Page 1


MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România

Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa

Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop - Directorul Centrului de Studii Transilvane

Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.

Prof.dr. Albert Kovács, România

Prof.dr. Elena Loghinovski, România

Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia

Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România

Prof.dr. Terezia Filip, România

Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris

Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – ing. manager CASETA REDACŢIEI: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corectori: Ovidiu Cristian Dinică şi Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu - traducător Cristian Neagu - critic Lucia Patachi – traducător, scriitor, poet COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landen - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România; Liliana Popa – România; Lucia Patachi – România. Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line :

– ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă prin e-mail!


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-II-2014

Nr. 2/30

ANUL III, NR. 5 /33, 2014 — luna mai —

Revista „NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura AmandaEdit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011 Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 1


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-II-2014

Nr. 2/30

„Dacă eterna existenţă se transformă, înseamnă că va fi şi mai frumoasă. Dacă dispare, înseamnă că va reveni cu ceva încă mai sublim. Dacă doarme, înseamnă că visează la o deşteptare mai bună, căci fiecare renaştere este încă mai măreaţă."

Khalil Gibran

„Trăieşte total, trăieşte cu pasiune... În felul acesta, fiecare moment devine de aur, iar întreaga ta viaţă se transformă într-o înşiruire de clipe aurite. O astfel de fiinţă nu moare niciodată, căci atingerea ei seamănă cu aceea a regelui Midas: orice atinge, se preschimbă în aur."

Osho

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 2


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Bartolomé Esteban Murillo 1 a fost un pictor spaniol baroc. Deşi el este cel mai bine cunoscut pentru lucrările sale religioase, Murillo a abordat în lucrările sale un număr considerabil de tablouri cu femei contemporane şi copii. Aceste portrete realiste, pline de viaţă, de fete, de flori, arici de stradă, cerşetori constituie o înregistrare extinsă şi atrăgătoare din viaţa de zi cu zi a timpurilor sale.

10.-II-2014

Nr. 2/30

după alţii în Pilas, un oraş andaluz mai mic. 2 Ceea ce este confirmat, este că a fost botezat la Sevilla în 1618, fiind ultimul din cei 14 copii ai familiei. Bartolomé a luat numele mamei pentru semnarea operelor sale. La moartea părinţilor, cum era încă un copil, a fost crescut de o soră mai mare, Ana, căsătorită şi ea cu un bărbier-chirurg pe nume Juan Agustín de Lagares, cu care Bartolomé a avut o relaţie foarte bună. S-a format în atelierul lui Juan Castillo 3, unde a cunoscut pictura flamingă. Din păcate nu se ştie nimic despre călătoriile sale în afara Spaniei: se crede că Murillo a cunoscut acest tip de pictură datorită faptului că Sevilia era – în acel timp – un important centru comercial şi aceasta a înlesnit contactele populaţiei băştinaşe cu negustorii din nordul Europei. Primele sale opere au fost influenţate de Zurarán 4, Ribera 5 şi de Alonso Cano 6, opere de mare realism şi cu un stil deosebit care însă, cu timpul, au suferit o evoluţie remarcabilă. Tablourile sale au căpătat importanţă şi datorită faptului că ele coincideau cu gustul burghez şi aristrocratic mai ales în tematicile religioase. În 1645 a pictat 13 pânze pentru chiostrul bisericii San Francisco el Grande din Sevilia; acestea se numără printre pânzele care i-au adus cea mai mare faimă. S-a căsătorit în acelaşi an cu Beatriz Cabrera, cu care va avea, în final, 9 copii. Mama şi

2

O'Neill (1833). A Dictionary of Spanish Painters. London:, p. 246. Juan del Castillo (cca. 1590 -.1657) a fost un pictor spaniol baroc. Multe dintre picturile sale au devenit celebre în timpul vieţii sale ca urmare a elevului său, Bartolomé Esteban Murillo. 4 Francisco de Zurbarán (n. 6 noiembrie 1598, Fuente de Cantos - d. 27 august 1664, Madrid) a fost un pictor spaniol, din perioada „secolului de aur spaniol", remarcabil pentru operele sale cu teme religioase, în care arta sa demonstrează o mare forță vizuală și un profund misticism. Datorită stilului său auster și sumbru, precum și folosirii tehnicii de „clarobscur", a fost denumit „Caravaggio al Spaniei". Cu timpul stilul său evoluează, compozițiile se clarifică în tonuri mai acide, pentru a se apropia de maeștrii italieni ai manierismului târziu. Vezi şi nr. 8/24/2013 al revistei Nomen Artis, p. 9. 5 José de Ribera (n. 12 ian.1591- d. 2 sept.1652) a fost un spaniol „tenebrist” pictor și grafician, cunoscut şi sub numele de Jusepe de Ribera sau Giuseppe Ribera. De asemenea, el a mai fost numit de către contemporanii săi și scriitorii timpurii Lo Spagnoletto (Micul spaniol). 6 Alonzo Cano sau Alonso Cano (n.19 martie 1601 – d.3 septembrie 1667) a fost un pictor, arhitect şi sculptor spaniol, născut în Granada. 3

Vendedores de fruta

Bartolomé Esteban Murillo, fiul lui Gaspar Esteban, care era era un bărbier-chirurg şi al Maríei Pérez Murillo, s-a născut, după unii istorici în Sevilla, 1

Bartolomé Estebán Murillo (Sevilia, 31 decembrie 1617 - Cádiz, 3 aprilie 1682) a fost un pictor spaniol al sec. al XVII-lea. Este una dintre cele mai importante figuri ale picturii baroce spaniole.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 3


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fiica au devenit subiectele a două dintre picturile sale: Fecioara Rozariului7 şi Copilului şi Madonna. Realizarea celor două tablouri pentru Catedrala din Sevilia au constituit pentru el izvorul inspiraţiei şi al specializării în cele două tematici, care i-au adus cea mai mare notorietate: nenumăratele Preacurata cu Pruncul şi Imaculata.

10.-II-2014

Nr. 2/30

de Assisi, în prezent conservată la Wallraf-Richartz-

Museum din Köln. Murillo este cunoscut şi pentru tablourile sale reprezentând fetiţe şi copii: de la candoarea fetiţelor cu flori la realismul viu al copiilor străzii, a pruncilor de ţigani şi de cerşetori, lucrări ce constituie un interesant şi bogat material pentru studiul vieţii populare al epocii. După o serie de lucrări dedicate parabolei Fiului risipitor, a început decorarea bisericii mănăstirii capucinilor din Cádiz, Nuntirea mistică a Sfintei Ecaterina din Alexandria, operă rămasă neterminată din cauza accidentului survenit. Să ne reamintim că în 1642, la vârsta de 26 ani, când Murillo s-a mutat la Madrid s-a familiarizat cu activitatea lui Velázquez 9, şi a văzut lucrările de masterat ale pictorilor veneţieni şi flamanzi din colecţiile regale; cu toate culorile bogate şi forme uşor modelate ale muncii sale ulterioare sugerează aceste influenţe. 10

La Virgen del Rosario, pictat între anii 1650-1655, actualmente în Muzeul din Prado.

După o perioadă de şedere la Madrid între 1658 şi 1660, se întoarce în oraşul natal, Sevilia, unde intervine în fondarea Academiei de Picturi din Sevilia, împărţind conducerea acesteia cu Herrera el Mozo 8. În această perioadă de maximă activitate a primit însărcinări importante în oraşul său natal: pala pentru mănăstirea Sfântului Augustin, tablourile pentru biserica Santa Maria la Blanca, pala cea mare şi capelele laterale ale bisericii mănăstirii franciscanilor capucini, pe care le-a terminat în 1665. Frescele Bisericii Capucinilor din Sevilia au fost salvate de la distrugere în perioada invaziei franceze din timpul Războiului spaniol de Independenţă iar mai apoi au fost restaurate de pictorul sevilian Joaquín Bejarano; drept mulţumire, călugării capucini i-au dăruit pânza centrală a palei principale, Extazul de la Porţiuncula a Sfântului Francisc

7

Bartolome Esteban Murillo. Enciclopedia Britanică. Francisco Herrera, cel Tânăr (Sevilla, 1627 - Madrid, 25 august 1685 a fost un pictor spaniol și arhitect, fiul al lui Herrera cel Bătrân. 8

La Inmaculada Concepción de El Escorial, Museo del Prado

După o altă perioadă în Madrid, 1658-1660, el a revenit la Sevilla, unde a devenit unul dintre fondatorii Academia de Bellas Artes (Academia de Artă), unde se împrieteneşte cu arhitectul Francisco Herrera cel Tânăr. Aceasta a fost perioada îm care a avut cea mai mare activitate şi a primit 9

Mai multe despre Velázquez mai puteţi citi în nr. 6/22/2013, din luna iunie, al revistei noastre la p.66. 10 Bartolome Esteban Murillo - Enciclopedia Britanică.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 4


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-II-2014

Nr. 2/30

numeroase comisioane importante, printre care piese de altar pentru mănăstirea augustiniană, picturile de Santa Maria la Blanca (finalizată în 1665) şi altele. În 1681, pe când lucra sus pe schele, s-a prăbuşit în gol; căzătura i-a adus moartea după câteva luni de suferinţă. S-a stins din viaţă pe 3 aprilie 1682, la Sevilla, la vârsta de 64 de ani.

Adoraţia magilor, Toledo Museum of Art

Murillo a avut mulţi elevi şi adepţi. Imitarea prolifică dintre picturile sale i-a asigurat reputaţia în Spania şi faima în întreaga Europă, iar înainte de secolul al 19-lea picturile sale au fost mai cunoscute decât ale oricărui alt artist spaniol.

Cele două trinităţi, National Gallery, London

Multe din lucrările sale apar pe ecrane în Statele Unite ale Americii; pictura lui Hristos pe Cruce este la Muzeul de Artă Timken în San Diego. Alte lucrări sunt găzduite de marile muzee ale lumii: Louvre, Hermitage, National Gallery of Art, Washington, D.C., National Gallery, London, Muzeul de Artă Krannert, Champaign, IL. Muzeul Mabee-Gerrer de Artă în Shawnee, Oklahoma; Muzeul Meadows la Southern Methodist University din Dallas, Texas, etc.

Selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron

Cameră Murillo, în Muzeul de Cádiz

Pentru exemplificare mai adăgăm patru picturi semnate Bartolomé Esteban Murillo

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 5


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Tânărul cerşetor, Musée du Louvre

Femei la fereastră , National Gallery of Art,

10.-II-2014

Nr. 2/30

Copil şi câine (1655-1670)

Fată cu fructe şi flori (1655-1660)

Washington, D.C.

Bartolomé Esteban Murillo

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 6


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-II-2014

Nr. 2/30

Ascultând muzică, eu văd culoare Sanda Vişan - Un mare pictor spunea: la pittura e una cosa mentale. Dacă putem dezbate

ideea că pictura ar fi un lucru al minţii, raţional, în cazul muzicii, nu încape nicio îndoială că aşa este. Ce legătură vedeţi dv. între cele două arte?

Marin Gherasim11 Pictura, un veşnic început Autor: Sanda Vişan În vremea când se dărâmau biserici în România, Marin Gherasim, fiu de preot, le reclădea simbolic, în tablourile sale. Memoria absidelor lui alcătuieşte un spaţiu sobru al reflecţiei, un univers de forme esenţiale şi adună aurul hieratismului bizantin. Din 1967 pictorul ţine un jurnal de atelier, publicat anul trecut sub titlul Geometria magmei. Gânduri despre creaţie, pictură, muzică, despre alţii, despre sine. În cubul atelierului său, formă platoniciană perfectă, cum spune, undele muzicii i-au însoţit creaţia. Niciodată o pictură nu va atinge in-

tensitatea muzicii lui Beethoven, Wagner, Bruckner! Memoria lucrurilor, a faptelor, a oamenilor – o temă constantă a imaginilor mele. Pictez pentru ca să nu se uite. (27 martie 1997) De peste cincizeci de ani o

face, la un nivel de performanţă artistică ce i-a adus de-a lungul timpului, acestui absolvent, devenit apoi profesor al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, numeroase distincţii, între care Premiul „Caravaggio”, la Roma, Premiul „Ion Andreescu” al Academiei Române, Marele Premiu al UAP, acordat pentru întreaga activitate, sau Medalia de Argint la Salonul de la Grand Palais, la Paris, iar în 2008 fost decorat cu „Steaua României” în grad de comandor.

11

Marin Gherasim (n. 1937, Rădăuți, Bucovina ) este un pictor român, profesor univeritar, personalitate marcantă a artei românești. Membru Fondator al Grupării 9+1. A absolvit Institutul de Arte Plastice din Bucureṣti în 1962, iar 3 ani mai târziu era membru al Uniunii Artiṣtilor Plastici din România. Vreme de peste 50 de ani a participat la majoritatea expozițiilor anuale, bienale ṣi republicane, dar a expus ṣi individual ṣi în grup, cu Gruparea 9+1, pe care a fondat-o în 1981.

M.G. - Îmi permit luxul de a-l corecta puţin pe Leonardo de Vinci: pictura nu e doar un lucru raţional. Ea implică multe straturi ale fiinţei, nu doar intelectul. Acelaşi lucru se întâmplă ṣi cu muzica. În caietele mele, numeam muzica o matematică vibrând. Ea stă sub semnul legităţii, este cu adevărat o matematică. În acelaşi timp însă, ea este ṣi un efluviu sentimental, se adresează ṣi afectului uman. Atât în muzică, cât ṣi în pictură se creează o sinteză între aceste două componente, care sunt livrate odată. Fiind un om care caută împlinirea sub semnul totalităţii, întâlnirea cu muzica îmi oferă ṣansa de a mă plasa sub tutela acestei totalităţi, pe care o caut ṣi în pictura mea. S.V. - Cum percepeţi muzica ṣi cum percepeţi pictura? M.G. - Există multe elemente care le apropie.

S.V. - În ciuda faptului că pictura are o materialitate, ce lipseṣte muzicii. M.G. - Prin concretul picturii se transmite o realitate transcendentă, nu este un concret în sine. Ar fi o limitaţie, cum spune Noica. La fel, muzica nu este doar pură vibraţie, ci se adresează ṣi senzoriului nostru. Ascultând muzică, eu reuṣesc să văd culoare. Când privesc o pictură, mi-e limpede dacă pictorul este muzical sau nu. Cel care nu frecventează muzica este mai rigid, iar opera lui este lipsită de tandreţe. S.V. - Preferaţi o anumită muzică, pentru a vă pune în starea de a face, în sensul spusei lui Brâncuṣi? Nu ṣtiu cât durează la dv. procesul de gestaţie a ideii.

M.G. - Poate dura ani ṣi chiar zeci de ani. La recenta expoziţie retrospectivă de la Sala Dalles, am spus că ciclul de Abside s-a desfăṣurat în 35 de ani. În perspectiva de integralitate la care aspir, încerc să mă racordez la marile mesaje ale muzicii

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 7


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE universale din orice epocă. Unii melomani sunt monomani: am întâlnit oameni foarte subţiri, care nu ascultau decât Mozart. Or, eu am nevoie ṣi de Vivaldi, ṣi de Gesualdo da Venosa, ṣi de Palestrina, dar ṣi de Beethoven, Mozart, Bruckner, Wagner sau Şostakovici. orice ?

S.V. - Să înţeleg, la extrem, că ascultaţi

M.G. - Sunt foarte selectiv, dar, pentru o anumită plenitudine, nu vreau să mă fixez la o singură categorie. Fiecare epocă sau stil muzical are un „ce” ireductibil. S.V. - De când vă ṣtiţi ascultând muzică?

M.G. - Am ṣi făcut muzică. Sunt din Rădăuţi ṣi acolo erau familii de polonezi refugiaţi, oameni de mare fineţe. Fugiseră de ruṣi. Făceau muzică de cameră în târgul acela neguros din nord, invitau anumiţi oameni ṣi comentau apoi ce se cânta. S.V. - După modelul german: muzica se făcea în familie. Când se întâmpla aceasta?

M.G. - Prin 1950, că eu am terminat liceul în 1954. În acelaṣi timp am făcut ṣi pian, ṣi puţină vioară. Un frate de al meu, care este profesor la Conservatorul din Cape Town, a făcut vioară, ca profesionist. În acest climat, muzica a devenit structurală fiinţei mele ṣi poate că, la un moment dat, copil fiind, a trebuit să optez între pictură ṣi muzică, fiindcă începusem pianul în mod serios. În perioada dificilă a comunismului mi-am găsit un adevărat refugiu în muzică, frecventând Ateneul ṣi Sala Palatului. Îmi amintesc că, student fiind, când a venit Sviatoslav Richter12, ne-am zis că trebuie să-l vedem cu orice preţ. Am făcut un grup de asalt acum pot să mărturisesc… S.V. - S-a prescris. M.G. - Da. Ṣi am dat peste portar. Omul a căzut, dar noi am intrat. Deh, forme violente... S.V. - Cu scopuri nobile.

12

Sviatoslav Teofilovici Richter (n. 20 martie 1915, Jîtomîr, Ucraina – d. 1 august 1997, Moscova, Rusia) a fost un pianist ucrainian de origine germană-rusă, unul dintre cei mai mari pianiști ai secolului XX.

10.-II-2014

Nr. 2/30

M.G. - Mai mult decât nobile: de rezistenţă existenţială. Acolo uitam de toate privaţiunile ṣi de toate ingerinţele politicului în viaţa noastră de studenţi. S.V. - Fiindcă aţi menţionat factorul politic, activ în perioada studenţiei dv., cum vă explicaţi că, în plină epocă stalinistă, în 1958, oficialitatea decide să organizeze o manifestare de asemenea amploare. Au venit atunci în România Menuhin, Nadia Boulanger, Claudio Arrau... M.G. - Dacă ar fi să fim drepţi, am spune că exista o tradiţie de viaţă muzicală atât de mare încât lucrul acesta se impunea. S.V. - S-a impus ṣi noilor guvernanţi nu foarte educaţi?

M.G. - Needucaţi complet, dar care totuşi simţeau că este ceva acolo, dacă toată lumea se duce. Dar mai avea ṣi un caracter politic. Enescu a trebuit să plece, părăsindu-ṣi ţara ṣi locurile pe care le iubea extraordinar, iar regimul comunist îl uitase complet. S.V. - Cum l-a „uitat” ṣi pe Brâncuṣi, căci nu a vrut să-i preia moṣtenirea ṣi atelierul parizian.

M.G. - Un regim care nu voia să ṣtie de ctitorul muzicii româneṣti moderne întemeiază un festival internaţional de muzică ṣi îi dă numele compozitorului. Era o ipocrizie la mijloc, pentru că voiau să arate că Romania este o ţară europeană, în care se face cultură universală, fără cenzură. Întrucât nivelul Festivalului Enescu a fost de la început de mare ţinută... S.V. - Ṣi aṣa a rămas.

M.G. - Ba chiar a crescut în ultimii ani. Marii muzicieni invitaţi duceau această veste în lume, că în Bucureṣtiul comunist se face muzică de mare calitate. Aici i-am ascultat pe Sir John Barbirolli, pe marele violoncelist Enrico Mainardi, pe Monique de la Bruchelerie ṣi alţii. S.V - Din această ipocrizie a ieṣit un lucru frumos muzical. M.G. - Ṣi cultural. În acea lume, era clar că o mare parte era ieṣită din puṣcării: erau oameni de o

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 8


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-II-2014

Nr. 2/30

nobleţe extraordinară, melomani. Unii dintre ei, poate ṣi puţin ostentativ, veneau cu partiturile ṣi urmăreau concertul. În plin regim Gheorghiu-Dej, acesta era un lucru dătător de speranţă pentru noi, că acea lume încă se mai menţinea. Această experienţă mi-a dat ṣi mie energie: dacă am ieṣit din acel timp cu mintea teafără ṣi mi-am făcut ṣi opera, este ṣi datorită sprijinului spiritual ṣi sufletesc, pe care l-am primit de la muzică. S.V. - De la diferitele ediţii ale festivalului, ce mari interpreţi sau dirijori au rămas în inima dv.?

M.G. - Încă i-am mai prins pe Silvestri, George Georgescu, figuri extraordinare, Valentin Gheorghiu, apoi un mare violoncelist sovietic, Daniil Şafran, un om de o mare nobleţe a chipului ṣi a felului de a cânta. A fost la un moment dat ṣi Orchestra filarmonică din Philadelphia, cu Eugene Ormandy, toate, concerte memorabile. La ediţiile mai recente, o revelaţie pentru mine a fost Mariss Jansons. Iar unul pe care îl apreciez mult, ṣi în calitate de pianist, nu doar ca dirijor, este Daniel Barenboim. S.V. - Ce credeţi că reprezintă Festivalul pentru cultura română? M.G. - Este un miracol faptul că fiinţează de atâta vreme, într-o ţară marginală faţă de marile centre culturale ale lumii. Aceasta arată totuṣi o anumită calitate a românilor: există necesitatea culturii la acest popor, capabil de un anumit rafinament în perceperea faptului de cultură.

Lucia Patachi 13 Naraţiunea este eternă

Autor: Albert Kovács

Înainte de a reda consideraţiile dlui prof. Albert Kovács ţinem să menţionăm câteva date biografice ale autoarei, astfel Lucia Patachi - născută pe meleagurile lui Gheorghe Tattarescu (1820-1894), şi ale lui Al. Vlahuţă (1858-1919), la data de 7 iulie 1943, pe care cititorii noştri au mai întâlnit-o în paginile revistei noastre de mai multe ori, dar cunoscând-o mai mult ca poetă, şi pe căreia de ceva vreme am început să-i prezentăm şi unele proze scurte, ce urmează să apară luna viitoare în volumul: Între lumi. Dna Lucia Patachi a urmat studiile la Liceul „Alexandru Vlahuţă“ – Râmnicu-Sărat (1960); Institutul Pedagogic de 3 ani, Iaşi, Facultatea de filologie, secţia limba şi literatura franceză – limba şi literatura română (1965) - cursuri de zi; Universitatea din Bucureşti, Facultatea de limbi si literaturi străine – licenţă în filologie, specializarea franceză – română – cursuri fără frecvenţă; Gradul didactic I (1981), cu lucrarea La lecture tabulaire dans les classes de français, axată pe studiul Grupului μ: Rhétorique de la poésie şi vizând o nouă manieră de abordare a textului poetic. În 1983, a susţinut examenul şi a obţinut certificatul de traducător din limba franceză în limba română, domeniul literatură. Activitatea profesională: 1960 – 1961: profesor suplinitor în comuna Valea-Sălciei, jud. Buzău; 1961 – 1962: director de Cămin Cultural în aceeaşi comună; iar din 1965 până la pensionare a fost profesor titular în Bucureşti. Apariţii editoriale: În 1993 volumul de poezii Evadări, după care „abandonează“ poezia, dedicându-se traducerilor; astfel în 2001 apare în traduce13

Vezi şi comentariile foştilor elevi: http://optzecea.blogspot.ro/ 2006/06/profesoara-de-franceza.html

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 9


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE rea domniei sale volumul Apărarea ortodoxiei de Alexandru Sturdza (Considérations sur la doctrine et l’e-

sprit de l’église orthodoxe – Alexandre de Stourdza) – Editura Albatros; în 2007: Béatrix de Honoré de Bal-

zac, Editura Leda, gr. edit. Corint. Colaborări:1993 – revista Vieaţa Nouă – serie nouă – Editura Grai şi suflet: grupaj de poezii; 2005 – redactor şi corector la volumul Cumpăna veacurilor de Ana-Maria Brezuleanu; 2006 – revista Ex Ponto, nr.1 (10), anul IV – proză scurtă: Călătoria; 2007 – periodicul bilingv Zorile – articolul O aniversare... rotundă; 2007 - corector la vol. Poetica lui Dostoievski de Albert Kovács; 2012, 2013, 2014 – revista Nomen Artis – Dincolo de tăcere: grupaje de poezii, articole, proză scurtă. (n.r.)

*** Prietena noastră Lucia Patachi are multe „proprietăţi” (nu numai lumeşti: casa părintească, grădina verde, via – toate simbolurile raiului), ci şi calităţi estetice: este distinsă şi frumoasă, se mişcă liber în două culturi, română şi franceză, cărora le consacră eseuri, în şi din limbile cărora traduce, are darul de a reproduce captivant toate anecdotele lumii, are o ţinută de doamnă şi pălăriile aferente acestei ţinute şi altele, multe altele. Toate nu doar bune, ci excelente. Şi totuşi, deasupra acestor calităţi, proprietăţi, daruri (s-ar mai putea adăuga şi alte categorii axiologice) se află talentul de povestitor al Domniei Sale. În salon, la masă, în societate, la o serată literară, Lucia Patachi poate capta îndelung atenţia publicului, cu un zâmbet radios sau ironic pe buze, cu privirea strălucitoare sau stinsă… Aşa se întâmplă în viaţă, totul e complex, problematic, bogat şi frumos sau mizerabil şi absurd. Dar cum e în artă? La o serată literar-muzicală a Fundaţiei Dostoievski, Lucia Patachi a prezentat o proză scurtă intitulată Călătoria. În rândul ascultătorilor s-a iscat o discuţie furtunoasă, preponderent laudativă dar şi cu opinii critice, cum li se întâmplă de obicei talentelor noi. Controversele vizau situaţia narativă şi substanţa, prezenţa sau absenţa evenimenţialului, a epicului etern şi modern, doar trăim într-o epocă în care noul roman, care poate exista nu doar fără subiect şi predicat, ci şi fără personaj şi subiect evenimenţial, nu mai este de mult

10.-II-2014

Nr. 2/30

o noutate. Bun! Fapt e că urmarea prezentării şi întâmpinării călduroase din acest cerc a fost deschiderea unui nou drum, debutul în proză. Prezentă la serata noastră, o membră a Asociaţiei Dostoievski, Geta Deleanu, de la Constanţa, a recomandat-o pe Lucia Patachi revistei Ex Ponto, în al cărei număr 1(10)/2006, povestirea Domniei Sale a şi apărut. A fost un debut editorial întârziat biografic, dar perfect sincronizat artistic cu epoca ontologică şi calendaristică, iar acum ţinem în mână o carte… Autoarea volumului Între lumi este o prozatoare împlinită, înarmată cu toate mijloacele artei narative. Domnia sa utilizează cu succes diversele formule structurale ale prozei scurte, de la basmul dublat cu realitate – realitate gen documentar sau reportaj –, la schiţă, nuvelă, de la povestire în cheia realismului magic sau fantastic, la poem în proză sau proza ritmată, muzicală, ajunsă în pragul calofiliei, dar niciodată calofilie goală, aceasta fiind învinsă de obiectualul obiectiv, fie el şi cu semnificaţii metaforice şi cosmogonice. Datorită acestor caracteristici şi priorităţii acordate evenimenţialului, Lucia Patachi creează un univers artistic propriu, original, multidimensional, suveran şi polivalent. Prin realismul său magic, fantastic şi modern, proaspătul autor are tangenţe cu alţi scriitori în cheia dialogului. Astfel, în bucata De taină, eu disting ecoul – voluntar sau involuntar – al povestirii fantastice Visul unui om ridicol de Dostoievski. Cred că am spus deja că autoarea foloseşte pe nevăzute variaţii simbolice, împletirea de structuri aparţinând diferitelor genuri-specii literare, adică structuri de adâncime, precum şi efectele stilistice ale sintaxei, intonaţiei şi ritmului, care se regăsesc în discurs, în prezentările şi evaluările estetice, dar şi în dialogul transcris clasic, tradiţional. Lecturând Fermecata, suntem copleşiţi de vraja cuvântului artistic: „Bunicii se prăpădiseră: mai întâi, buna şi, acum câteva săptămâni, plecase şi bunu. În urma lor rămăseseră câteva bucăţi de pământ, risipite ici şi colo pe dealurile din jurul satului, şi căsuţa din vii, crama, cum îi spuneau toţi”. Nici nu ştiu ce este această mică bucată: poem în proză, scenetă din mediile ţărănesc-urbane, reale până la ultimul cuvânt, parabola vie şi cotidiană a zilei de azi – repet, nu ştiu. Totuşi, ar putea fi toa-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 10


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE te acestea la un loc, dacă avem în vedere istoria nostalgic tragică (şi comică?) a fermecatei, cana mică, de lut, din care s-a băut o viaţă întreagă vinul propriu, un vin de aur. E o istorie simplă, îmbibată de un realism căruia doar metafora fermecatei îi contracarează prozaismul: „Acum, în nebunia mutatului (şi-au făcut o vilă, că apartamentul a devenit neîncăpător), sute de obiecte (adunate, când, Dumnezeule, că multe mai sunt!) trebuie strânse, împachetate, transportate. - Cu asta ce facem? - întreabă ea, arătându-i ulcica. El ridică din umăr, mormăind ceva ininteligibil. Ea aşează cana jos, pe linoleum, lângă o cutie plină cu bibelouri. El se îndreaptă grăbit spre sacoşa enormă în care sunt băgate vasele de inox… Se aude un pocnet sec: izbită de vârful pantofului, ulcica se răspândeşte în cioburi! Dintre frunzele mesteacănului cade, spulberată, o pasăre albă…” Proza cere idei, spunea un mare scriitor. În proza aceasta scurtă, avem idei din plin. Încă mai suntem ataşaţi de natură, de frumuseţea obiectelor personale, dragi, dar ritmul actual al vieţii moderne şi înlocuirea valorilor autentice, spirituale, cu cele ale consumului ameninţă existenţa umană. Va stimula, oare, această ameninţare setea de viaţă a omului? Povestirea „…odată, ca niciodată”, care, la prima vedere, pare compusă în cheie de basm, debutează, în mod surprinzător, printr-o mică „scenetă”, căreia am putea să-i dăm titlul Străbunica se piaptănă. Urmează o descriere extrem de densă, realizată cu limbajul unui Creangă modern: „Se înserează. Pe drum trec oameni, vite, căruţe, sacale. Unii vin de la muncă, alţii se duc la fântâni. Femei cu cofele atârnate de cobiliţe urcă agale dealul. Se opresc un timp, răsuflă, mai schimbă o vorbă, apoi îşi continuă truda calm, egal. Peste bucătăriile de vară (cam în fiecare curte există, aproape de casă, câte o încăpere micuţă cu o sobă, un pătuc din scânduri acoperite cu un macat mai vechi sau cu un preş nou, «din coade», un dulap, câteva scăunele mici şi o măsuţă cu trei picioare,

