Page 1


M EM B R I D E O N O A R E : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România

Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa

Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop – Directorul Centrului de Studii Transilvane

Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.

Prof.dr. Albert Kovács, România, preşedintele Fundaţiei Dostoievski – d. 2015

Prof.dr. Elena Loghinovski, traducător bilingv româno-rusă, România

Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia

Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România

Prof.dr. Terezia Filip, România

Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona,Paris

Emilia Ivancu -Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori:

Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – senior ing. manager

C A S E T A R E D A C Ţ IE I: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei- Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corector: Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu; Lucia Patachi; Vavila Popovici C O L B O R A T O R I A S O C IA Ţ I : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landén - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România, Ion IonescuBucovu – România; Irina Goanţă – România; Vavila Popovici – Carolina de Nord. Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line :

– ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la redacţia revistei, cu toate datele de contact sau la Editura AmandaEdit, prin e-mail!


10-MAI 2012 -

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE NR. 9

- ANUL V, nr. 1 (53), 2016.– - luna ianuarie -

Revista „NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE” îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale şi, mai ales, la crearea unor condiţii favorabile unei societăţi nobile şi elevate, pentru că numai o societate nobilă poate genera o artă de înaltă elevaţie spirituală. Sperăm ca această revistă să contribuie un pic la ţelul propus! *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011 1|P a g e


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

CITATELE LUNII (ianuarie) 2016:

„Opera de artă necesită o uriaşă răbdare şi, mai presus de orice, o înverşunată luptă împotriva materialelor.“ Constantin Brâncuşi „Tot ceea ce încerc să fac este să împing graniţele artei tot mai adânc în necunoscut.“ Constantin Brâncuşi

„Stejarul creşte numai unde-i pământul bun, buruienile cresc pretutindeni."

Mihai Eminescu

„Greşelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se împiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei." Mihai Eminescu

„Nu putem inventa sentimente. Le putem descoperi şi exprima, iubi şi urî, le putem apropia de inimă sau le putem respinge." Nichita Stănescu

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 2


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

- artista cu multiple valenţe expresive Privind diferitele genuri şi tehnici de artă abordate de Ecaterina Mihai, cât şi dimensiunea lor valorică în plan estetic, în afară de o admiraţia sans rivage, care se impune, în mod firesc, ca formă de respect, se mai desprinde şi concluzia că artista are o calitate specială - de care puţine persoane dispun în mod natural – expresivitatea. În zona artelor vizuale, unde Ecaterina Mihai îşi manifestă personalitatea sa proteică, înseamnă uşurinţă în adaptarea comportamentului creativ, în înţelegerea mesajului, în găsirea soluţiilor adecvate unei probleme de artă, identificarea cu uşurinţă a trendului stilistic, menţinerea interesului şi pasiunii pentru nou etc. Aşa putem explica lejeritatea cu care artista face, deopotrivă, tapiserie, pictură, grafică, artă de-

corativă, mozaic, papier-mache, imprimeu textil, ceramică, decoraţiuni, icoane şi pictură pe sticlă, colaj textil, măşti populare, vitralii. Viziu-

nea de profunzime asupra subiectului, diegeza clară şi dinamică asupra scenariului de creaţie sunt incontestabilele însuşiri creative ale artistei, care se completează cu sensibilitatea şi trăirea afectivă ce conferă, în mod natural, operelor sale prospeţime, diversitate, vigoare şi originalitate, dar şi unitate stilistică. Limitându-ne doar la o parte din bogata sa experienţă artistică – pictura în genurile sale cele mai generale – peisajele - adevărate imnuri închinate naturii, ne vom opri la câteva constatări, fără a avea pretenţia de a fi exhaustive. Artista a intuit că în abordarea raportului dintre general şi particular în planul artei, particularul, individualul deţine partea cea mai bogată în note determinative, incomensurabile, dacă ştii să explorezi acest «minereu aurifer». De aceea a marchat pe notele

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

particulare ale obiectului în travaliul artistic, şi a făcut-o cu succes. Comparând peisajele de natură: Peisaj din Munţii Iezerului, Fâneţele Cindrelului şi Atacul lichenilor în pădurile Cindrelului, constatăm o alegere cu valoare simbolică. Fiecare din cele trei peisaje, după culoare şi formă, sunt angajate într-o expresivitate unicat cu valoare de simbol. În primul peisaj se accentuează, prin cromatica verdelui rece, pe specificul alpin al vegetaţiei montane şi al atmosferei, prin valorarea tactilicului în spaţiul plastic, prin accentul pus pe unicatul construcţiilor din zonele reci, implicit prin sugerarea dimensiunii psihologece a relaţiei om-natură dintr-un astfel de cadru natural. În cel de al doilea peisaj se pune în evidenţă, în primul rând, specificul colinar al spaţiului submontan, cu o atmosferă mai caldă sugerată de jocul culorilor – propice actvităţilor umane, iar în ultimul peisaj se marchează ideea de «tragism natural», prin atacul bolii lichenilor asupra brazilor, un fel de dezastru ecologic. Deşi peisajele sunt configurate în zone montane relativ uniforme, artista folosind cu măiestrie detaliul în tectonica suprafeţei plastice, în cromatică şi compoziţie, a pus in valoare diferenţele, ajungând, prin lucrarea «Vraja muntelui», la expresii estetice de-a dreptul încântătoare, în care artista îşi etalează pe deplin calităţile de autentică peisagistă. Un alt gen de peisaj practicat de doamna Ecaterina Mihai, este cel mixt, natură plus construcţii cu semnificaţie culturală sau socială. În peisaje ca Ateneul Român, Sibiel – centrul istoric, Mânăstirea Negru-Vodă din Câmpulung Muscel, sau Lumini şi umbre în zidire brâncovenească, aduce în prim plan, prin actul artistic, semnificaţia de patrimoniu, istorică şi culturală, utilitatea edificiului în educaţia socială în cultivarea şi întreţinerea sentimentelor patriotice. În complexa sa experienţă artistică, pe domeniul plastic, se remarcă cu aceeaşi vigoare, şi în peisagistica marină. „Marinismul“, considerat apanaj, mai ales al romanticilor şi impresioniştilor, pune anumite probleme de tehnică, mai ale din cauza permanentei agitaţii a mării, al fenomenologiei înfăţişărilor mării, pe care Ecaterina Mihai le-a depăşit cu aceeaşi lejeritate. Ca umare a fost laureata mai multor ediţii (5) a Concursului de Pictură Marină, „Dimitrie Ştiubei“, cât şi a altui concurs, tot atât de dificil şi prestigios, Pictura de Aviaţie, „Zbor

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 3


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE spre nemurire“, unde a fost laureata a trei ediţii succesive. Artista surprinde cu aceeaşi măiestrie şi esenţa fenomenelor cosmice. Mirajul cosmic produs de lumina solară în interacţiune cu diversele câmpuri, mişcările atmosferice, radiaţiile solare, mişcarea aştirlor etc sunt doar câteva probleme de care trebuie să ţină cont artistul atunci când îşi ridică ochii spre cer şi se decide pentru arta volutelor cosmice. Peisaje ca. Marină II, Frământări marine,

Albastru de Egina, Vidraru – coada lacului II, Debarcader la Crişan ş.a. sunt probe de picturalitate

marină, în care fenomenul nestatoric al apelor este reflectat în ceea ce are mai reprezentativ: forţa stihinică a apei în veşnică mişcare, particularul cu valoare universală. Frământări marine şi Marină II, surprind într-o formă poetică cu încărcătură metaforică „Haosul primordial“, imaginat de marele Eminescu, cu ochiuri şi vârtejuri de apă, cu spuma ca efect al confruntării valurilor, cu jocul cromatic surprinzător de instabil şi miraculos – mirajul apei, plecând de la culorile cu reflexe sidefii de camaieu, la albastrul bleumarin sau albastrul topaz, trimiţând la insondabila adâncime, cu colosala forţă a valurilor care se sparg, plesnind stâncile zăgăzuitoare. Scenele realist-romantice pe care le construieşte, prin fantezia sa artista Ecaterina Mihai, sunt de o frumuseţe stranie care frizează sublimul. Măsura sensibilităţii este dată cu aceeaşi probitate artistică şi în portretistică, în care includ şi compoziţiile florale. Portretul părintelui arhimandrit Teofil - surprins într-o ipostază de introspecţie socratică, are forţa unui simbol-paradigmă, care prin relevanţa sa trece dincolo de numele unui personaj concret şi se înscrie în seria scenelor meditative de gen, echivalente semantic cu penseurii Şcolii Janseniste de la Port Royal. Dacă acceptăm judecata de constatare că florile exprimă candoarea şi gingăşia sufletului omenesc – după cum afirma poetul romantic german, Novalis1, atunci o compoziţie florală, făcută după legile artei – aşa cum o face şi artista

1

Novalis (pe numele adevărat Friedrich Leopold von Hardenberg) (n. 2 mai 1772 - d. 25 martie 1801) a fost unul dintre cei mai mari poeți și prozatori germani, considerat cel mai de seamă reprezentant al Cercului romanticilor de la Jena. Influențat de Fichte, căruia i-a fost discipol, cultivă idealismul magic și extazul mistic.

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

Ecaterina Mihai, este în realitate ca un portret uman, exprimat prin corole şi petale colorate. Aceasta relevă nuanţele sentimentelor unei persoane într-un stadiu de trăire concretă. Floarea de munte pe care o are în vedere artista în compoziţiile sale, este un gen mai aparte de florile campestre sau de cele din grădini şi ferestre, este o floare, care, în ciuda atmosferei glaciale în care îi este dat să existe, emană multă căldură, tandreţe, gingăşie şi efuziune sentimentală. Sunt adevărate concentrate de lumină, chiar dacă e mai rece, sunt rezistente şi „solidare“ sufletului uman, sunt generatoare de bucurie şi speranţă. La Ecaterina Mihai coexistă, la modul cel mai firesc, monumentalul naturii, gingăşia florilor şi adâncimea reflecţiei umane, încât esteticul se impune ca o constantă a întregii creaţii artistice. ©Prof. Mihai Păstrăguş, Iaşi

Câteva date biografice: Născută la 5 aprilie 1962, Tătaru, Prahova. În prezent - Preşedinte – Departament Strategie, Comunicare, Parteneriat U.A.P. cu Instituţiile Statului şi Administraţia Publică Locală; Membru al Uniunii Artiştilor Plastici, Bucureşti; Vicepreşedinte al Asociaţiei Artiştilor Plastici Bucureşti; Membru al Cenaclului de Arte Plastice „I. D. Negulici”, Câmpulung Muscel; Membru al Ligii Navale Române; Membru al Cenaclului Literar „Amurg Sentimental”; Inclusă în Enciclopedia artiştilor români contemporani vol VI şi VII; Laureat al Concursului de Pictură Marină „Dimitrie Ştiubei” ediţia a XII-a 2010, ediţia a XIII-a 2011, ediţia a XIV-a 2012, ediţia a XV-a 2013, ediţia a XVI–a 2014; Laureat al Concursului de Pictură de Aviaţie „Zbor spre nemurire” ediţia I, 2011, ediţia a II-a 2012, ediţia a III-a 2013 etc. Ecaterina Mihai are multe expoziţii personale şi de grup, atât naţionale, cât şi internaţionale. Diplomele sunt şi ele pe măsură, dar ne-ar trebui un număr de revistă întreg pentru a le enumera… De aceea ne-am limitat la această foarte scurtă fişă bio-bibliografică şi la această mică galerie de imagini:

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 4


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

Sibiel - Centrul istoric

Pă rintele Arhimandrit Teofil Paraian de la Sâmbăta

Fâneţele Cindrelului

Debarcader la Crişan

Cătălin şi Cătălina Albastru de Egina (Grecia)

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 5


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Atacul lichenilor în pădurile Cindrelului

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

Valea Bătrână

Atheneul Român.

Flori de munte - la Moieciu

Ulcică cu flori de munte

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 6


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

Marină II

Vas cu flori de munte

Vidraru - Coada lacului II

Peisaj de iarnă cu râu Colibă pescărească la Maliuc

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 7


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

Vraja muntelui Casă părăsită la Crişan

Peisaj la Corbii de Piatră

Peisaj de iarnă la Tătaru

Mănăstirea Negru Vodă, Câmpulung Muscel Peisaj de toamnă la Tătaru

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 8


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

Mihai Eminescu Iubind în taină Iubind în taină am păstrat tăcere, Gândind că astfel o să-ți placă ție, Căci în priviri citeam o vecinicie De-ucigătoare visuri de plăcere.

Peisaj in Munţii Iezerului

Dar nu mai pot. A dorului tărie Cuvinte dă duioaselor mistere; Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere A celui suflet ce pe al meu știe. Nu vezi că gura-mi arsă e de sete Și-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi, Copila mea cu lungi și blonde plete? Cu o suflare răcorești suspinu-mi, C-un zâmbet faci gândirea să se-mbete. Fă un sfârșit durerii... vin' la sânu-mi.

De câte ori, iubito

Lumini şi umbre în zidire brâncovenească

De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte, Oceanul cel de gheață mi-apare înainte: Pe bolta alburie o stea nu se arată, Departe doară luna cea galbenă - o pată; Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite O pasăre plutește cu aripi ostenite, Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus C-un pâlc întreg de păsări, pierzindu-se-n apus. Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare, Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare, Visindu-se-ntr-o clipă cu anii înapoi. Suntem tot mai departe deolaltă amândoi, Din ce în ce mai sigur mă-ntunec și îngheț, Când nu te pierzi în zarea eternei dimineți.

©Mihai Eminescu2

2

Frământări marine

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889, București, a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce română poetică din literatura română.

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 9


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Tadeusz Ajdukiewicz a fost un pictor polonez, adept al realismului, care a trăit la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de al XX-lea şi a fost şi este renumit pentru lucrările sale reprezentând scene de luptă, portrete, tablouri cu cai şi peisaje. Educaţia primită a avut timbrul aristocraţiei cosmopolite al capitalei Marelui Ducat al Cracoviei.

Portretul Helenei Modrzejewska, 1880, Muzeum Narodowe, Cracovia.

Tadeusz Ajdukiewicz s-a născut în localitatea Wieliczka în anul 1852 şi în perioada 1868 1873 a urmat cursurile Şcolii de Arte Frumoase din Cracovia sub îndrumarea profesorului Władysław Łuszczkiewicz. După absolvirea facultăţii, Ajdukiewicz câştigă o bursă de studii şi pleacă împreună cu Wojciech Kossak la Viena şi la Munchen, unde au studiat printre altele şi în atelierul lui Józef Brandt. Urmează apoi să viziteze (după capitala Austriei, 1877) Parisul şi mai apoi pleacă spre Orientul Apropiat împreună cu contele Władysław Branicki. Începând cu anul 1822 Tadeusz a trăit la Viena, unde a lucrat pentru curtea imperială şi aristocraţie. Un exemplu în acest sens stă portretul prinţului de Wales pe care l-a pictat în anul 1883 în timpul unui sejur la Londra. Ajdukiewicz a vizitat în anul 1884 Constantinopolul, el fiind oaspete al

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

sultanului Abdul Hamid al II-lea. Mai târziu a lucrat la Sankt Petersburg, Sofia şi Bucureşti. Patriot fervent, a intrat în anul 1914 în Brigada 1 a armatei poloneze condusă de Józef Piłsudski şi a murit în luptă la Cracovia pe data de 09 ianuarie 1916 în timpul Primului Război Mondial. Tadeusz Ajdukiewicz este recunoscut pentru portretele sale, exemplu fiind portretul Helenei Modrzejewska, ca şi pentru numeroasele peisaje care aveau ca tematică scenele de luptă sau portrete ecvestre ale aristocraţiei. Remarcabile au fost şi picturile orientale - picturi care i-au adus notorietatea. De menţionat este faptul că a realizat la comanda Ministrului român de război, pe timpul când a vizitat Bucureştiul, un album dedicat uniformelor imperiale. În perioada cât a stat la Bucureşti, l-a pictat pe regele Carol I şi Regina Elisabeta. Cele două picturi au participat la licitaţia publică efectută de Casa de Licitaţii GoldArt în anul 2008, dar nu şi-au gasit cumpărători. Tablourile au stat multă vreme în colecţia particulară a doctorului Angelescu şi au fost evaluate la 96.000 lei. Unele surse spun că Tadeusz Ajdukiewicz este stră-străbunicul preşedintelui polonez Lech Kaczynski. În legătură cu acest lucru găsim mărturiile documentate ale dlui Marius Tiţa pe care le redăm mai jos (cu riscul de a mai repeta unele evenimente):

„Pictorul regelui, strămoşul preşedintelui“ Autor: Marius Tiţa Deşi s-a vorbit mult, nu s-au spus toate vorbele şi poate nici cele mai importante despre noua tragedie poloneză. Istoria acestui popor este o luptă continuă pentru dreptul la existenţă, o pendulare între maxima înflorire şi scoaterea de pe hartă. Există o legătură aparte între români şi polonezii cu care ne-am învecinat până a tras sovietismul un cordon sanitar în nordul ţării, separândune atât de polonezi, cât şi de cehoslovaci. Şi ne-a lăsat aşa, chiar după ce a trecut în istorie. Prinşi în cleştele nazisto-stalinist, polonezii şi-au salvat tezaurul şi elitele prin România. Pe Muzeul de Artă din Craiova, celebrul palat Jean Mihail, o placă comemorativă ne aminteşte că aici a stat preşedintele Ignacy Moscicki după invadarea Poloniei de

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 10


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE germani, la 1 septembrie 1939, în drum spre exilul apusean unde polonezii au continuat lupta şi împotriva invadatorilor germani, şi a celor sovietici, vreo jumătate de secol. Relaţia specială a românilor cu preşedinţii Poloniei avea să fie relevată în aceste zile cernite, cînd am aflat că bunicul şi străbunicul gemenilor Kaczynski îşi dorm somnul de veci în Bellu catolic din Bucureşti. Culmea e că amândoi se află sub aceeaşi modestă piatră tombală sub care se află şi stră-străbunicul defunctului preşedinte al Poloniei. Povestea este destul de complicată, dar am desluşit-o cu creionul în mână. Cam pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, un nobil polonez, Jozef Julian Belina-Skupiewski, venea în România cu familia din care făcea parte micul Lucjan Julian. Nu o făcea de bunăvoie, cel puţin ca participant la insurecţia din 1863, era un deschizător de drum al celor care aveau să găsească refugiu pe pământurile românilor. Fiul său şi-a trăit viaţa în România, devenind un cunoscut medic, unul dintre cei care au marcat acele timpuri cu multe pionierate în domeniu. Lucjan Julian, străbunicul regretatului preşedinte polonez, este înhumat în acest mormânt din Bucureşti, alături de stră-străbunicul Jozef Julian Belina-Skupiewski, de alţi doi fraţi, de a doua soţie, Helena, dar şi de ginerele său, Wincenty Jasiewicz, toţi cu numele scrise pe piatră în formula românească. Şi totuşi, „colonelul Vincenţiu Jasiewicz" nu trebuia să se afle aici, dacă istoria Poloniei nu ar fi fost atât de tragică. Dar să continuăm pe firul cronologic şi genealogic pentru a înţelege ceva. În primul său mariaj, doctorul în medicină Lucjan Iulian s-a căsătorit cu Zofia Ajdukiewicz, cu care a avut o fiică, Kornelia Zoe. După divorţ, Zofia şi fiica sa sau întors în Polonia, unde Kornelia Zoe s-a căsătorit cu tânărul Wincenty Jasiewicz, care se afla la începutul unei cariere militare de răsunet. La începutul lui 1939, colonelul era trimis de ţara sa în România, pentru refacere, iar acest lucru nu poate fi întâmplător, România nefiind nici Coasta de Azur dar nici total străină militarului polonez. El avea să moară aici, în 1941, fiind îngropat în cripta familiei socrului său. Bunicii preşedintelui polonez, colonelul Wincenty Jasiewicz şi Kornelia Zoe, fostă Skupiewski, au avut trei băieţi şi o fată, Jadwiga, nimeni alta decât mama celor doi Kaczynski, cea care,

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

fiind grav bolnavă, încă nu ştie drama ce i-a lovit familia. Cam aceasta ar putea fi povestea lungă de vreun secol şi jumătate, atât de legată de români şi de polonezi. Există însă un detaliu peste care nu putem trece prea uşor, dat fiind profilul discuţiilor noastre. Zofia Ajdukiewicz, prima soţie a lui Lucjan Julian şi, deci, străbunică a fraţilor Kaczynski, era fiica lui Tadeusz Ajdukiewicz, un cunoscut pictor polonez care nu a fost străin de români şi nu ne poate fi nici el străin nouă. Mai ales că am scris nu o dată despre picturile lui, apărute în licitaţiile din România, aşa umile cum sunt ele. Aşadar, pictorul Tadeusz Ajdukiewicz este stră-străbunicul tragicului preşedinte Lech Kaczynski. Tadeusz Ajdukiewicz s-a născut în 1852 şi a studiat pictura la Cracovia şi Viena. S-a specializat în pictură pentru curţi selecte, scene de vânătoare, manevre militare, portrete nobiliare. În 1883 l-a pictat, la Londra, pe prinţul de Wales, adică moştenitorul tronului, iar în anul următor se află la Istanbul, ca invitat al sultanului Abdulhamid al IIlea. În România a venit ca invitat al regelui Carol l, se pare că la sugestia lui Franz Iosif. Descoperind rolul excepţional şi determinant pe care Carol l l-a avut în modernizarea României trebuie să remarcăm comportamentul lui la fel de înalt în sprijinirea artelor plastice şi constituirea unei colecţii regale, inclusiv atât de benefica modă a chemării la curte a unor artişti consacraţi. Numele acestui pictor este foarte puţin cunoscut, nu trezeşte prea multe emoţii nici măcar când îl vedem la Muzeul Militar Naţional, locul unde îl regăsim mai des. În 2008, casa Goldart a scos la vânzare două portrete regale de Ajdukiewicz, fără succes însă. Când a început primul război mondial, deşi trecuse de 60 de ani, pictorul n-a ezitat să se înroleze în lupta polonezilor pentru reînviere naţională. Pentru că patriotismul şi tragismul nu au lipsit niciodată polonezilor, Tadeusz Ajdukiewicz a murit în 1916, la Cracovia, unii spun că în luptă, alţii că în urma rănilor şi a condiţiilor teribile de atunci. În acest timp, la Bucureşti, ginerele său, doctorul Lucjan Iulian Skupiewski, se dedica fără odihnă organizării spitalelor pentru răniţi din jurul capitalei. Ulterior, între februarie şi aprilie 1923, Lucjan

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 11


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Skupiewski a fost primar al Bucureştiului şi prieten al suveranului său, regele Carol al II-lea. Tadeusz Ajdukiewicz a avut un văr, pictorul Zygmunt Ajdukiewicz, care i-a semănat mult în opţiunile artistice, fiind confundaţi destul de uşor. Acesta nu a avut legături cu România şi a călătorit mult mai puţin, stabilindu-se în Viena pe postul de pictor regal. A murit în 1917, un an după Tadeusz, dar din motive naturale. Pictura lui Tadeusz Ajdukiewicz este cotată la preţuri bune peste tot în lume. În iulie trecut, la o şedinţă de vânzare de artă cu subiecte orientale organizată de faimoasa casă londoneză Christie’s, „Caravană traversând deşertul" pictată la Viena, în 1890, a urcat de la o estimare de 30-50 de mii de lire sterline la preţul de adjudecare de 157 250 de mii de lire, adică 253 de mii (un sfert de milion) de dolari. În aprilie 2007, tot la o „orientalistă" de la Christie’s, pictura „Drumul spre Bizerta" de Tadeusz Ajdukiewicz a urcat de la 50-70 de mii de lire sterline la o adjudecare de 150 de mii de lire britanice. La Bucureşti, în 2008, la GoldArt au apărut două portrete regale de excepţie, primele realizate de Tadeusz Ajdukiewicz la sosirea lui în România, ca pictor al regelui Carol l. Dacă pe rege l-a pictat de mai multe ori, portretul reginei Elisabeta era singurul făcut de Ajdukiewicz. Cele două picturi din vestita colecţie interbelică a doctorului Angelescu, evaluate la 96 de mii de lei, nu şi-au găsit cumpărători. Pe lista de regrete că nu le-au cumpărat ar trebui să se înscrie numeroşi particulari, vizibili sau mai puţin, dar şi muzee, casa regală, oficialităţi şi instituţii, chiar dacă nu auziseră de Tadeusz Ajdukiewicz şi nu ştiau că pictorul regelui Carol l este stră-străbunicul regretatului preşedinte polonez, Lech Kaczynski.

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

Întâlnire în deşert, 1890

„Insurecţia din 1863”, 1875

Împăratul Franz Joseph făcând manevre militare, 1885

Portret Antoniny Hoffmanowej, 1883

Cai la păşunat, 1874

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Selecţie şi prezentare, Viorela Codreanu Tiron

Page 12


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Ioan Petru Culianu (n. 5 ianuarie 1950, Iaşi - d. 21 mai 1991, Chicago), a fost un mare istoric al religiilor, scriitor şi eseist de origine română, şi totodată, discipol şi protejat al lui Mircea Eliade. Profesor de istoria religiilor a fost invitat la Divinity School, University of Chicago. Asasinat prin împuşcare, la 21 mai 1991, în WC-ul din clădirea Universităşii din Chicago înainte de a primi cartea verde şi a fi angajat ca profesor asociat la Divinity School (apud.Ted Anton). Crima nu a fost elucidată. Despre familia Culianu vă putem spune că are rădăcini aromâne, venind din Macedonia (provincie a Imperiului Otoman) în Moldova pe la 1700. Străbunicul patern al lui Ioan Petru Culianu, matematicianul Neculai Culianu, junimist, apropiat al lui Titu Maiorescu, a fost rector al Universităţii din Iaşi (1880-1898). La începutul sec. XX, boierii Culianu erau universitari, agricultori, oameni politici. Familia se înrudea cu Garabet Ibrăileanu, Paul Zarifopol, Zizi Lambrino şi Mihail Sadoveanu. Bunicul din partea mamei, Petru Bogdan, întemeietorul primei catedre de chimie fizică din ţară, a fost profesor la Universitatea din Iaşi, fiind alternativ rector şi prorector al aceleiaşi Universităţi între 1926 şi 1940. Ioan Petru Culianu s-a născut la Iaşi, fiind al doilea copil al Elenei Bogdan, profesor de chimie anorganică la UAIC, şi al lui Sergiu-Andrei Culianu, avocat şi profesor ieşean. Între septembrie 1956 şi iulie 1967, Ioan Petru Culianu urmează cursul primar, gimnaziul şi liceul la Şcoala „Vasile Alecsandri” (care funcţionează în acest interval în fostele case Alecsandri, în apropierea Facultăţii de Medicină). În 1967, Ioan Petru Culianu s-a mutat la Bucureşti

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

pentru a urma Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Strămutarea a fost dureroasă, chiar el mărturisind în volumul Păcatul împotriva spiritului că a fost o experienţă dură care l-a făcut apoi să se poată adapta cu uşurinţă oriunde în lume. A absolvit secţia de italiană cu teza Marsilio Ficino şi platonismul în Renaştere. A fost coleg cu Silviu Angelescu, Victor Ivanovici, Dumitru Radu Popa, Şerban Anghelescu, prieten cu Dorin Liviu Zaharia. O influenţă deosebită asupra lui Ioan Petru a avut-o profesorul Cicerone Poghirc, un adevărat mentor al său. Fiind membru PCR, primeşte o bursă şi reuşeşte să plece, în iulie 1972, la cursurile de vară de la Perugia, Italia. După terminarea bursei solicită azil politic. Ca urmare, este internat într-un lagăr de refugiaţi din Latina unde suferă o depresie severă, având chiar o tentativă de sinucidere. Între 1973 - 1976 studiază istoria religiilor la Università Cattolica del Sacro Cuore din Milano unde, sub îndrumarea profesorului Ugo Bianchi, scrie o lucrare de licenţă despre gnosticismul în viziunea lui Hans Jonas (Gnosticismo e pensiero moderno: H. Jonas). În 1976 s-a stabilit în Groningen, Olanda, unde va sta doisprezece ani, angajat întâi ca asistent de română şi din 1986 (v. scrisoarea lui Culianu către Mircea Eliade din 14 ian. 1986) pe post de conferenţiar (Associate Professor) la catedra de limbi romanice a lui Noomen. Perioada aceasta a fost deosebit de prolifică: douăzeci şi şase de studii, şaizeci şi patru de articole şi recenzii, patru cărţi de specialitate despre religii. A plecat în SUA în 1986, chemat întâi ca visiting professor, apoi ca profesor titular la Divinity School, Universitatea din Chicago. Se logodeşte cu Hillary Wiesner. A fost asasinat la 21 mai 1991, la Chicago, în plină forţă creatoare. Înainte de asasinarea în stil KGB („O tipică execuţie în stil KGBist”, a comentat ulterior Ion Pacepa) primise scrisori de ameninţare cu moartea; ameninţările se intensificaseră în urma publicării unui interviu incendiar în Revista 22 din 5 aprilie 1991, ca şi în urma vizitei la Chicago a fostului suveran al României, Regele Mihai I, şi a familiei regale, în aprilie 1991. Pe fondul unei puternice campanii antiregaliste care se desfăşura în România, Ioan Petru Culianu a militat pentru o schimbare de regim, pentru revenirea Regelui în ţară.

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 13


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Doctorat de Stat la Sorbona (Paris IV) în ianuarie 1987, cu teza Recherches sur les dualis-

mes d'Occident. Analyse de leurs principaux mythes, sub conducerea profesorului Michel Meslin

care dezvoltă lucrarea (de doctorat ciclu III, necesar pentru înscrierea la doctoratul de stat) despre gnosticism, susţinută cu un juriu al cărui preşedinte a fost Mircea Eliade. Mircea Eliade îi aranjează să ţină două conferinţe la Chicago în 1986 (v. Dialoguri întrerupte, Polirom, Iaşi, 2007), chemat ca visiting professor. În aceeaşi calitate de visiting professor mai ţine două conferinţe la Divinity School în 1987 după ce obţine doctoratul de Stat de la Sorbona. În 27 octombrie 1988 participă la Workshop on Ancient and Medieval Rhetoric la Chicago (v. L.A.I, 18 mai 1992, p. 7, bio-bibliografia scrisă de Culianu în noiembrie 1990 în vederea angajării ca profesor asociat) la Divinity School. În 14 ianuarie 1989 participă la seminarul 'Utopia' organizat de Committee on Continuing Education, Univ. Chicago, iar pe 12 februarie 1989 conferenţiază în Italia despre Orient şi Occident (la Assisi) şi despre istoria religiilor la Roma (13 februarie 1989). În 1990 ţine două conferinţe ca visiting professor la Chicago (pe 23 ianuarie şi pe 9 februarie apoi în Italia, pe 9 aprilie 1990 la Siena-Arezzo despre Mythanalisis. În ultimul său an de viaţă, pe 20 aprilie 1991 participă la un colocviu la Cornell University cu lucrarea The

body in Western Civilization. A survey of Recent Literature (v. bio-bibliografia lui Culianu în L.A.I.

din 18 mai 1992, p. 7). Specializat în gnosticism, creştinism timpuriu, istoria şi cultura Renaşterii, este autorul a trei cărţi publicate cu ajutorul lui Mircea Eliade la mari edituri din Franţa şi Italia, traduse apoi în engleză: Eros et magie à la Renaissance. 1484 1984,

The Tree of Gnosis: Gnostic Mythology from Early Christianity to Modern Nihilism, 1992 sau Out of this World. Otherworldly Journeys from Gilgamesh to Albert Einstein, 1991. Deşi membru PCR la plecarea din ţară şi apropiat al „Red Brigades(en)” prin iubita sa, Paola, pentru scurt timp arestată în 1977 într-o afacere de procurare de arme (v. Dialoguri întrerupte, 2007) Culianu a fost un critic foarte dur şi lucid al regimului politic comunist iar după decembrie 1989 a atacat virulent regimul neocomunist al lui Ion Ili-

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

escu (considerând revoluţia drept o lovitură de stat pusă la cale în primul rând de KGB, care i-a sprijinit pe beneficiarii ei ulteriori). Documentele aflate în arhiva Securităţii au arătat că monitorizarea informativă a lui Culianu a continuat şi în anii ′70 ´80, după emigrarea sa în Occident, în dosarul CNSAS existând rapoarte despre el datate din 1973 sau 1984 - 1985, perioade în care se afla în lagărul de refugiaţi de la Latina şi, respectiv, în Olanda, la Groningen. Ioan Petru Culianu a scris numeroase articole de tentă politică pe care le-a publicat în săptămânalul Lumea liberă românească din New York (adunate postum în volumul Păcatul împotriva spiritului), articole împotriva statului totalitarist, fie el comunist, fie fascist. Mişcarea legionară a fost de asemenea o ţintă a sa, ironizând-o în nuvela Jormania drept Garda de Lemn.

Volumul – o culegere de studii, articole, recenzii şi proiecte – documentează etapele creaţiei teoretice a lui Ioan Petru Culianu, de la jumătatea anilor ’70 până în fatidicul 1991, şi încearcă să reconstituie liniile de forţă ale unei gândiri complexe şi provocatoare. Au fost reţinute deopotrivă texte deja apărute în periodice, rostite la radio sau în reuniuni academice, precum şi inedite. Astfel, cititorul român are prilejul rar de a urmări evoluţia unei personalităţi strălucite şi novatoare, setoasă de cuprinderea exhaustivă a lumii, capabilă de a-i găsi şi interpreta înţelesurile. Mai mult, scrierile neterminate şi inedite ne ajută să pătrundem într-un fascinant laborator abandonat prematur şi, poate, ne îndeamnă să intrăm în jocurile unei minţi inepuizabile.

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Selecţie şi prezentare, Adrian Tucu

Page 14


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

pentru felul în care îl folosesc. Cred că responsabilitatea cea mai mare revine intelectualilor cu darul cuvântului, pentru că ei sunt formatorii de opinii… Şi de aceea păşesc cu mare grijă pe acest tărâm, să nu fie cumva „Vai vouă, fariseilor“! - Crezi că poetul este îndreptăţit să creadă că i s-a dat un talent de la la Dumnezeu pentru a remodela lumea, de a o retrăi şi apoi de a o retransmite celor ce iubesc poezia?

„Acum mă simt acasă în ambele limbi, pentru că trăiesc în duhul amândurora…“, îmi spune Liubiţa! Şi interviul meu porneşte de aici! M-am întâlnit de mai multe ori cu Liubiţa Raichici, la diferite manifestări culturale organizate la Reşiţa, dar de cunoscut am cunoscuto la primul „Festival de Poezie” din Reşiţa, unde am avut onoarea să particip. Corespondând cu ea, atunci când timpul ne-a permis amândurora acest lucru, am reuşit să realizez un interviu de suflet cu această femeie minunată şi o poetă dragă mie. - De unde şi de când pasiunea ta pentru poezie, Liubiţa? - Cu poezia m-am născut, este un dar primit de Sus, aşa cum toate darurile bune de la Părintele Luminilor vin. În serile lungi de iarnă, când bunica lucra la războiul de ţesut şi se strângeau la noi vecinele cu lucrul de mână, eu mă urcam pe un scăunel şi „recitam“ ore în şir… Nu ştiam o literă, nu citisem un rând, dar „recitam“… Lecturile ulterioare mi-au adus doar suportul tehnic necesar exprimării stărilor preexistente, dar şi mult îmbogăţite ulterior. - Cântăreşti mult înainte de a-ţi aşterne pe hârtie gândurile? - Le aştern aşa cum vin, după care le „lucrez”… Unele devin de nerecunoscut, altele rămân aşa cum au fost. - Ce înseamnă poezia pentru tine? - Modalitatea în care mi-a poruncit mie Dumnezeu să-L iubesc! Cuvântul este cea mai puternică „armă“ pe pământ şi am certitudinea că voi da socoteală

- Nu ştiu dacă poeţii trebuie să remodeleze lumea, mai degrabă cred că au sarcină de-a apropia pământescul de ceresc, materialul de spiritual, dea-L sluji pe Dumnezeu făcând ,,vizibil” Frumosul duhovnicesc care nu-i la îndemâna oamenilor, aflaţi în alte slujiri… Nu e aşa? - Poate poezia să salveze frumuseţea unor sentimente care azi riscă să fie măcinate de partea materială? - Sentimentele, emoţiile, empatia, frumosul, toate aceste valenţe ale spiritului uman sunt, nu întâmplător, la mare dispreţ, preţuite fiind, de cealaltă parte, cele materiale, vizibile, palpabile, indiferent cum dobândite… Ca să faci ce vrei cu omul, trebuie mai întâi să-l îndobitoceşti, prezentând minţii şi sufletului ţinte false, facile, desacralizate, nebune, nefolositoare, antimântuitoare, ca şi când ar fi bune, înlocuind duhul cu trupul… Şi bietul om, aflat sub povara obligaţiilor cotidiene exagerate, nu mai are tăria de-a percepe minciuna… Toată lumea se grăbeşte, înspre ce, mă întreb? Ar fi de mare folos dacă s-ar prezenta şi reversul „sclipitoarelor” imagini… Oare nimeni nu-şi pune problema de ce se sinucid cei „glorioşi”, cei „bogaţi”, cei „pe val”? Pentru că s-au ocupat de alte treburi, „mai importante”, şi l-au pierdut pe Dumnezeu… Adevărata poezie este păstrătoarea esenţei divine, şi acesta este rolul ei cel mai de preţ… Orice lucrare pe planeta acesta care nu-L are în centrul ei pe Dumnezeu, este cel puţin inutilă… Când bunica mea, de exemplu, semăna fasolea, se închina mai întâi, se ruga şi după aceea semăna… În Banat şi acum închini pâinea înainte de-a o tăia, şi exemple ar fi nenumărate… Cu atât mai mult, cuvântul trebuie să fie imaginea Cuvântul Celui de Sus, altfel e otravă, e sminteală…

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 15


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Care este deosebirea dintre un poet şi un scriitor? - Dacă sunt veritabili şi unul şi celălalt, nu e nicio diferenţă. - Dragă Liubiţa, crezi că românii risipiţi prin lume se deosebesc de cei de ACASĂ? -Se deosebesc ori datorită gradului lor de disperare şi dezacord faţă de propria naţiune care i-a „trimis“ la străini, ori din „nevoia“ unui trai mai bun, şi aici mă gândesc strict la cel material, fiindcă despre cel spiritual nu cred că poate fi vorba… Eu fiind sârboaică, de multe ori am fost întrebată de ce nu am părăsit România, având desigur alternativa Iugoslaviei, incomparabil mai dezvoltată, în tinereţea mea, decât România. Nu am plecat pentru că am avut încredere în Dumnezeu, că ştie El ce face, şi dacă m-a adus în România, înseamnă că aici e locul meu şi lucrarea mea… Şi, în ciuda tuturor piedicilor, care n-au fost puţine – familia mea a fost deportată în Bărăgan, sărăcită, fărămiţată –, în ciuda comunismului, a faptului că am învăţat târziu româneşte, iată că s-a adeverit că alegerea pe care Domnul a făcut-o pentru mine a fost de departe cea mai bună… Poate că aş fi fost mai înstărită şi mai „pusă în lumină“ dacă plecam, dar nu mi-aş fi îndeplinit rostul… Şi atunci, toate celelalte cred eu car fi fost absolut inutile… Aşa am primit în dar două patrii, două inimi, două literaturi, două slujiri, şi crede-mă că nu e simplu, dar e înălţător… - Scrii în limba română şi sârbă… Este o asemănare sau deosebire în exprimarea sentimentelor trăite? - Există pentru fiecare om o limbă „afectivă“, limba în care a trăit primele emoţii. Pentru mine, aceasta este limba sârbă, singura în care scriu poezie. Limba română am învăţat-o ca pe oricare altă limbă străină… A trecut mult timp până i-am simţit sufletul şi până „m-a primit“. Acum mă simt acasă în ambele limbi, pentru că trăiesc în duhul amândurora… - Am participat datorită ţie la „Festivalul Internaţional de poezie – Reşiţa”. De aceea, te întreb, care sunt concluziile, tu fiind OMUL care a iniţiat şi organizat această manifestare?

