Guvernul Republicii Brazilia cu Ordinul Naţional Crucea Sudului pentru promovarea culturii şi literaturii braziliene, devenind Comandor al Ştiinţelor şi al Literelor. În anii 1969, 1974 şi 1981 i-a fost decernat Premiul pentru critică literară al Uniunii Scriitorilor din România. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Grupului pentru Dialog Social şi al Centrului

17

Mircea Martin - n. 12 aprilie 1940, Reşiţa, judeţul interbelic Caraş.

Editurile au inaugurat, de câţiva ani încoace, colecţii de autor şi chiar ediţii critice dedicate scriitorilor contemporani. O iniţiativă necesară, în contextul în care literatura dintre 1948 şi 1989 a trăit într-un regim de cenzură, care a afectat textele şi modul în care ele au circulat. Retipărirea vizează atât opere afectate de intervenţiile cenzurii (căpătând, astfel, un necesar caracter reparatoriu), cât şi cărţi şi autori care, ca urmare a reputaţiei contestatare, au circulat mai ales subteran şi, în consecinţă, lipsesc din multe biblioteci, publice sau private. Din păcate, criticii nu au încă parte de asemenea colecţii de autor. Semn de conservatorism al conştiinţei literare româneşti – care ezită a accepta critica drept un gen literar deplin – sau de prudenţă a editorilor – în ciuda succesului de piaţă al unor cărţi de critică şi eseistică. În lipsa unui demers coerent de reeditare a operelor marilor noştri critici din deceniile anterioare, suntem obligaţi să ne mulţumim cu iniţiativele aleatorii, care ne aduc câteodată în faţa ochilor texte nu numai valoroase, ci şi actuale. Una dintre cele mai interesante reeditări (nerevăzută, dar adăugită, cum cu fineţe precizează autorul) este cea a volumului lui Mircea Martin din 1977, intitulat Identificări. O ediţie restitutivă, căci conţine o ipostază a criticului Mircea Martin de care azi se vorbeşte nedrept de puţin – cea de istoric literar – şi, de asemenea, o ediţie-test, prin care autorul îşi supune la proba timpului o serie de texte scrise într-un context istoric revolut. Acest din urmă imperativ este, de altfel, explicit formulat în prefaţa acestei a II-a ediţii: „Un text rezistă (sau nu) prin calităţile sale intrinseci, pe care un context sau altul le poate favoriza (sau nu), le poate valoriza mai bine sau mai puţin bine – dar nu le poate anula. A fost convingerea mea de atunci, valabilă şi acum. M-am abţinut, prin urmare, să «îndrept» ceea ce am scris în anii aceia în direcţia a ceea ce se gândeşte – şi gândesc eu însumi – în aceşti ani.” (p. 9). Cuprinsului volumului din 1977 i s-a adăugat, aşadar, doar un studiu, datând din 1989, despre A. E. Baconsky, ca şi un mic dosar de refe-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 17


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE rinţe critice, dar textele care îl alcătuiesc nu au suferit nicio modificare. Evident, este aici (şi) o miză polemică a autorului. Pe lângă gestul, în fond, inevitabil, de a-ţi supune observaţiile şi judecăţile la examenul timpului, într-un alt moment literar şi social-politic, Mircea Martin – cu distincţia-i binecunoscută – îşi spune punctul de vedere într-o dezbatere care a inflamat spiritele în critica noastră de după 1989. E adevărat, sugerează profesorul, că a existat un regim opresiv, care şi-a pus, într-un fel sau altul, amprenta asupra textelor, opiniilor şi atitudinilor. Însă măsura acestei intruziuni a depins mult, decisiv chiar, de caracterul şi de profesionalismul celui care scrie: un critic onest putea să îşi facă meseria fără a semna texte pe care să fie obligat să le revizuiască în 2014... Această sugestie nu are menirea de a exonera în vreun fel defunctul regim comunist ori de a „eroiza” textele care, strecurându-se prin plasa cenzurii, au ajuns până la noi neîmpovărate de concesii. Ci doar pe aceea de a deplasa discuţia dinspre aspectele politice înspre cele literare. Cu alte cuvinte, făcând cuvenita diferenţă între cei care au „urlat cu lupii” şi ceilalţi, care şi-au văzut cu onestitate de meserie, se cade să ne întoarcem la literatură şi la texte. Aceasta este, până la urmă, miza de profunzime a reeditării Identificări-lor: de a verifica viabilitatea unor ipoteze critice, la câteva decenii de la momentul emiterii lor. Şi, pe această cale, cum spuneam, de a readuce în atenţie o faţetă a personalităţii lui Mircea Martin oarecum ignorată, în ultimul timp: cea de istoric literar. Ipostază care subîntinde atât activitatea sa de cronicar literar, de la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, cât şi – aspect despre care s-a vorbit, cred, mai puţin – pe cea de teoretician. Sumarul Identificări-lor, de altminteri, e limpede în acest sens. Prima parte este dedicată unor studii despre Lucian Blaga, B. Fundoianu, G. Călinescu, Tudor Vianu, Geo Bogza şi A. E. Baconsky, în timp ce cea de-a doua cuprinde eseuri despre Iorga, Sadoveanu, Blaga, G. Călinescu, B. Fundoianu/Benjamin Fondane, Vianu, Vladimir Streinu, Labiş, Miron Radu Paraschivescu, Bogza, Noica şi Baconsky. Cei familiarizaţi cu opera lui Mircea Martin recunosc cu uşurinţă câteva dintre temele sale preferate – G. Călinescu, Fundoianu/

Nr. 4/56 2016

Fondane –, în care a dat contribuţii fundamentale, apoi subiecte la care a meditat într-un context academic – Blaga, Vianu –, alături de repere istoricoliterare contemporane – Bogza, Labiş, Miron Radu Paraschivescu. Istoricitatea fenomenului literar este, însă, supra-tema volumului, fie că este vorba despre relaţia lui G. Călinescu cu miturile istorice naţionale sau de reperele istorice ale gândirii critice româneşti, de scriitorii preocupaţi de istorie, ca Mihail Sadoveanu, sau de recuperarea curajoasă a unor victime ale istoriei recente, ca Baconsky, Miron Radu Paraschivescu ori Constantin Noica. Discret şi fără emfază, ca toate manifestările publice ale acestui cărturar eminent, volumul se constituie, aşadar, într-o schiţă a unui sistem critic şi, totodată, o colecţie de prolegomene ale cercetărilor de amploare ale autorului. Unele, configurate ulterior în volume (G. Călinescu şi „complexele” literaturii române, în 1981, Introducere în opera lui B. Fundoianu, în 1984), altele, pe care le bănuim, aflate în şantier (cum ar fi Tudor Vianu, autor asupra căruia Mircea Martin a revenit în repetate rânduri). Ca atare, studiile şi eseurile care îl alcătuiesc au şi un caracter subiacent de „arte poetice”, de identificări ale criticului care, căutând sursele originalităţii scriitorului şi analizând – cum bine spune regretatul Radu G. Ţeposu în cronica pe care o dedică volumului – procesul constitutiv al originalităţii în opera literară, se identifică – sau, mai bine zis, îşi dezvăluie propria identitate –, în actul critic. Nu critică de identificare, prin urmare, cum poate ar fi tentaţi să creadă lectorii grăbiţi, ci empatie profundă, în consecuţia lui Tudor Vianu, a gândirii critice cu creativitatea artistică. Analitic, mai curând decât normativ, şi dezambiguizator, mai curând decât „eseistic”, Mircea Martin nu refuză, totuşi, gestul de autoritate şi nici imaginaţia ideilor. Totul, cu o măsură, o temperanţă şi o responsabilitate venind deopotrivă din cultura vastă, temeinic însuşită, şi din temperament. Ediţia a II-a a Identificări-lor mai pune în faţa lectorului de azi o întrebare pertinentă: cum ne raportăm la anumite idei şi atitudini critice din perioada comunistă, după ce contextul în care au fost formulate a dispărut? Sugestive, în acest sens, mi se par studiile Mitul vechimii la G. Călinescu, şi Viziune şi tehnică la Geo Bogza, şi eseurile Nu din

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 18


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pietate, ci din necesitate (M. R. Paraschivescu), şi «Divanul» unui înţelept cu limba română (C. Noica).

Ele se raportau, atunci când au fost scrise, la crize şi situaţii provocate de fostul regim: supralicitarea trecutului şi a autohtonismului, reprimarea contestaţiei, ocultarea gândirii nemarxiste. Dispărând contextele care le-au generat, subtextele lor nu mai spun prea multe lectorului. Însă textul criticului rămâne. E actuală discuţia despre rolul imaginaţiei istorice în critica lui Călinescu, despre tehnica „suprarealistă” a lui Bogza sau despre scriitorul-cobai ideologic. Adică analiza substanţială a „pivniţelor” operei literare, într-un sistem de valori critice, nu politice. Criticii – ca şi scriitorii, de altfel – care s-au ocupat preponderent de cele din urmă le-au ratat pe primele. Cei care, ca Mircea Martin însuşi (şi nu puţini dintre colegii săi de generaţie), au ştiut să rămână demni ocupându-se în mod responsabil de literatură, au şansa de a trece cu brio examenul timpului, prin reeditări care nu au nevoie de revizuiri. © Răzvan Voncu

Mircea Martin şi „critica literară“

Autor: Alexandru Matei Aş vrea să lămurim un lucru în cele ce urmează. Pe cine aniversăm? Îl aniversăm pe Mircea Martin. Dar nu neapărat pe omul Mircea Martin (o astfel de aniversare nu se manifestă prin articole de revistă culturală), ci pe profesionistul Mircea Martin. Omagiem o activitate, cum se spune, prin punerea în lumină a unui discurs. Nu e vorba de ficţiune sau de poezie, deci nu e vorba de artă – în primul rând, măcar –, ci de un discurs epistemic. Tocmai aici însă se iveşte neînţelegerea. Pentru că, din punctul de vedere al scenei literare româneşti, cu care întâmplător s-a întâlnit un intelectual care nu era făcut pentru o astfel de intersecţie, necum convieţuire, Mircea Martin e un inclasabil. Întrebarea, dezvoltată: „Pe cine aniversăm, pe Mircea Martin criticul?“. În anii 1970-1980, puteam răspunde afirmativ. Da, cărţile profesorului de astăzi de la Litere erau cărţi de critică, atâta vreme cât „critica” şi „literatura” acopereau suprafaţa cea mai mare a

Nr. 4/56 2016

teritoriului editorial românesc. Ce nu era literatură trecea în jurisdicţia criticii, fie, dar cu multă grijă circumscrisă, „filozofiei”. „Critica românească” („critica”, aşa cum termenul e înţeles şi exerciţiul critic, practicat aici), odată dezvăluită în etajele ei sociale, este însă mai degrabă o scenă, un show. De aceea, ea îl tolerează pe Mircea Martin, stă de vorbă cu el, dar nu-l răsplăteşte aşa cum, fără îndoială, o să vedem de ce, ar merita. Criticul român de dinainte de 1989, şi în bună măsură de astăzi, este critic de întâmpinare. Din acest punct de vedere, decalajul nostru faţă de Franţa, de pildă (mai mic decât cel faţă de Statele Unite), este de câteva decenii. Critica de întâmpinare e regină într-un spaţiu literar tânăr, impetuos, dar confuz, mai recent deschis consumului larg, aşa cum era spaţiul francez de după Revoluţie. De la începutul secolului al XX-lea, odată cu istoricismul (deja vechi), cu Bergson, care conjugă fericit o tradiţie anglo-saxonă cu un stil francez, cu Bachelard (în antiteză cu Bergson, dar în aceeaşi paradigmă), cu studiul imaginarului şi al mitologiilor (Colegiul de Sociologie, cu Bataille18 sau Caillois19), cu existenţialismul, care deja împrumută masiv, dar integrator, din tradiţia spirituală germanică, cu etnologia şi filozofia limbii (ultima, venită tot pe filieră germanică, dar ilustrată strălucit de Saussure20), cu psihanaliza, cu o tradiţie a discursului politic iconoclast şi a expresiei dialectice – j’en passe et des meilleurs – critica literară franceză s-a scindat, firesc, în texte jurnalistice de întâmpinare, destinate publicului larg apărut în secolul al XIX-lea, şi texte de metodă, cu armătură epistemică, adresate amatorilor de metaliteratură şi specialiştilor în tot ceea ce înseamnă Litere. Or, aşa ceva întârzie să se întâmple, deja în 2010, în România, unde este considerată „critic” 18

Georges Albert Maurice Victor Bataille (n. 10 septembrie 1897, Billom - d. 9 iulie 1962, Paris) a fost un antropolog, bibliotecar, critic literar, eseist, filozof și scriitor francez. 19 Roger Caillois (n. 3 martie 1913 la Reims - d. 21 decembrie 1978), a fost un scriitor, sociolog, eseist și critic literar francez, membru al Academiei Franceze. În 1932, sub cupola Academiei franceze, proaspătul academician Roger Caillois a fost întâmpinat de către Rene Huyghe cu cuvintele : „Sunteți, domnule, unul dintre cele mai curioase spirite ale vremii noastre, unul dintre cele mai autonome.“ 20 Ferdinand de Saussure (n. 26 noiembrie 1857, Geneva, Elveția, d. 22 februarie 1913 la castelul Vufflens, Morges, cantonul Vaud, Elveția) a fost un lingvist elvețian. Este considerat părintele lingvisticii moderne.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 19


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE doar o persoană care semnează regulat articole de întâmpinare despre autori români vii. Într-un interviu din 16 mai 1981, Mircea Martin îi declară unui astfel de critic român (Alex. Ştefănescu): „Este foarte probabil ca argumentul puterii discreţionare a cronicarului literar a servit celor care au redus până la unul numărul cronicarilor stabili” (Singura critică, CR, 1986, p. 265). În altă parte: „Obiecţiile «noilor critici» sunt îndreptăţite în măsura în care vizează un fel de imperialism al foiletonisticii, o condiţionare a criticii înseşi de practicarea foiletonisticii” (Singura critică, p. 71). Din 1986, lucrurile nu se schimbă, întrucât critica nu poate fi înţeleasă în România decât în relaţie cu literatura; nici ca teorie critică, nici drept critică culturală, ci numai şi numai în exerciţiul ei metaliterar. Dar asta nu se întâmplă, până în 1989, numai ca urmare a absenţei unei gândiri a literaturii, ci şi, poate, mai ales, din nevoia de opune valoarea nonvalorilor promovate în vremea ceauşismului. Asupra acestei teme mă voi opri într-un studiu despre două cărţi ale lui Mircea Martin, Critică şi profunzime (1974) şi Singura critică (1986). Acum adaug aici doar atât: obligat de teritoriul literar în care evolua să facă pe „criticul literar” (în interviuri, i se reproşează mereu neimplicarea în actualitatea literară...), Mircea Martin se lasă uneori deturnat de la proiectele editoriale sau intelectuale grele în afirmaţii explicite, dar fulgurante, referitoare la importanţa criticii axiologice. „Esenţialul în critica de întâmpinare îl constituie, fără îndoială, actul valorizator“ scrie autorul, tot în Singura critică. Tot el recunoaşte că „există o suficienţă a criticii jurnalistice – aceea de a crede că aprecierea epuizează comentariul unei opere şi că misiunea criticului se rezumă la actul judecăţii“ (p. 72). Or, deşi avertizează asupra acestui pericol, Mircea Martin nu se poate hotărî, în alte intervenţii, să tranşeze: ori act valorizator cu orice preţ (deci, chiar şi în absenţa comprehensiunii), ori hermeneutică, în primul rând, şi act valorizator implicit. [...]

Nr. 4/56 2016

rare“. „Argumentul” volumului Singura critică începe cu o palinodie: „Volumul de faţă [...] poate fi considerat o revenire în actualitate, dacă admitem că a scrie despre Blaga sau Fundoianu, despre Călinescu sau JeanPierre Richard înseamnă a o fi părăsit” (p. 5). Actualizarea literară ţine însă nu de apariţia în ziar (mentalitate tabloidă), ci de provocări adresate gândirii [...] Pentru literatura română Mircea Martin nu este numai un critic literar. El este un teoretician, un filozof al culturii, - dar nu în sensul german al sintagmei - şi un moralist pe care o anumită anxietate congenitală şi presiunea unui sistem literar anacronic l-au făcut să se resemneze cu statutul, românesc, de critic.

© Alexandru Matei

Mircea Martin s-a simţit însă, înainte de 1989, din motive care mie acum îmi scapă, vinovat de a fi dezertat din lumina reflectoarelor „criticii lite-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 20


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 4/56 2016

doneze, astfel încât şi alţi turişti veniţi în concediu să poată beneficia de o lectură plăcută în limba maternă. 2. Călătorie de fiecare dată cu un alt personaj Rubrică realizată de Dorina Litră Ne-am obişnuit cu toţii în ultimii ani că în luna aprilie copiii au o săptămână de „Şcoală… Altfel”, există conceptul de „Educaţia… Altfel”. De ce nu am avea şi o categorie de biblioteci inedite, ieşite din tiparul clasic? Despre ele vom vorbi în rândurile următoare! Fie că stau pe rafturi în aer liber sau sunt purtate în diverse locuri pe patru roţi sau în spatele animalelor, cărţile acestor „biblioteci” au un singur scop: călătoresc din mână în mână şi sunt citite din scoarţă în scoarţă. 1. Biblioteca de pe plaja Mării Negre, pe ambele ţărmuri

Soare, mare, concediu... acompaniate de o carte interesantă, pe care nu mai trebuie să o cărăm în bagaj, ci o putem alege la faţa locului, direct pe plajă. O astfel de bibliotecă o regăsim la Vama Veche, sub numele Plaja de carte, combinând lectura cu seri de filme şi alte surprize. Tot pe malul Mării Negre, dar de data aceasta pe ţărmul bulgăresc, găsim o altă bibliotecă destinată lecturii de vacanţă în şezlong. O găsim în staţiunea Albena, căreia Herman Kompernas, cel care a construit-o, i-a adăugat un plus pe lista atracţiilor. Are în colecţiile sale peste 2.500 de cărţi în 10 limbi, inclusiv în limba română. În plus, cei care au adus cu ei o carte de acasă şi doresc să participe la acest proiect, sunt încurajaţi să o

Un exemplu demn de urmat este cel al lui Antonio da Conceiçăo Ferreira, un şofer brazilian de 42 de ani. Pentru că îi place să citească, în urmă cu 11 ani el a pus bazele unei biblioteci altfel – „Cultura din autobuz”, transformând practic mijlocul de transport în comun într-o mică bibliotecă cu aproximativ 15 cărţi pe un raft. Călătorii sunt invitaţi să împrumute câte o carte, dar visul „eroului” nostru nu se opreşte aici, el dorind ca pe viitor să creeze câte o bibliotecă ambulantă în fiecare autobuz, de pe fiecare linie de transport urban. Astfel, fiecare călător poate beneficia de o fărâmă din pasiunea sa, mulţumirea iniţiatorului fiind aceea de a le face călătorilor viaţa mai frumoasă, cel puţin pe parcursul unui drum cu autobuzul său.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 21


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 3. Biblioburro – cu Alfa şi Beto Demersurile pro-lectură în Columbia sunt susţinute până şi de măgăruşi. Astfel, Alfa şi Beto au devenit faimoşi datorită lui Luis Soriano, profesor de şcoală primară, care conduce Biblioburro în timpul său liber: îi încarcă cu cărţi şi apoi călătoreşte cu ei chiar şi câte un drum de 4 ore, dus. El merge în diverse sate, astfel încât tot mai mulţi copii să poată avea acees la ele. Odată ajuns la destinaţie le citeşte acestora, îi ajută la teme şi le oferă cărţile cu împrumut. Prin demersul său, Soriano şi-a propus să crească alfabetizarea în zonele rurale, ajutând, doar într-un singur an, 4000 de copii.

Nr. 4/56 2016

mică bibliotecă din lume, condusă de voluntari, fiind deschisă 24 de ore şi dotată cu lumină interioară pe timp de noapte pentru cei care caută în lectură un leac împotriva insomniei.

Micuţa bibliotecă conţine aproximativ 100 de cărţi, CD-uri şi DVD-uri, provenite în totalitate din donaţiile localnicilor dornici de a păstra în continuare simbolul oraşului lor.

Aceeaşi metodă de culturalizare o mai putem întâlni şi în Venezuela, fiind pusă în practică din 2009 de Universitatea Valle del Momboy. Chiar şi cămilele kenyene, sunt un adevărat sprijin pentru cei care vor să îi înveţe pe copiii din triburile nomade să scrie şi să citească. Unele dintre ele formează caravane cu cărţi care poposesc în astfel de comunităţi, special pentru ca micii cititori să descopere cum poveştile prind viaţă. Acest program este iniţiativa Bibliotecii Naţionale din Kenya şi funcţionează încă din 1985.

5. Biblioteca pe roţi din Italia este şi ea iniţiativa unui profesor pensionar - Antonio La Cava care, după 42 de ani petrecuţi la catedră, a găsit o modalitate prin care să poată continua să insufle copiilor pasiunea pentru lectură. Astfel, în 2003, el a cumpărat o motoretă pe care a modificat-o pentru a deveni o adevărată căsuţă pe roţi, cu o capacitate de 700 de cărţi. De atunci, profesorul călătoreşte cu Bibliomotocarro!

4. Un mic simbol al oraşului transformat în centru de lectură Când British Telecom a vrut să ia celebra cabină telefonică roşie din orăşelul Westbury-subMendip (Anglia), localnicii au acţionat prompt… şi inspirat! Ei au pus la cale un plan de salvare care a funcţionat perfect: au transformat-o în cea mai

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 22


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 6. Biblioteca din Tokyo în care cititorii SE POT CAZA

Amatorii de călătorii şi de lectură care vor să viziteze Japonia se pot caza într-o bibliotecă din Tokyo, care oferă cuşete integrate în etajerele cu cărţi. Ideea aparţine designerilor Makoto Tanijiri şi Ai Yoshida. Book and Bed, aşa cum a fost denumită, se găseşte în cartierul Ikebukuro şi pune la dispoziţie peste 1.700 de cărţi în engleză şi japoneză care pot fi citite în timpul sejurului în bibliotecă. În plus, costul cazării este rezonabil, ţinând seama că Tokyo este unul dintre cele mai scumpe oraşe din lume. O noapte de cazare porneşte de la 28 de euro pentru o cuşetă aflată într-un rând de locuri de dormit şi 35 de euro pentru una standard.

Nr. 4/56 2016

7. Cabine telefonice din Praga, transformate în mini-biblioteci Prima dintre ele a fost inaugurată într-un spital din Praga, capitala cehă. Pe rafturile instalate în această cabină vopsită în roşu, pacienţii din spitalul IKEM vor putea găsi cărţi de toate genurile, scrise de autori diverşi, de la John Grisham la John Galsworthy. Monika Serbusova, în vârstă de 27 de ani, coautoare a acestui proiect alături de un coleg, spune că s-a inspirat dintr-un proiect similar din Marea Britanie. Cei doi au obţinut sprijinul unui operator local de telefonie şi au amenajat acele biblioteci în miniatură cu ajutorul prietenilor şi colegilor lor. „Vărul meu, care urmează cursurile unei şcoli tehnice, ne-a spus cum să montăm etajerele, bunica mea ne-a adus un sac plin cu cărţi, aruncate de proprietarii din blocul ei", a spus Monika Serbusova. Organizatorii dispun pentru acest proiect de 700 de cărţi pe care le-au primit cadou. „Planul constă în instalarea la Praga a nouă cabine transformate în mini-biblioteci, pentru a vedea dacă acestea au succes în rândul publicului", a declarat Lucie Jungmannova, purtătoare de cuvânt a operatorului Telefonica Czech Republic, care administrează peste 13.000 de cabine telefonice pe teritoriul acestei ţări. Trecând în revistă aceste biblioteci ieşite din tiparele clasice, putem spune doar atât: Citiţi! Citiţi mult! Citiţi tot ce vă pică în mână! Citiţi oriunde v-aţi afla! – este îndemnul lui Tudor Chirilă. © Dorina Litră

Cabine telefonice din Praga (Imagine: Mediafax Foto / AFP)

Bibliotecă modernă în casa ta/ foto internet

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 23


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ELENA LILIANA POPESCU21 Cititorule Încearcă să laşi deoparte grijile zilei pentru a putea păşi împreună în realitatea Visului numit Poezie, deschizând poarta inimii tale acestor versuri. Ele s-au născut în inima mea atunci când le era dat a se desprindă din lumea formelor-gânduri şi a se înveşmânta în lumea formelor-cuvinte, pentru a se prezenta, împlinindu-şi destinul, la ceremonia întâlnirii cu tine. Simplitatea, care în esenţa ei înseamnă adevărul, nu poate fi exprimată decât prin tăcere. Toate cuvintele lumii nu fac altceva decât să încerce să descrie tăcerea. Cunoaşterea de sine, idealul cel mai simplu şi cel mai greu de atins, este scopul fiecărui om în parte şi al lumii întregi, acestuia fiindu-i subjugate toate căutările noastre. Poeţii vin şi pleacă, lăsând strădania lor în a dezvălui chipul nevăzut al Poeziei, care ne priveşte fără să ne judece de dincolo de valul Iluziei. Dacă Dacă s-ar putea vreodată Să măsori nemăsuratul, Să cuprinzi nemărginirea, Să stai, străbătând neantul, Să fii niciunul, nici altul. Dacă s-ar putea vreodată Neiubind să fii iubirea, Nesperând să fii speranţa, Nevorbind să fii vorbirea, Negândind să fii gândirea. Dacă s-ar putea vreodată Să auzi neauzitul, Să priveşti în nevăzut Şi să afli neştiutul, Ar urma iar începutul? ©Elena Liliana Popescu

Nr. 4/56 2016

RADU GYR22 Iisus în celulă Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă. O, ce trist şi ce-nalt părea Crist! Luna venea după El, în celulă şi-L făcea mai înalt şi mai trist. Mâinile Lui păreau crini pe morminte, ochii adânci ca nişte păduri. Luna-L bătea cu argint pe veşminte argintându-I pe mâini vechi spărturi. Uimit am sărit de sub pătura sură : - De unde vii, Doamne, din ce veac ? Iisus a dus lin un deget la gură şi mi-a făcut semn ca să tac. S-a aşezat lângă mine pe rogojină: - Pune-mi pe răni mâna ta! Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină parcă purtase lanţuri cândva. Oftând şi-a întins truditele oase pe rogojina mea cu libărci. Luna lumina, dar zăbrelele groase lungeau pe zăpada Lui, vărgi. Părea celula munte, părea căpăţână şi mişunau păduchi şi guzgani. Am simţit cum îmi cade capul pe mână şi-am adormit o mie de ani... Când m-am deşteptat din afunda genună, miroseau paiele a trandafiri. Eram în celulă şi era lună, numai Iisus nu era nicăiri... Am întins braţele, nimeni, tăcere. Am întrebat zidul : niciun răspuns! Doar razele reci, ascuţite-n unghere, cu suliţa lor m-au străpuns... - Unde esti, Doamne ? Am urlat la zăbrele. Din lună venea fum de căţui... M-am pipăit... şi pe mâinile mele, am găsit urmele cuielor Lui.

22 21

Elena Liliana Popescu (n. 20 iulie 1948, Turnu Măgurele) este o poetă, traducătoare și editoare română. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala București, secția poezie.

Radu Gyr (n. 2-03-1905, la Câmpulung Muscel - d. 29-04-1975, București, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu) a fost un poet, dramaturg, eseist și gazetar român. O bună perioadă a fost asistent universitar la catedra de estetică a profesorului Mihail Dragomirescu.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 24


Nr. 4/56 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

rămânem goi şi diafani ca o sperietură avem nevoie de o suprafaţă să reflectăm ce nu vedem şi vom vedea ce nu suntem MAREA SCOBISE UN ŢĂRM

gura ei ondulată dezvelise dinţii timpului albi şi feroce nişte zei veseli fără milă tăiaseră pulpa pământului singura pe care o credeam singura pe care o cunosc CAMELIA IULIANA RADU AŞ VREA SĂ SCRIU DESPRE SUNETUL CARE-MI TAIE PIEPTUL

dar mi-e teamă că vei fi aici uneori şi fără să vreau de atâtea ori frântă luminată şi stinsă nu voi mai şti cântecul păstrat pentru tine vor ieşi toate acele fiinţe ale durerii horă vor face şi te vor prinde e ca şi cum te-aş ucide pentru a scăpa eu mă aşez în faţa ta cad în genunchi şi cer îndurarea devin atât de mare şi de înspăimântătoare încât cerul se face senin înghiţind tristeţe după tristeţe

şi dacă nisipul mărunţit pe plajă este dumicatul rămas de la ospăţ marea a rămas prinsă de amintire ca şi mine de plecarea ta te spăl de tristeţe ca o mamă care trece de sute ori săpunul să-şi încerce răbdarea pe cămaşa murdară te ating cu privirea cum să te ridic vântul să absoarbă lacrima dintre urzeli? Dacă aş ridica mâna spre tine te-aş lovi cu trecutul te-aş micşora te-aş îngropa copii murdari şi obosiţi ochii mei plânsul pe tâmplă anină şi nu pot întoarce viaţa pe dos de la început de lume să ieşi la mal trezit şi clar fiu al tău să fii un gând subit nerostit

TIMPUL OBSCUR MACINĂ SUBSTANŢA UNEI BATERII DIVINE

ÎN LUMEA DE HÂRTIE

o consumă fără atenţie şi fără scop întreţinând realităţi cu densităţi diferite arareori ne vedem corpurile eliberate de schematice legi

lacrimi pictate migălos povestesc obrazul nopţii îşi iau din mine chip de asemănare şi sânge iau din trupul fără trup

poate când ne împresurăm cu nevoi

© Camelia Iuliana Radu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 25


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 4/56 2016

Şi-n cercuri largi se cască nemurirea Cu legănarea trestiei pe ape. Ea n-a plecat, ci doar mi s-a părut... Şi-n unduirea trestiei pe ape Îmi vin în minte umbre de demult Şi liniştea nu-mi este mai aproape.