10.-II-2014

Nr. 2/30

foarte joasă, la care se mănâncă şi care, în restul timpului, stă rezemată de perete) se ridică un fum albăstrui; câinii scheaună înnebuniţi de mirosurile calde ce se răspândesc prin uşile larg deschise. Bărbaţii au adăpat vitele şi acum le leagă la iesle; femeile cheamă găinile la culcare (ţirii, ţirii, pui, pui, pui, ţirii, clo, clo, clo!), numără puii de la cloşcă, închid cotineţele.” Şi idei, multe idei cerute de arta prozei (eroina, fata de zece ani, citeşte cărţi interesante: Aventurile echipajului Dox, şi colecţia 15 lei, şi Sadoveanu, şi Rebreanu, şi broşuri medicale: „una, despre bolile venerice, am răsfoit-o, m-am uitat curioasă, apoi scârbită, la… poze, am citit câteva pagini la întâmplare şi am ajuns la concluzia că nu merită să-mi pierd vremea, cu atât mai mult cu cât nici nu pricepusem cine ştie ce!)”. Proza aceasta are şi o fibră transversală de epică pură, având-o ca eroină pe tânăra fată în rolul (de nimeni luat în serios!) al „paznicului de vie”. Sursa majoră a artei de prozator a Luciei Patachi este cazul excepţional, adesea real-incredibil, fantastic, din viaţă sau din viaţa naturii. Dar autoarea noastră se simte acasă şi în universul fantastic, cosmic, născocit de mintea şi intuiţia sa. În Semnul ajungem in medias res a SF-ului datorită descrierii unei expediţii a extratereştrilor pe planeta noastră: „Călătoria, deşi lungă, fusese fără peripeţii. Silueta elegantă, aurie a navei parcursese spaţiile conform planului de zbor, aducând cu bine grupul entuziast de cercetători a căror misiune era să întemieze o colonie ştiinţifică pe T-Rra. /…/ Astfel, T-Rra avea să devină planeta studiului, a creaţiei, a refacerii forţelor fizice, sufleteşti şi spirituale pentru acei spaţiali care se încăpăţânaseră să păstreze nealterate nişte gene considerate inferioare sau inutile de către adepţii tehnicizării şi robotizării. /…/ De câteva milenii T-Rra fusese o planetă interzisă din cauza radioactivităţii ei generalizate în urma cataclismului din anul MMn. Existenţa ei fusese aproape uitată până când o navă cosmică avariată a fost nevoită să aterizeze pentru reparaţii, echipajul constatând cu uimire că planeta îşi regăsise vitalitatea fiind iarăşi propice vieţii...“ În acest context fantastic, cosmic, şi în segmentul de timp actual al globalizării, cu ameninţările

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 11


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sale aparent fatale, întrebările existenţiale, ontologice, ale omului şi omenirii, se pun cât se poate de firesc. Cititorul ar putea crede că verdictul vine de pe o altă planetă, dar lucrurile se lămuresc rapid. Merită să recitim integral pasajul care urmează: „…pe rotativa cilindrului apare un obiect ovoidal care se înşurubează în văzduh, sudând iraţionalul cu gravitaţia, un vector al morţii îndreptat spre un oraş în care maşinile circulă, copiii se joacă, oamenii muncesc, vorbesc, râd, beau cafea… După impact, din locul care adineaori fusese un oraş, creşte o ciupercă uriaşă… Cât timp s-au derulat imaginile, unul din cei veniţi în rotondă a stat în picioare, cu fruntea plecată, un remember enigmatic: autor sau victimă? Apoi, când secvenţa s-a încheiat, silueta a dispărut într-un fel de implozie luminoasă. /…/ Transpunerea simultană în imagini document este terifiantă: erupţii vulcanice, cutremure, uragane, războaie civile, atacuri teroriste, epidemii provocate, malefice conspiraţii suprastatale, crize mondiale... /…/A”Nriama îşi atinse partea stângă a pieptului, acolo unde, asemeni tuturor femeilor din neamul său, avea, ereditar, încrustat în piele, un semn strălucitor, format din şapte boabe mici aurii, ca şapte diamante galbene…” Nu ştiu dacă cititorul are sau nu încredere în cuvântul meu şi în citatele rupte din context, în faptul că se pot folosi cuvinte atât de mari despre o scriitoare debutantă. Eu sunt însă neclintit: scriitura, arta de prozator a doamnei Lucia Patachi nu este nici mare, nici mică – ea este autentică. Controlaţi, vă rog, impresiile mele, citiţi cartea – veţi cunoaşte cu siguranţă plăcerea lecturii! Să-i dorim autoarei bun venit în literatură, iar cititorului, ochi să vadă şi urechi să audă. Albert Kovács

Redăm mai jos două dintre prozele amintite în prezentare, iar altele le-aţi putut lectura în numerele anterioare ale revistei. Amintim că atât volumul de proză scurtă, cât şi un nou volum de poezie sunt sub tipar. (n.r.)

10.-II-2014

Nr. 2/30

…odată, ca niciodată… Dând neuitare unei flori albastre, renasc mirabil vrăjile din Oz, iar teii prind cercei de aur roz strălucitor ca stelele sihastre. Bucurie

Străbunica şade pe patul mic, îngust, aşezat sub fereastra ce dă spre drum. Îşi piaptănă părul alb, moale şi strălucitor. Îl piaptănă îndelung, cu un pieptene lat, din os, care are pe o parte dinţi mari şi rari, iar pe cealaltă, dinţi mici şi deşi, atât de deşi, că mă întreb de fiecare dată cum au fost făcuţi. Străbunica nu ştie: aşa l-a cumpărat. „Da‛–i tare bun!”. Nu mai ştie cât a dat pe el, oricum „a fost cam scump, da‛ a făcut banii!”. Mâinile ei noduroase, muncite, cu încheieturile umflate şi înroşite de reumatism, îşi pierd rigiditatea mişcărilor şi se alintă fericite în mătasea argintie pe care, într-un târziu, o împarte (cam nesigur) în două, trasând o cărare subţire, curată, din mijlocul frunţii până la ceafă, „unde ai tu traista cu minciuni”: - Ia să văz, zice ea, căutându-mi cu degetele ei răsucite adâncitura de la rădăcina părului. Mă dau mai încolo, ţâfnoasă: - Mam‛mare, eu nu mint! - Păi dar cum! Las‛ că ştiu io! Îîîî, ce traistă mare! Tac şi aştept să-şi reia pieptănatul. Pe furiş, îmi pipăi ceafa. Şi mie mi se pare cam mare scobitura! Mi-e ciudă! Şi pe mine, şi pe „traistă”! Între timp, străbunica şi-a împletit două cosiţe lungi, subţirele, pe care le răsuceşte cunună în jurul capului. Arătoasă babă! Da‛ şi eu sunt copil cuminte! O admir pentru pieptănătura ei de domniţă din picturile votive, pentru ochii ei negri şi adânci, mari, cam lăcrimoşi, însă tot vii şi scormonitori! Dar tot mai mult îi admir părul, pentru că ochi ca ai ei, ba, parcă, şi mai şi!, are şi bunica, are şi mama, am şi eu! Însă, păr atât de alb şi aşa de frumos împletit, doar la mam‛mare vezi! Gemând şi jeluindu-se – ta-a-a-re mai mă doare! - îşi ridică picioarele cu glezne umflate, roşii, acoperite cu o pieliţă subţire şi lucioasă, instalându-se în vârful patului. Trage cu ochiul spre fereastră:

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 12


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Hai, Joiţă, asta, care trece la fântâni, îi Mariţa lu‛ Panaieti Sava? - O hi, răspunde, din odaia de alături, bunica, trebăluind pe lângă sobă. - Ce zici?! - Nu ştiu, bre, nu ştiu! Ce, io am timp sî mă uit pă geam?! - Aha, poati… răspunde în doi peri „mam‛ mare. Ia uite, şi Mitachi, vini di la deal! O hi fost la locu‛ ăla di la Brazi… Ar trebui sî mai dai şi tu pacolo, sî vezi dacî s-a făcut fasolea aia. Dac‛o mai hi, di n-o hi cules-o altu‛, Doamne fereşte! Ce, te prindi nirarea? Ne-a furat el (pronume cu valoare deplin impersonală) gutuili, de-aci, din faţa casii! Sî culeagî el toţi patru gutuii, încărcaţi di să rupea crengili, şi noi sî nu simţim ninica!! Taman plănuisim sî-i culegim a doua zi! Mai culegi, dacî ai ce! Noroc că n-a furat şi câinili, cî nu era acasî! Mânca mămăliga geaba: ziua sta la umbra coteţului şi noaptea… vă ziceam io sî nu-i mai daţi drumu‛, cî treierî p-în tot satu‛, după puiţă! Da‛ cin‛ m-ascultî pă mini?! Chiar aşa! Dincolo, bunica trebăluieşte zorită. A aprins focul, a pus apă în ceaunul de mămăligă, a presărat sare şi un pumn de mălai. Într-o oală nu prea mare fierbe deja un borş de cartofi. De fapt, o ciorbă, pentru că o acreşte cu aguridă. Dreasă cu ou şi parfumată cu leuştean verde (pe care eu îl aduc din grădină - de-acolo, de lângă hrean!- cum îmi recomandă mereu bunica), e grozav de bună! Pe dulapul acoperit cu tablă groasă, zincată, bunica a scos un borcan cu jumări în untură, câteva ouă, o bucată de caş de oaie, tare şi uscat ca o scândură. Ca să-l păstreze luni de zile, îndată ce-şi ia partea de la stână, unde are câteva oi şi două capre, bunica pune bucăţile în săculeţe largi, din pânză subţire, de casă, („că altminteri le bâzâie muştele!”) şi le agaţă în nişte cârlige mari, prinse de grinda prispei; le lasă, uitate, afară, la vânt, până devin aşa de tari „de poţi să baţi cuie cu ele!” cum zice mam‛mare. Mai apoi, ca să-l taie, bunica foloseşte un iatagan de cuţit, în care, după ce fixează cam pe unde să fie bucata, loveşte cu ciocanul, obţinând un fel de bulgări pe care, văzându-i, cu greu îi poţi socoti comestibili! Îi aşează pe fundul mare, din lemn, şi răstoarnă peste ei mămăliga fierbinte. Până terminăm de mâncat ciorba, caşul

10.-II-2014

Nr. 2/30

devine untos, moale… Îmi lasă gura apă şi mi se face aşa o foame privind la tot ritualul, încât ies afară, pe prispa îngustă, şi mă aşez pe băncuţa de lângă uşa bucătăriei. Se înserează. Pe drum trec oameni, vite, căruţe, sacale. Unii vin da le muncă, alţii se duc la fântâni. Femei cu cofele atârnate de cobiliţe urcă agale dealul. Se opresc un pic, să răsufle, mai schimbă o vorbă, apoi îşi continuă truda calm, firesc, egal. Deasupra bucătăriilor de vară (cam în fiecare curte există, aproape de casă, câte o încăpere micuţă, cu o sobă, un pătuc din scânduri, acoperit cu un macat mai vechi sau cu un preş nou, „din coade‛, un dulap, câteva scăunele mici şi o masă rotundă, cu trei picioare, foarte joasă, pe care se mănâncă şi care, în restul timpului, stă rezemată de perete) se ridică un fum albăstrui, câinii scheaună înnebuniţi de mirosurile calde ce se răspândesc prin uşile larg deschise. Bărbaţii au adăpat vitele şi acum le leagă la iesle; femeile cheamă găinile la culcare („ţiriii, ţiriii, pui, pui, pui, ţirii, clo, clo clo”), numără puii de la cloşcă, închid cotineţele. Cum or şti vulpile să-i păcălească pe dulăi, să se strecoare, prin grădini, în cotineţe, şi să facă prăpăd, când la Maria, când la Florica?! N-am văzut niciodată o vulpe adevărată. Nici bursuc. Bunica îmi tot spune să nu mai întârzii prin pădure după asfinţitul soarelui, că mă atacă bursucul. „E unu‛ mare şi rău, cari iese pă lângâ buturuga aia de la plopi, şi dacî te vedi, nici nu are ce s-aleagă din tini, cât eşti di slabî. Citeeşti toatî ziulica, de ţi s-au dus ochii-n fundu capului!“ Mai adunî şi tu o buruianî la purcelu‛ ăla, că şoriciu‛ îţi place!” Ba, drept să spun, nu-mi place deloc! Cârnaţii însă… Dar nu din cauza asta nu adun eu buruiană. Am descoperit, în camera din faţă, dinspre drum, într-un dulap vechi, cenuşiu, zeci de cărţi, care de care mai interesante: şi Aventurile echipajului Dox, şi Colecţia celor 15 lei, şi Sadoveanu, şi Rebreanu, şi broşuri medicale (una, despre bolile venerice, am răsfoit-o, m-am uitat curioasă, apoi scârbită, la… poze, am citit câteva pagini, la întâmplare, şi am ajuns la concluzia că nu merită să-mi pierd vremea, cu atât mai mult cu cât nici nu pricepeam cine ştie ce!). Cum la noi, în casa mare (zestrea mamei), mai este un dulap asemănător,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 13


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE bucşit de cărţi, la fel de amestecate ca valoare şi atractivitate, nici nu ştiu ce să citesc mai întâi. Tata mi-a spus să am grijă de ele, să nu le rup sau să le pierd, în rest „dacă vrei să citeşti, voie de la noi ca de la banu‛ Ghica!”. Asta mi-a plăcut grozav la tata: niciodată nu mi-a interzis vreo carte, niciodată nu a emis texte de genul: „Nu e pentru vârsta ta”, „Lasă, nu mai citi tu aşa ceva” etc. etc. Mare iubitor de cărţi, cititor împătimit, cu preferinţă pentru tot ce avea subiect istoric - romanţat sau documentar, nu conta -, considera că orice carte, oricât de proastă, are şi ceva bun în ea. Aşa că, în fiecare dimineaţă, iau la întâmplare: Sienkiewicz, Dostoievski, Edgar Walace, Ispirescu, Jules Verne, Sadoveanu sau cine ştie ce roman poliţist, o strig pe Mascota, căţeaua noastră care, ca şi mine, are aproape zece ani (Neaţă, dulăul plimbăreţ şi iubăreţ, a rămas undeva, în supărările străbunicii), şi plecăm Peste-Vale, să păzim via!, că au început să se pârguiască strugurii albi, cei tămâioşi. Mama Joiţa mi-a făcut un fel de prepeleac într-un zarzăr în care mă pot sui cu uşurinţă. A fixat două, trei scânduri, a pus deasupra un braţ de ciocănei, şi, peste toate, a aşternut un preşuleţ nou, vărgat în culori vesele. Acolo, între frunzele zarzărului, cu cărţile lângă mine, cu o grămadă de struguri parfumaţi şi acrişori, cu Mascota dormind vigilentă la umbra unui butuc sau săpând -spre marea supărare a bunicii! - găuri adânci, în căutare de şoareci, acolo mă simt atât de bine, atât de fericită… Deschid cartea şi intru în lumea ei aventuroasă sau blândă, romantică sau zbuciumată… Plec spre polul sud în sania trasă de câini, zbor cu balonul, străbat mii de leghe în adâncurile mirifice ale oceanelor, cercetez crime prin Orient-Expres… Trăiesc în peşteri, în codru, pe insule pustii şi misterioase, în castele ascunse printre crestele Carpaţilor… Mă îmbrac în piei de sălbăticiuni, în zdrenţe sau în crinoline, îmi atârn la urechi cireşe pietroase sau smaraldele Sheherezadei… Tremur de frig şi încerc să-mi încălzesc mâinile îngheţate la căldura efemeră a beţelor de chibrit sau navighez cu toate pânzele sus către ţărmuri însorite şi exotice… Pe la prânz, mama, bunica (mama tatei) sau mama Joiţa (mama mamei) îmi aduce de mâncare. Totul e bun, cald, proaspăt (de la noi de acasă şi până aici, la via de Peste-Vale, sunt doar zece mi-

10.-II-2014

Nr. 2/30

nute de mers prin pădure). Mănânc pe un ştergar mare şi alb, la umbra zarzărului, îmi reîmprospătez rezerva de struguri şi urc înapoi în turnul foşnitor al castelului meu verde. Către seară plec spre casă şi, înainte de a ieşi din pădure, mă opresc într-un loc al meu, între nişte pui de stejar, mă culc pe iarba rară şi aştept să apară printre frunze prima stea. Sunt foarte aproape de casă, aud vocile celor care trec spre fântâni şi, în acelaşi timp sunt într-o altă dimensiune, a umbrelor care şoptesc, a izvorului care povesteşte printre plopii din vale, a timpului ţesut din cântec de păsări şi din străluciri de stele…Pădurea devine tot mai întunecată, tot mai misterioasă… Şi dacă, totuşi, bursucul ăla de care zice mama Joiţa, este adevărat? Trag cu urechea şi mi se pare că aud zgomot de vreascuri rupte… Mascota nu mai este în preajmă. O găsesc în curte, dând bucuroasă din coadă. Bunica bombăne: - Era să pornesc după tine! Nu ţi-am zis să nu mai stai în pădure până se întunecă? Şi ce dacă-i aproape? O să vezi tu, când te-oi întâlni cu nebunu‛ ăla, şi-o să te-alerge pân‛ pădure! Aha! Va să zică aşa! - Da „bursucu‛ nu mai este? - Sî nu zici că nu ţi-am spus! face bunica, fără să mă privească Şi acum, hai, spală-te pe mâini, c-a-nţepenit mămăliga-aia de când te aşteptăm… Să nu fi fost şi zile triste în acele timpuri ale mele? Ba da, fireşte, dar ce să caute în acest remember? Cu atât mai mult cu cât, vorba unui personaj, dintr-un film fără pretenţii, „trecutul arată mult mai bine din prezent”.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Lucia Patachi

Page 14


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE F E R M E C A T A Din toate câte-au fost odată atât de făr-asemănare, rămâne urma sfâşiată a păsării căzute-n mare. La plecare

Bunicii se prăpădiseră: mai întâi, Buna, şi, acum câteva săptămâni, plecase, gârbovit, şi Bunu‛. În urma lor rămăseseră câteva bucăţi de pământ, risipite ici şi colo pe dealurile din jurul satului, şi căsuţa dintre vii, Crama, cum îi spuneau toţi. Era o căsuţă mică, din două odăi, una mai mare, în care ţineau butoaiele cu vin, şi alta mai mică, în care erau patul, masa, un dulap, două-trei scaune simple, făcute rudimentar de bunic. Era şi o sobă mică, din tablă, „o cizmă”, cu plită şi cuptor, pe care o foloseau numai în zilele când ploua sau sufla prea rău vântul şi nu puteau face focul afară, la pirostrii. Până la colectivizare, via lor fusese cea mai bună, cea mai îngrijită, cea mai mănoasă. În fiecare an, de la începutul lui martie şi până spre sfârşitul lui octombrie, unchiaşul şi baba lui acolo îşi făceau veacul, venind rar în satul de dincolo de pădure, unde îşi aveau gospodăria şi unde stăteau copiii lor. Ăi bătrâni îşi luau calul, vaca, dulăul cel flenduros, dar negru în cerul gurii de rău ce era, două cofe noi, pentru apa de băut, pe care o aduceau din vale, de la izvor, apă bună, dulce şi rece, cum numai acolo găseai, şi se strămutau la cramă. În jurul căsuţei, câţiva nuci umbroşi, rotaţi, cu frunze mari, ca nişte evantaie mişcate leneş de suflarea toropită a văzduhului, ţineau răcoare în toiul arşiţei de vară şi umpleau saci de fructe toamna, când plecau rândunelele… Toate astea i le povestise fetei în timp ce urcau pe cărăruia care străbătea valea împădurită dintre sat şi vii. Acum stau amândoi pe laviţa de lângă Cramă, bucurându-se de linişte, de umbră, de aerul bun, sănătos. El a găsit, ascunsă bine în pământ, în spatele butoiului cel mare, acum gol şi dogit, o sticlă cu vin, astupată cu dop de plută şi etanşată cu ceară roşie. Cu vreun an înainte de a muri, bunicul îi arătase ascunzătoarea: „Acu‛ eşti mare, om cu carte, da‛ „poate o să mai găseşti răgaz să treci şi p-aici,

10.-II-2014

Nr. 2/30

pe la nucii în care te suiai când erai mititel şi vreai să vezi dacă ne speriem că l-a furat lupu‛ pe băiat... Şi noi ne speriam, şi te căutam, şi te strigam, şi tu chicoteai, ascuns printre frunze şi crezând că nimeni nu te vede… Io n-oi mai hi, nici baba, da‛ astea or rămâne, c-aşa se cade, să laşi ceva în urma ta… Să bei sănătos şi câţiva stropi să-i laşi să cază pe pământ, pentru setea ălor morţi…“ Caută în sertarul dulapului un tirbuşon („Aproape că nu m-aş mira dacă acum ar intra pe uşă bunicul spunând: Hai mai repede cu vinul ăla, că se răceşte mâncarea şi bunică-ta se supără!…), desface sticla, dar…pahare? Parcă nu merită vinul ăsta să pui sticla la gură şi să-l gâlgâi aşa, fără să-i simţi aroma, buchetul, tăria! Se uită descumpănit în jur, cotrobăie prin dulap… Îşi aminteşte că în crama propriu-zisă, deasupra butoiului, agăţată într-un cui uriaş, bătut direct în peretele din paiantă, era o cană… Aşa e! Cana stă acolo, cuminte, uitată… Este o ulcică micuţă, sfioasă, din lut ars, având în jurul gurii o dungă smălţuită, albă, curată, care te îndeamnă parcă să-ţi ştergi buzele cu podul palmei, în gestul trudnic şi pios al ţăranului, înainte de a sorbi din licoare… Îţi mângâie şi-ţi umple căuşul mâinilor, ca trupul cu linii fine şi prelungi al porumbelului… Nu are nicio înfloritură, doar, când o priveşti din faţă, vezi, crescând neprihănit pe câmpul ei arămiu, trunchiul subţire al unui mesteacăn a cărui coroană se rotunjeşte, verde, spre albul luminos al marginii… Vinul, pe care îl beau pe rând, lipindu-şi cu sfială buzele de răcoroasa mângâiere albă, vinul pe care îl sorb în înghiţituri mici şi uşoare, le-aduce în dulceaţa lui sevele tainice ale pământului şi fiorii calzi ai dealurilor însorite… Şi, când el cuprinde umerii fetei, când se topesc într-un sărut ameţitor ca fericirea, dintre frunzele mesteacănului se înalţă, în cântec, o pasăre albă… Ulcica au luat-o cu ei şi, mult timp după ce sau căsătorit, au ţinut-o la loc de cinste, ca pe un lucru de mare preţ… Cu trecerea anilor, au tot mutat-o: „Vezi unde-o pui, să n-o spargă ăla micu!‛… „Asta bag-o în

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 15


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dulap, că, lângă serviciul de cristal, n-are niciun haz!”… Acum, în nebunia mutatului, (şi-au făcut o vilă, că apartamentul devenise neîncăpător), sute de obiecte (adunate, când, Dumnezeu?! că multe mai sunt!) trebuie strânse, împachetate, transportate! - Cu asta ce facem? întreabă ea, arătându-i ulcica. El ridică din umeri, mormăind ceva ininteligibil. Ea aşează cana jos, pe linoleum, lângă o cutie plină cu bibelouri. El se îndreaptă grăbit spre sacoşa enormă în care sunt băgate vasele de inox… Se aude un pocnet sec: izbită de vârful pantofului, ulcica se răspândeşte în cioburi! Dintre frunzele mesteacănului cade, spulberată, o pasăre albă… ©Lucia Patachi

10.-II-2014

Nr. 2/30

Alfred Siefert 14 – Young la dy pla y ing a ly re Cântă, cântă, dulce liră! Cântă, cântă, dulce liră, o clipă sau oricât de mult, Sufletul să mi-l învălui, ori de câte ori te-ascult! Cântă, cântă, dulce liră, să aud sunetul tău, Să mă domine în taină, peste ani, nestins ecou! Nici nu ştii ce mult înseamnă acest sunet pentru mine! Fericire şi tristeţe deopotrivă, ştiind bine Că destui sunt, poate, aceia ce m-or părăsi, Dar nu şi tu, dulcea mea liră, până voi muri! Sing, sing, sweet lyre! Sing, sing, sweet lyre, a second or however long, To surround my soul, whenever I listen your song! Sing, sing, sweet lyre, to hear your beautiful sound, To dominate me, over the years, wherever around! Have you any idea, how much this sound means for me? Both happiness and sadness under the blue sky, Knowing that many people maybe will leave me, But not you too, my sweet lyre, until I‛Il die!

Schweitzer Rudolf (1886-1975 ) - ŢĂRĂNCUŢĂ CU ULCICĂ -

Traducere Robert Hodorog 14

Alfred Seifert (n. 6 september 1850 Praskolesy, Bohemia – d. 6 februarie 1901, Munich, Germany) a fost un pictor de origine cehogermană, celebru pentru portretele feminine.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 16


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-II-2014

Nr. 2/30

Gazeta literară, Luceafărul, Tribuna şi la România literară.