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

- Sigur, că unora care şi-au trăit tinereţea în comunism, am constatat că ne lipseşte marketingul… Aşa cum noi privim cu mare respect la valorile altora – chiar preluăm, fără discernământ, mai tot ce nu-i al nostru, ca şi când acest lucru ar fi condiţia valorii!!! –, m-am gândit că este firesc să cunoască şi alţii specificul şi unicitatea culturii noastre, să ne cunoască în esenţă… Acesta este scopul Festivalului… Avem poeţi buni şi foarte buni, trăim în secolul XXI, şi nu suntem la marginea lumii spirituale, cum se tot insinuează. - Care este soarta omului de cultură din România de azi? - Soarta omului de peste tot este şi cum şi-o face el… Bine zice românul, că „Dumnezeu îţi dă, dar nuţi pune în traistă“. Deci, am primit de la Domnul, acum trebuie să ne suflecăm mânecile şi să dăm, acesta e rostul… Îmi displac profund lamentările de toate felurile, unde „ceilalţi“ sunt vinovaţi… Singurii vinovaţi suntem numai noi, pentru toate nerealizările noastre. Omul care-şi face datoria, indiferent de rezultatele obţinute, va fi împăcat şi împlinit… Or, acest lucru, să ne facem treaba cu acribie şi cu dăruire, „pe viaţă şi pe moarte“, depinde exclusiv de noi. - Crezi că scriitorul şi poetul sunt obligaţi acum la un anumit tip de comportament? - Cred că au obligaţii morale, înainte de toate, şi cred că, deocamdată, nu se ridică la nivelul responsabilităţilor lor… „Creaţia“ presupune, în cel mai fericit mod, imitarea lui Dumnezeu, şi, ca atare, răspunderea pentru acestă ,,imitare“ este enormă… Intelectualul român încă nu coagulează cu confraţii lui pentru materializarea ideilor de interes general, se sfieşte să fie patriot, nu are curajul opiniilor sale, de frica persecuţiilor… Elita românească are mari restanţe la toate capitolele, dar cred că lucrurile se vor schimba în timp… Viaţa e prea scurtă pentru a sta şi a aştepta aşa-zisele oportunităţi, aşa că noi am pornit la drum, asumându-ne toate greşelile inerente, cu problemele însoţitoare cu tot. Trebuie să specific că, spre deosebire de alte spaţii culturale româneşti, în Caraş-Severin cultura are şi sprijin politic, ceea ce, trebuie să recunosc, ne deosebeşte aproape de toţi ceilalţi, şi ne ajută. Aici mă refer la preşedintele Consiliului Judeţean

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 16


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Caraş-Severin, Sorin Frunzăverde, pentru că a avut curajul să susţină un Festival Internaţional de Poezie, în perioada cea mai „improprie“ poeziei… Iar noi ne-am străduit să nu dezamăgim această încredere, iar rezultatele nu au întârziat să apară. - Scriitorii sunt mai buni cu cât revin la dispute estetice, sau sunt duşi de val? - În categoria „scriitori” intră puţini scriitori veritabili. În fond, orice om alfabetizat într-o limbă poate scrie ce-i trece prin cap, poate publica dacă are fonduri, nu-l opreşte nimeni, şi se poate declara scriitor. De aceea, aici găsim mulţi oameni culţi şi orgolioşi, mulţi frustraţi, mulţi parveniţi… Adevăratul scriitor este însă cel care se află în slujba semenilor, contribuind la scrierea adevăratei istorii, la înfruntarea celei false, la întărirea valorilor naţionale şi universale şi multe altele. - Contează în viaţă dacă întâlneşti omul potrivit şi crezi că are importanţă prietenia în formarea eu-lui? - Totul are importanţă în formarea eu-lui, în egală măsură succesul şi eşecul, prietenia şi duşmănia, oamenii buni şi oamenii mai puţin buni… Cine vrea să rodească va învăţa din toate, se va întări, va ierta şi va merge mai departe…. Cine nu vrea să-şi ia crucea şi să meargă, pe acela nici cele mai bune condiţii de pe pământ nu-l pot ajuta… Atâta timp cât trăim, la noi este şi pâinea şi cuţitul… Tot restul sunt numai scuze…

A consemnat Adalbert GYURIS

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

EMINESCU DUPĂ EMINESCU Autor:: prof. Ion Ionescu Bucovu

Titlul acestui articol l-am dat inspirat dintr-un Colocviu organizat de Universitatea Sorbona din 1975 care a încercat să discute fenomenul Eminescu după moartea lui şi amploarea operei lui în posteritate. A. Dupont, preşedintele Universităţii, spunea despre Eminescu: „Mai întâi drama prodigioasă a acestei vieţi prea scurte, culminând în rătăcire şi nebunie, şi care atestă un destin prometeic, al umanităţii contemporane chiar, în căutarea, de-a lungul culturilor şi sistemelor, să-şi găsească temeiuri de a exista. Furia chinuitoare a cunoaşterii, dorinţa de a da plenitudine şi sens vieţii, descoperite sau căutate, sfâşie inima lumii noastre.” Deşi un poet romantic, un poet al „răului veacului”, Eminescu este totodată şi un poet modern (Eugen Todoran). Poetul modern este cel care, înlăturând ruptura dintre eu şi lumea reală are sentimentul reintegrării lumii într-o unitate a cărei conştiinţă o priveşte ca pe o „aventură poetică”, prin care se întrevede o nouă relaţie între eu şi lume. Acum intervine simbolul ca imagine a lumii exterioare, precum Baudelaire legase cauza poeziei de aceea a omului prin simbol. Trecerea spre simbolism a făcut-o romantismul prin încercarea de a restitui semnificaţiile originale ale mitului, cât şi ale legendelor şi poveştilor, care redevin structuri poetice. Aşadar primul deceniu după Eminescu stă sub semnul emoţiei profunde care a zguduit opinia publică în legătură cu sfârşitul lui timpuriu. Acum începe să se contureze mitul Eminescu, o întruchipare a genialităţii supreme, motiv de fabulaţie, mit care s-a prelungit până astăzi în cultura română. Posteritatea a cunoscut şi cunoaşte mari poeţi români, dar mitul Luceafărului a rămas acelaşi în conştiinţa poporului român. Articole despre poet scrise de mari critici literari de la Maiorescu până azi au scos în evidenţă profunzimea gândirii şi simţirii sale, cizelarea limbii, arta în mânuirea versului, sonurile noi care leagă cuvântul de popor,

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 17


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE acest „răsărit falnic”, al poeziei noastre, care au rămas ca mărturie a genialităţii poetului. Mitul Eminescu nu s-a creat ad-hoc. La începuturi Eminescu s-a dedublat, a fost şi om, dar încet-încet a devenit şi geniu. Mitul geniului vine din romantism. Mitologizarea se face lăsând în umbră detaliile. Mitul vine din asamblarea celor mai importante trăsături cum ar fi: viaţa scurtă, vârsta de 33 de ani fiind vârsta cristică, nebunia, adică pierderea facultăţilor primordiale ale creatorului, imaginea angelică cu portretul lui fascinant, universalitatea şi proteismul preocupărilor, un „uomo universale”, ocultismul şi ezoterismul – vezi Egiptul antic, Indiile, Nirvana, Dacia - apoi lipsa de succes din timpul vieţii şi nu în ultimul rând o iubire extraordinară neîmplinită. Trebuie să spunem franc că după Eminescu poezia română stă sub zodia poetului. Pe timpul vieţii lui poeţii de la Junimea, şi nu numai ei, au eminescizat. Poeţi ca Veronica Micle, Samson Botnărescu, Alexandru Vlahuţă, Traian Demetrescu, Nicolae Beldiceanu, Ion Păun-Pincio şi în general cam toţi viersuitorii timpului, gândeau, simţeau, şi scriau ca Eminescu. După ce Gherea semnalase în 1887 fenomenul eminescian în amploarea sa, poetul Alexandru Vlahuţă, prietenul lui Eminescu, ţine o conferinţă la 12 martie 1892 de un mare răsunet, intitulată „Curentul Eminescu”, unde denunţă cu mult patos maladia imitării de către tineri a marelui poet. Dar însuşi Vlahuţă, în ciuda dezicerii, nu s-a putut dezbăra de imaginile, ritmurile şi sonurile eminesciene, imitându-l până la sfârşitul vieţii, fiind „cel mai ilustru epigon al lui Eminescu”. Din generaţia lui Vlahuţă, Coşbuc, suferă şi el la începuturi influenţa marelui înaintaş, apoi Octavian Goga sau Lucian Blaga nu ignoră nici ei lecţia Eminescu, urmează apoi Bacovia, Arghezi şi Ion Barbu care fac parte din aceeaşi „familie”, curentele care au urmat, semănătorismul şi poporanismul şi mai apoi simboliştii şi postmoderniştii au ieşit şi ei din mantaua poeziei eminesciene. Poetul Arghezi, după unii critici cel mai mare poet după Eminescu, s-a născut sub zodia genialităţii eminesciene. Deşi a debutat sub auspiciile lui Macedonski, n-a recunoscut decât un singur maestru în poezie: pe Eminescu. El într-o şfichiuire de gândire, l-a pus alături de Homer şi Goethe: „O

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

trinitate: Homer, Goethe, Eminescu.” „Într-un felzice el- Eminescu e sfântul preacurat al ghersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat. Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o ştie oricine citeşte: cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine.” Arghezi avea acelaşi cult al refinării versului ca şi Eminescu. El a înţeles ca nimeni altul înnoirea de substanţă pe care arta lui Eminescu a produs-o în câmpul culturii, al limbii şi al expresiei poetice. Poezia lui nu este străină de poezia lui Eminescu. Deşi s-a ferit să nu cadă în aceeaşi greşeală ca şi contemporanii săi, eminescizând, Arghezi a furat de la Eminescu meşteşugul versificaţiei, temele şi ideile, „cuvântul ce exprimă adevărul”, trecându-le prin personalitatea sa şi dându-le noi străluciri. Şi poeţii transilvăneni, avându-l ca model, lau simţit atât de aproape pe Eminescu. Şt. O. Iosif, sub înrâurirea lui Vlahuţă, care reprezenta momentul epigonatului eminescian, a vibrat în acelaşi registru. În „Cântecele” lui criticii au fost aproape unanimi în a semnala un sunet nou ivit în armoniile elegiace de după Eminescu, Eugen Lovinescu spunea că „De la Eminescu încoace, iubirea chinuită n-a îmbrăcat o formă mai armonioasă.” De altfel nivelul sintagmelor trădează o covârşitoare permanenţă a euforiilor eminesciene: Te duci, Şi dacă vii, O vremea, cu fragmente de vers…De câte ori” sau „că te-am pierdut pe veci”, „când sera-n ceasuri de singurătate”. În După o citire din Eminescu… în care înalţă o imagine grandioasă a geniului, Iosif ridică o clasică apoteoză funerară, de la „giulgiu de jale/ Ce fâlfâie întunecat în aer” aruncat asupra întregii lumi ideale de către Eminescu şi până la alegoria convenţională, un fel de sculptură tombală în moda vremii: Plutind pe culmi cu aripile-ntinse,/

Învăluit în nouri tu petreci/ În sfânta-apoteoză-a morţii reci.

Octavian Goga a crescut în „aceeaşi religie artistică şi ideologie naţională” eminesciană. „ Eram şi eu atins de suflarea de foc lui Eminescu.” Dar poetul din Răşinari a părăsit versul elegiac al dragostei îndreptându-se spre social. Lovinescu descoperă urmele umbrei lui Eminescu peste versurile „Din umbra zidurilor”. „În poezia lui Goga - zice Călinescu - dăm de structura poeziei lui Eminescu, dar astfel acoperită încât abia se bagă de seamă.

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 18


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Goga a intuit mai bine decât oricare geniul lui Eminescu şi a ştiut să-l continuie cu materie nouă.” Glasul lui de furtuni apocaliptice se apropie de paşoptişti, apropiindu-se de tradiţionalişti. El e un romantic venit din mediul rural, apropiat de primele creaţii eminesciene. El se identifică cu năzuinţele poporului român. Şi opera lui Aron Cotruş n-a fost ferită de obsesivele rezonanţe ale muzicii eminesciene. Cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la moartea lui poetului, în poezia „Eminescu” însumează simbolul unităţii eterne, mitice, a unui neam investit cu o misiune nobilă. În făptura mitică a poetului se adună „tot sufletul neamului,/cu adâncul adâncului/cu freamătul codrului,/cu mireasma ierbilor,/cu fugile cerbilor,/ cu fiorii piscului/cu legile sângelui/ iată-l viu, cum altul nu-i,/inimit peste măsură/în lunateca-i făptură/Sub Ceahlăul frunţii lui.” Eminescu dobândeşte în ochii lui Cotruş legături cu imperiul roman, moştenind o vocaţie sigură a universalităţii. Ideea voivodală a poetului Eminescu se trage de la Cotruş. În filozofia culturii, Lucian Blaga validează această metaforă, marcând o nouă treaptă în receptarea poetului, îmbrăcând haina mitico-poetică. Eminescu îl ajută pe Blaga să descopere şi să-şi urmeze calea proprie de artist. Izvoarele inspiraţiei blagiene se află în universul eminescian. Blaga vede în Eminescu „conştiinţa etnică” românească, „focar receptor şi emiţător al categoriilor abisale… de un romantism… creator”, cu stări de melancolie şi dor. Şi Eminescu şi Blaga sunt mari creatori de mituri poetice. Amândoi asimilează natura patriei şi a folclorului românesc, modelul paradiziac fiind la Blaga Ţara, şi la Eminescu Dacia mitică. Erosul se bucură la amândoi de un adevărat cult. Poezia lor de dragoste oscilează între poezia imnică şi poezia elegiacă, serafismul, diafanul, transparenţa, fiind surogatele de bază. De asemenea motivele somnului şi ale visului, deşi cu alte înţelesuri, le întâlnim la ambii poeţi. Amândoi au o formaţie culturală germană, Goethe le-a oferit amândorura exemplul unei vocaţii creatoare şi al unui ideal apolinic, întoarcerea spre „fenomenele originale”. Magia versului eminescian prelungeşte şi la Bacovia două atitudini lirice: o perspectivă pesimistă, distrugătoare a lumii prin suferinţă şi disperare şi erosul bacovian care seamănă cu romanţa eminesciană. Cu volumul Comedii în fond Bacovia

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

plăteşte tributul cel mai însemnat al muzicii eminesciene. Numai ruperea ritmului îi deosebeşte câteodată: vezi: „Şi dacă ramuri bat în geam…” (Eminescu) şi „De-aş fi artist/Eu ţi-aş descri/A tale mândre gesturi,/ Din al meu dor ar mai pieri/ Când ţi-aş ceti/ În versuri.” (Bacovia). Spuneam undeva că toată poezia noastră contemporană a stat sub semnul poeziei eminesciene. E un paradox cum avangarda noastră s-a pus în „contradicţie” cu tradiţia poeziei lui Eminescu, refuzând să accepte orice autoritate sau model. Şi totuşi acestă „contradicţie” este explicată prin faptul că negându-l pe Eminescu, se negau pe ei. De la Ştefan Petică la Bacovia se descoperă o sensibilitate „eminesciană”, fapt ce se manifestă şi la modernişti, precum Arghezi, Ion Barbu sau Lucian Blaga. Aşa-zisul „sincronism” a pus problema corespondenţei dintre literatură şi spiritul epocii. Geo Bogza spunea undeva că „ Poezia lui (Eminescu) va trebui cândva descătuşată de pietrele monumentelor şi de sacâzul discursurilor oficiale cari i s-au închinat într-o batjocorire totală a vieţii lui de zbucium şi de mizerie.” Revoluţia poetică declanşată de simbolism introduce în câmpul poetic pictura şi muzica, gestica teatrală, fronda, ironia etc. Prin simbolism poezia noastră se „modernizează”, devine contemporană cu peisajul liric occidental, noţiunile de nou şi vechi devenind relative. Astfel Macedonski, Anghel, Minulescu, Bacovia sunt poeţi crescuţi la flacăra lui Eminescu. În ei găsim teme, ambianţe, versificaţii, de tip eminescian, trecute însă prin personalitatea lor. Închei mica mea expunere cu un citat din Nicolae Dabija: „Secolul al XX-lea al poeziei noastre a început odată cu apariţia primului volum de poeme eminesciene - 1884, iată de unde trebuie să începem numărătoarea secolului al XX-lea al poeziei româneşti. După Eminescu suntem cu toţii eminescieni. Poetul eminescizează lucrurile pe care le atinge, ca regele Midias, cel pedepsit să prefacă-n aur orice lucru pe care va pune mâna. Poetul nostru a eminescizat teii, codrii, stelele, lacurile, plopii, dragostea, azi părându-ni-se că orice poet care încearcă a mai vorbi despre aceste lucruri nu face decât să eminescizeze. Eminescu a eminescizat întreg secolul nostru” (Nicolae Dabija - Eminescu, cel contemporan cu noi). Eu aş zice că Eminescu a emi-

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 19


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nescizat întreaga poezie românească de până astăzi. Şi probabil şi pe cea care urmează…

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

MEDALION Emily Dickinson3

© prof.ION IONESCU-BUCOVU

Înger de pază

Ce fericită-i Piatra mică

Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze, Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază, Încins cu o haină de umbre şi raze, C-asupra-mi c-un zâmbet aripele-a-ntins; Dar cum te văzui într-o palidă haină, Copilă cuprinsă de dor şi de taină, Fugi acel înger de ochiu-ţi învins. Eşti demon, copilă, că numai c-o zare Din genele-ţi lunge, din ochiul tău mare Făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare, El, veghea mea sfântă, amicul fidel ? Ori poate !... O,-nchide lungi genele tale, Să pot recunoaşte trăsăturile-ţi pale, Căci tu - tu eşti el.

Ce fericită-i Piatra mică Umblând pe Drumuri singurică, Nu-i pasă nici de Cariere, De ce se Cade şi se Cere. Veşmântu-i - Univers fugar De-un cafeniu elementar; Ca soarele - ea nu depinde De nimeni - singură se-aprinde Şi Absolutul împlineşte Şi simplu - cum o fi - trăieşte.

Deunăzi - îmi rătăcisem Lumea! Deunăzi - îmi rătăcisem Lumea! Oare-a găsit-o Cineva? Şirag de Stele-i încunună În licăr - mândră fruntea sa. Un bogătan - n-o bagă-n seamă Nu poate fi pe placul lui Dar pentru un Suflet de copil Imperiu mai de seamă - nu-i!

(traducerea Ileana Mihai-Ştefănescu) Selecţie şi prezentare, Gabi Schuster

3

Când amintirile…:- Mihai Cătrună

Emily Elizabeth Dickinson (n. 10 decembrie 1830 - d. 15 mai 1886) a fost o poetă americană. Tematica liricii sale curpinde: dragostea, singurătatea, moartea. Prin forța novatoare a operei, concentrarea expresiei poetice în forme epigramatice și densitate metaforică, este o precursoare a imagismului secolului al XX-lea. Poeziile sale au fost publicate postum sub titlul Poems (Poezii).

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 20


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

De vorbă cu artistul plastic Mihai Cătrună: „Ciclul Eminescu este departe de a fi încheiat” Deschiderea, la început de an și în întâmpinarera Zilei Culturii Române a Salonului Național „Mihai Eminescu”, ediția a III-a, manifestare organizată de Compartimentul pentru Ambietare și Expoziții al Camerei Deputaților, în parteneriat cu Societatea Numismatică Română, la inițiativa și cu concursul cunoscutului numismat, medalist și exeget eminescolog Mihai Costin, a prilejuit, ca de fiecare dată o afirmare a disponibilităților artistice cu totul diverse și vaste, manfestate în varii domenii ale artelor vizuale, de la grafica propriu-zisă, la pictură, inclusiv graphic-design, a cunoscutului și omniprezentului la acest gen de manifestări, artist plastic Mihai Cătrună, am putea spune un veritabil simbol al Salonului, întrucât, practic, toate produsele artistice subsidiare salonului – afișe, diplome, plachete, plicuri filatelice aniversare, etc., - poartă, fără posibilitatea de confuzie, marca artistului: Mihai Cătrună. Se poate spune chiar că, dincolo de eforturile organizatorilor și de entuziasmul și căldura participanților, Salonul Național „Mihai Eminescu” este dominat de personalitatea lui Mihai Cătrună, artist ce s-a identificat în ultimii ani cu redarea și interpretarea efigiei eminesciene, realizând, cu eforturi personale remarcabile, un veritabil ciclu plastic Eminescu, care, departe de a fi încheiat, reprezintă un răspuns contemporan la celebra întrebare, ce încă mai tulbură lumea culturală, anume dacă Eminescu, în integralitatea sa, mai poate fi considerat azi un autor de actualitate. Lucrând, așadar, sub presiunea timpului, Mihai Cătrună, artist ce s-a impus destul de greu în mediile profesionale consacrate, mai ales că vine

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

dinspre o profesiune tehnică – este inginer, la bază – ce cu greu poate fi asimilată artei cu statut profesionist, atât de clamată de caizii oficiali, paznicii intoleranți ai unui purism artistic desuet, a realizat, în mai puțin de 4 ani, un veritabil muzeu virtual Mihai Eminescu, constituit în principal din creații grafice, dar și din alte piese adiacente, inspirate ori derivate din grafica lui Mihai Cătrună, majoritatea păstrate în patrimoniul Salonului Național „M. Eminescu”, gestionat de neobositul Mihai Costin, cu totul peste 130 de opere originale, un demers care, ne asigură artistul, este departe de a fi încheiat. Am avut prilejul, la deschiderea din acest an a Salonului Eminescu să revăd o parte din operele lui Mihai Cătrună, dedicate lui Eminescu și am remarcat, că de fiecare dată, prospețimea viziunii plastice, albul senin, sărbătoresc aș spune, cu care artistul plastic își înconjoară personajul favorit. Mihai Cătrună face parte din categoria artiștilor plastici care nu interpretează, în manieră personală, modelul clasic, deformându-l adesea iremediabil, ci păstrând liniile generale ale portretului, adaugă noi elemente, edificatoare, ce țin de decor, de atmosferă, de starea de spirit generată de creația interpretată. Dintr-o discuție cu autorul, purtată pe culoarele Palatului Parlamentului, dominate practic de tablourile cu motive eminesciene ale lui Mihai Cătrună, am reținut faptul că artistul nu s-a dorit „un biograf, ci un interpret al lui Mihai Eminescu”. Astfel s-a născut acest ciclu inedit, alcătuit din piese diverse – portrete ale poetului, singur sau în compania unor contemporani, viziuni plastice inedite generate de „lectura” unor texte poetice, ori pur și simplu expresii simbolice ale unui anume tip de eminescianism comun sufletului românesc tradițional. Ceea ce se desprinde cu prisosință din vizionarea – in integrum – a ciclului eminescian este capacitatea lui Mihai Cătrună de transpunere, în limbaj grafic, un univers liric abisal. Semnificative în acest sens sunt acele tablouri unde Mihai Cătrună dă frâu liber a interpretărilor libere ale textelor ilustrate. După cum ne-a mărturisit, în in-

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 21


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE terviul mentionat, artistul plastic Mihai Cătrună nu se consideră un exeget, cu atât mai puțin în inițiat al creației eminesciene. El se lasă purtat de valul inspirației, punând accent mai ales pe tehnica plastică impecabilă, asimilată de-a lungul anilor. Maestru al ilustrării de tip baroc, artistul plastic Mihai Cătrună încarcă tablourile de amănunte și semne plastice greu de descifrat. Un tablou inspirat de o poezie eminesciană este o replică a textului, în limbaj plastic sofisticat, iar nu o simplă ilustrare. Dovadă sunt peisajele din ciclul „marin”, în fapt o veritabilă marcă proprie a lui Mihai Cătrună. Artistul știe să ilustreze dinamica valurilor, reflexia luminii și misterul acumulării energiilor latente ale apei, tehnică învățată în manieră autodidactă, exclusiv prin frecventarea, cu răbdare și tenacitate, a clasicilor picturii universale. Din aceeași discuție cu artistul am reținut și faptul, că, pictural vorbind, Mihai Cătrună dorește să se raporteze doar la vârfurile consacrate. De aceea a și evitat, cu obstinație, să se asocieze, artistic, cu un anume maestru, sau cu o școală plastică de la noi sau din străinătate. Urmându-și propriul destin plastic, evitând compromisul și asocierile nepotrivite, pictorul și graficianul Mihai Cătrună și-a ales ca modele artiști de top, cum ar fi, la noi, Sabin Bălașa sau Valentin Tănase, iar în pictura universală clasicii ruși, ori maeștrii stampei japoneze. Pare la prima vedere o impertinență venită din partea unui neofit, dar judecând din perspectiva timpului, gestul său artistic amintește de replica lui Brâncuși, rostită atunci când a părăsit atelierul lui Rodin: „În umbra marilor arbori, nu crește nimic”. Dincolo de tematica eminesciană, Mihai Cătrună este și un remarcabil pictor, în manieră su-

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

prarealistă. Tablourile sale, puține raportate la potențialul intelectual de care dispune, ne transportă spre o interpretare abisală a realului, fiind dominate de siluete feminine de o perfecțiune divină, plasate într-un cadru simbolico-oniric. Dacă ar fi transpuse în obiecte de artă – vase, mobilier, decorațiuni – creațiile lui Mihai Cătrună ar egala cu arta lui Gaudi, devenind chiar obiect de mândrie națională. Modest, retractil și tăcut, artistul nu face caz de disponibilitățile sale. Este exemplu tipic de altruism dedicat muncii și familiei. Dincolo însă de acest chip, îndelung exersat, al modestiei și obedienței, stă un creator cutezător și agresiv, un pictor care își cunoaște bine limitele și alonja. În timp, Mihai Cătrună va confirma cu siguranță presupunerea că singura modalitate de a reuși, pentru orice artist, din orice domeniu, este de a fi și a rămâne cu orice preț singular: „Am vrut mereu să fiu eu. Pentru asta am lucrat enorm“. Iată un ideal ce ne îndeamnă să ne scoatem pălăria.

© Dr. Marian Nencescu Critic de artă, cercetător asociat la Academia Română

Mai jos aveţi un link către un film cu lucrările pictorului şi graficianului Mihai Cătrună: https://youtu.be/cppyRSZnTH4

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 22


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

GRAFICĂ EMINESCU – MARCA MIHAI CĂTRUNĂ -

Carte poştală – unicat, pentru colecţionari

Plic Eminescu – unicat, pentru colecţionari

Detaliu plachetă, cu versurile care au apărut în revista Familia

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 23


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Placheta omagială 2016

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

Calendar - – unicat, pentru colecţionari

©Mihai Cătrună Medalii decernate participanţilor la Salonul „Eminescu“

Volum apărut numai în 39 de exemplare, cu poezii rar sau deloc publicate până acum, lansat la Salonul „Eminescu“ (coperta în creaţia dlui. Mihai Cătrunnă)

Eminescu în viziunea pictorul Ion Hultoană (cu care ne vom reîntâlni în luna februarie, a.c.)

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 24


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Portret de Alejandro Cabeza

Pablo Neruda4 – fragment din volumul de memorii Mărturisesc că am trăit Valparaíso e foarte aproape de Santiago. Îl despart doar munţii hirsuţi, pe ale căror culmi se înalţă, precum obeliscurile, cactuşi uriaşi, ostili şi înfloriţi. Şi totuşi ceva indefinibil desparte Valparaíso de Santiago; acesta din urmă fiind un oraş captiv, înconjurat de ziduri de zăpadă. În schimb Valparaíso se deschide tot spre oceanul infinit, spre zgomotele străzii, spre ochii copiilor. În tinereţea noastră boemă urcam mereu în zorii zilei, complet nedormiţi, fără un ban în buzunar, într-un vagon de clasa a treia. Eram poeţi sau pictori în jur de douăzeci de ani, cu o doză de nebunie neînfrânată ce se dorea consumată, împărtăşită, dezlănţuită. Valparaíso era un magnet. Abia peste ani aveam să mai simt aceeaşi atracţie, inexplicabilă, pentru un alt oraş. Eram la Madrid când deodată, aflându-mă într-o berărie, ieşind dintr-un teatru noaptea târziu sau pur şi simplu plimbându-mă pe străzi, am auzit vocea oraşului Toledo chemându-mă; glasul mut al fantomelor lui, al tăcerii lui. Şi la acele ore târzii, cu prieteni la fel de nebuni ca şi cei din tinereţe, o porneam spre vechiul oraş, calcinat şi întortocheat, urmând să dormim îmbrăcaţi pe malul nisipos al fluviului Tajo ori pe sub podurile lui de piatră. Nu ştiu de ce, dar dintre călătoriile mele fantastice la Valparaíso, una mi s-a întipărit în mod deosebit în minte, cu aroma ei de ierburi smulse din intimitatea câmpurilor. Ne duceam să ne luăm ră4

Pablo Neruda (pseudonimul lui Neftalí Ricardo Reyes Basoalto) (n. 12 iulie 1904 – d. 23 septembrie, 1973), poet și om politic chilian, consul în Spania, Japonia, China; ambasador la Paris, premiul „Cununa de aur" a Reuniunii Internaționale a Poeților din orașul iugoslav Strunga; Premiul Internațional Lenin Pentru întărirea păcii între popoare, 1953; laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1971.

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

mas-bun de la un poet şi de la un pictor ce urmau să plece în Franţa, cu un vagon de clasa a treia. Cum împreună n-aveam bani să plătim nici cel mai mizerabil hotel, plin de şobolani, l-am căutat pe Novoa, unul dintre nebunii noştri favoriţi din Valparaíso. Nu era chiar aşa de uşor să ajungi la el acasă. Urcând şi alunecând întruna pe coline, am zărit în întuneric silueta impasibilă a lui Novoa, ghidându-ne. Era un bărbat impunător, cu barbă deasă şi mustăţi groase. Poalele largi ale hainei lui negre fâlfâiau ca aripile pe misterioasele creste pe care le urcam orbi şi amărâţi. Vorbea întruna. Era un sfânt nebun, canonizat doar de noi, poeţii. Şi fireşte, era naturalist. Şi vegetarian. Lăuda legăturile tainice, doar de el cunoscute, dintre sănătatea trupească şi darurile înnăscute ale pământului. Predica în timp ce mergea şi ni se adresa cu vocea lui tunătoare, de parcă i-am fi fost discipoli. Înainta cu figura lui neobişnuită, de sfânt Cristofor născut în mahalale pustii şi întunecoase. În sfârşit am ajuns la el acasă: o colibă cu două camere. Patul sfântului nostru Cristofor se afla într-una din ele. În cealaltă trona un imens fotoliu de răchită, ornat din belşug cu inutile rozete de paie şi sertăraşe stranii, lipite de braţele lui; o capodoperă a stilului victorian. Uriaşul fotoliu mia revenit mie în noaptea aceea. Prietenii mei şi-au întins pe jos ziarele de după-masă, întinzându-se cu grijă peste ştiri şi peste editoriale. După respiraţii şi sforăituri mi-am dat seama repede c-au adormit cu toţii. În ce mă priveşte, ghemuit pe fotoliul monumental, mi-era greu să adorm la cât eram de obosit. În aer plutea liniştea înălţimilor, a culmilor solitare. Doar câte un lătrat de câini astrali tulburând noaptea ori vreo sirenă îndepărtată a unui vapor, ce venea ori părăsea portul, îmi confirmau faptul că mă aflam în Valparaíso. Deodată m-a învăluit o aromă stranie, tulburătoare. Mirosea a munte, a pajişte, a vegetaţie; erau miresme din copilăria mea, de care uitasem cu totul în zbuciumul vieţii citadine. M-am cufundat în somn, legănat de murmurul pământului meu natal. Oare de unde venea acea zvâcnire sălbatică a pământului, acele miresme pure? Vârându-mi degetele prin ochiurile răchitei fotoliului colosal, am descoperit sertăraşele şi în ele am simţit plantele uscate şi netede, crengile aspre şi rotunde, frunzele late, moi sau tari. Era acolo întregul arsenal binefăcător

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 25


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE al predicatorului nostru vegetarian, comoara unei vieţi dedicate strângerii de buruieni cu mâinile lui uriaşe de sfânt Christofor exuberant şi plimbăreţ. Odată descoperit misterul, am adormit liniştit în aroma de ierburi binefăcătoare. Câteva săptămâni am locuit pe o stradă îngustă din Valparaíso, vizavi de casa lui don Zoilo Escobar. Practic, balcoanele noastre se atingeau. Vecinul meu ieşea devreme în balcon şi făcea o gimnastică de anahoret care-i scotea la iveală coastele. Purtând mereu o salopetă amărâtă sau vreo jachetă roasă, în chip de marinar-arhanghel, el renunţase demult la navigaţie, la vamă, la orice preocupări marinăreşti. Cât era ziua de lungă îşi peria meticulos costumul de gală. Era un costum de postav negru pe care nu l-a purtat niciodată de-a lungul anilor, păstrându-l mereu în dulapul vechi, printre alte comori nepreţuite. Dar cea mai scumpă şi mai tulburătoare comoară era o vioară Stradivarius pe care a păstrat-o cu grijă toată viaţa, fără s-o atingă şi fără să permită cuiva să pună mâna pe ea. Don Zoilo se gândea s-o vândă la New York. Acolo putea primi o avere pe preţiosul instrument. Câteodată o scotea din şifonierul amărât, îngăduindu-ne s-o admirăm cu pioasă emoţie. Odată şi odată o va porni don Zoilo Escobar spre nord şi se va întoarce fără vioară, dar plin de inele minunate şi cu dinţi de aur în gură, în locul golurilor ivite o dată cu trecerea anilor! Dar într-o dimineaţă n-a mai apărut pe balcon ca să-şi facă gimnastica. L-am îngropat acolo sus, în cimitirul de pe deal, în costumul de postav negru ce-i înveşmânta pentru prima oară oasele lui mici, de pustnic. Corzile viorii Stradivarius nu i-au plâns plecarea. Nimeni nu ştia să cânte la vioară. De fapt, instrumentul nici nu mai era în şifonier. Pesemne luase drumul mării sau al New York-ului, împlinind visele lui don Zoilo. Valparaíso e misterios, întortocheat, sinuos. Sus, pe dealuri, sărăcia se revarsă ca o cascadă. Se ştie cât mănâncă, cum se îmbracă (şi cât nu se mănâncă şi cum nu se îmbracă) populaţia numeroasă de pe creste. Rufele întinse la uscat din dreptul fiecărei case şi înmulţirea continuă a picioarelor desculţe trădează iubiri nestinse. Dar lângă mare există case cu balcoane şi ferestre închise, fără prea mulţi locuitori. Printre ele se afla şi reşedinţa unui explorator. Am bătut

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

de multe ori la uşa lui, cu ciocanul de bronz, ca să mă audă. În cele din urmă s-au auzit nişte paşi uşori şi un chip cercetător a întredeschis uşa grea cu neîncredere, dorind parcă să mă lase afară. Era bătrâna slujnică a casei, o umbră în şorţ, îmbrobodită, care abia îşi târşâia picioarele. Exploratorul era şi el foarte bătrân şi împărţea doar cu slujnica spaţioasa casă cu ferestre închise. Venisem ca să-i văd colecţia de idoli. Holurile şi pereţii erau plini de creaturi stacojii, măşti striate în alb-cenuşiu, statui ce reproduceau anatomii dispărute, zei ai Oceaniei, scalpuri polineziene, scuturi ostile de lemn, îmbrăcate în blană de leopard, salbe de colţi feroce, vâsle de schifuri ce au străbătut ape norocoase. Cuţite violente înfiorau pereţii cu lamele lor argintii şerpuind în întuneric. Am observat că zeităţile masculine de lemn se împuţinaseră. Falusurile le erau acoperite cu bucăţi de pânză, aceeaşi pânză din care erau făcute şorţul şi broboada slujnicei; era uşor de remarcat. Bătrânul explorator se deplasa cu grijă printre trofee. În fiecare încăpere îmi oferea explicaţii, când grave, când ironice, ca unul care a trăit şi încă mai trăieşte bucurându-se de comorile lui. Cu bărbuţa lui albă semăna cu un fetiş din Samoa. Mi-a arătat flintele şi pistoalele mari cu careşi urmărise duşmanii şi învinsese antilopa şi tigrul. Îşi istorisea aventurile cu o voce egală, şoptită. Era ca şi cum ar fi intrat soarele în ciuda ferestrelor închise, lăsând să pătrundă o rază firavă, ca un fluturaş zburdalnic învârtindu-se printre idoli. La plecare i-am destăinuit intenţia mea de a mă duce în Insule, ajungând cât mai repede la nisipurile de aur. Şi atunci, după ce s-a uitat primprejur, şi-a apropiat mustăţile lungi şi încărunţite de urechea mea şi mi-a şoptit temător: „Să nu cumva să afle ea, să nu prindă de veste; şi eu mă pregătesc să plec într-o călătorie." Şi a rămas aşa o clipă, cu un deget la buze, ascultând parcă paşii unui tigru prin pădure. Apoi uşa s-a închis în urma mea, neagră şi grăbită, aşa cum coboară noaptea peste Africa. Mici lumi ale oraşului Valparaíso, părăsite, nu se ştie când şi din ce pricină, ca nişte cufere de care nimeni nu mai are nevoie - în fundul unui beci; nu se va şti cum au apărut şi de ce vor rămâne pe vecie acolo. Poate că în tainice unghere, în sufletul oraşului, se vor păstra de-a pururi pierduta mă-

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 26


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE reţie a valului, furtuna, sarea, marea vuind şi sclipind. Marea fiecăruia, ameninţătoare şi absconsă: un sunet de nepătruns, o unduire solitară preschimbată în pulbere şi spumă de vise. În existenţele excentrice descoperite, m-a surprins identificarea supremă cu portul tulburător. Sus, pe coline, înfloreşte mizeria în clocot frenetic de gudron şi veselie. Iar jos, macaralele, debarcaderele, truda omului acoperă franjurul litoralului cu o mască pictată cu fericire trecătoare. Unii n-ating nici înălţimile, nici marea. Îşi ţin într-un cufăr propriul infinit, bucata lor de mare. Şi-l păzesc cum pot, lăsându-se învăluiţi de uitare, ca întro ceaţă. Uneori Valparaíso se zbate ca o balenă rănită. Se clatină în vânt, agonizează, moare şi reînvie. Aici fiecare fiinţă poartă în suflet amintirea unui cutremur. E un crâmpei de spaimă, lipit de inima oraşului. Înainte de naştere, fiecare om e un erou. Căci în memoria portului există acel dezastru, acea înfiorare a pământului ce tremură, şi zgomotul răguşit din adâncuri, ca şi cum într-un ţinut submarin ori subpământean ar începe să bată clopotele, vestind sfârşitul lumii. Câteodată, după ce ziduri şi acoperişuri se prăvălesc, iscând nori de praf şi flăcări, în tăcere ori în urlete, când totul pare definitiv calmat prin moarte, din mare se iveşte, ca o spaimă ultimă, un val gigantic: uriaşa mână verde, înaltă şi ameninţătoare ca o trâmbă a răzbunării, măturând şi bruma de viaţă rămasă. Adesea totul începe cu o unduire nelămurită, trezindu-i pe cei adormiţi. Sufletul, aflat între somn şi veghe, comunică prin rădăcinile-i adânci, cu străfundurile pământeşti. A vrut s-o ştie dintotdeauna. Ei bine, acum o ştie. Apoi, când marea cutremurare ia sfârşit, n-ai încotro s-o apuci: zeii s-au dus, iar trufaşele biserici sunt praf şi pulbere. Groaza ce te cuprinde nu seamănă cu aceea dinaintea taurului furibund, a pumnalului ameninţător sau a apei în care te afunzi. De-astă dată e o spaimă cosmică, o bruscă incertitudine; universul se destramă, se prăbuşeşte. Şi-un tunet surd, nicicând auzit până acum zguduie din rărunchi pământul. Praful ridicat de casele dărâmate se împrăştie treptat. Şi rămânem singuri, cu morţii noştri, cu toţi morţii, fără să ştim de ce mai trăim. Scările pornesc de jos în sus, se răsucesc, se caţă-

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

ră. Se subţiază ca firul de păr, se odihnesc, devin verticale. Se precipită, se alungesc, dau înapoi, nu se sfârşesc nicicând. Câte scări? Câte trepte? Câţi paşi pe trepte? În secole câţi paşi, urcând şi coborând cu cartea sub braţ, cu roşiile, cu peştele, cu sticlele, cu pâinea în mână? Câte mii de ore au uzat treptele, săpând în ele canale prin care ploaia se joacă şi plânge?

Scări! Niciun alt oraş nu le-a spulberat, nu le-a stricat rostul, nu le-a tocit şi nu le-a reclădit aşa cum a făcut-o Valparaíso. Niciun al oraş n-a avut asemenea zbârcituri: vieţile oamenilor vin şi pleacă pe ele, urcând mereu la ceruri de parcă ar coborî la origini. Scări, iar la mijlocul drumului: un ciulin cu flori stacojii! Scări pe care urcă marinarul întors din Asia spre a găsi acasă un zâmbet nou ori o absenţă cumplită! Scări pe care a căzut, ca un meteorit negru, un beţivan! Scări pe care urcă soarele, îmbrăţişând dealurile! Am face ocolul lumii dacă am păşi pe toate scările din Valparaíso! Valparaíso a strălucit în noaptea universului. Din toate zările, avântându-se către lumea întreagă au pornit nave înzorzonate, ca porumbiţele minunate, vase parfumate, fregate înfometate, întârziate la capul Horn, mult peste aşteptări... Adesea oamenii se năpusteau la păşuni de cum debarcau... Zile cumplite ori fantastice, când oceanele comunicau doar prin strâmtoarea Patagoniei. Vremuri când Valparaíso plătea bine echipajele care îl detestau ori îl adorau. Un vapor a adus într-o zi un pian cu coadă; cu un altul a venit Flora Tristán, bunica peruană a lui Gauguin; în fine, la bordul lui „Wager" a ajuns primul Robinson Crusoe, în carne şi oase, descoperit de curând în insulele Juan Fernández... Alte ambarcaţiuni au adus ananas, cafea, piper din Sumatra, banane din Guayaquil, ceai de iasomie din Assam, anason din Spania... Vechiul golf, ruginita potcoavă a Centaurului, s-a umplut de miresme: pe o stradă te învăluia mirosul dulceag de scorţişoară; pe o alta, ca o săgeată albă îţi străpungea sufletul mireasma fructului anonaceei; dintr-o fundătură te pândea miasma algelor marine, mirosul întregii mări chi-

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 27


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE liene. Şi-atunci Valparaíso se lumina, devenind aur întunecat, apoi portocal marin: înfrunzit, răcoros, umbros şi rodind din belşug. Culmile oraşului Valparaíso s-au descotorosit de oameni, prăvălindu-le casele în râpi argiloase, colorate în roşu, auriu ori verde crud. Dar casele şi oamenii s-au agăţat de dealuri, s-au încolăcit, s-au înfipt, s-au chinuit, s-au aşezat pe verticală, s-au prins de stâncă cu orice chip. Portul e o zbatere între mare şi natura vagă a munţilor, dar omul e învingător în toate. Dealurile şi marea au creat oraşul, modelându-l; oferindu-i nu rigiditatea unei cazărmi, ci insolitul primăverii, cu desenele ei contradictorii, cu energia ei sonoră. Casele s-au topit în culoare: amarantul, galbenul, carminul, cobaltul, verdele şi purpuriul. Astfel şi-a îndeplinit Valparaíso misiunea lui de port adevărat, de vas eşuat pe uscat şi totuşi viu, de nave cu pavilionul fluturând în vânt. Vântul Marelui Ocean merita un oraş al pavilioanelor. Printre aceste dealuri înmiresmate şi rănite am trăit eu. Sunt dealuri suculente, cu viaţa pulsând în spaţii infinite, în tainice şerpuiri şi reverberaţii de trompetă. În spirală te aşteaptă un carusel portocaliu, un călugăr ce coboară, o copilă desculţă atentă la pepenele ei, o sarabandă de marinari şi femei, o prăvălie ce vinde fier ruginit, un circ minuscul sub al cărui cort abia încap mustăţile dresorului de animale, o scară ce suie până la nori, un ascensor ce urcă, plin cu ceapă, şapte măgari cărând apă, o maşină de pompieri revenind de la un incendiu, o vitrină ce expune sticle cu conţinut benefic sau fatal. Eu nu pot să ajung în atâtea locuri. Valparaíso are nevoie de un nou monstru marin, cu opt picioare, ca să-l străbată în întregime. Mă încântă imensitatea lui, intima lui întindere, dar nu reuşesc să-i cuprind dreapta multicoloră, stânga fertilă, înălţimile ori abisurile. Pot să-i urmez doar clopotele, unduirile şi numele. Mai ales numele, căci ele au rădăcini şi radicule, aer şi ulei, istorie şi muzică, iar în silabe au sânge.