EDUARD ZALLE, Constanţa Defetism A murit un cuvânt, Cuvântul de început. Versul s-a rupt Şi plouă cu lut. A mai murit şi o carte Pe drumul lui Marte. Un ornic mai bate Prin ceaţă şi noapte. Oraşul e bun, E bun şi nebun. Mai bate un tun Acum la Verdun. Câmpia-i pustie Şi apa-i sălcie La ora târzie, Departe-n vecie. Cine mai plânge? Din cer curge sânge, Cuvântul împunge. Am pus astăzi cruce… A murit un cuvânt, Cuvântul meu sfânt... Ea n-a plecat Ea n-a plecat. Aievea mi-a rămas Cu legănarea trestiei pe ape, Cântă pădurea, luna e-n extaz Şi liniştea îmi este mai aproape. Arareori, mă prinde somnul greu Şi cad într-o visare nesperată, Visez că L-am văzut pe Dumnezeu Şi chipul ei neprihănit de fată. Ea n-a plecat. Mă-mbie fericirea, O pace mi se-aşterne peste pleoape

Din cuşca mea de aur Perfidă-i lumea, soarele asemeni. Tocmit-am deunăzi străin balaur Să îi ucidă pe cei răi şi fameni, Eu să-i privesc din cuşca mea de aur. Domniţa mea cu părul de tăciune, Voi ridica pentru noi doi palatul Şi-mi voi zidi cetatea fără nume Pe trupul tău cum nu mai este altul. Şi vom avea copii, băieţi şi fete, Frumoşi cu toţii cum nu s-au mai aflat Şi vom trăi cu ei pe îndelete, Mereu alături, femeie şi bărbat. Ne-om duce-apoi în lumea nevăzută, Aşa cum este firea hărăzită. Şi fericirea mea se-nalţă multă Din trupul tău, cetatea mea zidită. Perfidă-i lumea, soarele asemeni. Tocmit-am deunăzi străin balaur Să îi ucidă pe cei răi şi fameni, Eu să-i privesc din cuşca mea de aur. Hei, călătorule... Hei, călătorule, cum pot s-ajung În casa de jos a celor ce plâng? În ce munţi albaştri se-ascunde uitarea Iubirii femeii ce-mi tulbură zarea? Hei, călătorule, copil de pripas, De unde atâta durere-n obraz? Când, iată, îţi râde-n fereastră doar ea, Iubita cu păr şi cu ochi de cafea! Hei, călătorule, suflet de aur, Hai, du-mă degrabă la meşterul-faur Să-mi facă inelul, aşa cum îţi spun, Femeii iubite, în deget să-i pun!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© Eduard Zalle

Page 26


Nr. 4/56 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Sunt primăvara Am palmele-nflorite cu narcise Şi la urechi, cercei de ghiocei. Sunt primăvara ce-nfloreşte vise, Pe câmpuri unde zburdă miei!

IOANA VOICILĂ DOBRE, Bucureşti Primăvară lăcrămioară Eu nu ţi-am fost decât o primăvară, Parfum de dor şi dragoste şi rouă Ce te-au înnobilat întâia oară C-un nume nou şi cu o haină nouă. Eu nu ţi-am fost decât o primăvară Prin zecile de primăveri tăcute Şi am rămas o tristă lăcrămioară Într-o grădină-a florilor pierdute. Eu nu ţi-am fost decât o primăvară, O lacrimă, sub raza vieţii tale Ce-a aşezat-o sufletul, comoară În trupul blând al dalbelor petale.

În lumea iubirii În lumea în care se naşte iubirea Sunt numai parfumuri de roze. Acolo vin fluturi să-şi clătească privirea Cu iasomii, trandafiri, tuberoze. În lumea în care se naşte iubirea Sunt numai cuvinte de pluş. Să mângâie suflete le este menirea, S-alunece lin pe arcuş. Şi lumea în care se naşte iubirea E limpede apă şi-i aspru pârjol. Făcută-i din inimi ce-şi duc fericirea, Pământului, dându-i ocol.

Am inima-nroşită, un bujor Şi rochia-nverzită prematur. Sunt primăvara ta şi-a florilor Şi liniştea venit-am să ţi-o fur! Am ochii, scânteieri de stele noi Şi sufletul deschis spre soare. Sunt primăvara, darnică în ploi, Mamă seminţei roditoare!

M-a primit la pieptul ei, pădurea M-a primit la pieptul ei, pădurea Şi pe umeri, păsări mii mi-a pus. Luminiş mi-a strecurat în suflet Şi-am rămas, de dragoste pătruns. Ea m-a legănat pe crengi de vise Când cu frunze m-a împodobit Şi-am simţit că mă ridic la ceruri Când pădurea-n suflet m-a primit. Şi-am găsit la ea, atâta vară, Soare-n triluri, zumzet, clipocit Şi-am iubit atunci, întâia oară, Tot ce are viaţa de iubit: Raza, floarea, drumul şi înaltul, Râu lunatic ce ridică nori de vis, Curcubeul, foşnetul, cântatul Din pădurea vieţii-paradis.

© Ioana Voicilă Dobre

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 27


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 4/56 2016

planeta unde îmi duc veacul poem real

HOTCA MARIAN poem în interval [astăzi sunt o entitate bleagă până la ultimul atom coloana vertebrală mi-e umplută cu orez fiert din peisaj lipseşte o ceapă şi sticla cu ulei ars desluşeşte-mă până la ultimul cuvânt şi culcă-mă în orice tigaie cu grăsimi latente] poem nocturn privirea descompune în fire de praf fluturii serii mureau prăpăstiile în ochii şerpilor respirând un timp dureros de gri singurătatea o aud amplificată în căderea grea a paşilor pe nisip parcă încep să zbor în sens invers fără aripi hieratice şi mă înalţ dincolo de silabe pietrificate lăsând în urmă un pod de cuvinte clătinându-se printre buze eternitatea nu mai dorea să înghită plânsul dilatat al nopţilor nu mai dorea nimic totul se lungea într-o tristeţe definitivă

realitatea asta e ca un film pentru oameni handicapaţi nimeni nu ştie ce rol are poftiţi la grămada cu mere putrede regizorul urmează să se împuşte poem ultim fiori tencuiţi în spaima singurătăţii rostogolesc meandrele morţii în noi zidurile inimii cutremurate se inundă cu noapte pământul rece mai aşteaptă pe cineva în golul său roditor poem strigătul meu va decapita liniştea pietrelor în această singurătate mumificată în pereţii de calcar un somn scămos va rodi din umbra pusă la macerat o nouă viaţă bolnavă fără fitil acesta nu este idealismul transcedental kant a murit prost

poem nu-mi pare rău că exist îmi pare rău că am greşit

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© Hotca Marian

Page 28


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

RUXANDRA GRECU, Bucureşti Sărbătoare Hai să organizăm festivalul sufletelor tomnatice! cu romantism, melancolie pian, vioară şi harpă. Pe ecrane să ruleze aducerile-aminte despre mine, despre tine în ritmul frunzelor aurii şi al ȋncântătoarelor păsări cu mine pe vârfuri sfioasă cu tine – o ploaie de cuvinte! Hai să organizăm festivalul Sufletelor tomnatice! Să fie un spectacolul vieţii regizat de noi cu sărbătoare ȋn fiecare zi! Să ne jucăm cu timpul! Şi să ne croim din nou viitorul dând la o parte norii de plumb! Să fim iar doi copii… Să ne jucăm cu timpul pălăriilor de floarea-soarelui şi să cântăm la ştiuleţi de porumb, găzduiţi ȋn decorul naturii! Hai să organizăm festivalul Sufletelor tomnatice! Poezie Tu eşti ȋntr-adevăr Poezie Ce mi-ai fost dat mie Dar te-am primit cu stângăcie Pentru că nu te-am vrut la ȋnceput. N-am vrut să ştiu, măcar Din ignoranţă şi nesiguranţă

Nr. 4/56 2016

Ce este accea o poezie, aşternută pe hârtie cu melancolie care te ȋnvăluie şi te ameţeşte şi te poartă ȋntr-o ceaţă din care nu mai poţi ieşi decât cu tine de mână, Poezie. Tu, care mi-ai trimis cu răbdare şi dibăcie Un mesaj fin şi subtil Dar deloc umil: „Am nevoie de tine ca de aer” De atunci, ȋți ascult cuminte, versurile Ȋţi citesc rimele ce par a fi mereu dedicate mie Am impresia de fiecare dată că şi eu sunt poezie… Şi zbor, Zbor spre cer cu atâta lejeritate încât şi acum stau atârnată de un nor Şi te privesc pe tine, Poezie. Nervi Nervi întinşi pe sârmă Unul câte unul Negru pe negru Roşu pe roşu... Nervi legați cu aƫă, Nervi legați de plasă, Nervi ce nu mă mai lasă, Nervi băuți cu martini şi gheață, înfipți într-o măslină Nervi ce-mi spun că nu sunt de vină Dorinƫele mele secrete Declarate pe viață şi pe moarte! Nervi de dinăuntru până-n centru Colosali şi intercostali Ce nu se mai duc Am nevoie de un truc Să nu ajung la balamuc Cu un ac mare îi cos Şi pe față şi pe dos Roşu pe negru Negru pe roşu Unul câte unul. © Ruxandra Grecu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 29


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 4/56 2016

cu întunericul pământului de sub mine, cu infinitul nuanţelor de verde din jurul meu, cu albastrul ireal al cerului de deasupra mea şi cu razele unui sentiment de neţărmurită fericire ce mă învăluia din toate părţile. FLORIN T. ROMAN, Arad RUGĂCIUNE III Fă-mă, Doamne, iar copil, măcar pentru o zi, nu ca să mai învăţ odată să păşesc, nici ca să mai învăţ odată să înot sau să merg cu bicicleta, nu ca să mănânc cireşe căţărat în vârful cireşului, nici ca să mai alerge după mine vecinul căruia i-am spart geamul cu mingea, nu ca să mai merg odată la grădiniţă şi nici măcar să mă mai întorc din nou, acasă, bucuros că am luat un zece. Fă-mă, Doamne, iar copil, măcar pentru o zi nu ca să mai cad odată, de pe sanie, în zăpada până la genunchi, nu ca să mai alerg din nou prin ploaie fără teama de a mă îmbolnăvi, nu ca să mă mai dau de-a dura prin iarba grasă de mai, nici ca să mai suflu odată, în păpădie, în faţa fetiţei care-mi plăcea.

Fă-mă, Doamne, iar copil, măcar pentru o zi, nu din nostalgie sau pentru a mă refugia din calea suferinţei, nu ca să o revăd pe mama mea tânără şi nici ca să-l mai văd odată pe tatăl meu viu ţinând-o de mână pe mama mea tânără, nu ca să mă mai joc odată de-a v-aţi ascunselea cu sora mea şi cu prietenii mei din copilărie. Fă-mă, Doamne, iar copil, măcar pentru o zi, doar ca să mai stau odată în genunchi, într-un colţ, pe boabe de cucuruz, pedepsit de mama şi de tata, apoi să mă mai împărtăşesc odată cu Trupul şi Sângele Tău fără a fi nevoie ca mai înainte să mă spovedesc, şi apoi cheamă-mă la Tine.

© Florin T. Roman

Nu ca să îmi mai spună bunica poveşti şi nici ca să mă mai ia mama în braţe şi să-mi cânte până adorm, nici ca să mai învăţ odată Îngeraşul meu şi Tatăl nostru. Şi nici măcar pentru după-amiaza aceea fierbinte de vară târzie în care mă rătăcisem de ceilalţi copii, în inima pădurii, rămânând singur, pentru o clipă,

Mâini în rugăciune – Albrecht Dürer (Desen în peniţă şi cerneală, 1509)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 30


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

LILIANA POPA, Bucureşti

Nr. 4/56 2016

Din când în când se apropie de ţărm şi ne privesc în ochi. Pe marea sinelie lebede crăiese dansează sub cerul sfâşiat de nemărginiri……

MĂ DOARE NOAPTEA RĂSARE SOARELE DIN MARE Mă doare noaptea, tăcerea străină, nechemată. Sunt oare blestemată să fiu învinsă de tristeţe, să-ncep o dimineaţă cu sufletul împărtăşit de greu, pierdut şi el între umbra şi tristeţea mea?! Ploaia topită în iubire Ce pasăre îţi plouă gândul cu aripile sale, o părere sunt anotimpurile tale, tu plouă peste toate, peste uitatele păcate, coboară iar balsamul de uimire, tu eşti ploaia topită în iubire Pietrele au amintiri Pietrele au amintiri, oglinzile, pereţii caselor ce m-au primit, timpul, spaţiul şi universul tot şi căuşul palmelor mele LEBEDE Aseară, pe mare linia orizontului s-a curbat, s-a apropiat adunând spre ţărm lebede nemişcate ce pluteau pe valuri asemenea nuferilor visau sau dansau un vis – dans în visul lor, doar de ele ştiut.

Răsare soarele din mare. Era ca-n vis. Îmbrăţişare, învăluită căutare adusă într-o respirare. În palmele-mi calde de vise ofrande ai aşternut cu buze aprinse. În părul harpă răsfirat ai împletit ce n-ai uitat: nedesfăcut şi neştiut gând purpuriu de la apus să mă desfacă nesupus…. Răsare soarele din mare să dirijeze valul care va încrusta sidef şi sare pe o mantie de-nsingurare. Răsare soarele din mare să-mi arcuiască talpa care scoică, poem, destin, mirare pleacă spre larg făr’ de cărare. Cu rochia desprinsă-n raze, desculţă, dimineaţa, zeiţă sunt între extaze iar vântul îmi alungă ceaţa. În reluare, rămâne lebăda albă: semn de întrebare.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© Liliana Popa

Page 31


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 4/56 2016

Şi era iarnă, vânt şi sloi.

CĂUTARE ÎN ABIS

IOAN FRICIU, Sibiu CULORILE COPILĂRIEI Mi se filtrau printre gene culorile toamnei, înmănunchiate în altfel de curcubeu, ca într-un vis al copilăriei... Nările-mi adulmecau miresme trecute, ce-mi aminteau , de cândva... undeva... nu ştiu precis... Cred că erau miresmele şi culorile copilăriei mele, înmănunchiate în culorile toamnei, într-un curcubeu filtrat printre gene, ca un vis frumos al copilăriei...

RONDEL ÎN ALT ORAŞ Era iarnă, vânt şi sloi, Tu m-aşteptai în stradă, În oraş străin de noi, Oare cine să ne vadă? Captivi ca într-o nadă Ne-mbrăţişam noi doi, Era iarnă, vânt şi sloi, Tu m-aşteptai în stradă.

Iubirea mea cu ochi ca marea, Te caut cu privirea cât e zarea Şi te zăresc în depărtare Culegând mărgăritare. Ce culoare are marea? Marea e ca ochii tăi! Eu nu mi-am pierdut răbdarea Căutându-te prin văi, Iubirea mea cu ochi ca marea! Te voi căuta în vise Şi-n tăcutele abise, Până se va-mplini visarea, Iubirea mea cu ochi ca marea! SONET DE IANUARIE Mirifică este pădurea ninsă, Orişice copac se pare-n floare, Steluţe albe licăre în soare Sub ochii mei în zarea necuprinsă. Peste câmpia cea scânteietoare De vântul aspru zăpada-i prinsă, De Crivăţul cu pofta lui nestinsă, Ce-o poartă-n sus din zare-n zare... Târziu, la miezul nopţii sus răsare O candelă ce luminează cerul Şi ne sloboade peste case gerul, Dar nu numai acesta este semnul Ascuţimii frigului de-afară, Tremură şi puzderia stelară.

Păşeam pe promenadă, Ne mai sărutam... apoi, Seara începea să cadă Peste drumul înapoi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© Ioan Friciu

Page 32


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ANA SOFIAN crede crede până când imaginea din oglindă va ajunge să-ţi zâmbească nu căuta vulturilor în ţinutul de sus nu e loc pentru odihnă ei vin cu putere devorează apoi se înalţă spre măreţie de parcă tu nici n-ai fi existat nu-şi mai rămâne decât să treci gardul de sârmă ghimpată cu demnitatea unui deţinut gata s-o ia de la capăt în altă viaţă

Nr. 4/56 2016

şi-au venit în fire bată-i norocul să-i bată înfloresc ceruit fără replică te lasă când îţi aruncă albul în ochii tăi trişti a trecut vremea în care suiai trepte până în locul unde copilăria era la ea acasă acum colorăm cireşe pentru serile de mai rămase în neclintire

se porneşte mereu de la o întrebare se caută inevitabil câteva răspunsuri nesiguranţa zilei transferată mâine mai avem ce mânca? e frig în podul palmei cuvintele blajine sunt decorticate ce mai rămâne nu se poate numi sens e doar un fel de colivă fără bomboane lipseşte până şi crucea de zahăr au furat-o necredincioşii acestei vieţi pioşii se întreabă la ce bun eu spun că le place viaţa îndulcită nimeni nu ştie mai bine ca un diabetic ce înseamnă să te înţepi probabil că rămân întrebări la care solicitanţii nu vor mai găsi niciun răspuns

când nu sunt aripa împrumutată e doar un semn că zborul poate fi desprins din coloana infinitului viaţa e mai mult decât a fi e un fel de moarte sădită în floarea ce rodeşte mărul ori în cuibul ce-şi priveşte pasărea când pleacă prea departe să le mai poţi privi prea simple să le poţi numi deşertăciuni

ziua de azi poartă în piept o inimă nouă

se leagă încet cuvintele în snopuri se leagă apoi se aşază oblic e un fel de rug lăsat pe lotca plină de frici involuntar se clatină vântul ăsta de neîncredere deformează întâi spui da apoi te întorci şi eu privesc de departe omul care-şi clatină mersul pe apă în drumul său lung se face noapte iar stelele cad pe rând

se vorbeşte despre transplant respirăm prin fiecare por gândul că salcâmii din spatele casei

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© Ana Sofian

Page 33


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 4/56 2016

atunci când se adună poeţii în camera noastră

CRISTIAN LISANDRU afrodita o mare cuprinsă de zbucium îţi înfăşoară durerile facerii în valuri uriaşe afrodita se naşte modern prin cezariană câteva fulgere ţin loc de artificii uranus jeleşte bărbăţia pierdută hefaistos pune legendele pe nicovală ares dyonisos hermes şi poseidon caută costume de nuntă în magazinele olimpului anchises şi adonis visează mângâieri fără braţe barcagiu barcagiul acesta nu mai vâsleşte împotriva curentului dincolo de orizont îl aşteaptă zadarnic un alt mal o altă eliberare părelnică aici şi acum el nici nu se mai vede a ieşit din tablou cu luleaua în gură gârbov sătul de zbuciumul deznădăjduit al adâncurilor doar o sirenă decepţionată cântă suav între ape cu glasul ademenitor al morţii barcagiul acesta surd e doar o părere învechită ca un apus văzut de prea multe ori din străfunduri se înalţă catarge fantomatice în palmele rănite se deschid dureros flori de sare

lasă-te despletită ca pentru o tânguire eu te voi pieptăna îndelung cu degete tremurânde îţi miroase trupul a veste bună adusă de călăreţi apăruţi de sub poala pădurii pe dealurile descojite ard focuri mari tâlcuim semnale misterioase la lumina din noi numai dumnezeu plânge mocăneşte apoi scrie cuvinte dulci în ochii înceţoşaţi ai ferestrelor nucul bătrân îşi vaită însingurarea la doi paşi de dragostea noastră eu râd citesc din toţi poeţii fiecare rând îi reînvie în camera aceasta apropierea depărtărilor albe din când în când îţi voi compune scrisori la lumina aurorei boreale toate acele cuvinte smulse din carne vor înrădăcina amintiri definitive în trupul rău aşa vei afla că exist că încă mai rodesc metafore printre mari obsesii criogenizate dacă îţi va fi dor de atingerea mea lasă cuvintele să zămislească iluzii vom împărtăşi aceleaşi vise până la adânci bătrâneţi am să scriu cu ţurţuri poeme arctice tu vei sorbi însetată fiecare cuvânt va avea gust de apă vie

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© Cristian Lisandru

Page 34


Nr. 4/56 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Totul este la locul său ca altădată deşi totul nu mai înseamnă nimic când se pierde în spaţiul fără de timp, în timpul fără de spaţiu…

Cânt De Iubire

ELENA LILIANA POPESCU Clipa aceea Câteva cuvinte, ţi-ai spus, doar câteva cuvinte, şi ai creat o întreaga istorie, al cărei prezent este deja ieri, asa cum mâine va fi doar trecutul aceluia ce-l va lăsa în urmă, pierdut pentru totdeauna... Doar un cuvânt, îţi spui, doar un cuvânt, şi te-apropii în drumul tău de nebănuitul pas spre necunoscut, fără să te sperii de gândul acela care eşti şi nu eşti tu, de clipa aceea în care poţi să fii şi eşti...

Când Totul Se Pierde Ceasul nu s-a oprit dar orele nu se mai văd marcate pe cadranul timpului ce stă pe loc, în contemplare. Perspectiva nu s-a pierdut dar obiectele nu se mai văd delimitate pe întinderea pură a spaţiului - cel fără de nume. Viaţa nu s-a sfârşit dar moartea nu se mai vede la orizont în aşteptarea fiinţei ce se revolta cândva, undeva, în ţara uitării…

Aşezaţi la masa Tăcerii în regatul necunoscut Poeţii frâng pentru noi Pâine curată stropită de Rouă cerească… Morţii cu morţii, se spune, şi viii cu viii! Dar ştim noi oare care sunt morţii şi care sunt viii? Un Poet mai mult Dincolo… Un Poet mai puţin aici La plecarea în regatul tăcut Poetul ne lasă un cânt de Iubire necunoscut…

Doar tăcerile Lasă-i poetului doar tăcerile din Tăcerea ce naşte din cuvinte Cuvântul...

© Elena Liliana Popescu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 35


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

GEORGE TERZIU

POEM DE ZIUA MEA Profundul violoncel al nopţii Azvârle întunecata sa jubilare departe, peste zare. Imaginea de ceaţă a lucrurilor îşi dizolvă formele În fluviul de lumină albastră Muzeul de artă tresare sub paşii poetului Picturile curg înapoi în pensule Imaginile fug pe câmpuri răzleţe Împiedicându-se de fluturi călători Personajele principale ţin discursuri despre Vreme Şi despre căderea în păcatul picturii, Autorii fug speriaţi de moartea criticii. Dar nu, nu acesta e poemul căderii mele, Am ceva pentru voi, prieteni din toată lumea, O sărbătoare de iunie sub care mă nasc Aseară m-am întâlnit cu mine şi arătam obosit Dacă am noroc voi muri de o boală celebră, nouă Şi se va vorbi de ea la televizor. CATEDRALA Pe câmpul timpanului se va construi o catedrală Picturile vor curge maestuos pe pereţi Judecata de apoi va trece prin sala unde Credincioşii se vor aşeza cuminţi să primească smoală Dacă e din mâna Domnului cu plăcere Totul va fi dominat de legea cadrului Şi a perspectivei hieratice În centru Hristos va domina axial Peste gândurile noastre nespuse, fireşti Culegând nebunia spirituală Nebunia veşnică, nu cea trecătoare

Nr. 4/56 2016

Subtila cunoaştere a dogmelor va fi centrul De unde izvorăşte prostia ca un fluviu de foc Din când în când va veni un înger cu apă, Cu bere şi mici cu muştar Vom mânca graţios micii şi pâinea Orice vine din mâna domnului e spirit şi taină Chiar şi plictiseala, chiar şi sexul neprotejat Pe câmpul timpanului catedrala râde subţire Clopotele sunt doar pentru iniţiaţi. Hei, tu, cel care nu ştii cu ce se mănâncă astea Fii fericit, gândul tău colorat A ajuns până la Domnul Şi încă mult mai departe... LINIA IMAGINARĂ Când am tras acea linie imaginară Toţi câinii din oraş au început să latre Toate bunicile au încremenit cu nepoţii de mână La birtul din colţ zeii au ieşit plictisiţi la o bere Puteam să le stric infernul cu linia mea imaginară Sau să-i fac să se iubească nebun Dar ceea ce trebuie să se întâmple se întâmplă Aşa că dimineaţa asta e o dimineaţă tristă Banală, plictisită, nici măcar nu merge la şcoală E vacanţă şi totul e asemenea vacanţei Singura preocupare sunt fenomenele normale Cum ar fi privitul în ochii minţii Şi mersul pe catalige Pentru a analiza lumea de sus Când am tras acea linie imaginară nici nu am ştiut Că doamnele visează la iubirea veşnică, Când eşti copil te uiţi după fetiţe Când eşti bătrân te uiţi după doamne-doamne, Pentru o doamnă am oprit odată apele şi munţii Am oprit poeţii şi criticii literari Am oprit câinii să latre Ea m-a lăsat să-i pup mâna Care brusc s-a ofilit şi doamna a murit curând Toate femeile sărutate de mine se ofilesc Apoi se întristează şi mor devreme

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© George Terziu

Page 36


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

OANA HEMEN,

Iaşi

valuri beată fără să beau, în ochii mei tot mai mici picioarele îmi dispar, mâinile mi se scurg. mă sprijin de ferestre, de plămâni, de apa care urcă şi mă umple ca pe un acvariu. nu avem ce salva. mi-au cerut rochia, frânghiile, pulsul. le-am dat totul. prin creierul meu meteorit, ca dintr-o oglindă retrovizoare cad imperii, cad oameni. îmi pierd conturul. am buzele negre, unghiile negre, în jurul oaselor mi se înfăşoară carnea asemenea unui cadou aranjat în mii şi mii de lame de cuţit. plutesc ca un submarin, ca un manechin într-o vitrină, sunt mai mult decât atât. îmi pot auzi spaima căutând inimi, pot să citesc pe buze cum urlă lupii în creierul meu greu ca o lună plină. îmi amintesc cum să înot, hipnotizată de fiecare mişcare din trupul meu. copii ai copiilor mei se strâng într-o plută şi trec prin sticlă şi metal doar să poată circula sângele în mine. eşti frumoasă când plângi, mi-a spus cineva în autobuz. mă reinventez, i-am răspuns. mă reinventez.

Nr. 4/56 2016

sunt cămaşa mea de forţă.fotoliile albe din living, parchetul lucios, cănile de siesta, cărţile mele înconjurându-mi pieptul ca o ană fără bust. viciile noastre ca nişte cuie bătute în pereţi. dormitorul antifonat. beethoven la pian. parcările laterale dezastruoase. fiţele. maşina de spălat. tastatura. buzele tale. mutatul. vizitele prietenilor. siropul de tuse. narcisismul. dopurile de vin. supărările. instinctul de supravieţuire. furia. tandreţea. cuţitele când plec. sunt universul nostru, risipit ca bliţul unui şofer înainte de radar. sunt acea energie care ajută la zugrăvit şi te pipăie în casa scării. sunt acea mare iubire care opreşte războaie şi vindecă boli. pe strada ta se-nghesuie bucureştiul, românia, europa, terra, calea lactee... se-ngesuie gări şi autogări, porturi, trenuri, avioane, biciclete, submarine. îmi pui o pătură în bagaj şi îmi cumperi o sticlă de apă. eu îţi folosesc parfumul şi zâmbesc. un minut. o oră. un an. 154 de ani. mi-aş arunca telefonul. mi-aş înghiţi cheile. şi-aş arde hainele şi biroul. aş rescrie dicţionarele. m-aş aşeza la braţul tău. să fiu copilul tău. cântecul tău de leagăn. crizantemele din vază. liniştea limbii tale. pâinea cea de toate zilele. poate ne despărţim. o să mai vezi la web un zâmbet, un prosop albastru, un sân. mă vei suna să-mi spui că o dragoste ca a mea, care-şi face prietenii să divorţeze şi amanta geloasă, nu mai găseşti. vom face crăciunul împreună. voi bea doar rose demisec. te vei uita în fiecare vară la filmul cu giulietta masina. ne vom felicita de ziua noastră. mă voi ascunde printre zgârie-nori şi facturi. sau poate vom împărşi casa, vom fi deasupra orelor printre idei şi ciudăţenii gelul de duş cu rodii. spatele tău. lustre sparte. draperii rupte. rulota. cafeaua de dimineaţă. lumina. visul. incoerenţa. noi.

© Oana Hemen

acasă lumea nu e a mea. nu mă recunosc în folderul cu fotografii din Sibiu. nu sunt un citat pe desktop din epopeea lui ghilgameş. nu îmi mai e dor de acoperişul casei mele din atena. nu sunt gulliver şi apele nu cresc. inima mea nu e a mea. nici nu ştiu să visez.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 37


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

TEODOR DUME Poarta înspre mama câteodată mi-e dor de zilele în care bâjbâiam prin pădure cu tata cineva scrijelise pe un copac numele Ana scoarţa lăcrima cu precizia unui ceas tata mă ţinea strâns de mână şi parcă vorbea cu Dumnezeu când m-a atins în inima mea s-a cârcit o durere,singura poartă înspre mama fără să ne atingem trecem unul prin celălalt apoi ne hrănim din zilele rămase

cu mâna pe clanţa de la uşa morţii azi m-am gândit să-mi provoc moartea dezbrăcat de orice sentiment muşc din viaţă ca dintr-un colţ de pâine şi alerg între negru şi alb ca într-un cerc umbra mi se deşiră puţin câte puţin respir rar dinspre tălpi înspre creştet urcă un frig am început să simt durerile întunericului nu ştiu poate sunt mult prea aproape de mine astăzi când îmi privesc interiorul şi mă risipesc ca o ploaie de vară iubindu-mi ceea ce am fost... mă aflu la finalul repetiţiei

Nr. 4/56 2016

cu tot ce-a mai rămas din mine o să-mi cumpăr o clipă în care o să-mi încui toate amintirile ţie ana îţi las ultimul sărut primit la botezul copilului tău să nu plângi pentru că eu nu plec ci doar lunec înspre o depărtare în care nu ajunge nici visul de acolo poţi privi cel mai bine în inima oamenilor iartă-mă iubito Dumnezeu nu este acasă o umbră se mişcă pe cer de colo colo şi mă cheamă...

urme de fluturi dincolo de orice tăcere e-ntuneric şi niciun cer umbrele adorm într-un fel anume ca şi când nu ar fi existat atingeri aciuit în primul anotimp după naştere îmi desfac singurătăţile în şuviţe lungi pe palmele mele goale au mai rămas doar urme de fluturi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© Teodor Dume

Page 38


Nr. 4/56 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ANICA ANDREI FRASCHINI Evian les Bains, Franţa

Trezire Ia poziţia de „drepţi”, nu te relaxa... Hai, să ne închinăm azi, Soarelui, fiind copiii literelor mari, de tiparul acesta, ce se vrea neimprimabil... Dar, cui să-i pese ?... Suntem doar noi, unul sau doi, treji, imbatabili, insaţiabili, ca bureţii de mare, enormi şi nevinovaţi. Am umplut sinele cu lumea, am revărsat ego-urile absorbante peste masele-média, păşind planturos, ca doi oameni ai zăpezilor, sensibili, ezitanţi, ruşinoşi, da, ca mimoza-pudică sau ochii de melci cenuşii, după ploaia care îndeamnă gurmanzii, să-i adune şi să-i frigă, cu unt... Ce ne ameninţă, în măreţia, fudulia, încăpăţânarea, fragilitatea, murirea noastră ? Pe mine, mă paşte iubirea, de după toate întortochelile sinapselor, crengilor pofticioase de mărţişor şi cafenelelor. Mă las...

Albastru moviu, de lavandă

(Aş vrea să ştiu dacă mă mai iubeşte prinţul pierdut în pagini de cărţi sfinte...) Se tot adună cerul peste dealuri, stropi grei de amintire bat pădurea, priviri-lumini rod la văzduh, la maluri scăldate de acelaşi dor, de-aiurea... E o iluzie de un pecabil sincronism cu cel mai aspru fâlfâit de zbor... ce m-a făcut să fiu, apoi să mor, în astă nesfârşire, de lirism... O, nu-i nimic, în trecere sunt toate... Uimirea - ca o aură ce plânge, albastrul e moviu, visul se strânge, în aşteptarea altei vieţi, de-o noapte...