Virgil Mazilescu a fost unul dintre scriitorii reprezentativi ai judeţului Olt. Poet, eseist şi traducător, acesta s-a născut pe 11 aprilie 1942 în oraşul Corabia. Fire excentrică, a preferat să fie mai degrabă un poet calitativ decât unul cantitativ, fapt pentru care cărţile sale nu au sute de pagini, dar calitatea scrierii e indiscutabilă. A murit la 42 de ani din cauza alcoolului, pantă pe care a alunecat din cauza unei iubiri neîmpărtăşite. Corăbianul Virgil Mazilescu a urmat cursurile mai multor şcoli primare şi liceale din mai multe oraşe şi aceasta deoarece părinţii săi îşi schimbau des serviciul. A studiat la Cuşmir, Turnu-Severin, Târgu-Jiu, Drăgăşani şi Bucureşti, unde a şi absolvit Liceul „Spiru Haret” în 1959. În acelaşi an se înscrie la Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura română, a Universităţii Bucureşti. Obţine diploma de licenţă în 1964 şi este repartizat ca profesor în judeţul Giurgiu conform Legii repartiţiei uniform teritoriale din regimul comunist. Din 1966 activează ca bibliotecar la Biblioteca Municipală din Ploieşti, iar, din 1968, ca secretar al cenaclului literar al Uniunii Scriitorilor condus pe atunci de Miron Radu Paraschivescu, pentru ca, după 1970 să fie angajat redactor al revistei România literară. Virgil Mazilescu publică primele versuri în 1966 în suplimentul Povestea vorbii al revistei Ramuri din Craiova. Pe plan editorial a debutat doi ani mai târziu cu volumul de poezii Versuri, volum ce a fost distins cu Premiul revistei Luceafărul pentru debut în anul 1968. A urmat culegerea Fragmente din regiunea de odinioară în 1970, în 1979 publică în noua serie Hyperion cel mai cuprinzător volum antum al său - Va fi linişte, va fi seară, iar în 1983 iese de sub tipar Guillaume poetul şi administratorul. Mazilescu a colaborat cu versuri la mai multe publicaţii precum Amfiteatru,

Creaţia sa, împreună cu scrisorile către prietenul său Dumitru Ţepeneag aflat în Franţa, a încăput între coperţile unui volum postum de numai 166 de pagini intitulat Poezii, volum îngrijit de Mircea Ciobanu. Această carte a apărut abia în 1996, la nu mai puţin de 12 ani de la moartea poetului. Virgil Mazilescu a fost însă şi un excelent traducător, însă niciodată nu a epatat, deşi cunoştea foarte bine limba franceză. În acest sens a realizat traduceri din opera unor autori ca Jean Amila 15, Jack Schaefer 16, Fernand Fournier-Aubry şi Willa Cather. Ca într-o veritabilă dramă shakesperiană, poetul născut pe meleaguri oltene parcă şi-ar fi regizat sfârşitul în urma unei despărţiri de o anume „Rodica” peste care nu a putut trece atât de uşor. „Moartea a început pe 22 decembrie 1983”, nota acesta în opera ce i-a marcat destinul şi intitulată, simplu - Jurnal. Mazilescu - „şlefuitorul de diamante” În anii „70 - „80, pe porţile metalice larg deschise ale Casei Scriitorilor de pe Calea Victoriei intra în fiecare după-amiază Virgil Mazilescu: mereu grăbit, agitat, frământat, dând imaginea celui veşnic întârziat la o slujbă vitală. De altfel, restaurantul scriitorilor chiar era un loc fără de care viaţa poetului era de neconceput. Masa la care trona seară de seară Mazilescu nu era doar colţul unde se îngurgitau mari cantităţi de vodcă, dar acolo era implicit laborator de creaţie, Agora, cenaclu literar… Exagerând puţin, aş zice că generaţia „80 s-a născut şi s-a dezvoltat la masa lui Virgil Mazilescu. Poetul acesta pare a face legătura dintre avangarda interbelică şi optzecism, deşi el era perceput ca şaptezecist. La masa aceea, Mazilescu îşi aducea în memorie poemele şi le recita a mia oară după ce opera mereu în ele mici, dar semnificative modificări. El avea vocaţia şlefuitorului de diamante; scria ani întregi la un poem de zece-cincisprezece versuri, îi dădea o primă formă, apoi tăia, adăuga, schimba: o silabă, un cuvânt, un vers… Ani întregi. Îşi 15

Jean Amila, cunoscut și ca John Amila, Jean Mekert sau Jean Meckert, (n. 24 noiembrie 1910, Paris – d. 6 martie 1995) a fost un scriitor și scenarist francez. 16 Jack Warner Schaefer (n.19 noiembrie 1907 – d. 24 ianuarie 1991) a fost un scriitor american al XX-lea, cunoscut pentru western-urile sale.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 17


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ştia poemele pe de rost în ultima formă şi cred că mulţi dintre convivi le ştiau de asemenea, auzindu-le atât de frecvent. El avea o viaţă agitată acolo, la restaurantul Uniunii. Era singurul, de pildă, care-şi permitea să-l înjure nepedepsit pe Marin Preda. Era privilegiul celui care, la masa autorului Moromeţilor, analizase odată opera lui Liviu Rebreanu şi ajunsese la concluzia că Marin Preda e un prozator, mai mare decât părintele lui Ion. Aceste rânduri, scrise de Dumitru Augustin Doman în Eseuri vesele şi triste, arată cât de special era poetul corăbian. Acelaşi scriitor descrie, mai departe, începutul sfârşitului pentru Virgil Mazilescu… Virgil Mazilescu... sau moartea descrisă într-un Jurnal Cu câteva luni înainte de a muri, Virgil Mazilescu s-a hotărât să ţină un jurnal, jurnal aflat acum la Muzeul Naţional al Literaturii Române, unde-i este, firesc, locul. E radiografia începutului sfârşitului pentru un poet profund cum puţini are literatura română contemporană. Caietul începe abrupt şi rău prevestitor: „Moartea a început pe 22 decembrie 1983”. De altfel, obsesia morţii constituie una dintre liniile principale ale jurnalului, cealaltă fiind obsesia recuperării iubitei pierdute. Nu avem de-a face cu un jurnal de scriitor, precum cele ale reprezentanţilor Şcolii de la Târgovişte, de pildă, ci cu un text scris pe fugă, la beţie, la mahmureală, la disperare, ceea ce face din el cu atât mai mult un document preţios pentru istoria literară, pentru cunoaşterea omului, mai puţin a poetului Virgil Mazilescu. Dumitru Augustin Doman notează, în Eseuri vesele şi triste, că paginile Jurnalului semnat Virgil Mazilescu seamănă izbitor cu însemnări din jurnalul tânărului conte Lev Tolstoi, ofiţer în Caucaz, venit în permisii să debuteze la Sankt Petersburg şi făcând viaţa iad maeştrilor lui Nekrasov şi Turgheniev, dezlănţuind în casele lor chefuri monstruoase cu zurbagii adunaţi de pe stradă şi cu tarafuri de ţigani. Lev Tolstoi s-a rupt însă de vodcă salvându-se, ceea ce n-a reuşit Mazilescu. Cum încep notele zilnice ale lui Virgil Mazilescu ?... Primul rând e totdeauna definitoriu pentru agitaţia permanentă în care trăia: „Vineri, 4 dimi-

10.-II-2014

Nr. 2/30

neaţa. Beau”. Sau: „M-am trezit la prânz (ora 1). Fără vodcă (zac sticle goale în jur), cu doar 40 de lei. Întrebare: să mă duc sau nu diseară pe la Rodica?”. Ori: „Trezit la 12. Un rest de vodcă. Apoi Ştefania mi-a adus o sticlă”. Şi: „Ora 10 dimineaţa: telefon de la Dragoman. Ne întâlnim la o vodcă. Se întrevede anestezia…”. „RODICA. RODICA. De ce m-ai părăsit ?” De fapt, „anestezia” este cuvântul care revine obsesiv în text precum, greaţa în romanul lui Sartre. E lupta zilnică a poetului cu anestezia care, pe de o parte îl persecută, socotind că aceasta îl reduce la stadiul de animal, dar pe de altă parte îl linişteşte pentru scurte perioade, scrie acelaşi Dumitru Augustin Doman în Eseuri vesele şi triste. Încearcă să-şi provoace starea de anestezie cu vodcă, pentru a uita de cele două obsesii pomenite mai sus: „Băutura nu prea îşi mai face efectul, anestezia prinde din ce în ce mai greu”; „Anestezia a prins abia într-un târziu, până atunci stare groaznică…”. Şi reia: „Se sfârşeşte vodca, începe depresiunea, mi-e dor de Rodica. Redă-mi-o, Doamne! Era ultima oară, în halatul ăla maro, caraghios, cu ciorapi uşor căzuţi, nespus de dulce. Trăgea absentă (sau nervoasă?) de câteva fire de păr. Lasă, V.M., lasă. Totul e pierdut…”. Jurnalul lui Virgil Mazilescu arată că acesta şi-a întrevăzut clar moartea, nu de puţine ori gândindu-se, serios ori ba?, la sinucidere: „E 6 fără 20 dimineaţa. Beau, fumez, mă gândesc. Cred totuşi că trebuie să mă sinucid. Dar nu beat!”. Era în februarie 1984. Peste o lună notează: „E 7 dimineaţa. Îmi simt moartea”. Apoi, o altă notă cu rezonanţe de exasperare: „Viaţa ca o povară! Dar lipsa ei? A vieţii? Liniştiţi-vă, nu mă sinucid, nu asta am vrut să spun!”. Dar, de fapt, ca şi Esenin, el chiar se sinucide, nu dintr-o dată precum rusul, ci mai încet, otrăvindu-se cu băutură multă şi cu obsesia iubirii pentru Rodica, „dumnezeul” lui, cu invocarea căreia se încheie jurnalul: „RODICA. RODICA. De ce m-ai părăsit?” În decurs de numai un an, poetul corăbian a alunecat pe panta alcoolului din cauza dragostei şi a despărţii de „Rodica", marea sa iubire. Virgil Mazilescu se stinge din viaţă la 10 august 1984, în Bucureşti, şi este înmormântat în cimitirul de la Mănăstirea Cernica. ©Mugurel Manea

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 18


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Adalbert Gyuris despre şi cu Ion CRISTOFOR Ion CRISTOFOR este, de fapt, pseudonimul lui Ioan Cristofor Filipaş. S-a născut la 22 aprilie 1952 în Geaca, judeţul Cluj. Este poet, critic literar şi traducător. A terminat facultatea de Filologie a UBB, Cluj (1976). Doctorat cu teza Aron Cotruş între revoltă şi rugăciune (2001). Debut absolut în Familia, 1968. A scris mai multe volume de poezie, critică literară şi eseuri Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj. Colaborez cu poetul Ion Cristofor de mai mulţi ani, domnia sa fiind secretar general de redacţie la revista Cetatea culturală din Cluj-Napoca. Pe lângă faptul ca este un om talentat, este un profesionist şi cu mare caracter. Mă bucur ca am reuşit să realizez acest interviu cu un OM inteligent, de cuvânt şi sufletist în tot ce face. „Vremea turnului de fildeş a trecut de mult” - Domnule Ion Cristofor, cum e să lucrezi la revista Cetatea culturală? - Evident, e o plăcere să lucrezi la o revistă culturală. La Cetatea culturală lucrez din 1999, anul în care m-am angajat la Primăria municipiului ClujNapoca. Recent, publicaţia a împlinit zece ani de la înfiinţare. Din nefericire, o perioadă revista n-a mai apărut căci consilierii locali au tăiat orice subvenţie pentru apariţia ei. Motivul: cabale politice, invidii etc., în „buna” tradiţie autohtonă. Revista, înfiinţată de Dan Brudaşcu, apărea cu sprijinul financiar al

10.-II-2014

Nr. 2/30

Consiliului local al municipiului Cluj-Napoca. Cum în acea perioadă fostul primar se bucura de reputaţia unui extremist, a fost un risc pentru mine să mă asociez redactorilor ei. Am făcut-o din prietenie pentru directorul ei şi pentru poetul Miron Scorobete, dar în acelaşi timp din plăcerea de a construi ceva într-o perioadă în care aproape toată lumea se simţea obligată să demoleze, să schimbe, să „revoluţioneze”. Dacă tot mă întrebaţi cum e să lucrezi la o revistă, v-aş spune că de la început şi până azi nu am primit niciun ban pentru această muncă. Dimpotrivă, aş putea spune că am cheltuit bani şi cheltuiesc o mică sumă de bani pentru această plăcere „nevinovată”. În primul rând prin investiţia de timp pe care o presupune. Revista a avut şi angajaţi plătiţi, cel puţin o perioadă, dar eu am lucrat mereu cu titlu de gratuitate. Am câştigat, în schimb, câţiva buni prieteni, printre care îndrăznesc să vă număr şi pe dumneavoastră. - Aveţi structură de poet, este un avantaj, vă ajută la editarea revistei? - A fi poet nu înseamnă, cum cred unii, să fii cu capul în nori. O revistă ce se respectă trebuie să apară cu o anumită periodicitate, fără întârzieri, să evite încropeala şi improvizaţiile. Sigur, faptul că sunt şi poet e un avantaj căci dialogul cu poeţii şi prozatorii cu care colaborăm e mai uşor. Spre deosebire de alte reviste, noi publicăm foarte multă poezie, din toate zonele geografice ale ţării. Nu-i uităm, desigur, nici pe poeţii sau prozatorii care trăiesc în alte părţi, în Moldova de peste Prut, în Bucovina de Nord, în Israel, în Germania, în Suedia sau pe alte meridiane ale globului, pe unde destinul i-a împrăştiat. - Care este ultimul pariu pe care l-aţi pus cu dumneavoastră? - Nu-mi place, în general, să pariez fiindcă nu-mi plac jocurile de noroc. Într-un pariu întotdeauna unul câştigă, altul pierde. Poate un pariu cu mine însumi să fie faptul că de vreo doi ani m-am apucat, peste noapte, de pictură. Am expus deja în două expoziţii colective şi am avut două personale. Prima expoziţie personală a fost la Galeria Excelsior din Cluj-Napoca, cea de-a doua am vernisat-o recent la Reşiţa. Nu sunt, desigur, primul scriitor care

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 19


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pictează şi nici ultimul. Lumea culorilor e cu adevărat fascinantă, iar magia acestora te subjugă cu totul. Din nenorocire, să pictezi e mult mai costisitor decât să scrii. Pânzele, culorile, pensulele şi toate celelalte materiale costă mai mult decât hârtia şi creionul cu care poetul îşi exercită inefabila profesie. Dar nu mă plâng, pasiunile te costă întotdeauna, întrun fel sau altul. - Credeţi că mai există astăzi interes pentru literatură? - Interesul pentru literatură mai există, dar generaţiile de azi citesc evident cu mult mai puţin decât cele anterioare. Asistăm la o decerebrare accelerată a tineretului, la o manelizare a gusturilor. Nu e de mirare când constatăm care sunt modelele şi nonvalorile ce sunt impuse tinerei generaţii. Astăzi e la modă să dai bine cu piciorul într-o minge, nicidecum să rezolvi o ecuaţie dificilă. Între Einstein şi Mutu, tinerii din ziua de azi îl vor alege cu siguranţă pe cel din urmă. Desigur, nu sunt doar ei de vină. Pe vremea tinereţii mele obţineai faimă dacă îţi apărea numele în Gazeta matematică. După nenorocitele evenimente din decembrie 1989 şi barbara năvală a minerilor în sediul pomenitei reviste, parcă toate s-au întors cu ţurca-n sus, cum spune ardeleanul. Nimic nu mă mai miră azi, când televiziunea impune moda fetelor cu buze siliconate, frumoase şi agramate. Doar normalitatea ne mai uluieşte. - Se poate vorbi şi azi despre condiţia scriitorului angajat social-politic? - Astăzi, poate mai mult decât oricând, ar fi nevoie de angajarea scriitorului. Ştiu, acest cuvânt sună oribil, termenul s-a degradat datorită îndelungatei sale folosinţe în perioada comunistă. Pe vremea tovarăşilor a fi scriitor angajat însemna să adopţi limbajul de lemn al activiştilor de partid. Când vorbesc de angajament, nu mă gândesc neapărat la angajarea politică a scriitorului. Nu e cazul să devenim cu toţii portocalii, roşii, trandafirii, de stânga sau de dreapta. Deşi cameleoni vor exista mereu, lingăi de asemenea. Scriitorii nu sunt scutiţi, nici ei, de asemenea metehne. Nu refuz, în principiu, dreptul scriitorului de a face politică. Cu atât mai mult cu cât constatăm că alte categorii sociale, cum ar fi preoţii, nu se dau în lături de la această

10.-II-2014

Nr. 2/30

profană îndeletnicire. Să nu uităm că mulţi dintre clasicii noştri au făcut efectiv politică, dacă ar fi să ne gândim doar la Maiorescu, Iorga sau Goga, prestigioşi oameni politici, cu rezultate uneori discutabile. Alţii au avut o excelentă prestaţie în diplomaţie. Mă gândesc la clasici ca Duiliu Zamfirescu, Lucian Blaga sau Aron Cotruş, dar şi la scriitori de azi, cum ar fi Horia Bădescu, Vasile Igna sau Virgil Mihaiu. În paranteză fie spus, e trist că azi la Bruxelles suntem reprezentaţi de tot soiul de manelişti şi de oameni a căror competenţă se apropie de ridicol. Urmează doar să mai exportăm în Parlamentul European câteva intelectuale siliconate şi vom ferici Europa cu modelul românesc de promovare a valorilor. Jalnice vremuri, jalnice modele... Când spun că e nevoie de angajament, nu neapărat la o astfel de angajare politică mă refer. Cred sincer în necesitatea ca în aceste vremuri teribile scriitorul să conştientizeze că scrie pentru oameni, pentru semeni aflaţi în suferinţă, într-o teribilă derută existenţială. E nevoie, acum şi întotdeauna, de mai multă conştiinţă, de necesitatea de a te opune barbariei, minciunii şi demagogiei. Când se moare de foame, când legea e înlocuită de bunul plac sau de presiuni venite de sus, e cazul ca scriitorii să nu facă politica struţului. Vremea turnului de fildeş a trecut de mult. De asemenea, cred că e cazul să ne întoarcem la buna, cucernica simplitate. Mi-e teamă că cu prea multe subtilităţi, cu prea multă sofisticare, ne vom trezi, deodată, că vorbim doar păsărilor, ca altădată sfântul Francisc. Pe de altă parte, pericolul pseudoculturii de tip Coca-Cola, impus de o televiziune inconştientă şi antinaţională, există şi ne poate înghiţi peste noapte. Trebuie să rămânem treji. - Care este soarta omului de cultură din România de azi? - Ca să răspund întrebării dumneavoastră, te-aş întreba, stimate prietene, când a fost uşor la noi să fii om de cultură. Nu e deloc profitabil să fii om de cultură în România de azi, n-a fost prea uşor nici în cea de mai deunăzi. Oricum, în România lui Ceauşescu, orice s-ar spune şi oricâtă dictatură ar fi fost, scriitorul era o voce respectată. Se editau cărţi de valoare, s-au alcătuit ediţii critice, s-a tradus poezie de cea mai bună calitate. Sigur, astăzi e

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 20


10.-II-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE la modă să contestăm absolut tot ce s-a făcut bun în epoca trecută. Doamne fereşte să lauzi ceva din acest trecut, care, vrem, nu vrem, ne înglobează şi pe noi, cu tinereţea, cu entuziasmele, cu spaimele şi erorile noastre. Fără să plâng pe ruinele comunismului multilateral-deformat, mă întreb la ce editură de azi mai găseşti o colecţie similară cum era cea numită Orfeu, de la Editura Univers, în care, tânăr fiind, iam citit pe Gottfried Benn 17, Hans Magnus Enzensberger 18, Pablo Neruda19, Lars Gustafson 20, Max Jacob 21, Andrei Voznesenski 22, Walt Whitman 23, Robert Goffin, André Michaux, Valery Larbaud şi atâţia alţi poeţi admirabili, pe care memoria mea nu-i mai reţine. Din acest punct de vedere sunt evident un nostalgic. Cel puţin în acea perioadă un volum îţi era răsplătit cu un onorariu. Astăzi îţi editezi cărţile pe banii din punga proprie sau trebuie să te umileşti la sponsori. Bietul sponsor, ce dilemă pe capul lui, să discearnă între a sprijini un poet şi un top model!... Chiar nu ştiu câţi dintre capitaliştii de azi vor prefera să susţină cartea unui ins ce nu vorbeşte pe limba lui… Dar ne-ar bate Dumnezeu să ne plângem prea mult, cu atât mai vârtos cu cât nici azi n-a dispărut „primejdia mărturisirii”, cum spunea binecuvântatul Nicolae Steinhardt. Observ, totuşi, că în ciuda crizei şi penuriei spirituale în care ne scăldăm, apar mereu volume de poezie, cărţi în general. Unele foarte bune, altele 17

Gottfried Benn (n. 2 mai 1886 în Mansfeld, Brandenburg; d. 7 iulie 1956 în Berlin) a fost un doctor, poet și eseist german. 18 Hans Magnus Enzensberger (n. 11 noiembrie 1929) este un poet și eseist german. Lirica sa politică, cu influență brechtiană, demască suficiența și corupția, cu accente de cinism și satiră. 19 Pablo Neruda (pseudonimul lui Neftalí Ricardo Reyes Basoalto) (n. 12 iulie 1904 – d. 23 septembrie, 1973), poet și om politic chilian, consul în Spania, Japonia, China; ambasador la Paris, premiul „Cununa de aur" a Reuniunii Internaționale a Poeților din orașul iugoslav Strunga; Premiul Internațional Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare", 1953; laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1971. 20 Lars Erik Einar Gustafsson (născut la 17 mai 1936) este un suedez poet , romancier și savant. 21 Max Jacob (n. 12 iulie 1876 - d. 5 martie 1944) a fost un scriitor, pictor și critic de artă francez. 22 Andrei Andreevici Voznesensky (n.12. mai1933 – d. 1. iunie2010, la vârsta de 77 de ani) a fost un poet și scriitor rus, despre care Robert Lowell spunea că este: „unul dintre cei mai mari poeți de viață în orice limbă." 23 Walter Whitman (n. 31 mai 1819 - d. 26 martie 1892) a fost un poet, eseist, jurnalist și umanist american. Considerat „cel mai mare poet american” de către mulți pe când trecuseră doar patru ani de la moartea sa, Whitman este văzut ca primul poet urban. El a fost unul dintre reprezentanții tranziției de la transcendentalism la realism, opera sa arătându-se influențată de ambele curente.

Nr. 2/30

foarte proaste, dar asta e firesc. Vrând, nevrând, omul de cultură autentic învaţă să se adapteze la capitalismul şi la „democraţia originală” de azi (spre a cita din clasici), e obligat să-şi ia soarta în mâinile proprii. Vremea le va cerne pe toate. - De ce v-aţi luat pseudonim? - E o mică poveste cu pseudonimul meu. „Când pregăteam debutul meu timid”, spre a cita un vers dintr-un splendid poem al lui Boris Pasternak, în Comitetul Central erau două tovarăşe, ambele cu numele Filipaş, numele meu de familie. Nu mai ţin minte dacă erau înzestrate cu coc sau nu. Poate vă amintiţi: Codul eticii şi echităţii socialiste le impunea tovarăşelor o coafură cât mai sobră. Deşi nu eram înrudit cu niciuna din aceste înalte personaje, rapid mătrăşite de tovarăşa Elena, căci îi făceau probabil concurenţă, mi-am spus că mereu voi fi bănuit că aş fi nepotul acestor două vajnice activiste. În naivitatea mea, probabil că le credeam eterne pe aceste sărmane femei... La sugestia profesorului meu de română am optat să semnez doar cu cele două prenume, unul (Ioan) moştenit de la bunicul din partea tatălui, celălalt preluat din calendarul cu sfinţi. În zona mea de baştină, altădată masiv greco-catolică, preotul te fericea obligatoriu cu numele sfântului din ziua în care te-ai născut, în cazul meu sfântul Cristofor, purtătorul de Cristos şi patronul spiritual al călătorilor. Nu ştiu dacă am procedat bine. Fiindcă un pseudonim îţi dă mereu sentimentul de scindare a personalităţii. Ca să nu mai vorbesc de relaţiile cu Poşta, incapabilă să înţeleagă fenomenul, în ciuda cărţilor şi actelor pe care le agiţi în faţa bietelor funcţionare. De cele mai multe ori onorariul trimis de reviste s-a întors la expeditor căci ţi-e lehamite să îţi tot justifici pseudonimul. Aşa că mă întreb eu însumi de ce mi-oi fi ales un pseudonim. Poate să fie un semn că am şi eu de purtat o cruce, cine ştie...

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Adalbert Gyuris

Page 21


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Despre prietenie. - Foarte scurte consideraţii Autor: Cătălin Stanciu Grecii antici considerau prietenia ca fiind cea mai importantă virtute. Prietenia între semeni (indiferent de sex) era superioară zeilor care erau capricioşi, instabili, nesiguri şi necugetaţi, nu se ridicau la nivelul prieteniei. Nici zeii şi nici dragostea. Creştinismul vorbeşte în termeni nobili de prietenie, de sacrificiu suprem: cine îşi dă viaţa pentru celălalt acela este prietenul său. Nu soţul, soţia, nu părinţii ci prietenul. Rezist tentaţiei de a face o clasificare a virtuţilor în ceea ce priveşte relaţiile interpersonale, dar prietenia, este o unire în suflet (nu şi în trup) cu celălalt. De la Sfântul Augustin, la Sfântul Ioan Gură de Aur şi până la postmoderniştii aroganţi şi mizantropi, prietenia nu este criticată, ci valorizată şi preţuită pe deplin. În prietenie nu există gelozie, ci devotament, pentru că dacă dragostea a fost încercată prin foc, prietenia a fost încercată de toate calamităţile lumii în care trăim şi a lumii noastre interioare. Un alt aspect relevant este că îţi susţii prietenul dincolo de judecată, eşti cu el fără să fii atent la detalii raţionale, îl susţii şi nu cauţi necontenit să-i descoperi şi să-i arăţi neajunsurile, stângăciile, capriciile şi neputinţele. Devii un factor de suport pentru el. Devii exigent în a-l numi prieten, însă devenit prieten, exigenţa devine suportivă, încurajatoare şi binevoitoare. Îţi poate fi prieten doar un om pe care-l consideri egal, nu un om pe care-l priveşti cu superioritate sau faţă de care te raportezi ca fiind inferior. Prietenia nu există în afara reciprocităţii. Te poţi îndrăgosti de un om nepotrivit, poţi iubi un om nepotrivit, dar niciodată nu ai un prieten nepotrivit. „Nu da prietenilor sfaturi frumoase ci sfaturi folositoare.” Este, din punctul meu de vedere, cea mai bună referire la prietenie, în acelaşi spirit cu ce spunea părintele Nicolae Steinhardt: „câtă prietenie atâta exigenţă”.

10.-II-2014

Nr. 2/30

Dacă nu te bucuri de prietenul tău, nu e prietenie. Dacă cel pe care-l consideri prieten te face des să suferi, acela nu-ţi este prieten. Prietenul nuţi caută nod în papură pentru a-şi găsi justificări în propria persoană, nu taie noduri, ci le destramă şi le despleteşte. Asta nu înseamnă că prietenul tău nu poate să-ţi spună orice, dimpotrivă şi-a câştigat dreptul de a spune orice despre tine, este dreptul necondiţionat al lui de a spune ce gândeşte despre tine, despre ceea ce simte, însă nu o face pentru a te leza, ci pentru a te ajuta, etc. Dacă se pierde înseamnă că nu a fost niciodată. Prietenul este asemenea mântuirii, este asemenea unui dar divin ce nu se poate pierde pentru că e mai presus de tot ce e pământesc. Prietenia este forma necondiţionată a dragostei umane, în care nu există monedă de schimb. Material obţinut prin bunăvoinţa scriitorului braşovean Daniel Drăgan24 Daniel Drăgan a debutat ca poet în 1953. Opera sa cuprinde 25 de romane, volume de povestiri, teatru, eseuri, memorialistică. A absolvit Şcoala de Literatură şi Critică Literară Mihail Eminescu a Uniunii Scriitorilor (1955) şi Facultatea de ziaristică din Bucureşti (1977). A iniţiat şi a condus revistele ASTRA (19661968 şi 1980-1990), Braşovul literar şi artistic (serie nouă – 1978-1982) şi Coresi (1990-1993. A înfiinţat şi a condus Editura Arania (1991-2008) şi Fundaţia Culturală Arania (din 1996). Membru al Uniunii Scriitorilor. A fost preşedinte al Societăţii Patronilor de Edituri din România, două legislaturi (1994-1996). A fost distins de trei ori cu premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Braşov (1984, 2002, 2004), şi cu Premiul Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor, filiala Braşov, în 2006. Membru al Uniunii Scriitorilor; Membru al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni; Membru al Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA).

24

Daniel Drăgan (n. 20 decembrie 1935, Glodeni, județul interbelic Dâmbovița) este un dramaturg, memorialist, nuvelist, poet, publicist și scriitor român.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 22


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Dorina Şişu Ploeşteanu

Apărând ca specie literară după ce a Aristotel stabilise criteriile estetice ale literaturii (ce includea epopeea, tragedia şi comedia) romanul a fost multă vreme considerat specie umilă (genus humile dicendi). Acesta este unul dintre principalele motive care au făcut să nu se acorde importanţă scrierilor romaneşti. Limitele şi semnificaţiile genului nu erau clare căci teoreticienii ignorau întru totul acest gen nou. În ciuda acestui fapt publicul îl gusta şi îl încuraja ca pe o artă pasionantă, seducătoare, interesantă. Romanul pare relativ târziu în ansamblul literaturilor helenică şi latină, ca un gen nou, izvorât în condiţii istorice specifice, însă atracţia exercitată asupra cititorilor ilustrează importanţa sa, capacitatea de a satisface necesităţi spirituale reale. Pentru o bună înţelegere a începutului romanului trebuie precizat contextul istoric în care sa format, trebuie înţeles cărui public şi din ce epocă i s-au adresat primele manifestări romaneşti. Romanul nu ar fi putut apărea decât impus de gustul unui anumit public, gust decantat într-o conjunctură istorică particulară. Acest public nu este altul decât cel al epocii helenistice. Conştient de prezenţa unei culturi helenistice seculare, cultură care după multiple experienţe ajunsese să depăşească limitele genurilor tradiţionale, acest public ajunge să aspire spre o dezvoltare spirituală ce nu putea fi satisfăcută de disponibilităţile marilor mituri ale trecutului. Cu alte cuvinte acest public simte acut o sete de ficţiune nemaiîntâlnită până atunci, ficţiune ce se cerea realizată în tipare noi. La aceasta s-a adăugat nevoia de relaxare spirituală, căutarea a ceea ce noi numim deconectare.

10.-II-2014

Nr. 2/30

O asemenea dezvoltare, o asemenea expansiune intelectuală nu se putea manifesta decât întrun context istoric diferit de cel al Heladei clasice. Odată cu marile cuceriri ale lui Alexandru civilizaţia greacă se extinde asupra unor noi şi întinse teritorii geografice şi spirituale. Vechea formă de organizare a vieţii politico-sociale greceşti, polis-ul, oraşul stat, se destramă şi odată cu el şi sistemul de viaţă şi de gândire al oamenilor care îl locuiau. Asistăm aşadar la o schimbare a mentalităţii omului societăţii helenistice căci acesta se simte eliberat de constrângerile vechilor sisteme relaţionale ale societăţii greceşti, lipsit de răspunderile şi implicaţiile colective de până atunci. În contextul social nou creat omul este interior divizat între amplificarea, extrapolarea interesului său spiritual pentru inedit, pentru curiozităţi şi noutăţi geografice, etnografice şi mai ales morale, pe de o parte, şi limitarea, concentrarea atenţiei asupra vieţii familiei sale şi chiar a propriului eu, pe de altă parte. În aceste condiţii, în sfera preocupărilor spirituale pătrund şi experienţele unor oameni de condiţie modestă care iau locul cunoscuţilor eroi ai epopeelor şi tragediilor. Epopeea şi tragedia, proiecţii literare care respirau valorile polis-ului, ale unei societăţi apuse, nu mai oferă satisfacţii publicului. Mitul se umanizează iar de implicaţiile sale erotice şi se ajustează noilor norme spirituale. Astfel epopeea şi tragedia trebuie să cedeze locul unei noi proze poetice, proză ce era capabilă să răspundă aspiraţiilor spirituale ale societăţii helenistice. Romanul nu s-a putut însă forma decât pe fondul unei tradiţii literare existente, fiind obligat să utilizeze experienţa genurilor anterior dezvoltate, să se formeze în conexiune cu alte specii şi modalităţi literare mai vechi. Într-o cercetare celebră asupra romanului grec (Der griechische Roman und seine Vorläufer) apărută în 1876, Ervin Rohde susţinea că în structura romanului antic s-ar fi conjugat doi constituenţi fundamentali: în primul rând cel erotic şi în al doilea rând cel aventuros, pornind de la arhetipurile corespunzătoare realizate în poezia helenistică de dragoste şi în povestirile fantastice de călătorie.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 23


10.-II-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În formarea romanului un rol deosebit de important l-au jucat relatările de călătorie fictive sau reale dar deformate de impulsurile fanteziei, care satisfăceau pasiunea pentru peisaje fabuloase şi pentru aventuri funambuleşti. În acelaşi timp, povestirea de călătorie a furnizat romanului modelul naraţiei la persoana întâi. Alături de relatările de călătorie, de mare însemnătate, în formarea romanului sunt: epopeea, istoriografia şi într-o mai mare măsură teatrul, în special comedia din epoca helenistică. În toate aceste genuri se evocau aventurile unor personaje considerate reale sau legendare sub aparenţa unor eroi de dimensiuni amplificate. Faptele, chiar dacă reprezentau produsul fanteziei erau înfăţişate de autor ca autentice şi receptate de public ca reale sau măcar legendare. Dar romancierul inventează deliberat, ficţiunea sa fiind mărturisită. Deşi comediografii acordau prioritate caracterelor şi nu intrigii, comedia este cea care oferea modelul intrigii inventate, precum şi arhetipuri ale iubirilor complicate, ale coincidenţelor şi ale recunoaşterilor de tot felul. De fapt, câteodată, personajele unor romane interpretează mici scene dramatice şi o declară explicit (Istoria lui Apollonius, rege al Tirului, 16). Chiar şi tragedia, mai ales cea a lui Euripide, a influenţat unele romane greceşti, ca cel al lui Heliodor 25.

