NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
An V, luna febr. nr. 2 (54), 2016
Arp. Trei trăsături caracteristice definesc opera lui Antoine Poncet: pasiunea pentru marmură, funcţia creatoare a luminii şi dinamica activă a unei fantezii bogate. Jean Arp scria: Sculpturile pe care le-
am văzut în atelierul lui Poncet sunt pietre care visează. Au ţâşnit din bucuria primăverii. Aceste visuri au harul naturii infinite. Ele sunt un har a ceea ce se află în spatele aparenţelor naturii. Sculptura lui Antoine Poncet se situează la hotarul dintre abstract şi figurativ, într-un spaţiu oniric care e totodată şi prezenţă şi amintire. E o sculptură fără umbre, fără riduri, cu jucăuşe curbe şi vârtejuri , o sculptură în care se simte bucuria de a fi şi dragostea de viaţă.
Se poate urmări influenţa lui Brâncuşi şi la Henri Georges Adam (1904 – 1967), mai ales în celebra sa sculptură Semnalul de la Le Havre, unde geometria pură a formelor pline şi liniile de forţă ale compoziţiei evocatoare de simboluri ating o adevărată măiestrie. Dar în opera lui H. G. Adam există şi un sentiment tragic al existenţei care-l depărtează de seninătatea şi setea de absolut a lui Brâncuşi.
Folosind repetiţia şi asamblajul mai multor forme în spirit brâncuşian în compoziţiile sale, George Apostu apare ca unul dintre cei mai înzestraţi urmaşi ai lui Brâncuşi în sculptura românească. La Gheorghe Iliescu-Călineşti (n. 1932), la Alexandru Gheorghiţă (n. 1931), la Horia Flămându (n. 23 mai 1941) influenţa lui Brâncuşi se manifestă atât în limbajul plastic, cât şi în spiritul în care este concepută sculptura lor. Tabăra de sculptură de la Măgura care, începând din 1970, a reunit o seamă de tineri sculptori într-un fel de simpozion, a fost dominată de spiritul brâncuşian. Dar moştenirea pe care Brâncuşi a lăsat-o sculptorilor români este mult mai importantă. Opera lui le arată cum trebuie folosită întâlnirea între specificul naţional şi vocaţia de universalitate, cum se poate ajunge la o rostire românească a artei. Brâncuşi a fost un premergător al artei abstracte. Rodin declara: Viaţă, ce minunăţie! iar Brâncuşi spunea: E o minune să trăieşti! Viaţa mea a fost un şir de minuni! Cu Brâncuşi se deschidea un veac nou. Despre Brâncuşi – în afară de influenţa pe care a avut-o asupra artei şi totodată asupra artiştilor plastici care i-au urmat Miron Manega amintea un citat A fost un artist universal, pentru că a
Henri Georges Adam - Semnalul
George Apostu (n. 1934) este un artist, un meşter cioplitor, care cunoaşte tainele pietrelor şi ale lemnului şi se pricepe să le exprime cu simplitatea şi accentul de autenticitate ale cuceririlor de altădată. Sculpturile sale par a fi, prin verticalitatea şi integritatea volumului, asemenea stâlpilor din cimitirele ţărăneşti. Apostu le conferă însă o semnificaţie spirituală în ciclul Tată şi fiu, unde forma arhaică, riguroasă, concentrată şi emoţionantă capătă o valoare de simbol.
avut prezenţa de spirit să rămână etnic. S-a prins din vreme cum funcţionează lumea şi s-a conformat rapid resorturilor ei, devenind, pentru toată generaţia moderniştilor, un fel de pustnic creator. Apoi adăuga: N-a fost chiar un pustnic, pentru că iubea intens viaţa, cu toate risipirile şi plăcerile ei. Doar că n-a alergat după aceste plăceri - aşa cum n-a alergat nici după glorie (pe care o iubea, de asemenea) - le-a lăsat să-l caute ele. L-au căutat şi l-au găsit. Aproape toate femeile care i-au trecut pragul, atrase ca fluturele de lampă, au trecut în mod fatal şi prin patul lui primitiv din locuinţa-şantier. S-a bucurat de ele fără să le dea nimic în schimb,
Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…
Page 72