Clar de zi şi plete castanii Exist preaplin în texte ante şi post-ortografiate. Şirurile de vegetale oleaginoase-boabe-spice mă reprezintă îndeajuns. Zburătăceala apărută din ouă mici, medii şi mari, îmi satisface imaginea. Bună şi clară e ziua, dis-de-dimineaţă, ca un albastru cu galben, ca o istorie atractivă, preferabil medievală, în imagini trei D. Tentez ascunderea sub plete castanii, din cele mătăsoase, Şi jocul de-a baba-oarba, cu crini imperiali şi miniaturi de vapoare în sticlă: râsetele răsună ca în copilăriile umanităţii, în ansamblul ei, discutabil într-atât... Ce mai transfigurări şi dănţuieli de atomi de carbon, rătăciţi şi naivi, în catralioane... Azi e perpetuu, ca şi veşnicia, ca şi cerul în configuraţii irepetabile... Şi-atunci ?... Să fie bucurie, acum, în glăsuire, zicere, articulare, pronunţare, vorbire, cântare... Să construim cabane, aproape de cer, pentru visele copiilor.... © Anica Andrei Fraschini

Respir în fraze cât un câmp cuminte, unde lavanda râde nebuneşte...

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 39


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

CALOTESCU TUDOR GHEORGHE, Gorj impactul unui fulg de pasăre măiastră zburând de nebun cu viteza luminii ar face arşice orice amărâtă de stea iar eu privesc ca un tâmpit cerul nopţii convins că stelele se învârt aiurea din vina mea pentru că stau într-un punct fix pe un titirez mult prea mare pentru bunul meu simţ de aici de unde viteza luminii pare statică judec risipitor ca un motan celest care s-ar juca cu o coadă de cometă de parcă ar fi un smotocel legat de grinda nopţii apoi prea obosit să mai întind lăbuţa din ce în ce mai grea torc pe un nor sfor sfor subţire mai este cerul azi aproape că avioanele plutesc pe sec se aud gândurile piloţilor se văd frânturi din visele pasagerilor chiar se pot pipăi câteva zâmbete profesionale iar aici jos printre flori abia mijite o duzină de fluturi albi se străduiesc să împodobească un pomişor de primăvară iar tu te-ai întins între cele două imensităţi aproape paralelă aproape levitând căutând certitudini cu rază fixă dintr-un singur punct sau poate dintr-o virgulă ţi-am sărutat îndoiala ca pe o regulă ciudată între colocviul fluturilor de pe ramurile tinere şi banala înserare de la capătul lumii aşteaptă-mă într-un ochi de libelulă pentru un singur schimb de tristeţi cât să dezlegăm luna plină de oceanul planetar voi veni negreşit pe o rază de stea polară

Nr. 4/56 2016

aşteaptă-mă pe o insulă de cretă la umbra unui palmier cu aripi verzi voi sosi ca un neamţ fără grafic să ne bucurăm de un strop de efemer cât o lună de miere între două tăceri infinite aşteaptă-mă în fiecare moarte câte o clipă să-ţi sărut pe buze umbra ca pe un azimut către rai ca pe o ultimă cărare spre iad aşteaptă-mă ca pe un abur voi arde în pielea goală ca la botez fără să amestec mirosul de tămâie cu fumul gros al scândurilor de brad cum mă ştii voi dribla zâmbind cioclii care vând la colţ de stradă iluzia unei înmormântări gratuite fără să dau nimănui cuponul de pensie nici măcar de ortul popii dintr-o profundă nesimţire printr-un impuls de iubire se nasc lumile în toate dimeniunile asemenea după fiecare rostire o nouă rostire ca un perpetuum mobile pornit direct din haos prin sine prin şlefuiri succesive fără niciun fel de frecare ideale aş risca să spun precum starea de dinaintea gândului ca o anestezie din care se ridică mai întâi lumina nesimţirea nu e starea de dinaintea simţirii ci tocmai opusul acesteia să-i spunem stare de poezie atunci când fiecare cuvânt trece prin noi ca o emisie de lumină urmată de o undă de şoc şi ne simtim istoviţi ca loviţi de o fericire ciudată cumva soră cu partea aceea de somn fără vise într-un anume fel asemănătoare cu moartea sau cu partea aceea de a fi de dinainte de embrion starea de repaus a fiecărui univers înainte de bing bang © Calotescu Tudor Gheorghe

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 40


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MĂRIOARA VIŞAN, Italia Mi-e sufletul magnolie. Mi-e sufletul magnolie înflorită în primăvara însorită, ce petala își desface atunci când pianina tace şi devine ecou de frumusețe într-o simfonie încă netrăită. Mi-e sufletul penel ce colorează al vieții tablou cu trăiri dintr-un decor ancestral, magnolii, ce în tinerețe, însemnau bucurie infinită. Mi-e sufletul poezie din cartea vieții ce mi-a rămas trăită u frenezia penultimului ceas, ce uită de durerea şi tristețea... unei poezii rămasă... necitită! Mi-e sufletul magnolie desfăcută cu aripi zburând spre etern culoare și muzică tăinuită într-un mugure din frumosul suprem.

Nr. 4/56 2016

Cine mă mângâie în seara sufletului pustie? Mie cine-mi aduce viața la răscruce de doruri ascunse de lacrimi pătrunse, în suflet alinare să uit cât mă doare când lacrimi amare transformă-n uitare viața-mi trecătoare? Iertare! La început a fost Cuvântul, poate de aceea sufletele noastre caută cu atâta înfrigurare acel Cuvânt: Iertare.! Știu că doare, când suflete albastre îți îngroapă plânsul în ființa durerii de dincolo de astre. Eliberează Cuvântul: Iertare din amfora sufletului zăvorâtă în uitare. Corabia vieții, velele emoției o poartă pe oceanul din astre, spre portul Iertare. Un port ce-ți umple amfora din suflet cu sideralul izvorât din mare. © Mărioara Vişan

Mie cine-mi descântă... Mie cine îmi descântă de dor? cine mă mângâie? când sfâșietor sufletul plânge! când inima frântă simte un fior de întroienire cu fulgi de iubire din al vremilor nori?

Mark Spain – Întotdeauna … tu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 41


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ION IONESCU BUCOVU umbra grandioasă a lui Holderlin umbră grandioasă a lui Holderlin nu te speria de vămile pustii trecând prin labirinturi anacronice ai coborât şi te-ai întors cu umbra grandioasă a lui Holderlin după tine înălţându-ţi imnuri drumul îndărăt nu se uită toate curg către stingerea lor curge amurgul curge viforul dragostei curg seminţele şi abisul şi stelele şi ştiutul şi neştiutul spre nefiinţă curg vorba lui heraclit ca un râu ce se varsă în marele univers la izvoarele styxului ne aşteaptă iubita cu picioare de lebădă zâna mirandonitz care ne ia pânza somnului de pe ochi făcându-ne frig în oase şi cald în sângele nostru stătut vrana gurii ei miroase-a otravă şi-a muşcată de primăvară în pragul marilor greşeli ne ispiteşte oarbă pasiunea căci împreunarea e jumătate moarte jumătate fericire după care urmează neantul… o, azalee o, azalee eşti tu cea care visele-mi torceai, eşti tu cea care te topeai în mine, eşti tu cea care risipită-n vânt, erai sămânţa florilor divine? o, azalee, dulce,

Nr. 4/56 2016

ca o fragă, cât te-am iubit şi cât mi-ai fost de dragă, astăzi te-ai rătăcit printre dureri şi nu-ţi mai aminteşti cum a fost ieri. moromeţeană pun palma pe câmpie şi-i simt zbaterile, e arsă de soarele verii şi tremură-n miezul iernii când zăpezile cad pe creştetul ei, îi simt inima pe sub brazde, dureri ancestrale, pământ strămoşesc, unde-s ţăranii tăi de-odinioară, moromeţii au intrat în legendă, niculae încă mai paşte oile pe la porumburi şi se scaldă cu ilinca în iazul morii din vale unde paţanghel spăla oile de râie, după care pleca la furcărie prin sat sau pe la mat să bea un ţoi cu alde aristide primarul sau cu nea tudor bălosu care voia să cumpere salcâmul lui moromete: niculae-striga el - treci să o ajuţi pe mă-ta să mulgă oile- niculae punea capul în jos şi tăcea, o ţinea pe bisisica de picioare şi catrina cu hârdăul sub oaie trăgea din ţâţele ei. (achim se gândeşte să plece la Bucureşti în timp ce birică se duce pe la polina, gelos că fata vrea să se însoare cu stan cotelici) la fierăria lui iocan e dezbatere mare ţugurlan îi ia la înjurat cu politica lor, mama lor de hoţi, au furat tot şi-acum vor să le plătim şi fonciirea, iar moromete se ceartă cu jupuitu, percitorul satului, că n-a plătit fonciirea pe tot anul, se hotărăşte să-şi vândă pământul pentru a scăpa de angarale şi pentru a-şi lua doi cai cu care să meargă cu porumb la Piteşti ca să plătească taxele lui niculae la şcoală. miroase a primăvară, satul e trist, e pustiu, câţiva bătrâni mai boşbâcâie prin curţi după treburi… © Ion Ionescu Bucovu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 42


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 4/56 2016

Elbe, am auzit într-o carte un prizonier zicând ”toți oamenii sunt buni” și am vrut să-l cred și judecătorul suferind de migrenă a vrut dar s-a spălat pe mâini și l-a condamnat la moarte acum îl cred dar este deja mort judecătorul este mort și el sunt două personaje vii într-un manuscris ars în flăcările iadului

CRISTINA GRIGOROV, Hamburg, Germania Semn biografic Elbe, știi care a fost primul cuvânt pe care l-am inventat? copil fiind, în timp ce o priveam pe mama văruind i-am spus că vreau să fiu vărurăreasă. Elbe, mi-a trebuit doar un an să învăț alfabetul, să scriu, să citesc, mi-au trebuit însă ani să înțeleg jocul misterios al cuvintelor eliberate din încorsetarea literelor, înșirate pe nisipul însorit spre a se rezidi în castele crenelate înainte de a se destrăma în cel dintâi flux, extenuate de inerția propriei frumuseții. Elbe, abia acum înțeleg ceea ce atunci presimțeam și sunt fericită! fiecare zi e un anotimp pentru vărurărit pereți de hârtie și cioburi de suflet, iar uneori, foarte rar, izbutesc să răstorn gălețile cu var nestins pe țărmul amiezilor desfătate de căldură și să-l privesc, captivată, cum se dilată, precum o inimă scăldată într-o mare îndrăgostită. O ciupercă roșie cu buline albe Elbe, am găsit în grădina din fața blocului o ciupercă roșie cu buline albe frumoasă cum numai în poveștile pentru copii vezi aproape că o aud ispitind un greiere să-i cânte o baladă

Elbe, nu există oameni răi numai răutatea există precum un mucegai înflorește metamorfozând oameni ca-n basmele pentru copii unde femeile care nu pot iubi devin scorpii bărbații care fură femei devin zmei bătrânele care nu sunt iubite de copii devin cotoroanțe ș.a.m.d Decalog Elbe, nu mai plânge! am citit biletul îndrăgostitului care a sucombat în brațele tale. Știu, degetele-ți au mirosul cărnii putrede și buzele-ți gustul sângelui îndoliat, angoasele omului sunt mai insondabile decât Groapa Marianelor din care sărutul tău nu îl poate resuscita Elbe, știi, iubirea poate să vindece plămâni tuberculoși, să înduioșeze inimi despotice, să farmece creiere mecanice, să danseze picioare deformate, să îmbrățișeze mâini reumatice, să fascineze ochi nevăzători, să mărturisească buze incoerente, să asculte urechi confuze, să adulmece nasuri curbe, să impregneze fiecare secundă a trupului. Elbe, înțelegeți, nu-i așa? sinucigașii nu pot muri din iubire.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© Cristina Grigorov

Page 43


Nr. 4/56 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

DR. BIRTU-PIRĂIANU VIOREL23 M-am născut undeva, locuiesc pretutindeni... /uneori mă regăsesc nicăieri de ce scriu.../ca să pot respira; cine sunt eu? un om ce de o viață încearcă să trateze trupul și sufletul/sau poate sunt o pană ce visează pe o coală albă/ nu sunt nici far și nici lanternă/sunt doar o scânteie/iar viața mea e o pagină deschisă pentru cei ce vor veni...

PAS CĂTRE CER spălăm vorbe zi de zi o călătorie inutilă între două cuvinte goale vopsit-am vorbe într-o lume nebună ce a ieşit nu pot să zic şi dacă zic e tot nimic desigur colorat şi e păcat cuvântul e pasul către cer eu ce să cer ce să mai sper? BĂTRÂNUL în urbea mea e o singură stradă pe stradă e o singură casă în casă trăieşte un om un singur om

stă pe o prispă din curtea aceea cu scânduri rupte uneori croieşte gânduri sau stele cărunte doar el şi vântul ascultă cum plânge timpul... alteori zideşte un munte spre cer să se urce să arunce pe boltă pulberi de stele din lacrimi croite în nopti de durere... bătrânul nu a spus nimic doar a zâmbit şi a plecat... pe boltă paşii lui străluceau prin timpuri eterne SFÂRŞITUL ÎNCEPUTULUI a fost odată un început apoi s-a sfârşit începutul... de sfârşit habar n-am nu ştiu când am venit aici de ce am venit aici ce am făcut pe aici desigur nimic vreau să zic de ce am plecat unde am plecat tu ştii... eu nu... aşa că am rămas să caut cai verzi pe pereţi.

© Viorel Birtu-Pirăianu

23

Dr. BIRTU-PIRĂIANU VIOREL (n. 4 februarie 1959); cărți publicate: Lacrimi, Editura Singur-Târgoviște-2015; Scriu pe cer, Editura Singur, 2015; În lumea marelui nimic, Editura Singur, 2015; Amurguri târzii, Editura Singur, 2016; prezent în antologia -Scrisul de azi, 2015.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 44


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 4/56 2016

pentru că se consumă prea multă hârtie!" „Nu numai Exxon şi Valdez sunt de vină, de vină este tot ce se cheamă maşină!"

GEORGE ROCA, Australia AD ABSURDUM (1) DEFECTUL DE SFERĂ (prelegerea unui poet ecologist) Stimaţi ascultători, astăzi, va voi ţine o prelegere despre defectul de sferă care distruge frumoasa Terră. „Defectul de sferă” se refera deci, la Terră şi demonstrează că planeta suferă din cauza efectului de seră. Implicit, am să încerc să fiu mai explicit! Slogane:

„Planeta albastră are sfera bolnavă deoarece, Homo Sapiens o distruge în grabă!" „Nimeni nu vrea să-şi asume vina şi-i blamăm cu toţii pe El Niño şi La Niña!" „Pământul moare de poluare… Pe cine doare această stare?" „Pădurile-încep să aibă chelie,

Hei! Pe cei din spate îi rog să fie mai atenţi, să stingă ţigările! ...să fie mai prudenţi cu fumatul, căci statul cheltuieşte sume enorme pe sănătate şi totuşi la poarta plămânilor noştri cancerul bate! Iar slogane!

„Fumatul activ, fumatul pasiv e distructiv!” „Cine inhalează fum, va avea plămânii scrum!” Văd că sunteţi oameni în toată firea, deci înţelegeţi că poluarea distruge omenirea şi restul fiinţelor vii… Ce ziceţi, spun prostii? Vă demonstrez pe îndelete, cu date concrete şi nu pot să-mi ţin gura, dacă recidivăm, se duce la naiba natura şi o omoară efectul de seră, care bineînţeles, merge mână-n mână cu defectul de sferă! Se topeşte gheaţa de la poli şi ne invadează

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 45


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE noi bacili şi coli. Vulcanele împroaşcă tone de cenuşă, uraganele bat tot mai des la uşă! Se inpuţinează stratul de ozon şi creşte bioxidul de carbon. Razele gama şi ultraviolete creează ciudate efecte! Pardon, defecte, perturbaţii şi mutaţii… SIDA şi Ebola fac ravagii peste tot, dar mai ales în Africa, Zair şi Angola! Onorată audienţă, În încheiere, precum se cere, trebuie neapărat să găsim soluţia, ca să oprim evoluţia efectului de seră care creează defectul de sferă. Cine are o idee, sau ceva de zis, să mi-o comunice în scris, sau să facă apel direct: la senatori, la parlament… Să cugetăm cu toţii pe îndelete căci altfel va trebui să căutam locuri libere pe alte planete! EFECTUL DE SERĂ (prelegerea unui ecologist naiv) Ajutor! Natura strigă ajutor! Nimeni nu mai are grijă de mediul înconjurător!

Nr. 4/56 2016

şi zău, nu e nici estetic şi nici sănătos. Maşinile emană gaze de eşapament şi am auzit că nici vacile nu se poartă mai prudent, mărind cantitatea de metan din atmosferă, deci, vietăţile creează conştient, efectul de seră! Coşuri de fabrici, pesticide şi bombe ne vor obliga să trăim sub pământ în peşteri şi catacombe. Pădurile sunt tăiate fără milă, sau ard din neglijenţă… Mi-e silă! Stratul de ozon găuri face. Sunt necăjit că toată lumea tace! Planeta Pământ e deja bolnavă, în curând va ajunge-o epavă... copilul infirm al Sistemului Solar, dar cui îi pasă? Cine-are habar? Dacă nu găsim cât mai repede antidotul, se duce la naiba Terra cu totul! Propun deci, înţelegere şi bunătate, grijă pentru mediu, conştiinciozitate. Japonezii să planteze cât mai multe flori, în Hawaii să se pună dop vulcanilor, să luptăm cu El Niño în Pacific, să-l punem cu botul pe labe, ştiinţific, iar de la Ecuator până la Pol marea să n-aibă o pată de petrol. Să replantăm pădurile de lângă Amazon, Sahara să-nverzească la fel ca în Gabon. Europa să pună biruri grele pe tot ce scoate fum, pe coşuri, pe furnale şi chiar şi pe tutun. Sunt convins că de ne vom purta frumos cu Pământul, va deveni iar prietenos şi se va vindeca de efectul de seră, va fi iar aer proaspăt din belşug pe Terra.

Prelucrare foto: George Roca

Din volumul Evadare din spaţiul virtual, Editura Anamarol, Bucureşti.

Peste tot haos şi harababură, oamenii îşi bat joc de natură. Toţi scuipă pe jos…

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 46


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 4/56 2016

Între lumi paralele când nu mai eşti a mea, marea e un cumul de ape, stelele luminează ca nişte spoturi, luna apare ca o lămâie, vântul sufla aer condiţionat, mă angajez în conversaţii plictisitoare, viitorul se topeşte într-un prezent monoton.

RELU COŢOFANĂ Doi câte doi de singurătate Dumnezeu s-a înmulţit dar era tot El atunci s-a frânt inegal în doi câte doi de dorul Lui a început să se caute în puzderia de neîntregiri divine când se regăseşte în doi câte doi se bucură de unică iubire Deux par deux à cause de Sa solitude Dieu s’est multiplié mais c’était Lui - Même alors Il s’est fractionné inégalementen deux par deux quand Il voulait Se revoir Il se mettait à se chercher dans l’essaim de ces débris divins au moment où il se retrouvait en deux par deux Il se réjouissait d’un unique amour

când eşti a mea, marea capătă culoarea visului, luna devine taină de lumină, stelele pulsează de dor, vântul e mângâierea ta de departe iar gândurile ni se îmbrăţişează într-o sublimă conversaţie atemporală

Entre deux mondes Quand tu n’es pas à moi, la mer est un grand bassin d’eau, les étoiles brillent comme des spots lumineux, la lune apparaît comme un citron, le vent souffle de l’air conditionné, je m’engage souvent dans des conversations ennuyeuses, le futur se fond dans un présent monotone. Quand tu es à moi, la mer prend la couleur du rêve, la lune devient une mystérieuse boule de lumière, tu me caresse de loin avec le vent et nos pensées s’embrassent en une sublime conversation atemporelle.

Orașul din mine în mine sălășluiește un oraș cu clădiri somnambule și străzi mahmure cu aer viciat de dorințe murdar de lume de la aortă și până la carotidă păstrez iubirea de azi învelită-n ziarul de ieri aş fi vrut să te iubesc la singular

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 47


Nr. 4/56 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tur-retur ca un macho biblic dar în mine forfotește orașul

La ville en moi en moi il y a une ville avec des bâtiments et des rues somnambules à l’air vicié de désir tout sale de ce monde à partir de l’aorte jusqu’à l’artère carotide je garde l’amour d’aujourd’hui enveloppé dans le journal d’hier je voulais t’aimer au singulier aller-retour comme un macho biblique mais en moi fourmille la ville

Poemul fără trup

Le poème corps j’ai écrit avec mon corps ce poème un jour j’ai ouvert les yeux et j’ai essayé d’écrire la lumière je t’ai offert des images d’ailleurs quand j’ai écrit avec mes bras j’ai senti la joie de la première étreinte ma tête t’a explorée comme un phénomène naturel je ne sais pas si mon cœur ou ton cœur a écrit ces vers chauds je pense que nous nous sommes mutuellement plagiés au rythme de la première danse nos artères ont ouvert des portes longtemps fermées et j’ai commencé à écrire l’orgasme phallique originaire à la fuite de la licorne mes pieds ont laissé sur le sable les traces des derniers vers de ce poème-corps

am scris acest poem cu trupul într-o zi am deschis ochii și-am încercat să scriu lumina te-am căutat să-ți aduc vederi de dincolo când am scris cu brațele am simțit bucuria primei îmbrătișări capul te-a cercetat rațional ca pe un fenomen natural acum nu mai știu dacă inima mea sau a ta a pulsat acele versuri fierbinți cred că ne-am plagiat reciproc în ritmul primului dans arterele ne-au deschis semantic porți de mult închise și am început să scriu falic clipele orgasmului originar în fuga inorogului picioarele au lăsat pe nisip urmele ultimelor versuri ale acestui trup poem

© Relu Coţofană

24

Radu Andrei Maier – Lumi paralele 24

Radu-Anton Maier (n. 28 aprilie în Cluj-Napoca/România) este pictor, grafician, desenator și ilustrator german de origine română. El se numără printre „corifeii generației explosive ai anilor 70". Creația lui se definește printr-o sistematică simbioză a tematicii clasice, cu o sumă de mijloace tehnice moderne, care poartă amprenta unei rupturi deliberate cu tradiția secolului trecut.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 48


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 4/56 2016

À l’ombre du soir, les murmures allumés L’arc de la mémoire lance des flèches Je parle de l’avenir sobre Bonheur, je sais que tu prêches Un édénique prélude sur les lèvres. NE LEAGĂ UN OCHI ÎNCHIS SEBASTIAN GOLOMOZ, Galaţi ARC PESTE TIMP Sacul amintirilor fiind plin De melancolie sunt iar atras Și-i fac cu mâna lui Esenin Ultimul poet cu satu-n glas Pașii-mi naivi sărută iarba Rusiei în care domină gerul Cu gândul alerg înspre Saba Poetul fecund, canțonierul Din vitrinele lui de trăiri Aleg o ceașcă de seninătate Vise-n buchet de trandafiri În umbra serii aprind șoapte Arcul minții aruncă săgeți Pe domnul viitor îl descriu Fericire, știu că mă aștepți Pe buze de edenic preludiu. Arc sur le temps Le bock des souvenirs tout plein La mélancolie aux abois Je fais signe de la main à Esenin Le dernier poète le village dans sa voix Mes pas naïfs embrassent l’herbe De la Russie où le gel fait rage La pensée me porte vers Saba Le chansonnier, le poète mage De ses vécus en étalage Je choisis une tasse de sérénité En bouquet de roses- les songes

Ne leagă un ochi închis Strânsoarea lui ne place Inimile se-apucă de scris Când filmul nopții tace Vorbe de amor curg lin Ne-mbrățișează codrii Mă-nveți să mă închin La picioarele fericirii Piano lângă mine cobori O clipă... și-apoi treci Pe trupul meu, pat de fiori Dorințele ți le încerci Ne leagă un ochi închis Ce e imun la toate cele Să ne iubim ne este scris Și să ne păzească stele. Un oeil fermé nous relie Un oeil fermé nous relie Son étreinte nous plaît Les coeurs apprennent l’écrit Lorsque le film de la nuit se tait Les mots d’amour s’écoulèrent Les futaies nous entourent Tu me pousses à la prière Devant le bonheur Tu me rejoins, piano, d’un côté Pour un moment...et tu fais la trève À mon corps, lit frissonné Tes lubies à l’épreuve Un oeil fermé nous relie

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 49


Nr. 4/56 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Immunisé à tout et rien Notre amour est inscrit Aux étoiles, nos anges gardiens.

CUPTOR Razele soarelui visuri aprind Inimile de pământ se desprind Ochii sărută infinitul albastru Valurile mării cântă măiastru Iarba-de-mare, pumn de secrete Deține cheia idealurilor concrete Altruistele scoici perle dăruiesc Sufletelor care zilnic zâmbesc Fără boare de vânt fluturii mor Să trăiască o zi e destinul lor Pe cei mai frumoși raci și lei Ni-i face cadou zodia caniculei.

Canicule Les rayons du soleil allument des rêves Les coeurs de la terre s’élèvent Les yeux embrassent le bleu infini Les vagues de la mer chantonnent, bon génie Le varech, une poignée de secrets Détient la clé des idéaux concrets Les huîtres généreux offrent des perles Aux âmes au sourire éternel Sans un souffle léger les papillons meurent Leur destinée n’est qu’un jour Des plus belles écrevisses et des lions Le signe de la canicule nous en fait don.

SĂRUTĂ-MĂ

Sărută-mă când îți lipsesc Soarele pe cer va străluci La tine sigur o să mă gândesc Inima din piept se va smuci Sărută-mă la ceas de seară Cuibărește-te în al meu vis Te voi hrăni cu o inimioară Virgină...pe pat de myosotis Sărută-mă sincer pe frunte Buzele să le facem mănunchi Înflorit pe-al fericirii munte Cules întâi de pe genunchi.

Embrasse-moi! Embrasse-moi quand vont te surprendre Les éternels moments de regret Dans l’estomac les papillons folâtrent Et les rêves t’envahissent par milliers Embrasse-moi si je te manque Le soleil dans le ciel resplendira De mes pensées tu es la marque Dans ma poitrine le coeur s’ébattra Embrasse-moi à la tombée du soir Blottie dans mon rêve surprise Nourrie par un tout petit coeur Vierge...sur un lit de myosotis Embrasse-moi sincèrement le front Nos lèvres en bouquet Fléuri dans le bonheur du mont Sur les genoux, d’abord, ramassé.

© Sebastian Golomoz

Sărută-mă când te-mbrățișează Eterne momente de nostalgie, Fluturi în stomac dansează Și te pândesc visuri o mie

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 50


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 4/56 2016

Nu se întorc niciodată, Toată lumea o ştie, Flaute în furtună,

ENRIQUE ANTONIO SANCHEZ LIRANZO, Republica Dominicană LAS CADENAS DE AMOR Alisios destetados Entre los rudos arboles, ¡Dejadme! Tiene recias cadenas Mi recuerdo, Y esta cautiva el ave Que dibuja con trinos La tarde. Las cosas que se van No vuelven nunca, Todo el mundo lo sabe, Flautas en la tormenta, Y entre el claro gentío de los vientos Es inútil quejarse. ¡Dejadme! Las cadenas del amor Que por ti siento. ¡Dejadme! Las cadenas Para siempre recordarte.

LANȚURI DE IUBIRE Arini înţărcaţi Printre copacii grosolani, Lasă-mă! Are lanţuri grele Amintirea mea, Şi este o pasăre captivă Care desenează cu triluri După-amiaza. Lucrurile care se duc

Prin mulţimea limpede a vânturilor Este inutil să plângi. Lasă-mă! Lanţurile de iubire Pentru tine le simt. Lasă-mă! Lanţuri Pentru aţi aminti mereu.

CONVENCIMIENTO. Yo soy de la rara escuela Donde se aprende a soñar, Yo sé que todo acaba y que La vida no naufraga. Yo no vivo engañado Si siempre engañada está, Haciendo donaire y juego A mi adepto corazón. Aliño siempre cimbreante, Alcázares de esperanza, Que tiene tu vida franca En mi adepto corazón. Soñar…Sufrir y llorar, Fueron las tres cosas de ella Que me destruyen el alma En una vaga ilusión.

CONVINGERE Eu sunt ca o şcoală rară Unde a visa se învaţă, Ştiu că totul o să dispară Şi nu vei naufragia în viaţă. Înşelând eu nu trăiesc Dacă mereu eşti înşelată, Jocurile graţiei se potrivesc

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 51


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Cu crezul din inima-mi curată

MADRIGAL DEL BESO

Te legeni mlădios purtată, Prin castele de speranţă, Aşa e a ta francă viaţă În crezul din inima-mi curată … Visare... Suferinţă şi plâns, Trei lucruri au fost să fie Ce sufletul mi l-au distrus Într-o vagă nostalgie.

Al sol del atardecer quedo mi beso furtivo como un pájaro cautivo en mano de una mujer.

PUDOR Amé con pudor Tus veinte abriles, Y con caricias Tus bellos senos. Amé con pudor Tus ojos bellos, Labios tiernos Y encantadores De mujer tan bella Todas las noches.

SFIALA Cu sfială am iubit Douăzeci aprilie al tău, Şi am mângâiat Frumoşi-ţi sâni. Cu sfială am iubit Frumoşii ochii tăi, Buzele-ţi delicate Şi încântătoare De femeie atât de frumoasă În toate nopţile.

Nr. 4/56 2016

Y mi pasión preferida fue la pasión de su vida, por querer siempre tener el amor de esa mujer. No hubo talón de Aquiles que superara mi amor, que multiplica en el acto, Al pesar de los fracasos, el amor que por ti ciento vida de mi corazón.

MADRIGALUL SĂRUTULUI Soarele în apus, peste stei, ca sărutul meu nevăzut ca o pasăre captiv-a căzut în mâna unei femei. Pasiunea mea preferată A fost pasiunea ei minunată; eu cred cu mare temei în iubirea acelei femei. N-a fost a lui Achile călcâi să învingă iubirea dintâi, ci să-mi crească deodată. Dacă va fi un mare eşec peste el am să trec cu preţul vieţii mele.

Poezie de Enrique Antonio Sanchez Liranzo (Republica Dominicană) (În româneşte de Ioan Friciu)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 52


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Arta greacă În luna februarie vorbeam despre educaţia în Grecia Antică, în acest număr vom prezenta arta greacă: Vechea Grecie-Ellada aşezată în bazinul oriental al Mării Mediterane cunoaşte o dezvoltare economică deosebită. Datorită acestui fapt, arta greacă atinge un nivel superior, nemaipomenit la celelalte popoare din antichitate. Civilizaţia greacă este o civilizaţie deschisă, diferită de celelalte civilizaţii (egipteană, mesopotaminaă ş.a.) deoarece prin fenomenul de colonizare se realizează schimburi comerciale şi cultural artistice. Prin colonizare, civilizaţia greacă suferă influenţe din alte zone geografice, dar la rândul ei este cunoscută în lume. Grecia este un stat organizat în oraşe-state, sau polis-uri. Între aceste oraşe existau conflicte majore pentru realizarea celor mai frumoase construcţii sau sculpturi. Între secolele V-IV î.Hr. polis-urile cunosc o formă superioară de conducere, democraţia sau conducerea colectivă, prin care cetăţenii liberi ai cetăţii erau consultaţi în probleme importante ale acesteia. Arta greacă precum şi artistul grec devine astfel un artist-cetăţean care este legat de viaţa cetăţii şi exprimă îndoiala şi morala acesteia. În civilizaţia greacă, denumirea artistului este confundată cu cea a artizanului pentru că în greaca veche se ignoră această diferenţă. Elenii consideră că artistul (artizanul) este cel mai bun, cel mai iscusit, cel mai credincios. Primele sculpturi semnate datează de la sfârşitul perioadei arhaice dar, abia în sec. V î.Hr. operele de artă apar semnate în mod curent de personalităţi artistice cum ar fi: Policlet, Fidias, Scopas şi alţii. Religia joacă un rol important în arta greacă. Grecii având o religie politeistă, credeau că toţi zeii lor trăiesc în Olimp. Zeii sunt umanizaţi, aceştia având calităţile şi defectele oamenilor, dar pentru greci divinitatea întruchipa perfecţiunea, astfel acest lucru va fi reprezentat prin statuile de zei ce înfăţişau trupuri armonioase, tinere şi frumoase.