Nr. 2/30

tigare indiscretă a vieţii de familie, de ficţiune narativă şi nu teatrală, de explorare a aventurilor strict personale ale unor eroi care de obicei nu purtau nume celebre. Aşadar arta romanescă nu a apărut prin expandarea unor specii literare anterioare - căci arhetipuri romaneşti se întâlnesc în aproape toate sectoarele de activitate literară - şi numai în momentul în care, după cum afirma Cizek26 în evoluţia romanului antic, „publicul a simţit necesitatea unor opere în proză hrănite din ficţiune pură, eliberate de legende şi de istorie şi reîncărcate cu invenţie efervescentă, cu virtuţile deconectării"27. Toate arhetipurile preluate de roman au fost însă prelucrate, combinate şi aproape în mod spontan îndrumate în matricea acestui nou gen adecvat exigenţelor publicului din vremea sa. Aşadar se ajunge la concluzia că romanul s-a structurat ca gen literar nou, congruent anumitor condiţii social-istorice şi unei mentalităţi înnoite. Un public specific a reclamat apariţia romanului şi i-a impus popularitate precum şi semne contextuale specifice. ©Dorina Şişu Ploeşteanu

La dezvoltarea istorică a romanului a participat de asemenea bogata literatură nuvelistică anterioară. Aceasta a contribuit substanţial la geneza romanului grec prin nuvelele tragice şi prin povestirile mileziene („fabulae milesiae"), scurte nuvele picante, adesea erotice, licenţioase, interesate de scandaluri domestice ce furnizau exemple de inves25

Heliodor din Emesa a fost un scriitor de origine elenă recunoscut ca autorul romanului cavaleresc sau romanului intitulat Etiopica (Αἰθιοπικά, „Povestea etiopiană”). După cum a declarat el însuși, pe tatăl său îl chema Theodosius, iar familia lui a fost în mare parte compusă din preoți ai soarelui. Socrates Scolasticul (secolul V) îl identifică ca autor al Etiopicii pe un anumit Heliodor, un episcop din Trikka. Nikephoros Kallistos crede că lucrarea a fost scrisă de Heliodor înaintea creștinizării sale. Când scriitorul a fost pus să aleagă între a nega calitatea de autor al lucrării și demisia din postul de episcop, a ales să își dea demisia. Totuși, majoritatea oamenilor de știință respinge această identificare.

26

Eugen Cizek (n. 24 februarie 1932 - d.16 decembrie 2008, București) a fost un istoric și filolog român, specialist în filologie clasică, profesor universitar la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, din cadrul Universității din București, autorul unor studii ce privesc literatura latină, între care remarcabilă este Istoria literaturii latine. Prin vastitatea operei sale, publicată la cele mai mari edituri din străinătate, Eugen Cizek se înscrie în rândul celor mai mari profesori români de Limbi Clasice (Latină cu precădere) din perioada postbelică. De altfel, Eugen Cizek este unul dintre puținii clasiciști români de reputație internațională. 27 Eugen Cizek, Evoluția romanului antic, p.7

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 24


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE TUDOR ARGHEZI

EVOLUŢIE ESTETICĂ Autor: Cristina Sava

Orice încercare de a fixa locul lui Arghezi în teritoriul poeziei a întâmpinat dificultăţi majore. Confruntarea s-a produs în locul unde s-a manifestat personalitatea artistică argheziană de excepţie, poate printre cele mai strălucite, pe care le cunoaşte epoca noastră, dominând lirica românească de după Eminescu şi rivalizând cu figurile majore ale poeziei mondiale din ultima jumătate de veac. Activitatea lui prezintă schimbări de direcţie, reveniri şi evoluţii surprinzătoare. S-a constatat, că acelaşi mereu şi altul, el propune examenului critic o natură proteică, derutantă. În jurul anilor 1927 începe adevărata „bătălie Arghezi”, cum o numesc criticii literari, o etapă importantă în receptarea creaţiei sale. Se creează un adevărat „mit” Arghezi. Poetul fiind deja recunoscut şi revendicat de noua generaţie lirică drept lider, dar necomentat de critica literară, decât izolat şi cu mari rezerve. Dintre primii săi admiratori, care şi-au exprimat entuziasmul, admiraţia pentru noutatea şi valoarea versurilor sale cuprinse în volumul Cuvinte potrivite (1927), au fost Felix Aderca 28 şi Romulus Dianu29. Ei au încercat să-l impună în conştiinţa publică, să-l consacre oficial ca pe cel mai mare poet român contemporan. Abia mai apoi, criticii şi exegeţii creaţiei sale, Eugen Lovinescu, G. Călinescu, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu şi-au exprimat părerile, în articolele lor, păreri care au stat la baza capitolelor din istoriile literare şi monografiile cunoscute, privind activitatea literară a poetului.

28

Felix Aderca (n. 26 martie 1891 (S.V. 13 martie), comuna Puiești, județul Vaslui - d. 12 decembrie 1962, București) este pseudonimul literar al unui prozator, poet, estetician și eseist român, de origine evreiască. Numele său real era Zelicu Froim Aderca. 29 Dianu, Romulus (pseudonim al lui Romulus Dima; n. 22 mar. 1905, Bucureşti - d. 25 august 1975, Bucureşti); prozator, publicist şi poet.

10.-II-2014

Nr. 2/30

„Evoluţia estetică” a poetului, în limbajul exegetic, de natură mallarmiană, se resimte în literatura română, de pe urma operaţiunilor geniului arghezian. Prin toate componentele, în limbajul arghezian se resimte negaţia banalităţii, cea mai radicală şi mai eficace, de la Eminescu până la el, şi neîntrecută. Prin aceasta, Arghezi poate fi considerat omologul lui Baudelaire, nu numai prin instaurarea esteticii urâtului. S-a constatat că Arghezi a îmbogăţit şi a înnoit vocabularul poetic românesc prin impunerea deopotrivă a termenilor până la el consideraţi tabu, alături de alte cuvinte fără acces până atunci în literatură, culese din toate zonele şi straturile limbii, ceea ce i-a determinat pe cei din tabăra ultratradiţionalistă să conteste valoarea limbajului său poetic. Tehnica de a compune a constat tocmai în banalul relaţiilor în care au fost puse cuvintele, în „potrivirea” lor, obţinând o vorbire în permanenţă proaspătă (Ţara piticilor, 1947; Prisaca, 1954; Cartea mea frumoasă, 1958). Stilul său, „slova” sa „făurită”, ţine în limitele ei, aproape constant, „slova de foc”, topind ariditatea. Datorită modernităţii scrisului cu proprietăţi de instalare a halucinaţiei priveliştilor sale, Arghezi s-a văzut proclamat corifeul numărul unu al modernităţii literare româneşti. În limbajul său se întâlnesc noutatea şi varietatea, o poetică metaforizantă, în înţeesul obişnuit. Declarându-se, în nenumărate rânduri, meşteşugar de vorbe, Tudor Arghezi nu a căutat să producă iluzia de elocuţie spontană, ci a dus, asemenea lui Valdry, un veritabil război contra spontaneităţii. Prin diferitele modalităţi de învestire a cuvintelor, precum împreunarea substantivelor şi a verbelor cu adjective şi adverbe care, logic, nu le pot determina, şi transportarea termenilor, în virtutea „logicii poeziei”, a absurdului, din sfera noţională proprie într-o alta, incompatibilă cu sensul lor obişnuit, la Arghezi apar construcţii ca: „seara răsvrătită”, „sufletul (...) şubred şi sărac”, „acuarelă suferindă”, „lavandă sonoră”, „lacrima pribeagă”, „fanaticii limbrici”, „ilustrul animal”, „hoţiile sublime”, „noaptea sunătoare”, „znopi de ochi galbeni”. S-a observat, de asemenea, în tehnica limbajului său poetic, caracterul sinestezic al unora dintre sintagmele realizate prin alte asemenea alăturări insolite, producând oximoroni: „copac pribeag”, „dulce amărăciune”, „linişte sonoră”, „lumină sumbră”, „văpăile

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 25


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE livide”, „perlele lichide”, „întuneric alb”, „înserata dimineaţă”, „fulger negru”, „plasă caldă de răcoare”, „izbăveşte-ncet pedepsitor”, „golgotă şeasă”. Aceste modalităţi de exprimare au condus la imagini şocante, au generat propensiunea spre insolit care îl califică pe Arghezi „manierist” şi-l situează tipologic în apropierea esteticienilor şi cultiştilor din secolele XVI-XVII. S-a constatat că de la imprecaţie la tonul imnic, de la admiraţie la condamnare, nimic nu a fost cruţat, insultat sau lăudat deopotrivă. Personalitatea complexă şi imprevizibilă a lui Arghezi, prezentă de-a lungul celor şapte decenii, a provocat opinii şi interpretări dintre cele mai diverse şi chiar şocante. În critica literară mai recentă, se subliniază de către criticul literar, Iulian Boldea, în Istoria didactică a poeziei româneşti, (2005), că în contextul epocii sale literare, poetul se află într-un semnificativ contrast cu stilul regresiv nostalgic al spiritelor ce caută „poeticitatea” 30 în formele intelectualiste sau raţionale. Tudor Arghezi rămâne în literatura română un caz unic în ceea ce priveşte disputarea lui simultană, fie elogiat, fie contestat, fapt pentru care a constituit în conştiinţa receptărilor din epoca interbelică „fenomenul Arghezi”. Legat de „fenomenul Arghezi”, în Metamorfozele poeziei (1999), Nicolae Manolescu subliniază polemica sub semnul violenţei de ton a lui Ion Barbu sau deruta unor critici ai vremii, precum Eugen Ionescu, Eugen Lovinescu, P. Constantinescu, G. Călinescu, Şerban Cioculescu, care a declanşat acest fenomen. De asemenea, notează criticul literar că „orice dubiu în privinţa valorii poetului şi a pamfletarului, «fenomenul Arghezi» a rămas un caz neclar pentru mulţi, într-o formă mai subtilă, poetul a început să fie contestat pentru lipsa dramei spirituale şi admis numai ca virtuoz însă, lucru tulburător, virtuozitatea s-a relevat mai ales celor care, ca Pompiliu Constantinescu, au analizat «drama» lui Arghezi şi, dimpotrivă, latura de inexplicabilă a poeziei a devenit limpede pentru cei prea convinşi de facilitatea ei” 31. Nicolae Manolescu, în acelaşi studiu, era de părere că Tudor Ar30

Iulian Boldea, Istoria didactică a poeziei românești, Braşov, Editura Aula, 2005, p. 320. 31 Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, Metamorfozele romanului, Editura Polirom, Bucureşti, 1999, p. 59.

10.-II-2014

Nr. 2/30

ghezi este poetul român de după Eminescu, cu cel mai mare prestigiu şi, în acelaşi timp, cel mai controversat. Modul prin care el s-a impus conştiinţei publice a fost unul paradoxal: audienţa extraordinară de care s-a bucurat s-a datorat, la început, mai mult faptului de a fi fost respins decât acceptat. Climatul de dispute scriitoriceşti se instalează încă din perioada debuturilor sale publicistice. Elogiat de Macedonski, Arghezi devine, totodată, ţinta revistei umoristice Moş Teacă, care, cu orice prilej parodiază maniera simbolist-instrumentalistă a scriitorilor formaţi sub semnul literar al lui Macedonski. Se observă că în timp ce unele reviste simboliste, precum Fronda, Absolutio, îl elogiază, unele publicaţii tradiţionaliste Cumpăna, Ţara nouă comentează intrigate versurile sale, considerând ca fiind moral şi obligatoriu să le repudieze. Noutatea inepuizabilelor sale resurse imaginative şi lingvistive, considera Nicolae Manolescu, în Metamorfozele poeziei, au provocat entuziasme partizane şi au determinat situări critice. Poetul a fost declarat „fierar al cuvântului" (Ilarie Voronca), „geniu verbal” (Vladimir Streinu), „un nou Eminescu” (F. Aderca, M. Ralea). Mai mult însă decât prin lexic, limbajul Cuvintelor potrivite, apoi al celorlalte volume argheziene, a cucerit critica estetică şi a revoluţionat vorbirea artistică prin sintaxa versului şi a frazei prozastice, ieşite din atelierul „fierarului”, de o valoare fără precedent şi fără termen de comparaţie în toată literatura naţională. Vladimir Streinu încheie studiul despre Cuvinte potrivite afirmând că „(...) rămîne un duh inanalizabil care mă umileşte. Încerc o dramă de inteligenţă. Nici o părere n-a putut s-o înlăture pe cealaltă. După cartea profundă pe care Dumitru Micu a consacrat-o lui Arghezi acum cîţiva ani, nu numai că interesul nostru nu se mai îndreaptă spre caracterul etic al îndoielilor poetului (susţinut aşa de temeinic), dar, parcă spre a dovedi imposibilitatea unui acord, spre inventivitatea lui tehnică şi spre geniul limbii” 32. În Poeţi moderni (1999), criticul Nicolae Manolescu este de părere că din refuzul transcendenţei goale şi din singurătate se naşte poezia argheziană a vieţii şi a făpturii, a omului, fiinţă tragică 32

Ibidem.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 26


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE şi nobilă, dar şi a celorlalte vieţuitoare care dau sens şi farmec apei, cerului şi pămîntului. Apoi, criticul consideră că a vorbi despre poezia lui Arghezi înseamnă a vorbi despre înţelesurile existenţiale ce o traversează, accentuând ideea că dacă existenţialul nu coincide cu biograficul, atunci poezia nu se explică prin viaţă, obligatoriu fiind presupunerea în spatele omului, a poetului şi împlinirea rostului necesar şi tainic întru poezie. Poetul îmbrăţişat de modernişti, sublinia Nicolae Manolescu, nu s-a sfiit săşi proclame, de la începutul culegerii, Cuvinte potrivite, alături de manifestul literar, o profesiune de credinţă foarte apropiată de crezul sămănătorist şi poporanist. Mesajul poetic testamentar se îndreaptă către fiul său căruia îi este încredinţată cartea, întâiul hrisov de nobleţe, întocmit de urmaşul robilor pământului. Expresia literară nu e altceva decât sublimarea graiului lor aspru şi elementar în care s-au adunat sudoarea şi revolta, durerea ancestrală, chemată să mustre stăpânii în limbajul durităţii, al apăsării directe, al contrastelor izbitoare, cu materializări viguroase. Constatările pe marginea „slovei” argheziene dovedesc că nimeni nu a mai întrebuinţat, până la Cuvinte potrivite şi mai ales în Flori de mucigai (1931), în poezia românească vocabule sau blesteme, cuvinte tari, care în literatura universală nu erau de mult o noutate. Într-un sens asemănător, Baudelaire introdusese în lirica franceză cuvinte din vocabularul neacademic. Cu toate că, în unele părţi ale Bibliei, scrierile părinţilor ecleziei creştine, nu ocolesc sintagme de tipul celor incriminate la Arghezi, de către supraveghetorii legali ai igienei verbale, poetul a obţinut, în virtutea noutăţii şi inepuizabilităţii resurselor sale imaginative şi lingvistice, din partea celor care făceau parte din gruparea simboliştilor sau integraliştilor şi suprarealiştilor, o adeziune fanatică precum a celor care făceau parte din gruparea scribilor ultraretrograzi. În Metamorfozele poeziei, Nicolae Manolescu scria că istoria literară păstrează urmele evidente ale „conflictului” dintre poet şi publicul său, mai greu de explicat, deoarece rezistenţa a venit din partea intelectualilor, a poeţilor înşişi, a criticii. În privinţa disputelor contradictorii, Dorina Grăsoiu în Bătălia Arghezi (1984) considera că adversarii operei argheziene, situaţi pe poziţii diametral opuse, au

10.-II-2014

Nr. 2/30

contribuit şi mai mult la impunerea sa, prin faptul că pe de o parte l-au menţinut în atenţia publicului printr-o polemică susţinută, iar pe de altă parte, pentru a-i dovedi inconsistenţa, lipsa de originalitate, desuetitudinea, i-au consacrat analize pătrunzătoare, cu referire la Ion Barbu, E. Lovinescu, Mircea Eliade, care au adus critici foarte variate, de la cel estetic sau etic, până la cel al lipsei de aderenţă la spiritualitatea românească. Cu toate acestea, Arghezi s-a dovedit a fi un poet al aspiraţiilor etnice, însufleţit de sentimentul continuităţii şi al culturii orizonturilor originare, după cum se remarca în studiul amintit, în partea Destinul unei opere: „Arghezi îşi înfrînează individualismul, ca să dea glas entităţii sociale. Mai pregnant decît oriunde, dualismul său e relevabil în atitudinea religioasă, pusă sub semnul «credinţei şi a tăgadei».” 33 Nu a fost lipsit de interes, firea singuratică a poetului despre care, în lucrarea Suzanei Miron şi Elisabetei Roşca, Poeţi români din perioada interbelică (2001), se sublinia că Tudor Arghezi, însuşi, poate fi caracterizat drept un însingurat printre cei din generaţia sa de scriitori. Poetul, un împătimit al cuvântului, al căutărilor de comori în abisul limbii, nu se mulţumea niciodată cu simplitatea lucrurilor, în sensul uzual, ori cu puţinul dat pe care intenţiona să şi-l dăruiască în primul rând sieşi: „(...) Când am pornit să scriu, acum 30 de ani, nu o făceam ca să satisfac vreodată pe altcineva decât personagiul simţului meu de ordine şi simetrie, rămas, trebuie să mărturisesc, nesatisfăcut. (...) În treizeci de ani, câţi mi-au trebuit ca să scriu o carte, am scris o grămadă de alte cărţi. Cele mai multe au fost cu simplicitate expediate la ceruri cu colaci de fum. Trebuia să scriu - mi-era foame, mi-era somn să scriu [...]”34. De asemenea, în aceeaşi lucrare, se constată că începând cu volumul Cuvinte potrivite se dorea să se producă acel inevitabil după care poetul tânjea: „Mi se părea că seria articolelor publicate în obiectul Cuvintelor mele potrivite a încetat. Am aşteptat-o să se curme şi ori de câte ori era să am impresia că se isprăveşte, se isca o serie nouă. Poate sunt ameninţat să aştept câţiva ani şi încă o viaţă: 33

Dorina Grăsoiu, Bătălia Arghezi, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1984, p.150. 34 Suzana Miron şi Elisabeta Roşca, Poeţi români din perioada interbelică, Editura All Educaţional, Bucureşti, 2001 p. 24-26.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 27


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sufletul cărţii mele - e de prisos modestia, căci nimic nu există pentru ca sa se teamă - circulă, este viu, va fi, nu mai poate fi ucis: el aparţine literaturii”35. Se subliniază în aceeaşi lucrare că poetului i se părea că scrisul îi este un dat care se manifesta fără a fi avut vreo legătură cu vreun literat, totul venea involuntar de voinţa sa: „N-am vizitat niciodată niciun literat. Când m-am ivit incidental printre scriitori, veneam cu totul din altă parte, din părţi în care nu pusese încă niciun scriitor calificat piciorul. Şi miroseam a sălbăticie, ca un lup intrat din eroare în cetate. Scriam fără să vreau să fiu ceea ce se numeşte un scriitor, lucrul acesta se simte clar din Cuvinte potrivite, care nu măgulesc falsificările intelectuale şi artistice ale niciunui gen de a mânji hârtia. [...]” 36. Despre limbajul poetic, însuşi Tudor Arghezi mărturisea în Scrieri (1964): „M-a nemulţumit, în ceasul când am pornit să mă ţin de cuvinte, (...) îmi venise, nu ştiu de ce, nevoia de a întări cuvintele şi de a îngropa în fiecare din ele o alică de plumb, (...) am căutat cuvintele care sar şi frazele care umblă de sine stătătoare. [...] căutând cuvinte săritoare şi găsind puţine, am înlocuit natura lor printr-o natură de adaos [...] am căutat cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie: le-am excitat aroma, le-am avivat rănile cu sticlă pisată şi leam infectat pe unele complet; am făcut pe cale artificială şi cuvinte oglinditoare sau străvezii (...) m-a posedat intenţia de a împrumuta vorbelor însuşiri materiale, aşa încât unele să miroasă, altele să supere pupila prin scânteiere, altele să fie pipăibile, dure şi muşchiulate şi cu păr de animal.[...]” 37 Refuzând deopotrivă idealitatea abstractă şi materialitatea nestrăbătută de spirit, asceza mortificantă şi hedonismul frivol, conştiinţa poetului năzuieşte la marea unitate, la sinteza idealului şi realului în toate planurile, sufletesc şi material. Indiferent de sfera în care localizează sursa binelui, adevărului şi frumosului, lirica argheziană transmite zbuciumul etern omenesc al năzuinţei spre neînţelesurile divine, într-un stil autentic, cu putere de vizualizare a stărilor sufleteşti, de convertire a ide-

10.-II-2014

Nr. 2/30

ilor în obsesii, de prefacere a meditaţiei în spectacol, proprii doar creatorilor de performanţă. ©Cristina SAVA

Tudor Arghezi Ceasul de-apoi În cer, Bate ora de bronz şi de fier. Într-o stea Bătu ora de catifea. Ora de pâslă bate În turla din cetate. În ora de lână Se-aude vremea bătrână Şi se sfâşie Ora de hârtie. Lângă domnescul epitaf Bate glasul orei de praf. Az-noapte, soră, N-a mai bătut nici-o oră.

De-abia plecaseşi De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci. Te urmăream de-a lungul molatecii poteci, Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi. Nu te-ai uitat o dată înapoi! Ţi-as fi făcut un semn, după plecare, Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare? Voiam să pleci, voiam şi să rămâi. Ai ascultat de gândul ce-l dintâi. Nu te oprise gândul fără glas. De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

35

Ibidem. Ibidem. 37 Tudor Arghezi, Scrieri, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2006, vol. 24, p. 617. 36

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 28


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-II-2014

Nr. 2/30

SEBASTIAN GOLOMOZ 39 FANTEZIE DE PRIMĂVARĂ

DAIANA CRISTINA MICULESCU 38 Aripi albe de ploaie Munţii mei îşi sprijină fruntea de cer câţiva îngeri de-argint dansează-n părul meu aripi albe de ploaie răsar din trupul norilor bătrâni

Pe retină cârpesc dorinţe cu aţa Din şoapte dulci îţi fac cercei Inima ţi-o ofer pe tavă în faţa Unor emoţii-n buchet de ghiocei Pe mâna ta – lecţie de apreciere Sărutul meu vrea să nască scântei Zâmbetul tău m-ar înveli-n miere Ochi dulci i-aş tot face dragostei

culoarea timpului se pierde printre degetele mele rămâne doar cartea cu poveşti memoria vântului îmi desenează flori pe asfalt ultimul flutur tânăr s-a refugiat pe culoarul timpului

Stiloul meu abundă-n îndrăzneală Visul este aerul pe care îl respiră Îmi dezveleşte tainele în cerneală Reverberaţia mângâierilor de liră

copilărie de ce alergi? unde te grăbeşti să pleci?

Cu sufletul am stabilit o normă Pentru noi doi şi pentru fiecare: Frumuseţea nu-i o simplă formă Ci-o stare magică, nemuritoare.

aripi albe de fluturi cărunţi s-au topit în palma unui înger odată cu norii orbi. Dorinţă Îmi doresc cerul aproape, nopţi înstelate, câmpurile cu flori, să le pot cânta lor. Îmi doresc mereu surâsuri-văpăi, jocuri de copii, cu linişte şi pace în lumea albastră. 38

Născută: 26 Ianuarie, 1999, la Caransebeş (Jud. Caraş-Severin). Premiul I şi Premiul Special al Bibliotecii Municipale Lugoj – Festivalul de Poezie „Lucian Blaga” Lugoj 2011 – Laudă Somnului (ediţia a XVII-a), Ediţia a VIII-a a Concursului de Poezie şi a V-a Ediţie Internaţională.

SINE DIE Deşi nu mă cunoşti, îmi eşti deja iubită M-a mângâiat iubirea. Iar tu de Cupidon Mâine sau sine die, vei fi subtil ochită În paşi de serenade cântate sub balcon Ochii vor spune tot ceea ce gura nu ştie Îţi vor deschide uşa comorii de scrisori Credinţa ne va spăla pe frunţi cu apă vie Ne va săruta viaţa, ne vor parfuma flori 39

SEBASTIAN GOLOMOZ - născut în data de 4 martie 1987, în Galați, România. Licențiat în Drept, cu un master în Drept și Administrație Publică Europeană la Universitatea „Danubius”, Galați. A studiat și la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Jean Monnet”, SaintEtienne, Franța. Este membru al Association SaVa Pole International, cu sediul în Saint-Etienne, Franța (2008). Este membru al cenaclurilor literare online Lira 21 (2012), respectiv Noduri și Semne (2013). A debutat editorial în anul 2012 cu volumul de poezie Un romantic incurabil, Editura Zigotto, Galați.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 29


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-II-2014

Nr. 2/30

Trupurile îmbrăţişate într-un unghi obtuz Ne vor fi invidiate de însuşi zenitul nopţii Inimile noastre vor dansa-n ritm de blues Acompaniate de-ale reginei stelelor ovaţii Precum Adam şi Eva de toţi vom fi ştiuţi Ca două suflete curate, în taine iniţiatori Să brevetez model de aripi, o să mă ajuţi În istoria lumii vom fi eterni învingători.

MIHAELA ROXANA BOBOC 40

TESTAMENT

Opera neterminată

Te-am aşteptat vreo zece primăveri Cu visul fiind prieten la cataramă Fumam speranţe şi muşcam din meri Păcate cu picioare lungi de damă

chipul tău refuzând orice interpretare mi-e călăuză şi astă seară de-o parte şi de alta frunze bolnave ascund luminişul pâlcuri de vise prinse în baloţi o căruţă fără vreme doi cai frângându-şi zborul la jug primesc povara ca pe o azimă în fond crucea nu e mai prejos cu o octavă deşi mănânc pâinea cu mâinile îndreptate spre cer te întreb despre visul tău unde l-ai legat de a colorat zarea mă iei de mână îmi arăţi un anotimp roşu aprins deşi nu sângerezi mă mir de nuanţele tale îmi spui că ţi-ai prins inima în ultima lucrare tresar vreau să văd cum arată iubirea în crochiul poeziei zâmbind indici spre mine eşti ultima lucrare şi nu am umbre s-o desăvârşesc nu-i nimic îţi răspund rămân opera neterminată doar amprenta ta mă apasă dezlegându-mi simţurile.

Te-am căutat şi-n vale şi pe deal Mi-a dat adresa ta doar luna plină Ca minoritarul m-am înecat la mal Sub dansul-zbor al tău de balerină Având în suflet urme mici de vară Scriu o ultimă pagină în belvedere Cu toate că plouă şi este frig afară Fiindcă nu ne-am luat la revedere Fără pretenţia c-am fost mare poet Îţi las drept moştenire acest sonet. RUTA IUBIRII Gândul se ceartă cu tăcerea, Inima creionează destinul Ochilor secându-le marea. Speranţele au ucis veninul. Aripile au zburat la Eros Ducându-i mesajul lui Ra. Buzele a dorinţă miros Pe gât, cântă lin orchestra Şi iubirea vine cu paşi mici Din suflet trece în stomac Sub formă de vioi fluturaşi.