Selecţie şi prezentare, Gabi Schuster

Surse: http://www.romlit.ro/pablo_neruda_marturisesc ca_am_trait. Editura Vellant

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

Există cimitire singure, Există cimitire singure, morminte pline cu oase fără sunet, inimi trecând printr-un tunel întunecat, întunecat, întunecat ; murim ca într-un naufragiu ce se petrece-n noi, ca şi când ne-am îneca în propria inimă, ca şi când ne-am duce căzând dinspre piele înspre suflet. Există cadavre, /există tălpi lipite pe lespedea rece, /există moarte în oase, /ca un sunet pur, ca un lătrat fără de câine, moarte ce iese din anumite clopote, din anumite morminte, crescând în umezeală ca ploaia ori ca plânsul. Eu singur am văzut uneori sicrie cu lumânări desprinzându-se din oră, cu defuncţi palizi, cu femei cu pletele moarte, cu brutari albi ca îngerii, cu fete visătoare căsătorite cu notari, sicrie urcând râul vertical al celor morţi, râul cenuşiu,/în sus, cu lumânări umflate de sunetul morţii, /umflate de sunetul tăcut al morţii. Sunetul este cel în care soseşte moartea, ca un pantof fără picior, ca o haină fără om, vine şi ciocăneşte cu un inel fără piatră, fără deget, vine şi strigă fără gură, fără limbă, fără gâtlej. Şi totuşi, paşii ei s-aud, /veşmintele ei sună tăcut, ca un copac. Eu nu ştiu, cunosc prea puţine, abia văd, dar cântecul ei cred că are culoarea violetelor umede, /violetelor obişnuite cu ţărâna, pentru că faţa morţii e verde, pentru că privirea ei e verde, ca ascuţita umezeală a unei frunze de violetă în sobra ei culoare de iarnă exasperantă. Uneori moartea trece prin lume/ca o mătură, linge ţărâna căutând defuncţii, e chiar în mătură,/în limba morţii căutând morţii, în acul morţii căutând firul. Moartea-i pe laviţă :/în saltea, în pernele cernite ; trăieşte întinsă şi deodată suflă : suflă un sunet întunecat care umflă cearşafurile. Există paturi care plutesc spre portul unde-i aşteaptă moartea îmbrăcată în amiral

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

©Pablo Neruda

Page 28


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Boris Pasternak5

– 126 de ani de la naștere Boris Pasternak - unul dintre cei mai de seamă poeți ruși, a avut neșansa să se facă arhicunoscut cu un roman nu dintre cele mai strălucite, Dr. Jivago, dar respins cu vehemență de regimul sovietic, chiar și prin vocea lui Șolohov6, bănuit și azi de plagiat cu al său Don liniștit. I s-a conferit Premiul Nobel în 1958, iar guvernanții i-au propus să plece și să nu mai revină. Pasternak a ales patria și nu premiul. În 1912, deci la vârsta de 22 de ani a debutat ca poet, apoi în 1914 a publicat volumul Gemenul din nori. În 1917, an de răscruce pentru Rusia, el scoate al doilea volum, Dincolo de bariere. Spre deosebire de prietenul său, Maiakovski, el s-a ținut departe de disputele politice, a fost apreciat ca poet chiar și de dictatorul Stalin, pe care l-a convins, vremelnic, să-l scutească de un arest și de un asasinat pe Osip Mandelșatam7, care, în final a fost totuși internat și ucis, în urma unor denunțuri și a unui poem extrem de violent scris împotriva fanaticului osetin, unul dintre marii călăi ai istoriei. Tatăl poetului, artist plastic, evreu convertit, Leonid Pasternak, la fel și mama sa, pianistă, i-au creat un mediu propice educației artistice, copilul a studiat un timp cu Sckriabin, apoi s-a ocupat de filozofie, a mers la Marburg, în Germania, unde preda Hermann Cohen, 5

Boris Leonidovici Pasternak (n. 29 ianuarie 1890 (S.N. 10 februarie) la Moscova - d. 30 mai 1960) a fost un poet și scriitor evreu rus, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1958. 6 Mihail Alexandrovici Șolohov (rusă: ) (n. 11 mai 1905 - d. 21 februarie 1984), a fost un scriitor cazac, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1965. 7 Osip Emilievici Mandelștam (în limba rusă: ) (n. 3 ianuarie (stil vechi) / 15 ianuarie (stil nou) 1891 – d. 27 decembrie (stil vechi) / 3 ianuarie (stil nou) 1938) a fost un poet și eseist evreu rus, unul dintre cei mai faimoși membri ai școlii poetice acmeiste.A scris o lirică neoclasică, caracterizată prin laconism, intensitatea expresiei și echilibrul versului.

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

model pentru Heidegger, Jaspers, ș.a. Pastrnak i-a cunoscut în copilărie pe Lev Tolstoi, Rahmaninov, Serov, Vrubel, ș.a. Prima fază a formării sale poetice este legată de grupul Centrifuga, moderniști cu valențe europene. În 1922 publica un volum de succes, Sora mea, viața, care îl impune ca pe o personalitate. Mai scrie romanul în versuri Spektorski, poemul Locotenentul Schmidt, volumul A doua naștere, apreciate de Maxim Gorki. Și-a petrecut cea mai mare parte a timpului în satul scriitorilor, de lângă Moscova, Peredelkino, unde a și fost înmormântat în 1960. A cunoscut două mari iubiri, cea de a doua fiind un model pentru eroina Lara din Dr. Jivago. Romanul se încheie cu un ciclul excepțional de versuri, iar acțiunea nu are nimic provocator pentru concepția de „dușman al poporului”, cum se vehicula cu iresponsabilitate pe vremea sa. Acțiunea cuprinde perioada 1903-1929, prin urmare sunt evitate evocări ale catastrofelor umane provocate de Stalin după acei ani. Jivago este însuși Pasternak, un om ce oscilează între viața artistului și loviturile „dictaturii proletariatului”. Profunzimea versului său este greu de sesizat la o primă lectură:

Curgeau razele, precum și cărăbușii şi reflexe prin sticla libelulelor se strecurau pe-obraz pădurea era invadată de lumină tremurândă, precum sub lupa unui meșter ceasornicar. O neliniște străbate fiecare poem al său, pe lângă cele cu tentă filosofică, în poezia reflexivă, peisagistică, arta lui Pasternak trezind admirația necondiționată a unor mari poetese, Țvetaeva, Ahmatova, ca și a milioanelor de cititori, iubitori de literatură rafinată. Tradus în mai multe limbi, opera sa a fost parțial tradusă, fără mare răsunet, și în română – Comuna din Lomza, traducere Nicolau Mărgeanu și Elene Enescu-Timoftei, București, Editura pentru literatura universală, 1963; Lirice, traducere Marin Sorescu, București, Editura pentru literatura universală, 1969; Doctor Jivago, traducere Emil Iordache, Iași, Polirom, 2008. Sub înaltă protecţie, Iaşi, Editura Plirom, 2002, în splendida traducere a Mariei Dinescu. (Volumul cu-

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 29


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE prinde texte de o factură cu totul deosebită în cadrul literaturii din anii ’30-’40 ai secolului trecut. Este o proză impresionistă, proustiană, psihologică, având teme ca zămislirea şi formarea unei conştiinţe, meandrele sufletului uman, surprins în cele mai subtile manifestări. Impresionantă şi originală este aura poetică de aleasă muzicalitate ce transpare din fiecare rând, frază sau pagină. O serie de particularităţi de stil şi de limbaj l-au propulsat pe Boris Pasternak în galeria marilor avangardişti. Volumul ilustrează drumul parcurs de autor, de la impresionismul metaforic şi exploziv din tinereţe, la echilibrul şi calitatea notaţiei care îl caracterizează pe artistul matur.) La sfârșitul anilor '30, deprimat din cauza nenorocirilor pe care le vede în jurul său, - sunt anii terorii staliniste -, Pasternak renunță pentru o vreme la opera personală și își câștigă existența traducând. Traduce mult, din Shakespeare, Kleist, Goethe, Petöfi, Shelley, Verlaine, din germană, engleză și din poezia gruzină. A fost și în Gruzia pe urmele lui Lermontov, pe care îl admira din copilărie. În timpul Războiului publică volumele de versuri Pe trenuri timpurii (1943) și Întinderea pământească (1945). În iarna aceluiași an începe să scrie romanul Doctor Jivago. După război elaborează partea cea mai importantă din romanul Doctor Jivago. În 1948, întregul tiraj de Opere alese de Pasternak, tipărit în anul precedent, este dat la topit. Publicarea romanului în străinătate în 1957, în Italia, și decernarea Premiului Nobel pentru literatură în 1958 au generat ascuțite critici în presa sovietică, soldate cu excluderea sa din Uniunea Scriitorilor și constrângerea sa să renunțe de „bună voie" la Premiul Nobel. În 1959 încheie volumul de versuri Când se înseninează. La 30 mai 1960, scriitorul moare la Peredelkino. © Boris Marian, Viorela Codreanu Tiron

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

MEDALION BORIS PASTERNAK Grea cruce să iubeşti pe unii... Grea cruce să iubeşti pe unii. Dar tu - ce simplă! De-nţeleg Secretul frumuseţii tale, Enigma vieţii o dezleg. S-aude, primăvara, foşnet De adevăruri, cum răzbat. Ca aerul îţi e-nţelesul, Ca el de dezinteresat. Freamătul viselor s-aude Atunci - şi parcă le şi vezi. În rândul marilor temeiuri, Tu, precum aerul, te-aşezi. Uşor e: te trezeşti, din suflet Zvârli pleava vorbei, vechi cusururi, Curat s-o duci de-aici-nainte, Să nu te mai mânjeşti de-a pururi.

O, de ştiam de la debut O, de ştiam de la debut Că versul scris cu sânge-omoară, Că flecuşteţele de rânduri Te-nfundă-n gât şi te doboară, Lăsam isprăvile acestea C-un dedesubt primejdios. Abia se-nfiripa povestea Şi interesul – ce sfios! Ca Roma, bătrâneţea-i dură, N-o-ndupleci cu braşoave doară. Nu scapă-actorul c-o lectură: Cere de-a binelea să moară. Când inima-ţi dictează versul, Ea scoate-n scenă-un rob, târându-l. Aici se isprăveşte arta! Respiră soarta şi pământul. (1931) © Boris Pasternak © traducere de Marin Sorescu

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 30


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Biblioteci portugheze Rubrică realizată de Dorina Litră, Piteşti Portugalia sau locul „unde se termină pământul şi începe marea” este o ţară atlantică, fascinantă, plină de viaţă, modernă, elegantă, care în acelaşi timp respiră un puternic aer medieval. Situată în sud-vestul Peninsulei Iberice, pe coasta Atlanticului, are un istoric bogat în ceea ce priveşte navigaţia şi descoperirile geografice. Într-adevăr, fără exploratorii portughezi, precum Vasco da Gama8, Bartolomeo Diaz9, Cristofor Columb10 sau Fernando Magellan11, multe tărâmuri ar fi rămas ne-cunoscute pentru Europa un timp îndelungat. După perioada marilor descoperiri, portughezilor

8

Vasco da Gama, conte de Vidigueira (n. 1460 sau 1469, Sines - d. 24 decembrie 1524, Kochi, India), a fost un explorator portughez din perioada Marilor descoperiri care a descoperit calea maritimă dintre Europa și India. Unii istorici presupun că numele de "Gama" provine de la cavalerul Lopo Rodrigues de Olhoa însoțitorului eroului național Cidul care joacă un rol hotărâtor în recucerirea de la mauri (arabi) a orașului Évora în anul 1166, acesta fiind însoțit de un cerb (în portugheză = "gama"), care ar fi devenit porecla familiei. 9 Bartolomeo Diaz numit și Bartolomeu Dias (n. 1450 în Algarve - d. 29. mai 1500 Capul Bunei Speranțe) a fost un navigator și explorator portughez, fiind primul care a descoperit (1487–88) capul sudic al Africii. Sunt puține date cunoscute despre navigatorul portughez. El a fost probabil urmaș al lui João Dias,care împreună cu Gil Eanes a navigat înconjurând Capul Bojador (1453) și care de asemenea a ajuns (fiind însărcinat de regele Portugaliei Henric supranumit "Navigatorul") la capul cel mai vestic al Africii situat azi în Senegal, a ocolit insulele Capul Verde (Cabo Verde) (1444) descoperind Terra dos Guineus (Guineea) . În anul 1481, Bartolomeo Diaz ia parte la o nouă expediție, condusă de Diogo de Azambuja spre coasta Guineii. 10 Cristofor Columb (italiană Cristoforo Colombo, spaniolă Cristóbal Colón, n. între august și octombrie 1451 – d. 20 mai 1506) a fost un navigator italiano-spaniol. A navigat spre vest, pe Oceanul Atlantic, în căutarea unei rute spre Asia, dar și-a câștigat reputația descoperind un nou continent, America, în perioada precolumbiană fiind cunoscută numai Lumea Veche 11 Fernando Magellan – (n. primăvara lui 1480, d. 27 aprilie 1521, Mactan, Filipine) a fost un explorator portughez care a navigat în serviciul regelui Spaniei. A fost primul european care a navigat în Oceanul Pacific și primul care a condus o expediție în jurul lumii.

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

le-au rămas fostele colonii şi mândria că limba lor este a cincea limbă vorbită în lume. De cultura portugheză se leagă atât festivalurile populare de muzică şi dans, cât şi tradiţiile culinare şi reprezentările din domeniul artei. În Portugalia găsim peisaje sălbatice pustii, plaje minunate, oraşe impozante, pereţi placaţi cu faianţă multicoloră, strălucire maură, gotică engleză şi atracţii ale Renaşterii portugheze. La prima vedere, pare o ţară sărăcăcioasă, cu un destin puternic legat de ocean. Portugalia este însă o ţară surprinzătoare, cu oameni şi locuri care merită descoperite, o ţară care, odată ce te-a prins în vraja ei, nu te mai lasă: te cheamă înapoi şi te prinde în plasă precum sirenele. Pe trotuarele pavate cu piatră cubică portughezii merg încet şi legănat. Nimeni nu se grăbeşte, nici măcar la serviciu. Oamenii sunt amabili şi primitori: se oferă să îţi dea indicaţii sau să îţi fie ghizi, le place conversaţia, sunt foarte primitori şi te invită să-i cunoşti, să îi asculţi. Portugalia este uneori denumită drept ţara poeţilor, deoarece în literatura portugheză poezia avea întotdeauna influenţă mai puternică decât proza, care s-a dezvoltat mai târziu. Femeile sunt, de asemenea, considerate printre cei mai importanţi scriitorii contemporani din ţară, menţionând aici în mod deosebit pe Lídia Jorge12 şi Agustina Bessa-Luís13 . Printre tinerii autori a reuşit să-şi facă un nume Valter Hugo Mãe14 . Palatul Naţional Mafra este un monumental baroc şi neoclasic, un palat-mănăstire situat la 28 de kilometri de Lisabona. Fostă mănăstire franciscană, palatul a fost construit între 1717 -1755 şi a fost 12

Lidia Jorge (n. 18 iunie, 1946, Loulé, Boliqueime) este o proeminentă romancieră portugheză și o autoare a cărei operă este reprezentativă pentru stilul recent de scriere portugheză, așa-numitul „post Revolution Generation". Cărțile ei au câștigat recunoașterea internațională și au fost publicate în mai multe țări. care a dat numele bibliotecii din Albufeira. Valea pasiunilor este romanul care, din momentul apariţiei sale (1998), a reuşit să câştige interesul marilor spaţii culturale. 13 Augustina Bessa-Luís (n. 15 octombrie 1922, Travanca - ...) este o scriitoare portugheză; în 2004 a câștigat Premiul Camões. Din romanul său As Terras do Risco este inspirat filmul O Convento realizat de Manoel de Oliveira în 1995; v. site: http://www. Infopedia. pt/ $agustina-bessa-luis 14 Mãe Valter Hugo este numele artistic al scriitorului portughez, Hugo Valter Lemos (Henrique de Carvalho, Angola, n. 25 septembrie, 1971).Hugo mai este şi editor, solist vocal şi artist plastic. Valter Hugo Mãe a primit Premiul José Saramago în literatură în 2007, pentru romanul Remușcările lui Baltazar Serapion.

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 31


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE clasificat ca monument naţional în 1910, fiind unul dintre cei şapte finalişti la categoria „Minuni ale Portugaliei”. Deşi iniţial era un proiect destul de mic pentru o mănăstire de călugări, proiectul palatului a fost modificat, astfel că a devenit una dintre cele mai somptuoase clădiri baroce din ţară şi în acelaşi timp unul dintre cele mai mari palate regale.

Palatul din Mafra – Privire de ansamblu

Proiectat de arhitectul german João Frederico Ludovice, palatul a fost construit simetric faţă de o axă centrală, ocupată de bazilică, pe faţada principală se regăsesc două turnuri mari, iar mănăstirea se află în spatele faţadei principale. Interiorul foloseşte din abundenţă marmură rose amestecată cu marmură albă în diferite modele, iar desenele multicolore ale podelei se reflectă pe tavan. Sculpturile şi picturile religioase din bazilică constituie una dintre cele mai importante colecţii din secolul al XVIII-lea din Portugalia. Acestea includ lucrări ce aparţin lui Agostino Masucci, Corrado Giaquinto, Francesco Trevisani, Pompeo Batoni, dar şi unor studenţi portughezi din Roma, cum ar fi Vieira Lusitano şi Inácio de Oliveira Bernardes.

Palatul din Mafra – Privire de ansamblu

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

Biblioteca se află în interiorul palatului, la etajul al doilea, este considerată un punct important de atracţie al palatului şi rivalizează cu grandoarea bibliotecii Abbey Melk din Austria. Încăperea în formă de cruce are o lungime de 88 de metri, iar rafturile bibliotecii, lucrate din lemn exotic în stil rococo, sunt situate pe pereţii laterali, în două rânduri, separate printr-un balcon cu balustradă de lemn. Colecţia bibliotecii este formată din aproximativ 40.000 de volume legate în piele, datând din secolele XIV-XVIII, inclusiv incunabule. Sunt mai multe volume foarte valoroase, tipărite înainte de anul 1500, un exemplu fiind Cronica de la Nürnberg (1493). Alături de cărţi se află şi partituri muzicale, unele dintre ele fiind special compuse pentru a fi cântate la orgile din basilica de la Mafra. Importanţa colecţiei de cărţi era recunoscută încă din acele timpuri, motiv pentru care a fost dată o bulă papală care, sub pedeapsa excomunicării, interzicea oricărei persoane să ia sau să împrumute vreo carte fără acordul regelui. Pentru protecţia acestor volume deosebit de valoroase, se recurge la o metodă ingenioasă, pe lângă aşezarea cărţilor în aşa fel încât să împiedice apariţia umezelii: sunt folosiţi câţiva lilieci „bibliotecari” care ziua stau în cutii sub rafturi, iar noaptea sunt eliberaţi pentru a se hrăni cu insecte şi larve dăunătoare bibliotecilor cu cărţi pe suport de hârtie. O altă curiozitate legată de faimoasa bibliotecă a Palatului de la Mafra este aceea că a apărut drept marea cameră de război a împăratului din Lilliput, în adaptarea cinematografică din 1996 a cunoscutului roman al lui Jonathan Swift, Călătoriile

lui Gulliver.

Imagine din interior - Biblioteca Palatului de la Mafra

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 32


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Imagine de interior - Biblioteca Palatului de la Marfa

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

contrastând pe fundal verde, a doua - aur pe un fundal roşu şi ultima – aur pe fundal negru). Balcoanele şi scările încorporate în mobilier, coloanele sculptate ce susţin rafturile, sălile înalte, bogat decorate în stil baroc, fac din bibliotecă unul dintre cele mai luxoase locuri din lume, şi aceasta graţie picturilor de pe tavane şi rafturilor sculptate şi pictate într-un mod foarte delaliat, cu subtile influenţe din arta chineză. Cu aproximativ 250.000 de volume, dintre care aproape 5.000 sunt manuscrise, biblioteca este accesibilă numai cercetătorilor, dar găzduieşte şi diverse alte evenimente culturale, expoziţii sau concerte. Între cele mai valoroase cărţi se numără ediţia princeps a poemului epic Os Lusíadas scris de Luiz Vaz de Camões sau Tabuas dos Roteiros da Índia de D. João de Castro, singurul manuscris cunoscut care cuprinde toate mapele călătoriilor făcute de portughezi spre India, în marea epocă a descoperirilor maritime.

Imagine de interior - Biblioteca Palatului de la Mafra

Biblioteca Joanina, construită între 1717-1728 pe locul fostei închisori a palatului regal, adăpostea biblioteca Universităţii din Coimbra. Regele Ioan al V-lea al Portugaliei (1689-1750), cunoscut şi sub numele de „Mărinimosul,” l-a surprins pe rectorul Universităţii din Coimbra, spunându-i că solicitările sale pentru ajutor în consolidarea bibliotecii erau prea modeste. De aceea, biblioteca a fost amenajată extrem de generos, cu bani din zăcămintele de aur descoperite pe atunci în Brazilia. Edificiul în stil baroc impresionează încă de la intrare, cu cele patru coloane ale faţadei, blazonul regal şi o inscripţie în care se recunoaşte importanţa cărţilor şi faptul că această bibliotecă este un fel de coroană a oraşului. Interiorul este format din trei camere care comunică între ele prin arcuri identice cu portalul şi rafturi complet acoperite, decorate cu motive chinezeşti (prima cameră în aur

Biblioteca Naţională a Portugaliei este deschisă tuturor celor care sunt interesaţi de cultura portugheză, cu un vast şi foarte divers patrimoniu documentar care acoperă aproape zece secole de istorie şi cultură, un patrimoniu care vorbeşte ge-

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 33


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

neraţiilor viitoare despre trecut, despre limbă, istorie şi identitate proprie. Cu începuturi în 1796, biblioteca a fost finanţată de către trezoreria regală şi din donaţii private, devenind cea mai mare bibliotecă din Portugalia şi o instituţie de referinţă în aria culturală a ţării. Are rolul de a colecta patrimoniului bibliografic naţional, de a asigura prelucrarea şi conservarea acestuia, făcându-l disponibil pentru comunitatea intelectuală şi ştiinţifică, asigurând literatura de specialitate online oriunde din lume.

Imagini exterior şi interior - Biblioteca Joanina

Biblioteca Naţională a Portugaliei are multe cărţi rare şi manuscrise, cele mai vechi provenind din secolul al XII-lea: aproximativ 15.000 de coduri, 36.000 de manuscrise, volume deosebit de valoroase, împărţite în două secţiuni în funcţie de „vârstă”: până la 1500 ani – incunabule (1597 la număr) şi după 1501 – rarităţi, între cele mai valoroase manuscrise iluminate numărându-se Biblia Cervera – una dintre cele mai vechi şi mai importante Biblii sefarzi care au supravieţuit distrugerii celor mai multe comunităţi evreieşti din regatele Castilia şi Aragon.

În Portugalia există o bibliotecă cu carte românească la sediul Institutului Cultural Român din Lisabona şi o mică bibliotecă a fost organizată la Lectoratul de Limbă Română de la Universitatea Lisabona. Pe teritoriul Portugaliei apare o singură publicaţie în limba română, editată din decembrie 2013 de Ambasadă - revista Curier portughez, care poate fi citită în format electronic pe site-ul: www.ambasadaromaniei.pt. De asemenea, în cadrul Departamentului de Limbi şi Literaturi Romanice de la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” funcţionează o bibliotecă portugheză, ale cărei fonduri de documente provin din donaţii ale Institutului Camões şi ale Fundaţiei Gulbenkian din Lisabona, în prezent numărând peste 500 de volume de lingvistică, literatură şi civilizaţie portugheză, plus 70 de CD-uri şi DVD-uri care pot fi consultate la sala de lectură de studenţi, masteranzi şi doctoranzi clujeni. Rubrică realizată de Dorina Litră, Piteşti

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 34


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Moara cuvintelor

ALINA MARIETA ION15 Brăila

Se macină printre dinţi fără-ncetare mii de sensuri printre cuvinte, superioare, pentru haimanalele de judecăţi şi învăţături. Însă, neminţit, sufletul, se lipeşte de coaste şi-şi ia avânt, cu toată râvna, înainte, când începe să se tocmească, modest şi frumos. Se ciocneşte de graiuri colţuroase şi cu sfială trece peste rând să rostească câte ceva în numele blândeţii şi milei. Se trezeşte prigonit şi stors de vlagă în lumea pătrunzătoare şi umplută de forme nesfârşite fără corp aruncate, deodată, grămadă într-un colţ. Se hotărî să nu mai zică nimic o să se uite tontolog şi în taină la scrânteala desăvârşită ce iese pe gură. Valori neutre Vin pornită de la munca silnică, în maxi, şi-mi vine să casc a lehamite şi oboseală, la schimbul doi obligatoriu, acasă deci.

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

În scara palatului de patru etaje unde-mi târâi zilnic picioarele se garează o limuzină cu nişte puşti şi-o gagică şi rămân gânditoare de-mi zic: la optşpe ani nu mă plimbam cu decapotabila, nici acum nu reuşesc să-mi iau măcar un cas’ să urle mai tare că se sesizează şeful de scară, iar la pensie sigur nu-mi mai trebuie nimic căci o să fiu şchioapă şi surdă. Mi-a trecut repede gândul poznaş, deci n-o să fiu bogată, şi mă tem că o dau în altă dambla, o să am amintiri.

16

MARIA-ILEANA TĂNASE ,

Bucureşti

ÎN NOAPTEA DE BOBOTEAZĂ Mi-e tâmpla ninsă de-atâta aşteptare şi-n loc de diademă am pus răbdare, sub pernă-n noapte-un fir de busuioc să te visez, iubitule, să ard ca un foc. Gândul zburdalnic l-am trimis la tine să te cuprindă strâns dorul de mine, înfăşurat în dorinţe mii să te găsesc, căci pădurile noastre nu-mbătrânesc. E noapte, prin ramuri vântul răsună în calendar veşminte de sărbătoare, tăcerile le simţim ca o muzică divină, iubirea rămâne pe soclu nemuritoare. Am pus busuioc în păr de Bobotează, e noaptea când perechile se găsesc, loveşte gândurile cât dorinţa-i trează, zboară pe corn de dor să te-ntâlnesc.

16 15

Ana Marieta Ion – n. 5 iulie, 1975, la Brăila.

Maria Ileana Tănase – n. 18 februarie, 1957, absolventă a Facultăţii N. Titulescu.

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 35


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

se bucură că am ochii mamei ceilalţi s-au mutat înspre Est le-a promis ploi şi putere de muncă nu au drept să mă-ntrebe sub aceste ramuri înflorite târziu

DAN PETRUŢ CĂMUI toate aceste cuvinte când corbii se strâng aud glasul este nevoie în altă parte de tine o floare de vâsc iarna se apropie nimeni nu schimbă ceva după visul din zori arunc tot ce-mi aduce aminte de morţi voi face curat locul mi se pare bolnav nu există greieri întoarceri în timp ar trebui să mă oprească până nu cade bruma pe lemnul cu dâre de var păsări într-o manevră periculoasă vor să abată iubirea mai presus de orice mă tulbură hainele risipite beţişoarele fumegând printre noi pe covor noaptea înaintează desculţă ca într-o sală de marmură ecoul sufletul meu simte nevoia copleşitoare de a cuceri o femeie în timpul acela toate cuvintele erau despre tine lily was here dintr-odată am devenit somnambul dorm singur nimeni nu vrea să umble pe acoperişuri fără să se ţină de păsări străinii mi-au trimis bani şi icoane sfinţite în cele mai scumpe biserici preferam zornăitul argintului la cina de taină aveam scrisul greoi puţini reuşeau să traducă Dumnezeu a fost aici nu există amintiri ca într-o casă bântuită bunicul a violat un înger în timp ce dormea regretul e tot ce-a păstrat pentru mine

niciodată nu laşi un mesaj cuiva dacă vrei să-ţi răspundă baţi până curiozitatea învinge teama de oameni cu puterea cuvintelor slave hoarda jupoaie scoarţa copacului rezistentă la milă

Şi dacă-ar...

AUREL CHIOREAN, Cluj-Napoca

Şi dacă-ar fi s-aleg, aleg iubirea, necunoscute fumuri din comoară, topeşte-mă frumos, cu fericirea, dar, fă-o aşa, încet...să nu mă doară! Şi dacă-aşa cumva din întâmplare, spre tine-alerg în dorul meu să vii, să nu uiţi să îmi laşi, o răsuflare, în gara mea...cu trenuri de copii! Să-mi laşi iubirea lângă-un bol de apă, nu ca blestem, ci dor de a iubi, un suflet blând, ce-l port, în el să încapă, sub frunza ta, cea verde, de-ar mai fi Şi dacă-ar fi, să fug cândva din mine, să-mi laşi cuvântul tău ca alinare, destinului, ce parcă-mi aparţine, ca foc, la căpătâi de lumânare!

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 36


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

GABRIELA MIMI BOROIANU, Mehedinţi

MARIA FILIPOIU17, Bucureşti Iubire în flori de nufăr -odă spiritului eminescianDe peste timp de veacuri, în ochii tăi privesc, poet nepereche şi de astre zămislit. Pe vis din călimară urc, să te regăsesc Şi să-ţi trimit iubire în vers împătimit. Că în lacrimi din condei, cu spirit locuieşti şi cerni dumnezeire pe-al vieţii infinit, din cer cu rază dalbă, prin noapte când zâmbeşti, voi şti că, mi-ai primit sentimentul dăruit. De îngeri purtată, îmi împrumuţi lumină, să-mi luminezi cărarea ce duce la tine. De mă faci mireasă în viaţa ce-o să vină, iubirea lumii îţi aduc în sân la mine. Dorul pierdut pe cale, i-l aduc în priviri, cu lacrimi să îţi umplu vechiul pocal de vin. Când plânge depărtarea rămasă-n amintiri, iar stele lăcrimează de-al dragostei suspin Prin ochii tăi privesc o lume dispărută ce-şi trimitea frenetic, înaripări de dor. Iubire să-ţi cobori în lume nenăscută, de pământence să-ţi legi destin de muritor. Dar ai ales să fii ,,nemuritor şi rece", iubire să-ţi trimiţi pe raze de luceafăr. Prin noapte, când răsari, dorul mă va petrece, iubire în rouă îţi dau pe flori de nufăr. ©Maria Filipoiu

17

Nu sunt Eu nu-s vreo zeiţă aşa cum mă vezi Nu-s lumina din zori ce-ţi bate la geam Nici iarba ce-mbracă câmpiile verzi Nici floarea ce galeş zâmbeşte pe ram. Nu-s nici trilul de-l auzi în pădure Ploaia de vară ce-astâpăr-un dor Nu sunt dulceaţă din boabe de mure Nici măcar Luna pitulată într-un nor. Nu-s cerul de vară cu stelele mii Nici speranţa ce se-aprinde scânteie Nu-s nimic din tot ce visezi tu c-aş fi Sunt puţin doar atât, o femeie...

Protest Ne-au ars greşelile în spate Sub ochi de cer neiertător Cuvintele-au plecat departe Să plângă într-un alt decor. Înghesuite-ntre acuze Sub umbra binelui de ieri Cuvintele ne mor pe buze Cu ochii umezi de poveri. Mai ţipă jalnic o chemare 'N-al buciumului glas molcom Cuvinte plâng în disperare Condiţiunea de-a fi om. Mai trec speranţele deşarte În pas de orologiu spart Cuvinte tac mergând spre moarte Când frații sângele-şi împart. Oglinzile-s întunecate Şi ne privesc cu ochii goi În ţara plină de păcate Ne vrem cuvintele-napoi!

Maria Filipoiu – n. 8 septembrie 1954. Poet etnolog folclorist si memorialist.

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

©Gabriela Mimi Boroianu

Page 37


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

făcut-am pat din dorul meu de ducă, iar disperarea-mi deveni caducă, un simplu gând uitat, ivit vremelnic, precum o lacrimă ce se usucă. Sonetul altarelor plutitoare

Sonetul cocorului

CRISTIAN LISANDRU18, Bucureşti

De-ai şti, iubito, cum îmi plâng cocorii cu lacrimile zărilor ucise atunci când taie drumuri lungi prin norii desfăşuraţi peste poveşti nescrise. Nici n-ai să crezi de-ţi voi cânta la tâmplă sau de voi recita, duios, sonete, dar zborul lor în mine se întâmplă, plesnindu-mă cu foame şi cu sete. Pe aripi dus-au dramele acestea, sfidând tărâmuri aspre şi străine, în trupul meu se scrie azi povestea unui cocor ce zboară către tine. Ca un cuţit se răsuceşte timpul şi sângerează-n noapte anotimpul...

Sonetul venirii tale În jurul meu o lume mistuită ploua cenuşă peste toate cele, era prăpăd în gândurile mele şi luna plină mă privea cernită. Sorbeam coşmaruri, mă-mbătam cu ele, păstram în mine moartea pârguită, o ultimă speranţă gâtuită cerşea dezmăţul unui joc de iele. Dar te-am zărit venind ca o nălucă jertfită mie prin destin prielnic, 18

Te port cu mine dincolo de moarte, atemporal mă lupt cu neputinţa, descoperind la sânul tău credinţa că soarta noastră-i filă dintr-o carte. Pe orizont îmi răstignesc dorinţa atunci când depărtarea ne desparte, privesc în gol prin gândurile sparte şi-un vânt năuc îmi spintecă fiinţa. Voi construi altare plutitoare pe un ocean neîntinat turistic, cu junghi în oase, văduvit de soare, sătul de marinari sau de vapoare, monologând stupid, eufemistic, rugându-mă la tine cu ardoare.

Sonetul eternităţii Atâta dragoste respiră-n tine că nici nu vreau să plec din lumea asta, voi spune morţii şi cu asta basta, te du la alţii, mie-mi e prea bine! Ai coasa ruginită, iar năpasta ce-o porţi prin viaţă fără de ruşine nu va mai curge-n veci la mine-n vine, aşa că mi te fandoseşti ca proasta! Va râura nemărginita vară prin trupurile noastre renăscute, vom măcina secunde într-o moară, făcând în ciudă zilelor trecute, apoi hrăni-vom dorul către seară şi-un zeu blajin ne va sculpta-n volute.

V. nota de la p. 49.

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

©Cristian Lisandru

Page 38


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

la rădăcinile dorului şi murmură tainic simfonia vântului primăvăratec

Divinul ţărm

GEORGETA RESTEMAN, Secuieu, Cluj

Pe-un ţărm divin de paşii-o să ne poarte Din noaptea care prin tăceri respiră Ne vor trezi cu degete de liră Nădejdi târzii ţesute-n clipe sparte... Tu chiar nu vezi că stelele se miră Cum viscoleşte-n noi temuta soarte În pumni de plumb cenuşile împarte Durere din durere se prefiră? Divinul ţărm ce poate să învie Nisipuri zălogite într-un mit Umblet de maci cu paşi de poezie În rouă de cuvinte-ncuminţit Şi-o cupă de iubire-n cumetrie Cu gândul alb scăldat în infinit.

LUJERI Doamne, cum împarte luna săruturi de raze peste crengi rostogolindu-şi umbrele şi-ucigând amintirile reci din neodihna fiecărui ram ascuns în dosul clipei uitate de fericire...

scurm pământul reavăn cu unghiile înnegrite de aşteptare şi plantez timid lujeri de speranţe când zorii dimineţii rescrise mijind a trandafiriu mă prind îngenuncheată lângă mormântul trecutelor primăveri... plesnesc mugurii!

Plecăm din noi... Plecăm din noi în fiecare iarnă Să adunăm din gheţuri visuri mute Când ne-nfăşoară în tăceri durute Zăpezile ce-au început să cearnă. Doar cerurile ne primesc ofranda Arce de curcubeie în cunună Cu gânduri line prinse-n flori de lună Când pe pământ mai joacă sarabanda Fals deşănţat, şi ură, şi minciună... Trăim tăcuţi şi sufletul ne plânge Flămând de alb, iubirea va învinge, Speranţa noastră e-o lume mai bună. Suntem destine-nţepenite-n brumă Şi-n ierni pătrunse-n vieţi năpăstuite Ni-s visele dorinţi neîmplinite Iar noi, cobaii tăi, lume nebună! Plecăm din noi în fiecare iarnă Şi-n primăveri sădimu-ne credinţa Doar Cel de Sus ne poate da sentinţa. Şi norii-au prins din nou zăpezi să cearnă... Din vol. Nerătăcitele rostiri, Editura Eikon, 2015

©Georgeta Resteman

născând miresme de primăveri rostuite în cupe de magnolii şi strecurate prin pânzele tăcerii sufletul zdrenţuit se-adună

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 39


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

VASILE LARCO

ALENSIS DE NOBILIS, Bucureşti

O STEA, UN VIS Pe cerul mult întunecat O stea abia se-arată, Coboară lin şi dintr-o dat Rozariul îşi dilată.

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

Pictorul tău pictez, iubito, numai de mi-ai cere te-aş zugrăvi din împletiri de aburi de vrei, pe frunte-ţi desenez mistere când aur curge-n ale minţii jgheaburi în abulii îmi definesc doctrina în aure, îmbrăţişări mimate iar de se-ntâmplă să rănim lumina culorile se varsă desfrânate până în clipa când e nordul sudul când rana mea din coapsă eşti, femeie ne-nmiresmăm cu înzeire nudul pictăm cu sânge gura ta atee tristeţile ascunse sub rimel ţi le dezvălui rătăcind pe pânză ca haina să devină-n acest fel venirea toamnei în eden: o frunză

E-atât de-aproape, aş putea S-ating a ei dogoare Cu pleoapa lăcrimând în ea Tăcerile de sare. O clipă parcă s-a oprit, Ori visul o învie, Iar între-apus şi răsărit Mi-e ochiul o vecie. De basmul ei mă las pătruns În dorurile mele Şi-o lacrimă îmi e de-ajuns Să surp un cer de stele. NOSTALGIE POETICĂ (rondel) Cu mers felin, purtând năframe Şi cu sclipire în priviri, În parcul plin cu trandafiri Vezi fete tinere şi mame. Mergând pe-alei, când le admiri, Te-ntrebi: or fi din ele poame: Cu mers felin, purtând năframe Şi cu sclipire în priviri? Iar eu compun azi epigrame, Sonete, scriu şi amintiri Din Iaşul marilor iubiri În gând având aceste dame Cu mers felin, purtând năframe.

Sascha Kohl - Acuarelă © Vasile Larco

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 40


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

Cum poate, din seninul ireal, Subit să se înfrupte o tornadă? Căci până şi tărâmul boreal Poate servi ca dulce promenadă! Unde iubirea cuibul şi-a clădit, Furtuna nu cutează s-o atingă, Chiar în copacul veşnic desfrunzit, Cu grindină să plouă ori să ningă.

Reflecţii

CAMELIA ARDELEAN, Deva

Poetu-i valoros, mergând spre moarte. Veţi spune, poate: este un truism! Nu vreau să cad în ieftin patetism, Dar astăzi nu-i de-ajuns doar să ai carte, Căci partea-n van se lasă aşteptată, O vezi doar dacă minţi ori dacă furi, Sau dacă, în muzeul de figuri Din ceară, te alături la erată. De câinii sunt plecaţi la vânătoare, Caii nu mor, căci au avut noroc, Dar când dulăii s-au întors în joc, Nu-i mai salvează nicio ursitoare. Mă urmăreşte-amarnic vechea temă: „Profet în ţara lui nimeni nu e”! Mai bine-un absolvent de abc, Decât făuritor de stratagemă! Mă-ntorc tăcut la simpla meserie De saltimbanc al şahului ocult. Prefer ca nechezatul să-mi ascult, Decât să zburd prin lătrături o mie!

Enigmaticele ploi De mult, prognoza meteo-ntre noi Nu mai anunţă veri zâmbind sub soare! Pierduţi prin enigmaticele ploi, Teamă ne-ar fi de-un răsărit ce doare.

Dar noi, prin anotimpuri de tăceri, Am şi uitat ce iz are căldura. Când toamne reci strivesc fâşii din „ieri”, Simţiri plăpânde nasc, rănite, ura...

Scenariu absurd Azi mi-am tocit genunchii pe caldarâmul vieţii, Cu pletele-mi de gheaţă l-am mângâiat nervos Şi mi-am izbit durerea senilă de pereţii Aceluiaşi scenariu absurd, răutăcios. Mi-am aplecat grav fruntea, sperând să mă audă, Din zările cernite, un Dumnezeu prezent, Dar m-a izbit tăcerea-I hipnotică şi crudă Şi-am înţeles: destinu-mi Îi e indiferent. Nu am acces la zâmbet, căci i-am uitat parola, Mormane de tristeţe mă strâng ca un lasou, Şi chiar de sunt străină de foamea din Angola, Flămând e al meu suflet în propriul său cavou. Trăiesc pentru iubire, dar mă înec în ură Din cupa de catranuri ce mă absoarbe-obscur, Sub vălurile nopţii, m-arunc în aventură, Pătrunsă de-ntuneric, n-am chef nici să înjur. M-am învăţat cu răul, tovarăş chiar îmi este, Din clipele-i vasale, corolă şi-a făcut. Sub draperia sorţii, renunţ şi la proteste, De frica unui sigur şi-amarnic upercut. Concluzia-i frivolă: ce mâzgă mă apasă! Pe umerii-mi de vată se-nghesuie poveri. De mâine-mi curăţ trupul de veşteda carcasă A unei neputinţe ce duce nicăieri!

Sub stropi de nostalgie-atent păşim, Ca nu cumva să le-ntinăm cărarea, Şuvoiul de speranţe-l răvăşim – Din lacrimă s-a întrupat trădarea.

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

© Camelia Ardelean

Page 41


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

POP STELU, un drum de străbătut...

Cluj

un drum mai am de străbătut din plinul drumului de început mai lasă-mă, un bob zăbavă, să-mi oglindesc chipul tăcut în umbra ta... în urma ta... Adastă timp, rămâi o vreme printre runele sufletului meu, te-aştept cu fiecare clipă, să mă închin ţie, precum unui zeu, mai dăm răgaz de o iubire, douăsă-ţi fie îngăduinţa singur ţel, când plouă cu Pleiade’n Univers, vei înţelege din zboru-ţi al meu zel, rămâi cu mine o vreme, mai am de primenit al tău harnaşament, şi de trasat pe nebuloase un drum, un drum...traseu dement... un drum mai am de străbătut, din plinul drumului de început, mai lasă-mă, un bob zăbavă, să-mi oglindesc chipul tăcut în urma ta... Şi... uite aşa... mai ninge alene norii creionează cerului ultimile gene fulgi rari de nea îmi mângâieochii în ultim sărut rece de catifea iarna'mi suflă prin buzunare colna'i goală lemnele's cenuşă şi fum raftul cămării'i gol

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

vinul din beci se prelinge'n bemol (ecou scrijelit pe grinda spânzurată'n pod acolo lângă cel de'al doispezecelea nod) ostenit de'atâta iernat ţin ison vinului-Mare Domn! dau samă paharului gol doinind a dor şi jele cinstind memoria iubirilor mele celor tăcute şi nerostite înrudite cu cele rostite şi neprimite şi... uite aşa mă aghezmuiesc cu sârg de dragul voracelui dor nebun ce încă îţi caută sens şi rost trecerii prin celest...

mă socotesc cu timpul... adeseori mă rătăcesc pe drum, fac paşii înapoi, dar drumul capătă altă formă, alt sens... (ceva legat de acele ceasornicului din turnul timp, un timp pe care, nevoit de spaţiu, îl parcurg într-un ritm prea alert prea nebun) ostenit de atâta drum de străbătut... încerc să mă opresc, hodină să-mi găsesc, cu greu mă sprijin de secundele ce-şi mai caută rost în tumultul de clipe ce le ştiu pe de rost, doar visul efemer mă mai face să sper, într-o clipă de răgaz când zâmbetul mi-a împietrit pe obraz, fac haz de necaz şi mă ridic, ştiind că acolo la orizont înaripat stă un dric, caut să mă tocmesc cu un gropar, să-mi sape groapă sub un des umbrar, la umbră de falnic nuc, când vine vremea să mă duc ... ce folos de sex, iubire, de elan... când toate vin înşiruite pe platan, şi-apoi întipărite în firman... firmanul, eu, şi bunul dric ne socotim cu timpul pe nimic.

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

© Pop Stelu

Page 42


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Dor de vară

NICOLAE TZONE, Bucureşti, editura Vinea

MIHAELA GUDANA, Galaţi

Te vreau de dor, de-mi plâng în suflet macii. Petale roşii ard secunde-n ceas, Pe-un gând alerg, fără să număr paşii Şi-o vară-n ploi de lacrimi simt în glas. De dor toţi teii varsă-n zbor miresme, Şi umbre trec prin liniştea din nopţi Cu tine-n gând aş vrea să beau aghiazme Când luna plină bate pe la porţi. De dor şi vara mi se-ndrăgosteşte, Cu soarele la braţ pălesc spre zări. Când valul din priviri se albăstreşte, De dor aş vrea să mă aduni în mări.