Nr. 4/56 2016

Faţă de religia egipteană politeistă, religia greacă are un politeism antropromorf. Idealul perfecţiunii umane a fost ridicat la rang înalt în cultura şi arta greacă, astfel grecii aveau un ideal uman „omul frumos şi bun”. Grecii puneau un deosebit accent pe sănătatea fizică şi morală a omului şi prin aceasta considerau omul, centrul universului. Arta greacă este prima artă ce pune bazele unei concepţii antropocentriste. Tot omul, devine sursă de inspiraţie pentru sculptură, arhitectură sau pictură. Cunoaşterea exactă a anatomiei umane şi a trăsăturilor de caracter ale omului le regăsim în operele de artă pentru că, grecii îşi doreau să creeze în acelaşi timp frumosul şi perfecţiunea redând realitatea. În arta greacă, sunt eliminate toate realităţile urâte, cum ar fi: bătrâneţea, boala, defectele etc. şi sunt păstrate realităţile frumoase ale omului cum ar fi: frumuseţea, perfecţiunea, binele etc... Artistul grec, în realizarea operei sale, urmăreşte atât redarea obiectelor şi fiinţelor aşa cum sunt, realist, cu toate trăsăturile particulare dar, în acelaşi timp se concentrează pe calităţile esenţiale ale obiectelor şi fiinţelor. Realismul artei, ne îndeamnă la cunoaşterea şi redarea omului aşa cum este, iar idealizarea ne arată aşa cum ar trebui să fie, tinzând spre perfecţiune. Perfecţiunea în arta greacă ajunge la apogeu în perioada clasicismului, fiind o perioadă în care idealismul este la el acasă. Astfel templul este considerat un lăcaş idealizat, demn pentru o fiinţă perfectă cum este zeul. În sculptură, statuile de zei sau atleţi sunt idealizate prin realizarea perfectă a trupului într-o armonie a părţilor. Statuia trebuia să exprime legătura dintre sănătatea fizică, trupească şi cea spirituală. În sculptura greacă, aspectele generale tipice ale personajelor sunt puse în valoare, iar cele particulare sunt eliminate. De aceea sculptura va fi reprezentată de personaje în floarea vârstei, cu trupuri armonioase, sănătoase şi nu de copii sau bătrâni pentru că aceştia erau imperfecţi şi nu erau compatibili cu idealul. Arta greacă cuprinde 4 perioade de dezvoltare: perioada homerică (sec. XII-VIII î. Hr.); perioada arhaică (sec. VII-VI î. Hr.); perioada clasică (sec. V-IV î. Hr.) care cuprinde 2 perioade: clasicismul dezvoltat (sec. V î. Hr.) şi clasicismul târziu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 53


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE (sec. IV î. Hr.) şi cea de-a patra: perioada elenistică (sec. III-I î. Hr.). Pictura şi ceramica în Grecia antică Grecii preţuiau mult pictura, deşi nu o considerau o artă independentă, ci un auxiliar al sculpturii şi arhitecturii. Printre primii pictori cunoscuţi a fost Polignot, care în compoziţiile sale a insistat asupra expresiei personajelor, de asemenea Micon, Zeuxis şi Parasios, care au pictat şi peisaje. Secolul IV î. Hr. este cel al marii picturi greceşti, cu Apelles, preferatul lui Alexandru Macedon şi care, conform mărturiilor scrise a fost un desenator excepţional, excelând în nuduri şi portrete. Niciuna dintre picturile greceşti originale nu s-a păstrat, există doar unele mărturii scrise despre ele. Din perioada elenistico-romană s-au păstrat în unele case de locuit picturi în frescă sau în alte tehnici, îndeosebi la Pompei şi Herculanum, lângă Neapole, oraşe înghiţite de lava vulcanului Etna care a erupt şi a îngropat localităţile în întregime. În timpurile moderne, arheologii au scos la iveală mare parte din aceste oraşe şi e de presupus ca pictura acelei perioade, ca şi arhitectura locuinţelor au urmat în mare parte tradiţiile greceşti.

Nr. 4/56 2016

şi farduri sau cu rol în ceremonii religioase, sunt extrem de variate.Vasele propriu-zise erau realizate de meşteri olari, iar decorul era executat de pictori cum a fost Euphronios, care îşi semna uneori vasele.

Ceramica greacă Alte domenii ale artelor plastice au fost cele decorative, care au produs o mulţime de vase din metal (bronz, argint), decorate cu scene şi figuri în relief, obiecte extrem de variate, păstrate în număr relativ mare, din diferite epoci, precum cele din sticlă, fildeş, bijuterii din metale şi pietre preţioase, figurine din lut (statuetele de Tanagra).

Ceramica greacă Datorită faptului că ceramica grecească era pictată cu scene care adeseori reproduceau pe cele din pictura propriu-zisă, pot fi cunoscute motivele şi stilul pictural. Pe lângă valoarea ei estetică, ceramica grecească are astfel şi o valoare documentară. În epocile mai îndepărtate, decorul vaselor era exclusiv geometric, apoi apar motivele animaliere, avimorfe (păsări) şi antropomorfe (oameni). Decorurile cele mai frecvente din epoca clasică şi elenistică reproduc scene din legendele mitologice greceşti, din războaiele grecilor cu barbarii, din tragediile greceşti, scene din viaţa cotidiană, ritualuri şi ceremonii religioase. Pictura ceramicii a cunoscut diferite stiluri, în funcţie de epoca şi şcoală artistică. Au existat, spre exemplu, stilul figurilor roşii pe fond negru sau alb, cel al figurilor negre pe fond alb şi altele. Formele şi dimensiunile vaselor, unele utilitare (pentru păstrarea cerealelor, uleiului de măsline, vinului etc.), altele decorative ori de lux, pentru parfumuri

Figuri de Tanagra - Muzeul Naţional de Arheologie, Alexandria

Sculptura în Grecia antică Sculptura în epoca arhaică este mai convenţională în ce priveşte reprezentarea figurilor masculine şi feminine, numite Kouros şi respectiv Kore. Acestea erau sculptate într-un bloc masiv de piatră, figurile erau reprezentate în aceeaşi poziţie frontală, cu piciorul stâng adus înainte, părul bogat, bu-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 54


Nr. 4/56 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE zele pline, ochii migdalaţi şi un surâs întipărit pe chip, aşa-numitul „surâs arhaic”. Bărbaţii sunt reprezentaţi nud iar femeile într-o îmbrăcăminte drapată bogat, ţinând în mână o pasăre, o floare sau un obiect. O particularitate a sculpturii şi a arhitecturii greceşti este policromia, pictarea suprafeţelor de piatră ale monumentelor şi statuilor în culori vii, cu intenţia de a crea o impresie de realism. Din perioada clasică sunt cunoscute unele centre de sculptură, dintre care cel mai important la Atena. Au existat diferite stiluri, de la cel sever, caracterizat prin simplitate şi austeritate, la cel clasic. Reprezentanţii stilului clasic sunt Policlet, care a realizat mai ales statui în bronz, reprezentând de preferinţă atleţi, precum Doriforul, Discoforul sau Efebul, Amazoană rănită. El a creat un canon al sculpturii clasice, în care proporţiile corpului omenesc sunt exprimate în raporturi matematice: faţă de înălţimea corpului, cea a capului este 1/8, a palmei de 1/10, a labei piciorului de 1/6. Myron a adus în sculptura greacă clasică reprezentarea mişcării, prin statui precum Discobolul, grupul Atena şi Marsias etc.

25

Zeus din Olimpia - reconstituire

În epoca elenistică, sculptura greacă insistă asupra reprezentării diferitelor emoţii, printr-un patetism exagerat, dar şi prin graţie şi senzualitate. Din această perioadă datează opere precum Venus

din Milo, Apollo din Belvedere, Victoria din Samotrace, Grupul Laocoon, Colosul din Rodos etc. Marea majoritate a operelor de sculptură greceşti nu s-au păstrat ca originale, ci doar în copii romane, adeseori de mai mici dimensiuni şi realizate din alte materiale, spre exemplu în marmură în loc de piatră sau metal.

Atena şi Marsias - Myron din Eleutherae.

Fidias, cel mai ilustru dintre sculptorii greci, totodată arhitect, pictor şi giuvaergiu, a fost celebru mai ales pentru cele 2 statui monumentale ale Atenei şi a lui Zeus. În copii romane s-au păstrat alte opere ale sale: Amazoană, Kora, Athena Lemnine. Praxiteles a introdus în sculptura greacă nudul feminin în reprezentările zeiţelor: Afrodita, Artemis dar a înfăţişat şi zei: Hermes, Apollo, Eros. Sculptura lui Scopas este plină de dramatism, atenţia se concentrează asupra mişcării, iar Lysip a fost sculptorul cel mai apreciat de Alexandru Macedon, căruia i-a făcut, se spune, peste 500 de portrete şi statui.

Grupul Laoöcon (copie în marmoră de sculptorii Agesandros, Athenedoros şi Polydoros, după un original din secolul al II-lea î.Ch.) Muzeul Vaticanului, Roma.

Selecţie şi prezentare, George Gh. Ionescu 25

Statuia lui Zeus a fost sculptată după tehnica criselefantină în anul 435 î.Hr. de către celebrul sculptor elen Phidias, având o înălţime de 12 m. Statuia a fost realizată din lemn îmbrăcat în foi de aur şi cu plăci de fildeş. Pentru a putea fi adăpostită, a fost nevoie de construirea unui templu. Statuia îl înfaţişa pe Zeus aşezat pe un tron cu un spătar înalt, bogat decorat. După unele relatări, în anul 394 d.Hr. aceasta a fost transportată la Constantinopol, unde avea să fie distrusă de un incendiu, în anul 475. Din măreaţa statuie ridicată lui Zeus la Olympia nu a rămas decât soclul.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 55


Nr. 4/56 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Şi numai una singură, deoparte, În vorba celorlalte nu s-a prins; Şi sufletu-i întunecat de moarte Era de-un trist şi straniu vis cuprins. Vedea, la ceasu-amiezii, într-o vale Din Daghestan, un trup cu-o rană grea; Şi sângele, cu picături domoale, Încet, încet, răcindu-se curgea.

Mihail Lermontov26 Romanţă Pe-al mării ţărm stă dârză o stâncă-ntunecată, Pe fruntea ei, un trăsnet se abătuse-odată. Şi-a despicat-o-n două lăsând la mijloc cale pe care spuma apei în clocot se prăvale. Sunt două stânci străine, cum le-a lăsat furtuna. Lungi crăpături arată c-au fost odată una. La fel, pe noi bârfirea să ne despartă vreu Şi totuşi, pentru tine, străin eu n-am să fiu. Nu ne-ntâlnim. Iar dacă s-ar pomeni de mine În faţa ta, ai zice: „Cine-i acela? Cine?” De-ai să huleşti viaţa-mi cu tine, împletită, Ai să-nţelegi că, astfel, tu însăţi eşti hulită. Din amintiri- pe mine, simţirea mea-nfocată, N-ai să le smulgi... Nici clipa trecută. Niciodată. Un vis Zăceam, la ceasu-amiezii, într-o vale Din Daghestan, în piept cu-o rană grea; Şi sângele cu picături domoale, Din rana încă proaspătă curgea. Jos pe nisip zăceam în nemişcare; Stânci mari se-ngrămădeau în jurul meu Şi-nfierbântându-le, cumplitul soare Mă dogorea; dar eu dormeam somn greu. Visam; şi-n vis vedeam o sărbătoare Din ţara mea şi vii lumini lucind; Femei frumoase-n păr cu câte-o floare Vorbeau de mine, vesele, glumind. 26

Mihail Iurievici Lermontov (rusă: Михаил Юрьевич Лермонтов, n. 15 octombrie [S.V. 3 octombrie] 1814 – d. 27 iulie [S.V. 15 iulie] 1841) a fost un scriitor romantic rus.

Când trece vântişorul Când trece vântişorul prin auritul grâu, Şi-şi leagănă verdeaţa pădurea răcoroasă, Din umbra dulce-a frunzei sub cerul albăstriu Voios îmi râde pruna cea dulce şi gustoasă. Ori când de sub o tufă, în dulcea primăvară, În ceasul dimineţii, în rumeneala serii Prietenos priveşte frumoasa lăcrimioară, Argintul viu scăldându-şi în roua primăverii. Când pâraiaşul rece, scurgându-se prin vale, Şoptind, mă acufundă în visuri şi uitare, Poveşti îmi povesteşte de pacea ţării sale De unde el porneşte, cântând fără-ncetare. Atunci mai încetează a mea neliniştire, Speriată grija zboară din bietul piept al meu, Atunci pricep că este în lume fericire, Iar sus în cer albastru îl văd pe Dumnezeu. © Traducere Alexandru Philippide, din volumul Poezii (1959)

Alexey Bogolybov - Bois de Boulogne

Selecţie şi prezentare, Elena Loghinovski

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 56


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

OCTAVIAN LUPU Parcul Înverzit din Mijlocul Cenuşiu al Oraşului „Nicio floare nu poate înflori fără lumină. Şi niciun om nu poate trăi cu adevărat fiind lipsit de iubire.”

Max Müller27

Mergea pe stradă privind abătut în jurul ei. Trecătorii nu o băgau în seamă. Era o simplă anonimă pe o stradă fără nume. Maşinile huruiau zgomotos pe şosea pe măsură ce soarele se târa leneş către miezul zilei. Şi nimic nu se întâmpla. Doar banalul cotidian se aşternea cenuşiu peste oraş înglobând la grămadă clădiri și oameni într-un instantaneu încremenit în marele ocean al timpului. Dar ea mergea mai departe şi privea absentă la feţele oamenilor, la fel de inexpresive ca şi a sa. Nu observa nicio diferenţă. Aceleaşi riduri, aceleaşi griji, se aşterneau asemenea frunzelor îngălbenite în miez de toamnă. Şanţurile trecutului se citeau pe fiecare fragment de spaţiu ce îi placau trecerea către clipa următoare. Şi ea călca peste dalele materiei prefăcute în cenuşă de împlinirea vremii. Intră într-un parc. La acea oră matinală, fiindcă după-amiaza încă se lăsa aşteptată, doar puţini vizitatori populau aleile proaspăt înverzite ale acelei oaze de viaţă din mijlocul plumburiului citadin. Păşea fără grabă. Nici nu avea de ce să mărească ritmul. Nu avea nicio ţintă. După câteva sute de metri, se opri şi se aşeză pe o bancă. Amintiri venite de demult, de 27

Friedrich Max Müller (n. 6 decembrie 1823 - d. 28 octombrie 1900), cunoscut în general ca Max Müller, a fost un filolog și orientalist german, unul dintre fondatorii studiilor indiene, și cel care a pus bazele disciplinei religiei comparate. Müller a scris atât lucrări erudite, cât și lucrări populare pe această temă, o disciplină pe care a introdus-o publicului britanic, precum și Sacred Books of the East (Cărțile sacre ale Estului), traduceri în engleză grupate în 50 de volume, pregătite sub îndrumarea lui, și care sunt o dovadă a rezistenței edificiului științific al epocii victoriene.

Nr. 4/56 2016

peste zeci de ani, începură să se materializeze în imaginaţia sa. Acel loc fusese martorul tăcut al multor etape din viaţa sa. Dar toate acele realităţi dispăruseră în negura unor timpuri ce nu se vor mai întoarce niciodată. Ele se topiseră asemenea unor năluci şi numai ea mai ştia că ele existaseră vreodată. În faţă se distingea suprafaţa albăstrie a lacului din interiorul acelui parc. Privi luciul apei. Observă cum se reflectau formele clădirilor din jur. Un pod se afla la o sută de metri de locul unde stătea. Îşi aminti de bărcile care pluteau vara pe acel lac. Zări amprenta trecerii lor pe sub pod. Îşi aminti de zidul dens al umbrei întunecoase pe care îl traversai când lăsai ca barca să îşi urmeze cursul pe sub acea punte de traversare, de pe care spectatori curioşi priveau către cei care manevrau ambarcaţiunea. Zâmbi. Trecuse prea mult timp. Emoţiile acelei epoci dispăruseră împreună cu persoanele ce o populau. Fără să vrea, ea se surprinse vorbind: ― Unde se duce trecutul? Care este drumul către el? ― Acolo unde se va duce şi viitorul, îi răspunse neîntrebată vocea unei persoane ce se aşezase neobservată pe aceeaşi bancă cu doar câteva minute înainte. Se încruntă. O surprinsese neplăcut intervenţia acelei persoane necunoscute, care îndrăznise să îi vorbească. Dar prinsă în jocul dialogului continuă: ― Viitorul nu izvorăşte din trecut! Cele două sunt separate de suprafaţa dură şi impenetrabilă a prezentului! ― Da şi nu, îi răspunse provocator aceeaşi persoană. S-ar putea ca viitorul să nu fie altceva decât un trecut care se întoarce ca să trăiască din nou în prezentul clipei de faţă! Reflectă la cele spuse. Nu aveau noimă. Erau doar un amestec de cuvinte lipsite de relevanţă. Dar nu renunţă la ideea iniţială: ― Nu are logică! Prezentul nu este important decât în măsura în care izvorăşte dintr-un trecut notabil şi se îndreaptă către un viitor luminos. Tăcerea se aşternu preţ de câteva clipe, după care dialogul se reluă. ― Basme! Vorbeşti din cărţi şi nu din experienţă, îi răspunse provocator acea persoană. Prezentul reprezintă totul, crede-mă!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 57


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Enervant! Nu suporta mai mult şi se gândi să îi dea o replică de netăgăduit, dar, fără voia ei, îi puse o întrebare: ― De ce este atât de important prezentul? De obicei, noi trăim marcaţi de amintirile trecutului şi de visele viitorului. Prin urmare, prezentul reprezintă doar o punte de legătură pe care păşim doar pentru a traversa către una dintre cele două mari secţiuni ale timpului. Dar acea persoană, la rândul ei, nu se lăsă bătută: ― Fiindcă prezentul este singurul în care exişti cu adevărat! În trecut ai fost. În viitor nu ai ajuns încă. Dar în prezent te afli mereu acasă! Argumentul părea pertinent. Brusc, realiză că toată viaţa şi-o petrecuse în cele două sfere ale nefiinţei şi doar trecuse grăbită prin secţiunea timpului de care se lega existenţa ei nemijlocită. Merse mai departe pe firul logic şi întrebă: ― Ce sens are prezentul? La ce bun o fâşie atât de îngustă de timp? Persoana necunoscută nu se grăbi să răspundă, ci doar îşi ridică privirile către un strat de flori, de curând plantat, în care lumina se răspândea cu generozitate. Însă, la doar zece metri distanţă, alte plante creşteau în umbra întunecoasă a unei clădiri înalte. Pentru ele primăvara nu venise încă. Nicio floare nu se deschisese. Doar un verde veştejit şi închis la culoare încerca să se profileze timid pe frunze. ― Vezi cele două grupuri de plante din faţa noastră? întrebă acea persoană. Unele au înflorit, pe când celelalte se luptă măcar să înverzească, cât despre flori, nici vorbă! De unde provine diferenţa? Nu era greu ca ea să-i răspundă: ― Lumina face diferenţa! Plantele care se bucură de acest soare puternic de primăvară înverzesc imediat şi în scurt timp înfloresc. Dar cele aflate în întuneric, nici măcar nu ştiu că a venit primăvara. ― Bine ai răspuns! spuse persoana necunoscută. Lumina face diferenţa între cele două categorii. Ca să mă înţelegi mai bine, lumina are forţa prezentului când este vorba de timp. El nu poate să aibă impact asupra trecutului, care inevitabil rămâne în umbră, dar poate zămisli frumuseţea viitorului!

Nr. 4/56 2016

Asocierea dintre lumină şi timpul prezent o bulversă. Reveni la discuţia de la început: ― De ce doreşte trecutul să revină în viitor? ― Simplu. Fiindcă el nu poate trăi cât timp rămâne în umbră. Pentru a se materializa şi înflori, el are nevoie de puterea luminii prezentului. Printr-o filtrare adecvată, el încearcă, şi de multe ori reuşeşte, să îşi mute domeniile în viitor! Nu reuşea să înţeleagă exact la ce anume făcea referinţă, fapt pentru care o întrebă: ― Ce să înţeleg din toate acestea? ― Nimic complicat: uită de trecut, trăieşte prezentul şi priveşte cu bucurie către viitor! spuse persoana necunoscută, după care se ridică şi plecă mai departe pe aleea ce ducea către podul de peste lac. Ea rămase singură pe bancă împreună cu gândurile sale, neştiind ce să creadă, când, deodată, se auzi o melodie venită de pe terasa unui restaurant. Involuntar, îşi aduse aminte de unul dintre cele mai frumoase momente din viaţa sa pe măsură ce acele cuvinte se depănau armonios şi lacrimile îi umezeau ochii: „Nu trebuie să plângi Fiindcă totul va fi bine. Doar prinde-te de mâna mea Şi ţine-te bine strâns! Te voi ocroti mereu, Te voi înconjura cu prezenţa mea. Voi fi cu tine mereu Nu trebuie să mai plângi! Deşi pari neajutorată, Eşti mai puternică decât simţi. Braţele mele te vor îmbrăţişa Şi te vor ţine în siguranţă! Legătura dintre noi Nu poate fi ruptă. Voi fi cu tine mereu Şi nu trebuie să mai plângi! Fiindcă tu eşti în inima mea Şi vei rămâne acolo mereu Din ziua de faţă, De acum, şi pentru totdeauna! Vei rămâne în inima mea

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 58


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 4/56 2016

Indiferent ce vor spune alţii! Vei fi în inima mea Pentru totdeauna! Ceilalţi nu înţeleg ceea ce noi simţim; Ei nu au încredere în ce le spunem. Ştiu că noi doi părem diferiţi Dar inimile noastre sunt aceleaşi! Nu asculta de ceilalţi Fiindcă ei nu te pot sfătui. Avem nevoie unul de altul Aşa cum timpul o va dovedi! Trebuie să fim puternici Ca să ne urmăm destinul. Vom merge împreună Şi timpul va fi alături de noi! Priveşte acum lângă tine Şi îmi vei zări chipul. Doar întinde-ţi braţul, atinge-mă, Şi vei vedea că am rămas cu tine mereu!“ Când ultimul acord al melodiei se stinse, observă că lumina cădea cu putere pe faţa ei. Lacrimile se uscaseră pe faţa asprită de vreme, dar în suflet simţea aceeaşi putere a iubirii ca în urmă cu zeci de ani. Prezentul strălucea cu putere asupra amintirilor venite de peste timp şi prin forţa iubirii, trecutul prindea din nou chip pe cărarea viitorului. Ştia că destinul nu poate fi înfrânt şi că inimile legate prin forţa iubirii, într-o zi din nou se vor întâlni. ― Fiindcă puterea iubirii constă în acea capacitate extraordinară de a pune în mişcare mecanismele tainice ale destinului, care prin lumina prezentului descoperă calea viitorului renăscut din cenuşa trecutului, îşi spuse ea ca prin vis pe măsură ce se îndrepta către ieşirea din parcul înverzit din mijlocul întunecat al oraşului. Iar versurile melodiei Vei fi mereu în inima mea o urmară cu vocea inconfundabilă a solistului trupei Genesis, exact ca la început! © Octavian Lupu Bucureşti

VAVILA POPOVICI, Carolina de Nord „I-am spus migdalului: Frate, vorbeşte-mi despre Dumnezeu! şi migdalul a înflorit.” Nikos Kazantzakis Fiecare dintre noi simte şi gândeşte diferit de celălalt, fiecare dintre noi suntem nepereche, deşi suntem făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. „Suntem după chip prin creaţie, iar după asemănare, prin noi înşine, prin voinţa noastră liberă”, spune Sfântul Grigorie al Nissei, erudit teolog trăitor al secolului IV. Această libertate ne-a fost dată pentru creştere spirituală, ne spun Sfinţii Părinţi, ca oamenii să nu cadă sub stăpânirea naturii, ci să rămână stăpânii ei. În general, gândurile noastre pot fi multe or puţine, liniştite or turbulente; ele pleacă în valuri spre cei din jurul nostru, rezonează în sufletele lor. Fiecare dintre noi trebuie să-i dea celuilalt, tot ce are mai bun în el şi aşa, ca printr-un proces de osmoză, binele să treacă spre ceilalţi. Prin înţelegere şi deschidere spre celălalt, se vor putea auzi sunetele unei muzici plăcute, armonioase. Armonia este cea care ne apropie, pentru a putea trăi în pace şi a nu ne învrăjbi. Nu în zadar Iisus a dat poruncile: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”, Şi „Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum vam iubit Eu”. Dar pentru a trimite gânduri bune, liniştitoare, trebuie ca în interiorul sufletului nostru să existe acea linişte, acea bunătate, acel echilibru al fiinţei; fiindcă omul se simte fericit când este, în primul rând, în armonie cu sine. Când există această armonie, ea corespunde armoniei cosmice, denumită de greci – „muzică a sferelor”. Dizarmonia este „lipsa armoniei; discordanţă” şi este constituită din gânduri ale minţii pregătite pentru a trece la acţiune, în scopul distructiv al armoniei. Dizarmonia înseamnă dezordine, ea duce la ură şi violenţă, la haos. De multe ori judecăm aproapele prin prisma propriilor defecte, şi aceasta din cauză că nu ne-am analizat, nu ne cunoaştem defectele spre a îndrepta,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 59


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mai întâi, propriul nostru suflet. Ca atare, pentru a putea da iubire celor din jur, să nu uităm formula imperativă scrisă pe frontispiciul templului lui Apollo din Delphi: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”. Să ne cunoaştem şi să ne iubim pe noi înşine, dar cu măsură, fiindcă iubindu-ne prea mult, nu are loc iubirea pentru celălalt în sufletul nostru. Nimeni nu este perfect, să-i judecăm mai puţin pe ceilalţi şi să-i iubim. Nu este uşor, dar trebuie încercat! Am scris cândva: „Ne iubim cu micile păcate,/nu e perfect niciunul dintre noi,/şi nufărul ne place,/chiar dacă,/ ridică capul din noroi”. Unii dintre noi, însă, nu ştiu sau nu pot să se iubească şi sunt obsedaţi de unele imperfecţiuni, existente sau imaginate, îşi subestimează calităţile, îşi exagerează defectele. În consecinţă nu se iubesc, nu pot iubi pe alţii, dar simt o nevoie pregnantă de a fi iubiţi şi de aici – o serie de conflicte cu ceilalţi, nu numai cu sinele. Scriitoarea americană Louise Hay, într-o lucrare a sa, spune: „A te iubi pe tine însuţi este o aventură minunată; este ca şi cum ai învăţa să zbori…” „Încetează să te mai critici! Iartă-te!”. Armonia nefiind predestinată, ea trebuie cucerită cu ajutorul voinţei noastre. Omul va fi bun dacă va fi în armonie cu spiritul său şi scopul civilizaţiei este cel de a dobândi armonia. Precum frunzele care iubesc, protejează şi hrănesc pământul, aşa şi în iubire, armonia îşi aşterne veșmântul ei, asupra sufletelor celor care se iubesc. Ele pot fi fiinţe, sau o fiinţă alături de ceva neînsufleţit, pe care fiinţa, cu iubirea ei o însufleţeşte. Exemplu – pictorul care realizează un tablou, sculptorul care dăltuieşte o statuie etc. Explica un important filozof român, că atunci când eşti îndrăgostit de „ceva” sau de „cineva”, toată puterea ta se concentrează asupra acelui „ceva” sau „cineva”, iar tu devii cel ignorat, eşti „altcineva”, care poţi deveni „nimic” în faţa acelui „ceva” sau „cineva”, toată existenţa reducându-se la acel „ceva”, explicând totodată, în acest mod, cum Dumnezeu „a făcut lumea din nimic”, punctul de plecare pentru facerea lumii fiind El; şi întrucât „nimic” nu poate să existe, „nimic” nu era decât „Altcineva”. În lipsa armoniei, nu putem avea realizări în viaţă decât cu mari eforturi, unii prin şmecherii, furturi, care şi ele, în cele din urmă, duc la multă suferinţă a celor din jur, dar şi la grave repercusiuni asupra celor care au

Nr. 4/56 2016

creat dizarmonia prin furt, viclenie. Să ne dorim, deci, să fim în armonie cu noi înşine, adică împăcaţi cu alegerile şi chiar cu greşelile făcute, pentru care ştim cui trebuie să-I cerem iertare, şi a nu le repeta. „Ce ţie nu-ţi place altuia nu face! este, după filozoful francez Voltaire, vocea care va fi auzită întotdeauna de la un capăt la celălalt al pământului”. Ne frământăm, ne sensibilizăm la spusele celor de lângă noi; sunt mulţi care ne influenţează viaţa în mod negativ, fie că fac din răutate, din cinism sau perversitate răul pe care nu şi l-ar dori, acţionând dizarmonic, adică invers de cum ar trebui, de cum ne învaţă viaţa. Unii au plăcerea de a ne pălmui cu vorbe care ne provoacă suferinţe. N-ar trebui să ne doară atât, n-ar trebui să răspundem la răutăţi cu răutăţi, la vorbe de ocară cu alte vorbe de ocară, ar trebui să iertăm pentru liniştea sufletului nostru, să ne întărească orice experienţă de încercare a ruperii armoniei din jurul nostru, dar şi din interiorul sufletului. Să aducem în faţa noastră imaginea clipelor de împlinire, să ne bucurăm că le-am avut, că ele din memoria noastră nu s-au pierdut. Să încercăm să îndepărtăm din suflet valul furios, distrugător, trimis înspre noi, înlocuindu-l cu bucuriile avute şi cele sperate. Să conştientizăm că toţi suntem fiii lui Dumnezeu, fiecare cu darurile lui, şi că trebuie să trăim în armonie. Părintele Dumitru Stăniloae spunea, referitor la neamul românesc: „Trăsătura cea mai cuprinzătoare şi definitorie a neamului nostru, este armonia”. Cu adevărat ea este cartea de vizită a românului, „nescrisă pe hârtie, dar săpată în adâncul fiinţei”. Să nu lăsăm ca unii să distrugă această armonie! Universul întreg este energie, totul este energie în mod diferit condensată şi structurată, în aşa fel încât să putem exista, să putem dăinui, să existe această simfonie perfectă; dirijor avem, partitura ne-a fost dată, fiecare instrumentist trebuie să ştie să-şi acordeze instrumentul pentru un sunet cât mai curat. Menţinerea unui echilibru permanent în jurul nostru este necesară pentru a nu aluneca în haos. Am mai amintit cândva de Teoria Haosului, de efectul aripii de fluture, de cercetările care au dus la concluzia că cea mai mică schimbare a para-

metrilor iniţiali pot produce un comportament complet diferit al unui sistem complex…”, Teoria Haosului arătând că natura lucrează după anumite tipare