40

MIHAELA-ROXANA BOBOC –n. 19 mai 1982, Buzău. Licenţiată în Management şi Marketing (2007) şi absolventă a Şcolii Populare de Artă - Galaţi, secţia pictură (2008). Apariţii editoriale în Opinia - Buzău, Vitralii - Rm. Sărat, Fereastra, Algoritm literar - Hunedoara, Porto Franco - Galaţi, Antares - Galaţi, Marmaţia Literară, Agero - Stuttgart, Pro Saeculum, Almanah 201, Renașterea Culturală. Volum debut: Vers și culoare, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2010.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 30


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Crâmpei de nelinişte ce înseamnă cuvintele când sufletul le despică rădăcinile simt lovituri în seva copacului care mă locuieşte dacă iubirea e un răvaş poposit pe mare ce mi-ai scrie să-mi alungi întunericul atinge-mi buzele să furi şi ultima şoaptă de rezistenţă vezi cum inima a luat forma lumânării pâlpâie uneori la căpătâiul visului şi nu e nimic în pragul dimineţii ceaţa rupe din nori un crâmpei de nelinişte un martie artistic îşi întinde secundele pradă mâinilor noastre ne vom rătăci în jocul oglinzilor cine eşti când te ascunzi în mine atât de adânc respir prin tine noaptea ne poate fi refugiu să îmbrăţişăm luna fugind printre pietre. Doreşte-mă Conturează un drum prin mine din tăişul iubirii aşa cum n-am crezut că poţi sculpta până la os nebunia firului de iarbă visându-şi zborul doreşte-mă o altă muză zidită în tine îţi ţin inima să n-o ia la vale printre păpădii opreşte mugurii să nu explodeze în alb adună extazul în cele mai vibrante culori să ne fie cântec peste tăcerea absurdă. în miezul primăverii

10.-II-2014

Nr. 2/30

mi-am strâns versurile păşesc prin noi câte umbre ne locuiesc, iubite aruncă lumina să ne prindă răsăritul urma legănând corăbii pe hârtie. Tablou nocturn e târziu, dragul meu luna şi-a luat lumina în braţe nu mai veghează tabloul nostru nocturn liniştea ne înghite ca o sugativă fără să întrebe când se zbat în noi iubirile ridicând câte o povară pentru fiecare anotimp e târziu, dragul meu pieptul tău îmi primeşte (ne)odihna legănând în suspine obrazul ascuns orele se şterg fără urmă va mai fi o dimineaţă înainte de tăcerea plăpândă pe firul pescăruşilor vom stropi zarea în ropot de nuanţe unde începe adâncul voi pune zăbrele să nu iasă din noi phoenicşi în lutul absenţei am pictat irişi. Înaintea zborului clopote se preling în valea aceasta un sentiment smuls din conturul clipei e atât amar în colţul din care privesc cum ai deschide pumnii şi înăuntru un fluture şi-ar dormi ultima rămăşiţă înaintea zborului e straniu pământul se îndoaie sub tălpi absenţa a nivelat toţi munţii până s-au făcut mici coline dorul se plimbă nestingherit când şi când umbra ta mi-apasă peste umeri îi spun să nu-mi trezească iubirea a rămas la umbra mesteacănului privind apusul scăldându-se în culorile tale cum aş putea iubi altceva?

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 31


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

VASILE HATOS, Italia Suflet de copil Mi-e dor de tine natură, Mi-e dor de tot, de fagi, de stejari, Mi-e dor de lacul din vale, Mi-e dor de foşnetul frunzelor uscate, Mi-e dor să mă culc pe-nserate, Când luciul apei din lac sclipeşte prin timp, Mi-e dor de voi vise, Mi-e dor să mă plimb prin tufiş, Cu gândurile duse aiurea, Mi-e dor de vânt, de păduri, De teii din poartă, dar care s-au uscat, Mi-e dor de nimbul pădurii Când mă plimb pe-nserat. Golesc din mine simţuri, corzi se încordară Când mă simt ca un copil umblând pe ulicioare, Mi-e dor de satul natal Unde copiii se joacă în voie, Mi-e dor de voi ape, de foşnetul Frunzelor ce tresaltă la vânt, Mi-e dor de clipele pădurii Ce uşor tresaltă prin timp. Mi-e dor să hoinăresc prin pădurea de fagi, S-ascult ce zice vântul foşnind printre brazi, Mi-e dor să rătăcesc prin păduri Cu-al suflet uitat în simţiri. Mi-e dor de-a mele sensuri, de visuri, de iubiri, Mi-e dor să cobor la vale Prin păduri, rupând crengi uscate, Aşa era adesea când colindam pe-nserate, Căci sufletul meu e una cu Natura, Aşa mi-e de dor să colind prin păduri, aiurea. Acolo, în vale e-un tău cu apa liniştită, M-opresc şi-l privesc o clipă, Să văd cum luciul apei tresară,

10.-II-2014

Nr. 2/30

Cum gânguritul greierilor mă înălţară, Al meu suflet voios de copil, Căci una-i natura, una-i clipa Ce-o trăieşti fericit, Când nimbul Naturii tresaltă prin timp. Ce sunt eu? Ce-am fost? Ce voi fi? Când timpul tresaltă printre morţi şi vii. Eu sunt copilul uitat în copilărie Cu simţuri uitate în al meu Suflet închis într-o colivie, Unde puritatea răzbate prin timp, Mă simt copil, dar cu adevărul încins, Ce caută neîncetat setea de absolut, Eu sunt copilul ivit de nu-ştiu-unde, Eu sunt copilul ce-ncheagă noi unde, Căci Adevărul se naşte în suflet de copil, Eu sunt acel ce nu minte, Sunt atât de viril, încât pădurea Mă întâmpină voioasă, Când vântul mi-aduce noi şoapte, Cum apa din lac, când mă vede, tresaltă voioasă, O simt, o iubesc, tresalt la foşnetul crengilor, Ce încet îşi lasă umbra în apă. Le privesc, ceva se rupe în mine, E simţul libertăţii şi-al undelor divine. Veniţi la mine voi purităţi, Căci apa şi vântul îmi spun să iubesc, Pădurea e una cu sufletul meu, Apa din tău mă-nlătură de rău, Visul meu uitat în suferinţă, E una în iubire, e unul în voinţe, Căci sufletul curat se simte uşurat De-al libertăţii nimb, ivit pe înserat, Noaptea încet se trezeşte Al meu suflet în poezie izbucneşte, Tot ce vine din natură Înlătură din mine tot ce înseamnă ură, Spiritul urcând neîncetat Spre cerul înstelat. În timpul din abisuri se bat, absorb puteri, Căci zeul lumii este un Adevăr, Uitat în fiecare om, în spiritul său, Fiecare crede în Absolut, Fiecare se crede avut, Dar Adevărul se naşte din suferinţă, Când omul îşi caută calea pe dibuite,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 32


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Mulţi cred că reuşesc S-aducă în suflete purităţi, Dar ca să ai un suflet de copil Trebuie să dai totul din simţiri, Din sensibilitate să înlături Tot ce înseamnă impuritate. Numai aşa se va naşte Acel spirit în propria-i libertate, Căci Absolutul atins, este spiritul împins Spre fericire, spre Dumnezeu, spre nemurire. Şi nu uitaţi: Adevărul se naşte în suflet de copil Când umbli prin păduri, voios şi viril, Când timpul nu-l mai simţi, eşti liber ca cerul, Când cugetul sfânt îi mai tare ca fierul! Când poţi să sfărâmi cu gândurile cerul! Când simţi că totul în tine creşte, Cum Adevărul în zări se zăreşte, Visul din tine visează alt vis, Totul în tine e ca-n Paradis, Visul din cuget e drept şi împlinit, Adevărul încet a venit În umbra din intelect, Un Adevăr drept şi înţelept. Mi-e dor cum ciripesc păsărele, Cum totul în mine sună a jele, Cum sensuri se bat şi aleg Căi mai înalte, Străpung a mea minte Ce încet se îndreaptă Spre intelectul pur ivit pe neştiute, Absolutul se naşte în minţi avute Unde puritatea este puritate, Dreptatea e cea mai înaltă, Unde Adevărul îi mai tare ca fierul, Aşa se naşte în suflet de copil Adevărul.

Castiglione di Ravenna, Italia, 09 noiembrie 2013 (din vol. Tainica simţire, care se află sub tipar)

10.-II-2014

Nr. 2/30

MIHAELA OANCEA În număr Înfiorată de talazurile Înălţate din genuni, Închidea pleoapele Încercând să-şi găsească identitatea În intervalul dintre yin şi yang, În durerea celor trei ceasuri de pe Golgota, În preceptele celor patru stâlpi ai destinului, În taina celor cinci cărţi sacre, În mirabilul celor şase zile ale creaţiei, În simbolistica pitagoreicului şapte, În toate cele opt direcţii ale rozei vânturilor, În lecţia celor nouă fericiri evanghelice. Înaintând, a descoperit În număr puterea crengii de aur Întinse de indivizibilul Unu.

Respirând nemurire Geamurile verandei n-au, iubite, niciun sens! Nici vitraliile catedralelor, nici lentilele lunetelor! Toate se succedă-n eter, concentric rânduite, Dar sufocante, amăgitoare. Chiar felinarul nopţii a pălit Cu ochelarii pe nas rătăciţi. În noi s-au deschis Dalbe ferestre respirând nemurire Spaţiul şi-a umplut plămânii de armonie Şi-am învăţat rostul Când ea, iubirea, A dansat pe spinarea vremii Îmbobocind sub genele tale!

Te-am întrebat adesea Vântul înnoda crengile Pe drumul spre peşteri ostenite Ce glăsuiau în van

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 33


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Despre umbrele moi. Se rumenise infinitul În cuptorul regenerării Şi-am poposit La locul hotărât, Dar tot n-ai apărut! Spaima săpa sardonic Acolo, în alveola pădurii, Unde duhuri nocturne Şuierau în văile-abrupte. Acolo, în desişuri silvestre, Ai încercat cândva Să baţi în piroane veşnicia, Însă chingile s-au rupt Şi din vina mea, Îmbolnăvindu-ne iremediabil De năzuinţe Cu un cod azi ilizibil, Furişat în orbite. Pribeagă, Fremătam de nerăbdare, Recuperam anii, Derulând un absurd dialog Între Spaţiu şi Timp. Te-am întrebat adesea Despre reguli, limite, sensuri. De ce oare, niciodată, N-ai vrut să-mi vorbeşti Despre moartea clipelor Ori despre imposibilitatea Zborului invers?

10.-II-2014

Nr. 2/30

PETRE IOAN CREŢU41 Bucureşti COPILUL NOSTRU îmi amintesc cum făceam noduri batistei să nu uităm că suntem că am zburat cândva ţinându-ne de mână lângă sobă bunica torcea fire de aur sau împletea aripi de înger la fereastră maică-mea ţesea ştergare de borangic pe care le împăturea frumos în lăzile de zestre aveam două surori ce aşteptau să se mărite în casă mirosea a busuioc a boabe de porumb fiert a cartofi copţi pe plită şi a mere ţinute în fân aduse de la munte tu îmi brodai pe umeri crini era o iarnă grea - nu ştiu cum dar numai iarnă se întâmplă-n mine pe cer nu mai sunt stele se mai aude câte un înger căzând lui Dumnezeu îi atârnă de pleoape lacrimi grele de plumb e atâta singurătate în aer pe mine mama nu m-a născut pe pământ a scormonit în cer cu disperare cu laptele şi sânge din ţâţe şiruind ce mamă am avut! tata şi-a făcut mai întâi cruce mare şi-a dat cu cuşma de pământ în loc de picioare am fost născut cu rădăcini pe care repede le-am prins de pietre să nu mă poarte vântul pe sub duzi

41

Foto: René Valdry – Drum spre infinit

Petre Ioan CREŢU (Pseudonim: Al. Cremardia) s-a născut la 12. 09. 1954, Com. Ciulnița, sat Constantin Brâncoveanu, jud. Ialomiţa. 1973 absolvă Liceul Teoretic din Fetești; 1980 Facultatea T.C.M., Universitatea Brașov; 2003 Masterul în Informatică - Universitatea București. Activitate literară. Între 1976 – 1983 publică poezii în reviste literare: Contemporanul, România literară, Vatra, Tomis, SLAST. În 1983 înființează cenaclul Danubius în municipiul Călăraşi, pe lângă Casa sindicatelor, al cărui președinte a fost până-n toamna lui ‛86. În 1992 publică proză scurtă, cu pseudonimul Al. Cremardia, în revista Semnal din Sud; 14 martie 204 debutează cu volumul Poemele săptămânii uitate Editura VIF.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 34


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - cum ni se scurge umbra printre degete până în suflet, se face întuneric mai poţi însângera din dragoste iubito? din noi a mai rămas o carte de versuri stropi de lumină copilul nostru. SFÂRŞITUL SĂPTĂMÂNII UITATE ruga să-ţi fie blestem bolborosit rostogolit aripă neterminată mai ales un crâmpei de fântână în suflet o tristeţe înfiptă în ochiul căprui - nu mai căuta versuri frumoase-n biblioteci prăfuite uită-te-n oglindă poezie nescrisă gând pervers nu-mi pasă continui să-nfig crini ofiliţi în visele tale încă nedormite cătă iubire irosită indecent... câtă ură sublimă câini hăcuind ziua de ieri în patul meu multe nevroze e timpul mângâierilor tremurate... zgribuliri înstrăinări dorinţe nerostite mai ales tu îţi dai jos blugii eu pictez fluturi albaştri aşa la nesfârşit... câtă candoare poate tu chiar suferi cui pasă pentru cine contezi te-ntrebi pe stradă se aud sirene trec pompierii un vecin îşi bate nevasta altul întinde rufe pe balcon ce vaet doamnă iar fluturii albaştri sunt tot mai rari... am deschis uşa interzisă - uf nu e nici lumină nici linişte nici împăcare un mare nimic mai ales am rămas c-un gând suspendat şi nu mi-l amintesc ochii tăi umezi e tot ce am adus cu mine nu-mi cer iertare asta e

POVESTE DIN ŢINUTUL BĂTRÂN ţin întunericul în pumnul strâns să nu se prelingă dea lungul mâinii în umăr din prea multă lumină fărâma de întuneric ademenită de partea mea de zeu capcană şi temniţă deopotrivă m-am trezit deodată păstrător de întuneric cu genunchii la gură în satul meu bântuit din câmpia bătrână

10.-II-2014

Nr. 2/30

unde cai de cenuşă se învârt nebun în cercuri desenate de lună iar din fântânile săpate adânc în mine ţâşnesc bucăţi de lumină - fluturi firavi când mă încumet să te chem mi se rup aripile sau sunt înlănţuit de pat ca un înger căzut legat de stâncă - iartă-mă iubito am uitat până şi drumul către tine nu ştiu cum, dar acum ţin în celălalt pumn o fărâmă de lumină sunt speriat şi simt acut nevoia de mântuire - zideşte în mine o inimă apuc să-ţi mai zic.

GEORGIA MICULESCU

Timişoara

ÎN MINE SE CUIBĂRESC BUCĂŢI DIN ARIPILE MUNŢILOR În mine se cuibăresc bucăţi din aripile munţilor ascuţimea lor o simt îmi sfâşie trupul – din palmele-mi de gheaţă se scurg gheţari albi – tălpile mi se afundă-n lutul nopţii spini trişti mărşăluiesc în sângele meu – ascult durerea lui în arterele reci umbra aripilor se risipeşte-n tâmpla-mi de argint. RETRĂIESC M-apasă tot mai mult povara ierbii simt cum mă topesc aievea şi retrăiesc pe rând infernuri şi poeziile cad secerate

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 35


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-II-2014

Nr. 2/30

sub vântul rece-al morţii repetate nici pasărea izbită de ninsori nu se mai zbate. STRĂLUCITOARE UNDE PLUTEAU PRIN PĂRUL TĂU Sub aripile lunii tu mă ţineai de mână strălucitoare unde pluteau prin părul tău – şi te rugam adesea să nu mă tulburi în nopţile cu soare dorul de iubire doare şi nu mă lasă să respir – fluturi şi patimi scânteiau în noi în podul de mătase – în toate anotimpurile visăm aceleaşi vise fiorii neastâmpăraţi strălucesc din miezul cald al nopţilor aventurându-se în jocul nostru – strălucitoare unde pluteau prin părul tău atunci când ne iubeam sub aripile lunii. FERESTRE DE APĂ Timpul pare-mi a se scurge prin ferestrele de apă nişte umbre rătăcite stau înşiruite lângă mine gânduri străvezii îmi colcăie-n minte amorţindu-mi simţurile apusul se răsfrânge-n fulger roşu îmi apare „nainte inima-mi tremură-n vântul rece bântuită de presimţiri sumbre am ajuns în faţa casei tale un steag alb se tânguia vântului mut lumina cerului zăcea lângă zidul negru iar tu nicăieri – crivăţul bătea cuie-n poarta ta.

MIHAI KATIDAS, MONOLOGUL CUVINTELOR

Ploieşti

Monologul cuvintelor Ca un muşchi albastru Îmi acoperă umbra, Peretele dinspre nordul viselor Şi cel la care Sunt împuşcaţii evadaţii Din stele prea bătrâne Să mai poată muri Pe pământ. Monologul e singurul mod În care mai aud despre mine Şi aflu că exişti iubire Dincolo de clepsidra unei metafore Din carnala interjecţie A tinereţilor Halucinant de noctambule. DE-AM FI GHEŢARI De-am fi gheţari Şi din sufletul nostru albastru Să se rupă mereu câte o iarnă Săruturi albe, vise translucide Prăvălindu-se mute Albul neînceput, interminabil Plutirea singură stare Singurătatea statuie irizând Adâncimea timpului De-am fi gheţari Tu pol de sud, eu de nord O auroră sanguină Să ne ardă durerea În veşnicii încă Ne ninse... GÂNDURILE TALE Gândurile tale Sunt ca o ploaie

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 36


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

A MAI TRECUT O ZI A mai trecut o zi o zi în linişte adâncă cu aromă de cafea şi gust de ploaie târzie o zi fără tine când mă cufund în mine te regăsesc acolo în noianul de gânduri. A mai trecut o zi fără să te cuprind cu privirea să mă prind în a ta îmbrătişare o zi în care lumea-i pustie şi margini de ceruri se-nălbesc de lumină în care aridul din mine se decojeşte în fâşii de dor.

ANTONELLA MOCANU,

Împins către tenebrele adâncului aproape de urletul sălbaticului pustiu în valea eternelor umbre arde se topeşte durerea creşte cu fiecare secundă care trece curg lacrimi de sânge scrum şi fum pluteşte deasupra

Nr. 2/30

fiinţa umană renaşte se ridică într-un zbor de aripi albe spre zori de lumină prinde contur în azur de răsărituri senine speranţa dăinuie

Descoperind deşertul Visului meu, Nepotolita sete vrea totul Şi ultima picătură Caută buzele lunii. Visele ridică nisipuri Să-ţi contureze chipul, Să te aştepte, Poate talazul de vorbe Ne va curăţa De singurătatea În care întrebăm De unde vin, unde se duc Aceste urme Ce doar pe tine te strigă, Femeie de apă, Femeie de lacrimi. Uneori apare o floare În lacustrul visului, Îmi arde dorinţele Cu urma sărutului Ce vântul la-nvăţat De la tine...

RENAŞTERE

10.-II-2014

Bruxelles, Belgia

A mai trecut o zi petale ofilite se risipesc în aburul serii o zi în care glasul tău prelungit în ecouri străbate zarea de opal prin ploi, soare sau negru de noapte a mai trecut o zi, o altă zi … fără tine. DUREREA TA RĂSFRÂNTĂ În adânc de noapte se auzeau lacrimi în cădere atunci am văzut durerea ta răsfrântă pe soclul inimii, trăită-n tăcere, pe care şi talpă pământului

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 37


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE adânc o simţea, tâmpla zvâcnea sub sărutul ce abia se contura ai rămas tăcut în îmbrăţişarea mea suferinţa se estompa suspinul se pierdea printre genele dimineţii un zâmbet creiona pe chipul tău calm împăcarea cu sine.

LLELU NICOLAE VĂLĂREANU-SÂRBU, Sibiu Vulturul Când totul vine de unde nu te aştepţi tu-mi spui că n-avem ce face, ne culcăm pe umbra fără asfinţit, semnele după care căutăm nu pot fi pierdute. Iubirea şi ura se menţin, împreună aşteptă lupii, înghesuiţi unul în altul de frică. O să ieşim din infern, oamenii fac experienţe cu oameni abandonaţi în colţii destinului, nimeni nu se poate ascunde de sine urletul animalelor flămânde prefigurează noaptea. Noi ca şi ele am învăţat să ne supunem aceloraşi legi nescrise şi-i urâm pe stăpâni oricât de buni ar fi, oricât ne-am preface. Pentru noi liber înseamnă vulturul în zbor deasupra munţilor.

10.-II-2014

Nr. 2/30

LIA VANA, România PENTRU CĂ ... Pentru că toată forţa pământului este în mine, Pentru că luciditatea îmi dă aripi, Pentru că firul de iarbă m-a învăţat să cresc şi copacul să înfrunzesc şi cerul să nemărginesc Pentru că zburd în toate câmpiile viselor şi mă refac sub pădurea dorului limpezindu-mă în firicelul izvorului Pentru că privirile voastre strălucesc şi zâmbetul mi-adumbresc, pentru asta înfloresc pe orice rămurea a acestei primăveri, răsfirȃndu-mă în toată nebunia acestor arome şi petale dansȃnde...

POVESTEA ÎNĂLŢIMILOR La început pământul era plat, arăta ca o farfurie şi suspina de plictiseală si din suspin uşor-uşor, bob cu bob s-au făcut lacurile. Şi un tremur mai adânc a răscolit adâncurile şi a încolţit o movilă. Apa i-a sărutat picioarele şi atunci moviliţa fudulă s-a umflat şi umflat până a ajuns un deal în toată regula. Plictiseala s-a instalat iar regină peste întinderi dar un vânt de seară furişându-se în jurul dealului a înverzit ideea unei vegetaţii. Şi cum evident exista sămânţa de alb şi de verde a apărut firava floare primăvăratecă, vestitoarea tuturor florilor chiar de atunci de la începuturi. Şi în creşterea-i răcoroasă a visat cu putere un gând gălbior şi a mlădiat un violet divers şi au apărut brânduşele galbene şi violet intens sau pal şi era normal să pună şi culoarea lui în fascinanta brânduşă albă. De drag si de voie bună au început să cânte şi din corul cântecelor în sărbătoarea zilei s-au înălţat arbuştii în tufe decolorate sau neruşinat de intens colorate. Toată atmosfera fremăta de bucurie, iar aerul în soarele miezului zilei dansa odată cu florile

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 38


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-II-2014

Nr. 2/30

şi arbuştii ... şi aşa în mişcarea lor au colorat fluturi care au semănat în pajişti adierea ierbii. Apriga speranţă cu sămânţa ei a transformat totul! Şi pământul s-a topit de drag şi de dorul înălţimilor a căror lipsă n-o simţise până atunci. Şi uşor, uşor din stâncile adâncurilor s-au ridicat maiestuoşi cu înălţimi ameţitoare, munţii noştri cei dragi şi unici!

LUCA CIPOLLA POEZIE BILINGVĂ - ROMÂNO-ITALIANĂ

ITALIA

La noce

MIRCEA TOMA,

Bucureşti

DIALOG - Cine eşti? - O piatră. - Doar atât? - Sunt logodnica pământului. - Eşti o piatră frumoasă! Rotundă, şlefuită… - Am fost logodită înainte cu un râu… El mi-a dat rotunjimi… M-a părăsit brusc… Înaintea râului am fost logodnica vântului. El m-a şlefuit aşa frumos… Dar nu ne potriveam. Îmi cerea să zburăm împreună iar eu nu puteam! M-a părăsit într-un târziu… - Cu pământul te potriveşti ? - O, da! Mult mai bine! E blând, cald, mă îmbrăţişează tandru. E prieten cu iarba, cu florile, cu copacii… Asta îmi place foarte mult! Ştii, chiar suferim uneori împreună! Când suntem călcaţi în picioare! În doi, suferinţa e suportabilă…

Oṃ così l‛ha raccolta e ammirata, con una mano ne ha dischiuso la drupa, il suo rivestimento esterno, poi con un martello ne ha forzato e frantumato il guscio per ricavarne il frutto... così noi siamo il suo seme e quante ghiande di Giove han vita breve in materia… Nuca Oṃ astfel a cules-o şi admirat, cu o mână i-a deschis drupa, acoperirea ei externă, apoi cu un ciocan i-a forţat şi sfărâmat coaja ca să scoată rodul... Astfel noi suntem sămânţa lui şi câte ghinde ale lui Jupiter au o viaţă scurtă în materie… Bianco Ed oggi l‛apparenza non assorbe le distanze, sei un intercalare, croce su un prato, bimbo tra gli uomini, il silenzio statico dell‛illusione, stupore.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 39


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE E ti dicevan bravo ma la tempesta non si placa e il tuo bracciale a pois oggi ha macchie che nessuno monda, senza igiene un mondo ti riduce a schermo, acqua di ristagno d‛una vedovella. Alb Şi azi aparenţa nu absoarbe distanţele, eşti o intercalare, cruce pe o pajişte, copil printre bărbaţi, tăcerea statică a iluziei, uluire. Şi-ţi spuneau bravo dar furtuna nu se potoleşte şi brăţara ta cu buline azi are pete pe care nimeni nu le curăţă, fără igienă o lume te reduce la ecran, la apa stătătoare de o văduvă Nea Persepolis Dal punto vernale fiero lo scorrer del tempo, giace la legione nella torre del silenzio, tace lo sciame, chino alle sue frequenze. L‛ultimo miglio, terra e radici, bramando la costa da sale assetata.. e sulle maioliche in lontananza lessi la pellicola di sole riarsa, l‛uomo alla fine dell‛uomo.. Lo specchio non riflette campo di battaglia, tampoco un ciglio che tratteggi l‛Ahura Mazdā qual fiore di damasco.

10.-II-2014

Nr. 2/30

Nea Persepolis Din punctul vernal mândru decursul timpului, zace legiunea în turnul tăcerii, tace roiul, aplecat la frecvenţele lui. Ultima milă, pământ şi rădăcini, râvnind coasta de sare însetată… şi peste majolicii în depărtare eu citii pelicula a soarelui uscată, omul la sfârşitul omului… Oglinda nu reflectă câmp de bătaie, nici chiar o geană care să schiţeze Ahuramazda precum floare de damasc. L‛albero di Zaccheo Inciampai sulle radici e lo vidi tra caligine-fumo da panchine e tombini, mi sorrideva ed invitava, avrei voluto un fico, forse parlare, ma rosso in volto, come ammettere di non saper distinguere un albero in mezzo alla foresta? Oh Zaccheo, quale dio ricorda? Qui non ci sono bestie feroci ch‛io possa salir con te sulla pianta e giocare insieme a nasconderci? Due volti e intorno quante voci.. Andiamo a casa che il maestro ci aspetta e l‛incenso sta finendo di bruciare. Pomul lui Zaheu Mă împiedicai de rădăcini şi-l văzui pe el prin negură-fum din bănci şi guri de canal,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 40


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE îmi zâmbea şi mă invita, aş fi vrut o smochină, oare să vorbesc, dar roşu la faţă, cum să admit că nu ştiu să recunosc un copac în mijlocul pădurii? O Zaheu, ce fel de zeu îşi aminteşte? Aici nu există fiare sălbatice ca să mă pot urca cu tine în copac şi să ne jucăm împreună de-a v-aţi ascunselea? Două chipuri şi în jur ce de voci… Să mergem acasă că maestrul ne aşteaptă şi tămâia se termină de ars. ©Luca Cipolla

ANA SOFIAN nu ştiu dacă mâinile mele pot cuprinde aşteptarea în târziu risipesc zâmbetul praf de floare părăsită în singurătatea unui drum pe care nimeni nu-l mai cunoaşte număr paşi iluzorii şi-n poala fiecărei dimineţi îmi las capul ca un copil căutând mângâierea

10.-II-2014

Nr. 2/30

unde scrisorile ei au început să se îngălbenească ei tac o zidesc în gând cheamă guri de fluviu să o sărute pentru că ea e singura femeie pe care n-au putut s-o ucidă pentru că ea n-a lăsat golul să se scrie în piele ci l-a aruncat în ochiul unui timp răsturnat care a pus secunda pe buze şi-a transformat iluzia în realitate

ANTON KLEIN Visăm cu ochii larg deschişi… Îmi place să visăm cu ochii larg deschişi Şi cu mâna-ncurcată în părul lung al tău. Încetişor să-ţi mângâi umărul gol, Cu ochii ţintuiţi admirativ pe trupul tău, Gata mereu, pudic, să te-acopăr cu trupul meu. Cu palma mea curioasă alunecând încet, Pe formele pline curbate şi domoale Şi răsuflarea mea fierbinte Ivită printre şoapte răguşite. Pe întuneric te ridic in braţe Şi-n pieptul dezgolit simt inima că-ţi bate... Ca o liană-ţi învălui trupul fremătător Sărutându-ţi gâtul graţios, Te simt cum cu braţele şi cu picioarele Oftând, mă strângi la pieptul tău bogat.

e răcoare în mansarda unde poeţii îşi numără în somn iubitele venus le zâmbeşte de pe măsuţa din lemn de nuc

Doina Costaş - Crisalidele

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 41


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Vama de ceaţă

GEORGETA RESTEMAN Sfinţit de ploi, pământ mustind a vară Sfinţit de ploi, pământ mustind a vară, Strângând la piept o floare răsucită De iasomie-n trecere fugară Prin vise de fecioară despletită, Cu roiuri de miresme-n păru-i ninge Când frici sculptate în oglinzi de vreme Dispar în ceţuri, lacrima-i se stinge Păşind pe spinii aprigi din blesteme. În unduiri de-arcuş, vioara veche, Muşcând din gând crâmpeie, înfioară, Când curg pe strune doruri nepereche Ce-alunecă-n visări de-odinioară. Mai fur-un vis, mai fură o dorinţă În pumnii strânşi strivind mărgăritare Cerşind lumini în rugi de neputinţă Cu jar de maci azvârle pe altare. Îi stăruie-n priviri un gând sfielnic Săruturi reci dintr-un potir de ceară Îşi cată loc pe trupu-i feciorelnic Sfinţit de ploi, pământ mustind a vară. Săcuieu, Cluj, 5 iunie 2013 (Nerătăcitele rostiri, 2014)

10.-II-2014

Nr. 2/30

MONICA MUREŞAN

S-au deschis porţile zilei şi te pierzi în nefiinţa luminii ca într-un început ocrotitor departe de ce ai fost abia ieri treci prin vămile de lapte crud ale primelor gânduri ai pierdut o mângâiere ai căutat-o în uitare te-ai îndepărtat de tine ştiind că totul se întoarce în forma căldurii ţi-ai făcut culcuş dintr-o înserare aşteptând şi ai întinerit în fiecare zi regăsind chipul începutului.