Fără timp Azi nu am timp să plâng, mi-e dragă clipa! Când simt în mine-un crâng, deschid aripa. Mă porţi cu tine-n zbor, mă pierzi în mare, mă prinzi într-un fior cu-albastra zare. Azi nu am timp să mor, mă doare drumul! De–atâta mers prin dor s-a stins parfumul de praf stelar şi raze umilite, mă cert cu pietrele şi merg-nainte. ©Mihaela Gudana

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

PĂMÂNT DE FLORI PENTRU VERSURI ÎN LOCUL TĂU VOI MURI EU se vede cu ochiul liber neîmpestriţat de spaţii ori anotimpuri se vede din orice parte a lunii ori a soarelui mi-ar fi privit trupul de carne se vede chiar de dincolo de miezul pământului strivit sub carapace de foc foarte roşu şi sub carapace de lut foarte negru de netrecut vreodată de vreo vietate împodobită cu viaţă pământ de flori am devenit pentru versuri pământ de flori am devenit pentru cuvântul secret pământ de flori am devenit pentru somnul cel mai adânc pentru somnul cel mai bogat în trepte ţesute din apa nevăzută pe care numai vizionarii pot păşi fără să li se scufunde tălpile şi călcâiele pământ de flori sunt pământ de flori gras brun frumos mirositor mătăsos la răsfirarea în palmă pământ de flori cald ca respiraţia genunchiul şi coapsa iubitei pământ de flori dulce şi fin ca feliile de cozonac făcut de mama în casa copilăriei în casa unde melc codobelc am mers prima dată de-a buşilea în casa în care am mers apoi pentru întîia dată-n picioare

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 43


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE în casa unde am avut prima hârtie de scris între degete şi primul creion şi prima peniţă cu vârful subţire ca firul de aţă pământ de flori sunt şi alerg cu viteza sunetului şi cu viteza luminii între celulele cărnii mele şi celulele oaselor mele pământ de flori pentru versuri am ajuns pământ de flori pentru poemul cel mai sincer şi cel mai durabil unde începe în mine sângele şi unde începe ţărâna de flori pentru substantivul cel mai exact şi pentru verbul cel mai sclipitor cel mai vitriolant unde în primul rând se odihneşte în mine albină în stup moartea cenuşăreasă şi moartea împărăteasă dar şi viaţa cenuşăreasă şi viaţa împărăteasă pământ de flori pentru versuri sunt pentru versuri care singure pot muri şi singure pot învia singure pot zbura şi singure se pot decapita singure pot înfrunzi şi singure pot înflori singure pot trece styxul înot fără cel puţin a se umezi singure pot regenera viaţa întreagă de la un capăt la altul atunci când viaţa nu va mai avea pofta de a fi de a înflori zi de zi şi de a se desfrunzi iarăşi zi după zi pământ de flori pentru poeme duc în orbite de la primul ceas de după răsăritul de soare până la ultimul ceas de dinaintea miezului nopţii pământ de flori pentru poeme respir şi nu oxigen vechi şi putrezit

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

şi nu văzduh vechi şi mucegăit pământ de flori pentru poeme am în coşul pieptului unde de obicei se dă huţa-huţa inima fără plasă şi fără perne de puf de lebădă sub ea pământ de flori am în urechi şi în creier pământ de flori am în splină şi în ficat pământ de flori am în maţe şi-n călcîiul lui ahile cel mereu de duşmanii mei şi de duşmanii grecilor căutat şi apa pe care o trec dintre buze şi limbă spre beregata pe dinăuntru şlefuită cu cel mai bun vin al îndrăgostitului tot din pământ de flori pentru poeme este şi vinul roşu făcut din strugurii culeşi din viile nesfârşite de sub ţâţele singurei de sub ţâţele unicei tot din pământ de flori pentru poeme este dimineaţa şi prînzul şi seara au rădăcinile în pământul de flori pentru poeme care sunt o o şi iar o o privighetoare mică şi tandră care ai ouat în pământul de flori care sunt oul de diamant al începutului şi al sfârşitului şi iarăşi al începutului nu muri azi nu muri neapărat azi nu muri în ziua în care şi eu am murit singura zi în care pământul de flori pentru versuri nu se poate deosebi încă de pământul obişnuit pământ de flori pentru poeme sunt orbilor eu singurul muritor care am locuit o mie de ani şi încă un an în pupilele ochilor lui homer înainte de a orbi * îmi spune dumnezeu dă-mi înapoi toată apa pe care ai băut-o

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 44


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE în viaţa ta vreodată şi tot vinul roşu pe care l-ai băut şi tot aerul dă-mi-l pe care l-ai respirat dă-mi chiar şi tot praful pe care l-ai înghiţit an după an şi zi după zi şi chiar bulgării de pământ pe care ţi-ai pus mereu tălpile picioarelor ori ale încălţărilor tale dă-mi-i şi-n locul tău voi muri eu * pe care şoim zboară viaţa mea înspre moartea cea sigură înspre moartea nemuritoare pe care şosea trupul meu este târât pe asfalt şi făcut ferfeniţă de milioane de roţi negre de maşini negre conduse de şoferi cu mănuşi negre în mâini pe care şosea aleargă cu tălpile goale pe asfalt cu viaţa şi cu moartea lui în spinare tatăl meu cel atât de drag şi cel atât de bun pe care şosea iubita mea îmi adună carnea sfăşiată şi pune în basmaua ei neagră bucăţile nenumărate de creier amestecat cu ţărână şi iarbă veştejită pe care şosea dumnezeu doarme dus pe care drum dumnezeu îşi doarme şi minţile şi puterea neştiind că am murit că trupul mi-a fost sfârtecat în zeci şi zeci de fărâme şi totuşi şi totuşi doar poemele mele îmi plimbă răcoroase ramuri de măslin peste chipul meu plin de sânge plin de praf şi de frunze uscate peste chipul meu mort şi iarăşi mort foarte mort şi totuşi şi totuşi doar poemele mele mă jelesc precum norodul cel tâmp pe faraonul mort pe care l-a iubit

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

întorc negrele file ale căror părinţi demult sunt cenuşă tu virgil mazilescu tu florin mugur înviaţi înviaţi şi vă veseliţi şi beţi vin negru scrumit din negrele pahare de scrum pe care vi le întind şi dansaţi virgil înviat are o pisică verde în braţe florin înviat are pe cap o coroană de diamant roşie precum sângele roşie precum în miez soarele atât de fierbinte în iulie vigil vorbeşte blând cu pisica lui verde îi spune de fapt o dată şi încă o dată ultimul poem pe care l-a scris acolo chiar în pământ cu degete carbonizate pe veci florin păşeşte dintr-o parte în alta a vieţii şi a morţii sale şi coroana de diamant roşu aproape că pare un rug care începe să-l ardă de la tâmple spre trup * dorm în acest pat rece din fulgi de ninsoare şi moartea mea este aici doarme cu mine în acest pat rece din fulgi de ninsoare hai îmi spun fii curajos coboară din patul cel rece şi suflă-ţi cu putere în palme pentru a rămâne treaz pentru a nu ţi se lipi ochii de pleoape definitiv în pat lîngă mine moartea mea doarme adânc din când în când surâde şi chiar râde visând pesemne că se plimbă de mână cu mine prin nesfârşite grădini negre.

poem din volumul aflat sub tipar:

Viaţa cealaltă şi moartea cealaltă...

© Nicolae Tzone

* singur în neagra pădure de cărţi

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 45


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

Până când moartea-ncepe să tresară Şi viaţa-mi este licoare amară.

AGAFIA DRĂGAN, Alexandria Sufletul mi-e blând călător Obosit gândul se-apleacă supus, Un dor mai rămâne cumva nespus Când visele nopţii clipesc tot mai rar, În geană de zi pe-al umbrelor hotar. Ochi de lumini, adâncul aprinde, Albă luna-n mister se cuprinde, Sevă, razele curg cioburi de culori, Dansează frenetic prin fluturi şi flori. Aripă doru-şi deschide-n zare, Licăre-n ochi izvor de visare, Gură-şi desenează pe-o pulpă de nor, Sufletul spre tine mi-e blând călător. Îţi prind chipul în şoapte rotite, Şi-mi las somnul pe braţe dorite. Ziua să-ţi aprindă clipe senine, Ploi de lumină curgă peste tine.

În umbră-mi rămâne atâta nimic Prin timp ce mai am păşesc dihotomic, În umbră-mi rămâne atâta nimic. Fatidic un gând s-agaţă de pământ Când inima-şi sapă în urmă mormânt. La orizont plutesc vise de-o clipă, Torţă aprinsă pe neagră aripă. În trenă amintirile curg cioburi Când toamna mi se stinge-n miez de culori. Cu suflet îngenunchiat de ţărână Voi naşte oare din altă fântână? Sau nimicul nimic află din mine Când alte simţiri vor curge de mâine. Până atunci muşc ca o lupoaică flămândă Inima caldă din orice secundă

Te-am aşteptat Te-am aşteptat când mugurii dădeau în floare, Visau mere roşii îmbujorate de soare. În trupuri tinere, creşteau frumoasele livezi, Fără a bănui efemerul frunzelor verzi. Te-am aşteptat cu merele pârguite în ramuri, Miresme văratice pictau spre mine drumuri, La ceas în care noaptea deschide vis cuminte, Să ne îmbrăcăm trupul cu braţele veşminte. Te-am aşteptat când livezile erau coapte, Armonizau culori, la sânul toamnei şoapte. Pe buze, purtam dulceaţă de vin cules târziu, Unduia nostalgia prin ramuri vis arămiu. Ai venit atunci, când livezile dădeau spre iarnă, Cu-n trist acord pe ramul inimii mustind a rană. Columbi rătăciţi prin elegii de vise în doi, S-adunăm uitate bucurii prin veştede foi.

Dum spiro spero La capăt de drum cu vise apuse, Atâtea cântece rămân nespuse. Undeva adastă un dor nepătruns, Un vis de iubire-n frunze ascuns. În amintiri născute din visare, Însingurarea-şi află alinare. Iluzii aromate de vechi vibrări Ascund nostalgic, tăcute chemări. Nimic nu e iubite, întâmplare, Nici ziua de azi cu clipe amare. Încearcă tristeţea să-şi facă popas Dum spiro spero atât ne-a mai rămas. Când soarele curge-n seară arămiu, S-adoarmă la sân de lună argintiu, La început de drum la capăt de cărare, Unduie tăcut un gând de împăcare.

© Agafia Drăgan Rubrică realizată, prin selecţie, de colectivul de redacţie

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 46


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

criticul literar Maria Corti a fi capodopera poetică a Aldei Merini. *

„Pământul Sfânt”: întâlnire cu poezia Aldei Merini Alda Merini (1931-2009), poeta milaneză „născută pe douăzeci şi unu primăvara” debutează la vârsta de 19 ani, în Antologia della poesia italiana contemporanea 1909-1949. Versurile din această primă etapă creatoare sunt reunite în volumul La presenza di Orfeo („Prezența lui Orfeu”, 1953). Vor urma, în 1955, Paura di Dio („Teama de Dumnezeu”, 1955) şi Nozze romane („Nuntă romană”, 1955), în care se resimte influenţa unor Rilke, Campana, Quasimodo şi a poeţilor ermetici. Dominante sunt motivele mitologice şi religioase, accentele mistice, scriitura de tip confesiv. După ciclul de versuri Tu sei Pietro („Tu eşti Petru”, 1962), urmează o lungă perioadă de izolare, ca urmare a succesivelor internări în spitalul psihiatric Paolo Pini. Versurile scrise începând cu anul 1979 poartă amprenta experienţei traumatizante a sanatoriului. Volumul La Terra Santa („Pământul Sfânt”, 1984), pentru care poeta primeşte Premiul Montale în 1993, reprezintă mărturia cea mai evocatoare în acest sens. Urmează două decenii de intensă activitate creatoare şi recunoaştere mediatică. Între plachetele de versuri din această perioadă se numără: Fogli bianchi („Foi albe”, 1987), Vuoto d’amore („Gol de iubire”, 1991) Ballate non pagate („Balade neplătite”, 1995), Superba è la notte („Măreaţă este noaptea”, 2000). Referitoare la spectrul bolii şi la traumele suferite la Paolo Pini, nu mai puţin evocatoare sunt fragmentele de proză confesivă din L’altra verità. Diario di una diversa („Celălalt adevăr. Jurnalul unei diferite”, 1986). Textele cuprinse în grupajul selectat fac parte din ciclul La Terra Santa, considerat de

Ospiciu e cuvânt cu mult mai mare decât obscurele prăpăstii ale visului şi totuşi mai veneau la răstimpuri filament de albastru sau cântec îndepărtat de privighetoare sau gura şi se desfăcea muşcând în albastru minciuna feroce a vieţii. Sau o mână de bolnav, necruţătoare, urca încet până la fereastră silabisindu-şi numele şi-odată dezlegat hidosul număr, regăseai toată gravitatea vieţii tale. * La poartă se încheagă victimele chipuri perfecte şi goale închise-n ignoranţă, paradoxale mâini încleştate pe gratii de fier şi-afară trenul care trece uşor, în soare o sfâşiere orbitoare peste marginea mea înjosită. * Affori, ţinut îndepărtat cufundat în mizerie, pe-aici te loveşti de bârne, de întrebări şi zăvoare de-atâtea şi atâtea spaime, Affori, ţinut abia ivit care-şi trimite după voie raza goală în temniţa ta mută. * Acolo jos unde mureau cei osândiţi în iadul decăzut, smintit în sanatoriul fără sfârşit unde membrele vlăguite erau înfăşurate în pânze ca într-un giulgiu semit

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 47


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE acolo jos unde umbrele trecerii alunecau peste picioarele goale ieşite de sub aşternuturi iar bandajele încinse îţi brăzdau încheieturile şi mâinile şi miroseai a fecale acolo jos, în sanatoriu era uşor să transferi paradisul. Îl atingeai cu mintea înfierbântată şi mâinile sleite de sudoare cu sexul ridicat în aer cu neruşinare spre Dumnezeu. Acolo jos, în sanatoriu unde perne sângeroase îţi înăbuşeau urletele acolo îl vedeai pe Dumnezeu ştiu eu, printre ideile străvezii ale marii tale nebunii. Dumnezeu îţi apărea iar corpul ţi se fărâmiţa, fărâme blonde, parfumate ce coborau să devasteze stoluri de rândunele ivite de niciunde. * Cele mai frumoase poezii se scriu deasupra pietrelor cu genunchii zdreliţi şi mâinile-ascuţite de mister. Cele mai frumoase poezii se scriu în faţa unui altar gol, încercuiţi de trimişii divinei nebunii. De-acolo tu, criminal smintit, tu dictezi versuri omenirii, versurile răzvrătirii şi profeţiile biblice şi eşti frate cu Iona. Dar în Pământul Făgăduinţei unde rodesc copacii de aur şi pomul cunoaşterii Dumnezeu n-a coborât nici nu te-a blestemat vreodată. Dar tu cu fiecare ceas îţi blestemi cântecul căci ai descins în limb, acolo unde sorbi pelinul unei supravieţuiri refuzate.

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

* Încă o dimineaţă fără culoare o dimineaţă neistovită plină ca o gutuie, ca rodia lui Dumnezeu, o dimineaţă cu miros de ferigi şi de cutreierări prin păduri, dar nu vor fi nici ferigi nici cai ţâşnind în lumină, această dimineaţă blândă va purta în frunte pecetea surpărilor mele… * Luna se desface în grădinile spitalului, câte-un bolnav suspină cu mâna-n buzunarul gol. Luna cere pătimire şi sânge celor închişi: odată am văzut un bolnav cum murea golit de sânge sub luna aprinsă. Răzvrătire Ai făcut din mine ceva mărginit o pădure pietrificată ce nu-şi poate plânge maternitatea destrămată. Ai făcut din mine o pădure unde mişună şerpi veninoşi unde hiena stă la pândă, căci eram o nimfă îndrăgostită şi blândă şi-aveam la sân animăluţe moi. Dar unghiile mele însetate se-nfig cu îndârjire-n pământ, iar eu, Medusa, încremenită te privesc în ochi. Eu, în visare maestră, mă ghemuiesc şi-acum într-un pat înfăşurată în doliu să nu-mi mai simt carnea. Traducere şi prezentare de Dana A. Popa

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 48


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Rubrică realizată de Horia Dumitru Oprea

Nikos Kazantzakis19 despre prietenul său, Panait Istrati20 „Nu-l văzusem niciodată. Citisem însă povestirile lui înţesate de strigăte înflăcărate, sângeroase, omeneşti, îi cunoşteam viaţa eroică, plină de peripeţii. Gheorghios Valsamis, contrabandist din Kefalonia, fire neliniştită, se expunea veşnic pericolului, fără teamă, pradă acelui vagabondaj ce nuşi află niciunde liniştea; o cunoaşte la Brăila pe Joiţa Istrati, o frumoasă româncă sănătoasă, echilibrată, şi îi face un copil, pe care, bineînţeles, l-a botezat Gherasimos. Mai târziu, i-a mai adăugat un nume, Panaitaki, Panait. Panaitaki era mic când tatăl său se prăpădeşte, iar mama – o sfântă, o femeie gingaşă – e nevoită să muncească din greu, să fie spălătoreasă pe la diferite case, ca să-şi poată întreţine copilul. Visa să-l înveţe carte, 19

Nikos Kazantzakis - (n. 18 februarie 1883, Heraklion - d. 26 octombrie 1957, Freiburg) este un autor grec care a scris de-a lungul vieții sale poeme, romane, eseuri, și cărți de călătorii. Probabil cel mai important și cel mai tradus scriitor grec al secolului XX. A devenit cunoscut în 1964 când a fost lansat filmul Zorba grecul, bazat pe romanul cu același nume scris de acesta. Aflat veșnic în conflict cu autoritățile din Grecia pentru opiniile sale îndrăznețe (asemenea bunului prietenului său Panait Istrati, era atașat ideilor de stânga), deși a îndeplinit o vreme și funcții publice, a găsit mai multă audiență în străinătate decât în propria patrie, fiind nominalizat de câteva ori la Premiul Nobel. 20 Panait Istrati (n. 10 august 1884 Brăila – d. 16 aprilie 1935, București) a fost un scriitor român de limbă română și franceză. Prozele și romanele sale descriu lumea proletariatului. Opera lui Panait Istrati, scrisă în limbile franceză și română, a fost tradusă în peste 30 de limbi.

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

să-l însoare cu o fată de treabă, să devină, într-o bună zi, un gospodar român destoinic. Dar în vinele copilului clocotea sângele kefalonit. Nu împlinise 12 ani când şi-a părăsit mama şi şi-a început vagabondajul. A îndurat foamea, a zăcut bolnav, a dormit pe caldarâm; călătorea hoţeşte, pitit în spatele căruţelor, ascuns în marfare sau în calele vapoarelor, pe acoperişurile trenurilor. Aşa a străbătut Egiptul, Palestina, Siria, Turcia, Grecia, Italia, Elveţia. Îl arde pojarul setei de viaţă, dorinţa să vadă, să se bucure de toate bucuriile şi amărăciunile pe care pământul i le poate dărui omului. În timpul vagabondajelor sale citeşte literatură rusă, la cafenele aude istorii orientale, poveştile Halimei. Ca să poată câştiga un codru de pâine face toate muncile: e chelner, ajutor de bucătar, zugrav, hamal în diferite porturi şi, în sfârşit, la Nisa, pe Coasta de Azur, fotograf ambulant. Într-o zi de ianuarie a anului 1921, răzbit de foame şi sătul de atâta chin, se hotărăşte să renunţe la viaţă. Ia aşadar briciul şi se duce în grădina publică din Nisa, hotărât să-şi pună capăt zilelor.” În urmă cu doi ani îi scrisese lui Romain Rolland21 o scrisoare de 20 de pagini în care îi povestise viaţa lui, amarul vieţii lui, cum jinduia după o vorbă bună, cât de mult dorea să strângă mâna unui adevărat prieten. Aceasta a fost dorinţa cea mai mare a lui Istrati: să găsească un prieten. În viaţa şi în opera lui Istrati, prietenia joacă rolul principal; el o situează mai presus de dragostea pentru femeie, mai presus decât bogăţia, decât succesul. Să se devoteze unui prieten, să găsească un prieten care să i se devoteze, nedespărţiţi să încerce împreună marea aventură a vieţii. Adeseori a căzut în dulcea capcană a prieteniei, dar prietenii l-au trădat şi Panait a rămas nespus de singur şi pustiu printre 21

Romain Rolland (n. 29 ianuarie 1866, Clamecy, Nièvre — d. 30 decembrie, 1944, Vézelay) a fost un scriitor francez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1915 – „ca un omagiu adus înaltului idealism al creației lui literare și dragostei de adevăr cu care a descris diferite tipuri umane.

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 49


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE oameni. Îi scrie aşadar disperat prietenului său spiritual, singurul care rămăsese drept, curat, în uraganul patimilor care sfâşiau şi terfeleau Europa. Istrati i se destăinuie lui Romain Rolland, îi povesteşte întreaga lui viață, îi cere o vorbă bună care să-l ajute. Dar Romain Rolland nu-i răspunde! Deznădăjduit, Istrati se hotărăşte să se sinucidă. Îşi taie beregata, lumea se adună buluc, e transportat la spital, se luptă cu moartea, scapă şi, după 15 zile, jumătate mort, jumătate vindecat, e aruncat în stradă: găsiseră în buzunarul hainei lui o scrisoare adresată ziarului comunist „L’Humanite”, în care cu câteva ceasuri înainte de a încerca să-şi curme firul vieţii, saluta revoluţia rusă şi lumea nouă care se năştea din chinurile prin care trecea Rusia. Îndată ce s-a găsit această scrisoare, poliţia franceză a poruncit să fie izgonit din spital acest partizan al revoluţiei. E din nou azvârlit pe drum, dar de data asta Panait e fericit, pentru că în cele din urmă Romain Rolland i-a răspuns: „Nu mă interesează dacă eşti nenorocit, scria acest ideolog bine hrănit şi cu sufletul curat, nu mă interesează pricina nenorocirii tale, mă interesezi tu, fiindcă în tine străluceşte flacăra dumnezeiască a sufletului. Numi mai scrie scrisori. Scrie cărţi.” Panait capătă curaj. La Paris, concetăţeanul lui, pantofarul Ionescu, îi oferă un adăpost, îl găzduieşte în subsolul atelierului său, i dă hârtie, cerneală şi o farfurie de mâncare, iar Panait începe să scrie. După câteva luni prindea viaţă Chira Chiralina, lucrare încărcată de pasiune, de bucurie, de neţărmurită dragoste de viaţă. Târfă sfântă care se supune Dumnezeului ei, petrecând, care îşi îndeplineşte datoria sărutând. Carte sfâşietoare, fierbinte şi plină de suflet, ca un trup omenesc. Din vălmăşagul atâtor romane franţuzeşti artificiale, lipsite de fiorul vieţii, Chira Chiralina, strigătul adevărat al unui suflet cald, s-a impus de la început. Romain Rolland salută apariţia lui Istrati, proclamându-l „un Gorki al Balcanilor”. „Am fost uluit citind această carte. Este izbucnirea unui geniu. E spovedania unui nou Gorki al Balcanilor.” ©Horia Dumitru Oprea Sursa: Nikos Kazantzakis: O viaţă în scrisori, Antologie, cuvânt înainte, traducere și note de Polixenia Karambi, Bucureşti, Univers, 1983.

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

UN PEREGRIN DE TALIE EUROPEANĂ INTERTITLU – Panait Istrati Parcursul existenţei lui Panait Istrati a fost o aventură extraordinară. A înfruntat umilinţa, mizeria şi pribegia. Dar nu a renunţat, nu a abandonat lupta corp la corp cu o viaţă ieşită din comun. L-a reanimat întotdeauna o voluptate a trăirii, o vibraţie puternică de dincolo de lume. „În exaltări, în pasionalitate, Istrati e constant: piere dacă nu arde, există, întrucât este un rug aprins". (Mircea Iorgulescu, Spre alt Istrati, Editura Minerva, 1986). Traseul şerpuitor şi spectaculos al pribegiilor sale s-a unduit prin Siria, Damasc, Liban, Egipt, Grecia, Beirut, Iaffa... A călătorit ascuns la bordul unor vapoare. Uneori a fost descoperit şi abandonat la prima escală. S-a alăturat mişcării socialiste din epocă, a fost vicepreşedinte al asociaţiei franceze Les Amis de l'URSS, l-a însoţit pe Nikos Kazantzakis pe meleagurile Greciei, unde a ţinut un discurs procomunist. Iată explicaţia sa concentrată: „Singur, fără un prieten şi neîndrumat de nimeni, descoperisem cartea, sau, mai bine zis, măreţia lecturilor bune şi, o dată cu ele, socialismul. Despre socialism nu citisem încă nimic, dar în urma unor mişcări muncitoreşti în portul nostru auzisem că el înseamnă dreptate pentru cei obidiţi. Iată care avea să fie de-acum încolo noua mea religie: năzuinţa spre dezrobire a omului îngenuncheat de om". Până la urmă, Istrati a denunţat lumii atrocitatea regimului comunist din Rusia. Chinuit de idei revoluţionare şi de el însuşi un rătăcitor, un hoinar plecat de lângă Dunăre a fost să fie o conştiinţă europeană de primă mărime. Un fost vagabond, un autodidact din Balcani a fost să fie un scriitor foarte apreciat întâi în Franţa, apoi în Europa. A scris cea mai mare parte a operei sale în limba franceză. Mircea Vaida este de părere că „Istrati gândeşte româneşte. Structura frazei, coloritul sentimental al sensurilor, structura operei e străină de ceea ce ar putea scrie orice autor francez.(...) Prin ceea ce se numeşte stil, în accepţia complexă a noţiunii, Panait Istrati e, neîndoielnic, român". (postfaţă, Chira Chiralina, Ed. Minerva, 1973). Român pe jumătate grec şi scriind în franţuzeşte, Panait Istrati este numit de un ziarist francez „un povestitor născut din timpurile biblice".

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

George Ionescu.

Page 50


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MIHAI COTEA La capătul şoaptelor

(continuare din nr. precedent)

Doctorul Said tocmai îşi încheie consultaţia la unicul său pacient, Daniel, cu toate că unicitatea sa e pe cale să se sfârşească. Doctorul se gândeşte, de ceva timp, să revină la activitatea sa normală şi să-şi reia vechii pacienţi. Îl ajută pe Daniel să se încheie la cămaşă, un gest insolit, dar care i-a intrat în reflex din lunile în care acesta nu se putea mişca deloc. Daniel îl opreşte ferm, sărind ca ars la posibilitatea ratării momentului potrivit pentru conversaţia ce plănuia să o poarte cu Said. - Doctore, opreşte-te un pic. Trebuie să vorbim. -Te ascult. Au apărut ceva probleme de care nu mi-ai spus? Mie îmi pari destul de bine. -Ar trebui să mai apară şi alte probleme? Nu... nu despre asta-i vorba. Doctorul priveşte ciudat intenţia asta de discuţie a lui Daniel. Simte de la bun început că ce va urma nu va fi plăcut pentru niciunul dintre ei. Cum simte asta? Doctorul are propriile sale frământări... -Daniel, sunt aici. Hai, spune! Ce te doare? -Vrei să păstrăm rolurile, înţeleg. Mă dor multe lucruri, situaţia în sine, pentru început. Nu ştiam că va fi atât de dureroasă. Dar nu despre asta-i vorba acum. Îmi poţi răspunde la o întrebare? Una singură. Intimitatea dintre cei doi se rezumă doar la aspect de tutuire. Nu s-au detaşat vreodată de ipostaza doctor-pacient. Despre interiorul gândurilor şi emoţiilor care i-a încercat pe ambii după o intervenţie de asemenea anvergură, nemaiîntâlnită până în prezent, nu au discutat până astăzi. Primul

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

pas are de gând să-l facă pacientul însuşi, poate pentru că el e mult mai familiarizat, acum, cu noile începuturi. -Te ascult, dar te rog, fii rapid. Mai am câteva treburi de făcut. Abordarea îi displace total lui Daniel, cu toate că, gândindu-se mai bine, răspunsul ar fi trebuit să fie uşor de dat. Totuşi, disconfortul persista, mai mult, pe fondul discuţiei purtate cu Elena de cu două zile în urmă. Acum doar înflorea din nou. -Bine, cum doreşti. Spune-mi, te rog, de ce ai ales să-mi faci operaţia de transplant de cap? Said se simte, vădit, încurcat. Pentru un bărbat cu o statură atât de impozantă ca a lui, semănând mai mult cu un vajnic militar decât cu un intelectual, Said e de-a dreptul haios în situaţia în care pare că se pierde cu firea. Faţa sa dură şi inexpresivă încearcă unele spasme venite pe fondul neînţelegerii exacte a întrebării. Printr-un gest stângaci, îşi duce mâna, rapid, la frunte. -Cum adică? Evident, am ales să fac operaţia pentru că tu mi-ai cerut ajutorul şi pentru că e o provocare imensă pentru ştiinţă şi pentru mine, ca specialist. -Pe bune, acum. Putem vorbi pe şleau? -Ştiai bine de rolul pe care ţi-l asumi, cel de cobai. Aşa a fost mereu, medicina n-ar fi avansat fără ajutorul unor oameni ca tine. Îmi pare rău că a trebuit să folosesc acest cuvânt, dar... -Deci vorbim de oportunităţi, aşa-i? -Da, şi de... dar nu înţeleg unde vrei să ajungi. -La motivul din spatele motivului. Said îşi aranjează, nervos, ustensilele în geantă. Se grăbeşte. Niciunul dintre ei nu deschisese, până acum, nici măcar pe ocolite, acest subiect fierbinte. Pe de altă parte, doctorul îşi cunoaşte bine intimitatea cauzei care l-a mânat. Nu se simte confortabil dezvăluind-o. O asemenea discuţie e incomodă şi prea îndrăzneaţă, oricum ar luao. Daniel îl priveşte insistent de pe pat. În jur domină o atmosferă crâncenă de tensiune care apasă pe ambii. Unul din ei cedează. -Said, tu spui că m-ai operat pentru că eu voiam şi pentru oportunitatea pe care am deschis-o cercetărilor viitoare. Pot accepta că sunt un cobai, e inutil să neg asta. Ştii ce mi-a spus nevastă-mea zilele trecute? Că sunt o improvizaţie. Nu e cel mai

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 51


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE frumos compliment primit de la ea, dar... nici cu al tău nu mi-e ruşine. Daniel încearcă un zâmbet forţat, total neconvingător, între discursul început de el şi ce urma să spună. Said continuă să-şi strângă lucrurile. Nu-l priveşte deloc, ba chiar, faţa sa pare că a împietrit de la întrebarea pusă de pacient. Pacientul revine: -Eu voiam asta, da. Cu ardoare, nu-ţi pot reda cât de mult, e dincolo de cuvinte, e obsesie! Ştiam la ce mă supun, am fost împreună la ’nşpe” conferinţe de presă şi de specialitate, ai explicat tuturor procesul, mai puţin motivul ambiţiei tale. Despre asta vreau să vorbim. Doar noi doi. Ce zici? Pacientul mereu se dezbracă în faţa doctorului său, nu ar putea şi doctorul să o facă o dată, să se dezbrace de măşti şi convenţii? Said se opreşte din ceea ce face. Ridică privirea şi-l priveşte pe Daniel cu un soi de furie, mai bine zis, cu furia venită pe filiera unei frustrări a omului descoperit. Ca un copil prins la furat de fructe. Încă-şi păstrează intactă o mică latură puerilă pe care o duce cu el de ani. Daniel o observă acum. Dezbrăcarea de veşmântul aparenţei nu-şi mai are rostul. E evidentă. Chirurgul decide să-şi încerce şansele, văzând că n-are altă scăpare: -Cum să-ţi explic eu asta? E adevărat că nam mai deschis subiectul ăsta cu tine, dar, totuşi, e ceva destul de intim pentru mine. -Nu înţeleg. N-are niciun sens. -Ba are. Vei vedea. De când mă ştiu, de mic copil, voiam să fac această operaţie. Daniel îşi simte capul vâjâind, din nou. De parcă de asta are nevoie acum... să pornească „motoarele” în capul lui şi să-i devieze atenţia. Adevărul e că nu înţelege nimic din ce îndrugă doctorul Said aici şi i se pare absurd că la o simplă întrebare de-a sa nu poate primi un simplu răspuns. Nu toate lucrurile în viaţă sunt simple. Said se simte dator faţă de Daniel. Fiind singuri, încearcă, totuşi, să-şi spună versiunea, dintr-o pornire de descătuşare animalică. -Nu cred că înţeleg nici acum... cum să-ţi doreşti asta? N-ai avut şi tu idealuri copilăreşti? Să te faci mai mare decât ceilalţi, să fii şef în gaşcă, să fii primul în competiţii, să te lauzi cu tot felul de nimicuri pe care, în visele tale, să le şi ai, să-ţi ţii cât mai mult respiraţia sub apă, să alergi mai repede decât un căţel? Tu nu ai fost copil?

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

-Daniel, am avut şi vise dintr-astea, câteva, dar la mine au trecut repede. N-am avut mulţi prieteni în copilărie, stăteam mai mult singur şi prea puţin cu ai mei. Ca să-ţi dai seama de situaţie, mă ataşasem mai mult de o raţă ceva mai specială din curtea noastră. Era o pată de culoare în viaţa mea... M-am ataşat prea mult şi când ea a murit, m-a depăşit situaţia... A fost decapitată de un vecin şi consumată, apoi. Am asistat la o parte din acest proces crud. Eram mic... pentru mine a fost prea mult. Îmi pare rău! Răvăşit şi încurcat, Daniel se ridică din pat. Îşi dădu seama, imediat, că plimbarea pe care plănuia s-o facă pentru a-şi aranja lucrurile-n cap, nu era posibilă. Ţintuit la pat, invalid, eşuat şi, în mintea sa, îngropat de situaţie şi de „adevărul” lui Said, simte tot mai tare că pământul îi fuge de sub picioare, iar el nu se poate împotrivi deloc. La fel ca-n cele mai negre coşmaruri ale omenirii. Revoltat şi nervos, se apleacă spre o veioză de pe noptiera de lângă el şi o dărâmă cu putere. Îşi întoarce privirea spre doctor, apoi. Transfigurat. -Tu ţi-ai reglat conturile cu ăla care ţi-a tăiat raţa, prin operaţia mea? Spune! Said se menţine calm, cu toate că reflexele îl trimit să-şi ia geanta şi să plece imediat din cameră. Situaţia deraiază rapid. Se urăşte, acum, pentru adevărul destăinuit pacientului său. Din păcate, nu vede şi necesitatea acestuia. -Nu vorbi aşa, Daniel. Îţi faci rău. Nu e aşa. Nu pot să neg că am, încă, o traumă... o problemă neîncheiată cu situaţia de atunci, însă... Fără a mai aştepta să-şi termine explicaţia, Daniel se apropie de veioza aruncată pe jos, cade, dar o smulge din priză şi o aruncă asupra lui Said. Din fericire, acesta se fereşte la timp. Gândurile doctorului i se taie, subit. Într-un fel, se simte eliberat. şi e. Cum să-i mai fi spus toate şiretlicurile la care a apelat ca să facă rost de un corp, nu tocmai sănătos, pentru capul pacientului său? Din pură obsesie pe fond traumatic. Rămas pe podea, Daniel îşi cuprinde capul în ambele mâini. Durerea şi vertijul sunt insuportabile, iar mintea îi patinează aiurea. Cu ultimele forţe, i se adresează lui Said pe o voce necunoscută niciunuia dintre ei. -Deci, ţi-ai rezolvat trauma operându-ne pe noi. N-ar fi trebuit să faci tâmpenia asta. Ai o moarte inutilă pe cap, doctore. Despre asta-i vorba!

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 52


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Ieşi de-aici şi să nu te mai văd niciodată! Ne-am încheiat socotelile cu tine. Eu şi Daniel. Said se conformează. Extenuat la rândul lui, dar şi plin de compasiune pentru Daniel, detestându-se în acel moment, pleacă fără să mai privească înapoi. Nici nu observă schimbul petrecut în interiorul pacientului său. Debuşeul creat. Pentru un moment, schimbul de suflete trecuse neobservat. E primul dintre cele ce vor urma. Răzvan îşi cere şi el tributul. ©Mihai Cotea

CRISTIAN LISANDRU22 Bărbatul cu pălărie de vrăjitor Bărbatul avea o statură impunătoare, se înfăşurase într-un pardesiu ale cărui poale îi atingeau catifelat pulpele păroase, iar părul lung se zbătea pe ceafă şi pe umeri încercând să evadeze de sub pălăria cu boruri largi şi vârf ţuguiat. Acel obiect vestimentar aducea mai mult cu pălăria unui vrăjitor din alte timpuri/vremuri/spaţii, am putea spune, întrebându-ne, eventual, cum şi când intrase acel bărbat în posesia ei. Dar nu vom pune nicio întrebare, totuşi, fiindcă sunt ore şi nopţi în care orice nelămurire logică îşi caută în zadar un răspuns mulţumitor. Bărbatul acela mergea agale pe lângă zidurile jupuite ale unor case cu ferestre negre, ca şi 22

Cristian Lisandru – (n. 18 iulie, 1968 Bucureşti). Absolvent al Facultăţii de Jurnalism, Comunicare şi Relaţii Publice. Fondator al Cenaclului de Poezie şi Proză Amprente Literare. Volume de autor: Poeme de la capătul lumii” – Lulu.com, 2015; Eo Ipso – Lulu.com, 2015; Toate vechi şi nouă toate, monşer..., Lulu.com, 2015; Gura lu` Ainştain, Lulu.com, 2014; Pelerin pe linia destinului, Lulu.com, 2014; De-a viața, de-a moartea, Lulu.com, 2014; Gânduri așezate unele sub altele, Editura Pim, Iași, 2013; Boală lungă, moarte sigură, Editura Pim, Iași, 2013; Ca o femeie despletită, neliniştea..., Editura Pim, Iaşi, 2012; De-ale chefliilor, Editura Pim, Iaşi, 2012; Romanul care se scria singur, Editura Pim, Iaşi, 2011; Frig, Editura Pim, Iaşi, 2011; Atunci când vara se reinventa Editura Pim, Iaşi, România, 2011; Pledoarie pentru salvarea lacrimilor, Editura RBA Media, Bucureşti, 2011; Picături de Insomnie (volumul 1), Editura RBA Media, Bucureşti, 2010; Site personal: http://lisandrulisandru. wordpress.com „Festina Lente – prin (tre) cuvinte” – poezie și proză.