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 60


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE care sunt suma mai multor impulsuri mărunte. Să luăm seama la impulsurile noastre! Concluzia cercetătorilor a fost că, în final, sistemele încearcă să ajungă la un echilibru, la o armonie, ceea ce este foarte important şi încurajator. A strica echilibrul, a strica armonia acestei lumi, înseamnă a încerca distrugerea ei. Necesar ar fi să lucrăm la înfrumuseţarea vieţii, pentru a o face cât mai armonioasă, demnă, bogată. Prin cunoaştere, în primul rând, se poate ajunge şi dori a vibra la unison cu tot ceea ce există, fiindcă Dumnezeu ne-a dat viaţa, nu pentru a ne bate joc de ea, ci pentru a o cunoaşte şi a o proslăvi. Cosmosul întreg vibrează în armonie prin voinţa „Inteligenţei cosmice”, spunea şi maestrul bulgar Omraam Mikhael Aivanhov (1900-1986): „Dacă vreţi să fiţi fericiţi, dacă vreţi să înfloriţi, trebuie să vă gândiţi la armonie, să vă puneţi în armonie cu universul întreg”. Unii gândesc greşit, sfătuindu-ne să ne trăim doar clipa prezentă, trecutul este mort pentru ei, mâine nu vine niciodată. De acord cu necesitatea unui spaţiu atribuit zilei prezente, dar nu putem să ignorăm trecutul, să nu tragem învăţăminte din trecut, să fim nepăsători faţă de viitorul care se va datora în parte trecutului; trecutul, prezentul şi viitorul se leagă între ele. Prin felul lor de a vedea lucrurile, dorind de a le fi bine, nepăsându-le de cei din jur, dau dovadă de egoism. Botoşăneanul, dr. ing. Stelian Bajureanu (1934 -2009), autor al unui mare număr de invenţii şi inovaţii, a multor lucrări de specialitate, membru al Consiliului Internaţional de Cibernetică, membru fondator şi secretar general al Academiei Ştefan Odobleja de la Lugano, Elveţia, a editat în 2006 un

Dicţionar enciclopedic de consonantică şi cibernetică consonantistă scrupulos şi inteligent alcătuit, care conţine definiţii de „omonime noi, fundamentale – cu alte înţelesuri sau subînţelesuri decât suratele lor comune din dicţionarele explicative, enciclopedii, lexicoane tehnice, standarde, norme şi literatură de specialitate cotidiană, actuală”, după explicaţiile lui. Unul dintre cele 1100 de omonime este „Armonism” (opusul evoluţionismului), definit ca „Sistem de filozofie fenomenală care unifică legile universului” şi care ce enunţă legea generală şi universală, legea echilibrului: „Orice fenomen este o acţiune de echilibrare; orice cauză este un dezechilibru; orice e-

Nr. 4/56 2016

fect este un echilibru mai mult sau mai puţin durabil”. Armonism este definit de către filozoful, medicul militar, scriitorul Ştefan Odobleja (1902-1978) – aminteşte autorul în lucrare –, ca „Ştiinţa ce consideră în prim plan legea echilibrului, este o filozofie pozitivă, practică, ştiinţifică, aplicabilă nevoilor imediate şi actuale ale ştiinţei şi vieţii. Departe de a se ambiţiona să rezolve problemele universului, armonismul nu pretinde să rezolve decât problemele omului şi ale mediului înconjurător. Fără să aspire la a fabrica lumi, fiinţe şi suflete, el nu încearcă decât să surprindă obişnuinţele lor şi să descopere legile lor”. Considerând-o „filozofie utilitară”, scopul ei ar fi „să sintetizeze cel mai mare număr de reguli dintre cele mai utile”. Ştefan Odobleja a practicat medicina, dar a scris importante lucrări despre cibernetică pe care le-a publicat în străinătate, astfel şia atras ostilitatea regimului comunist şi a fost supravegheat de organele de securitate. O parte din lucrările sale au fost publicate după moarte. Fiul său a afirmat că tatăl – Ştefan Odobleja – avea încredere în semenii săi, conştient că ideile-i vor confirmate în viitor. Din cauza bolii de care suferea, nu a putut participa la al IV-lea Congres Internaţional de Cibernetică de la Amsterdam, din anul 1978. Lucrarea sa Diversity and unity in cybernetics a fost citită de către cel care l-a înţeles, l-a admirat şi a meritat acest prestigiu, inginerul Stelian Bajureanu. Într-un articol din 2015 despre savantul Ştefan Odobleja, autoarea articolului scria: „Dacă ar fi trăit într-o lume normală, astăzi o întreagă lume ar fi ştiut că a existat”. Dar, a trăit, ca mulţi alţii, într-o lume anormală, imorală, o societate egalitară, în care nu puteai să-ţi manifeşti opinia, să-ţi aperi demnitatea, valoarea, să pretinzi respectul, interesul şi înţelegerea, ba mai mult, cei suspectaţi de asemenea „defecte” erau „puşi la zid”. Personal, lucrând în aceleaşi Combinate din Borzeşti şi Piteşti cu „Stelică”, şi făcând parte din colegiul de redacţie al revistei timişorene Coloana Infinitului în perioada 20002004, i-am publicat ar-ticolul despre Consonantica lui Odobleja. Din tot sufletul său dorea să facă cunoscut meritul savantului, în toată ţara. Scriitorul român contemporan Ştefan Dumitrescu, în cartea sa Psihologia şi pedagogia poporului român, scrie: „Ele, operele, creaţiile, rezolvă prin apariţia lor «probleme» deschizând la rându-le noi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 61


Nr. 4/56 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE orizonturi în plan epistemic şi al praxisului (cunoaştere şi experienţă). Dar la rândul lor, creatorul şi istoria sunt şi ei întâlniri, rezultat, efect, sinteză, rezultantă a altor întâlniri, care le-au precedat şi leau creat, sau le-au prilejuit apariţia în timp, instituirea în existenţă. Altfel spus, «întâlnirile», rezultante ale unor întâlniri anterioare, se deschid unele către altele, se întâlnesc, creând la rândul lor alte întâlniri”. Revenind la ideea de Armonism, în sinteza concepţiei lui Şt. Odobleja se relevă faptul că Armonismul este ştiinţa care consideră în prim plan legea echilibrului. În continuarea lucrării Dicţionarului, autorul ne redă definiţia tabelară a Evoluţionismului şi Armonismului (Odobleja – 38, pag. 646-650): „Evoluţionismul – totul merge spre complicare; Armonismul – totul merge spre simplificare”. Ajungând la zilele pe care le trăim, dintr-un articol publicat în data de 11 februarie 2016, în ziarul Deutsche Welle, am aflat că „Alianţa pentru solidaritate, toleranţă şi democraţie împotriva prejudecăţilor, urii şi violenţei a lansat un apel semnat de numeroşi reprezentanţi din mediile religios, sindical, civic şi de afaceri”. DW prezenta textul integral al apelului publicat. Titlul articolului era: Un

apel la deschidere: Demnitatea umană este intangibilă!, iar în încheiere - un lăudabil punct de sprijin

acordat de către „Alianţă”: „Sprijinim o Europă care apără demnitatea umană şi oferă condiţii pentru o societate armonioasă”, aceasta fiind deosebirea între statul totalitar care constrânge demnitatea şi statul de drept care are grijă ca un cetăţean să nu trebuiască să facă neîncetat recurs la demnitate pentru a supravieţui sau pentru a-şi salva sufletul. Ne naştem pentru a trăi împreună cu demnitate, în armonie şi nicidecum într-o lume conflictuală. Nu este uşor. Dar de ce să renunţăm la luptă, neînfruntând greutăţile ivite în calea unei vieţi trăite în armonie? Cunoscându-se şi dând în vileag intenţiile ascunse ale unor conducători, nervozitatea lor – cauzele destabilizării acestei lumi –, acţionând cu inteligenţă la prevenirea, stoparea efectelor, se va putea clădi o societate armonioasă. Natura din jur ne oferă atâta armonie! © Vavila Popovici

28

Ezra Pound Francesca

Te-ai ivit din întunericul nopţii Şi-aveai flori în mâini; Acum vei veni din vălmăşagul oamenilor, Dintr-un vârtej de discuţii. Eu, care te-am văzut în centrul lucrurilor esenţiale, Am fost furios când i-am auzit rostindu-ţi numele În locuri comune. Aş fi dorit ca valuri reci să-mi spele mintea, Iar lumea să se usuce ca o frunză moartă Sau să fie luată de vânt ca un puf de păpădie, Astfel ca eu să te pot întâlni din nou Singură.

©traducere de Petru Dimofte

Casa splendoarei Stă-ntr-însa Evanoe, O casă durată nu de mână-omenească, Ci dincolo de cărări lumeşti, undeva departe Deasupra, împrejur, înăuntru e răspândit aurul; Pereţi şi ciudate coridoare - din aur sunt şi ele. Şi-am văzut-o pe Doamna mea în lumina soarelui, Păru-i era răsfirat în jur, un snop de aripi, Iar soarele roşu, îndărătul a toate. Şi-am văzut-o acolo în casa ei, Cu şase mari safire de-a-lungul peretelui, Cu rochia toată din aur palid, Joasă, c-o garnitură pân-la genunchi. Sunt multe-ncăperi şi toate de aur Cu pereţi lucraţi adânc în email, În metal forjat; şi prin roşiatica piatră Anume cizelată, năvăleşte lumina aurie. Aici vin din prea mare dragoste de dânsa, Iată adorarea cu care ador Mă-nseninează şi sunt în ea puteri Care, de sufletu-i aprinse, Dărâmă cei patru pereţi statornici ai timpului. ©traducere de Ion Caraion 28

Ezra Weston Loomis Pound (n. 30 octombrie 1885 Hailey, Idaho SUA - d. 1 noiembrie 1972 Veneția, Italia) a fost un poet american, reprezentant de marcă al modernismului literar al secolului XX. Pound a urmat timp de doi ani cursurile Universității din Pennsylvania, după care a fost transferat la colegiul Hamilton.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 62


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Anatol France Lucia Patachi ANATOLE FRANCE - SETEA ZEILOR Traducere şi note de Lucia Patachi (continuare din nr.3/55 / 2016)

XXVIII Pe 10, când, într-un pat mizerabil dintr-o celulă, Evariste, după un somn de febră, se trezea tresărind într-o oroare de nespus, Parisul zâmbea soarelui cu tot farmecul şi cu toată imensitatea lui; speranţa renăştea în inimile prizonierilor; negustorii îşi deschideau voios prăvăliile, burghezii se simţeau mai bogaţi, tinerii mai fericiţi, femeile mai frumoase, prin căderea lui Robespierre. Doar o mână de iacobini, câţiva preoţi constituţionali şi câteva babe tremurau văzând cum imperiul trece la cei răi şi la cei corupţi. O delegaţie a Tribunalului revoluţionar, alcătuită din procurorul public şi din doi judecători, se ducea la Convenţie pentru a o felicita că pusese capăt comploturilor. Adunarea decidea ca eşafodul să fie înălţat din nou în piaţa Revoluţiei. Voiau ca bogaţii, eleganţii, femeile frumoase să poată vedea, fără să se deranjeze, supliciul lui Robespierre, care urma să aibă loc chiar în ziua respectivă. Dictatorul şi complicii săi fuseseră scoşi în afara legii: era suficient ca identitatea să le fie constatată de doi ofiţeri municipali pentru ca Tribunalul să-i încredinţeze imediat executorului. Numai că apărea o problemă: constatările nu puteau fi făcute în forme pentru că în întregime Comuna se afla în afara legii. Adunarea a autorizat Tribunalul să facă această constatare cu martori obişnuiţi. Triumvirii au fost târâţi la moarte, împreună cu principalii complici, înconjuraţi de strigăte de bucurie sau de furie, de imprecaţii, de râsete, de ţopăieli. A doua zi, Evariste, care mai prinsese ceva putere şi aproape se ţinea pe picioare, a fost târât

Nr. 4/56 2016

din celulă, dus la Tribunal şi aşezat pe estrada pe care o văzuse de atâtea ori plină de acuzaţi, unde stătuseră rând pe rând victime ilustre sau obscure. Acum ea gemea sub greutatea a şaptezeci de indivizi, în mare parte membri ai Comunei, iar vreo câţiva, juraţi ca şi Gamelin, scoşi în afara legii, ca şi el. Îşi revăzu banca, spătarul de care obişnuia să se sprijine, locul de unde terorizase nişte nefericiţi, locul unde trebuise să suporte privirea lui Jacques Maubel, a lui Fortuné Chassagne, a lui Maurice Brotteaux, ochii rugători ai cetăţenei Rochemaure, care îi obţinuse numirea de jurat şi pe care el o răsplătise cu un verdict de condamnare la moarte. Revăzu, dominând estrada pe care stăteau judecătorii, în cele trei fotolii de mahon, garnisite în catifea roşie de Utrecht, busturile lui Chalier şi al lui Marat, şi acel bust al lui Brutus, pe care îl atestase într-o zi. Nimic nu se schimbase, nici topoarele, nici fasciile, nici bonetele roşii din hârtie colorată, nici insultele aruncate de tricotezele din tribune acelora care urmau să moară, nici sufletul lui Fouquier-Tinville, încăpăţânat, sârguincios, învârtindu-şi cu zel hârţoagele homicide şi, ca un magistrat desăvârşit ce era, trimiţându-şi la eşafod prietenii din ajun. Cetăţenii Remacle, portar croitor, şi Dupont ăl mare, tâmplar, piaţa Thionville, membru al Comitetului de supraveghere al secţiei Pont-Neuf, l-au identificat pe Gamelin (Evariste), artist pictor, ex-jurat al Tribunalului revoluţionar, ex-membru al consiliului general al Comunei. Ei depuneau mărturie pentru un asignat de o sută de soli, din fondurile secţiei; dar, pentru că avuseseră raporturi de vecinătate şi de prietenie cu proscrisul, simţeau o anumită jenă când îi întâlneau privirile. Încolo, era cald: le era sete şi abia aşteptau să se ducă să bea un pahar de vin. Gamelin făcu eforturi ca să se urce în căruţă: pierduse sânge mult şi rana îi provoca dureri groaznice. Vizitiul îşi biciui mârţoaga şi cortegiul se urni din loc, înconjurat de huiduieli. Femeile care îl recunoşteau pe Gamelin îi strigau: - Aha! Du-te şi tu, băutor de sânge! Asasin de optsprezece franci pe zi!… Acum nu mai râde: ia uitaţi-vă cum s-a îngălbenit, fricosul! Erau aceleaşi femei care nu de mult îi insultaseră pe conspiratorii şi pe aristocraţii, pe exageraţii şi pe indulgenţii trimişi la ghilotină de Gamelin şi de colegii lui.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 63


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Căruţa coti pe cheiul Morfondus, o luă fără grabă pe Pont-Neuf şi pe strada Monnaie: mergeau spre piaţa Revoluţiei, la eşafodul lui Robespierre. Calul şchiopăta; tot timpul vizitiul îi atingea urechile cu şfichiul biciului. Mulţimea de spectatori, veselă, însufleţită, încetinea mersul escortei. Publicul îi felicita pe jandarmi, care îşi struneau caii. La colţul străzii Honoré, injuriile s-au dublat. Tinerii care stăteau la masă în saloanele de la mezanin ale birtaşilor la modă s-au dus la ferestre, cu şervetele în mâini, strigând: - Canibalilor, antropofagilor, vampirilor! Cum căruţa se poticnise într-o grămadă de gunoaie care nu fuseseră ridicate în aceste două zile de frământări, fecioraşii de bani gata izbucniră fericiţi: - S-a împotmolit căruţa!… La gunoi, iacobinilor! Gamelin se gândi şi crezu că înţelege. „Mor pe drept, cugetă el. E drept să primim noi aceste insulte aruncate Republicii pe care ar fi trebuit să o apărăm. Am fost slabi; ne-am făcut vinovaţi de indulgenţă. Am trădat Republica. Ne-am meritat soarta. Chiar şi Robespierre, cel pur, cel sfânt, a păcătuit prin blândeţe, prin îngăduinţă; martiriul i-a şters greşelile. Urmându-i exemplul, şi eu am trădat Republica; ea piere: e drept să mor împreună cu ea. Am cruţat sânge: să curgă sângele meu! Să pier! Asta merit!…” În timp ce gândea astfel, zări firma de la Amorul pictor şi valuri de amărăciune şi de durere i se rostogoliră învolburate prin inimă. Magazinul era închis, jaluzelele celor trei ferestre de la mezanin erau complet lăsate. Când căruţa trecu prin faţa ferestrei din stânga, fereastra de la camera albastră, o mână de femeie, care purta pe deget un inel de argint, ridică marginea jaluzelei şi aruncă spre Gamelin o garoafă roşie pe care mâinile lui legate nu au putut-o prinde, dar pe care el o adoră ca simbol şi imagine a buzelor roşii şi parfumate din care gura lui se răcorise. Ochii i se umplură de lacrimi şi aşa, adânc răscolit de farmecul acelui adio, văzu înălţându-se în piaţa Revoluţiei cuţitul însângerat. XXIX

Sena purta gheţurile lui nivoz [Nivôse – a patra lună a calendarului revoluţionar francez (21 dec. – 19 ian.) (n. t.)]. Bazinele de la Tuileries, pârâiaşele, fântânile erau îngheţate. Vântul din nord

Nr. 4/56 2016

înălţa valuri de chiciură pe străzi. Caii suflau pe nări un abur alb; orăşenii priveau în trecere termometrul de pe uşa opticienilor. Un vânzător ştergea ferestrele aburite de la Amorul pictor şi curioşii aruncau o privire spre stampele la modă: Robespierre storcând ca pe o lămâie, deasupra unei cupe, o inimă, pentru a-i bea sângele, şi mari piese alegorice de felul Tigrocraţia lui Robespierre: numai hidre, şerpi, monştri înspăimântători sloboziţi de tiran asupra Franţei. Mai vedeai şi: Oribila Conspiraţie a lui Ro-

bespierre, Arestarea lui Robespierre, Moartea lui Robespierre.

În ziua aceea, după masa de prânz, Philippe Desmahis intră, cu mapa sub braţ, la Amorul pictor, şi îi aduse cetăţeanului Jean Blaise o planşă pe care tocmai o gravase în puncte, Sinuciderea lui Robespierre. Acul picaresc al gravorului îl făcuse pe Robespierre cât mai hidos cu putinţă. Publicul francez nu se săturase încă de asemenea lucrări care consfinţeau oprobriul şi oroarea faţă de omul căruia i se puneau în cârcă toate crimele Revoluţiei. Totuşi negustorul de stampe, care cunoştea publicul, îl anunţă pe Desmahis că de acum înainte îi va da să graveze scene militare. - Au să ne trebuiască victorii şi cuceriri, săbii, panaşe, generali. Am pornit spre glorie. Simt asta în mine: îmi bate inima când aud despre faptele eroice ale curajoaselor noastre trupe. Şi când eu trăiesc un sentiment, rareori nu-l trăiesc şi toţi ceilalţi odată cu mine. De ce avem noi acum nevoie sunt războinicii şi femeile, Marte şi Venus. - Cetăţene Blaise, mai am la mine două sau trei desene ale lui Gamelin, pe care mi le-aţi dat să le gravez. E vreo grabă? - Defel. - Şi, dacă tot a venit vorba despre Gamelin: ieri, trecând pe bulevardul Temple, am văzut la un negustor de mărunţişuri, care îşi are dugheana vizavi de casa lui Beaumarchais, toate tablourile nefericitului. Era acolo şi Oreste şi Electra al lui. Capul lui Oreste, care seamănă cu Gamelin, este chiar frumos, credeţi-mă… capul şi braţele sunt superbe… Negustorul mi-a spus că nu-l deranjează să vândă acele pânze unor artişti care să picteze peste ele… Sărmanul Gamelin! Poate că ar fi fost un talent de prima mână, dacă nu ar fi făcut politică.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 64


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Avea un suflet de criminal! replică cetăţeanul Blaise. I-am spus-o verde, chiar aici, încă de pe vremea când instinctele lui sângeroase erau latente. Nu mi-a iertat-o niciodată… Ah! era o canalie frumoasă! - Bietul băiat! Era sincer. Fanaticii l-au dus la pieire. - Cred că nu-l aperi, Desmahis!… Nu-i de apărat! - Nu, cetăţene Blaise, nu-i de apărat. Iar cetăţeanul Blaise, bătându-l pe umăr pe frumosul Desmahis: - Sunt alte vremuri. Îţi putem spune „Barbaroux”, acum când Convenţia îi cheamă înapoi pe proscrişi… Ştii ce mă gândesc eu, Desmahis: ia gravează-mi un portret al Charlottei Corday29. O femeie înaltă şi frumoasă, brunetă, înfăşurată în blănuri, intră în magazin şi îi adresă cetăţeanului Blaise un mic salut intim şi discret. Era Julie Gamelin; dar nu mai purta numele acesta dezonorat: cerea să i se spună „cetăţeana văduvă Chassagne” şi purta, pe sub mantou, o tunică roşie, în cinstea cămăşilor roşii ale Terorii. La început, Julie simţise că nu se poate apropia de amanta lui Evariste: tot ce avusese tangenţă cu fratele ei îi era odios. Numai că, după moartea lui Evariste, cetăţeana Blaise o oploşise pe nefericita mamă la mansarda casei, la Amorul pictor. Julie se refugiase şi ea aici; apoi, îşi găsise o slujbă la magazinul de pălării de damă din strada Lombards. Părul ei scurt, à la victime, aerul ei aristocratic, doliul ei atrăgeau simpatiile tinerilor burghezi. Jean Blaise, pe jumătate abandonat de Rose Thévenin, i-a prezentat omagiile pe care ea le aştepta. Totuşi Juliei îi plăcea să poarte, ca în zilele tragice, haine bărbăteşti: îşi comandase un frumos costum de tânăr regalist şi, cu un baston uriaş în mână, se ducea împreună cu o domnişoară de la magazin să supeze în vreun cabaret din Sèvres sau din Meudon. De neconsolat după moartea tânărului fost al cărui nume îl purta, băieţoasa Julie nu găsea alinare pentru tristeţe decât în furie şi, când întâlnea iacobini, îi asmuţea pe trecători împotriva lor cu strigăte de moarte. 29

Charlotte Corday d’Armont – strănepoată a marelui Corneille, născută la Champeaux ( Orne ), în 1768; l-a înjunghiat pe Marat, în baie, motivând că a vrut să răzbune răul pe care acesta îl făcuse girondinilor, şi a fost executată la 17 iulie 1793 (n. t.).

Nr. 4/56 2016

Îi rămânea puţin timp de oferit mamei sale care, singură în odaie, învârtea toată ziua şiragul de mătănii, spunându-şi rugăciunile, prea zdrobită de sfârşitul tragic al fiului ei pentru a mai simţi durerea. Rose devenise o companie asiduă a Elodiei care, hotărât lucru, se înţelegea cu soacrele. - Unde este Elodie? întrebă cetăţeana Chassagne. Jean Blaise făcu semn că nu ştie. Nu ştia niciodată: îşi făcea din asta o linie de conduită. Julie venise să o ia ca să se ducă împreună la Thévenin, la Monceaux, unde actriţa locuia într-o căsuţă cu grădină englezească. La Conciergerie, Thévenin îl cunoscuse pe un mare furnizor al armatei, cetăţeanul Montfort. Ieşită prima, prin intervenţia lui Jean Blaise, ea a obţinut eliberarea din închisoare a cetăţeanului Montfort care, îndată ce s-a văzut afară, a furnizat alimente pentru trupe şi a speculat cu terenurile din cartierul Pépinière. Arhitecţii Ledoux, Olivier şi Wailly au construit aici case frumoase şi, în trei luni, terenurile îşi triplaseră valoarea. Încă din închisoarea Luxembourg, Montfort era amantul lui Thévenin: el i-a dat o căsuţă cochetă în apropiere de Tivoli şi de strada Rocher, casă care valora foarte mult, dar care pe el nu-l costase nimic, scoţându-şi de mai multe ori banii din vânzarea loturilor învecinate. Jean Blaise era un bărbat galant; el considera că trebuie să suporţi ceea ce nu poţi împiedica: i-o lăsă pe Thévenin lui Montfort, fără să se certe cu ea. La puţin timp după sosirea Iuliei la Amorul pictor, Elodie, gătită toată, coborî în magazin. În ciuda anotimpului friguros, pe sub mantou nu purta decât o rochie albă; chipul îi devenise palid, talia i se subţiase, privirile îi alunecau languroase şi întreaga ei făptură respira voluptate. Cele două femei s-au dus la Thévenin, care le aştepta. Desmahis le-a însoţit: actriţa îl consulta pentru decorarea casei, iar el o iubea pe Elodie, care, acum, era pe jumătate hotărâtă să nu-l mai lase în suferinţă. Când cele două femei au trecut pe lângă Monceaux, unde, sub un strat de var, erau îngropaţi ghilotinaţii din piaţa Revoluţiei: - Asta merge cât e frig, spuse Julie: dar, la primăvară, exalaţiile din acest pământ au să otrăvească jumătate din oraş. Thévenin şi-a primit cele două prietene întrun salon antic, ale cărui canapele şi fotolii fuseseră

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 65


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 4/56 2016

desenate de David. Basoreliefuri romane, copiate în camaieu, tronau pe pereţi, deasupra statuilor, a busturilor şi a candelabrelor date cu bronz. Ea purta o perucă buclată, de un blond pai. În această epocă, perucile făceau furori: logodnicii puneau câte şase, douăsprezece sau optsprezece printre darurile de nuntă. O rochie à la cyprienne îi strângea trupul ca într-un furou. După ce şi-a aruncat un mantou pe umeri, i-a condus, pe prietene şi pe gravor, în grădina pe care i-o desena Ledoux şi care, deocamdată, nu era decât un haos de copaci desfrunziţi şi de moloz. Le-a arătat, totuşi, grota Fingal30, o capelă gotică, cu un clopot, un templu, un pârâu. - Acolo, spuse ea, arătând spre un pâlc de brazi, aş vrea să ridic un cenotaf în memoria nefericitului de Brotteaux des Ilettes. Era un om plăcut: monştrii l-au măcelărit: l-am plâns. Desmahis, să-mi desenezi o urnă aşezată pe o coloană. Şi adăugă aproape imediat: - Sunt necăjită… voiam să dau un bal, dar toţi violoniştii sunt angajaţi cu trei săptămâni înainte. În fiecare seară e dans la cetăţeana Tallien. După cină, trăsura Théveninei duse pe cele trei prietene şi pe Desmahis la Teatrul Feydeau. Tot ce avea mai elegant Parisul se strânsese aici. Femeile, coafate à l’antique sau à la victime, în rochii foarte decoltate, purpurii sau albe şi paietate cu aur; bărbaţii, cu gulere negre foarte înalte, cu bărbiile dispărând în mari cravate albe. Afişul anunţa Fedra şi Câinele grădinarului. Toată sala ceru imnul drag tinerilor regalişti şi bogatului tineret burghez,

- Jos cu teroriştii! Moarte iacobinilor!… Şi Lays, rechemat, a cântat pentru a doua oară imnul termidorienilor:

Cortina se ridică şi un omuleţ scurt şi gros apăru pe scenă: era celebrul Lays. El cântă cu frumoasa-i voce de tenor:

Printre cântăreţii cei mai înfocaţi, Elodie îl recunoaşte pe frumosul dragon, micul secretar de procuror, pe Henry, prima ei iubire. După spectacol, frumosul Desmahis a chemat o cabrioletă şi a recondus-o pe cetăţeana Blaise la Amorul pictor. În trăsură, artistul i-a luat mâna Elodiei între mâinile sale: - Poţi să crezi, Elodie, că te iubesc? - Pot să cred, pentru că le iubeşti pe toate femeile. - Le iubesc în dumneata. Ea zâmbi: - Mi-aş asuma o mare povară, cu toate perucile brune, blonde sau roşcate care fac furori, dacă mi-aş propune să întruchipez pentru dumneata toate felurile de femei. - Elodie, îţi jur…

Deşteptarea poporului.

Popor francez, popor de fraţi!… Au izbucnit aplauze atât de formidabile, încât cristalurile lustrei au ţiuit. Apoi s-au auzit nişte murmure, şi vocea unui cetăţean cu pălărie rotundă a răspuns, de la parter, cu Imnul marseiezilor: Haideţi, copii ai patriei!… Această voce a fost imediat acoperită de huiduieli; au răsunat strigăte: 30

Grota Fingal – celebră peşteră din Scoţia (insula Staffa – Hebride ), pe care celţii o numeau „peştera cântătoare”. (n. t.)

Popor francez, popor de fraţi!… În toate sălile de spectacol putea fi văzut bustul lui Marat, înălţat pe o coloană sau aşezat pe un soclu; la teatrul Feydeau, bustul respectiv se înălţa pe un piedestal, pe latura „grădină”, lângă cadrul din zidărie care închidea scena. În timp ce orchestra cânta uvertura la Fedra şi Hipolit, un tânăr regalist, arătând spre bust cu capătul scurtului său baston, strigă: - Jos Marat! Toată sala repetă: - Jos Marat! Jos Marat! Şi nişte voci mai elocvente se înălţară deasupra tumultului; - E o ruşine că mai stă în picioare bustul ăsta! - Ticălosul de Marat tronează peste tot! Sunt tot atâtea busturi de-ale lui câte capete voia el să taie. - Broscoi veninos! - Om fără milă! - Şarpe otrăvit! Brusc, un spectator elegant se suie pe marginea lojei sale, împinge bustul, îl răstoarnă. Şi capul de ipsos se împrăştie în cioburi peste muzicanţi, în aplauzele sălii care se ridică şi, în picioare, intonează

Deşteptarea poporului:

Popor francez, popor de fraţi!…

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 66


Nr. 4/56 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Ei, hai! jurăminte, cetăţene Desmahis? Ori ai multă candoare, ori mă bănuieşti pe mine de prea multă! Desmahis nu găsi niciun răspuns, iar ea se felicită ca de o mare victorie că îl lăsase fără replică. La colţul străzii Legii, auziră cântece şi chiote şi văzură umbre care se agitau în jurul unor vâlvătăi. Era o bandă de spilcuiţi care ieşiseră de la TeatrulFrancez şi care ardeau un manechin înfăţişându-l pe Prietenul poporului. Pe strada Honoré, vizitiul dădu cu bicornul într-o efigie burlescă a lui Marat, spânzurată de felinar. Înveselit de această întâlnire, el se întoarse spre burghezi şi le povesti cum, aseară, măţarul din strada Montorgueil mânjise cu sânge capul lui Marat, spunând: „Asta-i plăcea lui”, cum nişte puştani de vreo zece ani aruncaseră bustul la canal şi cât de la ţanc nişte cetăţeni strigaseră: „Şi-a găsit Panteonul!” În vremea asta, de la toţi birtaşii şi de la toţi limonagii se auzea cântându-se:

- Cu bine, dragostea mea.. E ora la care se poate întoarce tata: dacă auzi zgomot pe scară, urcă repede la etajul de deasupra şi stai acolo până când nu va mai fi niciun pericol să te vadă. Ca să-ţi deschidă uşa de la stradă, bate de trei ori în fereastra portăresei. Cu bine, viaţa mea! cu bine, sufletul meu! Ultimii tăciuni străluceau în vatră. Elodie îşi lăsă capul fericit si obosit să-i cadă pe pernă.