Vino! Vino, să-ţi arăt semnul marii nelinişti din care s-a rupt strigătul despre niciodată al cerului niciodată, niciodată nu te vei mai desprinde din trupul dragostei mele din spaima pe care o simte din iubire! Vino şi tu pe tărâmul neliniştii acolo se mai pot auzi trupurile tăvălindu-ni-se printre stele.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 42


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

EUGEN COJOCARU

Stuttgart, Germania

CULTURĂ/OM CONTRA NATURĂ/UNIVERS! UN KAFKA SUBLIMAT ÎNTR-UN EINSTEIN NE DEZVĂLUIE „METAMORFOZA” UNIVERSULUI ACTUAL

Volumul de poeme tradus de mine în germană a constituit o profundă şi plăcută surpriză emoţional-estetică: Rodica Milaş reuşeşte, ca puţine voci lirice, să ne „descopere” un concentrat univers poematic aproape lipsit de ornamentele înzorzonate şi fără logoreea patologică des întâlnite la această specie literară şi, totuşi plin de imagini de mare aspiraţie spirituală, ce se impregnează ca un „marcaj cu fierul înroşit” în memoria lectorului. Pe linia abstracţionist-sublimată a unui Ion Barbu şi Nichita Stănescu, poeta ne intermediază kafkiana „Metamorfoză” a întregului Univers în care trăim, punându-ne în faţă oglinda decăderii „Imaculatului” mallarméan al Începuturilor din Sonetul lebedei. Inexistentă, în aparenţă, în volumul de faţă, contemporaneitatea fadă şi perversă la dimensiunile cosmice ale Fiinţei şi Fiinţării noastre se transformă într-un imens tablou cu multiple faţete aberante, ce „traduc” în lirică cunoscutele teme ale lui Salvator Dali şi Giorgio de Chirico. În spiritul genialului pictor al angoaselor metafizice, de Chirico, marea poetă Rodica Milaş, pentru că ne permitem să o numim astfel cu volumul de faţă, expulzează şi ea fiinţele umane din arta ei, nedemne şi cauzatoare ale colapsului general al Universului. Se simte, cu toate acestea, în versurile ei, o mare iubire dezamăgită pentru Creaţie şi Om, dar care nu s-a transformat în ură, ci într-un subtil dispreţ lirico-metafizic, defulat într-o indiferenţă jucată.

10.-II-2014

Nr. 2/30

Universul imagistic şi un lexic de o rafinată originalitate îmbină halucinator cuvinte şi sintagme încărcate de vechime, parcă salvate de la originile omenirii – afundă, neîntinat, zăbovi, prefirat, adăsta, crâmpei, zămisli, spăimos, urzit... – cu noţiuni abstracte, extrase din tratatele ştiinţelor epocii moderne: alteritate, propaga, converti, generic, interpune, volatilizare, avatar... Poetă de aleasă vibraţie spirituală dincolo de aparenta detaşare auctorială, Rodica Milaş reuneşte, paradoxal, într-un nou univers liric purificatorul Început cu monstruoasa „Metamorfoză” prezentă, implicând, astfel, cunoscuta şi damnata dilemă: CULTURĂ/OM CONTRA NATURĂ /UNIVERS! © Eugen Cojocaru http: //ro. wikipedia. org/wiki/Eugen_Cojocaru

EIN KAFKA SUBLIMIERT IN EINEN EINSTEIN ENTHÜLLT UNS „DIE METAMORPHOSE” DES AKTUELLEN UNIVERSUMS Das von mir ins Deutsch übersetzte Gedichtsband ist eine tiefe und schöne emotionalästhethische Überraschung: Rodica Milaş gelingt, wie wenigen lyrischen Stimmen, uns ein konzentriertes poetisches Universum zu „enthüllen”, fast ohne die überbordend erstickende Ornamentik und pathologische Logorhee, die man oft in dieser literarischer Gattung trift. Und trotzdem es ist voller Bilder von großer spirituellen Inspiration, die sich wie eine „Brandmarkung” in das Gedächtnis der Leser einprägen. In der abstrakt-sublimierten Tradition eines Ion Barbu und Nichita Stănescu, die Dichterin vermittelt die kafkeske „Metamorphose” des ganzen Universums in dem wir leben, und hält uns den Spigel des Verfalls „Der Reinheit” des Ur-Sprungs im Sonet des Schwans von Stéphane Mallarmé vor. Scheinbar nicht vorhanden in diesem Band, die verblassene und pervertierte Kontemporaneität der kosmischen Dimension des Seins verwandelt sich in ein Riesengemälde mit vielfachen „verrückten” Facetten, die die bekannten Themen von

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 43


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Salvator Dali und Giorgio de Chirico ins lyrische „über-setzen”. Im Geiste des genialen Malers der metaphysischen Ängste, de Chirico, die große Dichterin Rodica Milaş, mit diesem Lyrikbuch erlauben wir uns sie so zu nennen, vertreibt sie auch die unwürdigen menschlichen Wesen aus ihren Bildern, als Verursacher des generellen Kolaps des Universums. Es ist trotzdem eine enttäuschte Liebe für die Kreation und den Menschen zu spüren, die aber nicht in Hass ummünzt, sondern in eine subtile lyrisch-metaphysische Verachtung, gut in einer gespielten Gleichgültigkeit kaschiert. Der schöpferisch-poetische Kosmos und eine lexikalisch raffinierte Originalität vereinigt halluzinatorisch ur-ältlich beladene Wörter und Syntagmen, wie gerettet aus der Urzeit der Menschheit afundă, neîntinat, zăbovi, prefirat, adăsta, crâmpei, zămisli, spăimos, urzit... – mit abstrakten Begriffe der modernen Wissenchaften: Altärität, Propagieren, Konvertieren, generisch, Erkenntnis, Avatar... Dichterin von noblen geistigen Schwingungen, Rodica Milaş vereinigt, paradoxal, in einem neuen lyrischen Universum den reinigenden „UrSprung” mit der präsenten monströsen „Metamorphose”, und verbildlicht so das bekannte und verdammte Dilemma: KULTUR/MENSCH VS. NATUR/UNIVERSUM! © Eugen Cojocaru http://de.wikipedia.org/wiki/Eugen_Cojocaru

10.-II-2014

Nr. 2/30

VERONICA PAVEL LERNER Haina-l face pe om? Zicala cu privire la haina care-l face pe om m-a obsedat de când eram mică. „De ce se spune că haina îl face pe om?” am îndrăznit s-o întreb pe mama, deşi nu trebuia s-o deranjez pentru că era întotdeauna ocupată. „Se spune aşa pentru ca oamenilor să li se recunoască funcţiile. De exemplu, haina militară le spune celorlalţi că persoana care o poartă e în armată, iar epoleţii ilustrează gradul, element esenţial în ierarhia militară”. Răspunsul m-a satisfăcut şi, pentru o vreme, m-am mulţumit cu explicaţia mamei. Doctorii şi personalul medical poartă halate, lucrătorii din uzină salopete, fotbaliştii joacă îmbrăcaţi în costumele echipei din care fac parte, etc. Haina este, în acest caz, un mijloc de „identificare” a indivizilor şi este folosit astăzi pe scară foarte largă. Dacă însă extindem sfera de aplicabilitate a îmbrăcăminţii, ne dăm seama că hainele puteau - şi mai pot încă şi astăzi, da informaţii şi asupra statutului social al purtătorilor. Ar fi tot o formă de identificare, de data asta socială. În epoca modernă, identificarea socială, cel puţin pe continentul nord american, e mai puţin evidentă, „blugii” sunt purtaţi de toata lumea! Dar în secolul trecut, în Europa mai ales, îmbrăcămintea era o oglindă destul de fidelă a claselor sociale. Ajunge să urmărim serialele BBC ca Upstairs, Downstairs sau Dowton Abbey ca să vedem moda diferitelor straturi sociale de la începutul secolului. Şi iată că, menţionând aceste filme, ajungem la ideea de „costumaţie”, de a folosi, în teatru sau cinema, îmbrăcăminte diferită de cea de zi cu zi, menită să identifice personajele din piese şi filme ca aparţinând unei anumite epoci sau clase sociale. Mi se pare interesant faptul că în limba franceză, „a se

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 44


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE costuma” se traduce „se deguiser” (a se deghiza), care în româneşte are sensul de „a te da drept altul”. Hainele nu sunt deci numai pentru propria identificare, dar şi pentru schimbarea identităţii. Te costumezi ca să te dai drept altul decât tu însuţi. În arta cinematografică şi în cea teatrală, costumele au rolul pe care şi actorul îl are: de a reprezenta vizual, auditiv şi emoţional un personaj. Ce altceva face actorul decât de a se pune în pielea personajului său? Iar spectatorul are, în faţa lui, ansamblul pe care-l oferă scena sau ecranul, în care actorul se desfǎşoarǎ în decorul ales de scenografi. Am vorbit până acuma numai despre rolul îmbrǎminţii asupra imaginii pe care persoana o proiecteazǎ în exterior. Dar, în viaţa de zi cu zi, omul îşi alege singur hainele pe care le poartǎ. E drept cǎ nu mai existǎ decât rar şi la preţuri exorbitante croitori care sǎ execute haine la comandǎ. În schimb existǎ o imensǎ industrie de confecţii pentru toate gusturile consumatorilor. Varietatea produselor e considerabilǎ, dar n-aş spune că alegerea oferitǎ cumpǎrǎtorului nu are limitele ei, ele fiind impuse de modǎ. Dacǎ acum sunt la modǎ pantalonii cu talia sub buric, chiar dacǎ, sǎ spunem, croiala nu te avantajeazǎ, eşti obligat sǎ te conformezi, pentru cǎ toţi pantalonii de pe piaţǎ sunt cu talia sub buric! Totuşi, în linii mari, cu perseverenţǎ, îţi poţi completa garderoba cu haine pe gustul tǎu. Dar oare, acest „gust al tǎu” nu-ţi defineşte şi personalitatea? Iar vorba „haina-l face pe om” nu se referǎ şi la faptul cǎ felul cum se îmbracǎ cineva este o reflecţie a caracterului şi personalitǎţii lui? Putem recunoaşte imediat, dupǎ aspectul hainelor, dacǎ cine le poartǎ e extravagant sau nu, dacǎ vrea sǎ atragǎ atenţia sau sǎ rǎmânǎ în umbrǎ, dacǎ pentru el, respectiv ea, aspectul exterior e o prioritate sau ceva secundar. Garderoba unei persoane dă indicaţii indirecte despre purtǎtorul hainelor nu numai pentru cǎ ele au fost alese, dar şi pentru cǎ în ele s-a impregnat ceva din sufletul persoanei respective. Mi sa pǎrut interesant exerciţiul de a observa hainele expuse într-un magazin şi de a le compara cu cele agǎţate pe umeraşe într-un dulap personal. Cele din magazine sunt total inerte, dar celelalte, deja purtate, parcǎ trǎiesc, e ca şi când în ele ar fi – invizibil personajul care le-a purtat.

10.-II-2014

Nr. 2/30

Şi aici voi reveni la costumele de teatru. Existǎ la Stratford, în Canada, un imens depozit de costume de teatru de la piesele prezentate la festivalul lor anual, unde actori – în majoritate formaţi în Anglia - joacǎ piese de Shakespeare. Aici, costumele „vorbesc”, „garderoba” e vie. Şi, vizitând-o, mam întrebat de ce unii scenografi şi regizori vor neapǎrat sǎ fie „originali” şi modernizeazǎ personajele din piese clasice într-un mod în care devin de nerecunoscut? Sigur cǎ în toate piesele lui Shakespeare, trǎsurile umane ale personajelor au rǎmas aceleaşi, de sute de ani. Dar n-aş putea vedea un Rege Lear sau o Ofelia îmbrǎcaţi altfel decât au fost în montǎrile tradiţionale. Şi, ca sǎ rǎspund întrebǎrii din titlu, da, e adevǎrat, „haina-l face pe om”, dar tot atât de valabil mi se pare şi reversul zicalei, „omul modeleazǎ haina”.

VAVILA POPOVICI – Carolina de Nord, SUA DEMNITATE ŞI CURAJ „Acolo ţine-ţi căruţa, departe de apa care clocoteşte şi departe de vârtej”. Aristotel Cuvântul Demnitate, ne spune DEX‛98 vine din limba latină, dignitas–atis (după demn), însemnând „Calitatea de a fi demn, atitudine demnă; autoritate morală, prestigiu; gravitate, măreţie”. Demnitatea este una dintre virtuţile cu care se naşte omul. Aristotel spunea despre această virtute morală că ea devine „o deprindere care rămâne sub formă de dispoziţie activă”. Ea nu trebuie lăsată să doarmă în fiinţa noastră, ci veşnic să fie trează, să existe acea insomnie a demnităţii în sufletul omului, în societatea în care trăim şi care trebuie să fie condusă de oameni demni şi curajoşi.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 45


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Demnitatea este necesară oricărui om. Dar nu toţi oamenii sunt demni şi vorba, tot a lui Aristotel, să ne ţinem departe de cei lipsiţi de demnitate, spre a nu fi luaţi în vârtejul lor şi a ajunge la fundul unei ape. Învăţătura creştină consideră demnitatea umană un dar divin, care indiferent de condiţiile în care trăieşte individul, are în faţă chipul lui Dumnezeu ca exemplu. Sau, cum frumos a spus Dan Puric într-o conferinţă a sa, ea – demnitatea - poate fi „a doua naştere – demnitate dobândită”. Demnitatea arată valoarea, moralitatea, gradul de preţuire pe care-l are o persoană în cadrul societăţii; o urcă pe o treaptă superioară. Ea este legată de sentimentul onoarei, a fi demn însemnând să-ţi respecţi propria persoană şi să respecţi pe cei din jurul tău; înseamnă să crezi în ceva şi să fii consecvent în principii şi atitudine. Se naşte o reciprocitate: Omul demn respectă oamenii educaţi şi oamenii educaţi, la rândul lor, respectă omul demn; ei preferă de multe ori să piardă decât să jignească, să-şi schimbe cartea de vizită a demnităţii. Această calitate se îmbracă uneori în haina strălucitoare a mândriei. Omul mândru nu se lasă călcat în picioare, fiindcă are şi curaj, nu dă niciodată semne de delăsare sau laşitate. El perseverează, iar raţiunea, înţelepciunea îl fac şi prudent totodată, îi indică limitele. Când se depăşeşte raţiunea, acea limită a prudenţei, se trece în orgoliu şi acesta nu mai ţine cont de părerile celorlalţi, ci doar de ceea ce gândesc ceilalţi despre persoana sa; iubindu-şi sinele, căută să-şi impună o imagine, o idee, chiar dacă ea este falsă, dăunătoare intereselor celor din jur. Şi când un conducător se iubeşte prea mult pe sine, istoria ne-a dovedit că el a devenit un călcător al Legilor. Cei needucaţi, sau prost educaţi, neînzestraţi intelectualiceşte, care beneficiază şi de un dram de prostie pe care şi-o ascund cu perfidie, sunt pradă uşoară a orgoliului, sunt cei ce gândesc că au meritul principal în realizări, sau că hotărârile lor sunt cele mai bune, considerându-se zei şi devenind tirani mai mici sau mai mari, sau sfârşind dând socoteală celor pe care i-au oprimat. Aşa se scrie istoria, are şi ea legile ei. Doar raţiunea şi bunul simţ pot ţine în frâu mândria, pentru a nu trece în aria orgoliului. O dată scăpată în această arie, acţiunile omului devin imprevizibile şi instabile. Omul

10.-II-2014

Nr. 2/30

se dovedeşte a fi infatuat, lipsit de înţelepciune, iar prostia ascunsă iese la suprafaţă. Ne confruntăm în prezent cu orgolii personale şi orgolii de partid. Guvernarea ţării înseamnă o bună administrare şi ea trebuie să constituie prima preocuparea celor ce conduc destinul ţării. Întrebările lor principale ar trebui să fie: Tot ce facem este în interesul poporului? Va trăi omul mai bine în ţara asta? Nu vor profita cei din afară de aceste tensiuni interne? Mai prezentăm încredere în condiţiile acestor disensiuni care, din orgoliu merg până la ură viscerală? Dorinţele şi acţiunile oamenilor necumpătaţi sunt întotdeauna iraţionale şi nu duc la un scop înălţător. Toţi avem nevoie să credem în noi, dar e necesar să ţinem cont şi de cei din jurul nostru, adică să uzăm de bunul simţ şi de sinceritate, pentru a ajunge la adevăr. Seneca spunea că important este „să exprimăm ceea ce simţim, să simţim ceea ce exprimăm, vorba să semene cu fapta”. Şi după cum frumos sfătuia cineva, „să nu bem din fântâna tâlharilor, chiar dacă ne ard buzele!” Nevoia de a vorbi fără să spui cu adevărat ceea ce simţi, aflându-te doar „în vorbă” pentru a ieşi în evidenţă sau de a face câte ceva complet neadecvat vorbelor tale spuse cândva, este o boală contagioasă a zilelor noastre, contactată de cei ieşiţi din găoacea comunismului. Nu ne mai dedublăm acum, dar minţim cu neruşinare. Răutatea şi lipsa de reţinere sunt defecte care nu pot sta alături de demnitate. Marcu Aureliu considera că demnitatea omului derivă din raţiune, din stăpânirea ei: „A ne abţine de la orice pripire în judecăţile noastre, a fi binevoitor faţă de oameni şi a asculta poruncile zeilor”. Descartes era de părere că „dacă facem întotdeauna ceea ce ne dictează raţiunea noastră, nu vom avea niciodată un subiect de remuşcare, chiar dacă evenimentele ne-ar arăta după aceea că ne-am înşelat, fiindcă nu a fost din greşeala noastră”. Este tot atât de adevărat că cine se lasă pradă acestei simţiri a orgoliului care-i furnică pielea, este pierdut. Un filtru al raţiunii trebuie să existe întotdeauna, care să atenţioneze în special pe conducători, fiindcă ei au în mâini soarta poporului. Kant spunea că „Virtutea poate fi dobândită… căci facultatea morală a omului nu ar fi virtute, dacă nu ar triumfa

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 46


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE prin puterea principiului în lupta cu atât de puternicele înclinări contrare”. Curajul este înaintarea către ceva sau promovarea a ceva în pofida fricii. Dar nu un curaj prostesc, ci unul raţional. Mulţi şi-au pierdut curajul în zilele noastre. Mulţi tineri sunt blazaţi. Nu se mai aude „corul” lor minunat, vorba cuiva privind diferenţa dintre cor şi turmă: „unii cântă iar ceilalţi behăie”. Nu vrem să ajungem o turmă, mânată de unul – doi ciobani deveniţi păstori peste noapte! Lucian Blaga spunea: „Soarta este o prăpastie în care cădem numai dacă privim prea mult în ea”. Să ridicăm ochii spre cer, să prindem curaj! Conducătorii trebuie să beneficieze şi de această valoare umană a curajului. Nu poţi fi nici prudent, echilibrat, înţelept în hotărâri, dacă nu ai curaj. Curajul te face să-ţi duci „căruţa” acolo unde trebuie, în direcţie salvatoare. Curajul de a spune adevărul, indiferent de cum este el, a nu minţi, indiferent de consecinţe. În concluzie, dacă dorim să ne numim oameni integri avem nevoie de demnitate şi curaj. Sau mergem cu mintea învingând, sau stăm cu vitele la rând, am auzit spunându-se. Să ne întoarcem cu gândul în trecut, la rădăcinile „pomului” românesc şi vom găsi mulţi conducători demni şi plini de curaj, care au scos ţara dintr-un anotimp cu „intemperii defavorabile”, aducândo într-o nouă primăvară, făcând să înflorească şi să rodească „pomul”. Nimic mai lămuritor pentru om decât sfatul Mântuitorului: „Îndrăzniţi, eu am biruit lumea”. El ne vrea învingători după exemplul Său, demn şi curajos. ©Vavila Popovici – Carolina de Nord, SUA

10.-II-2014

Nr. 2/30

LADISLAU DARADICI, Deva

Marea tăinuită a sufletelor noastre

Tata e de părere că unii oameni mor fără săşi zărească măcar sufletul, dar asta, ori pentru că nar avea ce privi, ori pentru că s-ar îngrozi de ce-ar vedea şi le-ar exploda inima... El a trăit pe mare; eu doar m-am visat... DIMINEAŢA, LA CALLATIS, MAREA ERA LINĂ ŞI LIMPEDE ca un suflet de copil. Era frumoasă şi foarte aproape. Pescăruşii se îndepărtaseră însă de ţărm şi, obosiţi de cer ori ameţiţi de lumină, îşi abandonaseră trupurile, lăsându-le să plutească în voie pe necuprinsul apei. Deasupra mării, sub felia încovoiată de cer, aerul părea nemişcat şi tare ca o felie de chilimbar, tulburat doar la răsărit de nimbul sângeriu al soarelui. Treptat, se trezeau toate şi lumea se punea în mişcare. Către amiază, valurile se prelingeau deja pe plajă cu degete străvezii şi reci, stingând febra nisipului şi mişcând aerul încins, amestecându-l cu mirosul sării şi al algelor putrezinde. Atunci şi peştii coborau înspre adâncuri, iar pescăruşii îşi reluau zborul; ţipetele lor răsunau până departe. De un timp, Alexandru îşi imagina tot mai des că marea este sufletul său străveziu, de necuprins, sub luciul infinit zăcând o sumedenie de spaime şi nelinişti, mistere de nepătruns. Cine-şi poate cunoaşte oare sufletul, cine ar avea curaj să afirme acest lucru când străfundurile noastre sunt nebănuite şi atât de depărtate de noi, uneori lucrurile ni se relevă în vis, de cele mai multe ori însă ele pierzându-se irecuperabil, delfini miraculoşi, hipnotici, purtând cu ei mari bucăţi din adevărurile despre propria noastră existenţă şi esenţă... ÎN NOAPTEA ACEEA VISĂ EXACT CEEA CE FĂCUSE în toate acele zile calde şi relativ monotone: că înoată în larg până departe, fără vreun

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 47


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ţel, parcă golit de gânduri şi sentimente. În vis, delfinii se iviră din stânga, chicotind: erau trei şi păreau curioşi de trupul său şi de mişcările sale, coborând spre adâncuri şi revenind, unul mai îndrăzneţ împingându-l chiar cu botul, lipindu-se apoi de trupul său. Se agăţă cu o mână de înotătoarea-i dorsală, în clipa aceea delfinul întorcându-se prietenos şi privindu-l cu nişte ochi de femeie tânără şi frumoasă, plonjând apoi spre adâncuri, trăgându-l după sine cu o uşurinţă uimitoare printre peşti strălucitori şi meduze străvezii, mari cât găleata ori mărunte cât o nucă. Atât reuşi să-şi amintească din visul său, dimineaţa, în timp ce-şi strângea lucrurile pentru a porni spre plajă; se grăbea să nu rateze din nou răsăritul... ÎNCERCA SĂ COMPARE MAREA REALĂ CU CEA TĂINUITĂ din visul său, bănuind că marea din vis nu poate fi decât oglinda fluidă a propriului suflet. Dar se autocorectă imediat: când se gândea la suflet, avea în vedere ceva infinit mai complex, ceva însumând tot ce era el de fapt, dincolo de ambalajul acela imperfect şi uneori penibil de oase, carne şi sânge. Gândindu-se la suflet, în realitate se gândea la tot ceea ce reprezentăm noi, esenţa noastră, universul nostru lăuntric, atât de vast şi cel puţin tot atât de misterios ca şi universul real în care ne zbatem, fiecare dintre noi reprezentând doar un fir de nisip însufleţit, o fărâmă de viaţă. Se gândea că poate oamenii greşiseră de-a lungul mileniilor ignorând ceea ce erau ei de fapt, întorcându-se mereu spre afară şi sfârşind prin a pierde harul de a se descoperi pe sine. Şi atunci avu revelaţia că, prin vis, ar fi posibil să desluşească o cale pentru cunoaşterea înlăuntrului său. Şi că pentru asta n-ar fi trebuit decât să încerce să-şi amintească visul... ZI DE ZI, TIMP DE O SĂPTĂMÂNĂ, ÎNCERCĂ să-şi amintească, reluând de fiecare dată acea aventură a pogorârii către adâncurile propriului său univers, ca o plonjare dinspre conştient înspre subconştient, dinspre cunoscut înspre necunoscut, dinspre sinele real înspre sinele autentic, în cele din urmă reuşind să pătrundă şi să demonteze tot acel tenebros labirint lăuntric, de fiecare dată însă tot mai înspăimântat de ceea ce descoperea în sine, despre sine, ca despre un alter ego al său, perechea sa

10.-II-2014

Nr. 2/30

geamănă, întunecată. Alţi monştri în fiecare zi, alte macabre revelaţii, delfinul iniţial devenind de-acum doar un pretext, un mijloc de glisare în el însuşi, marea întunecată şi rece a sufletului său dezvăluindu-i-se treptat, înfiorându-l. Deci asta înseamnă să ştii în cele din urmă, să conştientizezi. Acum îi înţelegea pe toţi cei care nici măcar nu încercau acest lucru, preferând să rămână, comod, până la sfârşitul zilelor, acolo, la suprafaţă; în fiecare zi relua pogorârea şi descoperea, chiar şi în locurile prin care trecuse deja, noi nelegiuiri, noi răutăţi ciuntite, gesturi perverse şi reacţii sadice, uneori fiind aproape de pragul de a-şi pierde minţile. A fost exact săptămâna în care, zi de zi, în acelaşi golf aparent liniştit şi inofensiv de la Callatis, turiştii descopereau, la răsăritul soarelui, câte un cadavru pe malul mării: erau, fără excepţie, trupuri de tinere sodomizate şi ucise.

Doina Costaş - Devenire

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 48


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-II-2014

Nr. 2/30

sfredelesc buzunarele goale scormonesc printre cărţi cu poeme doar să-ţi găsesc un răspuns inteligent iar tu să nu moţăi în aşteptare

Dorina Şişu Ploeşteanu o poveste pe scurt Motto: trup al marginilor, treci peste gheţuri ocro-

tind culori pe care ochiul le tânjeşte, obosit nu e timpul şi nici forma pe care pământul o îndură, trup în care strângi urletul vieţii ca pe un miracol, strângi jocul destinului într-o piesă cu numele tău. trup mistuit de şuierul lumii, hai stai, primeşte împăcarea firescului şi şterge-ţi de pe tâmple lacrimile mele care au rănit sărbătorile.

îmi povesteşti despre moarte şi bunele ei maniere e o glumă într-un fir de aţă moartea nu vine încălţată şi tu spui că nu trişezi în faţa vieţii peste umerii fricoşi şi peste amurgul acesta ploios secretul testamentului a luat forma de legendă

ţi-aş spune, dar nu le ştiu pe toate de nesupusele atârnări într-o viaţă ciudată de egalări şi preziceri de fantome şi vise rezultatul e însă acelaşi impar al naibii destin se hlizeşte şi pare un vultur aşa cum suflă el în ceafa ta obosită şi te crezi erou, el te crede bizar ţi-aş spune, dar nu le ştiu pe toate de ce dracu în noi plouă mărunt şi mâna-ţi lichidă se scurge în tine adunând pietre, pietre, pietre-n spinare şi urli ca nebunul pe ţărmul tău uitat „păi, unde să fiu când nu ştiiiiuuu, când nu ştiiiiuu?” îţi zic să-nghiţim frica-n vinul ăla vechi şi-apoi nesăbuiţi şi plini dispăruţi şi goi să privim aşa degeaba spre înainte cu urmele şuvoi

cerşind mâncare şi o haină groasă femeia blondă şade-n bulevard zâmbind un gând o seacă-n vitregirea sorţii de-un ban pentru o zi pentru-a trăi sarcastice priviri revoltătoare o judecă toţi oamenii sătui un adevăr prea blând să-şi uite foamea or frica ce-i atârnă greu la gât observă-te-n sânge nu eşti tu în rătăciri apare firul vieţii dar ce folos să-ţi fiu când eu nu-mi sunt ah, beznă-n ziua mea tu numele mi-l tulburi aceasta e povestea, pe scurt, e-adevărat P.S. Nu poţi limita iubirea, nici durerea, nici privirea. Respectul de a te păstra ca om, e valoarea pe care o atribui celui de lângă tine. nesăbuiţi de goi ţi-aş spune, dar nu le ştiu pe toate de ce vinul vechi se cere la mese bogate

ADAM ARMINA FLAVIA În lut de tăceri (sonet) Mă nasc învelită în lut de tăceri, Din zbor mă înghite un vag demiurg, Mă strânge în pântec la ceas de amurg, Cu-o mână întinsă spre clipa de ieri. În coasta mea dreaptă sărutu-i cuţit, Îmi şterge de păsări un umăr bătrân, Mă umple cu suflu-i, de piatră, păgân, Reci vulturi de ceaţă, deja m-au peţit. Covrig dorm în pântecul moale de lut, Îmi stă veşnicia la gleznă pripon, Să-i ţes rătăcirea în galbenul slut. Născutu-m-am înger în soare fripon Să torc lâna morţii pe-un fus disolut,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 49


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Sculptat cu de-a sila din vântul nipon.