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

cum singura lui grijă la acea oră târzie ar fi fost doar plimbarea fără noimă. Mormăia cuvinte de neînţeles, expulzate nervos printre dinţii îngălbeniţi de tutun şi, din când în când, ridica ochii către cer ca şi cum ar fi dorit să primească răspunsuri, la rândul său, pentru toate întrebările nerostite pe care le ducea împreună cu el. Era desculţ, iar tălpile lipăiau pe caldarâmul umed, abia stropit de o ploaie tomnatică rebelă. O astfel de imagine ar fi putut să fie motivul firesc al unei mirări absolute, însă bărbatul străbătea un oraş pustiu. Un oraş părăsit de viaţă, de oameni, de păsări, de câini maidanezi sau de nelipsitele pisici ghemuite pe garduri. Un oraş fără glasuri, prizonierul resemnat al propriei tăceri confuze, atât de tăcut încât dacă cineva ar fi aruncat un ac pe trotuar – să presupunem asta, pentru a ne face o imagine cât mai apropiată de acea realitate – ar fi înregistrat imediat, cu surprindere nedisimulată, reverberaţia surprinzătoare a metalului. Un oraş mut. Şi un bărbat care înfăşurase pardesiul peste trupul gol, mergând desculţ prin decorul ghemuit sub un cer pictat în tonuri violente de o pensulă nevăzută, însă plină de vigoare. La un moment dat, bărbatul se opri în faţa unui felinar. Scoase pălăria şi salută reverenţios. Bineînţeles, salutul său nu primi niciun răspuns, fiindcă un felinar – chiar şi în acel oraş tăcut, apăsat de cer şi de greutatea indiscutabilă a unei tăceri depline – nu putea să rămână decât un acelaşi obiect neînsufleţit, măcinat, pe alocuri, de rugină. Dar bărbatul în pardesiu nu se sinchisi. Nu făcu niciun gest din care să reiasă că ar fi fost oarecum dezamăgit de acea lipsă de comunicare. Pur şi simplu porni mai departe, fluierând uşor, lipăind prin bălţile care rămăseseră în urma ploii şi închipuiau, acum, lacuri miniaturale sortite unei certe dispariţii. În centrul oraşului, bărbatul se apropie de fântâna arteziană. Şuvoaiele de apă ţâşneau colorat în toate direcţiile, iar personajul – pe urmele căruia păşim fără ca el să îşi dea seama de asta, ceea ce ne oferă avantajul unui neaşteptat studiu nocturn – îşi permise un zâmbet. Era locul său preferat. Apa colorată îi aducea noapte de noapte o stare de beatitudine sinonimă cu extazul, astfel că de fiecare dată arunca pardesiul de pe el şi păşea către fântână cu bucuria unui copil care ajunge la malul gâr-

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 53


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lei, într-o zi toridă de vară infinită, pregătit sufleteşte pentru un inconfundabil dezmăţ lacustru. Intrând în apă până la genunchi, bărbatul închise ochii, cuprins de frenezie. Se lăsă biciuit de picăturile mari şi vorbi timp îndelungat cu gândurile sale. Când îi redeschise, ridică braţele şi le privi încântat. Pornind dinspre vârfurile degetelor, apa urca încetul cu încetul către umeri, în firişoare multicolore, se împrăştia pe piept, pe spate, cobora pe fese şi pe abdomen, apoi se scurgea pe picioare. Iar ciclul acesta misterios părea interminabil, ca şi cum bărbatul şi fântâna se desfătau, prinşi într-o simbioză inexplicabilă, o comuniune senzuală în care apa şi carnea se căutau, se găseau şi se regăseau, se mângâiau fără cuvinte, cu dorinţă absolută. Sau – este şi aceasta o ipoteză demnă de a fi luată în seamă – era vorba chiar despre o iubire acvatică abstractă pe care nu ar fi putut să o înţeleagă nimeni. Cu atât mai mult noi, cei care observăm, adeseori, ceea ce se întâmplă în jurul nostru, fără a înţelege, totuşi, nimic din ceea ce înregistrăm pe retină. Dar oraşul acela era pustiu. Şi mut. În consecinţă, nu existau priviri indiscrete care să analizeze o astfel de scenă indefinibilă şi nici glasuri care să străpungă noaptea, contrariate sau cuprinse de revoltă. A, da... Am uitat să aducem în discuţie, din nou, pălăria cu boruri largi şi vârf ţuguiat. Pălăria aceea ciudată despre care spuneam că s-ar fi potrivit mult mai bine pe capul unui vrăjitor din alte timpuri/vremuri/spaţii. Poate că bărbatul nu a depus-o alături de pardesiu, pe marginea fântânii. Poate că o poartă în continuare pe cap, oferind (dar cui în afară de noi?) o anumită imagine. Surprinzătoare. Şocantă. Fericită. Feerică. Hidoasă, pentru unii. Complicată, pentru alţii... Totul ţine de interpretare, până la urmă. Şi, una peste alta, nici nu contează aşa de mult. Rămâne doar îmbrăţişarea policromă dintre un bărbat cu pălărie de vrăjitor şi fântâna arteziană din centrul unui oraş mut, ghemuit sub un cer pictat în culori violente. ©Cristian Lisandru

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

O NOUĂ VIZIUNE SF INCLUSĂ ÎN ACEST NUMĂR În schiţa Oraşul, două teme distincte absorb substanţa epică: poluarea catastrofică a globului pământesc şi permanenta supraveghere instituită de „Congregaţie”. Între ele, personajul principal descoperă fiorul necunoscut al celei dintâi iubiri şi sfârşeşte tragic. Alexandru Şerban creează imaginea artistică a unei posibile lumi viitoare, aflată sub apăsarea extincţiei. O dramă individualizată şi un limbaj expresiv vestesc un posibil nou nume în universul ficţional al prozei autohtone. Prof. Univ. Dr. Ion Bălu

ORAŞUL de ALEXANDRU ŞERBAN,

Piteşti

- Domnule judecător, clientul meu nu a intenţionat să privească conţinutul acelei bucăţi de hârtie. - Domnule avocat, inculpatul nu numai că a văzut sau a privit acea mizerabilă bucată de hârtie, dar chiar a îndrăznit să o admire cu pasiune. - Dar… - Şedinţa se încheie. Juriul va delibera, iar în douăzeci de minute vom pronunţa sentinţa. În sala de judecată se făcu întuneric. Aikin se trezi. Visase. Era dimineaţă. Lumina soarelui pătrundea prin ferestre, după ce cu greu străbătea norii groşi şi otrăvitori ce învăluiau oraşul. Se ridică din pat şi opri alarma care anunţa că tuburile de oxigen erau complet încărcate. Pe un ecran era atenţionat că în câteva minute va trebui să servească micul dejun, iar într-un colţ al camerei, dintr-un difuzor ascuns, o voce metalică îl avertiza că mai are oxigen în tuburi pentru opt ore, treizeci şi şapte de minute şi zece secunde. Privi pe fereastră. Totul era învăluit într-o ceaţă gri cu o consistenţă acidă. Aşa era şi mintea lui tulburată de visul în care era unul din avocaţii apărării care polemiza cu judecătorul. Brusc îşi aminti de Clara. Plecase într-o secţiune învecinată în interes de serviciu. Urma să se în-toarcă peste câteva zile când aveau fixată de către autorităţi ziua căsătoriei. „Dacă se va întoarce teafără, îl va mai găsi pe el viu?”, era întrebarea pe care el şi-o punea în fiecare

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 54


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dimineaţă de câteva zile. Începuse să îi pese, iar el nu ştia asta sau nu îşi dădea seama ce înseamnă acest lucru, tot aşa cum nu ştia că lipsa lui înseamnă nepăsare. În Oraş, viaţa era nesigură. Nimeni nu ştia când Congregaţia care guverna de mai bine de un secol va porni acţiuni de pedepsire a rebelilor. Asta se întâmpla când ei ocupau o zonă întreagă şi populaţia era decimată şi înlocuită cu imigranţi din teritoriile învecinate. Oraşul era împărţit în sute de secţiuni în care oamenii trăiau într-un automatism perfect. Nu aveau voie să părăsească secţiunea în care locuiau decât cu aprobarea specială a administraţiei. Cine nu respecta decizia era acuzat de rebeliune şi condamnat la moarte. Aikin se linişti. Îşi aminti că acolo unde locuia nu mai fusesese semnalată o activitate a rebelilor de mai bine de cincizeci de ani. Un sunet metalic îl trezi din contemplare. În nişa din peretele sudic îi fusese adus micul dejun. Hrana locuitorilor era asigurată de către Congregaţie, iar în schimbul muncii pe care aceştia o prestau în cadrul diverselor companii li se asigurau energia electrică şi oxigenul necesar supravieţuirii în oraşul toxic. După ce servi micul dejun, Aikin mai verifică o dată buteliile de oxigen şi aparatul de respirat. Erau în regulă, iar astăzi era liber şi voia să facă o plimbare pe plaja ce se întindea de-a lungul laturii estice a secţiunii. Îşi puse costumul antichimic, apoi reglă masca şi aparatul de respirat. Verifică pentru ultima oară nivelul oxigenului şi îşi încheie fermoarul de siguranţă. Reglă la un debit minim aparatul care alimenta locuinţa cu aer proaspăt. De la ultimul război chimic, aerul devenise letal. Concentraţia de gaze otrăvitoare era aşa de mare încât un om ar fi murit în câteva minute dacă s-ar fi plimbat neprotejat în Oraş. Doar în interiorul clădirilor se putea trăi fără costum şi mască de respirat, deoarece erau protejate împotriva infiltrării aerului de afară, iar sistemul de alimentare cu oxigen era singurul lucru bun ce părea că mai rămăsese după instaurarea dictaturii în Oraş. Aikin ieşi din clădire şi se îndreptă spre zona portului vechi, acum o ruină. Travesă artera princi-pală, după care intră pe prima stradă ce şerpuia în jos, spre ţărmul oceanului. Se gândea la Clara şi nu ar fi trebuit. Ştia că încalcă legea, dar mai ştia că guvernul încă nu îşi permitea să monteze dispozi-tive de scanare a gândurilor, aşa cum se

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

întâmplase în oraşele învecinate. Acesta era şi motivul pentru care Oraşul era încă asaltat de imigranţi. Nu ştia ce înseamnă faptul că se gândea aşa des la ea, dar era neliniştit. Nu avea voie să se gândească decât la propria persoană şi la nimeni altcineva. Codexul definea aceste lucruri ca slăbiciuni ale speciei umane şi le pedepsea ca atare. Totuşi nu se putea abţine să nu se gândească şi asta îl făcea să simtă ceva plăcut în toată fiinţa. Totul a început când a primit de la guvern ordinul de căsătorie pe care bărbaţii de vârsta lui erau obligaţi să îl îndeplinească. Acesta conţinea numele, vârsta şi fotografia persoanei cu care urma să se căsătorească, data şi numele reprezentantului Congregaţiei care oficia căsătoria. Cei doi trebuiau să locuiască în aceeaşi secţiune, iar la o perioadă de câţiva zeci de ani erau permise căsătoriile între indivizi din secţiuni diferite pentru a se evita consangvinitatea. Durata căsătoriei era de cel mult zece douăsprezece luni până se năştea primul şi unicul copil al cuplului. Atunci copilul era preluat şi crescut de către guvern, iar cei doi primeau ordinul administrativ de divorţ. Mai demult, copil fiind, cineva îi povestise prin semne că, în vechime, oamenii se foloseau de un cuvânt pe care îl denumeau „iubire”, iar în unele zone ale planetei acesta se numea „dragoste”. Nimeni nu găsise vreodată un astfel de obiect, aşa că în conştiinţa lor totul rămăsese o legendă interzisă. Se gândea că în curând se va naşte o nouă fiinţă care va avea aceeaşi viaţă chinuită. Se întristă şi nu ştia ce înseamnă asta. O viaţă trăită între patru pereţi şi în interiorul unui costum greu pe care de cele mai multe ori nu îl suporta. Uneori ar fi vrut să spargă geamurile sau să rupă costumul de pe el, dar asta ar fi fost sinucidere sigură. Se calmă la gândul că oricând i se poate întâmpla asta dacă Congregaţia considera că este necesar, iar el, Aikin, nu mai este de folos sistemului. La marginea oceanului vântul bătea intens, iar valurile se izbeau puternic de ţărm. Ceaţa acidă învăluia cea mai mare parte a platformei continentale. Apa căpătase o nuanţă cenuşie, iar pe o suprafaţă de sute de mii de kilometri pătraţi, în apropierea ţărmului, nu mai trăia nicio vietate de cel puţin o sută de ani. Prin ecranul panoramic al măştii de respirat, Aikin privea în depărtare şi încerca să îşi imagineze cum ar fi viaţa dincolo de ocean, împreună cu Clara şi pentru totdeauna... Îşi dădea

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 55


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE seama că îşi permitea prea multă libertate şi îşi propuse să-şi cenzureze gândurile. Era conştient că risca totul dacă cineva i-ar fi scanat sentimentele. Ultima oară când se plimbă pe plajă, un amic îi povesti desenând cu degetul pe nisip că în partea cealaltă a oceanului, pe pământurile vechiului continent ar mai exista câteva zone în care mai trăiesc şi alte vieţuitoare în afară de oameni şi şobolani. În Oraş, doar şobolanii se adaptaseră la mediul toxic şi reuşiseră să supravieţuiască. Pe străzi puteai vedea doar autovehicule, oameni îmbrăcaţi în costume antichimice şi şobolani. Undeva în laboratoarele de cercetare se studiau factorii care au dus la supravieţuirea şi adaptarea lor în acest mediu. Savanţii sperau că în urma acestor cercetări vor putea face acelaşi lucru cu oamenii şi nu va mai fi nevoie de incomodele costume de protecţie. Aikin era unul din aceşti savanţi. „Vom deveni asemeni şobolanilor dacă vom continua în acest fel. Imuni la orice rău din jurul nostru. Oare este bine?” Simţi din nou că încalcă legea şi îndrăzneşte să gândească prea mult. „Oare cum era dincolo?’’ Nimeni nu ştia acest lucru pentru că nimeni nu mai îndrăznise să evadeze dincolo de foarte mult timp. Şi asta se întâmpla de mai bine de un secol. Acest gând era una dintre cele mai mari crime incluse în Codex. Brusc renunţă să mai gândească. Trecea pe lângă el un grup de oameni. Se mai plimbă o vreme pe malul oceanului, după care se îndreptă spre casă pe alt drum. Intră pe o stradă largă, cu clădiri înalte şi ferestre multe ce semănau cu ochii unei creaturi ucigaşe. În spatele lui auzi un zgomot de motor şi un claxon scurt. Se dădu într-o parte, iar vehiculul trecu pe lângă el lăsând în urmă o perdea de fum. Prin praful toxic, zări un obiect cu formă pătrată. Era o carte căzută din camionul care ducea la crematoriu şi ultimele volume confiscate din zonele controlate de rebeli. Se aproprie de aceasta. În acel moment o rafală de vânt o deschise, iar dintre paginile cărţii se desprinse o filă care căzu la picioarele lui Aikin. Acesta se aplecă şi ridică bucata de hârtie, o desfăcu şi o privi atent. Văzu desenat cu o mare fineţe şi precizie un trandafir roşu sub care era scris caligrafic: Rosa Linnaeus. Roşul petalelor îl tulbură şi simţi cum ţepii de pe tulpina în dreptul căreia ţinea degetul îl răneau. Pe obraz i se scurse o lacrimă. Se simţea rănit şi devastat. În spatele lui, undeva la una din ferestrele

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

ce semănau cu ochii unui animal de pradă, cineva îi urmărea fiecare mişcare. A doua zi a fost condamnat la moarte pentru că îndrăznise să admire o roză. ©Alexandru Şerban

MEDALION - ION MINULESCU23 În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână Orăşenii, pe trotuare, Merg ţinându-se de mână, Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână, De sub vechile umbrele, ce suspină Şi se-ndoaie, Umede de-atâta ploaie, Orăşenii pe trotuare Par păpuşi automate, date jos din galantare. În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână Nu răsună pe trotuare Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână, Numărând În gând Cadenţa picăturilor de ploaie, Ce coboară din umbrele, Din burlane Şi din cer Cu puterea unui ser Dătător de viaţă lentă, Monotonă, Inutilă Şi absentă... În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână Un bătrân şi o bătrână Două jucării stricate Merg ţinându-se de mână... © Ion Minulescu

23

Ion Minulescu (n. 6 ianuarie 1881, București - d. 11 aprilie 1944, București) a fost un poet și prozator român, reprezentant important al Simbolismului românesc., numit director general al artelor în 1922.

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 56


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

VAVILA POPOVICI

SUFERINŢA, UCIDEREA – tragedii pământeşti „Fiecare suferă cât simte şi mai ales cât înţelege” Nicolae Iorga Suferinţa este o stare pe care nimeni nu vrea so trăiască pentru că este percepută ca o nedreptate. Ea nu se învaţă din auzite, ea trebuie trăită pentru a ne da seama de puterea cu care ne poate transforma. Suferinţa poate fi fizică sau psihică. Cea trupească produce durerea care de cele mai multe ori trece fără să lase urme, sau ne scoate din această viaţă; cea sufletească ne marchează cumplit, ea însumându-se celorlalte suferinţe avute dea lungul vieţii. Suferinţele sufleteşti, ca nişte mici fiinţe, parcă se caută să se adune, să stea de vorbă, amintind, comparând, cântărind, căutând un loc unde să-şi reverse preaplinul spre eliberare. De cele mai multe ori, nu suntem cruţaţi de noi suferinţe, paradoxal însă, fiecare revărsare, ieşire, ne schimbă, ne întăreşte. Suferinţa se abate asupra noastră deseori. Cu cât este mai sensibil omul, cu atât este mai sortit suferinţei, cu atât mai des va fi atins în viaţă de durere, de întristare şi amărăciune. Când se abate asupra noastră, ne înspăimântăm, protestăm, considerând că suferinţa este nemeritată şi nu-i înţelegem sensul, fiindcă uneori chiar este de neînţeles, inuman fiind. Suferințele, fie ele trupeşti, fie sufleteşti, se instalează ca o ruptură, ca un dezacord într-o armonie. Când un om simte că suferă trupeşte ori sufleteşte, trebuie să conştientizeze că nu numai el suferă şi că orice suferinţă - fără excepţie –, are în primul rând o anumită cauză şi un anumit sens şi că nu suferă numai el, ci şi muţi oameni din jurul său, până la urmă - întreaga lume.

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

Suferinţele de cele mai multe ori nu pot fi evitate şi trebuie să ne împăcăm cu ele, să le acceptăm cu demnitate. Poate chiar să fie considerate ca dar primit din partea Divinităţii, fără de care spiritul nostru, cultura, nu ar fi îmbogăţite. Suferinţa dă omului un scop, ea poate revela o direcţie în viaţă care să ducă nu numai la o posibilă vindecare, ci şi la iluminare, la atingerea fericirii într-un plan neîntrezărit până atunci. Sigur că nu întotdeauna se întâmplă aşa. Ar fi, însă, motivul pentru care, odată instalată suferinţa, omul să nu deznădăjduiască. Orice suferinţă trebuie spiritualizată într-un mod. Considerat ca întemeietor al misticismului german, J. Eckhart (1260-1327) spunea: „Oricât de mare ar fi suferinţa, fii conştient că ea trece mai întâi prin Dumnezeu;″ El este primul în suferinţă. şi prin acest adevăr, înţelege că o suferinţă oricât de mică care îl atinge pe om, ea îl atinge cu mult mai mult pe Dumnezeu. Astfel Dumnezeu îndură pentru un bine pe care l-a prevăzut şi dacă tu eşti dispus să suferi ceea ce suferă Dumnezeu şi trece prin El pentru a ajunge la tine, această suferinţă devine într-adevăr divină, dispreţul devine onoare, amărăciunea devine dulceaţă şi bezna cea mai adâncă devine cea mai limpede lumină. Totul îşi ia savoarea de la Dumnezeu şi ajunge divin, căci tot ceea ce atinge această fiinţă se conformează lui Dumnezeu, pentru că ea nu caută nimic altceva. Iată de ce, în amărăciune, acest om îl simte pe Dumnezeu ca pe o supremă dulceaţă”. Vorbind în continuare despre suferinţă, aminteşte cuvintele lui Solomon: „În zilele suferinţei să nu uiţi zilele fericite”, adică atunci când eşti în suferinţă aminteşte-ţi binele şi bucuria pe care le mai ai. Fericitul Augustin spune: „Pentru Dumnezeu, răbdarea în suferinţă este mai preţioasă, mai bună, mai înaltă şi mai nobilă decât tot ce i se poate lua omului împotriva voinţei sale. Dacă Dumnezeu este cu mine în suferinţă, ce aş mai putea să vreau în plus, ce altceva mi-aş mai putea dori? Eu nu vreau nimic altceva şi nimic mai mult decât pe Dumnezeu”. Rudolf Steiner, filosof, ezoterist, artist, pedagog şi gânditor social austriac (1861 – 1930) despre care psihiatrul englez Anthony Storr (1920-2001) afirma: „În timp ce maniera lui Einstein de a percepe lumea prin gândire a fost confirmată experimental şi matematic, cea a lui Steiner a rămas intens subiectivă şi nu se pretează la confirmare o-

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 57


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE biectivă”, R. Steiner deci, spunea: „Vine o vreme în care în omenire se prefigurează sentimentul că ea nu se mai poate înţelege pe sine. Începe o căutare pentru cunoaşterea entităţii omeneşti. Ea nu poate fi satisfăcută prin ceea ce oferă prezentul. Se merge istoriceşte înapoi, în vremuri anterioare. În evoluţia spirituală a omenirii apare Umanismul. Se tinde spre Umanism nu pentru că l-am avea pe om, ci tocmai pentru că l-am pierdut”. Filosoful francez Emmanuel Levinas (19061995), gânditor original, s-a ocupat în lucrările sale de „figura celuilalt şi a alterităţii”, considerând că „Sacrul nu se manifestă decât acolo unde omul îl recunoaşte şi îl acceptă pe celălalt”. Într-un articol din Observatorul cultural din noiembrie 2015 intitulat Emmanuel Levinas Etica Prima se menţionează: „Conceptul de bază al vocabularului levinasian este acela de responsabilitate. […] Celălalt contează mai mult decât mine, trece înaintea mea, eu având faţă de el o responsabilitate „nelimitată” (responsabilităţile mele sporesc pe măsură ce sunt asumate). Intervenţia mea este însă o asumare gratuită, în sensul că ea nu se întemeiază pe „grija reciprocităţii”. Eu sunt „ostaticul” celuilalt, adică răspunzător. Nu te poţi spăla pe mâini dacă celălalt suferă, chiar dacă el nu suferă din cauza ta. Altminteri te afli în faţa întrebării lui Cain: „Sunt eu paznicul fratelui meu?” (Geneza, IV, 9). Din acest articol reiese că Levinas înlocuieşte cuvântul dostoievschian „vinovat” cu „responsabil”. În concluzie, suferinţa ar fi o fisură în comuniunea cu ceilalţi, şi care include responsabilitatea. Uciderea este un păcat strigător la cer şi care provoacă o suferinţă îngrozitoare, atât celor care sunt ucişi, cât şi a celor aflaţi şi legaţi sufleteşte de cei ucişi, adică celorlalţi. Uciderea înseamnă curmarea vieţii cuiva, distrugerea chipului lui Dumnezeu. „Să nu ucizi” spune una dintre poruncile lui Dumnezeu, ci „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, dar în zilele noastre, sintagma lumii antice „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” cunoscută şi sub denumirea de „legea talionului”, este pusă din nou în valoare. Uciderea este un act de maximă violenţă, posibil prin dobândirea unor stări sufleteşti pervertite. Incidentul din seara altei zile de vineri 13 noiembrie a.c. în capitala Franţei, s-a dovedit a fi un act terorist, criminal premeditat şi executat, în

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

urma căruia au murit peste o sută de oameni şi alte sute au fost rănite. Câtă suferinţă a lăsat în urmă acest act criminal? Poate fi ea măsurată, recompensată? Cum se va pune capăt acestor acte criminale, acestor ucideri în masă? Cum se va elimina violenţa din viaţa noastră pământeană? Cum şi cine va fi în măsură să stopeze uciderile? Unde ne mai este iubirea de aproapele nostru? „Dacă omenirea nu poate pune ordine în idei, cum ar putea spera să pună ordine în lucruri?” se întreba filosoful, laureatul premiului Nobel, italianul Francesco Orestano. Din nou lumânări, lacrimi şi tristeţe…

©Vavila Popovici – Carolina de Nord

Fotograful Zoltan Lorencz a pictat un tablou inspirat de tragedia din Colectiv

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 58


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Anatole France

şi

Lucia Patachi

ANATOLE FRANCE - SETEA ZEILOR Traducere şi note de Lucia Patachi XX

continuare din nr.12(52) / 2015

O lungă audienţă la Tribunal; aerul este cald; în banca sa, Evariste Gamelin închide ochii şi se gândeşte: „Cei răi, forţându-l pe Marat să se ascundă prin toate ungherele, au făcut din el o pasăre de noapte, pasărea Minervei, al cărei ochi îi sfredelea pe conspiratori în tenebrele unde se ascundeau. Acum, o privire albastră, rece, calmă îi străpunge pe inamicii statului şi îi dă în vileag pe trădători cu o subtilitate rămasă necunoscută chiar şi Amicului poporului, cel care-şi doarme somnul de veci în grădina Cordeliers. Noul salvator, la fel de zelos şi mai ager decât primul, vede ce nu a văzut nimeni, iar degetul lui ridicat răspândeşte groază. Distinge nuanţele delicate, imperceptibile, care despart răul de bine, viciul de virtute, care, fără el, ar fi fost confundate, spre paguba patriei şi a libertăţii; trage înaintea sa linia subţire, inflexibilă, dincolo de care, la stânga şi la dreapta, nu se află decât eroare, crimă şi ticăloşie. Incoruptibilul ne arată cum unii servesc străinătatea prin exagerare şi prin slăbiciune, persecutând cultele în numele raţiunii şi rezistând legilor Republicii în numele religiei. Ca şi nelegiuiţii care i-au măcelărit pe Le Peltier şi pe Marat, cei care le decernează onoruri divine pentru a le compromite memoria servesc străinătăţii. Unealtă a străinătăţii, oricine respinge ideea de ordine, de înţelepciune, de oportunitate; unealtă a străinătăţii, oricine ultragiază moravurile, ofensează virtutea şi, în sminteala inimii sale, îl neagă pe Dumnezeu. Preoţii fanatici merită moartea; dar

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

există o modalitate contrarevoluţionară de a combate fanatismul; există abjurări criminale. Moderat, ucizi Republica; violent, o ucizi. Oh! redutabile îndatoriri de judecător, dictate de cei mai înţelepţi bărbaţi! Acum nu numai aristocraţii, federaliştii, sceleraţii facţiunii Orléans sunt duşmanii declaraţi ai patriei, pe care trebuie să-i loveşti. Conspiratorul, agentul străinătăţii este un Proteu, el poate lua orice formă. El îşi ia înfăţişarea unui patriot, a unui revoluţionar, a unui inamic al regilor; el simulează o inimă neînfricată, care nu bate decât pentru libertate; el îşi umflă vocea şi îi face să tremure pe duşmanii Republicii: e un Danton; violenţa sa îi maschează rău moderantismul odios şi până la urmă îşi dă arama pe faţă. Conspiratorul, agentul străinătăţii, este acel bâlbâit elocvent, care şi-a pus primul la pălărie cocarda revoluţionarilor, este pamfletarul care, în civismul lui ironic şi crud, se autointitula „împuternicitul spânzurătorii”, este Camille Desmoulin: el s-a dat de gol apărându-i pe generalii trădători şi cerând măsuri penale de o inoportună clemenţă. Este Philippeaux, este Hérault, este Lacroix cel demn de dispreţ. Conspiratorul, agentul străinătăţii, este acel moş Duchesne care devalorizează libertatea prin demagogia lui de joasă speţă şi ale cărui calomnii scabroase au făcut-o interesantă pe însăşi Antoinette. Este Chaumette, care se arăta blând, popular, moderat, cumsecade şi virtuos în conducerea Comunei, dar era ateu! Conspiratorii, agenţii străinătăţii, sunt toţi acei sanchiloţi cu bonetă roşie, carmaniolă şi saboţi, care au plusat nebuneşte cu patriotismul pe iacobini. Conspiratorul, agentul străinătăţii, este Anacharsis Cloots, oratorul neamului omenesc, condamnat la moarte de toate monarhiile din lume; dar, de la el te puteai teme de orice: era prusac. Acum, violenţi sau moderaţi, toţi netrebnicii ăştia, toţi trădătorii, Danton, Desmoulin, Hébert, Chaumette, au pierit sub tăişul ghilotinei. Republica este salvată; un concert de elogii se înalţă din toate comitetele şi din toate adunările populare către Maximilien şi la Montagne. Bunii cetăţeni aclamă: „Demni reprezentanţi ai unui popor liber, în zadar copiii titanilor şi-au ridicat capul trufaş: Munte binefăcător, Sinai ocrotitor, din clocotul pieptului tău a ţâşnit fulgerul salutar…”

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 59


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE „În acest concert, Tribunalul îşi are partea lui de laude. Cât de dulce este să fii virtuos şi cât de scumpă îi este recunoştinţa publică inimii unui judecător integru! Totuşi, pentru o inimă de patriot, ce motiv de uimire şi câte pricini de îngrijorare! Cum! Pentru ca să trădeze cauza celor mulţi, nu erau destui Mirabeau, La Fayette, Bailly, Pétion, Brissot? Mai trebuiau şi denunţătorii acestor trădători? Cum? Toţi oamenii care au făcut revoluţia nu au făcut-o decât pentru a o ucide? Acei mari autori ai zilelor măreţe pregăteau împreună cu Pitt şi Cobourg regalitatea d’Orléans sau tutela lui Ludovic al XVIIlea?! Cum!? Danton, era Monk !? Cum!? Chaumette şi hébertiştii, mai perfizi decât federaliştii pe care îi trimiseseră la cuţit, complotaseră ruina imperiului?! Dar, printre cei care precipită la moarte nişte perfizi Danton şi nişte vicleni Chaumette, fulgeră ochiul albastru al lui Robespierre şi, mâine, nu-i va descoperi el pe alţii, şi mai vicleni? Unde se va opri execrabila înlănţuire a trădătorilor trădaţi; dar perspicacitatea Incoruptibilului?…” XXI În vremea asta, Julie Gamelin, îmbrăcată în lunga-i redingotă de culoarea sticlei verzi, se ducea zilnic în grădina Luxembourg şi, acolo, pe o bancă, la capătul unei alei, aştepta clipa în care iubitul ei apărea la una din lucarnele palatului. Îşi făceau semne şi schimbau gânduri printr-un limbaj mut, de ei inventat. În felul acesta ea ştia că prizonierul stătea într-o cameră destul de bună, că se bucura de o companie plăcută, că avea nevoie de o cuvertură şi de un ceainic şi că o iubea tandru pe draga lui. Nu era singura care pândea apariţia unui chip iubit în acest palat preschimbat în închisoare. Lângă ea, o tânără mamă stătea cu privirile lipite de o fereastră închisă şi, cum vedea geamul deschizându-se, îşi ridica pruncul în braţe, deasupra capului. O doamnă în vârstă, voalată cu dantelă, stătea ore lungi, nemişcată, pe un scaun pliant, sperând zadarnic să-şi zărească pentru o clipă fiul care, pentru a nu se lăsa cuprins de slăbiciune, arunca la ţintă cu un disc de piatră, în curtea închisorii, până când se închidea grădina. Pe tot parcursul acestor lungi aşteptări sub cerul întunecat sau albastru, un domn matur, destul

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

de trupeş, foarte curat, stătea pe banca de alături, jucându-se cu tabachera şi cu brelocurile, şi desfăcând un ziar pe care nu-l citea niciodată. Era îmbrăcat după vechea modă burgheză: tricorn cu galon de aur, o haină violet-roşiatică şi o jiletcă albastră, brodată cu argint. Avea o înfăţişare onestă; era muzician, judecând după flautul al cărui capăt se vedea dintr-un buzunar. Nu-l slăbea din ochi nicio clipă pe falsul tânăr, îi zâmbea tot timpul şi, văzându-l ridicându-se, se ridica la rândul său şi îl urmărea de la distanţă. Julie, în mizeria şi în singurătatea ei, se simţea măgulită de simpatia discretă pe care i-o arăta acel bărbat cumsecade. Într-o zi, pe când ieşea din grădină, a început să plouă; bunul domn s-a apropiat de ea şi, deschizându-şi încăpătoarea-i umbrelă roşie, i-a cerut permisiunea să o adăpostească. Julie i-a răspuns încetişor, cu vocea ei limpede, că este de acord. Dar, la sunetul acelei voci şi avertizat, poate, de subtilul miros de femeie, el s-a îndepărtat iute, lăsând-o în ploaia biciuitoare pe tânăra care a priceput şi care, cu toate grijile ei, nu şi-a putut opri un zâmbet. Julie locuia într-o mansardă din strada Cherche-Midi şi se dădea drept un vânzător de pânzeturi în căutare de slujbă: cetăţeana văduvă Gamelin, lămurită în sfârşit că fiica ei nu era nicăieri într-o primejdie mai mare decât lângă ea, o îndepărtase de piaţa Thionville şi de secţia PontNeuf şi, pe cât îi era cu putinţă, o întreţinea cu alimente şi rufe. Julie gătea un pic, se ducea la Luxembourg să-l vadă pe scumpul ei iubit şi se întorcea în magherniţa ei; monotonia acestui program îi legăna tristeţile şi, cum era tânără şi robustă, dormea toată noaptea un somn adânc. Caracter cutezător, obişnuită cu aventura şi stimulată pesemne de costumul pe care îl purta, ea se ducea câteodată, noaptea, la un limonagiu din strada Cuptorului, la firma Crucea Roşie, unde veneau oameni de tot felul şi femei galante. Citea gazetele şi juca table cu vreun prăvăliaş îndesat sau cu vreun militar, care îi sufla în nas fumul de pipă. Acolo se bea, se juca, se făcea dragoste şi păruielile erau frecvente. Într-o seară, un beţiv, auzind o cavalcadă pe pavajul intersecţiei, ridică perdeaua şi, recunoscându-l pe comandantul şef al gărzii naţionale, pe cetăţeanul Hanriot, care trecea în galop cu tot statul său major, murmură printre dinţi: - Iote şi măgăreaţa lui Robespierre!

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 60


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE La cuvântul ăsta, Julie izbucni într-un răsunător hohot de râs. Dar un patriot cu mustăţi replică verde: - Ăl de spune aşa e un f…t de aristocrat, pe care mi-ar plăcea să-l văd cum îi sar mucii în coşul lui Samson. Aflaţi că generalul Hanriot este un bun patriot care, la nevoie, va şti să apere Parisul şi Convenţia. De-aia nu-l iartă regaliştii. Şi patriotul cu mustăţi, uitându-se atent la Julie care nu se mai oprea din râs: - Iar tu, caş-la-gură, vezi să nu-ţi dau un picior în fund, ca să te învăţ să-i respecţi pe patrioţi. Se auziră voci: - Hanriot e un beţiv şi un dobitoc! - Hanriot este un bun iacobin! Trăiască Hanriot! Numaidecât s-au format două tabere. S-au încăierat, pumnii curgeau peste pălăriile desfundate, mesele se răsturnau, paharele zburau în ţăndări, lămpile s-au stins, femeile scoteau ţipete ascuţite. Asaltată de câţiva patrioţi, Julie s-a înarmat cu o banchetă, a fost doborâtă, i-a zgâriat şi ia muşcat pe agresori. Prin redingota desfăcută şi de sub jaboul sfâşiat i se vedea pieptul gâfâind. La atâta hărmălaie apăru în fugă o patrulă şi tânăra aristocrată scăpă printre picioarele jandarmilor. În fiecare zi, căruţele erau pline de condamnaţi. - Totuşi nu-mi pot lăsa iubitul să moară! îi spunea Julie mamei sale. Se hotărî să ceară, să facă demersuri, să se ducă pe la comitete, prin birouri, pe la reprezentanţi, pe la magistraţi, oriunde trebuia. Nu avea nicio rochie. Maică-sa a luat cu împrumut de la cetăţeana Blaise o rochie în dungi, un batic, o bonetă din dantelă, şi Julie, îmbrăcată în femeie şi în patrioată, s-a dus la judecătorul Renaudin, într-o casă umedă şi întunecoasă din strada Mazarine. A urcat tremurând scara din lemn şi dale şi a fost primită de judecător în cabinetul lui mizerabil, mobilat cu o masă din lemn de brad şi cu două scaune din pai împletit. Hârtia tapetului spânzura în fâşii. Renaudin, cu părul negru şi slinos, cu privirea mohorâtă, cu buzele răsfrânte şi cu bărbia proeminentă, îi făcu semn să vorbească şi o ascultă în tăcere. Ea îi spuse că era sora cetăţeanului Chassagne, deţinut la Luxembourg, îi expuse cu toată abilitatea de care era în stare circumstanţele în care fusese arestat, îl prezentă

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

ca inocent şi nefericit, se arătă insistentă. El rămase insensibil şi dur. Rugătoare, la picioarele lui, ea plânse. Cum văzu lacrimi, chipul lui se schimbă: pupilele, de un negru-roşiatic, i se aprinseră, iar enormele-i maxilare albastre de mişcară ca şi cum ar fi vrut să readucă saliva în gâtlejul uscat. - Cetăţeano, o să facem ce trebuie. Nu fii îngrijorată. Şi, deschizând uşa, o împinse pe solicitantă într-un salonaş roz, unde pereţii aveau picturi, unde erau grupuri din porţelan dublu ars, o pendulă şi candelabre aurite, fotolii adânci şi moi, o canapea cu tapiseria decorată cu o pastorală de Boucher. Julie era gata la orice pentru a-şi salva iubitul. Renaudin a fost brutal şi rapid. Când ea s-a ridicat, aranjându-şi frumoasa rochie de la cetăţeana Elodie, a întâlnit privirea crudă şi batjocoritoare a bărbatului; a simţit imediat că făcuse un sacrificiu inutil. - Mi-aţi promis libertatea fratelui meu, zise. El rânji. - Eu ţi-am spus, cetăţeano, că o să facem ce trebuie, adică vom aplica legea, nici mai mult, nici mai puţin. Ţi-am spus să nu fii îngrijorată, şi de ce ai fi? Tribunalul revoluţionar este întotdeauna just. Ea se gândi să se arunce asupra lui, să-l muşte, să-i scoată ochii. Dar, simţind că nu ar reuşi decât să-l piardă pe Fortuné Chassagne, ieşi în goană şi alergă în mansarda ei, să lepede rochia pângărită a Elodiei. Acolo, singură, urlă toată noaptea, de furie şi de durere. A doua zi, ducându-se ca de obicei la Luxembourg, găsi parcul plin de jandarmii care alungau femeile şi copiii. Santinelele, postate pe alei, îi împiedicau pe trecători să comunice cu deţinuţii. Tânăra mamă, care venea zilnic cu copilul în braţe, îi spuse Juliei că se vorbeşte despre o conspiraţie în închisori şi că li se reproşează femeilor că se adună în grădină ca să impresioneze poporul în favoarea aristocraţilor şi a trădătorilor. XXII Un munte s-a înălţat subit în grădina Tuileries. Cerul este fără nor. Maximilien, cu haină albastră, cu pantaloni galbeni, păşeşte în fruntea colegilor săi, ţinând în mână un buchet de spice, albăstrele şi maci. El urcă muntele şi i-l anunţă Republicii înduioşate pe dumnezeul lui Jean-Jacques.

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 61


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE O, puritate! O, blândeţe! O, credinţă! O, antică simplitate! O, lacrimi de compasiune! O, mană fecundă! O, clemenţă! O, fraternitate umană! În zadar îşi mai ridică ateismul faţa lui hidoasă: Maximilien apucă o torţă; flăcările îl mistuie pe monstru şi Înţelepciunea apare, arătând cu o mână spre cer, iar în cealaltă ţinând o cunună din stele. Pe estrada ridicată lângă palatul Tuileries, Evariste, în mijlocul mulţimii emoţionate, varsă lacrimi dulci şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu. El vede deschizându-se o eră a fericirii. Suspină: - În sfârşit, o să fim fericiţi, puri, inocenţi, dacă ne vor lăsa mişeii. Vai! mişeii nu i-au lăsat. Mai trebuie suplicii; mai trebuie vărsate valuri de sânge spurcat. La trei zile după sărbătorirea noii alianţe şi a reconcilierii cerului cu pământul, Convenţia a promulgat legea din prerial care, cu un soi de teribilă naturaleţe, suprima toate felurile tradiţionale de lege, tot ce fusese conceput din timpul romanilor echitabili în salvarea nevinovăţiei prezumtive. Nu instruire a cauzelor, nu interogatorii, nu martori, nu apărători: dragostea de patrie ţine loc la toate. Acuzatul, care îşi poartă în sine crima sau nevinovăţia, trece mut prin faţa juriului patriot. Şi în timpul acesta trebuie să discerni, limpede, cu pătrundere şi precizie, cauza, uneori dificilă, adesea încărcată şi confuză. În ce fel să judeci acum? Cum să deosebeşti într-o clipă omul cinstit de cel nelegiuit, patriotul de duşmanul patriei?… După o clipă de zăpăceală, Gamelin a înţeles care îi erau noile îndatoriri şi s-a acomodat cu noile sale funcţii. În scurtarea procedurii el identifica adevăratele trăsături ale unei justiţii salutare şi teribile, ai cărei slujitori nu erau deloc nişte adormiţi de judecători care tot cumpănesc pro şi contra în balanţele lor gotice, ci nişte sanchiloţi ce judecă prin iluminare patriotică şi văd totul într-o sclipire de fulger. Pe când garanţiile, precauţiile ar fi zădărnicit totul, tresăririle inimii salvau totul. Trebuia să urmezi impulsurile naturii, mama cea bună, care nu se înşală niciodată; trebuia să judeci cu inima, iar Gamelin făcea invocaţii către sufletul răposatului JeanJacques: - Bărbat plin de virtuţi, pogoară asupră-mi, odată cu iubirea de oameni, puterea de a-i regenera!

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

În bună parte, colegii săi simţeau la fel. Erau oameni simpli; şi, când procedurile s-au simplificat, s-au simţit în largul lor. Justiţia prescurtată îi mulţumea. Nimic, în mersul ei accelerat, nu îi mai stânjenea. Îi interesau numai opiniile acuzatului, şi nu concepeau că ar putea cineva să gândească fără răutate altfel decât ei. Cum se considerau deţinătorii adevărului, ai înţelepciunii, ai binelui suprem, ei le atribuiau adversarilor greşeala şi răul. Se simţeau puternici: ei Îl vedeau pe Dumnezeu. Îl vedeau pe Dumnezeu, aceşti juraţi ai Tribunalului revoluţionar. Fiinţa supremă, recunoscută de Maximilien, Îşi revărsa asupra lor văpaia. Ei iubeau, ei credeau. Fotoliul acuzatului fusese înlocuit cu o estradă largă, unde încăpeau cincizeci de inşi: nu se mai proceda decât pe loturi. Adesea, acuzatorul public aduna în acelaşi proces şi inculpa de complicitate oameni care acolo, la Tribunal, se vedeau pentru prima oară. Folosind cumplitele facilităţi ale legii din prerial, Tribunalul i-a judecat pe aşa-zişii conspiratori din închisori, care, succedând proscripţiilor dantoniştilor şi ale Comunei, se asociau acestora prin subtile artificii de gândire. Pentru ca într-adevăr să fie recunoscute cele două caractere esenţiale ale unui complot instigat cu aurul străinătăţii împotriva Republicii, moderaţia dezlănţuită şi exagerarea calculată, li se puseseră două capete opuse, două capete de femei, văduva lui Camille, amabila Lucile, şi văduva hébertistului Momoro, zeiţă pentru o zi şi veselă cumătră. Pentru simetrie, amândouă fuseseră închise în aceeaşi puşcărie, unde plânseseră împreună pe aceeaşi bancă de piatră; pentru simetrie, amândouă urcaseră pe eşafod. Simbol mult prea ingenios, capodoperă de echilibru imaginată neîndoielnic de sufletul vreunui procuror, dar cu care îl onorau pe Maximilien. Legile, moravurile, trecerea anotimpurilor, recoltele, maladiile, toate evenimentele fericite sau nefericite care se petreceau în Republică erau conexate la acest reprezentant al poporului. O nedreptate meritată, pentru că bărbatul acela firav, curăţel, pipernicit, cu chip de pisică, avea putere asupra poporului… În ziua aceea, Tribunalul expedia o parte din marea conspiraţie din închisori, treizeci de conspiratori de la Luxembourg, deţinuţi foarte supuşi, dar regalişti sau federalişti foarte vehemenţi. Întreaga acuzaţie se sprijinea pe mărturia unui singur denunţător. Juraţii nu ştiau o vorbă despre

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 62


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE caz; ignorau până şi numele conspiratorilor. Aruncându-şi privirea spre banca acuzaţilor, Gamelin îl recunoscu printre ei pe Fortuné Chassagne. Amantul Juliei, slăbit de o lungă detenţie, palid, cu trăsăturile asprite de lumina crudă care umplea sala, tot mai păstra o anume graţie şi o anume demnitate. Privirile sale le întâlniră pe ale lui Gamelin şi se umplură de dispreţ. Gamelin, stăpânit de o furie reţinută, se ridică, ceru cuvântul şi, cu ochii fixaţi pe bustul anticului Brutus, care domina Tribunalul: - Cetăţene preşedinte, zise el, cu toate că între mine şi unul dintre acuzaţi pot exista legături care, dacă ar fi oficiale, s-ar numi legături prin alianţă, declar că nu vreau să mă recuz. Cei doi Brutus nu s-au recuzat când, pentru salvarea Republicii sau pentru cauza libertăţii, a fost nevoie să condamne un fiu, să lovească un tată adoptiv. Se aşeză la loc. - Ia uite ce mândreţe de scelerat, murmură Chassagne printre dinţi. Publicul rămase rece, fie pentru că se săturase deja de caracterele sublime, fie pentru că Gamelin îşi învinsese cu prea mare uşurinţă sentimentele fireşti. - Cetăţene Gamelin, spuse preşedintele, în termenii legii, orice recuzare trebuie formulată în scris, în cele douăzeci şi patru de ore dinaintea deschiderii dezbaterilor. Şi apoi, nu ai de ce să te recuzi: un jurat patriot este deasupra pasiunilor. Fiecare acuzat a fost interogat timp de trei-patru minute. Rechizitoriul aviză pedeapsa cu moartea pentru toţi. Juraţii au votat-o printr-un cuvânt, printr-un semn din cap sau printr-o entuziastă aprobare. Când i-a venit rândul lui Gamelin să opineze: - Toţi acuzaţii sunt de netăgăduit, spuse el, iar legea este formală. În timp ce cobora scările Palatului, un tinerel, îmbrăcat într-o redingotă de culoarea sticlei verzi şi care părea să aibă şaptesprezece sau optsprezece ani, îi tăie calea. Purta o pălărie rotundă, dată pe spate, al cărei bor îi făcea o aureolă neagră în jurul chipului palid. Proptit în faţa juratului, îi strigă, teribil în mânia şi în disperarea lui: - Ticălosule! Monstrule! Asasinule! Loveştemă, laşule! Sunt femeie! Arestează-mă, trimite-mă la ghilotină, Cain! Sunt sora ta. Şi Julie îl scuipă în faţă.

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

În clipele acelea, mulţimea de tricoteze şi de sanchiloţi se mai relaxa după atâta vigilenţă revoluţionară; înflăcărarea civică se domolise bine: în jurul lui Gamelin şi a agresorului său au fost doar nişte reacţii nesigure şi confuze. Julie despică gloata şi dispăru în asfinţit. (continuarea în nr. următor) ©Traducere Lucia Patachi, Bucureşti

Schiţă autoportret – Anatole France

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 63


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

4. Locuiam într-o cabană neagră lângă râu. Muştele înţepau ades corpul ei alb, eu citeam ziarul de şapte ori şi spuneam: părul tău are o culoare murdară. Sau: nu ai inimă. 5. Dar într-o zi, când îmi spălam cămaşa în casă, ea se duse la uşă privindu-mă şi dori să iese.

Bertolt Brecht24 A se citi dimineaţa şi seara

6. Şi cel care o bătuse până obosise, spuse: îngerul meu – 7. Şi cel care spusese: te iubesc, o conduse afară şi privi zâmbitor aerul şi lăudă vremea şi îi dădu mâna.

Cel pe care-l iubesc mi-a spus că are nevoie de mine. De aceea îmi port de grijă, îmi cercetez cu atenţie drumul şi mă tem de fiecare picătură de ploaie, să nu mă doboare.

traducere: Nina Cassian Cântec despre femeie (Psalmul 11) Bertolt Brecht 1. Seara la marginea râului în inima întunecată a stufărişului văd câteodată chipul ei, al femeii pe care o iubeam: al femeii mele, care acum e moartă.

8. Pentru că ea era afară la aer şi era pustiu în cabană, el închise uşa şi se aşeză în spatele ziarului. 9. De atunci nu am mai văzut-o, tot ce a mai rămas din ea este micul ei strigăt, când se întorsese dimineaţa la uşă şi văzuse că era încuiată. 10. Acum cabana e putredă şi grinzile înfundate cu hârtie de ziar, iar eu stau întins seara lângă râu în inima întunecată a stufărişului şi îmi aduc aminte. 11. Vântul are miros de iarbă în plete, apa trece necontenit întru odihnă spre Dumnezeu şi eu am un gust amar pe limbă.