SFÂRŞIT Rubrica „Roman foileton“ este începută din anul 2015, luna aprilie (n.r.) – pentru cei care vor să citească de la început!

Popor francez, popor de fraţi!… Ajungând la Amorul pictor: - Adio, făcu Elodie, sărind din cabrioletă. Dar Desmahis o imploră tandru, şi insistă cu atâta blândeţe, că ea nu avu inima să-l lase la uşă: - E târziu, zise ea; nu stai decât un minut. În camera albastră, ea îşi scoase mantoul şi apăru în rochia-i albă în stil antic, cu forme pline şi calde. - Ţi-o fi frig, spuse ea. Am să aprind focul: e gata pregătit. Scăpără amnarul şi puse în vatră beţişorul aprins. Philippe o luă în braţe, cu delicateţea aceea care dovedeşte forţă, în care ea percepu o gingăşie tăinuită. Şi, simţind cum se înmoaie sub sărutările lui, ea se desprinse: - Lasă-mă! Cu mişcări lente îşi desfăcu părul în faţa oglinzii şemineului; apoi se uită melancolic la inelul de pe inelarul mâinii stângi, un inel mic, din argint, pe care chipul lui Marat, tocit, turtit, nu se mai distingea. Îl privi până când ochii i se împăianjeniră de lacrimi, îl scoase încetişor şi îl azvârli în flăcări. Apoi, strălucind de lacrimi şi de zâmbet, frumoasă de tandreţe şi dorinţă, se aruncă în braţele lui Philippe. Era deja târziu în noapte când cetăţeana Blaise îi deschise amantului său uşa de la apartament şi îi spuse încet, pe întuneric:

31

Abraham Janssens - Ceres, Bachus şi Venus

31

Abraham Janssens I, Abraham Janssen I or Abraham Janssens van Nuyssen (1575 – 1632) a fost un pictor flamand, cunoscut în principal pentru operele sale, de mari dimensiuni, pe teme religioase şi mitologice, care arată influența lui Caravaggio. El a fost unul dintre cei mai importanţi pictori din Flandra înainte de întoarcerea lui Rubens din Italia.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 67


Nr. 4/56 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

singuri se apără cu multe cuvinte împletind etica din magma imaginaţiei. Iubesc deopotrivă ce-i putred, ce-i frumos. Deasupra lor - cerul, sămânţă a-njosirii ascultă o muzică aproape perfectă în care se sting şi inimi şi flori. Amintiri din război

Aleksander Nawrocki32 Iubire Iubire - lac în care înfloreşte regretul frumuseţii, când cade zăpada peste zilele defrişate ale copilăriei, peste oraşele de după război, până ce apare femeia, - pretext al visării înserarea fără de arbori, în care lacul îşi caută sufletul. Schiţă de dragoste Dragoste - pasăre albă pe cer singuratic, Apa doreşte să o prindă în braţe rotunde. Dragoste - bărbatul înconjurat de cuvinte marginale aprofundează unul... Neînchiderea mării! e timpul dragostei. În lectici de aur o poartă prin noroi spre ultima stea

Pianul e plin de păsări de gheaţă şi urletul câinelui încremeni în tonalitatea si minor. Un om lovi în clape albe cu o secure iar pe cele negre şi-a sprijinit pumnii goi ascultând paşii de dans ai primăverii îşi aşeză durerea pe cuie să doară într-un mod mai interesant. *** Trecem prin timp ca printr-o oglindă - încotro? Au uitat de noi iarba, vântul şi iubirea. Deasupra drumurilor noastre nu se mai află soarele nostru, un nou sfânt Gheorghe îşi ucide balaurul. © traducere de Valeriu Butulescu

Când în urma ei se cicatrizează aerul are ochii curaţi, ca o modă veche. Fără ghizi Poeţii se nasc în poarta iadului singuri îşi găsesc drumul spre soare 32

Aleksander Nawrocki (n. 15 septembrie 1940, Bartniki aproape de Przasnysz) este un poet, critic, eseist și traducător polonez. A studiat filologia polonă, maghiară și etnografia la Universitatea din Varșovia. A făcut traduceri din literatura rusă, bulgară, ucraineană, sârbă, maghiară, finlandeză, engleză, franceză. A participat la numeroase festivaluri literare internaționale: Struga (Macedonia), Varna (Bulgaria), Belgrad (Serbia), Izmir (Turcia), Cairo (Egipt), Tver (Rusia), Kiev (Ucraina), Riga (Letonia), Vilnius (Lituania), Londra (Marea Britanie). Laureat a 10 premii literare internaționale.

Wladysla Czachorski – Femeia cu azalee

Selecţie şi prezentare, Luisa Adela Toma

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 68


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

cu tânăra actriţă Ruxandra Grecu

Nr. 4/56 2016

nerul. Atunci cred că s-a produs declicul şi am decis să dau la actorie. În anul 2009 am fost admisă la actorie. - Ce ne mai poţi spune despre tine? Ce ai vrea să cunoască cititorii despre tine?

- Vreau să rămân, deocamdată, un mister! Un mister pe care publicul să dorescă să-l descopere! – pot să răspund numai aşa? (râde, râd şi eu de spontaneitatea ei copilărescă). - Chiar nu vrei să-mi răspunzi la această întrebare?

- Ei, ba da! Cu ce să încep? Culoarea preferată este roşu. Melodia care-mi place săptămâna aceasta se numeşte Pentru tine, cântată de Gigi Marga. Ruxandra în cabina de machiaj

- Te-am cunoscut de puţină vreme, ca actor, la Teatrul de Comedie, şi apoi ca poet! dar am înţeles că aceste talente ţi le-ai arătat lumii mai târziu! Care a fost prima ta alegere în viaţă? - Prin această primă întrebare realizez încă o dată cât de importante sunt sau cât de semnificative sunt alegerile pe care le facem în viaţă. Prima mea alegere în viaţă a fost A.S.E- ul. Pe atunci nu ştiam ce să fac cu viitorul meu. Mi-am întrebat colegele şi colegii de clasă în ce direcţie o ia fiecare. Am făcut un sondaj de opinie, cum s-ar zice. Apoi prin eliminare de variante (Politehnică, Medicină, Drept, S.N.S. P.A., A.S.E.) mi-am ales un drum. A fost oarecum dificil pentru mine pentru că nu înţelegeam încotro voi ajunge cu această alegere. Şi m-am încăpăţânat să termin această facultate, care mi se părea că nu se mai termină, cu licenţă cu tot. - Cum ai trecut de la tehnic la artistic, care a fost momentul de răscruce, ca să-i spunem aşa? - Trecerea de la tehnic la artistic n-a fost una bruscă. În anul în care am intrat la A.S.E., m-am şi angajat la Teatrul de Comedie, ca sufleur. Uşor, lent şi inconstient m-am infectat cu „virusul” teatru. La o repetiţie a trebuit să ţin locul unei actriţe care lipsea. Am urcat pe scenă şi s-a întâmplat, la un moment dat, că nu citeam simplu textul ci-l rosteam cu intonaţie, ca la teatru, cu gând, cu mişcare. Şi am simţit pentru câteva minute că mă desprind de tot ce este în afara scenei, că sunt numai eu cu parte-

- Te întrerup! Cum de îţi place Ggi Marga? un nume care spune puţine pentru generaţia tinerilor crescuţi cu telefoanele inteligente şi tabletele, dar care însemna enorm pentru cei care petreceau revelionul în faţa televizoarelor alb-negru.

- Eu nu fac parte din generaţia tabletelor, dar nici din generaţia anilor ’60. doar că îmi place să descopăr oameni. Şi ascult muzica generaţiilor trecute pentru că versurile sunt pline de candoare. Le simt aproape. - Bănuiesc că nu ai să-mi spui anul naşterii, nu-i aşa? Ştiu că data de naştere este 25 aprilie! Ne spui şi un an? - Nu prea... - Şi acum să revenim la ce te întrebam mai devreme? Ce ne mai poţi spune despre omul Ruxandra Grecu?

- Actorul meu preferat este Al Pacino, urmat de Anthony Hopkins, Liam Neeson. Actriţa mea de suflet este Vivien Leigh. Locul unde visez să ajung este Veneţia. Îmi doresc foarte mult să joc în filme. Deocamdată am jucat numai în scurt metraje şi reclame. Sunt o fire optimistă, visătoare, naivă, copilăroasă. Unul dintre scriitorii mei preferaţi este Ernest Hemingway. De câţiva ani am început să scriu. La început povestioare. Apoi poezii. Sunt momente când ajung acasă, după o zi plină, încărcată de multe energii. Dau drumul la muzica clasică (Bach, Mozart, Vivaldi, Schubert, Chopin...) şi mă curăţ. În fiecare dimineaţă am emoţii pentru ziua care urmează. Pentru că mă lupt cu cel mai mare duşman al meu „lenea”.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 69


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - După cum te-am văzut şi după câte mi-ai spus, nu prea cred în această lene, mai ales că mai ai şi alte preocupări artistice... care, la rândul lor, cer şi ele un timp al lor! De unde îţi mai iei acest timp dacă ţi-l consumi cu acest duşman – „lenea“? Nu ştii că lupta secătuieşte?

Nr. 4/56 2016

Delia Seceleanu37, Gelu Nițu38 , Valentin Teodosiu39, Ştefan Bănică, Bogdan Mălăiele - îţi oferă satisfacţie? Cât e de greu să devii un bun actor în zilele noastre? Se mai ţine cont de talent?

- A fost o glumă şi nu prea! Munca e istovitoare, într-adevăr, dar îmi dă satisfacţii, pentru că fiind în compania acestor oameni minunaţi, de la care învăţ în fiecare zi câte ceva, această „lene“ se transformă în acea stare de după un somn bun! Este acea oboseală a lucrului (şi planului pe zi) bine făcut! Fotografie de grup – La Pulce (Teatrul de Comedie)

Emilia Popescu, Dan Rădulescu, Ştefan Bănică, Alexandru Bogdan - Meseria de actor tânăr - având în vedere că te afli printre actori deja consacraţi, cum ar fi Emilia Popescu33, (a cărei mamă a fost balerină, iar acum este coregraf colaborator al trupei lui Dan Puric34, iar tatăl său a fost actor la operetă, iar Emilia i-a avut profesori pe „greii“ teatrului românesc, mă refer la Olga Tudorache35 și Florin Zamfirescu36),

- Este un mare privilegiu şi sunt onorată să joc pe aceeaşi scenă cu aceşti mari actori. De la ei învăţ o grămadă de lucruri. De multe ori mă gândesc că ei sunt şcoala mea de actorie. Ei sunt profesorii mei. Iar eu sunt la început de drum, sunt un învăţăcel. Sunt o actriţă care se urcă pe scenă cu marea plăcere de a fi văzută, remarcată. Şi de a se destăinui, în public, prin rolurile pe care le joacă. Sunt norocoasă că am ajuns să joc în două spectacole ale Teatrului de Comedie. E greu să devii un actor bun în zilele noastre. Suntem mulţi, foarte mulţi actori şi puţine locuri în teatre. Dar ca să ajungi un actor bun trebuie să joci. Şi ca să joci trebuie să munceşti non stop cu tine însuţi, să înveţi a lucra în echipă, astfel încât totul să devină un întreg armonios! şi mai cred că mai ai nevoie şi de un dram de noroc, pe lângă talent. Talent au mulţi, dar dacă nu-i descoperă nimeni... nu le foloseşte la nimic. Trebuie să ai o şansă de a arăta ceea ce poţi!

33

Emilia Popescu (n. 2 martie 1966, București) este o actriță română, decorată la 13 decembrie 2002 cu Ordinul național Pentru Merit în grad de Cavaler, alături de alți actori, pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului romanesc, cu prilejul împlinirii unui veac și jumătate de existență a TNB. 34 Dan Puric (n. 12 februarie 1959) este un actor, eseist, autor și regizor de teatru român care a jucat în teatru, în film și în spectacole de televiziune. Spectacolele sale - Toujours l'amour, Made in Romania, Costumele, Don Quijote - au fost reprezentate în mai multe țări. În film, a jucat rolul principal în coproducția româno-sârbă Broken Youth, iar spectacolele sale de pantomimă au fost transmise de televiziunile BBC Belfast Royal College, 3SAT Frankfurt și RTL Luxemburg. A mai jucat în filme pentru televiziunea publică din Lausanne, Elveția. 35 Olga Tudorache (n. 11 octombrie 1929, Oituz, județul Bacău) este o actriță română și profesor universitar la București. Ea a impresionat publicul prin roluri complexe atât în teatru, cât și în film.

36

Florin Zamfirescu, numele la naștere, Gheorghe Florin Zamfirescu (născut 12 aprilie 1949, Călimănești, Vâlcea) este un actor, pedagog și regizor român. 37 Delia Seceleanu – n. la 31 mai 1972. A absolvit în 1996 Facultatea de Teatru Hyperion, Bucureşti, Secţia Actorie, clasa prof. Eusebiu Ştefănescu. 38 Gelu Niţu – n. 10 mai 1949, absolvent al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale", București, Facultatea de Teatru, Secția Actorie. Actor recunoscut pentru talentul său, distribuit şi în numeroase filme 39 Valentin Teodosiu – n. 17 septembrie 1953 este un actor român de teatru, film și televiziune, personalitate publică cunoscută mai ales ca vocea postului de televiziune Pro TV încă de la începuturile canalului, din 1995.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 70


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Ce aştepţi de la public? Deşi publicul a fost acela care m-a instigat să te cunosc mai bine, auzind în spatele meu (la un spectacol, fireşte) „Cine e cea mică? Deşi are un rol mic, e formidabilă!“

- Deocamdată nu realizez la ce mă aştept de la public. Dar una din satisfacţiile mele este că publicul mă remarcă şi întreabă de mine. Şi mi se întâmplă ca după fiecare reprezentaţie să aflu că am lăsat o impresie bună. - Lucrezi sub mâna unui mare actor şi regizor, (caricaturist și scriitor) Horaţiu Mălăele! este greu?

- Da. Sunt foarte, foarte norocoasă că Horaţiu Mălăele m-a inclus şi pe mine în proiectul său. Îmi doream de multă vreme să învăţ să fiu actriţă prin metoda lui. Mi-a fost tare dificil, la început, să mă desprind de ideea că stau la aceeaşi masă cu omul acela genial, la care mă uitam la televizor când eram mică. Ţin minte că, la primele repetiţii, la lectură, mă copleşeau emoţiile. Eram cuprinsă de o euforie, pe care n-o pot explica în cuvinte. Până la urmă emoţiile au fost constructive şi m-au condus spre un traseu minunat. - Cât de mult contează energia publicului la un spectacol?

- Foarte mult contează energia publicului. Deseori auzem cuvinte de genul: în seara aceasta publicul a fost cald, sau, din contră, a fost rece. Am simţit şi eu pe pielea mea ce înseamnă şi una, şi cealaltă. - Ceea ce m-a fascinat pe mine, şi sentimentul persistă şi acum, este această candoare copilărească însoţită îndeaproape de un luptător feroce! Cum se împacă cele două?

- Oauuu...câte cuvinte frumoase adresate mie! Cele două extreme se împacă foarte bine odată ce le-am conştientizat. Îmi place să le scot la lumină şi să jonglez cu ele de fiecare dată când este nevoie. - În câte spectacole ai jucat până acum?

- Pe scena Teatrului de Comedie am început să joc din 2013, când am intrat în locul unei actriţe, care trebuia să nască, în spectacolul Casa Zoikai, regia Al. Tocilescu. În 2015, ianuarie, am avut premieră la Steaua fără nume, regia Vlad Massaci, iar în octombrie am avut premieră la spectacolul La Pulce, regia Horaţiu Mălăele. Am jucat şi la Godot Cafe Teatru,

Nr. 4/56 2016

Teatrul Foarte Mic (în timpul facultăţii), În Culise, şi Muzeul Ţăranului Român, cu un proiect independent de scurtă durată, Pisicile sunt hoţomane, în regia Lilianei Câmpeanu şi în alte proiecte independente de scurtă durată. - Îmi spui că ai jucat şi la Godot Cafe Teatru... care este particularitatea spectatorului de cafeteatru? Şi care este particularitatea sălii de teatru clasică? - Da, am fost o dată pe scena Godot-ului. Nu este o mare diferenţă faţă de sala de teatru clasic. Sunt condiţii la fel de bune şi acolo de făcut teatru. Spectatorul de cafe-teatru este mult mai relaxat, publicul se poate aşeza la o masă, poate să bea un suc, să mănânce ceva, înainte de începerea spectacolului. E o ambianţă mult mai relaxantă faţă de cea de la teatrul clasic. Dar teatrul clasic rămâne, totuşi, teatru clasic! - Cand ţi-ai început cariera de artist?

- Cariera de artist am început-o când am cântat în corul Mini Song, condus de Bianca Ionescu, cu care am legat o frumoasă prietenie. Eram în clasa a patra. - Ce ţi-ai dori mai mult de la viaţă?

- Îmi doresc totul. Sănătate, fericire, dragoste, succes. - Cât de faimosă ai dori să devii?

- Îmi doresc să fiu foarte faimoasă. Cine nu-şi doreşte aceasta, ca actor? Şi zic că e firesc să-mi doresc acest lucru, pentru care muncesc în fiecare zi! E prima dată când recunosc public lucrul acesta. - Şi acum, în încheirea acestui interviu... ce ai dori să transmiţi publicului tău? admiratorilor tăi, pe care deja ţi i-ai făcut? (sau pentru cei care vor deveni fanii tăi?)

- Le mulţumesc tuturor pentru că îmi urmăresc activitatea, şi vreau să cred că şi evoluţia. Iar apropó de admiratori, un domn mi-a trimis o poză cu mine (la aplauzele de final) să-mi spună ca a fost şi la spectacolul Steaua fără nume. Iar altcineva mi-a scris sămi spună că a fost de două ori la spectacolul La Pulce, atât de mult i-a plăcut interpretarea pe care am avut-o; poate o să revină şi a treia oară să-mi spună cine este! (râde! Are un râs molipsitor!)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 71


Nr. 4/56 2016

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Îţi mulţumesc şi eu pentru timpul acordat! Îţi doresc din toată inima să realizezi ceea ce ţi-ai propus! şi mult succes în tot ceea ce faci!

Interviu cu poetul Vasile Hatos

despre poezia cuantică şi poezia metafizică

- Vă mulţumesc şi eu! încă o dată! sper să ne revedem şi să nu vă înşel încrederea!

Hatos Vasile

Ruxandra Grecu şi Bogdan Mălăele/ La Pulce, regia Horaţiu Mălăele.

Steaua fără nume, regia Vlad Massaci/ Ruxandra Grecu şi Marius Drogeanu.

Mihaela Talabá

Gândim în continuu, fie că vrem sau nu aceasta. Fiecare dintre noi are aproximativ 60.000 de gânduri pe zi. Iar toate aceste gânduri ale noastre produc consecinţe, pentru că fiecare gând este de fapt o energie pe care o lansăm în Univers şi nu doar în direcţia dorită, ci în toate direcţiile. Energia emisă de gândurile noastre îşi caută apoi, în drumul ei, o altă energie cu care să vibreze la unison, după principiul „ceea ce se aseamănă se adună". Fiecare gând, indiferent că este bun sau rău, declanşează un proces de rezonanţă. Tot ceea ce va vibra la unison cu energia gândurilor noastre va fi atras automat în viaţă noastră. Gândurile tale secrete, felul în care îi judeci pe ceilalţi, vorbăria interminabilă a minţii totul formează un fel de intenţie. Aşadar, prin gândurile noastre, noi emitem permanent energie către exterior, fapt care influenţează într-o mare măsură ceea ce atragem în viaţa noastră. De aceea, o scanare atentă a propriilor gânduri, mai ales a celor despre noi înşine, ne ajută să conştizăm ce anume avem de schimbat. Ştiţi ce este minunat aici? Faptul că stă în puterea noastră să ne alegem gândurile. Mihaela Talabà: În ultimul timp se vorbeşte mult despre gândul cuantic şi cât de mult poate să schimbe viaţa omului în momentul în care devine conştient de fiinţa divină care, de fapt, noi suntem. Ce puteţi să ne spuneţi despre acest fenomen?

Cursuri de balet – Ruxandra în prim plan

Fotografiile din interviu de Mihaela Marin Interviu realizat de Viorela Codreanu Tiron

Hatos Vasile: Gândul cuantic este însuşi lumina omului care acceptă că nu este singur în universul lui interior. Omul devine conştient de propriul destin când acceptă necondiţionat că el este o fiinţă divină. Viaţa, visurile, idealurile, sensurile, facerea binelui, cunoaşterea adevărului, iubirea frumosului, cunoaşterea naturii, cunoaşterea universului etc., sunt re-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 72


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE guli care fac parte din universul nostru interior, dându-ne seama că nu suntem singuri şi că, în universul nostru există un Absolut, un Dumnezeu. De-abia atunci putem spune că, noi oamenii, suntem fiinţe divine. Trezirea sau schimbarea din noi începe când ne dăm seama că trăim într-o lume ireală, când de fapt lumea reală este cea a spiritului. Numai mergând pe calea cunoaşterii de sine, poţi să dezvolţi aceste capacităţi intelectuale de care este capabil orice om care acceptă divinul. Şi ce-i mai frumos decât să ajungi la beatitudine, la acea pace lăuntrică, unde spiritul este liber, nu este osândit, pentru că a ajuns să se cunoască în sineşi, cunoscând moartea şi spiritul divin, a ajuns la cunoaşterea divină, dându-şi seama că el este divin! De aici orice om poate produce o Renaştere Spirituală în lume! Malraux spunea: „Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc”. M.T.: Dumneavoastră credeţi că factorul principal pentru a trăi în seninătate şi în fericire este faptul de a înţelege pe deplin şi a trăi iubirea?

H.V.: Iubirea se poate trăi în mai multe feluri. Sunt forme ale iubirii absolute, care îndeplinesc rolul fericirii absolute. Iubirea trăită din sentimente, nostalgii, sensibilitate etc., atrage mai multe forme de cunoaştere a iubirii. Prin iubire faci saltul spre absolutul fiinţei. Fără o iubire pură nu poate exista cu adevărat limpezirea gândirii, nici a sentimentelor. Trăim într-o lume unde iubirea nu prea este iubire, nici dragostea dragoste! Majoritatea fiinţelor au cam uitat de iubirea adevărată şi nu au cum accede spre infinitul fiinţei, pentru a trăi în seninătate şi în fericire. Există destui factori care preced abolirea iubirii. Trăirea iubirii pure în sineşi este însuşi trăirea clipei eternităţii în Fiinţă. Numai acolo ia naştere cunoaşterea iubirii absolute. Pe aceste culmi ale extazului iubirii poţi spune că trăieşti cu adevărat, ajungând să trăieşti în armonie cu tine însuţi, cunoscând legile iubirii. Natura ne perfecţionează în iubire. Frumosul este o parte a iubirii care se manifestă la fiinţele sensibile, care iubesc cu adevărat spiritul. Unde-i iubire pură, ca de copil, poţi spune că poţi trăi cu adevărat fericit. Iubirea este o punte între om şi Dumnezeu. Când iubirea este pură atunci poţi trăi în seninătate şi în fericire, pentru că înţelegi iubirea, trăind în armonie cu toţi oamenii. Aici ia naştere cu adevărat sentimentul iubirii.

Nr. 4/56 2016

M.T.: Ne puteţi spune cum se poate ajunge la iubirea necondiţionată?

H.V.: La iubirea necondiţionată se poate ajunge doar pe calea cunoaşterii de sine, pentru că este calea suferinţei. Iubirea necondiţionată necesită multe sacrificii. Este foarte greu să ajungi pe aceste culmi. Trebuie să fi trecut prin toate procesele durerii lăuntrice. Începând de la iubire, dragoste, adevăr, frumos, natură etc. Sunt procese care absorb spiritul în sineşi. Procese haotice, hazardate, care împing spiritul, chiar spre sinucidere. Doar trecând prin aceste experienţe ale durerii, uneori de lungă durată, duc spiritul spre culmile intrinsece ale fericirii. Doar de acolo ia naştere iubirea necondiţionată. Această iubire nu are limite pentru că este pură, o iubire divină, la care ajung doar înţelepţii. Omul de rând prins în vâltorile vieţii cotidiene, ajunge foarte greu la iubirea necondiţionată. Trăind într-o lume profană s-a îndepărtat de lumea Sacrului, pentru că a trăi cu adevărat iubirea necondiţionată, trebuie să ajungi să trăieşti dincolo de bine şi de rău, trebuie să aprinzi flacăra divină, să o simţi că a încolţit ca un sâmbure în suflet. Acestea sunt simţurile sincerităţii intrinsece unde omul este singur cu Dumnezeu, apropiindu-se de Paradisul Fiinţei. Orice om vrea să-şi cunoască propria fericire, prin simţuri şi prin intuiţie, ajungând la iubirea necondiţionată, adică regăsindu-şi Paradisul Pierdut. M.T.: Cum reuşim să devenim conştienti de ceea ce suntem cu adevărăt? H.V.: Nu devenim conştienţi de ceea ce suntem cu adevărat decât atunci când alegem calea cunoaşterii de sine. Ce suntem noi oamenii? Un bulgăre de energie în imensitatea Materiei Vii, şi încercăm să găsim calea spre lumina fiinţei prin sinceritate. Iluminarea sau trăirea mistică este chiar factorul care determină destinul nostru. Trăim între două lumi, poarta care ni se deschide spre cunoaşterea divină, este poarta sincerităţii fiinţei. Când vom începe procesul de gândire lăuntric, spunându-ne nouă în-şine, să nu ne minţim, de-abia atunci putem spune cu adevărat, de unde am venit şi încotro ne îndreptăm! Conştientizarea fiinţei este lupta dintre bine şi rău, care se dă în sufletul fiecărui om. Compasiunea, iertarea, facerea binelui etc., sunt factori care duc procesul de integrare a omului în Absolutul fiinţei, devenind

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 73


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE noi înşine divini. Este o poartă care se deschide în sufletul fiecărui om mergând pe calea cunoaşterii de sine. Conştientizezi că exişti doar făcând Binele, nu Răul. Acest proces al gândirii dă va-lenţe statice spiritului, pentru că omul profan devine omul sacru prin apropierea sufletului de Paradis, trăind clipele eternităţii, în sineşi. Şi ce sunt aceste clipe ale eternităţii decât apropierea omului de scânteia divină, de Absolut, cunoscându-şi spiritul prin revelaţie!

ATINGEREA DIVINĂ A REALULUI ÎNTR-O CARTE A LUI GIBRAN KAHLIL

M.T.: Cum se poate ajunge la revelaţie? H.V.: La revelaţie se ajunge prin procesul introspecţiei. Devenim conştienţi de divinul din noi când reuşim să urcăm pe scările conştiinţei, unde gândirea este absorbită în sine, prin antenele intuiţiei şi ale sensibilităţii, dând naştere unor procese de cunoaştere a propriei conştiinţe. Sunt treceri din conştient în subconştient, ajungând acolo unde omul este singur cu Dumnezeu. Este trecerea unor praguri spirituale absolute, pentru că omul a ajuns să cunoască Sacrul. O apropiere a omului de Dumnezeul lăuntic, cunoscându-L în sineşi, pentru că orice apropiere de Sacru se face prin revelaţie, prin descoperirea Focului Sacru. Aici ia naştere procesul descriptivării fiinţei. Omul descoperă moartea şi originile spiritului. Sunt extaze mistice, care nu pot fi descrise în cuvinte, dând naştere beatitudinii. Şi care-i sensul vieţii omului, decât acela de a recâştiga Paradisul Pierdut, prin credinţa în Absolut, credinţa în Dumnezeu? Mihaela Talabá, martie 2016, Trebisacce, Calabria, Italia

Nr. 4/56 2016

Terezia Filip Când textul unei cărţi, cu tot cu filele ei şi cu sensurile din rândurile citite, vibrează în mâinile tale de cititor, ai confirmarea că acea carte adăposteşte o realitate tulburătoare, divină ori sacră în esenţa ei. Mi-a dat acest fior, această senzație vie, cartea pe care timp de vreo două zile am ţinut-o în mâini şi care, smulgându-mă din lucrurile cotidiene, mă rechema mereu în atmosfera acelei lumii vechi, nelăsându-mă să mă despart de frumuseţea şi poezia ei mistică. Nu multe cărţi au, precum aceasta, puterea de-a te face să tresalţi spiritual şi afectiv, fascinat de anecdotica lor. Isus Fiul Omului de Kahlil Gibran40, scriitor libanez modern, poet în esenţa sa, pictor filosof şi om de cultură de talie universală din categoria creştinilor maroniţi, este o carte tulburătoare, poetică şi filosofică, teologică pentru cine o citeşte astfel, şi hermeneutică, de-o frumuseţe rară, cum puţine ai ocazia să citeşti, ori poate nicio alta la fel. Tipărită la Editura Proema din Baia Mare, în 2011 şi tradusă în româneşte de un eminent arabist, Dumitru Chican, ambasador al României în Orientul Mijlociu, excelent cunoscător al culturilor şi mentalităţilor ce interferă acolo, cartea aduce în teritoriul culturii române din prezent un aer mistic oriental de mare frumuseţe. Se înţelege că şi graţie traducerii, frumuseţii expresive a limbii de adopţie – româneasca subtil folosită – şi flerului po40

Kahlil Gibran, autorul celebrei cărţi Profetul, s-a născut în Liban, unde şi-a petrecut primii 12 ani de viaţă într-o regiune extraordinar de frumoasă. A emigrat în America împreună cu părinţii săi în 1895. După o perioadã de studii la Paris s-a întors în America si apoi s-a stabilit la New York unde şi-a scris cea mai mare parte a operelor sale. Moare în 1931, la vârsta de 48 de ani.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 74


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE etic al traducătorului, cartea este într-atât de captivantă. O bună traducere – se ştie – echivalează traducătorul cu autorul. Transpunerea într-o altă limbă decât cea originară în care a luat fiinţă cartea implică nu doar o solidă cultură, precum în cazul de faţă, ci sensibilitate şi talent, căci a releva fidel cutumele şi limbajul vechii lumi iudaice presupune o intuiţie a expresiei şi a viziunii, echivalente celei originale. Uzând, după caz, de rezonanţe când arhaice, când livreşti, traducătorul Îl aduce în aria culturii române pe Isus Christos ca protagonist într-o carte de rară frumuseţe intelectuală şi stilistică. Destinată cititorilor de toată mâna, creştini, preoţi, intelectuali, dar şi hermeneuţilor, căci evocă pe cel mai ilustru şi fascinant personaj din istoria umanităţii de peste 2000 de ani – Dumnezeu întrupat în Om şi asumând destinul acestuia, cartea oferă un unghi nou de cunoaştere a umanităţii Lui Isus Christos şi a divinităţii Sale. Ca un efect de câmp, iscat din atingerea divină a realului de prezenţa în lume a Lui Isus, răzbate în pagini un aer mistic, o poetică difuză a sacrului. Subiectul, un fapt istoric tulburător, e cât se poate de real, petrecut in illo tempore – personalitatea concret-omenească a lui ISUS Christos traversând vechea lume orientală. Alte locuri de pe Pământ n-au beneficiat de aceasta. Istoria acelui timp e reconstituită în armoniile şi contrastele ei, într-o diversitate de evocări, 77 la număr. Veridicitatea atingerii realului – cu toate conotaţiile orientale ale termenului41 – de către Isus din Nazaret, Fiul Mariei şi al Tâmplarului Iosif, relevă un cotidian tumultuos, inapt a înţelege îndeajuns măreţia şi unicitatea divină a persoanei christice. Substanţa epico-evocativă, cu schimbări de tonalitate de la o secvenţă la alta, ţese o poetică modernă în jurul celei mai celebre, mistice şi misterioase personalităţi a lumii din toate timpurile – Isus ca Om şi protagonist. Rezultantă a privirilor 41

Cf. în carte, p 16. A unge – lexem originar din limbile aramicăebraică, derivat din rădăcina triconsonantică M S H, cu infinitivul MaSaHa, cu semnificaţiile a atinge, a mângâia, a pune mâna pe umărul cuiva, a unge, ritualic, cu ulei sfinţit şi a trece asupra celui „uns” un dar, o binecuvântare, o înnobilare sacră.