Mi-e moartea dulce umbră, tăişu-i noaptea-mi taie, Îmi înfloresc brânduşe în ochiul răstignit, Mă strigă îngeri rumeni, prin negrul din odaie Pictând cu-arípa crudă tăcerea de granit. Mă învelesc cu noaptea, rămasă crisalidă În freamăt de cenuşă, sub pietre scufundat, Oceanică ispită în palma mea perfidă, Tivindu-mi primăvara a verde şi-a păcat. De ce să-mi chem pământul, durerea să-mi adape, Prin ploaia unduită pe-un umăr de potbal? Mi-e umedă mirarea, mi-e dincolo aproape, Mă-mbrac cu roşul vieţii, veşmântul meu de bal. Dansez pe pieptul lunii, de iarbă mi-e privirea, Prin vene-mi curge sânge din tainicul Graal, Sfinţitu-mi-ai suflarea, iertat-ai rătăcirea Tăgadei încrustate pe-un rânjet de pumnal!

În ritm de vals Prin palmele mânjite, cern gri singurătate, Sunt roaba amintirii pierdute-n ritm de vals, Mă scutur de-ntuneric, cerşesc eternitate, Amară mi-e tăcerea, mi-e glasul tunet fals. M-apleacă-n mers o umbră pe treptele căderii, Nisipuri mişcătoare sălbatic urlă-n glas, Cu flori mă biciuieşte mireasma Învierii, Un sânge neted visul îşi tremură sub pas. Mai stau să-adun din iarbă o altă moarte nouă, Aşez nemărginirea în cuibul sterp de-amor, Doar îngerii din boltă diezii vag mi-i plouă Pe umerii de ceaţă, tiviţi cu vis şi dor.

Nr. 2/30

ŞOAPTE CU IZ DE MENTĂ

Îmi înfloresc brânduşe Un gând mi se-arcuieşte a semn de întrebare, Să-şi lepede trecutul uitat într-un apus... Mă-nec cu vântul galben, cu miezu-i ce mă doare Prin geana rimelată a toamnei ce s-a dus.

10.-II-2014

Andrada Mmatei M-am întrebat fără încetare: de ce eu? De ce noi? Între noi nu va mai fi niciodată nebunia din primăvara vieţii. Ducem pe umerii noştri amintiri din trecutul de care nu vrem să ne despărţim (tu l-ai iubit prea mult, eu m-am modelat în el vioară tristă fără cântec de dragoste). Pentru noi nu va înflori niciodată floare cu petale file de poveste unică, pentru că timpul nostru acum este nisip în sertarele vieţii trecute. Dar ne vom implora sufletele să ne dăruiască clipa. Clipa în care eu îţi voi săruta palmele (locul unde stă ascuns adevărul din tine), iar tu îmi vei mângâia trupul (singurul lucru pe care nu l-am dăruit niciodată cu adevărat). Clipa în care tu vei învăţa să îmi rosteşti numele, topit în ultima lumânare aprinsă din focul pasiunii. Clipa în care eu îmi voi părăsi tristeţea şi te voi iubi... te voi iubi ca pe cel mai frumos amant de pe pământ. Apoi îţi voi dărui zâmbetul, ridicat către soare. Soarele îl va transforma în ploaie de vise şi te va bucura cu el, chiar dacă va i doar o amăgire cu gust de migdală. Dar tu vei înţelege că te iubesc. Va bate o singură inimă pentru noi, cealaltă ne va cânta în surdină liniştea. Clipa se va contopi cu noi ca o umbră peste care nu se va aşterne niciodată uitarea. Atunci vom învăţa să plângem... tu, pentru iubirea pe care nu mai ai timp să o dăruieşti, eu, pentru timpul mult prea lung, în care voi trăi fără iubirea ta. Lasă-mă să te iubesc! Mă voi ascunde mereu în mirosul de mentă sălbatică, să nu te împovărez de greul căutărilor. Eu te voi păstra în amarul coajei de portocală. Lasă-mă să te iubesc! Numai aşa voi simţi că mă iubeşti. (FRÂNTURI DIN IUBIREA MEA PENTRU TINE. . . OMULE)

Rămân să curăţ timpul de coastele murdare, Cuvintele de sticlă mi-s vers imaculat, Mă-ngrop în verde crâncen şi plânsul iar mă doarePotcoavă argintată în ochiul meu curbat.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 50


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

42

CAMIL PETRESCU - SCRIITORUL CARE A VĂZUT IDEI (120 de ani de la naştere)

Autor: Ion Ionescu Bucovu

Cine a citit romanele Ultima noapte de dragoste şi prima noapte de război şi Patul lui Procust a descoperit în autor un însingurat, practicând confesiunea într-o dramatică zbatere de idei. Om al antitezelor, Camil Petrescu, ca şi eroii săi, pluteşte în incertitudine. Cu o copilărie şi o adolescenţă obscure de care nu vrea să vorbească, Camil Petrescu îşi începe destăinuirile cu tinereţea. Născut la 9 aprilie 1894, dintr-un funcţionar de poştă obscur, care dispare imediat după naşterea scriitorului, şi Ana Petrescu, mama sa, cu o profesiune incertă, rămasă văduvă la 22 de ani, Camil Petrescu nu va fi ferit de dificultăţile vieţii, având consecinţe dintre cele mai tragice: un complex al inferiorităţii sociale suprapus dramatic pe un complex al superiorităţii omului fără tutelă, al înstrăinatului, care nu-şi găseşte direcţia în viaţă. În Filozofia substanţei îşi aminteşte că visele copilăriei erau alternante a două variante: unul de o frumuseţe paradisiacă, plină de grădini suspendate, jerbe de fântâni, şi chioşcuri graţioase; celălalt cu gropi de lut colcăind de şerpi groşi sub un cer de plumb. Face liceul la Sf. Sava şi Gh. Lazăr cu mari sacrificii, citeşte mult şi scrie şi mai mult, acum se nasc lumile spiritului, fără a se exterioriza. Publică la ziare şi reviste literare. Urmează Facultatea de Litere şi Filozofie, apreciat de N. Rădulescu Motru şi P.P. Negulescu. Anii de formare spirituală îi sunt umbriţi de primul război mondial. Fiind respins la recrutare din cauza constituţiei sale firave, „…tânărul care abia 42

Despre Camil Petrescu mai puteți citi și în nr.9 din 2012 al revistei Nomen Artis, la rubrica: Biografii selective - Camil Petrescu /p. 7 (Câteva date biografice, concepte estetice şi drama intelectualilor) Camil Petrescu (n.22 aprilie 1894 — d. 14 mai 1957) a fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet. El pune capăt romanului tradițional și rămâne în literatura română în special ca inițiator al romanului modern.

10.-II-2014

Nr. 2/30

devenea scriitor şi-a spus că niciodată, el care a cerut intrarea în război, nu se va mai privi, faţă-n faţă cu conştiinţa lui, şi mai ales că nu îi mai putea privi în faţă pe cei care au luptat pe front, dacă nu va fi fost şi el acolo alături de ei…” Războiul este pentru Camil o problemă de onoare, de moralitate, dar mai ales o problemă personală, de tranşat în raport cu propria conştiinţă care are nevoie de experienţe apologetice. Cere să intre ca voluntar la artilerie, dar nu poate acoperi garanţia de bani pentru cal şi echipamentul militar. La intrarea României în război îl găsim ca plutonier, după ce trecuse în prealabil printr-o şcoală militară. În 1916 e rănit, în 1917 e făcut prizonier, e considerat mort, eliberat la 10 aprilie 1918 şi apoi demobilizat. Îşi reia activitatea publicistică, lucrează cu sârg la Jocul ielelor şi în 1919 îşi ia licenţa cu magna cum laude. În 1919 este profesor suplinitor la un liceu din Timişoara, tot acum se lansează în gazetăria politică, colaborând la diferite reviste. Eşecul politic e urmat de înlăturarea din învăţământ şi de reîntoarcerea la Bucureşti. Aici se apropie de marii scriitori ai epocii Liviu Rebreanu, Tudor Vianu, George Călinescu, Al. Rosetti. Ca un blestem, acum se accentuează surzenia, boală provocată de război, care îl va arunca în cele mai atroce crize de disperare, în timpul cărora acuză întreaga lume pentru starea sa. „Nu mai am nicio perspectivă, scrie el în 1931. Într-o ţară în care oamenii sunt conduşi numai de capriciul bestialităţii lor, nu pot spera nimic. Sunt exclus de la toate posibilităţile vieţii. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie şi atenţie cu care alţii pot ceti un volum.” E plin de dezgust, descurajare, oboseală. La 33 de ani se compară cu toţi martirii lumii de la Cristos încoace. Refuzat de politică, refuzat de teatru, el îşi găseşte preocuparea în roman. În 1930 îi apare romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, în anul urător, Patul lui Procust care sunt primite bine de critică. În acest timp îşi asigură o oarecare stabilitate materială prin încadrarea la Revista Fundaţiilor iar din 1944 devenind chiar redactor-şef. După 1944 aderă la noile realităţi şi este pasionat de viaţa lui Nicolae Bălcescu, scriind romanul Un om între oameni pe care nu-l va termina. Viaţa lui ia sfârşit la 14 mai 1957, regretat de întreaga intelectualitate.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 51


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Filozof, poet, dramaturg şi romancier, Camil Petrescu a marcat o epocă din literatura noastră. Influenţat de intuiţionismul lu Bergson şi mai ales de fenomenologia lui Husserl, preocupat de Descartes, Spinoza, Leibnitz şi Kant, publică o serie întreagă de lucrări care explică substanţa filozofiei lui. Dacă opera literară i-a adus prestigiul, bucuriile intime i le-a dat filozofia. „Artistul proiectează lumea posibilităţilor, dar filozofia este descoperirea de noi posibilităţi”- va zice el. Ca şi în opera filozofică şi în poezie avem dea face cu o poezie filozofică, plină de ermetism. Ciclul morţii cuprinde versuri redactate în timpul războiului. Poeziile sunt un fel de continuare a romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Poemele constituie momente din existenţa de pe front: „Nu ştim/ Nici unde mergem/ Nici unde ne găsim. Alături de fiecare dintre noi/ La dreapta sau la stânga,/ În faţă sau în spate/ sunt alţii,/ De care ne lovim mergând, /Când raniţa alături ne-abate.” Soldaţii sunt o masă de răniţi care se lovesc, mase de mâini şi de picioare anonime, timpul se aneantizează, drumul e lung, istovitor, luptele sunt haotice, fără finalitate, tranşeele sunt gropi ale morţii. Poemul Ideea este trăirea absolută a realităţii transcedentale: „Fără durere, fără bucurie, Eu caut în natură pretutindeni ideile.” Sau: „Eu sunt dintre acei Cu ochii halucinaţi şi mistuiţi lăuntric, Cu sufletul mărit Căci am văzut idei.” Unele imagini din poezii sunt barbiliene: „Fuiorul tors al creaţiei mi-e povară, Şi de mă apără, mă şi măsoară.” În Ceasul dintâi e imaginea haosului original, feerie cosmică pierdută prin organizarea unei lumi a suferinţei umane: „De nu m-ar fi chemat pe cruce-aş fi rămas.” Afirmându-se ca autor dramatic, cronicar, teoretician, regizor şi îndrumător, Camil Petrescu apare ca un om de teatru complet. Preferaţii săi sunt Caragiale şi Davilla care ar reprezenta cei doi poli ai manifestării dramatice. Analiza pieselor sale pune în lumină unitatea unui teatru de probleme, de situaţii, de esenţe pure.

10.-II-2014

Nr. 2/30

Jocul ielelor este o „dramă a absolutului”

Gelul Ruscanu vrea să publice o scrisoare compromiţătoare pentru Sineşti, ministrul justiţiei. „Lumea asta din care îţi tragi hrana este atât de abjectă, încât nu te acceptă şi nu te tolerează decât cu preţul complicităţii.”- concluzionează Gelu Ruscanu. Esenţa dramei stă în tensiunea creată între o conştiinţă singularizată şi societatea sau indivizii din ambianţă, ilustrându-se dualitatea omului univoc precum Ruscanu. Gelu Ruscanu a văzut jocul ielelor. „Jocul ielelor e jocul ideilor.” Şi în iubire Ruscanu trăieşte acelaşi absolut: „O iubire care nu este eternă, nu este nimic”- zice el. „Mai merită viaţa asta să fie trăită, dacă totul ţi se dă atât de cârpit şi de îndoielnic?”- se întreabă. În Suflete tari Andrei Pietraru iubeşte pe Ioana, fiica lui Matei, un boier de viţă veche. Renunţând la o iubire mai veche, noua iubire îl transformă într-un ratat. Aici iubirea în sine pare a fi un act iraţional. Prozatorul Camil Petrescu îşi are originile în eseul Noua structură şi opera lui Marcel Proust. Proust e ca şi Balzac un moment tot atât de important, oferind o nouă direcţie în literatură. „…nu putem cunoaşte nimic absolut, decât răsfrângându-ne în noi înşine, decât întorcând privirea asupra propriului nostru conţinut sufletesc”- zice el referitor la roman. În Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, „negreşit că trebuie să lămurim că dacă partea întâia a acestui roman e fabulaţie, e adică născocită de autor care nici nu era însurat şi nici nu avea o familie pe vremea aceea şi deci eroul Ştefan Gheorghidiu cu soţia lui e pură ficţiune, în schimb, se poate afirma că partea a doua a cărţii, aceea care începe cu întâia noapte de război, este construită după memorialul de campanie al autorului, împrumutat cu amănunte cu tot eroului Gheorghidiu.” Pentru autenticitate ambele părţi sunt scrise la persoana întâi. Romanul se rupe de proza tradiţionalistă prin modernitatea stilului, prin autenticitatea dată de persoana întâi. Un cuplu de îndrăgostiţi, Gheorghidiu şi Ela, sunt aruncaţi în lumea burgheziei prin căpătarea unei moşteniri. Pompiliu Constantinescu arată că „Literatura dlui Camil Petrescu a urmărit insistent lupta sexelor simplificate în două entităţi contradictorii. Bărbatul reprezintă o conştiinţă

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 52


10.-II-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE intransigentă, un fel de absolut moral aplicat mai ales în iubire, femeia e un animal cochet, inferior sufleteşte, ispită a simţurilor şi primejdie a echilibrului interior. În iubire dl Petrescu vede lupta a două esenţe biologice. Bărbatul îşi angajează într-o experienţă erotică întreaga personalitate, în timp ce femeia şi-oferă ca să să-şi retragă elanul capricios al unei permanente funcţii vegetative. Originalitatea sa se mişcă între aceşti doi poli variabili.” Este ceea ce Eminescu spusese demult în Luceafărul, dar din alte unghiuri. Avem aici două drame, o dramă erotică a geloziei şi una a războiului, un fel de roman al iubirii şi altul al războiului. La terminarea războiului Gheorghidiu ne relatează: „A doua zi m-am mutat la hotel pentru săptămâna pe care aveam s-o mai petrec în permisie. I-am dăruit neveste-mi încă o sumă ca aceea cerută de ea la Câmpulung şi m-am interesat să văd cu ce formalitate îi pot dărui casele de la Constanţa. I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi… de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul”. Este moartea individului vechi intrat într-o nouă formă de evoluţie. Camil Petrescu lasă cartea suspendată, dar într-o notă din subsolul romanului Patul lui Procust, reiese că „sublocotenentul în rezervă Ştefan Gheorghidiu şi-a găsit pedeapsa în fundul ocnei”. În Patul lui Procust, romanul se compune din scrisorile lui George Demetru Ladima adresate Emiliei şi din cele două jurnale, unul mai voluminos al lui Fred Vasilescu şi altul mai mic, al doamnei T. Biografia eroului principal se completează şi se reconstituie postum din comentariile făcute pe marginea scrisorilor de către Emilia şi Fred, fiecare din punctul lui de vedere. Ladima este intelectualul procustat de societate, cunoaşte mizeria materială şi umilinţele potenţaţilor politici, Nae Gheorghidiu aliat cu Vasilescu Lumânăraru pun la cale o manevră politică împotriva Brătienilor şi se folosesc de Ladima să scoată un ziar, finanţat de ei, unde scrie articole fulminante şi demască oligarhia financiară a timpului. După ce îşi ating scopul, cei doi, cer ziaristului încetarea campaniei, Ladima refuză şi este concediat. Ladima întâlneşte pe Emilia, artistă de mâna a doua şi prostituată, pe care o divinizează. Până la urmă se sinucide misterios. Nefiind un simplu joc de artificii, literatura lui Camil Petrescu a anticipat, întrucâtva, teatrul,

Nr. 2/30

poezia şi romanul moderne. G. Călinescu spunea undeva că spiritul lui veşnic neliniştit este, în tot ce a scris, „mereu încordat de atenţie ca un cap de şopârlă.” ©ION IONESCU- BUCOVU

IN MEMORIAM FĂNUŞ NEAGU Un noroc al limbii române

Acad. Eugen Simion despre Fănuş Neagu: Autor: Maria Sava

Fănuş Neagu este un noroc al limbii române, a afirmat vineri acad. Eugen Simion la lansarea celui de-al doilea volum al lucrării Jurnal cu faţa ascunsă, finalizat de regretatul scriitor cu două săptămâni înainte de a muri. „Agrea spectacolul vieţii. A fost un fenomen în felul lui. Fănuş Neagu este un noroc al limbii române şi nu îi înţeleg pe cei care l-au marginalizat. Era un scriitor care citea, un cititor atent. Alături de Bănulescu şi Preda, Neagu este un prozator esenţial, al gândirii. A reinventat literatura, în felul lui inimitabil. Era un personaj la fel de cunoscut pe stadion şi la teatru", a spus Eugen Simion. Volumul, care a văzut lumina tiparului la Editura Muzeului Literaturii Române, a fost apreciat de scriitorul şi dramaturgul Mihai Ispirescu drept „un testament literar, un jurnal dus împotriva timpului, care dovedeşte dragostea faţă de breaslă şi de prieteni". Criticul literar Paul Cernat a spus că „prin acest jurnal destinul literar postum al lui Fănuş Neagu, un mare risipitor de talent, abia începe" iar ca reprezentat al generaţiei tinere de critici literari consideră că are datoria morală să se apropie mai mult de opera scriitorului originar din Brăila. „Zilnic, întreaga mea fiinţă emite ordonanţe ultimative: scrie, scrie, chiar dacă simţi moartea căţărându-ţi-se în cârcă. Pentru că Dumnezeu m-a dă-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 53


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ruit cu talent şi voinţă, inima şi conştiinţa mea au ales definitiv, încă din prima tinereţe, durerea pentru şlefuirea cuvintelor, suferinţa pentru idee şi bucuria încântată de a povesti", mărturisea Fănuş Neagu, citat pe ultima copertă a volumului. Scenaristul, scriitorul şi publicistul Fănuş Neagu s-a născut la 5 aprilie 1932, în comuna Grădiştea de Sus, judeţul Brăila. Povestitor şi nuvelist extraordinar, inspirat în special de lumea ţărănească, dar şi de specificul vieţii portuare dunărene din zona sud-estică a ţării, a Brăilei natale, Fănuş Neagu s-a impus prin cărţile sale ca unul dintre marii povestitori ai literaturii române, pitorescul, lirismul şi savoarea lexicală din scrierile sale asigurându-i autorului un foarte mare şi bine meritat succes. A urmat cursurile Liceului Militar din Iaşi (1944-1948), ale Şcolii Pedagogice nr. 2 din Bucureşti (1948-1951), ale Şcolii Pedagogice „Costache Negri” din Galaţi (1951-1952), ale Şcolii de Literatură „Mihai Eminescu” (1952-1953) şi apoi cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1954-1957). După ce şi-a terminat studiile, a fost profesor suplinitor la Şcoala generală din comuna Largu, Galaţi (1953-1954), apoi a lucrat ca redactor la Scânteia tineretului (1954-1956), la revistele Luceafărul şi Amfiteatru (1965-1968), director al săptămânalului Ţara (1990). În 1991, a reluat împreună cu Eugen Simion, Marin Sorescu şi Valeriu Cristea publicarea revistei Literatorul. Literar a debutat cu nuvela Duşman cu lumea, apărută în revista Tânărul scriitor (1954), cinci ani mai târziu debutând editorial cu povestirile din Ningea în Bărăgan (1959, volum reeditat în 1964, cu unele completări, sub titlul Cantonul părăsit). Au urmat volumele Somnul la amiază (1960), Dincolo de nisipuri (1962), Cantonul părăsit (1964, Premiul Uniunii Scriitorilor), Vară buimacă (1967), Casa care se leagănă (1971), În văpaia lunii (1972), Fântâna (1972), Pierdut în Balcania (1982), Povestiri din drumul Brăilei (1989), Partida de pocher (1995), O corabie spre Bethleem (1998). Câteva dintre nuvelele şi povestirile sale au fost traduse şi incluse în numeroase antologii apărute în străinătate. Ca prozator, a cunoscut deplina consacrare cu romanul Îngerul a strigat (1968), titlu de referinţă al prozei româneşti postbelice, carte care a

10.-II-2014

Nr. 2/30

dominat evenimentele editoriale ale anului în care a apărut. Acest prim roman a fost urmat de Frumoşii

nebuni ai marilor oraşe. Fals tratat despre iubire (1977), Scaunul singurătăţii (1988), toate trei obţinând Premiul Uniunii Scriitorilor. A publicat şi romanele Ţara hoţilor de cai (1991), Amantul Marii Doamne Dracula (2001) iar în anul 2004 i-a apărut

Asfinţit de Europa, Răsărit de Asie. Jurnal cu faţa ascunsă (două volume). Fănuş Neagu a colaborat cu

articole, reportaje, povestiri la foarte multe ziare şi reviste, a prefaţat diverse cărţi cu profil sportiv sau turistic şi a mai publicat „tablete” sportive, foarte pitoreşti, în România literară, adunate în volumele Cronici de carnaval (1972) şi Cronici afurisite sau Poeme cântate aiurea (1977). Printre volumele sale de publicistică se numără şi Cartea cu prieteni. Poeme răsărite în iarbă (1979) şi A doua carte cu prieteni (1985), care conţin însemnări despre scriitorii pe care i-a cunoscut, Insomnii de mătase (1981), Întâmplări aiurea şi călătorii oranj (1987). De asemenea, a scris şi literatură pentru copii (Caii albi din oraşul Bucureşti, 1967). A condus Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti, în calitate de director, între anii 1993-1996. Membru corespondent (din 12 nov. 1993) şi membru titular (din 21 dec. 2001) al Academiei Române. A murit la 24 mai 2011, la vârsta de 79 de ani.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 54


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ZIUA INDEPENDENŢEI 9 MAI 1877 Autor: Ovidiu Cristian Dinică Afirmarea în planul politicii externe a Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţărilor Române a depins de tratate şi convenţii internaţionale. Prin Tratatul de la Paris din 1856 care înlocuia protectoratul rus cu garanţia comună a marilor puteri (Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei, Al doilea Imperiu Francez, Regatul Sardiniei, Imperiul Austriac, Prusia) şi a Imperiul Otoman se acordă posibilitatea celor două principate aflate sub suzeranitatea Imperiului Otoman să intre pe calea reformelor aduse de principele Alexandru Ioan Cuza şi continuate ulterior de Carol l. Sub Carol l se promulgă în luna iunie 1866 Constituţia ţării în care stabileşte că Principatele Unite să se numească România fără a fi menţionată dependenţa faţă de Imperiul Otoman. Perioada cuprinsă între 1866-1876 a fost folosită de guvernele conservatoare şi liberale care se succedau la conducerea ţării pentru încheierea de alianţe cu popoarele balcanice subjugate de turci. Se configura o nouă hartă a Europei. România pe plan economic întâmpina greutăţi în dezvoltarea sa datorită lipsei capitalului necesar dar şi a inexistentei unui sistem vamal pentru a o apăra de concurenţa produselor străine. În aceste sens se poate menţiona Convenţia comercială impusă de Austria şi Ungaria în 1875 care a contribuit la întărirea autonomiei vamale dar prin care se acordau înlesniri la import produselor venite din aceste ţări. Interesele politice diferite ale marilor puteri europene care toate convergeau spre influenţă economică în Balcani se grupau în jurul Chestiunii Europene cu privire la existenţa Imperiului Otoman. Astfel Rusia era direct interesată de controlul la gurile Dunării şi de accesul în Marea Mediterană pentru flota sa civilă şi militară cât şi de dominare a Basarabiei. Austria se temea de mişcările naţionale ale minorităţilor şi era interesată de integritatea Imperiului Otoman. Franţa se opunea intereselor Rusiei iar Regatul Unit dorea restrân-

10.-II-2014

Nr. 2/30

gerea influenţei Rusiei în Europa. Din punct de vedere al creştinătăţii Rusia era susţinătoarea ortodoxiei fiind cea mai mare ţară ortodoxă. Izbucnirea revoltelor din Herţegovina în 1875 urmate de cele din Bosnia şi Bulgaria aduceau un nou prilej de instabilitate . Nota „Nota Andrassy” (numită astfel după diplomatul austro-ungar Julius Andrassy) chema la evitarea unui conflict generalizat în sud-estul Europei şi îi sugera sultanului să instituie o serie de reforme, printre care şi garantarea libertăţii religioase a creştinilor. În scurt timp pe scaunul Imperiului Otoman s-au succedat trei sultani datorită instabilităţii interne a imperiului, ultimul fiind Abdul Hamid al doilea care a contribuit la reprimarea insurgenţilor. Acest aspect a influenţat decizia Rusiei de a interveni ca apărătoare a creştinătăţii, ea dorind şi redobândirea drepturilor pierdute prin tratatul de la Paris din 1856. Pregătirile pentru declanşarea războiului au început în 29 septembrie 1876 cu întrevederea de la Livadia unde România şi-a dat acordul ca Rusia să treacă trupele sale armate pe teritoriul românesc cu respectarea integrităţii şi neamestecului în treburile interne ale României. Înţelegerea de la Livadia a fost parafată la Bucureşti în 4 aprilie 1877. Acest acord reprezenta un risc asumat de către România prin renunţarea la sprijinul puterilor garante semnatare ale tratatului de la Paris din 1856 jucând totul pe acordul doar cu Rusia. Sprijinul solicitat de Rusia evidenţia prudenţa acesteia în a preîntâmpina declanşarea unui război general în Balcani. Pentru România, care solicitase în prealabil pe cale paşnică recunoaşterea independenţei sale în toamna - primăvara 1876-1877 la Conferinţa marilor puteri de la Constantinopol unde a primit răspuns negativ în timp ce în noua constituţie a Imperiului Otoman se regăsea ca regiune privilegiată, era o singură soluţie de a obţine Independenţa: pe câmpul de luptă. La data de 21 aprilie Turcia bombardează oraşul Brăila. În 26 aprilie România răspunde atacând fortăreaţa Vidin. Guvernul României recunoaşte în 29 aprilie starea de război şi întreruperea relaţiilor cu Turcia. Suma de 914000 care reprezenta tributul către înalta poartă a fost transferată ministerului de război. În data de 9 mai Mihail Kogălniceanu interpelat în parlament a declarat festiv independenţa României spunând: „Suntem independenţi, suntem

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 55


10.-II-2014

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE naţiune de sine stătătoare…, suntem o naţiune liberă şi independentă.“ Pe 10 mai prin semnarea de către Domnitorul Carol l a actului de declarare a independenţei, acesta căpăta putere de lege. Pe plan european Franţa a primit cu rezervă acest act, în timp ce Turcia şi Regatul Unit au primit cu ostilitate declararea războiului. Războiul a fost puternic susţinut de întreaga populaţie moral dar şi cu contribuţii băneşti şi materiale. Pe front faptele de vitejie au fost unanim recunoscute ca merite deosebite ale tinerei şi bravei armate române. Marele Duce Nicolae a solicitat expres în urma respingerii de către turci a două atacuri ruse intrarea armatei române în Război. Solicitarea a fost făcută telegrafic în data de 19 iulie 1877. „Turcii, adunând cele mai mari trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziunea, demonstraţiunea şi, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum doreşti”. Dialogul purtat între cele două părţi asociate a stabilit ca trupele ruse şi române din zona Plevnei să fie plasate sub comanda domnitorului Carol I, secondat de generalul rus Zotov şi de generalul român Al. Cernat. Armata română şi-a adus din plin contribuţia reuşind să cucerească cu grele pierderi estimate la 10.000 de oameni reduta Griviţa 1 şi 2 de la Plevna . Pe parcursul a şase luni grele de luptă armata română, cu un efectiv de 50.000 soldaţi, a contribuit alături de armata rusă, care avea un efectiv de 250.000 soldaţi, la cucerirea redutelor Rahova, Vidin, Smârdan. După terminarea războiului, independenţa trebuia recunoscută. La tratativele de la San Stefano reprezentatul României - colonelul Arion - nu a fost primit, Rusia asumâdu-şi responsabilitatea reprezentării şi pentru România, cu scopul de a obţine ieşirea la Gurile Dunării. Tensiunea dintre cele două ţări s-a agravat ducând spre conflict armat. Au intervenit celelalte puteri şi au organizat Congresul de pace din iunie - iulie 1878 de la Berlin, unde reprezentanţii României, respectiv Brătianu şi Kogălniceanu, au fost acceptaţi la audieri, dar nu sunt şi ascultaţi. România primeşte Independenţa şi unirea Dobrogei, dar cedează Rusiei judeţele din sudul Basarabiei - Cahul, Bolgrad şi Ismail. Recunoaşterea

Nr. 2/30

independenţei a fost condiţionată de modificarea articolului 7 din constituţie cu referire la obţinerea cetăţeniei de către cetăţenii altor etnii stabiliţi în România. Moldova avea un număr mare de cetăţeni de diferite etnii pentru care se solicita acest drept. Ca soluţie s-a acceptat modificarea acordării cetăţeniei după un stagiu de zece ani şi pe baza unei cereri personale. Au fost prevăzute şi excepţii pentru persoanele care aveau merite deosebite în artă cultură sau erau veterani ai războiului de independenţă. Primele state care au recunoscut independenţa au fost Austro-Ungaria urmate de Rusia şi Germania în februarie 1880. Germania a condiţionat recunoaşterea de promulgarea legii de răscumpărare a căilor ferate construite de societatea Strousberg, pentru a satisface cerinţele bancherilor germani. Ulterior şi celelalte puteri europene au recunoscut Independenţa României. Impactul cuceririi Independentei a deschis calea marilor transformări şi a culminat cu realizarea României Mari la 1 decembrie 1918. ©Ovidiu Cristian Dinică

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 56


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

în romanul Altarul de nisip de Ştefan Goanţă 43 Autor: Ana PAŞCA

Iar îngerul… s-a jurat… că timp nu va mai fi.