2. Sunt mulţi ani de atunci şi acum nu mai ştiu nimic despre ea, aceea care odată era totul, dar totul e trecător. 3. Şi era în mine ca un soc mărunt din stepa mongolă, concavă, cu cerul gălbui şi mare tristeţe. 24

Bertolt Brecht, născut Eugen Berthold Friedrich Brecht, (n. 10 februarie 1898, Augsburg, Regatul Bavariei — d. 14 august 1956, Berlinul de Est, Republica Democrată Germană) a fost un dramaturg, poet și regizor german, inițial expresionist, întemeietor al instituției teatrale „Berliner Ensemble", inițiator al „teatrului epic", a promovat o nouă teorie și practică a teatrului, bazate pe efectul distanțării epice.A fost unul dintre cei care au revoluționat teatrul secolului 20. S-a născut la Augsburg, într-o familie mixtă confesional. Mama sa a fost protestantă, iar tatăl catolic. A studiat medicina și a lucrat o perioada scurtă într-un spital din München, în timpul Primului Război Mondial.

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 64


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Rusu Irina,

Jurnal românesc

Bacău

Se spune că lumea a fost creată în şapte zile şi dacă stau bine să mă gândesc şi ţara mea România a fost clădită într-o săptămână: Luni este ziua când ne-am născut noi, românii, ca un popor statornic pe aceste meleaguri. Ne-am născut creştini ca popor latin în spaţiul carpato-danubiano-pontic, un spaţiu paradisiac bogat în munţi ale căror piscuri se înalţă spre soare, munţi bogaţi în aurul verde ce-i poartă cu măiestrie şi care se oglindesc în ape de culoarea cerului, un loc înconjurat de neamuri slave, având o limbă proprie românească. Acestui minunat popor i s-a dat totul după chipul şi asemănarea sa: frumuseţea oamenilor după ce al plaiului românesc aidoma cu o grădină a raiului; bogăţia sufletului oglindit în istoria neamului după înfăţişarea locurilor cu păduri ceşi poartă aurul verde, cu vaste câmpii îmbrăcate în holde de grâu sub strălucirea soarelui, cu ape cristaline în care se oglindeşte imensitatea cerului; statornicia oglindită în vechimea locului prin continuarea neîntreruptă a urmaşilor care moştenesc într-un mod neştirbit: credinţa, tradiţiile, obiceiurile, cultura românească. Marţi, cum este peste tot în lume, au fost trei ceasuri rele. Au venit popoarele migratoare care ne-au cotropit şi care nu ne-au dezbinat, ci din contră s-au unit şi mai mult strămoşii noştri care au rezistat aici, peste veacuri, stăpânind în continuare aceste meleaguri, iar natura, prin brâul ei muntos, cu perdeaua ei verde, veşnică, le-a fost scut şi pavăză. Au venit ca ispitele peste noi, încercând să ne robească, dar am învins, prin inteligenţa noastră, prin post şi rugăciune, întărindu-ne. Pe drept cuvânt din bătrâni se spune că ,,ce nu te omoară, te face mai puternic." Luminaţi am reuşit să ne adu-

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

năm şi să ne păstrăm cu sufletul românesc, în dreaptă credinţă. Miercuri este ziua trădării, când fraţii de sânge, căzând în ispita banului, au încercat să-şi vândă ţara pe câţiva arginţi străinilor, crezând că vor trăi veşnic, moştenind pământul. Am trăit separat, vorbind aceeaşi limbă românească şi având aceeaşi mamă: moldoveni, de munteni, de ardeleni, de dobrogeni, dar nu am căzut în patima deznădejdii şi ne-am înălţat cu fruntea spre soare, ca să luăm putere. Încă se mai aşteaptă acea „Românie dodoloaţă", într-un context al globalizării. Joi este ziua liniştii, a rugii, în grădina raiului, când asupritorii cred că ne-au luat tot, însă nu şi sufletul adaptat la credinţă, prin rugăciune. Este un moment de regăsire a noi înşine, când reflectăm la toţi şi la toate, la civilizaţia noastră milenară, la credinţa, tradiţiile şi obiceiurile primite şi transmise ca testament generaţiilor viitoare, trecând în revistă viaţa noastră milenară, precum şi pe cea viitoare. Vineri este ziua jertfei a ceea ce avem noi mai scump, prin pierderea părinţilor, fraţilor, copiilor noştri în luptele pentru recâştigarea dreptului de a fi stăpâni în propria noastră ţară, trăind liberi şi uniţi. În credinţa noastră se ţine post negru ca semn al suferinţei. Sâmbăta este ziua când ne aducem aminte de toţi cei dragi, care au murit pentru ca noi să moştenim partea frumoasă a lucrurilor: o ţară proprie, întregită, frumoasă, care are încă multe de oferit, în ciuda tuturor jafurilor din exterior, cât şi din interior, de-a lungul veacurilor. Îi pomenim şi îi comemorăm pe scumpii noştri străbuni printre amalgamul de lacrimi de bucurie şi tristeţe, în rugăciunile de pomenire. Se strâng toţi cu mic, cu mare, spre a lua din ceea ce au făcut împreună: colivă, colaci, sarmale, cozonaci şi vin în cinstea celor care au trecut în nefiinţă. Şi în sfârşit duminica, o zi când ne putem odihni în linişte şi pace pentru a ne bucura de tot ce am primit şi avem: „o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pe pământ: România", când putem juca Hora Unirii, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, în ii naţionale tradiţionale, sărbătorind dragostea: de viaţă, de patrie, de neam, de casă, de familie.

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 65


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Cât de frumoasă este patria mea şi niciodată nu am să mă pot sătura, declarându-i iubirea mea veşnică! Şi am să spun asta şi am să o repet până când fiecare român îmi va urma exemplu pentru că va căuta şi va găsi adevărul. Şi cum să nu o iubesc, când este atât de frumoasă: cu brâu muntos împodobit în aurul verde ale cărui creste se pierd în norii pufoşi ai infinitului albastru, cu câmpii întinse şi bogate în culoarea aurului care sunt gata oricând să te îmbrăţişeze, cu ape albastre şi limpezi în care se oglindeşte chipul cerului, martorele tuturor suferinţelor şi bucuriilor românilor, cu oameni frumoşi, luminaţi şi plini de viaţă oricând dornici să-ţi întindă o mână de ajutor şi să te primească, aşa cum ştiu ei cel mai bine cu braţele deschise! Şi câte şi mai câte nu are această frumoasă ţară: un paradis al fiinţelor vii unice în lume, o mare care prin nisipul ei strălucitor veşnic îţi sărută tălpile, o bogăţie spirituală milenară pregătită oricând să-ţi satisfacă simţurile numai să vrei să o descoperi, un rai al tuturor frumuseţilor pământeşti cu amprentă românească şi cea mai de preţ dintre toate este bogăţia materiei cenuşii pentru că tot timpul am ştiut să ne adaptăm la greu, la necaz, făcând din acestea mult haz, iar din „bube, mucegaiuri şi noroi", iscat-am după cum mărturiseşte marele poet, Tudor Arghezi, „frumuseţi şi lucruri noi". De fiecare dată când duşmanul credea că ne-a băgat în mocirlă, noi ne-am ridicat şi am întors şi celălalt obraz, smulgând admiraţia celui care ne voia asuprit. Am scos bâta, furca, doar atunci când strămoşului i-a ajuns cuţitul la os, când s-a băgat cu forţa în casa, familia noastră. În rest am îndurat, iar necazurile, durerile, noastre le-am exprimat în doine, balade… Şi cum să nu-ţi placă dacă aici găseşti tot ce-ţi doreşti: o geografie cu relief variat, o istorie bogată în eroi şi fapte eroice, o artă diversificată şi plină de valoare. Fiecare pietricică îţi vorbeşte, dacă o asculţi, pentru că fiecare îşi are povestea ei. Nu există loc unde să nu te duci şi să descoperi ceva nou şi totodată atât de vechi şi valoros. Utilul cu plăcutul, frumosul cu măreţia, adevărul cu credinţa, cultura cu civilizaţia, toate se îmbină atât de armonios încât numai dacă nu vrei nu le poţi vedea, auzi, simţi, iubi! În orice sat, cătun, descoperi ceva care să te surprindă: fie un bătrân vraci care ştie toate

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

leacurile băbeşti pentru orice boală, un martor al marilor evenimente ce au avut loc în ultimul secol, un sătean îmbrăcat numai în straie naţionale care-ţi cântă doinele şi baladele de te ating la inimioară, un meşteşugar din care ies lucruri de te miri cum reuşeşte. Nici oraşele nu se lasă mai prejos! În fiecare locaţie citadină zăreşti fie o bisericuţă veche care a trecut prin foc şi sabie, biruind chiar timpul prin frumuseţea şi unicitatea ei, fie ruinele unei cetăţi, ale căror ziduri stau gata să se înalţe sub mândrul soare, arătând că a biruit timpul, numai să primească acordul voit al cârmuitorilor localnicilor, câte-un bust care-l aminteşte pe cel care a făcut cinste locului, câte o troiţă la răscruce de drumuri, amintind de credinţa românească, câte-un loc sacru cu o plăcuţă pe care scrie: „Aici medita scriitorul....", câte-o casă cu lucrurile împietrite în acel timp, evocând vremea în care a trăit micul demiurg al cuvântului, câte-un monument care aminteşte de un eveniment crucial în viaţa românilor, câte-o plăcuţă comemorativă în care sunt trecute numele eroilor căzuţi la datorie pentru apărarea patriei şi exemplele pot continua numai să fie urechi de auzit, ochi ca să le vadă şi minte ca să le pătrundă. Satele româneşti, în special cele de la munte, s-au conservat, arătând ca adevărate muzee, în toate obiectele făurite de mai bine de un secol. Nu degeaba Lucian Blaga spunea că „veşnicia s-a născut la sat". Şi istoria noastră este plină de fapte eroice săvârşite de eroi precum Feţii-Frumoşi din basmele fără de moarte, iar acestea adunate pot crea o vastă epopee a neamului românesc, o epopee care dacă ar fi scrisă în limba lui Shakespeare, demult ar fi concurat-o pe cea consacrată. Şi patria noastră este o adevărată grădină, unde căprioara zburdă în voie, ursul este mulţumit că are peşte din belşug, vulpea se ţine în continuare de şiretleniile ei, găsind mereu câte-o ocazie de a-l păcăli pe cel slab, cocoşul îţi dă trezirea în fiecare dimineaţă, cântându-ţi de trei ori, în limba lui „Bună dimineaţa!", capra neagră se caţără pe cele mai înalte piscuri privind mândră în depărtări... Nu întâmplător aceste animale trăiesc în ţara românească pentru că fiecare are o trăsătură ce o întâlnim în orice român autentic şi definesc poporul român: zburdălnicia căprioarei, puterea ursului, isteţimea vulpii, consecvenţa cocoşului, stăruinţa

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 66


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE caprei negre de a urca, cât mai sus, pe treptele desăvârşirii umane... Străinul se bucură când imortalizează aceste minunăţii în câţiva pixeli şi pleacă întotdeauna cu gândul că va reveni, şi nu singur, ci şi cu alţii să descopere ceea ce ei au distrus prin şi din prea multă civilizaţie. Şi când se lasă seara, pe la case adunate, multe dintre ele păstrând atmosfera strămoşilor de odinioară, vezi oameni care cântă împreună, dansează, se cinstesc şi-şi povestesc bucuriile, necazurile într-o formă mucalită, făcând haz de necaz. Vezi cum gospodinele îşi aşază încântate bucatele tradiţionale româneşti pe masă, de-ţi fură mai întâi ochii, apoi mirosul şi, nu în cele din urmă, papilele gustative. Vezi fete care îşi privesc al lor chip frumos în oglindă, aşteptându-şi Zburătorul care le ispiteşte, luându-le pe nepregătite, îmbrăcate în portul popular, cu părul împletit în codiţe şi având la ureche câte-o florică. La tot pasul întâlneşti fie un Hopa Mitică sau câte-un Nică a lui Ştefan a Petrei gata oricând să-şi reia scena vieţii în faţa spectatorului certat cu timpul. Chiar şi în afară dacă pomeneşti de un Eminescu, Mircea Eliade, Constantin Brâncuşi, Henri Coandă, Ana Aslan, Traian Vuia, Ioan Cantacuzino, Nicolae Vasilescu-Karpen, Tristan Tzara, Emil Racoviţă, Ştefan Odobleja, Nicolae Racoviţă, Dan Barbilian şi mulţi alţii ale căror nume pot fi „adunate-ntr-o carte", vezi câte-o strălucire în ochii receptorului deoarece fiecare nume pomenit e ca un stimul care declanşează memoria. Să nu mai vorbim despre şcoala românească, un catalizator al educaţiei tinerilor, lucru conştientizat de mama de la ţară, Smaranda, ce-i tot repeta scepticului soţ, „că nu e rău, măi Ştefane, să ştie şi băiatul tău oleacă de carte", care este şi un spaţiu unde s-au făurit şi se făuresc, în continuare, destine, învăţând despre trecut, trăind în prezent în vederea proiectării viitorului, insuflând urmaşilor sentimentul responsabilităţii timpului lor, prin păstrarea tradiţiei. În tradiţie se află şi ne găsim întotdeauna autenticitatea, frumuseţea, continuitatea noastră ca popor unic statornic din această parte a lumii, iar aceasta reprezintă cea mai valoroasă manifestare pentru că fiecare român prin păstrarea, practicarea şi transmiterea ei face parte din identitatea colectivă românească. Prin obiceiurile şi tradiţiile proprii ne-am

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

hrănit fără încetare ca popor, trecând peste invazii, cutremure, războaie, comunism cu răbdare şi mult optimism. Şi multe mai are ţara aceasta de oferit! Nu este musai ca să tipărim o carte frumoasă de vizită: cu peisaje desprinse din basm, cu tradiţii reflectate în: dansuri populare, cântece folclorice, bucate alese: poale-n brâu, brânză cu mămăliguţă, cozonaci, sărmăluţe în foi de viţă-de-vie, aşezate în vesela olărită de meşteşugari şi înzestrată de artişti populari, poveşti rostite la gura sobei într-o atmosferă plăcută ca cea de la Hanu Ancuţei, după modelul marelui scriitor Mihail Sadoveanu, deoarece patria noastră românească, ea însăşi, este o adevărată carte de ilustraţii pe viu, nu tipărită color sau în 3D! Să ne bucurăm de tot ce avem şi să nu uităm să fim mândri că suntem români deoarece avem cu ce ne lăuda şi avem şi ce arăta, să ne aducem aminte de fiecare dată de poveştile copilăriei româneşti cu: A fost odată ca niciodată şi dacă nu ar fi fost nu s-ar mai fi povestit. Acum, mai bine de două mii de ani, trăia pe pământurile meleagurilor noastre paradisiace un popor brav, semeţ, coborâtor al zeilor nemuritori. Încă se mai păstrează şi astăzi chipul unui astfel de viteaz sculptat de natură în stâncă, semn al stabilităţii şi continuităţii românilor pe acest sfânt pământ: Sfinxul. Fiind o patrie aşa de frumoasă şi de bogată cine nu ar râvni-o? Aşa se face că un Făt-Frumos, pe nume latinesc de Traian, a văzut-o şi pe loc s-a îndrăgostit. Şi de-atunci, venind mereu călare, trecând Dunărea cea mare, nu i-a mai dat pace până când nu a cucerit-o. A iubit-o şi din această minunată împreunare a luat naştere un popor răbdător în suferinţe, precum natura în bătaia stihiilor dezlănţuite, iubitor de viaţă, tolerant cu neamurile care au trecut pe-aici de la care a luat ce a crezut că i se potriveşte mai bine specificului său românesc, un popor numit român. Acum, uitându-mă în lada mea de zestre, moştenită de la străbunii mei, îmi pot clăti privirea în coloritul vast al peisajelor ţărişoarei mele dragi, îmi pot auzi privighetoarea codrilor mei seculari, îmi pot împărtăşi prin doinele şi colindele primite în dar, din dragoste, sentimentele mele de fericire

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 67


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE privind unitatea şi apartenenţa la un popor bogat spiritual, de care mă mândresc. Poate dac-aş fi fost înzestrată să fiu o pictoriţă, aş fi pictat patria mea mamă în culorile pe care-o reflectă cel mai bine: galbenul în splendoarea strălucirii chipului ei luminos; albastrul în seninătatea de care a dat dovadă în grelele încercări prin care a trecut de-a lungul timpului; verdele în podoaba pe care-o poartă codrii ei seculari. Dac-aş fi fost un sculptor, i-aş fi scos în relief: munţii cu piscurile sale semeţe care veghează de departe hotarele patriei, munţi ce-şi poartă veşnic mantia verde; câmpiile bogate în grâul care „ne dă pâinea noastră cea de toate zilele"; râurile şerpuite care dăruiesc viaţă locurilor pe care le străbat; marea cu valurile ei înspumate în care se reflectă soarele strălucitor; delta cu întreaga sa opulenţă biotică, aleasă de zeiţa primordială a apelor, Dunărea, a cărei denumire se regăseşte în Rig Veda, în Dāre, să fie aici, în raiul românesc. De-aş fi fost o cântăreaţă aş fi concertat alături de privighetorile codrilor patriei mele, ţinându-mi isonul susurul izvoarelor repezi, reci de la munte şi de valurile cele înspumate ale mării care se întrec mereu sub bătaia brizei ca să ajungă şi să moară eroine la mal. Dar nu sunt decât o muritoare care se străduieşte să picteze în cuvinte chipul drag al patriei mele, să sculpteze în fraze formele voluptoase şi podoabele pe care le poartă ţărişoara mea, să cânte prin sonoritatea îmbinării cuvintelor prin care-mi exprim sentimentele mele nobile alese faţă de fiinţa din care a luat viaţă. Îmi port fiinţa patriei mele, ROMÂNIA, pe retină, pe buze, în inimă, în suflet, în cuget şi simţire. Asemenea „uriaşului cu fruntea-n soare" îmi ridic privirea ca să-i pot mulţumi cerului că mi-a dat şansa de a mă naşte aici, pe pământ românesc, paradisiac, bogat într-un trecut vrednic de a scrie o epopee: epopeea României. Noi, urmaşii ei, avem datoria sacră de a o preţui, de a-i şterge lacrimile amare atunci când fiii ei neascultători, mânaţi de hormonii adolescenţei spre mirajul banilor, o leapădă şi de a-i alina suferinţele prin păstrarea şi lăsarea doinele de dor şi

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

de jale pentru că prin ele noi, românii, ne-am adăpat mereu sufletul, luându-ne energia necesară de a merge cu capul sus înainte, prin foc şi sabie. Poate că vremurile de astăzi, pline de ispite, de fascinaţia facebook-ului, a internetului şi a shopingurilor din mall-uri, îndepărtează sufletele tinere de la valorile neamului strămoşesc. Este o luptă grea cu firele rebele amăgite de puterea nevăzută a banului care face victime în mâna care nu este pregătită să-l primească drept răsplată a muncii trudite ce se cuvine, o luptă în care părintele trebuie să-şi ia energia din credinţa strămoşească, din obiceiurile româneşti, din cultura românească, asemeni eroilor din basmele populare care se întorc la lucrurile vechi. O ţară creştină aşezată pe un pământ paradisiac. Ce poate fi mai frumos, mai încântător, mai înălţător? Cu bucurie în suflete, după veacuri de patimi, avem puterea de a zâmbi şi de a ne bucura de toate lucrurile frumoase ce ne-au fost date: munţi ce aur poartă, câmpii ce-şi flutură holdele de grâu sub strălucirea soarelui, ape limpezi în care se oglindeşte cerul senin, oameni viteji, voioşi şi frumoşi ce-şi cresc, cu mândrie, Feţii-Frumoşi şi Ilenele Cosânzene… Anul românilor se desfăşoară după un ritual străvechi, împărţit în mari sărbători, când românii se adună să fie împreună şi să se bucure. Fiecare an începe cu aducerea belşugului în casă, când cete de semănători calcă pragul creştinului spre a semăna bucurie şi urarea unui nou an îmbelşugat în recolte. Urmează sărbătoarea iubirii autohtone cea de Dragobete, când tinerii luaţi de valul vieţii îşi urează iubire veşnică. Tânărul zeu Dragobete, zeul tinereţii, al veseliei şi al iubirii, numit şi „Năvalnicul" sau „logodnicul Păsărilor" deoarece el oficializa, în cer, nunţirea păsărilor, a fost preluat din vechime, de la vechii daci şi apoi transformat în protectorul tinerilor şi patronul iubirii. Dragobetele era flăcăul chipeş şi iubăreţ al Babei Dochii care seducea gingaşele femei ce îi ieşeau în cale. Nu degeaba se mai numea şi „Cap de primăvară" pentru că sărbătoarea semnifică şi începutul unui nou anotimp, cel al reînsufleţirii naturii, când din dragoste se naşte sau renaşte totul. Când apar primii boboci, mâţişorii de salcie, care prin puterea de regenerare este ştiut din vechime că simbolizează puterea vieţii asupra

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 68


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE morţii, se sărbătoresc, de către tot românul îmbrăcat în nouă straie de sărbătoare, Floriile. Sărbătoarea tuturor florilor prevesteşte la un interval de şapte zile, şi Învierea naturii care se îmbracă în haină de sărbătoare şi care durează 3 zile, la fel ca în poveşti, arătând că bucuria a învins tristeţea şi viaţa moartea. Gospodinele se pregătesc în bucătăriile lor cu cele mai alese mâncăruri. Mirosul de cozonac şi pască se simte tocmai din depărtare, iar ouăle colorate aşteaptă să se avânte în lupta marii ciocniri, posesorii salutându-se creştineşte înainte cu: „Hristos a înviat!", „Adevărat a înviat!". Mieluşeii fragezi sunt aduşi jertfă în fiecare din casele noastre sub formă de drob, friptură, ciorbică, alături de ciocnirea unui pahar cu vin în sânul familei, în sânul celor dragi. Pentru protejarea de duhurile rele a gospodăriilor este o zi specială când oamenii merg la biserică şi îşi sfinţesc ramurile de tei sau nuc pentru a le pune la icoane, porţi, ganguri, intrările din case, în acest scop: Rusaliile, Cincizecimea, Dumninica Mare. În această zi de sărbătoare preluată de la romani, cete de flăcăi îmbrăcaţi în costume tradiţionale execută un dans milenar românesc, cel al căluşarilor, sărind peste foc pentru a aduce noroc şi sănătate. Totodată se spune că aceştia îl scapă de boală, de surzenie, de nebunie, paralizie, atingându-l în timpul dansului lor, de zânele rele: Iele, nimfe, demoni de apă, pe acela care este presupus că a văzut sau a auzit aceste făpturi dansând, cântând, umblând prin văzduh, în locuri pustii, pe lângă păduri sau fântâni. A doua zi căluşarii umblă din casă în casă spre a alunga duhurile malefice, oamenii întâmpinându-i cu frunze de nuc, usturoi, sare sau bani. Potrivit tradiţiei în această zi se ţine şi „Udatul nevestelor", când femeile sunt stropite cu apă spre a rămâne sănătoase şi frumoase pe tot parcursul anului. Strămoşii nu sunt uitaţi, nici chiar în această zi de sărbătoare deoarece ea aparţine tuturor: şi a celor vii şi a celor morţi. Credinţa spune că cei adormiţi, începând din Joia Mare dinainte de Paşti, îşi părăsesc mormintele şi umblă printre oameni până în Ajunul Rusaliilor, iar în această zi, a Rusaliilor, se ţin Moşii de Vară, când credincioşii dau de pomană bunătăţi în cinstea lor, în vase de lut, străchini, căni ieşite de sub mâinile dibace ale meşterilor olari şi pictate în diverse motive populare de

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

pricepuţii deţinători ai vopselurilor. Zânele bune se serbează de Sânziene, sărbătoare cunoscută popular şi de numele de Drăgaica. Se presupune că, pe baza însemnelor solare ale megaliţilor din Munţii Călimani, demult oamenii care trăiau în munţi se întâlneau când era echinocţiul sau solstiţiul pentru a săvârşi ritualuri închinate soarelui. Este o sărbătoare a setei de viaţă, a soarelui dătător de energie şi de viaţă, o sărbătoare care se lasă toamna cu multe nunţi, iar Sânzienele sunt preotesele soarelui. Chiar ele însele, Sânzienele plutesc pe Pământ, dansează şi îndeplinesc ritualuri benefice muritorilor. Frumoasele flori de sânziene, purtând ceva din strălucirea soarelui, se lasă culese de către fetele care-şi împletesc rotunde coroniţe şi de flăcăii care-şi arată măiestria în coroniţe sub formă de cruce. Seara se adună alaiul tineresc pentru a se prinde într-un „Dans al Sânzienelor" când fiecare participant îşi aruncă pe case coroniţa, punându-şi o dorinţă. Dacă rămâne pe casă dorinţa va fi îndeplinită, dacă nu rămâne cu experienţa plăcută şi motivaţia de a relua obiceiul la anul care vine. Avem şi noi Halloween-ul românesc de Sfântul Andrei. Cu siguranţă Jack London şi-a făcut apariţia într-o astfel de zi de sărbătoare la Castelul Contelui Dracula, după cum l-a pomenit în jurnalul său literar consemnat în nemurirea literaturii şi implicit a omenirii, făcându-ne pe noi, românii, cunoscuţi în acest chip. „Capul de iarnă" cum mai este denumit acest sfânt cu nume predestinat de războinic, permite războirea forţelor malefice interferate cu cele ale binelui. Probabil de aici sunt inspirate basmele cu Feţi-Frumoşi, zmei, balauri. În această noapte „umblă strigoii", se fură minţile oamenilor şi rodul livezilor. Oamenii se apără de rele folosind drept armă usturoiul. Mai mult decât atât îl păzesc să nu poată fi furat, iar dacă reuşesc se spune că li se schimbă soarta. Nu trece mult timp şi vine Moş Nicolae cu nuieluşa sau cu dulciuri în ghetuţele frumos şi atent îngrijite de către cei mici, depinde cât au stat de cuminţi în anul respectiv. Se aplică proverbul românesc „după faptă şi răsplată". Acest Moş Nicolae îl pregăteşte pe Moş Crăciun, care din vremuri îndepărtate îşi face apariţia în Ajunul Crăciunului într-o atmosferă de colinde şi umple cu daruri bradul, copacul ţanţoş semeţ, care e împodobit în cele mai strălucitoare

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 69


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE culori şi cu cele mai alese podoabe. Copiii, prin nămeţi, „îmbrâncindu-se şi făcând mătănii vrândnevrând", merg din casă în casă, pentru a încânta gazdele cu cele mai frumoase cântece de Crăciun. Acestea îi întâmpină cu cele mai alese bucate, întrecându-se chiar şi pe ele însele. Este o atmosferă de sărbătoare când tot omul este vesel, strălucitor, prietenos şi frumos. Grijile parcă dispar, oamenii sunt mai buni, mai darnici, mai prietenoşi, mai iertători, mai veseli. Parcă e raiul pe pământ, chiar dacă gerul te pişcă şi totul e alb. Cei mici se amestecă printre cei mari care devin şi ei cu sufletul şi cu mintea copii. Peste tot domneşte pacea, liniştea, dar mai ales iubirea. Această sărbătoare nu ţine trei zile ca în poveşti, ci o săptămână, până trece anul care vine tot cu o sărbătoare. În Ajunul Anului Nou toată lumea este în extaz. Bucuria lor e proiectată într-o ploaie de artificii pe cerul care se înseninează, aducând lumină şi făcând din noapte-zi. Totul este minunat, mirific! Cuvintele nu-şi mai au rostul pentru că fericirea se citeşte pe chipul oamenilor! Şi românul ştie să se distreze şi să savureze până la maxim această fericire! Nu degeaba autorul poporan, Ion Creangă, Homerul nostru, după cum l-a numit criticul Garabet Ibrăileanu, spunea: „Să dea Dumnezeu tot anul să fie sărbători şi numai o zi de lucru şi atunci să fie praznic şi nuntă." Datoria oricăruia dintre noi este de a păstra pământul, casa, sufletul, nimic mai mult. Când acest bun sacru PĂMÂNTUL este îndepărtat, eliminat, imaginându-ne că scăpăm de grijile lumeşti, ne înşelăm amarnic. De fapt înseamnă începutul sfârşitului nostru ca oameni, ca aşa-zisele chipuri de lut. Dispărem în negura timpului, distrugându-ne familia, căminul, patria. Încălcăm acel jurământ pornit din iubire: „Până când moartea ne va despărţi." Pe moment poate nu conştientizăm, dar este ca un blestem de care poate nu va scăpa nici urmaşul nostru cel nevinovat pentru greşelile noastre. Apoi cu ochii înlăcrimaţi ne ridicăm ochii spre cer şi ne întrebăm: Unde am greşit? Sau cu ce am greşit? Pământul ne dă: stabilitate, energie, speranţă, responsabilitate, protecţie, hrană, sănătate, libertatea de a fi noi, înşine. Dar soarta este bună cu noi şi ni se va mai da o şansă mai târziu nouă, ca pasageri ai acestei lumi, ca să ne găsim echilibrul sau, prin cei de după noi, pentru ca firea omenească să

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

refacă echilibrul primordial al omenirii. Buni, răi, intrăm toţi în Marele Circuit Universal. Se spune că din pământ ne naştem şi în pământ ne întoarcem. Cei mai norocoşi, să spunem aşa, dar cred că norocul şi-l mai face şi omul singur, sunt îngropaţi în pământul natal, pământul care i-a dat viaţă. Cred că fiecare, când îşi simte sfârşitul aproape se gândeşte să vină acasă. Această cugetare vine dintr-o simţire adâncă pe care raţiunea nu are cum să o trădeze. Este o lege a firii, nescrisă, inexplicabilă. Sunt lucruri pe care nu le poţi exprima în cuvinte, doar le simţi. Este o lege nescrisă, nedescoperită, doar simţită, pe care fiecare muritor o respectă, fie că voieşte sau nu. Şi uite-aşa omul se întoarce la origini chiar dacă vrea, chiar dacă nu vrea. Se întoarce de unde a plecat, de unde a fost creat, din pământ. Pământul este văzut ca un părinte protector care deşi uneori poate din neştiinţă îl îndepărtezi, tot la el te cheamă, te primeşte ca un fiu risipitor şi-ţi dăruieşte ceea ce are mai scump, mai nobil, casa sa. Ajuns aici te linişteşti, te odihneşti. Toate grijile lumeşti se ofilesc, dispar, pier. Aici eşti ce ai fost la început: o bucată de humă din pământul tău natal, românesc, în cazul meu, din MARELE PĂMÂNT UNIVERSAL. Vrem nu vrem acesta este rostul nostru de a ne întoarce de unde am plecat. Cu cât omul se îndepărtează mai mult cu atât forţa de atracţie este mai mare. Este o dorinţă profundă, pornită dintr-o simţire necugetată şi chiar dacă încercăm să ne punem întrebări sfârşim toţi prin a face acelaşi lucru, involuntar, necondiţionat. Ştiinţific poate unii încearcă se explice prin poziţia polilor, prin atracţia electromagnetică ce vizează legătura care există între om şi pământ. Este vorba poate de acea forţă care dă naştere omului, creează omul înnăscându-l şi pe care cu timpul omul şi-o pierde, iar când nu o mai are se confundă cu pământul. Pământul care ţi-a dat forţă, o vrea înapoi, o cere înapoi, iar tu dintr-un chip de lut devii, în cele din urmă, pământ. Nu putem fi altfel faţă de cum vrem să fim. Toţi suntem la fel. Toţi ne naştem şi toţi murim. Toţi suntem chipuri de lut şi apoi devenim iarăşi pământ, indiferent de religie, de statut social, de inteligenţă.

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

©Rusu Irina, Bacău

Page 70


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

CONTEMPORAN CU DECIZIA DE A NU FI CONTEMPORAN autor Ion Mânzatu25 Îndelungată vreme m-am zbătut să nu mă las pradă acestei tentaţii. Nu poţi să refuzi să fii contemporan; la o privire superficială, aşa ceva nici nu există. Este o imposibilitate să nu fii contemporan. Destinul te aruncă între două limite, între două hotare, alături de tine alte fiinţe, alte vieţuitoare marchează atât punctele forte, cât şi vulnerabilităţile contemporaneităţii. Se pare că eşti silit să fii contemporan de la Facerea Lumii, altminteri ai ajunge să te poţi naşte când vrei şi să mori la fel, adică să-ţi impui voinţa în lucruri care nu sunt de nasul tău. Aia n-ar mai fi Facerea Lumii, ar fi mai degrabă un soi de talmeş-balmeş, ceea ce nu se mai poate pentru că Facerea Lumii s-a săvârşit deja. Eşti condamnat, ca atare, să fii contemporan. Şi peste toate astea, ai petrecut o viaţă luptând să fii contemporan, trăind cu fiecare clipă ce s-a scurs bucuria că ai avut puterea să-ţi apropii miezul contemporaneităţii. Ai început de foarte tânăr – stând să alegi gest cu gest, acţiune cu acţiune, faptă cu faptă – şi părea ca oglindirea contemporaneităţii în spiritul tău să se confirme, nu te-ai gândit nicio clipă că treci printr-o serie de opţiuni al cărui rezultat nu-l poţi prevedea; pentru că nu ştii decât o parte din necunoscutele ecuaţiei, pe altele le presupui, dar pe cele mai multe nici nu le bănuieşti. Nici în restul tinereţii nu te-ai desminţit, şi ţi s-a părut că, ajuns la maturitate, poţi să afirmi că aparţii întru totul contemporaneităţii, eşti parte din 25

Ion Mânzatu - Studii de Filologie, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi; licenţiat în Regie de teatru, film şi televiziune al Universităţii de Teatru şi Film „I. L. Caragiale” Bucureşti; doctor în teatru, secţiunea Arta Spectacolului la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi. Publică: 2012 –volumul Ereziile de la Iași, Editura Junimea, Iași; 2014 volumul Costumul de epocă, Editura SsudenIs. Iași. Mai multe pe: https://ionmanzatu.wordpress.com/cv/

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

ea fără doar şi poate. Se pare că – asemeni naşterii şi morţii – condiţia de contemporan nu poate fi negociată, pur şi simplu n-ai de ales. De aici se ivesc o groază de momente ce aduc suferinţă. Uneori contemporaneitatea este foarte greu de suportat şi mulţi ajung să-şi blesteme zilele pentru o astfel de pacoste. Alţii fac o artă din a fi contemporan, poţi spune chiar că ajung să-şi dezvolte o sensibilitate deosebită cu care presimt mişcările viitoare ale contemporaneităţi. Sunt acolo, prezenţi, printre primii pe listă, cu simţurile încordate pentru ca data viitoare să fie şi mai contemporani, să fie mai aproape, şi mai aproape, de miezul fierbinte al vicleniei. „Orice societate care se formează se conduce mai mult sau mai puţin după un model abstract”, ar spune Pierre Francastel. Or contemporaneitatea este veşnic o societate care se formează, în consecinţă, pentru fiecare individualitate ea reprezintă un model abstract din care sperăm mereu să putem alege un model particular, al nostru adică, un model care să ne aparţină şi să ne împlinească. Modelul respectiv ar trebui să decidă sensul nostru, doar că sensul colectiv nu răspunde niciodată unui sens particular. „Numeroase contacte de tot felul care au loc permanent în univers şi efectele lor la fel de numeroase şi diverse formează un alt schimb de energie a cărui influenţă se exercită asupra tuturor fiinţelor şi în toate domeniile” (Vezi Alexandra David-Neel) – ar spune înţeleptul lama vădind că există o energie generală care capătă, la nivelul particularului, amprenta unicităţii imprimată de acele caracteristici ce se întrunesc într-o individualitate. Este vorba, la urma urmei de efectul complet al abstractizării; energia generală a Universului este capabilă şi ubicuă, abstractizarea o face să fie aşa. În ea se află deopotrivă a fi şi a nu fi. Judecata Înţeleptului evidenţiază că există o energie universală, mai bine spus un spectru al energiei universale, dar ea nu este destinată în întregimea ei particularului, iar cercetările din fizica quantică ar susţine o astfel de idee. Aşadar, specificul particularului se poate înscrie cel mult într-un fascicul, un grup, o matrice, cu funcţiile unei variabile. O asemenea viziune face contemporaneitatea şi mai greu de suportat, având în vedere că limitele impuse devin evident foarte

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 71


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE stricte, şi, practic, imposibil de depăşit dacă nu sunt împlinite anumite conjuncturi, cu care ai toate şansele să nu te întâlneşti în parcursul existenţei tale. Unde mai pui că oglinda aceea maiestuoasă care era contemporaneitatea s-a spart şi s-a împrăştiat; acuma tu vezi doar fragmente dintr-un tot care se afla cuprins în imaginaţia ta, şi era deosebit de frumos, şi te îndemna să visezi, să năzui. Dar, diferite cauze au dus la dispariţia multora dintre proiecţiile pe care le doreai, unele chiar cu ardoare. Pur şi simplu s-au spulberat, s-au topit, şi totuşi le vezi cum produc efecte în alţi contemporani, ceea ce te determină să cauţi a le regăsi. E un mod al suferinţei să nu fii sigur dacă procesele acestea aleatorii, ce par încărcate de un subiectivism de neînţeles se produc dintr-un accident; că, din cauza lor s-a spart contemporaneitatea, sau ea aşa a fost dintotdeauna, iar împreunarea fragmentelor e rezultatul unei chestiuni de moment. „Lucrurile cele mai generale sunt, putem spune, şi cele mai greu de cunoscut omului, pentru că sunt şi cele mai îndepărtate de simţuri.” – ne spune Aristotel. Nu e de loc uşor să ai de-a face cu contemporaneitatea; de loc nu e uşor să fii contemporan. Ar fi o fericire să poţi spune asemeni lui Descartes: „Deoarece am intenţia să îmi dedic întreaga viaţă căutării unei ştiinţe atât de necesare şi deoarece am găsit un drum care mi se pare că mă conduce inevitabil spre ea, dacă nu ne împiedică scurtimea vieţii sau lipsa de experienţă, am considerat că nu există un remediu mai bun împotriva acestor două obstacole decât acela de a comunica fidel publicului puţinul pe care îl voi fi găsit şi de a îndemna spiritele capabile să încerce să meargă mai departe, contribuind, fiecare după putrerile şi înclinaţiile sale, la experienţele ce vor trebui făcute şi comunicând publicului toate lucrurile aflate pentru ca succesorii să continue de acolo de unde s-au oprit predecesorii; şi astfel, unind vieţile şi cercetările mai multora, am merge împreună mai departe decât ar fi făcut-o fiecare de unul singur.” Aşa ţi s-a părut şi ţie la începuturi şi erai doritor să-ţi ţii locul şi să nu încetezi a cuteza să culegi din realitate elementele necesare pentru a-ţi construi propria ştiinţă. În lumina adevărului, n-ai să ştii niciodată cu adevărat când ai început să minţi şi să te amăgeşti că ceea ce faci nu e decât cerinţa cauzei. Oare de ce să fie atât de greu să rămâi în-

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

tre hotarele deciziilor tale? Ai optat şi rezultatele te-au dezamăgit, s-au dovedit a nu fi chiar măsura năzuinţelor tale. Atunci, poate, ai început să minţi?! Să speri că vei putea corecta ceea ce s-a dovedit a fi o opţiune care te costă. Nu contează să vezi că oricare ar fi opţiunea, ea costă, de fiecare dată opţiunea are efectele preţului pe care eşti în stare să-l plăteşti, nicidecum altele, pentru că schimbul nu se face ca-n iarmaroc, unde-ţi permiţi să ciuguleşti în târguială câţiva firfirici. Din această situaţie se naşte mereu o diferenţă de potenţial care este în egală măsură stimulatoare, dar şi dureros de crudă. ©Ioan Mânzatu

MARIAN NENCESCU Filosofia, ca dezvăţare Ce mai este astăzi, la nivel planetar, filosofia, decât o înşiruire de concepte, uneori îmbrăcate în strai metaforic, un caleidoscop fragmentar de observaţii fundamentale, completate cu paradoxuri menite să ne convingă că filosoful rămâne, dacă nu un gânditor, în cel mai bun caz un literat supradotat? A vorbi în aceste condiţii de stil, este cu atât mai riscant cu cât filosoful respinge această barieră formală ridicată între el şi public, bună doar pentru „făcătorii de literatură” şi tratează, de regulă, produsele filosofării sale, în cel mai bun caz, cu un soi de „superioară autoironie”, în sensul bun, cioranian, căutând în acelaşi timp să se delimiteze, în cel mai vehement mod cu putinţă, de acei „maniaci” ai rigorii ce tind să pună ordine într-un hăţiş de idei. „Totul, doar sistemul nu” par să spună lumii neo-gânditorii contemporani, obsedaţi ca scrisul lor să devină orice, numai „rezonabil nu”, pe motiv că

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 72


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE orice interpretare subiectivă a lumii este, categoric, inoportună. Este, aşadar, această „depresie” fără leac o boală a transmodernităţii? Răspunsul pare să ni-l ofere tot „scepticul de serviciu”, Emil Cioran, cel atât de dificil de încadrat în zona filosofiei, dar unanim etichetată drept „gânditor”, reprezentant emblematic, în două culturi, română şi franceză, al ceea ce s-ar numi tipul eseisticoliterar, fundamental distinct de cel speculativsistematic al filosofului tradiţional. Am formulat aceste observaţii pornind de la o recentă carte a unui reprezentant al „valului tânăr” al filosofiei contemporane, dl. Marius Dobre (n. 1971), autorul unui condensat, dar nu mai puţin valoros, studiu dedicat Certitudinile/lor unui sceptic – Emil Cioran (ed. I-a, Editura Trei, 2008, ed. a- II-a, 2013), o carte ce vine să se alăture unui larg şir de comentarii pe teme cioraniene, din păcate multe concentrate obsesiv pe motivul „trecutului deocheat”, după expresia Martei Petreu, al autorului Schimbării la faţă a României, ca şi al generaţiei sale multîncercate de ispite de tot soiul. Şi cum orice faptă bună nu poate rămâne fără urmări, dl. Marius Dobre întăreşte observaţiile sale iniţiale printr-o nouă serie de Studii şi eseuri despre Cioran (Iaşi, Editura Junimea, 2013), adăugând demersurilor sale şi un substanţial Dosar politic (op.cit., p. 66 şi urm.), pe baza căruia „procurorii” şi „avocaţii” de circumstanţă să poată să se pronunţe obiectiv asupra orbirii culturale ce i-a adus lui Cioran atâtea încovenienţe. Dar cum aceste aspecte, fundamentale pentru poziţia şi prestigiul intelectualului român, merită o abordare de o cu totul altă manieră, mă voi limita în a evidenţia care este, în accepţia cioraniană, relaţia dintre înţelept şi lume, şi, implicit, care sunt temeiurile pentru care intelectualul modern pare să fi „întors spatele” filosofiei. Fundamental, admite Cioran, fapt relevat cu justă măsură de Marius Dobre, cunoaşterea autentică vine din suferinţă. ”A suferit, deci a înţeles”, ne spune gânditorul, făcând apel la măreţe exemple ale spiritului uman: un strigăt al lui Iov sau o spaimă a lui Macbeth. Acolo unde este o plagă, începe cunoaşterea (Pe culmile disperării, Humanitas, 1990, p. 69). În aceeaşi măsură cu filosofia, evoluează şi cunoaşterea. Aşadar, după Cioran, filosoful modern încetează să mai organizeze lumea şi rămâne un