Nr. 4/56 2016

multiple venind din realul atins/traversat de Isus, viziunea lui Gibran Khalil e modernă, pluri-perspectivică, construită din nu mai puţin de 77 de unghiuri şi percepţii. Acest număr mistic indică pluralitatea privirilor şi a perspectivelor, reale şi posibile, emise de un mediu social, de o cetate ori de o întreagă lume, focalizate asupra persoanei christice, dar şi cvasitotalitatea celor cu care, în periplul Său pământesc, Isus Omul se va fi intersectat. Misterios, rezultat din operaţia 11x7( sau 7x11) numărul 77 exprimă o esenţă dinamică şi plurală, indicând multitudinea şi infinitudinea posibilităţilor, aici, a unghiurilor din orizontul lumii pământeşti, din care Isus e perceput omeneşte. Doar câteva din aceste prviri au intuiţia dumnezeirii Lui, a naturii divine, căci raza percepţiei omeneşti la prezenţa sacrului în cotidian e mult redusă, indicând o sensibilitate minimală, aproape obturată în detectarea divinului. Or tocmai intuiţia omenească atât de pauperă la existenţa dumnezeiască în realul imediat, ori în lume, face drama şi misterul evocărilor din carte. Rezonante cu aerul de lume veche, profetică – aptă, la un timp dat, să-L primească în sine, să-L crească şi să-L dăruie umanităţii pe Isus Christos, ca Om şi Fiu al Lui Dumnezeu, textele relevă relaţia între țesătura socială şi indivizii excepționali aflați în ea. O societate are mereu personalităţile pe care le creşte în sânul familiilor şi al comunităţilor, pe care le merită primindu-le ca pe o binecuvântare ori, dimpotrivă, le supliciază și le privește ca pe o povară. Un mediu social răscolit de vicii şi de violenţă, inapt a le înţelege, îşi minimizează personalităţile, le supliciază şi le pierde, fără a realiza ce valori i-ar putea oferi acestea. Umanitatea n-a fost nicicând pregătită pentru a-L înfia pe Dumnezeu, a-L adăposti ca Fiu divin şi Om. Doar trei decenii în tot cursul istoriei – lumea ebraică a primit L-a primit în ea, ca dar, pe Isus, fără a-I înţelege însă, atunci, dimensiunea şi sensul. Contrastante, complementare, afective ori critice, venind din tot câmpul social, cele 77 de relatări focalizează asupra Lui Isus priviri omeneşti, ce fac substanţa cărţii, vie, fascinantă, convingătoare. Percepţia umană e însă fragmentară şi schimbătoare,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 75


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE în timp ce Isus, rămâne mereu acelaşi, vag cunoscut în esenţa Sa. Divinul prezent în real irizează mai intens ori mai stins prin ţesătura lumii, căci sacrul – a sesizat Eliade – activează ascuns în profan, încât problema din totdeauna nu este a existenţei Lui certe în magma realului, ci a recunoaşterii Sale omeneşti. Există moduri diferite de-a vedea prezenţa cotidiană a lui Isus. Ana - marele preot, Caiafa, Pilat, Irod, Iuda, logicianul Elmadan, Uriah bătrânul, Iefa din Cezareea Îl percep din orizontala existenţei lor, ca pe un ins străin ce tulbură lumea lor cu prezenţa şi ideile sale. Vorbele lui Caiafa au un răsunet antichristic: „....învăţăturile Lui şi cei

care I se alătură va să sfârşească tot aşa cum a sfârşit El, împreună cu ecoul vorbelor Lui, peste care vom face să se lase tăcerea.” (p.54). Maria Magdalena, Andrei şi Petru, Ana - mama Mariei, soţia lui Pilat, Suzana, Levitul cel bogat, neguţătorul din Tyr, Zaheu, Claudius – o strajă romană, Assaf - retorul din Tyr, hangiul Ahaz, înfioraţi de prezenţa şi cuvintele Lui Isus, intuiesc însă deîndată şi recunosc natura Lui divină, pe când alţii, ca Salomeea, Barabas, o realizează tardiv, căindu-se. Unii din cei ce-l evocă eufemizează dumnezeirea Lui, de necrezut pentru ei, căci vederea limitată e funcţie a naturii umane. Aşteptat ca Mesia sau Rege cu puteri lumeşti, spre a-i salva pe iudei, Isus nu e recunoscut de ei ca Fiu divin, doar ca om. Din inaptitudinea de-a-L privi//primi ca Dumnezeu, din mefienţă omenească, din limitare şi îndoială, ei îl jertfesc la modul ignar şi barbar. Supliciul Lui schimbă însă definitiv cursul lumii. Puţine cărţi te fac să tresalţi la poezia şi frumuseţea lor dramatică precum cele 77 texte. Eleganta ediţie în limba română e meritul traducătorului şi al Editurii Proema. Atmosfera istorică şi mistică a lumii iudaice care l-a dat lumii pe Isus Christos, cotidianul atins de El sunt transpuse subtil şi convingător în limba română. Tumultuoasa istorie de la răscrucea Timpului, interferând vechiul iudaism cu teismul roman şi cu christianismul, a deschis un nou orizont lumii, tocmai prin jertfa cristică. Învăţătorul din Nazaret clătina din temelii

Nr. 4/56 2016

cu prezenţa şi discursurile Sale publice – anecdote paradoxale, aserţiuni şi idei ardente – un cotidian încremenit de rigorile vechii credinţe şi ordini iudaice şi ţintuit în chingile unui sever regim imperial, stăpân pe Iudeea şi peste o bună parte a lumii de atunci. În ochii multor iudei, obişnuiţi cu spectacolul public, charisma lui Isus prevala pildelor sale: „Bărbaţii şi femeile mai mult îl sorbeau cu privirea

decât ascultau de pildele lui. Vorbea cu tăria şi cu puterea sufletului iar spiritul său punea stăpânire pe aceia veniţi să-l vadă”, spune un retor din Tyr,

evocându-L. (p.43) Autorul atribuie relatările unor persoane şi persoaniltăţi reale, comune unele, notorii altele, în ochii cărora Isus Omul e fie charismatic, uimitor, măreţ, fie banal. Maria din Magdala cuprinde în privirea ei feminină, omenească, fascinaţia personalităţii lui Isus: „mergând printr-un lan de grâu” şi mişcând cu sine orizontul întreg, ori „stând în umbra unui chiparos din capul grădinii,

neclintit precum neclintite erau statuile din Galileia şi din Antiohia”, ori surâzând şi vorbind cu tâlc.

(p.45) Îndepărtarea ori apropierea, trecerea sau şederea într-un spaţiu, ori vorbirea lui Isus iradiază o putere şi o lumină de neuitat celor pe care-i atinge cu privirea, cu prezenţa ori cu mreaja cuvintelor.„Şi în locul unde sta drept m-a privit precum

anotimpurile privesc ogoarele şi mi-a zis surâzând [...] În chipul acesta s-a îndepărtat şi nimeni altul nu avea mersul Lui. Oare adierea născută în grădina mea era aceea care se îndepărta cu El înspre Soare-Răsare? Ori era furtună cutreierând din temeliile lor aşezările orânduite?” (p.47) spune Maria Magdalena. Nu o anecdotică iscată de un ins oarecare, niciun chip sau un destin de zeu, cum obişnuiau anticii să-i vadă pe cei deosebiţi, găsim în carte. Unii văd în El un iniţiat (Grecul Filemon, spiţerul, p.4849), alţii, un trufaş primejdios pentru Tora (Caiafa, p.54), un rebel însoţit cu inşi din gloată (Ana, marele preot, p.166), un binefăcător blând şi înţelept (păstorul din Liban, căruia-i află oaia rătăcită de turmă, p.73). Alţii îl cred un spirit înnoitor, iubitor de frumuseţe şi adevăr (un filosof, p.108), „Învăţătorul şi Domnul acestui pământ” (Iosif din Arimateea, p.114). Dintr-o formulă fixă de gândire,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 76


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Prefectul Iefa din Cezareea crede că, după Isaia, David şi Solomon, nu mai pot exista în lume alţi înţelepţi. (p.132) Unii Îl văd misterios şi fascinant în discurs, dând un nou înţeles nunţii şi vinului, aşa cum îl evocă mireasa din Cana: „Ne-a spus multe

poveşti şi pilde iar glasul lui într-atât ne vrăjea, că privindu-L ne părea că zărim vedenii ascunse care ne făceau să uităm de cupe şi de bucate...”(p.57). Captivant, mesianic, îl percepe Petru, pe când, pescuind împreună cu fratele său Andrei, Îl întâlnesc la Marea Thiberiadei: „mă lăsasem stăpânit de o

putere şi o orbire care veneau dinspre EL [...[ plin de o bucurie pe care n-o mai ştiusem aşişderea era şi Andrei”. (p.51) Recunoscându-L, ei Îl invită în casa lor: „Va să rupem îndeolaltă şi să împărţim pâinea...” (p.51) răspunzând apoi cu bucurie chemării Lui: „Învăţătorule, va să te urmăm cu bucurie până la marginea lumii” – zice Petru, (p.52). „ Învăţătorul nostru, va să fim ca firul de tors în mâinile Tale şi în războiul Tău de ţesut. Fă-ne ţesătură, de vrei, căci vom fi straie ale celui întru toate mărit şi slăvit”, adaugă şi Andrei. (p. 52-53). Este un zeu, cred unii contemporani despre Isus, augmentând în stilul vremii statutul deosebit al cuiva. Zeitatea era, însă, doar rezultanta unor trăsături rare, lipsindu-i vibraţia mistică a unei forţe atât de copleşitoare. Zeii romani au rămas până la urmă nişte chipuri cioplite, statuile lor de aur devenind caduce în faţa noii credinţe răspândite de discipolii Învăţătorului din Nazaret. Stilul şi discursul cristic atingeau esenţa umană profundă, dând vedere, vigoare spirituală şi fizică, pecetluind destine – erau o nuntire, un festin ori un vin, precum la nunta din Cana – venind dintr-o forţă de neînvins de nicio putere lumească, de nicio tiranie. Martirii au probat apoi în lungul istoriei, în toate veacurile şi regimurile, esenţa noii învăţături. Ascultat, atins, ori atingându-i pe cei din preajmă, văzut, interpelat şi simţit în proximitatea lor cotidiană, apărându-le unora învăluit în mister dumnezeiesc, iar altora, într-o dimensiune omenească, Isus iscă fie admiraţie, uimire, credinţă, fie îi indignează, ori chiar îi biciuieşte pe făţarnici. Efectul relatărilor e paradoxal, căci, vizând Omul,

Nr. 4/56 2016

ele augmentează în fond latura divină a Lui Isus. Cartea documentează contexte reale şi lansează aserţiuni venite din vechea tradiţie orientală, precum prezumţiile justiţiare emise de Caiafa, Iuda, Ana, Irod, pe seama Celui ce clătina din inerţii lumea lor înţepenită în reguli rigide. Aristocraţia evreiască a vremii – preoţi, magistraţii, înalţii funcţionari, avantajaţi de pe urma cooperării amiabile cu romanii – vede în Isus un răzvrătit împotriva vechilor rânduieli iudaice şi a regimului imperial ce, nerespectat, le-ar fi adus dezavantaje. Opiniile interferă şi contrastează în tumultul lumii vechi, în care Învăţătorul din Nazaret le pare multora, străin de lumea lor, trăind sub pecetea unui mister neînţeles şi neacceptat de unii. Realizată cu rafinament specific oriental, la limita realitate-închipuire, certitudine-impresie, imaginea lui Isus e dinamică, fulgurantă, vie, contextualizată istoric, social, cultural. Intuiţia auctorială adaugă o undă subiectivă evocării, întregind documentul cu o inefabilă poezie mistică. Auz, văz, gust, mireasmă, umbră, lumină, vânt, mişcare, ecou al vocii, encadrament în spaţiul lumii, fulgurând între obiectivitate-subiectivitate, logică-halucinaţie, fixează prin gest, prin cuvânt ori imagine de neuitat, chipul lui Isus în lume. Simţurile augmentează ori minimizează percepţia omenească funcţie de natura celui ce trăieşte şi evocă o realitate. Maria Magdalena Îl vede mişcând cu sine întreg orizontul, alinând cu surâsul luminos, lăsând în aer ecouri ale vocii. Anecdotica biografică ţesută nuanţat, din priviri mai afective ori mai ostile, vălureşte ca undele unui râu, când învolburate, când line, ca adierile de vânt, când blând, când rece, ori ca razele când mai intense, când mai stinse, imaginea Celui ce a atins cu prezenţa Sa, lumea. Chipul Lui omenesc reverberează peste veacuri, făcând dumnezeirea să fie în lume un paradox – un Adevăr ce, cu cât e mai obturat şi minimizat, cu atât sporeşte şi capătă putere. Ucenici, prieteni, cetăţeni ai Ierusalimului şi aşezărilor străbătute la pas de Isus, inşi de varii statute sociale, înţelepţi ori simpli credincioşi ori indiferenţi, de la ostaşi romani, femei de toate

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 77


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE condiţiile, ca Maria, Ana, Maria din Magdala, Salomeea, Suzana, Rafila, Marta, la preoţi precum Caiafa şi Ana, la Iuda vânzătorul, Toma necredinciosul, la Ioan, Luca şi Matei, la Iosif din Arimateea, la Simon din Cirenaica reflectă, ca într-o oglindă, cu irizări de umbre şi lumini, pe Isus Om. Vederea fiecăruia, parţială ori cuprinzătoare, dreaptă sau eronată, elogioasă ori justiţiară e modelată de câte o tară omenească, genetică sau mentalitară, de un slogan ori de o concepţie, de vreun enunţ auzit şi păstrat în minte ca o grilă. Acestea se răsfrâng amplificat în lumea din jur şi în destinul fiecăruia. Iuda, format în concepţia respectării excesive a vechii credinţe iudaice, crede că Isus trădează tradiţia şi instigă la rebeliune. Toma, format de bunicul său într-o exagerată circumspecţie, a cercetării oricărui lucru înainte de-a-l crede, se-ndoieşte de rănile Lui Isus. Caiafa, prea sigur de sine, e convins că Isus a fost un rebel ce trebuia dat morţii, pentru nesupunere faţă de legile vechi. Un impuls radicalist, fanatic, în apărarea tradiţiei îi animă pe Iuda şi pe Caiafa. Cartea relevă cum eroarea, excesul, pasiunea, circumspecţia, necredinţa, bănuiala, nebunia de-o clipă – a Salomeei de pildă – conduc la decizii eronate în orice situaţii. Îndoiala, dezicerea de Isus, încăpăţânarea, judecarea aspră şi condamnarea Lui tragică indică factori ce afectează oricând judecata şi reacţiile omeneşti. Salomeea se tânguie de excesul ei de-a fi cerut capul lui Ioan Botezătorul, recunoscând tardiv, precum Baraba, puterea Mântuitorului asupra celor atinşi de prezenţa şi cuvintele Sale. Cei nedrepţi cu Isus au, până la urmă, sentimentul culpei lor.

Nr. 4/56 2016

de departe de tot ce e banal, urât, nedrept, pervers, mefient. În oraşele pe unde a trecut, pe câmpurile pe care le-a traversat, pe valurile apelor pe care a călcat precum pe uscat, peste ţărâna atinsă cu tălpile, pe obiectele şi oamenii pe care Şi-a pus mânile, Isus a lăsat în lume urme: ecouri de neşters, enunţuri de neuitat, fapte şi senzaţii ce continuă până în veac. A 77-a evocare, psaltică şi patetică, Gibran Khalil şi-o atribuie simplu, ca unui ins oarecare, „un om din ţara Libanului”, ce L-a cunoscut pe Isus Fiul Omului în toată splendoarea umanităţii şi a divinităţii Sale, cu toată încărcătura de mister adunată în peste 19 veacuri. Cartea se încheie în tonalitate înaltă, de laudatio, căci ecouri ori imagini întipărite în văzduhul prin care a trecut ISUS plutesc perpetuu prin lumea noastră omenească atinsă de El în vechime. ©Terezia Filip

Relaţii între decizii şi întâmplări, interdeterminări de fapte, de cauze şi de efecte nescontate relevă cum eroarea se iscă mereu din sentimente, opinii, impulsuri şi decizii excesive. Fiul Lui Dumnezeu în lume este Încredere, Iubire, Frumuseţe, Adevăr, Dreptate, Bunătate, Putere de Înnoire, incredibile pentru cei bănuitori, temători, prea circumspecţi ori prea aspri în judecăţi. Vocea, privirea, tonalitatea, mişcarea, replicile, gesturile, de neuitat vin din sapienţa de natură divină a Lui Isus iar fascinaţia intelectuală, charisma personală, frumuseţea şi puterea spirituală Îl disting

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 78


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Despre meşteşug şi artă, la modul superlativ Salonul Naţional de Artă Decorativă

FLORILEGIUL CREDINŢEI ŞI IUBIRII

A doua ediţie a Salonului Naţional de Artă

Decorativă „FLORILEGIUL CREDINŢEI ŞI IUBIRII” organizată de U.A.P., prin Departamentul de Strategie, Comunicare şi parteneriat cu Instituţiile Statului şi Administraţia Publică Locală – preşedinte, Ecaterina Mihai – în perioada 10-30 martie 2016, la Galeria de Artă „Cora Alexandriei” a redeschis, firesc, discuţia, niciodată epuizată asupra raportului dintre meşteşug şi artă şi, indirect, cu privire la condiţia şi rostul artistului în societate. Cert este că, într-o societate tot mai schimbată, glasurile celor care pretind şi impun o afirmare tot mai selectivă a valorilor culturale comercializate şi implicit a produselor cu încărcătură culturală este în creştere.

Ecateria Mihai, Ioan Hultoană – foto de la deschiderea Salonului

Nr. 4/56 2016

În aceste condiţii, derularea Salonului de artă profesionistă, la concurenţă, practic, cu unităţile comerciale, unele având chiar un profil similar, ce deţin spaţii în respectiva Galerie, nu face decât să sporească atractivitatea Salonului, să confirme faptul că opţiunea conducerii Galeriei Cora Alexandriei (Bucureşti) de a sprijini şi încuraja arta - organizată sub formă de uniune profesională, prin acordarea unui spaţiu adecvat, în condiţii de nonprofit - se dovedeşte benefică şi necesară ca formă de educaţie plastică, realizată, în acest caz, de membrii U.A.P., expozanţi în acest spaţiu. Nu a fost deloc surprinzătoare absenţa reprezentaţiilor autorităţilor locale, care ar fi trebuit să valideze şi să sprijine fenomenul cultural local... dar artiştii continuă să-şi facă datoria faţă de public şi să atragă prin lucrările şi arta lor cât mai mulţi iubitori de frumos, chiar dacă o fac cu forţe proprii! Dincolo, însă, de aceste incoveniente, noua expoziţie de grup a U.A.P., ce a reunit la această ediţie un număr de 11 expozanţi s-a dovedit un succes, chiar şi pentru că fiecare autor în parte s-a simţit dator să participe cu o selecţie cât mai reprezentativă, inclusiv numeric, astfel, încât putem spune că am avut parte de „unsprezece expoziţii într-una singură”! Este încă o dovadă că U.A.P. este o organizaţie profesională vie, în expansiune, şi capabilă să ofere, în viitor, noi surprize. Fiind, în esenţă, o manifestare dedicată artelor decorative au predominat, firesc, lucrările ce trimit mai degrabă spre meşteşug, decât spre interpretările plastice. Ori, cum orice artă, indiferent de suport, are ca bază o ştiinţă a fabricării, o tehnică proprie, însuşită de artist ca pe o a doua natură, acest Salon de Artă Decorativă a pus în evidenţă cu pregnanţă, măiestria artiştilor, modul cum, după o practică îndelungată, au ajuns să stăpânească şi să modeleze sticla, materialul textil, să prelucreze hârtia sau lemnul. În aceste condiţii, a vorbi despre meşteşug înseamnă practic a invoca arta autentică, lăsată în uitare! - manifestare complexă ce implică simultan conştiinţa artistică şi finalitatea practică. Fenomenul este cu atât mai relevant cu cât unii artişti au expus icoane – ceea ce implică participarea afectivă a artistului, unde fiorul transcendent este

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 79


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE implicit şi indică o conştiinţă de sine aparte a creatorului, purtător al mesajului divin. Concret, recentul Salon de Artă Decorativă al U.A.P. poate fi pus, fără tăgadă, sub zodia meşteşugului creator. În această zonă pot fi plasaţi Mariana Dumitru, Vasile Marin şi soţii Aura şi Nicuşor Harcenco, fiecare excelând în altă tehnică, dar cu toţii legaţi prin pasiunea pentru obiectul plastic cizelat în cele mai fine detalii.

Mariana Dumitru (n. în 1967, com. Ologeni, jud. Prahova, în prezent funcţionar administrativ, în Bucureşti) practică goblenul de mai bine de două decenii, fiind şi deţinătoarea unei colecţii personale de invidiat prin număr şi diversitate. Artă cu rădăcini vechi în spaţiul european, goblenul este o ţesătură decorativă ce implică deopotrivă răbdare şi simţ cromatic. Cum doamna Mariana Dumitru deţine ambele însuşiri, lucrările sale vădesc un atent spirit de observaţie, multe din ele fiind compoziţii florale.

Nr. 4/56 2016

inspirate din arta populară, fiind transpuneri ale unor teme tradiţionale. Tăietura fină, expresivitatea personajelor şi dimensiunile miniaturale, trimit, indirect şi spre arta extrem orientală, cu care artistul are unele afinităţi. Vasile Marin are numeroase expoziţii personale şi de grup, precum şi expoziţii internaţionale, dintre care amintim doar: Art biennale Danubian, Ruse- Silistra, 2014.

Perete expo: Vasile Marin

Aura şi Nicuşor Harcenco în faţa standului expo Perete expo: Mariana Dumitru

Vasile Marin, (n. 29.03.1960, Câmpina), dincolo de numele cu rezonanţă istorică şi spirituală42, este un artist înzestrat al prelucrării lemnului. Icoanele sale sculptate în lemn de esenţă nobilă sunt 42

Vasile Marin (n. 16/29 ianuarie 1904, București - d. 13 ianuarie 1937, Majadahonda lângă Madrid, Spania) a fost un om politic român, comandant legionar. A fost căsătorit cu Ana Maria Marin (v. http://foaienationala.ro/interviu-cu-sotia-comandantului-legio-nar-vasile-marin2.html). A căzut la Madrid, în luptele din Războiul civil din Spania, împreună cu Ion Moța. Cei doi au fost declarați eroi și au fost înmormântaţi la Casa Verde (sediul Mișcării Legionare), unde a fost ridicat un mausoleu în onoarea lor. Se estimează că peste un milion de oameni iau condus pe ultimul drum.

Soţii Harcenco, Aura şi Nicuşor, revin la Salon cu bijuterii executate în fir de metal nobil, completat cu pietre semipreţioase. Inspirate de decorul floral, bijuteriile soţilor Harcenco transced realul printr-o interpretare fantastic-onirică. „Tinerii noştri colegi Aura Ioana şi Nicuşor Harcenco se numără printre artiştii plastici contemporani dotaţi cu o mare capacitate creativă (secondată de meşteşug şi răbdare) cu care să dezvolte un concept mai vechi într-o manieră complexă şi originală. Pulsează în ei dorinţa de a experimenta un stil personal, puternic definit, originalitatea, aplecarea către artă şi mai ales un sâmbure de «viziune» de înaintea vremurilor. Bijuteriile pe care le creează sunt în ei, resorturile lor sunt interioare, iar limbajul artistic domină tot şi spun tot! Colierele frumos meşteşugite din cristale, aur şi argint stau la gâtul domniţelor din

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 80


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Cetatea lui Bucur şi din multe alte locuri minunate

din întreaga lume. Datorită viziunii lor de «înaintaşi» estetici sunt convinsă că Aura Ioana şi Nicuşor Harcenco vor atinge scopuri estetice uimitoare.“ (Ecaterina MIHAI)

O altă temă a Salonului o reprezintă povestea care spune o poveste. O poveste de viaţă reală şi fascinantă ne oferă chiar doamna Maria Coman (n. 1955, Deva) care, într-un moment sensibil al vieţii, a învăţat să picteze pe când se afla într-un spital din Italia. A perseverat apoi urmând Şcoala de Arte Decorative „Athena”, din Torino, urmată de o şcoală similară la Bologna, şi în fine Şcoala de Artă „Octav Enigărescu”, din Târgovişte. Practicând un tip de pictură ce îmbină colajul cu tehnicile tradiţionale de aplicare a culorii, inspirată adesea tematic din spaţiul cultural italian, doamna Maria Coman se apropie cel mai mult de specificul picturii decorative, fiind autoarea unor panouri tematice cu subiecte exotice, cu totul potrivite într-un decor ambiental eclectic. Acum, lucrează acasă, la Mănăstirea Dealu. Este absorbită de pictură, în special. Petrece tot timpul liber în faţa şevaletului. Natura statică, pastelul, pictura abstractă sunt punctele sale tari. „Nu mă gândesc niciodată ce să pun pe pânză. Îmi opresc ochii pe câteun obiect şi atât. Depinde cum îl văd eu la un moment dat, de cum pică lumina... aşa cum declara într-o poezie iubitul nostru poet ieşean Adi Cusin43:

Totul depinde cum cade lumina,/Nu-i cum se spune în unele cărţi/ Vin oaspeţi, şi-aduci o tipsie de-argint/ 43

Adi Cusin (n. 26 ianuarie 1941, Gleiwitz, Germania - d. 21 aprilie 2008, București) - renumit poet român. Unul dintre cei mai importanți poeți români ai ultimilor patru decenii. Numit deseori și „noul Labiș"

Nr. 4/56 2016

Şi-n unul din fructe stă vina./O parte nu văd, iar o parte se mint -/Depinde cum cade lumina. Iar dna Maria Coman mai declară: „Nu am făcut niciodată o lucrare dacă nu mi-a plăcut subiectul.

La polul opus se află Mihaela Radian44 absolventă a Academiei de Artă din Bucureşti, secţia textile imprimeuri care, schimbându-şi profilul, practică o pictură de mici dimensiuni, hiperîncărcată cu personaje din basm. Apropiindu-se, voit, de arta naivă, artista suprapune teme şi motive diverse, trecând de la personajele populare, la cele orientale, cu uşurinţă şi stil. Tablourile sale, executate pe plăci de lemn masiv sunt adevărate hieroglife plastice, simboluri ale unei lumi arhaice şi atemporale.

Perete expo: Mihaela Radian

Sub zodia primăverii se pot plasa tablo-

urile, pe sticlă, pânză sau lemn executate de Elena Dumitrescu, Ana Ranete şi Liviu Ovidiu Penea. Ele aduc, pe lângă culoare, şi sugestia unui univers fantastic, încărcat de prospeţime şi mister.

Perete expo: Elena Dumitrescu 44

Mihaela Radian (Grozea) (n. 15 aprilie 1950, Bucureşti). Absolventă a Liceului de Arte Plastice „N. Tonitza” din Bucureşti, promoția 1969. Absolventă a Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu”, București, Facultatea de Arte Decorative, Secția Textile-Imprimeuri, promoția 1970-1974. Membră a Uniunii Artiştilor Plastici.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 81


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Pedagog de profesie, Elena Dumitrescu45 s-a specializat în pictura pe sticlă, prelucrată şi completată cu incizii de pietre semipreţioase, sticlă brută sau fragmente de materiale diverse. Rezultatul este o pictură cu sugestie tridimensională – pasărea de foc, fluturele de metal etc.

Perete expo:

Ana Ranete

Ana Ranete46, inginer de profesie, expune o serie de panouri decorative de inspiraţie clasică. Prin coloritul esenţializat la câteva tonuri dominante, motivele greceşti şi sugestiile animaliere, pictoriţa sugerează anotimpul de trecere pe care îl străbatem, lupta iernii cu primăvara. Două lucrări în stil opart au rolul de ochean invers, favorizând accesul spre o lume a spiritului, situată dincolo de concret. Liviu Ovidiu Penea, pictor şi grafician autodidact (n. 1953), expune o serie de lucrări de inspiraţie livrescă, ce trimit la anumite peisaje simbolice, de factură şi inspiraţie balcanică.

45

Elena Dumitrescu – n.1 ianuarie 1973, Bucureşti este absolventă a Liceului Nicolae Kretzulescu din București și a Școlii postliceale cu profil pedagogic „PRO HUMANITAS”; urmează: Cursurile de pictură și grafică la Casa Artelor, apoi Școala de Artă București – clasa prof. Elena Borundel, secţia Decorațiuni interioare. Participă la Târguri de artă populară – pictură pe materiale ceramice, are expoziţii personale şi de grup în cadrul Uniunii Artiştilor Plastici București (UAP). 46 Ana Ranete - n. 1 ianuarie 1959, la Izvorul Alb-Neamţ. Absolventă a Universităţii Politehnice Bucureşti. Urmează cursuri de grafică şi pictură în atelierele de ceramică din Bucureşti. Este membră a Asociaţiei Artiştilor Plastici Bucureşti şi a Asociaţiei Artiştilor Plastici Feroviari din România; a Comunității de Artă „vreausapictez” și a U.A.P. Participă la expoziţii colective şi de grup.

Nr. 4/56 2016

Perete expo: Liviu Ovidiu Penea

Artist deplin, aflată într-o perioadă fastă de maturitate creatoare, Ioana Stoilă aduce pe simezele Salonului o selecţie de icoane „domneşti”, de dimensiuni ample, adevărate reinterpretări ale unor motive clasice ale „erminiei” bizantine. Lucrate în filigran, îmbogăţite cu foiţă de aur, icoanele sale au expresivitate, sugerând duioşie, emoţie, umanism. Fecioara cu ochii pătrunzători stabileste un dialog simbolic cu Pruncul divin, artista redând, dincolo de conţinutul mistic, o relaţie de caldă afecţiune între personaje.