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

simplu agent filosofal, un metafilosof ce doar conştientizează consecinţele gândirii. Din învăţător, filosoful devine dez/văţător, afirmă Cioran, pe urmele lui C. Noica, ce îl caracteriza cu aceste cuvinte pe Nae Ionescu. În aceste condiţii, cioranizarea de care vorbea şi Ionel Necula (Căderea lui Cioran, Ed. Ideea Europeană, 2005) este de fapt o formă de dezvăţare, un semn că sfârşitul unei epoci de apogeu a civilizaţiei şi prosperităţii, de tip occidental, este aproape şi că locul vacant, rămas după epuizarea marilor sisteme filosofice ce au dominat veacul al XIX-lea, va fi luat de această nouă gândire de tip fragmentar, antisistemică şi iconoclastă. Judecând după aprecierile lui Cioran, filosofia în forma ei tradiţională este în declin, odată cu societatea ce o generează, şi vine o vreme a „plutonierilor inspiraţi care fac istoria”, ori în cel mai bun caz a clasei mijlocii care „vrea binele, dar care, din ignoranţă, alege întotdeauna răul” (Revelaţiile durerii, p. 66). ©Marian Nencescu, Bucureşti

Fragment „Toată caritatea din lume nu face decât să evidențieze și mai mult mizeria, arătând-o mai îngrozitoare și mai ininteligibilă decât în părăsirea absolută. Ca și în fața ruinelor, în mizerie te doare vidul de umanitate, regretul că oamenii nu schimbă esențial ceea ce este în putința lor de a schimba. De altă parte, acest sentiment se combină cu unul al imanenței și eternității mizeriei, al carac-terului ei ineluctabil și fatal, acolo unde există viață omenească. Deși știi că oamenii ar putea în-lătura mizeria, îți dai totuși seama de veșnicia ei, dând astfel naștere la un sentiment neobișnuit de neliniște amară, la o stare sufletească paradoxală și tulbure, în care omul apare în toată inconsistența și mizeria lui. Căci mizeria obiectivă din viața socială nu este decât un reflex palid al infinitei lui mizerii lăuntrice.“

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

©Marian Nencescu

Page 73


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Cioran, un aventurier nemişcat. 30 de interviuri Autorul volumului: Ciprian Vălcan

Interviurile incluse în volume au fost publicate între anii 2010 şi 2014 în revistele Apostrof,

Arca, Cultura, Dilema veche, Dilemateca, Europa (Novi Sad), Familia, Orizont. Printre cele treizeci

de personalităţi care vorbesc despre Cioran se află şi patru români: Livius Ciocârlie, Dan C. Mihăilescu, Marta Petreu şi Constantin Zaharia. „Volumul de interviuri dedicat vieţii şi personalităţii complexe şi paradoxale a lui Emil Cioran este unul aparte – scrie Dana Percec în prefaţă. În paginile sale, Ciprian Vălcan reuşeşte să surprindă faţete inedite ale gânditorului româno-francez, în ciuda faptului că s-au spus şi s-au scris deja atât de multe lucruri despre Cioran. Reuşita în imprimarea unui aer proaspăt acestei evocări se explică mai ales prin selecţia celor care au acordat aceste interviuri. Ei vin din zone culturale şi lingvistice dintre cele mai diverse: sunt români şi francezi, dar şi polonezi, tunisieni, olandezi, americani, maghiari, italieni, portughezi, brazilieni, columbieni şi spanioli. Ei au formaţii profesionale variate: sunt jurnalişti, scriitori, filosofi, traducători, poeţi şi eseişti, critici literari, profesori universitari sau editori. Unii l-au cunoscut pe Cioran personal, alţii doar prin intermediul operei. Unii l-au descoperit în adolescenţă, alţii doar la maturitate deplină. Unii lau citit pe ascuns, temându-se de consecinţe, alţii s-au proclamat în gura mare înfocaţii lui admiratori. Unii l-au asociat cu vremurile în care a trăit, alţii lau considerat atemporal, potrivindu-l până şi cu saloanele literare din secolul al XVIII-lea francez. Unii l-au plăcut necondiţionat de la primele pagini,

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

alţii s-au arătat multă vreme sceptici, formulând unele reţineri chiar şi astăzi. Cele treizeci de interviuri fac loc atât unor nume consacrate în filosofie, istoria şi critica literară şi presa culturală, cât şi unor tineri cercetători în plină ascensiune. Conversaţiile cu ei punctează modul în care Cioran a fost receptat în diverse epoci şi culturi, unele asemănătoare, precum anii '60 cei plini de zbatere şi vervă, respectiv ţările est-europene, altele cu totul diferite – America anilor '50, faţă de Brazilia contemporană, de pildă. Cei care l-au cunoscut pe Cioran se pun cu toţii de acord că omul şi opera se disociază dramatic: omul deschis, energic şi politicos vs. scrisul dominat de pesimism şi impulsuri suicidare. Mulţi exegeţi văd o disociere cel puţin la fel de netă între opera românească a lui Cioran, prea lirică, chiar „gălăgioasă", cum o numeşte Livius Ciocârlie, şi cea franceză, mai discretă, în căutarea unei perfecţiuni formale de negăsit în cealaltă. Aspectele formale sunt intens evocate şi de cei care i-au tradus opera, care vorbesc, în interviuri, despre dificultăţile impuse de stil, de fluctuaţiile de tonalitate, permanent atârnată între seriozitate şi râs. La fel de mulţi dintre cei aflaţi în dialog cu Ciprian Vălcan observă tensiunea dintre consistenţa literară şi încărcătura filosofică a scrierilor lui Emil Cioran, poate cea mai amplu dezbătută temă a interviurilor, alături de aceea a zonelor de influenţă şi a numelor din filosofie şi literatură care l-au inspirat sau a celor pe care le-a marcat personalitatea lui Cioran.” El însuşi unul dintre cei mai avizaţi şi creativi exegeţi ai lui Cioran, Ciprian Vălcan reuşeşte, prin această culegere de interviuri, să reveleze o zonă foarte vie a culturii, ceea a descoperirii unui autor esenţial prin intermediul dialogului cu cititorii, traducătorii, editorii şi interpreţii săi. „Unul dintre meritele majore ale acestei cărţi este acela că reuşeşte cartografierea unei zone culturale foarte întinse şi diverse. Veritabilă geografie imaginară a aventurilor citirii şi interpretării lui Cioran pe diverse meridiane, în numeroase culturi străine şi în variate contexte istorice, Cioran, un aventurier nemişcat constituie un gest generos de democraţie culturală, adresat direct şi egal tuturor celor interesaţi de Cioran.” ©Gabriela Glăvan

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 74


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

127 de ani de la moartea povestitorului Ion Creangă

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

În 1872, după ce timp de 12 ani este dascăl şi diacon la diferite biserici din Iaşi, este exclus definitiv din rândurile clerului, deoarece și-a părăsit nevasta, a tras cu pușca în ciorile care murdăreau Biserica Golia și s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon. Din 1874 este repus în drepturi ca învățător (la Școala nr. 2 de băieți din Păcurari), iar în 1875 îl cunoaște pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, de care îl leagă o strânsă prietenie. Între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, Creangă scrie cele mai importante opere ale sale. Între 1883 și 1889 a fost bolnav de epilepsie, suferind mult la aflarea bolii și apoi a decesului lui Eminescu și al Veronicăi Micle. Moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul Ţicău.

Creangă se prăbuşi deodată, lovit de atac şi de apoplexie… Eminescu şi Creangă – grafică în tuş, Mihai Cătrună

Prieten cu Eminescu, Creangă este considerat unul dintre clasicii literaturii române, în special datorită operei sale autobiografice, Amintiri din

copilărie [în acelaşi an, 1889, se stinseseră din viaţă şi Mihai Eminescu (la 15 iunie) şi Veronica Micle (la 3 august)].

Ion Creangă s-a născut la Humuleşti, în judeţul Neamţ, la 1 martie 1837, fiind fiul lui Ştefan a lui Petrea Ciubotariul şi al Smarandei şi având încă şapte fraţi. În 1847 începe şcoala de pe lângă biserica din satul natal. Mai întâi este pregătit de dascălul din sat, după care mama îl încredinţează bunicului său, David Creangă, care-l duce pe valea Bistriţei, la Broşteni, la școala învățătorului Neculai Nanu. În 1853, este înscris la Şcoala Domnească de la Târgu Neamţ, sub numele Ştefănescu Ion. După dorinţa mamei, va merge la Şcoala catihetică din Fălticeni, unde apare sub numele de Ion Creangă. După desfiinţarea şcolii din Fălticeni, este silit să plece la Iaşi, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic „Veniamin Costachi” de la Socola. Se căsătorește la Iaşi, cu Ileana Grigoriu, iar la 19 decembrie 1860 se naşte fiul său, Constantin. În 1864, Creangă urmează cursurile de la Şcoala preparandală Vasiliană de la Trei Ierarhi, unde îl are profesor pe Titu Maiorescu.

Despre moartea „marelui nostru hâtru”, cum îl numea Zoe Dumitrescu Buşulenga, aflăm amănunte în lucrarea criticului literar George Călinescu, Viaţa şi opera lui Ion Creangă: „În ziua de 31 decembrie 1889 institutorii solicitară lui Th. G. Rosetti, ministru de justiţie şi ad-interim la instrucţie, care se afla în Iaşi, o audienţă şi fură primiţi în Palatul administrativ. Va fi ieşit Creangă din curiozitate în oraş să mai afle ce se mai aude? Vremea era urâtă, a ploaie, şi zăpada îngreuia mersul. Povestitorul intră pe la vremea prânzului (aşa cel puţin pare mai probabil) în tutungeria lui din strada Goliei 51, unde se afla fratesău, Zahei. Era o prăvălie întunecoasă şi urâtă, cu o mică odăiţă în fund dând spre o curte murdară. Aci Creangă se prăbuşi deodată, lovit de atac şi de apoplexie laolaltă, ori numai de cea din urmă. Se pare (amintirea contemporanilor e ceţoasă) că trupul fu dus de frate la bojdeucă. Unii şi-aduc aminte că au ridicat mortul din Ţicău, altul îl văzu la biserică, probabil a cimitirului. Avea două lumânări la cap şi lumea îl privea. Faţa îi era rumenă şi gura întredeschisă, ca pentru vorbire. Numai flăcările pâlpâitoare ale făcliilor dădeau ochilor scufundaţi luciul ceros al morţii. Fiind sărbătoare, nu toată lumea ştiu de moartea povestitorului. Tipograful Ionescu şi Miron Pompiliu se îngrijesc de înmormântare, Zahei aleargă şi el pe la cine ştie cine, şi pă-

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 75


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

rintele Gh. Ienăchescu pretinde a fi avut el sarcina îngropării. V. Pogor, care era primar, dădu locul la cimitir. În sfârşit, se răspândi în pripă o invitaţie, cu un înger şi o salcie, concepută în acest stil:

nile încrucişate, bocit creştineşte de babe şi de multele lui rubedenii, tămâiat şi prohodit de popii şi dascălii satului său, înmormântat în ograda bisericii pe lângă care se jucase şi învăţase, pentru ca femeile să presare la praznice tămâie într-un hârb pe groapa sa năpădită de ierburi şi să se jeluiască cu capul rezemat de strâmba cruce, în apropierea ruinoasei cetăţi a Neamţului, prin care seara trec domoale vitele, acolo de unde se vede înceţoşat Ceahlăul, şi Ozana se-aude clipocind. I-a fost dat altfel.”

Nu asistară însă prea mulţi, fiindcă invitaţiile nu putură fi împărţite la vreme şi mai ales fiindcă vremea era rea. Ploua de două zile, zăpada se topise şi deodată un ger umpluse uliţele de gheţuş. Lumea se temea să iasă pe stradă. Veniră învăţătorii, elevi şi studenţi şi tânărul licenţiat N. Iorga, Artur Stavri, Ed. Gruber, A. C. Cuza şi alţii, bineînţeles părintele Gh. Ienăchescu şi ceilalţi tovarăşi la manuale. Sicriul era înconjurat de coroane, dintre care numai una din partea unui junimist, anume N. Gane. Pe panglica coroanei lui Constantin Creangă, bombastic, ca de obicei, se citi inscripţia: Voitorului meu de bine scump prieten şi tată. Se ţinură obişnuitele cuvântări. Bătrânul institutor Toma Săvescu vorbi cu «o emoţiune foarte comunicativă» de viaţa şi meritele răposatului. Mai patetic fu Eduard Gruber, care cuvântă în numele cercului literar, în care zise că intrase Creangă de doi ani.

(G. Călinescu, Viaţa şi opera lui Ion Creangă, Editura

Ioan Creangă, profesor în vârstă de 52 ani, după o lungă suferinţă a încetat din viaţă în ziua de 31 decembrie. Înmormântarea va avea loc marţi ianuarie, ora 1 precis, la cimitirul Eternitatea, unde se află depuse rămăşiţele lui. Fii [sic], frate şi surori roagă pe toţi amicii, colegii şi cunoscuţii a asista la înmormântare.

Litera, 1998)

©Irina NASTASIU

Iubiire şi prietenie: Veronica, Micle, Mihai Eminescu şi Ion Creangă (Grafică în tuş de Mihai Cătrună)

Jalnică adunare — vorbi el — o dureroasă datorie, cea de pe urmă, ne adună azi pe toţi în faţa mormântului unde în curând va odihni pentru vecie Ion Creangă, acest fruntaş al literaturii române. Nemângâiatul fiu, rudele, prietenii şi tinerimea entuziastă admiratoare a lui Creangă îşi simt acum inima zdrobită şi cugetarea înnourată în faţa muţeniei şi a neclintirei în care el zace, muţenie şi neclintire care ne face să ne îngrozim şi să ne podidească lacrămile, pentru că nu mut şi nu neclintit a fost Creangă în viaţa lui. Altă moarte se cădea feciorului Smarandei şi al lui Ştefan a Petrei, care se rătăcise dincoace de Siret, adus de căruţa lui moş Luca. El trebuia să fie purtat în căruţa cu boi, în port ţărănesc, cu mâi-

Imaginea lui Ion Creangă pe o marcă poştală din Republica Moldova

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 76


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Povestea lui Stan-Păţitul

de Ion Creangă

Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. Şi flăcăul acela din copilăria lui se trezise prin străini, fără să cunoască tată şi mamă şi fără nici o rudă care să-l ocrotească şi să-l ajute. Şi, ca băiat străin ce se găsea, nemernicind el de colo până colo pe la uşile oamenilor, de unde până unde s-a oploşit de la o vreme într-un sat mare şi frumos. Şi aici, slujind cu credinţă ba la unul, ba la altul, până la vârsta de treizeci şi mai bine de ani, şi-a sclipuit puţine parale, câteva oi, un car cu boi şi o văcuşoară cu lapte. Mai pe urmă şi-a înjghebat şi o căsuţă, şi apoi s-a statornicit în satul acela pentru totdeauna, trăgându-se la casa lui şi muncind ca pentru dânsul. Vorba ceea: „Şi piatra prinde muşchi dacă şede mult într-un loc". Şi cum s-a văzut flăcăul cu casă şi avere bunicică, nu mai sta locului, cum nu stă apa pe pietre, şi mai nu-l prindea somnul de harnic ce era. Dintr-o parte venea cu carul, în alta se ducea, şi toate treburile şi le punea la cale singurel. Nu-i vorbă că, de greu, greu îi era; pentru că, în lipsa lui, n-avea cine să-i îngrijească de casă şi de vitişoare cum trebuie. Numai, dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese şi el cu mâinile de vatră; şi câte a tras până s-a văzut la casa lui, numai unul Dumnezeu ştie. De-aceea alerga singur zi şi noapte în toate părţile, cum putea, şi muncea în dreapta şi în stânga, că doar-doar a încăleca pe nevoie, ş-apoi atunci, văzând şi făcând. Toate ca toate, dar urâtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea; se lua cu treaba şi uita de urât. Dar în nopţile cele mari, când era câte o givorniţă cumplită şi se mai întâmpla să fie şi sărbători la mijloc, nu mai ştia ce să facă şi încotro să apuce, vorba cântecului:

De urât mă duc de-acasă, Şi urâtul nu mă lasă; De urât să fug în lume, Urâtul fuge cu mine.

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

Se vede lucru că aşa e făcut omul, să nu fie singur. De multe ori i-a venit flăcăului în cap să se însoare, dar când îşi aducea aminte uneori de câte i-au spus că au pătimit unii şi alţii de la femeile lor, se lua pe gânduri şi amâna, din zi în zi şi de joi până mai de-apoi, această poznaşă trebuşoară şi gingaşă în multe privinţe, după cum o numea el, gândindu-se mereu la multe de toate… Unii zic aşa, că femeia-i sac fără fund. Ce-a mai fi şi asta? Alţii, că să te ferească Dumnezeu de femeia leneşă, mârşavă şi risipitoare; alţii alte năstruşnicii, încât nu ştii ce să crezi şi ce să nu crezi? Numai nu-i vorbă că am văzut eu şi destui bărbaţi mult mai ticăiţi şi mai chitcăiţi decât cea mai bicisnică femeie. Şi aşa, trezindu-se el în multe rânduri vorbind singur, ca nebunii, sta în cumpene: să se însoare… să nu se însoare?! Şi, ba s-a însura la toamnă, ba la iarnă, ba la primăvară, ba la vară, ba iar la toamnă, ba vremea trece, flăcăul începe şi el a se trece, mergând tot înainte cu burlăcia, şi însurătoarea rămâne baltă. Şi apoi este o vorbă: că până la 20 de ani se însoară cineva singur; de la 20-25 îl însoară alţii; de la 2530 îl însoară o babă, iară de la 30 de ani înainte numai dracu-i vine de hac. Tocmai aşa s-a întâmplat şi cu flăcăul acesta că, până la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii, nici babele, câtu-s ele de-a dracului, de prefăcute şi iscoditoare, tot nu l-au putut face să se însoare. Stan era om tăcut în felul său, dar şi când da câte-o vorbă dintr-însul vorba era vorbă, la locul ei, şi nu-l putea răpune te miri cine. Mulţi trăgeau nădejdea să-l ia de ginere, dar flăcăul era chitit la capul său şi nu se da cu una, cu două. Şi aşa, de la o vreme, şi prietenii şi babele, lehămetindu-se, l-au dat în burduful dracului şi l-au lăsat pe seama lui, să facă de-acum înainte ce-a şti el cu dânsul, că ei şi-au luat toată nădejdea. Amu, într-una din zile, flăcăul se scoală de noapte, face mămăligă îmbrânzită şi ce-a mai dat Dumnezeu, pune mâncarea în traistă, înjugă boii la car, zice Doamne-ajută şi se duce la pădure, să-şi aducă un car de lemne. Şi ajungând el în pădure pe când se mijea de ziuă, a tăiat lemne, a încărcat carul zdravăn şi l-a cetluit bine, şi pân-or mai mânca boii, s-a pus să mănânce şi el ceva. Şi după ce a mâncat cât a trebuit, i-a mai rămas o bucăţică de

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 77


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mămăligă îmbrânzită şi, făcând-o boţ, a zis: „Ce s-o mai duc acasă? ia s-o pun ici pe teşitura asta, că poate-a găsi-o vreo lighioaie ceva, a mânca-o şi ea ş-a zice-o bodaproste". Şi punând mămăliga pe teşitură, înjugă boii, zice iar un Doamne-ajută şi, pe la prânzişor, porneşte spre casă. Şi cum a pornit el din pădure, pe loc s-a şi stârnit un vifor cumplit, cu lapoviţă în două, de nu vedeai nici înainte, nici înapoi. Mânia lui Dumnezeu ce era afară! să nu scoţi câine din casă, dar încă om! Însă dracul nu caută mai bine; la aşa vreme te face să pierzi răbdarea şi, fără să vrei, te vâră în păcat. În acea zi, Scaraoschi, căpetenia dracilor, voind a-şi face mendrele cum ştie el, a dat poruncă tuturor slugilor sale ca să apuce care încotro a vedea cu ochii, şi pretutindene, pe mare şi pe uscat, să vâre vrajbă între oameni şi să le facă pacoste. Atunci dracii s-au împrăştiat, iute ca fulgerul, în toate părţile. Unul din ei a apucat spre păduri, să vadă de n-a putea trebălui ceva şi pe-acolo; doar a face pe vrun om să bârfească împotriva lui Dumnezeu, pe altul să-şi chinuiască boii, altuia să-i rupă vrun capăt sau altceva de la car, altuia să-i schilodească vrun bou, pe alţii să-i facă să se bată până s-or ucide, şi câte alte bazaconii şi năzbutii de care iscodeşte şi vrăjeşte dracul. Ce-or fi isprăvit ceilalţi draci nu ştim, dar acestui de la pădure nu i-a mers în acea zi. S-a pus el, nu-i vorbă, luntre şi punte ca să-şi vâre codiţa cea bârligată undeva, dar degeaba i-a fost, că, pe unde se ducea, tot în gol umbla. Şi tot cercând el ba ici, ba colea, înspre seară numai ce dă de-o pârtie. Atunci se ia tiptiltiptil pe urma ei şi se duce tocmai la locul de unde încărcase Stan lemnele. Şi, când colo, găseşte numai locul, pentru că flăcăul, după cum am spus, de mult ieşise din pădure şi se dusese în treaba lui. Văzând el, dracul, că nici aici n-a izbutit nimica, crâşcă din măsele şi crapă de ciudă, pentru că era îngrijit cu ce obraz să se înfăţişeze înaintea lui Scaraoschi; ş-apoi, afară de aceasta, era buimac de cap şi hămesit de foame, de atâta umblet. Şi cum sta el pe gânduri, posomorât şi bezmetic, numai iaca ce vede pe-o teşitură un boţ de mămăligă. Atunci, bucuria dracului! Odată-o şi haleşte şi nu zice nimica. Apoi, nemaiavând ce face, îşi ia coada între vine şi se întoarce la stăpânu-său, şi, cum ajunge în iad, Scaraoschi îl întreabă:

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

– Ei, copile, ce ispravă ai făcut? Câte suflete mi-ai arvonit? Dă-ţi solia! – Ia, mai nimica, stăpâne, răspunse dracul, ruşinat şi tremurând ca varga de frică; se vede cam pornit într-un ceas rău. Vremea a fost prea dimpotrivă, cum ştiţi, şi numai un om a venit azi în pădure, dar şi-acela a scăpat de mine, căci am dat în urma lui târziu, tocmai când se dusese. Noroc numai c-am găsit pe-o teşitură un boţ de mămăligă, de-am mâncat, căci îmi gârâiau maţele de foame. Alta nu mai ştiu nimica, întunecimea-voastră. – Ei bine, zmârdoare urâcioasă ce eşti, de mâncat ai mâncat boţul cel de mămăligă, dar ce-a zis omul acela când a pus mămăliga acolo, pe teşitură, ai tu la ştiinţă? – Ba de asta nu ştiu nimica, stăpâne. Apoi, ce păzeşti tu alta, dacă nu ştii nici măcar ceea ce vorbesc muritorii? Să-ţi spun eu dară, deşi n-am fost în pădure, ca tine: a zis că cine-a mânca boţul cel de mămăligă să zică bodaproste. Zis-ai tu ceva când ai mâncat-o? – Ba n-am zis nimica, stăpâne., Aşa? În loc să-ţi dai osteneală ca să afli până şi gândul oamenilor, tu nu ştii nici măcar ceea ce vorbesc ei? Mai pot eu să am nădejde în voi? Ei, las’ că-ţi găsesc eu acuş leacul; te-i învăţa tu minte de altă dată! Hai, porneşte acum degrabă la omul acela, şi să-i slujeşti taman trei ani de zile, cu credinţă, la ce te-a pune el! Simbrie în bani să nu primeşti de la dânsul, ci să faci tocmeală că, după ce ţi-i împlini anii, să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu; şi aceea are să fie de trebuinţă la talpa iadului, că au început a putrezi căpătâiele… Ia să vedem, ţi-a veni în cap ce ai să iei? hai, gata eşti? ia-ţi tălpăşiţa! – Gata, stăpâne, iaca, pornesc! Atunci dracul dă o raită pe la talpa iadului, să vadă ce lipseşte, şi apoi iese iute ca scânteia şi se tot duce înainte la slujbă, după porunca lui Scaraoschi. Şi când pe aproape de casa lui Stan, dracul s-a prefăcut într-un băiat ca de opt ani, îmbrăcat cu straie nemţeşti, şi umbla zgribulind pe la poartă. Stan era acasă şi chiar atunci luase ceaunul de pe foc, ca să mestece mămăliga; şi numai iaca ce vede că se reped câinii să rupă omul, nu altăceva, şi când se uită mai bine, ce să vadă? Vede un băiat că se acăţăra pe stâlpul porţii, de teama câinilor. Atunci Stan aleargă la poartă, zicând:

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 78


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE – Ţibă, Hormuz, na, Balan, nea! Zurzan, daţivă-n lături, cotarle! Da’ de unde eşti tu, măi ţâcă? şi ce cauţi pe-aici, spaima câinilor? – De unde să fiu, bădică? Ia, sunt şi eu un băiat sărman, din toată lumea, fără tată şi mamă, şi vreau să intru la stăpân. – Să intri la stăpân? d-apoi tu nici de păscut gâştele nu eşti bun… Cam de câţi ani îi fi tu? – Ia, poate să am vro treisprezece ani. Ce spui tu, măi? Apoi dar bine-a zis cine-a zis, că vrabia-i tot pui, dar numai dracul o ştie de când îi… Eu de-abia ţi-aş fi dat şapte, mult opt ani. Dar ce, Doamne iartă-mă! pesemne că şi straiele acestea pocite fac să arăţi aşa de sfrijit şi închircit. Am mai văzut deunăzi umblând pe aici prin sat un ciofligar de-alde tine, dar acela era oleacă mai chipos şi altfel îmbrăcat:

Cu antereu de canavaţă, Ce se ţinea numa-n aţă, Şi cu nădragi de anglie, Petice pe ei o mie.

Şi când mergea pe drum, nădragii mergeau alăturea cu drumul: căci umbla după strâns pielcele, şi cum trecea pe la poarta mea, de-abia l-am scos din gura lui Zurzan; l-a pieptănat de i-au mers peticele. Vorba ceea: „Aş veni desară la voi, dar mi-e ruşine de câini". Şi acum parcă-l văd cât era de ferfeniţos şi cum îşi culegea boarfele de pe jos. Oleacă de n-ai păţit şi tu ca dânsul. Şi cum te cheamă pe tine? – Tot Chirică mă cheamă., Măi parpalecule, nu cumva eşti botezat de sfântul Chirică Şchiopul, care ţine dracii de păr? – Nu-l ştiu pe acela, dar Chirică mă cheamă., Apoi, despre mine, fie oricine ţi-a fi nănaş, dar ştiu c-a nimerit-o bine, de ţi-a pus numele Chirică: pentru că eşti un fel de vrăbioi închircit. – Apoi dă, bade, închircit, vrăbioi, cum mă vezi, acesta sunt, am văzut eu şi hoituri mari şi nici de-o lume: la treabă se vede omul ce poate. Las’ să mă cheme cum m-a chema; ce ai d-ta de-acolo? Da’ pe d-ta cum te cheamă? – Tot Stan mă cheamă, dar de la o boală ce am avut, când eram mic, mi-au schimbat numele din Stan în Ipate, şi de-atunci am rămas cu două nume. – D-apoi ai la ştiinţă, bade, că şi d-ta ai cântec:

Ipate, care dă oca pe spate

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

Şi face cu mâna să-i mai aducă una.

– Dar ştii că m-ai plesnit în pălărie, măi Chirică? Al dracului băiat! Parcă eşti Cel-de-pe-comoară, măi, de ştii toate cele! De trup eşti mărunţel, nu-i vorbă, dar la fire eşti mare. Ia să te vedem dacă mi-i ghici tu cimilitura aceasta:

Lată peste lată, peste lată îmbujorată, peste îmbujorată crăcănată, peste crăcănată măciulie, peste măciulie limpezeală, peste limpezeală gălbeneală şi peste gălbeneală huduleţ.

Chirică atunci începe a zâmbi şi zice: De-oi ghici, mi-i da şi mie o hrincă dintr-însa? D-apoi ştiu eu ce crezi tu că-i aceea? Ghiceşte întâi, să vedem. – Ce să fie?! zise Chirică. Ia faţa casei, vatra, focul, pirostiile, ceaunul, apa dintr-însul, făina şi culeşerul sau melesteul. – Bun, măi Chirică, ia acum văd şi eu că nu eşti prost! Hai! cât să-ţi dau pe an ca să te tocmeşti la mine? – Apoi eu… nu mă tocmesc cu anul. - Dar cum te tocmeşti tu? - Eu mă tocmesc pe trei ani odată: pentru că nu-s deprins a umbla din stăpân în stăpân, şi vreau să cunosc ceva când voi ieşi de la d-ta. – Despre mine, cu atâta mai bine, măi Chirică. Şi ce mi-i cere tu pentru trei ani? – Ce să-ţi cer? Ia, să-mi dai de mâncare şi de purtat cât mi-a trebui, iar când mi s-or împlini anii, să am a lua din casa d-tale ce voi vrea eu. – Ce fel de vorbă-i asta? Poate că tu îi bărăni atunci să-mi iei sufletul din mine, ori mai ştiu eu ce dracul ţi-a veni în cap să ceri!? – Ba nu, bade Ipate, n-aibi grijă; nu ţi-oi mai cere vrun lucru mare până pe-acolo. Ş-apoi, ce ţi-oi lua eu din casă nu-ţi face trebuinţă d-tale. – Apoi na! zise Ipate. Măsoară-i vorba cu îmblăciul. Balan să-ţi aleagă din gură ce spui, dacă nu vorbeşti desluşit. – Apoi dă, bade Ipate, unde-i vorbă, nu-i mânie: mai bine să te tocmeşti întâi, decât pe urmă. – Apoi aceasta-ţi spun şi eu, măi, ciotul dracului! dezleagă odată calul de la gard, să ştiu eu atunci, de-oi ajunge cu sănătate, ce-i al tău şi ce-i al meu.

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 79


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE – Ia lasă, bade Ipate, lasă, nu te mai pune şi d-ta atâta pentru te miri ce şi mai nimica, că doar n-are să fie un cap de ţară… – Măi Chirică, ştii una? rămâi la mine, şi neom împăca noi atunci. Te văd că eşti un băiat isteţ şi, mai ştii păcatul? poate şi harnic; sameni a fi ştiind de unde să iei lucrul şi unde să-l pui. – Despre aceasta n-aibi grijă, bade, zise Chirică. Nu căuta că-s mic, dar trebile care ţi le-oi face eu, nu le-a face altul, măcar să fie cu stea în frunte. – Mai ştii? Bine-ar fi, măi Chirică, dac-ar fi toate cu lapte câte le spui. Dar tu curat că ai dat peste un stăpân ca pâinea cea bună; numai să avem vorba dinainte, să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoţi din sărite şi să mă faci câteodată să-mi ies din răbuş afară. – Nici despre asta nu mă tem că-i bănui, bade Ipate., Vasăzică, ne-am înţeles. De-acum vină de-i mânca şi tu ceva. Iaca nişte bulughine cu mujdei şi cu mămăligă. Hai! dă-i colb ş-apoi te apucă de treabă. Băiatul se pune ciobăneşte într-un genunchi, îmbucă repede ce îmbucă şi apoi se duce după trebi. Şi aşa era Chirică de liniştit şi de harnic la trebile lui, că parcă era de-acolo de când l-a făcut mă-sa, şi Ipate se îndemna cu dânsul, uitase acum de urât şi huzurea de bine, şi din ziua în care s-a tocmit Chirică la Ipate, norocul îi curgea gârlă din toate părţile, şi nu mai ştia ce are la casa lui. Ce garduri streşinite cu spini, de mai nici vântul putea răzbate printre ele! Ce şuri şi ocoale pentru boi şi vaci, perdea pentru oi, poieţi pentru păsări, coteţe pentru porci, sâsâiac pentru păpuşoi, hambare pentru grâu şi câte alte lucruri de gospodărie, făcute de mâna lui Chirică, cât ai bate din palme! Să nu spun minciuni, dar Ipate se îmbogăţise însutit şi înmiit de când a venit Chirică în slujbă la dânsul. Acum văzuse el ce poate Chirică, şi-i era drag ca ochii din cap. Trecură vreo doi ani la mijloc şi în una din zile Chirică zise stăpânului său: – Stăpâne, să nu bănuieşti, da’ am să zic şi eu o vorbă: de ce nu te însori? Că mâine-poimâine te-i trezi că ai îmbătrânit, şi nu-ţi rămâne nici un urmaş. După viaţă este şi moarte. De unde ştii ce se întâmplă, ferească Dumnezeu! şi atunci, cui rămâne atâta avere?

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

– Ce vorbeşti tu, măi Chirică? Dacă nu m-am însurat eu când am fost de însurat, apoi la vremea asta ţi-ai găsit să mă însor? Pesemne vrei să-şi facă dracul râs de mine… Nu vezi că a trecut soarele deamiază: sunt mai mult bătrân decât tânăr. – Da’ ia lasă-mă la pârdalnicul, stăpâne, că-i speria oamenii cu vorbele d-tale! Nu te mai face aşa de bătrân, că doar nu ţi-i vremea trecută. Eu gândesc că tocmai acum eşti bun de însurat; pentru că ai cu ce să ţii nevasta şi copiii. Slavă Domnului! mulţi ar dori să aibă ceea ce ai d-ta. – Ţi-ai găsit, zise Ipate. Parcă eşti nu ştiu cum, măi Chirică; vorbeşti şi tu, ia aşa, în dodii, câteodată. Am eu semănături? am eu toate cele trebuincioase pentru casă? Tu crezi că numai aşa se ţine femeia… Vorba ceea: „Când se-nsoară, nu-i de moară." – De asta te plângi, stăpâne? – D-apoi, de care altă, măi Chirică? Nu ştii tu că gura înainte de toate şi apoi celelalte? – Stăpâne, dacă-i numai atâta, apoi las’ că te fac eu cu grâu, să ai de unde face pâine şi colaci pentru nuntă, ba şi pentru cumătrie dacă vrei. – De unde, măi Chirică? – Vezi d-ta, colo departe, nişte lanuri frumoase de grâu care dă în copt? – Le văd! Du-te chiar acum la stăpânul moşiei şi-i spune că te prinzi să-i dai în girezi tot grâul cât îl are semănat. Şi dacă te-a întreba cât să-ţi dea pentru această ostenicioasă treabă, spune-i că nu primeşti bani, ci numai atâta grâu, cu paie cu tot, cât îi putea duce d-ta în spate şi cu un băiat al dtale. – Cum asta, măi Chirică? Parcă vorbeşti de pe ceea lume. Crezi tu că vom putea noi singuri secera şi strânge atâta amar de grâu, că doar sute şi mii de braţe trebuiesc acolo, nu şagă! Ş-apoi, numai pentru două sarcini de grâu? Ce nebun ai crede tu c-ar fi acela? – Stăpâne, ca să cunoşti cine sunt eu şi cât pot, ascultă- mă şi du-te la boier de-i spune cum te-am învăţat. Ipate, cu un gând să se ducă şi cu zece nu. În sfârşit, îşi ia el inima-n dinţi şi se duce la curte să vadă ce are să fie şi, cum ajunge, se înfăţişază înaintea boierului şi zice: – Să nu vă supăraţi, cucoane! Nu cumva aveţi trebuinţă de secerători?

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 80


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE – Ba încă mare nevoie am, om bun; parcă Dumnezeu te-a adus. Căci grâul e copt, nu mai poate suferi întârziere. – Apoi, cucoane, mă prind eu să ţi-l secer. Cum, singur?, Asta-i treaba mea, cucoane. Eu mă prind să ţi-l dau girezi. Nu-i cuvânt gospodăresc? – Cum văd, te bizuieşti în braţe multe. - Multe, cucoane, puţine, cucoane, câte-a dat Dumnezeu; numai treaba s-o fac. – Ş-apoi ce mi-i cere, aşa cu hurta? - Ce să cer, cucoane, ia când ţi-oi da grâul în girezi, să am voie a lua numai atâta grâu, cu paie cu tot, cât oi putea duce în spate eu şi c-un băietan al meu. – Măi omule vorbeşti înadins ori vrei să şuguieşti? - Ba ferească Dumnezeu, cucoane, vorbesc înadins. Boierul a crezut că Ipate e nebun şi voia să se mântuie de dânsul, zicând: – Dacă-i aşa, om bun, du-te mâine dimineaţă şi te apucă de lucru; oi vedea eu ce treabă-i face şi ne-om împăca noi. – Împăcarea, cum ţi-am spus, cucoane. - Ei, du-te, du-te, şi las’! să vedem! Atunci Ipate se întoarnă acasă, şi Chirică îl întreabă: Ei, stăpâne, cum a rămas cu boierul?, Cum să rămână, măi Chirică! Ia, m-am prins hăt şi bine să-i dau grâul în girezi, după cum ai zis. Dar m-a luat groaza când am trecut pe lângă lan şi l-am văzut câtu-i de mare. Asta-i o treabă foarte grea şi mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt. Ştiu eu tare bine că boierul m-a luat de nebun, dar nici cu minte nu sunt, după cât văd eu acum. Dracul ştie ce avem să facem! – N-aibi grijă, stăpâne, că doar eşti cu mine! zise Chirică. Ia mai bine să luăm cele trebuitoare şi haidem acolo chiar în astă-sară, ca mâine dimineaţă să ni se facă ziuă pe lan. Şi aşa se iau ei amândoi şi se duc. Şi cum ajung acolo, cam pe înseratelea, Ipate zice: – Vezi tu, măi Chirică? asta nu-i şagă; mi se pare că noi avem să dăm peste dracul. – Stăpâne, ştii ce? culcă-te şi te odihneşte, şi mâine dimineaţă vom vorbi amândoi. Ipate, ca cel cu grija în spate, se frământă el cu mintea cât se mai frământă şi, obosit fiind, se lăsă oleacă jos pe iarbă şi adormi dus. Chirică

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

atunci, el ştie ce face şi cum face, că într-o clipă adună toată drăcimea şi-o pune la lucru pe câmp. Unii secerau, alţii legau snopi, alţii făceau clăi şi suflau cu nările să se usuce, alţii cărau, alţii durau girezi, mă rog, claca dracului era! ce să spun mai mult? Când se trezeşte Ipate, în zori de ziuă, se sperie ce vede: totul era mântuit; în locul grâului de pe câmp vede acum o gireadă mare şi două mai mici, aşezate pe culmea dealului, iară pe Chirică nu-l vede nicăieri. Atunci lui Ipate i s-a suit tot părul în vârful capului de frică şi a început a căuta pe Chirică în toate părţile. Şi când colo, numai ce iată că-l văzu dormind pe vârful unei girezi, şi atunci îşi mai veni puţin în fire. Feciorii boiereşti se sculară cu noaptea-n cap, cum îi treaba lor, şi veniră pe lanuri să vadă ce mai este. Şi când văzură ei una ca aceasta, îi cuprinse spaima, şi fuga la boier, de-i vestiră. Boierul atunci se scoală iute, se azvârle pe un cal şi ţine numai o fugă până la lanuri, şi când colo, vede şi el ce nu se mai văzuse şi nu se mai auzise de când lumea şi pământul. – Ei, cucoane, am mântuit trebuşoara, zise Ipate. Bine că aţi apucat a veni şi d-voastră, ca să fiţi de faţă când ne-om lua dreptul.