Perete expo Ioana Stoilă

Şi în final, dar nu cea de pe urmă, cea care este motorul acestui Salon de Artă Decorativă – ca şi a multor expoziţii - Ecaterina Mihai47 care expune de acestă dată o selecţie de măşti de spectacol, de inspiraţie tradiţională, pornind de la sugestiile oferite de arta neagră. Executate în tehnica papier47

Ecaterina Mihai – n. la 5 aprilie 1962, Tătaru, Prahova. În prezent Preşedinte Departament Strategie, Comunicare, Parteneriat U.A.P. cu Instituţiile Statului şi Administraţia Publică Locală; Membru al Uniunii Artiştilor Plastici, Bucureşti; Membru al Cenaclului de Arte Plastice „I. D. Negulici”, Câmpulung Muscel; Membru al Ligii Navale Române. Are peste 180 participări expoziţionale atât în expoziţii personale, cât şi de grup, atât la Saloanele Naţionale, cât şi Saloanele Internaţionale.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 82


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 4/56 2016

maché, lucrările trimit spre arta esenţializată, fals primitivă, a meşterului Stan de la Săpânţa, ori chiar spre „arborele vieţii”.

Artist polivalent, cu multiple disponibilităţi plastice, Ecaterina Mihai este deopotrivă pictor şi animator cultural, poziţie din care sprijină nemijlocit activitatea colegilor din U.A.P.

Perete expo: Ecaterina Mihai

Ca de obicei, vernisajul Salonului de Artă Decorativă al U.A.P. s-a încheiat cu un program artistic, susţinut de această dată de Octavia Crăciun (pian) şi Alexandru Ionescu (vioară), de la Asociaţia Culturală „Bucuriile Muzicii”, şi Nicolae Maxim (flaut) de la Filarmonica „George Enescu”, cu toţii membri sau simpatizanţi ai fenomenului U.A.P. În concluzie, deschiderea sezonului artistic al plasticienilor bucureşteni s-a produs sub auspicii favorabile, fapt apreciat şi de publicul prezent în număr mare la manifestare.

Rubrică realizată de criticul Marian Nencescu, Ecaterina Mihai şi Luisa Adela Toma

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 83


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

NEGHINIŢĂ

de Barbu Ştefănescu Delavrancea

A fost odată o babă, bătrână, bătrână. Abia zărea de bătrână ce era. Şi mâinile îi umblau la ciorap, iar în gândul ei se ruga la Dumnezeu s-o dăruiască cu un copil, că n-avea decât pe unchiaşul ei. Şi unchiaşul, ba la pădure, ba la arie, ba la târg, iar baba sta singură cuc, că toată ziulica i-ar fi ţiuit tăcerea în fundul urechilor dacă n-ar fi strănutat şi n-ar fi tuşit câteodată. Ba uneori, ca să-şi mai ţie de urât, tot ea vorbea şi tot ea răspundea. Şi râdea ea de ea, ca şi cum ar fi râs ea de altcineva, înşirând ochiurile pe cârlige. – Ei, ei, ce n-ar plăti un flăcău la bătrâneţile noastre! – Cât, de? cât? – Îhi, îhi, mult de tot! – Adică ce, nu te-ai mulţumi şi c-o fată mare? – Ba, ce să zic, bine ar fi ş-o fată… – Da, dar la fată vrea zestre. – S-ar găsi, că eu şi unchiaşul avem ce ne trebuie şi nu ne trebuie mult, trei coţi de pânză albă şi câte un coşciug; iar boii moşului, iar plugul moşului, iar casa moşului şi a babei, toate ar fi ale fetei. – Bine, mătuşă, bine, da’ de unde şi fată? Tu nu ştii că copacii uscaţi nu mai dau de la rădăcină? Şi bătrâna începu să râdă şi să ofteze: „hi, hi, hi, ooof, of!” – Ei, toate se întorc, şi apele se întorc de la Dumnezeu, numai tinereţile ba. Ce nu e la timp nu

Nr. 4/56 2016

mai e niciodată. M-aş mulţumi eu şi pe un prichindel de băiat. – Ba te-ai mulţumi şi pe-o codană. Tu să-nşiri, şi ea să deşire, tu să cerni, şi ea să risipească, tu să pui de mămăligă, şi ea să răstoarne căldarea pe foc. – Dacă e pe-aşa, m-aş mulţumi şi pe-un copil cât ghemul, numai s-aud în casă „mamă”, că mult e pustiu când uşa se închide peste doi bătrâni. – Da’ dacă ar fi mai mic? – Fie şi mai mic. Şi bătrâna începu să râdă. – Ce neroadă! – Ba neroadă, nu glumă! – Dar dacă ar fi cât un bob de mazăre? Şi tocmai când da bătrâna capul peste cap de râs, odată tresări că, de după uşă, se-auzi un glas ascuţit şi înţepat: – Dar dacă ar fi cât o neghiniţă? Bătrâna se uită, se uită şi începu să se închine. – Bine, bine, zise acelaşi glas, văd eu că nu-ţi trebuie copii… Baba îşi luă inima în dinţi şi zise: – Ba-mi trebuie… da’ unde eşti… cine eşti? – Cine sunt? Neghiniţă, gândul lumii. De mic ce sunt, pătrund în urechile oamenilor şi-i ascult cum gândesc. Adineauri eram în urechea ta a dreaptă, apoi am trecut în a stângă, ş-am râs de m-am prăpădit când am văzut ce-ţi trec prin minte… – Ei, aş! Ce mi-a trecut? Nimic! – Nu e adevărat, răspunse Neghiniţă râzând, omul spune mai puţin decât gândeşte. Dacă nu-ţi şopteam eu că copacul uscat nu mai dă de la rădăcină, cine ştie ce-ai mai fi spus… Baba se făcu ca para focului. – Zău aşa… nu te ruşina, mamă, nu zău… Aşa e omul. Când e mic face nebunii fiindcă e mic; când e la tinereţe face nebunii fiindcă e tânăr, iar la bătrâneţe se gândeşte la nebunii fiindcă nu le poate face… Bătrâna pierdu sfiala şi răbdarea şi se răsti cât putu: – Neghiniţă, ci tacă-ţi gura şi vin să te văd! Şi pe loc se-auzi un ţâşt ca de lăcustă şi un bâzâit ca de albină. Bătrâna simţi pe mână o picătură caldă. – Iacătă-mă şi pe mine!… Biata femeie făcu nişte ochi mari cât toate zilele şi se miră toată de ce văzu pe mână, că cerul de i s-ar fi deschis nu s-ar fi minunat mai mult.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 84


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Neghiniţă era frumos ca o piatră scumpă; şi era mic cât o neghină; şi avea nişte ochişori ca două scântei albastre, şi nişte mâini şi picioruşe ca nişte firişoare de păiajen. Bătrâna dădu să-l sărute. Neghiniţă, ţâşti pe nas, ţâşti iar pe mână! – Încet, mamă, încet, că mă striveşti, zise Neghiniţă. – Să te sărut, că-mi umpluşi casa cu dragoste când îmi ziseşi mamă. – Încet, să nu mă sorbi. Îl sărută. – Cum mănânci tu, Neghiniţă al maicăi? – Eu? Eu mă satur din fum. Până acum am mâncat la mese împărăteşti fără să ştie nimeni. Şi ce-am mai râs când ceilalţi tremurau înaintea împăraţilor, iar eu mă plimbam prin urechile lor şi le aflam gândul. – Bine o fi de ei, Neghiniţă mamă… – Aş, binele focului! Săracii mor de foame, iar ei mor de mâncare. De săraci e rău că n-au cui să poruncească, şi de ei e rău că trebuie să poruncească la mulţi. Pe ceilalţi oameni când îi minţi te iau de guler şi te judecă judecată dreaptă; pe ei îi minţi şi dau din cap; ba şi mai şi: ei ştiu că-i minţi, şi tac, şi înghit, şi n-au ce face, ca să nu se strice trebile împărăţiei. – Da’ bine, Neghiniţă, ţie-ţi trebuie un an ca să umbli cât altul umblă într-o zi. – Da? Ei, nu e aşa deloc. Eu mă las pe-o adiere şi plutesc ca pe apă, şi mă mlădii pe apa vântului ca pe valurile mării. Ba uneori întrec rândunelele ca o săgeată de argint. – Ce bucurie pe unchiaşul meu, zise bătrâna, când o afla că are şi el un copil. Deseară o să se îmbete de bucurie. – Ba e vorbă, răspunse Neghiniţă, eu vreau să văd pe tata acuşi-acuşic! Şi bătrâna, când auzi cuvântul tată, se bucură de bucuria moşului şi îi zise: – Aria moşului este cât vezi cu ochiul de departe, pusă pe-un deal mare şi întins. Unde-i vedea şase cai murgi treierând grâu, acolo să te opreşti, că dai peste unchiaşul babei. – Iată, plec. Cum îi deschise uşa, Neghiniţă se aruncă, cu mâinile întinse şi cu picioruşele deschise, într-o undă de adiere. Şi se făcu nevăzut, ca un strop de lumină.

Nr. 4/56 2016

Pe drum întâlni o cireadă de vaci. De minunici ce era, se dete afund într-o urmă de vacă şi începu să strige: – Măi văcari, măi, veniţi de mă scoateţi din inima pământului, că vă fac pe voia gândului! Văcarii se luară după glas, până deteră peste Neghiniţă. Unul, mai rău şi mai prost dintre ei, vru să-l strivească şi-şi repezi călcâiul din băierile inimii. Neghiniţă ţâşti, şi sări alăturea, iar văcarul, lovind cu sete pământul, îşi scrinti piciorul şi începu să se vaiete. Ceilalţi începură cu măciuca şi, cum izbeau, rămâneau cu jumătatea în mână, iar ailaltă se ducea zbârnâind. – Să nu vă păziţi vacile, cum vă păziţi minţile. Cruce lată, minte întunecată, urechi de văcar, urechi de măgar! le zise Neghiniţă, şi se dădu vântului. Ajunse la unchiaş. I se sui pe nas, ca să-l vadă mai bine. Unchiaşul se bucură, dar nu ca baba, iar Neghiniţă se întristă. Dar ca să se-arate grozav, zise unchiaşului: – Nu căta că-s mititel. Calul nu e mai mare ca copilul? şi-l încalecă copilul. Bivolul nu e mai mare ca omul? şi-l înjugă omul. Munţii nu-s mai mari ca oile? şi-i pasc turmele. Pământul nu e mai mare ca fierul plugului? şi-l despică fierul plugului. Codrul nu e mai mare ca un topor? şi-l culcă toporul la pământ. Tu nu eşti mai mare ca mine? şi te-au ostenit murgii în arie. Ia să vezi cum îi dau eu la arie, fără bici, fără nimic. Unchiaşul, minunat, îl duse la arie. Cum ajunse, Neghiniţă sări pe-un cal şi începu să strige: „Hi, hăi, hi, hăi!" Ciupeşte pe unul, ciupeşte pe altul, caii începură să fugă, dar ce fugă, parc-ar fi avut douăzeci de bice pe şalele lor. Şi cum se crucea moşul, iată şi un negustor care trecea la scaunul împărăţiei. – Moşule, îi zise negustorul, cine mână caii aşa de grozav, că eu aud „hi-hăi, hi-hăi" şi nu văd pe nimeni! – Ei, tată, răspunse bătrânul, m-a dăruit Dumnezeu cu un copil ca o neghină, da’ cu mintea cât zece ca mine şi ca d-ta. Neghiniţă opri caii şi sări în palma unchiaşului. Cum îl văzu negustorul, se gândi să ducă împăratului aşa minune. – Moşule, zise negustorul, îţi dau o pungă de bani pe el. Neghiniţă, sfâr, în urechea moşului şi îi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 85


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE şopti ce să vorbească. Şi moşul zise, crezând că de la el zice: – Tu, care vinzi şi cumperi, ai cumpărat vreun suflet pe-o pungă de bani? – Îţi dau… două. Şi iar moşul, după Neghiniţă: – Două pungi… pentru un suflet? – Îţi dau… zece. Moşul îngălbeni şi zise, iar după şoapta lui Neghiniţă: – Sufletele se dăruiesc Domnului şi se vând Necuratului. – Îţi dau… douăzeci! Şi moşul, călcând în gura lăcomiei, tăcu, cu toate şoaptele bietului Neghiniţă. Neghiniţă văzu lăcomia, da’ tot el şopti moşului:: „Fie!” Şi moşul zise: – Fie! Bătu palmă în palmă cu negustorul. Tocmeala se făcuse. Negustorul plăti şi luă pe Neghiniţă, vândut de bunăvoie. Negustorul plecă. Neghiniţă strigă moşului: – Moşule, moşule, ai fost să n-ai copii, iar biată babă, da! Împăratul era la mare şi la greu sfat cu toţi cărturarii, că bântuia seceta şi molima. Şi dacă negustorul îi spuse că are un copil ca o neghiniţă, împăratul rămase înmărmurit, învăţaţii împărăţiei căscară ochii mari şi se traseră de bărbile lungi. - Nu se poate, Măria-ta, aşa ceva nu scrie la carte.

– Ba se poate, zise Neghiniţă, sărind pe masa sfatului, că multe se pot şi nu stau în cărţi; şi mult mai multe sunt altfel de cum sunt ticluite din condei. Şi după ce se minunară cât se minunară, începu sfatul. Neghiniţă se sui pe mâna împăratului, pe umăr, apoi în creştetul capului, şi de-acolo zise râzând: – Învaţă, Măria-ta, că cei mai mici sunt cei mai mari. Împăratul, cam de voie, cam de nevoie, răspunse:

Nr. 4/56 2016

– Aşa e, Neghiniţă, aşa e. Iar cărturarii îşi deteră ghies pe sub masă şi plecară ochii în jos. Împăratul porunci să-i toarne lui Neghiniţă o casă cu zece caturi, cât o nucă de mare, toată din aur-lamur şi împodobită cu pietre scumpe. Neghiniţă rămase la sfat şi se pierdu din ochii tuturora, numai ca să se ţie de năzdrăvănii. Şi, încet-încet, pâşi-pâşi, până intră în urechea învăţatului care căuta în stele cu ocheanele. Acolo ascultă ce ascultă, şi înţelese că acest vestit cărturar, în loc să se gândească la sfat, se gândea că împăratul are nasul cam mare. Se duse binişor şi intră în urechea cărturarului care zicea că ştie măruntaiele omului şi leacurile bolilor. Ăsta se gândea nu la sfat, ci că-i plăcea inelul împăratului. Aşa află, pe rând, că unul se gândea la o cucoană frumoasă, că altul se gândea cam ce linguşeală să cârpească împăratului, altul că ce nar da el pentru o sticlă de vin, altul că bine e să fii împărat, altul că împăratul e om ca toţi oamenii, numai unul, cu fruntea cât toate zilele, asculta cuvintele şi întrebările împăratului. Neghiniţă, cum află gândul tuturora, zbughi în urechea împăratului şi îi şopti tot, din fir până în aţă. Împăratul, crezând că singur, el de la el, a citit în mintea lor, se mânie foc şi le zise: – Ei, tu, care caţi în stele, ţi-ai făcut ochii ochean şi-mi vezi nasul cât un buştean. Astfel ţi-e gândul la sfatul domnesc? Cărturarul se cutremură şi dădu în genunchi, cerând iertare. – Tu, se răsti împăratul către doctor, dacă ai avea inelul meu, ai omorî mai puţini oameni? Doctorul se cutremură şi dădu şi el în genunchi. – Tu, zise împăratul necăjit ălorlalţi, te gândeşti la secături şi nu vezi că eşti cu un picior în groapă; tu îţi pregăteşti limba ca să mă minţi; tu crezi că într-o sticlă cu vin este mai mult duh decât în capul meu; tu nu ştii că un învăţat pe scaunul domniei ar face mai multe boroboaţe ca un neghiob; tu te pricepi că împăratul e om ca toţi oamenii, da’ nu te gândeşti că învăţaţii sunt ca neoamenii; iar tu abia te ţii să nu caşti o gură cât să înghiţi împărăţia toată; numai ţie ţi-e mintea la sfatul domnesc. Cu toţii căzură în genunchi.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 86


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE – Acum ce să le fac, zise împăratul mânios, să le tai capul? Cărturarii muriră şi înviară, iar Neghiniţă, care se suise în creştetul împăratului: – Ferit-a Dumnezeu, Măria-ta, fără învăţaţi cine să mintă lumea? – Să nu fie decât adevărul pe lume! – Ferit-a Dumnezeu! Ce-ai face chiar Măriata fără minciună? Apoi Măria-ta ţi-ai făcut socoteala vieţii? Mai multe ceasuri ai mâncat, ai dormit, ai vânat, ţi-ai socotit cazanele cu bani, ai petrecut, ba cu luminăţia-sa împărăteasa, ba şi fără ea, decât te-ai necăjit cu trebile şi cu nevoile împărăţiei. Cum ai sta Măria-ta pe scaunul lumii când lumea ar afla adevărul? Împăratul zâmbi, cu ciudă, nu e vorbă, dar zâmbi ca să dreagă treaba şi îi iertă pe toţi. Văzând însă că cel din urmă cărturar, care se gândise la sfat, tremura mereu, îi zise: – Ei, dar tu, cel mai cuminte, de ce tremuri? – Măria-ta, zise bietul bătrân, mai bine să spun şi eu decât să afli Măria-ta. Iată, socotesc că nu ştiu nimic şi tot mă gândesc că mi-e leafa prea mică. Împăratul râse cu poftă şi-i făgădui o leafă mai mare, apoi sparse sfatul cărturarilor şi plecă cu Neghiniţă în creştetul capului, nedumirit de cum ghicise gândurile tuturora. Împărăteasa şi cuconii ei, văzând pe Neghiniţă, se minunară, dar, când aflară că împăratul, la vreme de bătrâneţe, ghiceşte gândurile oamenilor, se cruciră şi tot nu le venea să creadă. – Împărate, zise împărăteasa, zău aşa, ghiceşte-mi şi mie un gând. – Să vedem, răspunse împăratul. Împărăteasa se gândi şi începu să râdă… Neghiniţă o zbughise în urechea împărătesei şi-i aflase gândul: „Că ce bine-ar fi să mai fie o dată împăratul tânăr!” Şi într-o clipă intră în urechea dreaptă a împăratului, şi şopaşopa-şopa. Împăratul – pace! Împărăteasa râdea şi zicea: – Vezi că nu ghiceşti? vezi? Pasămite, împăratul era cam tare de urechea dreaptă. Neghiniţă înţelese, şi ţâşti în urechea stângă, şi iar şopa-şopa. Împăratul se lumină la faţă, dădu din cap, râse cu hohote şi zise: – Ei… împărăteasă, împărăteasă… da’ tot muiere! De, bine te gândişi tu, da’ nu se poate…

Nr. 4/56 2016

Împărăteasa se ruşină, plecă ochii în jos şi se gândi: „Dar dacă o ghici şi la ce m-oi fi gândit înainte, intru în pământ! De câte ori n-am dat dracului sfaturile împărăţiei când nu se mai isprăveau până după miezul nopţii”.

În sfârşit, ce-i veni lui Neghiniţă, vru să râdă şi de împărat; şi îşi zise într-o bună dimineaţă: „Vezi ce e omul! Spune-i orice, spune-i mereu acelaşi lucru… omul crede, că omul e prost. Ce nu crede întâi crede mai pe urmă. Am să-i fac una şi bună împăratului, să-l las fără sfetnicii cei credincioşi şi să-l încurc cu nebunii.” Împăratul, de umbla în fruntea oştilor, de sta la sfat mare, de se culca, de se scula, de mânca, de-şi mângâia cuconii, un gând nu-l mai slăbea: „Nu vezi, omule de Dumnezeu, că ţi-au îmbătrânit sfetnicii şi împărăţia merge rău?” Pasămite, Neghiniţă îi intrase într-o ureche. Azi aşa, mâine aşa, până nu mai avu încotro. Sparse sfatul cel vechi şi chemă altul nou. Tot unu şi unu! Cum veniră, cum aruncară pe bietul împărat din scaunul neamului lui… – Acu să-l vedem! zise împieliţatul de Neghiniţă. Împăratul ieşi plângând din cetate. Neghiniţă, sus pe umărul lui. – De ce plângi, Măria-ta? ţine-ţi firea, nu fi muiere. – Ei, ei, Neghiniţă, cum să nu plâng?! Unde mi-e toiagul împărătesc? – Ci taci, Măria-ta! Ia taie un corn şi fă-ţi, colea, o cârjă. Buzduganul e greu la bătrâneţe, te doboară. Cârja te sprijină. – Ei, ei, Neghiniţă, unde mi-e scaunul împărătesc pe care au stat atâţia moşi-strămoşi ai mei? – Ci taci, Măria-ta! Întinde-te colea, pe fânul înflorit şi moale, şi să-mi spui drept care e mai dulce

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 87


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE la oase? Scaunul cu scumpetea, sau fânul cu frumuseţea? – I, i, Neghiniţă, unde mi-e coroana cu stemele şi cu luminile? – Ci taci, Măria-ta! Pune foaie lată de lipan pe deasupra pletelor albe şi spune-mi drept, care e mai uşoară, coroana cu grijile sau lipanul cu umbrele? – Aşa o fi, Neghiniţă, mai zise împăratul, oftând tocmai din băierile inimii, aşa o fi, se potriveşte ş-aşa, fiindcă ştii tu să le potriveşti, dar când mă gândesc în ce slavă eram ieri… îmi vine să scald tot pământul cu lacrimile mele! – Ci taci, Măria-ta! Adică ce slăvire? Toată viaţa, ba războaie, ba sfaturi, ba taie capul unuia, ba întinde la bice pe altul, ba citeşte jalbele, ba ascultă păsurile, ba câte şi mai câte, şi mai multe fără să vrei de câte pe vrute. Mărire să fi fost asta? Dar ia gândeşte-te Măria-ta că un supus era supusul Măriei-tale ş-avea un stăpân, iar Măria-ta, purtând grija tuturora, erai sluga tuturora. Vezi, de-aia Măriata ai fost cel mai slugă, cel mai nevolnic din toată împărăţia. Curată socoteală: erai împărat, nu om; acum eşti om, nu împărat. Şi eşti mai mare, că unde-ţi spune gândul, acolo te duc picioarele. Ş-apoi, cine ştie? Socoteşti Măria-ta că boierii pot ceva fără prostime? Să ceară prostimea pe vechiul lor împărat… şi să vezi Măria-ta… Se mai îmbună împăratul la cuvântul lui Neghiniţă şi se duse, în cruciş şi în curmeziş, în toată împărăţia, c-o foaie de lipan pe cap şi sprijinit pe-o cârjă de corn. Şi de ce vedea se minuna şi întreba pe Neghiniţă: – Neghiniţă, de ce-l bat pe ăla, de răcneşte ca din gură de şarpe? – Fiindcă împăratul e surd şi n-aude, răspunse Neghiniţă. – Neghiniţă, de ce-or fi atâţia oameni goi şi desculţi? – Fiindcă împăratul e orb şi nu vede. – Neghiniţă, de ce bătrânul ăla s-o fi muncind să roadă în gingii o cojiţă uscată? – Fiindcă împăratul mănâncă prea mult. – Neghiniţă, de ce-o munci unii şi noaptea, de dau pe brânci? – Ca să doarmă împăratul şi ziua, de i-o veni poftă.

Nr. 4/56 2016

– Neghiniţă, atunci de ce să vie pe scaunul meu un împărat şi surd, şi orb, şi lacom, şi somnoros? – Ei, poi, înainte de-a fi împărat, vedea, auzea, muncea, cumpătat la mâncare şi la băutură era. Bietul pribeag stătu pe gânduri, în mijlocul unui oraş mare, mare şi zise: – I, i, Neghiniţă, mult cuvânt ai! Acum s-ajung împărat, şi aş şti eu să fac cum e bine. Şi, ca din senin, abia sfârşise vorba de pe urmă, ş-auzi o gălăgie, un vaiet, o duduitură, că parcă se cutremura pământul. Când colo, ce să fie? Ştafetă mare. Nişte voinici, cu suliţe lungi, aduceau vestea că norodul a băgat la dubă pe împăratul ăl nou, cu sfetnici cu tot, şi cheamă iarăşi pe adevăratul împărat. Cum auzi bătrânul, zise voinicilor: – Staţi, că eu sunt! Şi-l cunoscură toţi, şi îi deteră în genunchi. Iar Neghiniţă, de colo, de pe umăr: – Măria-ta, mai vezi, mai auzi, ori ţi s-a făcut foame şi-ţi vine să dormi? La toate vine rândul, după cum se întoarce roata, că de-aia e roată, să se întoarcă, iar nu să stea locului. Şi-i veni rândul şi lui Neghiniţă, gândul lumii. Într-o zi vru să glumească cu împăratul, să mai facă vreo drăcie. Îi intră în urechea dreaptă, crezând că e în a stângă. Cu stânga n-auzea de loc. „Nu face nimic. Mi-e lene să mă mut, se gândi Neghiniţă. În loc să şoptesc, voi striga.” Şi începu să strige din toate puterile în urechea cu care împăratul auzea de minune. – Un împărat dacă n-a şti el de la el adevărul, nu-l mai află de la nimeni! Împăratul, auzind acest glas tare în fundul urechii, îi zvâcni inima şi-şi trase o palma cât putu peste ureche, zicând: – Iiiii, să ştii că ce credeam eu că-mi trece prin minte era numai în ureche! Şi când îşi scutură urechea în podul palmei… Neghiniţă căzu leşinat… – Tu mi-ai fost? Tu m-ai făcut să cad din scaunul împărăţiei? Bine! Am eu ac de cojocul tău! Împăratul, înfuriat, porunci să-l lege de gât cu un fir lung de mătase şi-l coborî de-l înecă în puţul din curtea domnească. Aşa sfârşi bietul Neghiniţă.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 88


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 4/56 2016

Sumar luna aprilie – nr. 4 (56), 2016 Citatele lunii /p. 2 Pictori celebri: Umberto Boccioni /p. 3 Din lirica universală: Francesco Petrarca /p. 6 (traducere de Lascăr Sebastian) Marcello La Neve / p. 7 (traducere: Odette Mărgăritescu) Din lirica universală: Georg Trakl /p. 14 (traducere: Petre Stoica)

Scriitori de ieri... – Edmund Husserl – autor: Adriana Vîlsan /p. 15 Scriitori de azi – Mircea Martin – autor: Răzvan Voncu /p. 17 Mircea Martin şi „critica literară” - autor: Alexandru Matei /p. 19 Călătorie prin bibliotecile lumii - Biblioteci inedite /p. 21 (rubrică realizată de: Dorina Litră, Piteşti) Din lirica universală: - Elena Liliana Popescu - poezie /p. 24 - Radu Gyr - poezie /p. 24 Incursiune în poezia română contemporană /p. 25 Camelia Iuliana Radu /p. 25 Eduard Zalle /p. 26 Ioana Voicilă Dobre /p. 27 Hotca Marian /p. 28 Ruxandra Grecu /p. 29 Florin T. Roman, /p. 30 Liliana Popa /p. 31 Ioan Friciu /p. 32 Ana Sofian /p. 33 Cristian Lisandru /p. 34 George Roca, Australia /p. 45

Elena Liliana Popescu /p. 35 George Terziu /p. 36 Oana Hemen /p. 37 Teodor Dume /p. 38 Anica Andrei Fraschini, Franţa/p. 39 Calotescu Tudor Gheorghe /p. 40 Mărioara Vişan, Italia /p. 41 Ion Ionescu Bucovu /p. 42 Cristina Grigorov, Germania /p. 43 Dr. Birtu-Pirăianu Viorel /p. 44

Pagina bilingvă: /p. 47 Relu Coţofană /p. 47

Sebastian Golomoz /p. 49

Enrique Anton Sanchez Liranzo,

trad.re în l. română: Ioan Friciu /p. 51

Pagini de istorie: Arta greacă /p. 53 (selecţie şi prezentare: George Gh. Ionescu) Din lirica universală: Mihail Lermontov /p. 56 (traducere: Alexandru Philippide); selecţie şi prezentare: Elena Loghinovski

Proză scurtă – Parcul Înverzit din Mijlocul Cenuşiu al Oraşului /p. 57

autor: Octavian Lupu, Bucureşti

Eseu – Despre Armonie /p. 59 - autor: Vavila Popovici, Carolina de Nord Din lirica universală: Erza Pound /p. 62 (traduceri: Petru Dimofte şi Ion Caraion)

Roman Foileton: Setea zeilor de Anatole France /p. 63

(continuare din nr. 3 (55)/2016) - traducere şi note: Lucia Patachi Din lirica poloneză – Aleksander Nawrocki /p. 68

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 89


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 4/56 2016

(traducere: Valeriu Butulescu), selecţie şi prezentare: Luisa Adela Toma

Interviu: - cu actriţa Ruxandra Grecu /p. 69 – autor: Viorela Codreanu Tiron -

cu poetul Vasile Hatos /p. 72 – autor: Mihaela Talabá /

Pagină de cronică - Atingerea divină a realului într-o carte a lui Gibran Kahlil /p. 74 autor: Terezia Filip Despre meşteşug şi artă, la modul superlativ /p. 79 Salonul Naţional de Artă Decorativă „Florilegiul credinţei şi iubirii“ autori: Marian Nencescu, Ecaterina Mihai, Luisa Adela Toma Pagina celor mari... pentru cei mici /p. 84 Neghiniţă de Barbu Ştefănescu Delavrancea Sumar /p. 89 Picturile, sculpturile, grafica şi fotografiile din acest număr aparţin: Umberto Boccioni Marcello La Neve Albrecht Dürer Mark Spain Radu Andrei Maier Myron din Eleutherae Wladysla Czachorski Mariana Dumitru Aura Harcenco Maria Coman Elena Dumitrescu Liviu Ovidiu Penea Ecaterina Mihai

Phidias Agesandros Athenedoros Polydoros Alexey Bogolybov Abraham Janssens Mihaela Marin Vasile Marin Nicuşor Harcenco Mihaela Radian Ana Ranete Ioana Stoilă Mihai Cătrună

Copertele realizate de pictorul, graficianul şi designer-ul Mihai Cătrună duă lucrările pictorului Marcello La Neve (pe care le găsiţi şi în paginile revistei)

Vă aşteptăm să ne vizitaţi site-ul: www.nomenartis.ro Şi vă dorim lectură plăcută! Ne reîntâlnim pe 10 mai 2016!

Editura AmandaEdit, 2016 Nu uitaţi!: „Vă aşteaptăm cu materiale şi propuneri de colaborare pe adr. nomenartis@gmail.com (v. pe site www. nomenartis.ro - condiţii de publicare“!). Materialele se vor trimite între data de 1-10 a lunii în curs, pentru (eventuala) apariţie în nr. din luna următoare!

Revista apare şi pe suport de hârtie – pentru a intra în posesia ei vă rugăm să faceţi comandă la redacţie!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 90


Dragi şi stimaţi colaboratori, I. Pentru a publica în Revista NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere, materialul va fi cules şi corectat de autor – (în word şi semnat pe fiecare pagină, cu foto JPG, bust) şi apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat din punct de vedere stilistic şi ortografic de autor - care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate şi va fi trimis între data de 1-10 ale lunii în curs, pentru eventuala publicare în lunna următoare ! 1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word,la un rând, OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text! 2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs. vor rămâne strict în baza de date a redacţiei). 3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei ! PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor! 2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare! 3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse ! © Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin email la Editura AmandaEdit, Bucureşti sau la redacţia revistei prin care se vor specifica toate datele de contact ! Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii ! ISSN: 2247 -9716 ISSN-L: 2247 - 9716


Nomen Artis 56  

Revista Nomen Artis - Revistă de cultură universală - Numărul 56, Anul 5, 2016