Atunci Chirică, nici una, nici două, scoate o funie cu care era încins, leagă bine gireada cea mare, cum ştie el, o ia în spate şi pe ici ţi-i drumul. Iară boierul, mai văzând şi aceasta, a încremenit cu mâinile subsuori, uitându-se la dânsul cum se ducea. Şi crezând că de-acum şi Ipate are să ia cele două girezi mici şi-l caliceşte de tot, crăpa de necaz, dar n-avea încotro. Şi neştiind ce să facă, zise lui Ipate cu binişorul:

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 81


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE – Om bun, na-ţi bani în locul grâului ce mai ai a lua, şi lasă-mă în pace. N-am crezut că am a face cu dracul. – Ferească Dumnezeu, cucoane, cruce de aur cu noi în casă! Departe de pe locurile aceste! Ba, zău, am muncit de-a dat inima din noi. – Ia lasă-mă încolo, măi omule; pesemne tu ai să mă înveţi pe mine ce-i plugăria!? Că doar nu samăn eu grâu de ieri, de alaltăieri, să nu fi mai avut a face cu secerători! Şi chiar de nu-i fi tu Ucigă-l-crucea, tot n-aţi umblat cu lucru curat; însă ce-am eu cu sufletul vostru? voi aveţi a da seamă. Primeşte banii, cum ţi-am spus, şi mai duceţi-vă şi la altă casă, că eu, unul, ştiu c-am păţit-o bună. Ipate, auzind aceasta, părerea lui de bine; ia banii cu cât se învoieşte şi se duce el după Chirică. Şi când ajunge acasă, Chirică treierase, vânturase, măcinase; în sfârşit, pusese toate trebile la cale. Şi Ipate, când a mai văzut şi asta, nu mai ştia ce să zică; mai că-i venea a crede că şi el are a face cu dracul. – Măi Chirică, d-apoi ştii că şi boierul, câtu-i de boier, a pus-o de mămăligă. Iaca, mi-a dat şi bani de am adus acasă. – Şi aceştia-s buni, stăpâne; pune-i la chimir şi taci molcum. Am ştiut eu dinainte că are să ne iasă şi de cheltuială. A doua zi după asta, Chirică zise lui Ipate: – Ei, stăpâne, de-acum cred că n-ai ce mai zice: ca mâine-poimâine mi se împlinesc anii, şi rămâi făr’ de mine. Mai nainte, calea-valea; erai deprins a trăi singur, dar acum are să-ţi cadă greu; mai ales că ţi s-a îngreuiat şi gospodăria. Hai, ce zici, te însori ori ba? – Apoi dă, măi Chirică, ştiu eu ce să fac? Parcă tot m-aş însura; când aş da peste-o parte bună, aş face poate şi eu pasul acesta. Dar tare mă tem nu cumva să-mi iau pe dracul după cap, să-l aduc cu lăutari în casă şi pe urmă să nu-l pot scoate nici cu o mie de popi; c-apoi atunci, lehamete şi de însurat, şi de avere, şi de tot! – De asta ţi-i acum în grijă, stăpâne? dac-a rămas treaba până la atâta, apoi las’ pe mine, că teoi face eu să iei un drăguţ de femeie care nu se mai află! Căci eu şed călare în inima lor şi, nu că mă laud, dar ştiu toate măruntaiele dintr-însele. Despre asta nu mi-e ruşine; pot să-ţi aleg una şi noaptea p-întuneric. Pentru altul n-aş face-o, să ştiu că

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

mi-ar da lumea de pe lume, dar pe d-ta vreau numaidecât să te văd om ca toţi oamenii, în rând cu lumea. Nu vezi că cei mai mulţi de teapa d-tale se ţin cu nasul pe sus numai din pricina asta? Ca şi cum parcă d-ta n-ai fi vrednic să ţii o femeie! – Măi Chirică, tare mai eşti şi tu nu ştiu cum! scoţi omul din minţi cu vorbele tale. Bun staroste mi-am găsit! Nu ştiu cine te-a îndreptat la casa mea, că ştiu că eşti berechet bun. Ş-apoi, mult stau eu câteodată şi mă gândesc în mintea mea, de unde ai tu atâta putere? Mai că-mi vine să zic şi eu, ca boierul cela. Nu ştiu, nălucă să fii, om să fii, dracul să fii, dar nici lucru curat nu eşti. Numai fii ce-i fi, asta nu mă priveşte; mie unuia ştiu că mi-ai priit bine, n-am ce zice! Ei, ia spune, cum zici tu că mi-i alege femeie? – Ia, în duminica viitoare, stăpâne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte, cu băieţii, iar d-ta să te prinzi în joc lâng-o fată care ţi-a plăcea. Eu atunci mi-oi târâi piciorul pe lângă d-ta, oi ochi-o bine şi apoi ţi-oi spune eu ce zace într-însa. – Da’ ştii c-ai chitit-o bine, măi Chirică?! Tot cu draci eşti tu, bine zic eu. – Apoi dă, stăpâne, în ziua de azi, dacă nu-i fi şi cu draci oleacă, apoi cică te fură sfinţii şi iar nu-i bine. În sfârşit, ce spun ei, ce nu mai spun, cum vine duminica, Ipate şi cu Chirică se iau şi se duc la horă în sat. Chirică, cum îi treaba băieţilor, se acăţăra pe cele garduri şi se hlizea cu ceilalţi băieţi. Iar Ipate, de cuvânt; se prinde în joc lângă o fată, care chiteşte că i-ar cam veni la socoteală; începe el a o măsura cu ochii de sus până jos şi de jos până sus şi, cum se învârtea hora, ba o strângea pe fată de mână, ba o călca pe picior, ba… cum e treaba flăcăilor. Şi tropai, tropai, ropai, ropai! i se aprind lui Ipate al nostru călcăiele. Chirică era şi el pe-acolo, şi, cum se lăsă Ipate din joc, spiriduşul dracului îi zice: – Ei, stăpâne, parcă te-ai cam aburit la faţă, nu ştiu cum; ce zici, aşa-i că-ţi vine la socoteală? – Apoi dă, nu ştiu cum să mai zic şi eu; pesemne păcatele mele mi te-au scos înainte, măi Chirică. Eu gândesc s-o pornesc pe treabă, fata-i hazulie şi m-a fermecat de-acum. – Ba nu, stăpâne; dacă-i vrea să mă asculţi, eu te sfătuiesc să n-o iei pe asta. Şi focu-i hazuliu, dar tare rău te pârjoleşte câteodată. Fetişoara as-

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 82


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ta, o vezi d-ta cât e de scumpă la râs? Parcă ţi-ar veni a crede că-i de cele cu crucea-n sân, dar, ia, una de aceste a înălbit odată, numai într-o singură noapte, pe moşu-meu în fântână. – Cum asta, mă Chirică? - Da’, ia nu mai şti şi d-ta cum, stăpâne! - Ian auzi-l, mai degrabă i-ai putea strâmba fălcile decât vorba! - Măi Chirică, eu gândesc că s-a da după mine şi s-a face şi ea mai bună. – Î… hî! da, cum nu? Eu însă îţi spun prieteneşte că fetişoara asta are trei coaste de drac într-însa; şi chiar şi cea mai bună dintre femei încă tot mai are una. Să te mai laşi, stăpâne, pân-om da măcar peste una de acelea, ş-apoi ţi-oi mai spune eu ce mai este de făcut. – Apoi dă, măi Chirică, tu m-ai tot cihăit de cap până acum, să mă însor, să mă însor, de mi-ai aprins pofta de însurat, şi apoi, acum, tot tu o şurubuieşti şi-o întorci, cum îţi vine ţie la socoteală. – Stăpâne, ştii că eu nu-ţi voiesc răul; ascultă-mă, că n-ai să greşeşti. Ipate, auzind aşa, se dă după Chirică şi se întoarnă ei seara acasă tot cum s-au dus. Însă cum ajunge acasă, parcă nu era acela; muncea el, nu muncea, dar ştiu că se frământa cu gândurile şi deabia aştepta să vină duminica viitoare. Duminica vine, şi ei iară se duc la horă, în alt sat. Chirică, după obiceiul său, se ia cu băieţii, iară Ipate se prinde în joc lângă o fată, care o chiteşte el; joacă cât joacă şi lângă aceea, şi, intrând în vorbă cu dânsa, fata, bună mehenghe, îi întoarce capul şi Ipate vede că nu-i de lepădat. Dar Chirică era şi el pe-acolo şi, cum se lasă Ipate de joc, îi zice: – Ei, stăpâne, cum văd eu, nici de asta nu teai da în lături; aşa-i că ţi-a căzut tronc la inimă? – Mai aşa, măi Chirică! – Apoi îţi spun eu, stăpâne, că nici asta nu-i de noi. O vezi cât e de pâşină, dar şi asta are două coaste de drac într-însa. Să te mai laşi, stăpâne, cum ţi-am spus eu. – Apoi dă, măi Chirică; în ziua de azi nu ştiu, zău, care-a mai fi cu crucea-n sân, cum cauţi tu… Eu gândesc că tot om alege, om alege, pân-om culege. – Ba nu, stăpâne; lasă pe mine, că ştiu eu ce fac. – Ipate iar se lasă după cum zice Chirică, şi se întoarnă ei seara acasă tot cum s-au dus. Dar

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

Ipate, acum, nici de treabă nu-şi mai căuta, nici mâncarea nu se prindea de dânsul, nici somnul nu-l fura, era cum e mai rău; toată ziua prindea buburuzi şi, punându-i pe dosul mâinii, zicea:

Buburuz, buburuz, Încotro vei zbura Într-acolo m-oi însura.

Dă, ce să-i zici? dăduse şi el în pârpăra însuratului. Ş-apoi ştiţi că este-o vorbă: când îi omul în doi peri, să te fereşti de dânsul, c-atunci e cum îi mai rău. Vorba ceea: „Arde focu-n paie ude". Aşa şi Ipate, tot sughiţa, tot ofta din greu şi de-abia aştepta să vină duminica.

Duminica iar vine, şi ei acum se iau şi se duc la joc în alt sat. Şi cum ajung acolo, Ipate se şi prinde în joc lângă un puişor de fată căreia îi jucau ochii în cap ca la o şerpoaică. Se învăţase şi el, şiretul, a le alege aşa de pe deasupra, dar numai Chirică băiatul ştia ce zace în inima lor şi cât le poate calul; că ce-i mai greu de ales decât omul? Dar Chirică era şi el pe-acolo. Şi ce-a făcut el, ce-a dres, că fetei şi lui Ipate au început a le sfârâi inima unul după altul. Boldul Satanei se vede că-i înghimpase. Şi cum se lasă Ipate din joc, Chirică îl trage deoparte şi-l întreabă: – Ei, stăpâne, cum ţi se pare? – Cum să mi se pară, măi Chirică? Ia, parcămi vine s-o sorb cu ochii, de dragă ce-mi e; dacă n-a mai fi nici asta, apoi nu mă mai însor niciodată, că destul mi-ai tulburat minţile pân-acum. – Asta-i bună, stăpâne! zise Chirică. Nu-i vorbă, că tot are şi ea o coastă de drac; dar, trăind şi nemurind, i-om scoate-o noi şi pe-aceea.

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 83


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Atunci, bucuria lui Ipate! Începe a se ţine de fată ca scaiul de oaie. Şi unde nu ţi-o înşfacă pe sus, şi se iau ei ba din tâlcuri, ba din cimilituri, ba din păcălit, ba din una, ba din alta şi, de cole până colea, şi-au plăcut unul altuia. Şi Ipate, nemaiavând răbdare, se şi duce la tată-său şi la mă-sa, de-o cere. Vorba ceea:

Vin’ la mama de mă cere: De m-a da, de nu m-a da, Peste noapte mi-i fura.

Părinţii fetei, când aud asta, au de bucurie că le-a picat un om aşa de bun şi o dau cu mâneci largi. Peste câteva zile nunta se face, şi Ipate îşi ia femeia, cu zestre cu tot, o duce acasă la dânsul, şi pace bună! Şi aşa trăiau ei de bine şi se iubeau unul pe altul, ca nişte hulubaşi. Şi Ipate, fiind foarte mulţumit de asta, zise într-o zi: – Doamne, măi Chirică, bun suflet de femeie mai am! Bine mi-am ales-o! – Bună, stăpâne, nu-i cuvânt, dar ştii că este-o vorbă: „Când nici nu gândeşti, atunci te trânteşte!; las’ să vedem. Ia adu-ţi aminte ce ţi-am spus odată, că şi asta, cât îi de bună şi blajină, tot are o coastă de drac într-însa, care trebuie scoasă numaidecât, dacă ţi-i voia să ai femeie cum trebuie şi s-o duci cu dânsa până la adânci bătrâneţe. – Apoi dă, nu ştiu cine ţi-a mai putea intra şi ţie în voie, măi Chirică. Câte ştii tu, numai dracul cred că poate să-ţi dea de fund. Dar nu se împlineşte bine anul, şi femeia lui Ipate face un băiat. La vro două-trei luni după asta, Ipate se trezeşte într-o zi cu socru-său că vine şi-l cheamă la nunta unui frate al femeii sale. Chirică, simţind toate, cum îi dracul, trage pe stăpânu-său la o parte şi zice: – Stăpâne, lasă să se ducă numai nevasta dtale cu copilul, iar d-ta spune că, de-i avea vreme să te duci mai pe urmă, bine-de-bine, iară de nu, să te ierte. Şi după asta, ţi-oi mai spune eu ce-i de făcut. Ipate, deprins a asculta pe Chirică, zice socrului său: – Tată, eu n-oi putea merge, că, după cum vezi, am tare multe trebi pe capul meu şi numai cu un argăţel ce-l am de-abia le pot dovedi. Nevasta mea, însă, poate să meargă, şi, de m-a ierta vremea să pot veni şi eu mai pe urmă, bine-de-bine, iară de nu, te rog să mă ierţi.

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

Socru-său atunci, nemaiavând ce zice, ia pe nevasta lui Ipate cu copil cu tot şi se ca’ mai duce. În ziua de uncrop, Chirică zice lui Ipate: – Stăpâne, ia, acum a venit vremea ca să scoatem coasta cea de drac din femeia d-tale. Hai, încalecă iute pe cal şi te du la nuntă. Dar să ştii de la mine ce ai să faci când vei ajunge acolo. Alăture cu casa socru-tău este o căsuţă tupilată, în care şede un tălpoi de babă, meşteşugoasă la trebile sale, cum îi sfredelul dracului. Du-te de trage în gazdă la dânsa şi te fă că eşti un drumeţ străin. Pune-te apoi pe lângă ea luntre şi punte şi juruieşte-i cerul şi pământul, ca să-ţi smomească pe nevasta d-tale şi să ţi-o aducă acolo. Şi atunci să vezi ce pot babele şi cât îi de credincioasă femeia! – Săr’a! măi Chirică, ce spui tu? Parcă despre asta mi-aş pune capul la mijloc. – Ba nu fi aşa de darnic, stăpâne. Mai bine cruţă-ţi capul, că poate ţi-a mai trebui. – Dar oare nu m-or cunoaşte, măi Chirică? - N-aibi grijă, stăpâne, poţi să te duci şi pe la nuntă, că am făcut ce ştiu eu, şi nime n-are să te cunoască. Ipate, voind să se încredinţeze şi despre asta, ascultă pe Chirică şi se duce. Şi cum ajunge în sat, trage la gazdă la babă, o ia cam pe departe şi-i spune ca să-i aducă deseară pe nevasta lui Stan din satul cutare la dânsul. Baba, când aude asta, pune mâna la gură, clatină din cap şi zice: – Doamne, om bun, cum crezi d-ta că aş face eu una ca asta, mai ales că femeia are bărbat bun, frumos şi bogat şi nu-i de-acele de care gândeşti d-ta? Atunci Ipate scoate plosca de la oblânc, dă babei vreo câteva gâturi de rachiu şi apoi îi mai întinde o pungă ţoşcă de bani, zicând: – Mătuşă, de mi-i face acest bine, atunci să ştii că ai să ai mai multe de la mine. Fii bine încredinţată că n-are să ne ştie nici pământul. Baba, deodată, stă pe gânduri; parcă n-ar fi prea voit nici treaba s-o facă, dar nici punga s-o lase. În sfârşit, mai şede ea pe gânduri cât şede, apoi ia punga şi zice: – Om bun, mânca-te-ar puricii să te mănânce! Eu ştiu ce va să zică durerea la inimă, bat-o pârdalnica s-o bată! Nu ştiu, zău, cum a sta şi asta! îmi plesneşte obrazul de ruşine când gândesc cum am

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 84


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE să mă înfăţişez înaintea femeii celea cu vorbe de-acestea… Mă duc şi eu într-un noroc, să vedem, şi de-oi putea face ceva, bine-de-bine, iară de nu, mi-i crede şi d-ta, că ştiu cum se fac de greu trebile acestea, şi rar le scoatem la capăt. – Crede şi d-ta, mătuşă, că de-i face pe treabă, n-are să-ţi fie degeaba. Atunci baba zice: Să vedem; întrebarea nare greş. Mai ştii de unde sare iepurele? Mai ales că bărbatu-său nu este aici. Apoi, cam înspre seară, lasă pe drumeţ singur în casă şi se duce alăturea la nuntă şi, cum ajunge, trage pe nevasta lui Ipate deoparte, îi spune codoşca câte şi mai multe ş-o face pe femeie să se alunece cu mintea. – Mătuşă, zice nevasta, d-apoi oare cum om face noi ca să fie mai bine? – Acesta nu-i vrun lucru pân’ pe-acolo, copilă, hăi, zise baba. Ia, du-te în casă, trezeşte-ţi copilul din somn, şi el atunci are să înceapă a plânge; pe urmă pişcă-l tot câte-oleacă, şi el are să înceapă a ţipa. Şi atunci tatu-tău, cum îi el supărăcios, are să zică de la o vreme să iei băiatul şi să-l dai, ia, încolo, la baba cea de-alăturea. Tu, cum îi auzi asta, să iei băiatul cu albie cu tot şi să vii cu dânsul la mine. Ş-apoi atunci… Femeia lui Ipate ascultă de babă, face cum i-a zis ea şi, pe înserate, vine la dânsa cu copilul în braţe; şi cum intră în casă, începe a se chicoti şi a spune de la nuntă multe şi mărunte, fără să cunoască pe bărbatu-său. Atunci Ipate le dă de băut până le ameţeşte pe amândouă, apoi îşi fură copilul din covăţică, după cum îl învăţase Chirică, şi fuge cu dânsul acasă. Chirică, cum îl vede venind, îi iese înainte de pe la poartă şi zice: – Ei, stăpâne, minciuni ţi-am spus eu, ori ba? – Ba nu, măi Chirică; acum văd eu ce poate femeia. De-acum nu mai trăiesc nici un ceas cu dânsa; am s-o dau dracului de pomană, soi rău ce este ea! – Ba nu, stăpâne, să nu faci una ca asta, că femeia d-tale e una dintre cele mai bune femei. Da’ ştiu eu cine-i de vină aici. Las-o întâi să vină acasă, să-i scoatem costiţa ceea care ţi-am spus eu, şi atunci îi vedea d-ta ce lucru de femeie are să iasă dintr-însa.

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

Acum, să ne întoarcem iar din urmă. Femeia lui Ipate şi cu baba, când se trezesc din ameţeală, nici tu drumeţ, nici tu copil, nici tu nimica! Atunci odată încep ele a se boci înăduşit şi a se bate cu pumnii peste cap, însă fără nici un folos! Mai iscodeşe ea pe ici, pe colea, să vadă, n-a putea afla ceva despre copil, dar copilul parcă intrase în pământ. – Ei, ei! Acu-i acu. Vai de mine, nevastă, hăi! zise baba; ce păcat mi-am găsit cu tine! Dracul ştie ce să fac! Şi cum sta baba împietrită, dracul îi şi dă în gând una: Nevastă, hăi! alta nu-i de făcut decât să înşomoltăcim motanul ista al meu cu nişte petice, să-l punem în albiuţă şi apoi să dăm foc casei pe dinlăuntru, iară noi să ieşim afară. Şi când s-a aprinde mai tare, noi să începem a ne boci în gura mare şi a striga: foc! foc! şi, pân-or sări oamenii de la nuntă, până nu ştiu ce, casa are să se topească. Şi când or găsi motanul scrum, au să creadă că a ars copilul, şi poate s-o tămăduim. – Că bine zici d-ta, mătuşă, asta s-o facem! - S-o facem, s-o facem! - Dar eu ce fac tocmai acum, la bătrâneţe, fără leac de adăpost? – Nu te îngriji de asta, mătuşă dragă, că am să te iau cu mine şi-i trăi pe lângă noi ca banul cel bun. Bărbatu-meu e cum îi pâinea cea bună, şi te-om avea curat ca pe-o mamă. Atunci baba se înduplecă, căci n-are încotro, dau ele foc casei, şi până când sar oamenii, până nu ştiu ce, şi casă, şi motan, şi tot se făcuse scrum. Iară ele plângeau de udau pământul, zicând: – Vai de noi şi de noi, copilaşul nostru, cum au ars! Oamenii, văzându-le zbuciumându-se aşa, au început care dincotro să le mângâie. Şi a doua zi, tatăl femeii lui Ipate trimite pe un argat al său cu carul cu boi să ducă şi pe babă şi pe fiică-sa la bărbatu-său acasă, arătându-se cu mare părere de rău pentru astă cumplită nenorocire. Pe drum, femeia lui Ipate zice babei: – Mătuşică, vâră-te ici în sacul acesta, şi când vom ajunge acasă, întâi am să spun bărbatumeu că aici sunt nişte buci de la mămuca, pentru făcut saci. Şi aceasta numai până s-a duce de la noi un ticălos de argat care-l avem, că chiar azi i se împlineşte. Baba ascultă şi se vâră în sac. Şi cum ajung acasă şi trag carul în ogradă, nevasta lui Ipate lăsă

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 85


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE toate cele în car şi se duce de-a dreptul în casă, plângând, să găsească pe bărbatu-său şi să-i spună cele întâmplate. Însă, când colo, nici Ipate, nici Chirică nu erau acasă. Atunci femeia lui Ipate şi cu argatul tătâne-său tăbârcesc sacul cum pot, îl pun într-o căsoaie, pe cuptor, după horn, şi apoi ea dă drumul argatului să se ducă înapoi. Şi cum porneşte acesta, Ipate şi pică în loc. Femeia lui, cum îl vede, începe a boci şi a zice: – Vai de mine şi de mine, bărbate, ce-am păţit! Copilaşul nostru nu mai este! Şi îi spune toată întâmplarea, după cum se înţelesese cu baba. Ipate atunci îi zice: – Lasă, măi femeie, că, de-om trăi, vom fi noi harnici să mai facem copii. Dă, cu cine să te sfădeşti? pesemne aşa a fost să fie de la Dumnezeu! Şi cum vorbeau ei, numai iaca intră şi Chirică pe uşă, cu un ciocan, c-o daltă şi c-o pereche de cleşti în mână. Femeia lui Ipate, cum îl vede, începe a i se tângui şi lui. Dar Chirică, după ce-o ascultă, zice:

– O crezi, stăpâne, ce spune? Nu te mai uita în gura ei! Ia mai bine s-o cinătuim. Pune-o jos să-i scoatem costiţa ceea. Atunci Ipate odată mi ţi-o şi înşfacă de cozi, o trânteşte la pământ ş-o ţine bine. Iară Chirică începe a-i număra coastele din stânga, zicând: una, două, trei şi, când la a patra, pune dalta, trânteşte cu ciocanul, o apucă cu cleştele ş-o dă afară. Apoi aşază pielea la loc, pune el ce pune la rană, şi pe loc se tămăduieşte. După aceasta zice:

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

– Stăpâne, ia de-acum ai femeie cumsecade; numai s-o cam ţii din frâu şi să-i retezi unghiile din când în când, ca nu cumva să-ţi pună coarne. Şi-odată se duce Chirică la casa de alăturea şi aduce copilul. Femeia lui Ipate, când a mai văzut şi asta, numai i s-a încleştat gura şi a îngheţat de frică. Atunci Chirică sărută mâna lui Ipate şi zice: Ei, stăpâne, iaca, chiar azi mi s-au împlinit anii de slujbă. Rămâi de-acum sănătos, că eu mă duc de unde am venit. Dar să ştii de la mine, şi să spui şi altora, că te-a slujit un drac trei ani de zile, numai pentru un boţ de mămăligă de pe teşitura din pădure şi pentru un putregai de căpătâi ce-mi trebuieşte sub talpa-iadului. Şi atunci, odată şi înşfacă Chirică sacul cel de după horn cu babă cu tot şi se face nevăzut. Femeia lui Ipate începe atunci a ţipa grozav şi a zice: – Aleargă după dânsul, bărbate, şi nu-l lăsa! Câlţii de la mămuca mi i-a luat! din ce mai facem noi saci? Ipate însă nu avea acum grijile aceste; el era mâhnit pentru pierderea lui Chirică, care era bunătate de băiat, şi nu ştia unde l-ar găsi, ca să-i mulţumească pentru atâtea binefaceri ce primise de la dânsul. Dar Chirică era acum tocmai în iad şi se desfăta la sânul lui Scaraoschi, iar codoşca de babă gemea sub talpa-iadului şi numai motanul ei cel din ceea lume îi plângea de milă, pentru că l-a cocolit aşa de bine. Şi iaca aşa, oameni buni, s-a izbăvit Ipate şi de dracul şi de babă, trăind în pace cu nevasta şi copiii săi. Şi după aceea, când îi spunea cumva cineva câte ceva de pe undeva, care era cam aşa şi nu aşa, Ipate flutura din cap şi zicea: – Ia păziţi-vă mai bine treaba şi nu-mi tot spuneţi cai verzi pe pereţi, că eu sunt Stan Păţitul! ©Ion Creangă © caricaturi: Cristian Mihăilescu26

26

Cristian Mihăilescu – n. 6 ian 1949, Ploieşti. Debut 1968 în revista Inst. de Cţii, AMFION, alături de Pim şi Sorin Postolache. După 1990 este caricaturist-editorialist la Baricada, Românul, Expres-Magazin, Ziua, Curentul, Monitorul, Adevărul etc. În peste 40 ani de activitate publică peste 8000 desene în presa românească şi internaţională. A participat la numeroase expoziţii din ţară şi străinătate. Organizator al circuitului de expoziţii de caricatură al ziarului Ziua - 1994; Ilustrator al ciclului de cărţi pentru copii Poveştile Humuleştilor – Editura Ager.

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 86


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Cât Valorează O Perlă Un cocoş se plimba ţanţoş printr-o grădină, săpând cu ciocul, pe alocuri, în căutarea unor seminţe mai de soi. La un moment dat, privirile i-au fost atrase de o perlă strălucitoare, îngropată pe jumătate în pământ. Fără nicio ezitare, cocoşul a ţâşnit către ceea ce părea o boabă cu un gust nemaicunoscut, a scurmat în ţărână cu ghearele-i ascuţite şi a prins hulpav în cioc micuţa sferă. Abia atunci şi-a dat seama că acel bob nu era unul de orez, aşa că l-a scuipat degrabă pe pământ. Chiar în momentul când voia să se îndepărteze, plin de dezamăgire, perla a strigat după el: - Eu sunt o piatră nepreţuită, scăpată din greşeală dintr-un colier minunat. Nicăieri nu ai putea găsi o perlă asemeni mie, căci nu pot fi întâlnită în orice ocean din lumea asta. În lume există miliarde de fire de nisip pentru fiecare seamăn al meu. Mare noroc ai avut că m-am aflat în calea ta. Dacă m-ai privi cu atenţie şi cu pricepere, ai putea descoperi cât de frumoasă şi valoroasă sunt. Cocoşul i-a mai aruncat o privire înainte de a pleca şi a cârâit cu dispreţ: - Aşa nepreţuită cum te crezi, te-aş schimba într-o clipită pe o boabă de orez.

Berbecul De Aur A fost odată un împărat care avea o fată neînchipuit de frumoasă: ochii ei albaştri erau ca azurul cerului, iar pletele ei dalbe străluceau ca razele soarelui. Fiind singură la părinţi, fusese crescută cu mare grijă şi pază. Aşa de mult se temea tatăl să nu i se întâmple ceva, să nu i-o fure careva, încât îşi zăvorâse copila într-o cetate care se afla pe o insulă în mijlocul mării. De jur împrejurul apelor străjuia oaste, ca să nu se poată apropia nimeni de fiica împăratului. Numai o şerbă îi ducea zilnic hrana pe o luntre legată cu frânghii şi, în afară de oamenii casei, nimeni nu avea voie s-o vadă măcar la faţă. Când ajunse la vârsta căsătoriei, împăratul dete sfoară în ţară că-şi va mărita fata cu cel care se va învrednici să ajungă în acea insulă; bizuindu-se pe oastea puternică, era încredinţat că nimeni nu va

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

pune piciorul acolo. Celor ce voiau să se încumete la aşa ispravă, le da răgaz de nouăzeci şi nouă de zile spre a-i aduce semnul cerut, ca dovadă că au putut pătrunde până la ea, altminteri unde le stau picioarele le va sta şi capul. Multă vreme nu îndrăznise nimeni a-şi primejdui zilele, dar în cele din urmă s-a ivit un viteaz fără pereche, care să vină să-i ceară mâna domniţei. Acesta se tot chitise cum să-şi ajungă ţinta. El avea un prieten mare cărturar, căruia i se încrezu şi-i ceru sfatul. - Asta e mare greutate, îi răspunse înţeleptul. Fă-mi rost de zece ocale de aur şi am să închipui un berbec în care să încapă un om şi să mai aibă loc şi de merinde de câteva zile, iar la ochi să aibă două deschizături prin care cel ascuns să poată vedea în afară, fără să fie băgat în seamă. Zis şi făcut. Cărturarul se duse la un meşter aurar, iar acesta făuri berbecul aşa cum i se ceruse. Apoi îl aduse acasă, oploşi pe tânăr înăuntru, îl înzestră cu merinde pentru mai multe zile şi-l scoase la piaţă, prefăcându-se că vrea să-l neguţeze. Se îngrămădi lumea să-l vadă, dar nimeni nu fu în stare să-l cumpere, că omul cerea pe el trei mii de galbeni şi cine ar fi putut să dea atâta bănet? Merse buhul despre berbec până la urechea împăratului şi acesta trimise după el, să vadă ce fel de marfă este? Cum îl zări, îl îndrăgi, fiindcă era de mare maistru măiestrit. Numaidecât îl iscodi la preţ. Omul îi spuse că nu e de vânzare, dar dacă îi place îl poate opri vremelnic la curte, să-l privească până se va sătura. Asta mulţumi pe împărat şi-i zise: - Lasă-l aici, că la mine oricând îl vei găsi, nu se pierde. A doua zi, fata care ducea hrană la domniţă o înştiinţă de tot ce auzise vorbindu-se despre berbecul de aur. - Pare că e un berbec viu! adaose ea. Domniţa stărui din răsputeri pe lângă tatăl ei să-i trimită frumoasa jucărie, ca să-i mai treacă de urât. Şi el îi împlini voia. Fata, care toată ziua şedea singură şi nu mai putea de pustietate, se bucură cum îl văzu şi-şi petrecea tot timpul jucându-se cu el. Nu mai voia cu niciun chip să se despartă de el. Dar tânărul adăpostit în berbec isprăvise merindele şi sta cu sufletul strâmtorat, până îi veni

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 87


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE în minte un gând de mântuire. Îndată ce adormi domniţa, trase capacul şi pe furiş se hrăni din bucatele ei de pe masă, apoi se adăposti iarăşi în berbec şi închise la loc capacul. Tot aşa se îndestula zi de zi, de rămânea fata flămândă. Atunci, socotind că şi berbecul se hrăneşte din mâncarea ei, ceru să i se aducă un adaos de mâncare. Dar după o bucată de vreme, cum domniţa se zbenguia în joc cu berbecul, hoţul ascuns îşi pierdu răbdarea, trase capacul şi sări afară. Ea se sperie grozav la început, dar el, şiretul, o luă aşa de frumos şi drăgăstos şi cu glasul mieros: - Domniţă drăgălaşă, minunăţie vie, nu fi supărată pe mine, iartă-mi cutezarea ce am avut să vin la tine; numai dragostea şi mila m-au silit să fac ce nimeni n-a făcut, ca să te scap din temniţa în care ai încăput. Tatăl tău nu vrea nimănui să te dea, de aceea el te ţine închisă aşa. Şi de la orice peţitor cere lucrul cel mai greu de înfăptuit: să răzbată în cetate, să-i ducă un semn că a ajuns la tine. Iar dacă nu-l poate aduce, peste viaţă îi pune cruce. Tot astfel s-a învoit el şi cu mine. Mi-a sorocit nouăzeci şi nouă de zile, ca să-i dau dovada asta, şi de nu i-o voi aduce, va cădea şi pe capul meu năpastă! - Cum se poate? Vai de mine, îţi dau semne câte vrei, răspunse fata. Şi deodată, ca o vrabie de sprintenă, zbură prin casă, cotrobăi prin lăzi şi scoase un inel, un ceasornic de aur şi o şuviţă aurie legată cu panglică de mătase albă şi-i făcu o scrisoare cu jurământ de iubire pentru el. Ei petreceau împreună ca fratele cu sora, erau fericiţi şi uitaseră de toată lumea, când veni omul împăratului cu rugămintea să înapoieze berbecul stăpânului său. Cât de mult stărui împăratul să il mai lase, acesta nu vru în ruptul capului. Odată ajuns acasă, cărturarul întrebă pe prieten: - Ai făcut vreo ispravă? Ori s-au dus banii pleavă în vânt? - N-am dat greş până acum. Vom vedea mai departe. Au trecut nouăzeci şi nouă de zile ca nouăzeci şi nouă de ceasuri şi tânărul fu chemat la împărăţie să dea răspunsul. El asigură pe împărat că are semne din cetate şi scoase mai întâi inelul. Împăratul luă inelul în mână, îl cercetă pe amândouă feţele, pricepu că e al fetei, dar cu toate astea nu-l primi:

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

- Inelul, zise el, nu e singura chezăşie. Argintarii de azi te fac şi pe tine aidoma, nu numai un inel. Îl vei fi cumpărat de la vreun giuvaergiu. Mai ai şi altă dovadă? Peţitorul scoase din buzunar ceasornicul cu pecetea fiicei. Împăratul îl căută cu de-amănuntul, văzu că e ceasul fetei, dar se împotrivi: - Nici asta nu-i temeinică mărturie. Sunt multe ceasornice asemănătoare în lumea asta. Alta mai ai? Tânărul scoase atunci la iveală şuviţa de păr. - Nici asta nu e un lucru pe care să mă bizui eu, deşi la culoare şi strălucire seamănă cu pletele fiicei mele. La urmă scoase răvaşul şi împăratul nu mai dezise dovada scrisă de mâna ei. De data asta, neavând încotro, el fu silit să se ţie de cuvânt şi astfel pregăti o nuntă împărătească cum nu se mai văzuse până atunci.

Poveşti nemuritoare,

Castelul fermecat – foto: Alex Ştirbu

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 88


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Mihai Eminescu, mesaj de Anul Nou (1883) „Legi eterne mişcă universul de-asupra noastră, legi eterne conduc şi societăţile omeneşti. Suntem mici pe un glob neînsemnat în univers, dar inventăm mereu mijloace ca să ne facem viaţa grea şi dureroasă. Deşi ne dăm seama că viaţa-i ceva accidental, nu uităm patimile care ne mişcă. E în sufletul omenesc o ordine de lucruri tot atât de fatală ca şi aceia din lumea mecanică, şi astfel evenimentele care sgudue istoria sunt inevitabile ca şi evenimentele în constelaţia cerească. Anul ce ‘ncepe nu inspiră multă speranţă, nu anunţă multă bucurie. Poporul nostru este aşezat între furtuna ce vine din apus spre a întâmpina pe cea de răsărit. Starea noastră nu depinde de noi, va fi determinată de alţii, şi totuşi guvernul se ocupă cu chestiuni care au menirea să agite opinia publică. E păcat şi nedemn ca ‘n situaţia gravă în care ne aflăm, să mai jucăm comedia luptelor lăuntrice. Se ‘ncheie şi după datina noastră cu ziua de astăzi un şir de evenimente măsurate după apuneri şi răsăriri de soare şi fixate în memoria noastră cu cifrele acestei măsurători. Dacă privim regularitatea fenomenelor lumii siderale şi o comparăm eu nestatornicia sorţii omeneşti, am putea crede că altceva se petrece în ceruri, altceva pe pământ. Cu toate acestea precum o lege eternă, mişcă universul deasupra capetelor noastre, precum puterea gravitaţiunii le face pe toate să plutească cu repejune în chaos, toţi astfel alte legi, mai greu de cunoscut, dar supuse aceleiaşi necesităţi, de la care nu este nici abatere, nici excepţie, guvernează oamenii şi societăţile.

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

Oricât de mici am fi pe acest glob atât de neînsemnat în univers, a cărui an întreg de câteva sute de zile nu e măcar un ceas pentru anul lui Neptun de şasezeci de mii de zile, totuşi ce multe şi mari mizerii se petrec în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu inventează oamenii spre a-şi face viaţa grea şi dureroasă! S’ar crede că cu cât cunoştinţele înaintează, cu cât omul câştigă convingerea despre nimicnicia lui şi despre mărimea lui Dumnezeu, ar scădea deşertăciunea care este isvorul urei şi al desbinărilor; că încredinţându-se că nu numai nimic este, ci chiar mai puţin decât nimic, de vreme ce viaţa omenirei întregi este ceva accidental şi trecător pe coaja pământului, mintea lui va fi isbită cu atâta adâncime de acest mare problem, încât să poată uita patimele mici cari-l mişcă, mai puţin înseninătoare decât o picătură în ocean, decât o clipă în eternitate. Dar nu este astfel. Se vede că aceeaşi necesitate absolută, care dictează în mecanismul orb al gravitaţiutnii cereşti, domneşte şi în inima omului; că ceea ce acolo ni se prezintă ca mişcare, e dincoace voinţă şi acţiune şi că ordinul moral de lucruri e tot atât de fatal ca şi acel al lumii mecanice. De aceea vedem că marile evenimente istorice, răsboae cari sgudue omenirea, deşi par a atârna de decretul unui individ, sunt cu toate acesteia tot atât de inevitabile ca şi un eveniment în constelaţiunea cerească. E drept că cei vechi n’aveau cuvânt de-a pune oroscopul şi de-a judeca după situaţiunea aparentă a luminilor ceea ce se va petrece odinioară pe pământ, dar cu toate acestea, în naivul lor chip de-a vedea se ascundea un adevăr, acela, că precum o constelaţiune e dată cu necesitate, tot astfel evenimentele de pe pământ se’ntâmplă într’un şir, pare că de mai nainte determinat. Dacă, după constelaţiunea împrejurărilor celor din urmă, am pune oroscopul anului ce vine, nu multă speranţă ne-ar inspira, nu multă bucurie near face.

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 89


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

Din nou chestiunea Orientului sau mai bine a împărţirii împărăţiei otomane e obiectul ce preocupă lumea politică şi se poate ca evenimentele din Egipet să fi fost cel dintâiu stadiu al desfăşurării chestiunii. În adevăr după înfrângerea insurecţiunei, a început a se desemna cu claritate alianţa austro-germană şi a se da pe faţă înarmările Rusiei.

tueze deosebirile de interes şi de partid între oameni.

Franţa, gata a fi privitoarea interesată la uriaşa ciocnire dintre lumea slavă şi cea germană, gata chiar a participa – şi fata favebunt – pierdut însă tocmai în preziua anului nou pe bărbatul care reprezenta politica ei de acţiune.

Ca un sfinx, mut încă şi cu ochii închişi, stă anul viitor înaintea noastră, dar ştim bine că multe are de zis, că cumplite sunt enigmele ce le va rosti, că în prăpastie va cădea cel ce nu va fi în stare să le deslege.

Cu toate acestea, nu credem ca moartea unui om, oricâtă însemnătate suspensivă ar avea pentru evenimente, să le poată înlătura cu totul.

Iar Edipul destinelor noastre se uită în faţa acestui sfinx, şi în loc de a fi pătruns de seriozitatea adâncă, tragică poate a fizionomiei lui, el s’apropie de monstru pentru a-i răspunde cu… jucăriile noastre constituţionale… Fără îndoială ceea ce are să se’ntâmple se va ‘ntâmpla, dar e păcat şi nu e demn ca atunci, când timpurile sunt foarte serioase, un popor să joace mica comedie a luptelor sale dinlăuntru.”27

În acest conflict, pe care viitorul îl indică cu claritate, ce se va alege de cei mici?Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muche de despărţire între furtuna ce vine din apus pentru a întâmpina pe cea din răsărit.

Cu părere de rău cată să constatăm că, cu toată bătrâneţea prematură a năravurilor, inteligenţia politică a acestei ţări arată uneori semne de copilărie.

Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul răsboiului, oricât de înţeleaptă va fi politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi totuşi stabilirea unei preiponderanţe politice, pururea fatală nouă, chiar dacă nu ne-ar ameninţa cu nimicirea totală. Oare în preziua unor evenimente, determinante pentru soarta noastră, fac bine oamenii ce ne guvernă de-a pune chestiunea revizuirii constituţiei? Fac bine a propune excluderea din viaţa publică a elementelor celor mai luminate ale poporului, cari s’au dovedit în toţi timpii a fi şi cele mai patriotice, prin suprimarea colegiului I? Nu numai că nu fac bine, dar chiar şeful acestui guvern a recunoscut-o aceasta, căci însuşi tindea la amânarea reformelor, întemeindu-se pe probabilitatea evenimentelor, ce bat la poarta cetăţii noastre. Cu toate acestea curentul fatal de înoituri, care e caracteristic pentru epoca de spoială în care trăim, împinge pe majoritate la punerea unor chestiuni ce nu pot decât să turbure ţara şi să accen-

Grafică Eminescu – Mihai Cătrună

27

Articolul La un an nou, scris de Mihai Eminescu, a fost publicat în ziarul Timpul, la 1 ianuarie 1883. [Dă de gândit, nu-I aşa? (n.r.)]

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 90


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

Sumar / luna ianuarie 2016 // nr. 1 (53) /p. 2 Pictori celebri – Ecaterina Mihai /p. 3 Cronică de Mihai Păstrăguş, Iaşi

Medalion poetic - Mihai Eminescu – poezii /p. 9 Tadeusz Ajdukiewicz /p. 10 Selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron /p. 10

Scriitori de ieri... – Ioan Petru Culianu /p. 13 selecţie şi prezentare: Adrian Tucu

Scriitori de azi – Raichici Liubiţa în dialog cu Adalbert Gyuris/p.15 Interviu realizat de Adalbert Gyuris

Universalia /p. 17 Eminescu după Eminescu – autor: prof. Ion Ionescu-Bucovu /p. 17 Medalion Emily Dickinson /p. 20 traducere Ileana Mihai-Ştefănescu /selecţie şi prezentare: Gabi Schuster

Se naşte iarăşi Domnul Eminescu... De vorbă cu artistul plastic Mihai Cătrună /p. 21 autor: Marian Nencescu, critic de artă, membru asociat al Academiei Române

Pagini de grafică, plachete, plicuri unicat Mihai Eminescu, volum cu poezii inedite Mihai Eminescu – marca „Mihai Cătrună“/p. 23 Pablo Neruda /p. 25 fragment din volumul de memorii Mărturisesc că am trăit selecţie şi prezentare: Gabi Schuster

Medalion Pablo Neruda – există cimitire singure) /p. 28 Boris Pasternak – 125 de ani de la naştere/p. 29 autor: Boris Marian

Medalion poetic: Boris Pasternak /p. 30 selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron

Călătorie prin bibliotecile lumii /p. 31 Biblioteci portugheze - autor: Dorina Litră, Piteşti /p. 31

Incursiune în poezia română contemporană /p. 35 Alina Marieta Ion /p. 35 Aurel Chiorean /p. 36 Maria Filipoiu, /p. 37 Gabriela Mimi Boroianu /p. 37 Cristian Lisandru /p. 38 Georgeta Resteman /p. 39 Vasile Larco /p. 40

Alensis de Nobilis /p. 40 Pop Stelu /p. 42 Mihaela Gudana /p. 43 Nicolae Tzone /p. 43 Agafia Drăgan /p. 46 Dan Petruţ Cămui /p. 36 Alda Marini /p. 47

Pagini de istorie: Nikos Kazantzakis despre prietenul său, Panait Istrati /p. 49

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 91


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10 ian. 2016 – nr. 1 (53)

autor: Horia Dumitru Oprea Un peregrin de talie europeană – Panait Istrati – autor: George Ionescu. /p. 50 Proză scurtă /p. 51 Mihai Cotea/p. 51 Cristian Lisandru /p. 53 Alexandru Şerban, Piteşti /p. 54 Medalion poetic - Ion Minulescu /p. 56 Eseu: „SUFERINŢA, UCIDEREA – tragedii pământeşti” /p. 57 autor: Vavila Popovici, Carolina de Nord Roman Foileton: Setea zeilor de Anatole France (continuare din nr. 12(52)/2015) /p. 59 traducere şi note: Lucia Patachi Medalion - Bertolt Brecht – poezii /p. 64 Pagini de jurnal – autor: Rusu Irina, Bacău /p. 65 Contemporan cu decizia de a nu fi contemporan – autor: Ion Mânzatu /p. 71 Filosofia, ca dezvăţare – autor: Marian Nencescu /p. 72 Pagină de cronică: Cioran, un aventurier nemişcat. 30 de interviuri, de Ciprian Vălcan /p. 74 autor: Gabriela Glăvan Remember 127 de ani de la moartea povestitorului Ion Creangă – autor: Irina Nastasiu /p. 75 Pagina celor mari pentru cei mici/p. 77 Povestea lui Stan-Păţitul, de Ion Creangă /p. 77 Ciclul: Poveşti nemurioare: Cât valorează o perlă / p. 87 Berbecul de aur /p. 87 Mihai Eminescu, mesaj de Anul Nou (1883) /p. 89 Sumar /p. 91 Picturile, grafica, şi fotografiile din acest număr aparţin:

Ecaterina Mihai Tadeus Ajdukiewicz Mihai Cătrună Ion Hultoană Foto: Alex Ştirbu

Alejandro Cabeza Sascha Kohl Zoltan Lorencz Cristian Mihăilescu

Numărul 2 (54) va apare 10 februarie 2016

Vizualizaţi revista pe http://nomenartis.wordpress.com COLECTIVUL DE REDACŢIE VĂ UREAZĂ : LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Revistă de cultură generală… creaţie, artă, spiritualitate…

Page 92


Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele noastre în legătură cu trimiterea spre publicare a materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN

ARTIS – Dincolo de Tăcere:

I. Materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare pagină) şi apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor - care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate. 1.Textul literar va fi scris în word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 12) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii, ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text! 2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la email, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs. Personale/adr. şi nr. tel. vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).

Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialu. 4. Toate materiale pentru publicare se trimit între data de 1-10 ale lunii în curs, pentru (eventuala) publicare în nr.din luna viitoare, precizânduse „la subiect e-mail“ – rubrica la care se încadrează materialul trimis (poezie, proză, eseu, interviu etc). ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor! 2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare! 3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse !

Pentru ediţia pe suport de hârtie - format A 4 (color) - se va face comandă prin e-mail, unde vor fi specificate toate datele de contact! pe adr. : nomenartis@gmail.com Tot la aceeaşi adresă aşteptăm materialele, propunerile şi sugestiile dvs.!

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !


Nomen artis 53  

Revista Nomen Artis - Revistă de cultură universală - Numărul 53, Anul 5, 2016