Apocalipsa, 10.5-6

În istoria literaturii române, au existat câteva momente semnificative pentru evoluţia ei. Amintim, aici, doar Societatea Junimea, care a avut ca punct de pornire vechea deviză franceză potrivit căreia „intră cine vrea, rămâne cine poate", cu mentorul său, criticul literar Titu Maiorescu. În secolul al nouăsprezecelea, prin Societatea Junimea, spiritul critic s-a manifestat liber, s-a impus o gândire omogenă şi un anumit model de lectură. Mai târziu, Cenaclul Sburătorul a funcţionat până după moartea lui Eugen Lovinescu, fiind frecventat de G. Călinescu, Tudor Vianu, Perpessicius, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Barbu, ca să notăm câteva nume ilustre din literatura română. Cenaclul şi revista Literatorul au reprezentat deschiderea unei noi direcţii în poezia românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor. Adrian Marino a afirmat că „opera esenţială a lui Alexandru Macedonski e cenaclul. Şi-a făcut din casa sa un templu al poeziei care îl salvează de toată patima sa pentru ea” 44. Sigur, nimic nou. Astăzi însă nu se poate spune cu certitudine că scriitorii s-au afirmat în integralitatea lor datorită aderării la grupările din jurul revistelor literare care i-au publicat. Mai ales că, după opinia multora, în contemporaneitate, aceste forme de organizare au devenit vetuste. Poate sunt bune în faza de început, când tinerii creatori sunt entuziasmaţi de ceea ce scriu şi doresc să fie ascultaţi şi apreciaţi. Cenaclurile sunt necesare pentru scriitorii aflaţi la începutul carierei [...]. Astăzi mi-am pierdut răbdarea pentru genul acesta de întâlniri. În plus, cred că cel mai bun cenaclu este

10.-II-2014

Nr. 2/30

biblioteca mea. 45 Ceea ce se întâmplă acum, prin înfiinţarea în municipii şi oraşe mici a unor grupuri de creatori în jurul unor reviste care apar, cele mai multe, „sub egida Uniunii Scriitorilor din România”, nu este altceva decât o iluzie menită să obnubileze valorile care ar putea apărea şi fără ca acestea să aparţină neapărat unor cenacluri, reviste şi „generaţii”. Mai preocupant este faptul că nici criticii tineri, de regulă, nu pornesc la drum decât scriind despre celebrităţi sau despre reprezentanţi ai „curentelor” consacrate. Aşa se face că rămân, adesea, în umbră romane unice în literatura noastră de după 1989...46 Dar nici criticii literari cunoscuţi şi recunoscuţi, am adăuga noi, invocând motivul supraîncărcării, nu se încumetă întotdeauna să se oprească asupra unor cărţi despre care nu s-a mai scris, să emită judecăţi de valoare asupra producţiilor literare ale unor scriitori consideraţi, din start, desueţi, care nu se află „pe val”, cum spun ei astăzi. Mai mult, mi-a fost dat să citesc cronicile sau recenziile unor cărţi care nu prea aveau de-a face cu conţinutul lor, vorbeau la general despre literatură, despre direcţiile literare posibile în care să fie integrată cartea şi, în final, autorul devenea un „geniu”. Şi-atunci, folosind expresia poetului Daniel Săuca, nu-mi rămâne decât să trag o concluzie amară: precum în toate domeniile societăţii româneşti contemporane, se pare că şi aici se merge pe nişte relaţii de „cumetrie”. Şi e păcat!!! Citiţi, domnilor, citiţi, şi veţi descoperi capodopere! În acest context, poate apărea îndrăzneaţă încercarea mea de a scrie despre un roman pe care îl consider cu totul original în literatura română, Altarul de nisip, ultima apariţie editorială a scriitorului Ştefan Goanţă (Editura Brumar, Timişoara, 2013). Prefaţa aparţine criticului literar C. Stănescu, ediţia fiind îngrijită de Irina Goanţă (excurs biobibliografic, aprecieri critice şi bibliografie). Apărută îndată după 1989 - când proza românească intră, neîndoielnic, într-un con de umbră. Prim-planul e ocupat de jurnalele detenţiilor şi de operele cenzurate, proza nu se acomodează din mers deschiderii. [...] continuă maniera parabolică, atunci când o face, se 45

43

Goanţă, Ştefan Altarul de nisip, Editura Brumar, Timişoara, 2013; Marino, Adrian, Viaţa lui Alexandru Macedonski, Bucureşti, EPL, 1966;

44

Şerban, Robert, în ancheta Mai sunt utile cenaclurile literare? realizată de Oana Monoran pentru cotidianul Ziua de Vest, Timişoara, 1 ianuarie, 2005; 46 Soreanu, Vlad, Un autor şi romanul său memorabil, în revista Ateneu, Bacău, 2002;

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 57


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE refugiază în povestirea cu tâlc, atemporală[...] 47 -, cartea mi-a reţinut atenţia prin abordarea ficţională a unei problematici care ţine de memorialistică – întemniţarea comunistă –, dar şi prin trimiterea la opere capitale din literatura universală, Kafka (Procesul - omul-insectă) şi Robert Musil cu omul fără însuşiri. Totodată, prozatorul şi criticul literar Constantin Zărnescu afirmă că este o creaţie romanescă după toate regulile genului. Şi-atunci să nu tenteze lectura ei?! Ştefan Goanţă a lăsat posterităţii amintirile nu prea fericite ale generaţiei sale, dar şi câteva cărţi care l-au înscris în literatura română ca scriitor cu glas propriu, original. Aşa cum mărturiseşte autorul, puţini critici şi istorici literari s-au aplecat asupra cărţilor sale, dar aceştia au făcut-o cu înalt profesionalism, dezvăluind atingeri cu proza lui Marin Preda, a lui D.R. Popescu, Nicolae Velea, Ion Cristoiu, Horia Pătraşcu sau Emilian Bălănoiu. Lectura apropiată a cărţii sale de debut descoperă un roman cu totul de excepţie, care ne sugerează că „timpul tovionescu” nu s-a încheiat încă, nici după 7 ani – 7 vaci slabe, biblice, trăind astăzi împlinita speranţă a schimbării, a începutului schimbării. 48 Timpul, aşadar, categorie filozofică definită divers, de la Aristotel şi până în zilele noastre, temă fundamentală în literatură, se regăseşte şi în romanul lui Ştefan Goanţă. În poemele lui Eminescu, timpul este o constantă, la Marin Preda, simetria compoziţională din Moromeţii este dată de cele două referiri la tema timpului, la începutul şi la sfârşitul volumului. Aparent îngăduitor, la început în finalul volumului, timpul devine necruţător şi intolerant. La modul general, este vorba despre un timp obişnuit, obiectiv, care, asemenea unui flux ireversibil, curge numai într-o direcţie, evenimentele se succed de la trecut, prin prezent spre viitor. Este şi timpul istoric pe care îl trăieşte personajul Tovionescu din Altarul de nisip, omul care devine, pe rând, şi tată şi fiu şi puşcăriaş şi membru de partid şi activist şi nomenclaturist şi muncitor şi intelectual şi tovdirector şi tovmaior – „lucrător” în domeniul propa47

Petraş, Irina, Istorie şi ficţiune în proza contemporană sau Legea tare a numerelor slabe, în Bucureştiul Cultural, nr. 101, 26.10, 2010, preluat de Revista 22, editată de Grupul pentru Dialog Cultural; 48 Zărnescu, Constantin, Altarul de nisip, un roman de excepţie, în revista Tribuna, nr.30 (2201) din 25-31 iulie 1996, Cluj-Napoca;

10.-II-2014

Nr. 2/30

gandei audio-vizuale; „pictor de firme” ideologice, privind ogoarele înfrăţite, centru vital al întregii naţiuni, artist-muncitor „al păcii, prieteniei şi bunăstării, al viitorului de aur!”; nu în ultimul rând „responsabil cu agitaţia în sânul femeilor”. 49 Este un timp cronologic în care faptele au o anumită durată şi se petrec într-o anumită ordine şi într-un anumit moment. În naraţiune însă, timpul istoriei relaţionează cu timpul din discursul narativ, un timp psihologic, cu un puternic şi evident caracter subiectiv. Fascinează, captivează ideea revenirii în timp sau posibilitatea călătoriei în timp, a ajungerii la o stare sufletească anterioară, şi aceasta ţine de beletristică. În Avertismentul aşezat în fruntea cărţii, autorul invocă o serie de motive menite să-l determine pe cititor să nu atingă cartea, să treacă indiferent pe lângă ea, deoarece poate să-i provoace numai necazuri. Apare însă un impediment: Tovionescu mă obligă la profunzimi de altă natură, astfel că scurgerea timpului prin meandrele istoriei devine acaparantă şi îi reţine atenţia trecutul prezent la viitor sau, mai exact, timpul Tovionescu, căci pentru autor nu există decât trecutul şi viitorul, prezentul iluzoriu fiind pus pe post de ecuator imaginar să delimiteze cele două emisfere ale Timpului (p.32), dând impresia unui timp etern, aşa cum pentru Sf. Augustin, prezentul însă, dacă ar fi mereu prezent şi nu ar trece în trecut, nu ar mai fi timp, ci eternitate.50 Cu stilul său concis, uneori chiar aforistic, atent la limbajul folosit, Ştefan Goanţă devine un fin şi minuţios analist al unei societăţi instaurate cu forţa în România postbelică. În cele două părţi inegale ale romanului, avem de-a face cu o societate impusă României de Revoluţia rusă din octombrie şi încheiată printr-o Revoluţie spontană, contemporană nouă, cea de la finele secolului al XX-lea. Şi totul reprezentat prin personajul Tovionescu care devine un tip pentru societatea guvernată de tiranie şi dogmatism. Irina Petraş afirmă că, în general, romanul de după 1989 este romanul unei societăţi închise, şi chiar este scris cu mijloacele unei societăţi închise, sugerând că ficţiunea şi istoria nu şi-au recăpătat autonomia. 51 Nu chiar acelaşi lucru se 49

Zărnescu, Constantin, Op.cit. Sf. Augustin Doinaş, Confesiuni, Editura Nemira, 2003. 51 Irina Petraş, op,cit. 50

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 58


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE întâmplă cu romanul în discuţie pe care îl resimt ca pe un text ficţional ce oglindeşte „societatea închisă” menţionată, în toate articulaţiile ei. Discursul narativ în romanul Altarul de nisip este dominat de timp, această dimensiune a Universului care ordonează întâmplările într-o succesiune ireversibilă şi, de ce să n-o spunem? – condiţionează viaţa. În numai câteva pagini de început, este urmărit „copilaşul bătrân”, absolvent, în cele din urmă, al şcolii primare. Este un timp real, ireversibil, istoric, dar acesta va alterna, în paginile următoare, cu timpul psihic, reversibil, care se modifică în funcţie de experienţa pe care o trăieşte personajul. Fie în vis, fie în gândurile ce-l încercau, în zilele şi în nopţile următoare, copilul retrăieşte momentul în care tancurile sovietice au pătruns pe uliţele pustii şi soldaţii l-au îmbrăţişat, l-au sărutat şi i-au dat pâine şi mere: Zilele şi nopţile[...] n-au fost decât nesfârşite retrăiri ale celor întâmplate [...] Îi părea aşa de rău că se trezea! (p.39) Grija de-a dreptul maniacă a tatălui pentru fiu face ca acesta din urmă să ajungă la spital unde va fi consultat şi cercetat de Nebunolog, psihiatrul care era împuternicit să acorde scutiri de la „încolonarea” de 7 Noiembrie. Pe neaşteptate, timpul istoric se scurge şi, fără să observe şeful, locul tatălui este luat de fiu. Reacţia şefului este debordantă, nici nu-şi dă seama că este altă persoană, pentru el, personajul este acelaşi, parcă nici nu este atins de trecerea timpului. Este, într-adevăr, timpul Tovionescu, un timp încremenit, artificial, rupt de realitatea imediată. Acesta nu mai are familie, nu se are nici pe sine, este trup şi suflet dedicat cauzei. Când este chemat la şef, îndrumat de tatăl său, ştie că trebuie să fie pregătit: Dacă e cazul de spus un „da” sau un „nu” trebuie să fii pregătit din vreme. Este urmărit în diverse ipostaze: elev, în jocul de-a ruşii şi românii, când este poreclit Stalin; la spital, când scandează lozinci, obsedat de Stalin; în munca de agitaţie la film, când încurcă lozincile şi este arestat. După gratii, va continua să scandeze lozinci proslăvindu-l pe Stalin, iar când este eliberat, se opune, deoarece îşi crease un loc pe măsură în închisoare şi se simţea bine. Intrat în nişte tipare, şabloane, el nu ştie ce să facă în libertate. Îl vom găsi însă peste tot, în continuare, mare admirator al stalinismului şi luptător pentru construirea „noii” societăţi, obsedat de culoarea

10.-II-2014

Nr. 2/30

roşie, care devine un ideal pentru el, fără ca aceasta să însemne ceva, acţionând ca un robot pentru a-şi duce la îndeplinire „sarcinile”. Vopseşte totul în roşu, inclusiv instrumentele muzicale confiscate de la „burjui” şi repartizate organizaţiei de sindicat a fabricii unde lucrează. Participă cu toată fiinţa lui la campania de colectivizare, alături de Tovioneasca, iar în final, după un 23 August la iarbă verde, când i se trasează „sarcina” să moară, se aşază în sicriu şi aşteaptă momentul. Revoluţia, anticipată de acel A căzut Guvernul!?, este prezentată simbolic: Aud clopotul, clopotele, miile de clopote ale căror dangăte leagă pământul de cer. Pe urmă aud vuietul, apoi aud şi văd năvala.[...] (p.300) „Unde eşti, Tovionescule? E manifestaţie, omule! Una mare, mare de tot! Una la cincizeci de ani!” (p.301), iar miile de clopote vestesc extinderea ei şi reprezintă semnalele abia aşteptate de mulţimea în care mocnea de multă vreme revolta sub diverse forme. Prin personajul său principal, care e presat mereu de ideea că trebuie să se achite de sarcină, romanul parcă ne transmite toate părţile negative ale societăţii în care trăieşte şi acţionează Tovionescu, acea mereu invocată lipsă de timp generatoare de inconfort şi confuzie. Totul pare o trecere grăbită, nesemnificativă, într-un timp care, ori se opreşte, parcă stă pe loc - la birou, de exemplu -, ori se dilată, în parc, bunăoară. Întâlnirea personajelor nu durează mult, timpul nu le permite să se cunoască, astfel că şeful îl crede pe Tovionescu-junior acelaşi personaj cu seniorul, iar naratorul-personaj nu reuşeşte să-l repereze pe Tovionescu după ieşirea din închisoare. Această trecere rapidă imprimă dinamism şi conferă romanului un pronunţat caracter dramatic, secvenţele derulânduse filmic. Autorul a ales parcă momentele cele mai bizare ale societăţii mortificate de stalinism, pe care o înfăţişează, şi le prezintă ca pe ceva obişnuit vremii. Stilul este adecvat şi relevant pentru analiza societăţii româneşti de dinaintea anului 1989. Departe de a fi vorba de o „întoarcere la limbajul de lemn”(C. Stănescu), bun cunoscător al tainelor limbii româneşti cu toate subtilităţile ei, autorul a optat pentru un limbaj caracteristic epocii descrise, diferenţiat în funcţie de personaj. Dacă Tovionescu, personajul emblematic al cărţii, nu se poate exprima decât în lozinci, profesorul de limba română are un

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 59


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE vocabular elevat, iar personajul-narator şi psihiatrul folosesc un limbaj ştiinţific în care îşi fac loc din plin neologismele: senior, junior, introspecţie, senectute, axiologic, apidar, axiomă, ancestral, reflex, postulat, universul concentric etc. Concizia stilului este dată şi de folosirea unor expresii cu aspect aforistic: Tovionescu stătuse la coadă la glorie şi apucase; Vulcanul [...] e la fel de temut şi când erupe şi când doarme; morţii cu morţii, viii cu viii. Sunt pregătit să fac totul, spune personajul-narator. Şi nu la modul butaforic exprimat undeva de Graham Greene: „nu fac nimic şi asta îmi răpeşte tot timpul”. Aglomerarea de verbe la toate timpurile şi modurile creează un efect de mişcare şi imprimă naraţiunii tocmai acel caracter dinamic despre care aminteam, un ritm alert şi încordare: Sărise deja din maşină, urcase în spate şi descărca singur panourile. Le ducea unul câte unul peste şanţul plin de apă şi le rezema de trunchiul noduros al unui dud. „Fă-ţi comunismul, comunismul cui te-a făcut, mânca-l-ai fript şi tu pe el şi el pe tine! Na şi târnăcop, na şi cazma, na şi salam, na tot!” (p.236). Forme ale trecutului, în alternanţă, sugerează durata şi simultaneitatea, acţiunile aflându-se în plină desfăşurare, iar imperativele fă!, na! presupun un interlocutor familiar (Tovioneasca) care nu inspiră prea mult respect şi tocmai de aceea dau o notă dură, lipsită de fineţe exprimării. Imperfectul valorifică nu acţiunea, ci durata ei, nu ceea ce se întâmplă, ci ceea ce durează, deschide perspectiva acţiunii şi aceasta înseamnă că evenimentele se vor continua. Întâmplările relatate intradiegetic sunt deja istorie. Fapte şi date din perioada celor 50 de ani de comunism sunt trecute prin filtrul imaginaţiei autorului care a creat o operă de ficţiune. Textul capătă expresivitate, prin metafore, epitete, comparaţii, antiteze etc., îmbinate în imagini vizuale, auditive, dinamice, care îl fac pe cititor să participe afectiv la acţiunea romanului. Sunt folosite formele trecutului, dar domină prezentul, timpul constatărilor reci, raţionale, care imprimă naraţiunii spontaneitate, dramatizează acţiunea, întâmplările se succed rapid unele după altele, precum secvenţele unui film. Naraţiunea este simultană cu istoria, personajele trăiesc timpul din istoria comunismului. Din perspectiva cititorului de astăzi, am putea vorbi de un prezent istoric, care ne oferă şansa unor momente

10.-II-2014

Nr. 2/30

de viaţă ireversibile, concrete, reale: Tovionescu intră în aprozar. Intru şi eu. Se duce direct la cele două lăzi cu mere. Pipăie fructele, le admiră culoarea roşie. Vânzătoarea aşteaptă. Şi, minune! Cu firicelul lui de voce Tovionescu întreabă: „Mai aveţi?” „Da, câte doriţi?” „Aveţi multe?” „Da, şi mai aducem.” „Multe, multe?” (p.259). Este revelatoriu apoi pasajul în care se întâlnesc participanţii la cele două evenimente esenţiale, moartea comunismului şi naşterea noii societăţi: Micul nostru cortegiu se întâlneşte cu un val de revoluţionari puşi să întoarcă pe dos lumea cea atât de uşor răsturnabilă. Încrucişarea celor două drumuri – spre viaţă şi spre moarte – pune, pentru câteva secunde, faţă în faţă praporii negri cu drapelele din care e decupată stema. (p. 306) Pentru Ştefan Goanţă prezentul este un timp etern şi, probabil, îl foloseşte cu intenţia de a sustrage timpului, duratei, faptele prezentate, lărgind perspectivele. Utilizând prezentul cu valoare eternă, dispar graniţele dintre trecut şi viitor, trecerea făcându-se pe nesimţite, ceea ce precizează autorul în Avertisment. Prezentul este punctul în care se întâlnesc trecutul şi viitorul. Când rosteşti acum, la sfârşitul cuvântului, eşti deja în trecut şi aştepţi viitorul. Trecutul nu mai este, viitorul nu este încă, iar prezentul este o limită adimensională între ele. Tot ceea ce se întâmplă între reperele temporale amintite este istorie, dar prin modalitatea de abordare pentru care a optat autorul ţine de domeniul ficţiunii. Este timpul psihologic, reversibil, care poate fi modificat potrivit cu experienţa subiectivă pe care o trăieşte personajul-narator. Şi titlul romanului este o metaforă oximoronică. Când vorbim despre altar, ne gândim la ceva ce se află deasupra noastră, la un lucru sacru, căruia se cuvine să i ne închinăm cu pioşenie, acel altarium latinesc ducându-ne cu gândul la sacrificiu, la jertfele aduse zeilor în antichitate. Însă alăturarea substantivului nisip, care nu defineşte altceva decât o rocă sedimentară ce provine din sfărâmarea altor roci, contrazice explicaţia, astfel încât alăturarea celor două substantive creează imaginea unei lumi precare, neconsolidate, gata oricând să se destrame, atât de bine oglindită de către autor în paginile romanului său, care vine să argumenteze că omul există odată cu timpul şi în timp îşi va găsi finişul, moartea.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 60


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Recenzie/cronică la volumul de poezie,

Poemele săptămânii uitate, de Petre Ioan CREŢU

Autor: Nicolae VASILE Volumul are două părţi, Poemele săptămânii uitate şi Arca lui Noe. În prima parte, Poemele săptămânii uitate, poetul Petre Ioan CREŢU are ca deschidere a orizontului, săptămâna, zilele săptămânii. Ideea de bază este timpul, dar nu timpul universal, infinit, ireversibil, etc., ci timpul apropiat de noi, spre exemplu zilele săptămânii. Poemele lui sunt „de luni”, „de marţi”, „de miercuri”, până la cel „de duminică”, şi pentru că ziua de luni este mai neagră pentru noi toţi, autorul îi spune „mov”, pentru prima zi a săptămânii a scris două! Pe fondul psihic din Secvenţe, „…stăm tot aliniaţi şi spânzuraţi de perfuzii/ în paturi de fier, la perete”, primul poem al zilei de luni anunţă nevoia de cer, cu popasul intermediar pe un pervaz:

nu ştiu cum s-a nimerit să locuiesc mereu la ultimul etaj/poate nevoia mea de cer, poate nevoia mea de aer/îmi bălăngăneam picioarele deasupra oraşului cocoţat pe pervazul ferestrei înainte să sar, şi continuă în al doilea poem de luni, cu o ieşire tot spre cer, dar prin foc:

… smulg toate icoanele încolţite în mine şi fac un foc înalt până la cer. Primul gând a fost să se dăruiască cerului, murdar, aşa cum este omul normal, iar apoi, din respect pentru cer s-a gândit să dea cerului numai partea curată, icoanele din el, şi acelea sterilizate prin foc! Marţi este ziua patimilor uşoare, de exemplu „o uşoară operaţie pe creier”, miercuri ziua indeciziei de a sta între două femei şi o sticlă de gin sau a scrie poezie, iar joi răstignesc cuvintele, în situaţia că, în ziua precedentă, a ales facerea de versuri. Sâmbăta este o zi specială, petrecută între asistentele, care nu mai fac injecţii ci „îşi fâlfâie halatele străvezii printre bolnavi”, pe care- i sărută pe

10.-II-2014

Nr. 2/30

„frunţile triste”, şi o încercare de convieţuire umană cu „gândacii care mărşăluiesc pe gresie şi zid”. Bucuria zilei de duminică este umbrită de viitoarea tristeţe a zilei de luni. O altă idee este înălţimea, cea filozofică, atmosferică sau cosmică, sugerate prin cuvinte precum „cer”, „aer”, dar nu pornind de jos ci de la un nivel de înălţime mai accesibilă omului, precum „înălţimea balconului”, „înălţimea ultimului etaj”, etc. Universul săptămânii nu se întinde în exterior ci în interior pentru că „fluturii albaştri în cer sunt tot mai rari”. În partea a doua, Arca lui Noe, poetul intră direct în „Facerea lumii”, şi fără simţul umorului, Dumnezeu s-a creat întâi pe Sine, şi nu, „cu voia dumneavoastră”, s-a trecut ultimul pe listă! Din punct de vedere logic nici nu se putea altfel! Ruperea oaselor bărbatului pentru a crea femeia, nu este o idee agreată de poet, probabil gândindu-se la câte oase rupte trebuiesc apoi, în timpul vieţii, pentru a o mulţumi! Arca lui Noe, imaginată de poet, este plină întâi cu vodcă, femei şi cărţi, schimbând pe una cu cealaltă, chiar în această succesiune: „… în fiecare seară/ îmi consumam porţia cuvenită de vodcă..” „… până într-o seară când/ plictisit/ m-am dus la Dumnezeu şi i-am zis/ Doamne/ ai milă de mine/ vreau să încerc şi eu femeia” „… în fiecare seară/ consumam porţia cuvenită de femeie/ până într-o seară când/ m-am dus la Dumnezeu şi i-am zis/ Doamne… femeia este o bucurie mult prea mare pentru un muritor de rând/ … aşa că dă-mi cartea… nu-i bai/ mi-a răspuns Dumnezeu/ trântindu-mi cartea în cap/ şi să nu te mai prind pe aici/ că pun sfinţii pe tine”. Care o fi succesiunea agreată de Dumnezeu? Poate toate la rând de mai multe ori! O bună parte este apoi încărcată cu multe gânduri, tocmai căutând poate dorinţa lui Dumnezeu. „Gând proscris”, „gând despre dimineţi uitate”, „gând a nedumerire roz”, „gând subscris”, „gând pervers”. Domină ideea de gând! Gândul nostru suprem este cum vom deveni un spirit fără corp, şi simţim aceasta de fiecare dată când constatăm că ne împuţinăm, sau cum dispărem: „ … în fiecare dimineaţă privesc ca în oglindă

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 61


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-II-2014

Nr. 2/30

trupul şi timpul cum mi se împuţinează” „… sărută-mi picioarele iubito şi nu mă plânge/ m-am dus/poate aşa o fi mai bine poate aşa a fost scris/ înnoadă-mi aripa frântă de vânt”. Urmărim cu o „Tristeţe flămândă” cum deşi „în fiecare zi îmi rescriu viaţa/ aşa cum mi-aş fi dorit s-o trăiesc/ … / şi de fiecare dată îmi iese mai tristă/ decât aş fi în stare s-o trăiesc”, pentru că „în jurul nostru sunt o mie de ziduri/ o mie de graniţe/ şi dincolo de toate e toamnă” şi „… de atâta toamnă în mine pleznesc/ iar păsările se rup şi cad una câte una”. Dar şi cea mai urâtă toamnă se termină şi urmează iarna, urmează „Decembrie tragic”, „… când iarna sângerează picături mari de crivăţ/ se va naşte Hristos/ pruncul acela tragic cum nimeni nu s-a mai născut vreodată/ zămislit din duh şi femeie pe sub geană de flutur”. Şi apoi vine Nichita!… Poetul Petre Ioan CREŢU scrie o poezie de idei, nu de ritm sau rimă, foloseşte versul alb pentru o trăire neagră, mov, sau, în cel mai fericit caz, albastră! Folosind, în general, versul lung, chiar şi când rima, ritmul, există, acestea se regăsesc în interiorul versului şi nu la sfârşitul acestuia. Foloseşte adesea, precum Petrarca, asocierea contrariilor pentru a sublinia mai bine situaţiile de limită, precum „operaţie uşoară pe creier”, „fior molatec”, „naşte moarte”, „reconstrucţie bolnavă”, etc. Este o poezie care vine din trăire, trăire care adesea depăşeşte chiar posibilitatea exprimării poetice. ©Nicolae Vasile

DRUMUL RĂTĂCIT AL VIEŢII de

ELENA IONESCU COLGIGEANNI Autor: Nicolae Betta Roşu Romanul Drumul rătăcit al vieţii, apărut la Editura Betta Bucureşti, 2014, cu o reuşită copertă semnată de Iulia Adamache, este, din cele patru citite de mine, indubitabil şi de departe cel mai reuşit. Subiectul cărţii cuprinde o perioadă istorică întinsă cam de prin anii 1946-1947, ai marii secete, până în zilele noastre, romanul fiind conceput ca o frescă interesantă şi atrăgătoare, în plan stilistic poate chiar o fiesta a mijloacelor de expresie literară, brodând scriitura cu surprinzătoare metafore, minuţia trăirilor, ineditul cugetărilor care de care mai inspirate şi pitorescul descrierilor de orice fel. Cu multă intuiţie scriitoricească, doamna Elena Ionescu Colcigeanni a ales episoade semnificative şi bine documentate, cum ar fi construirea Barajului de la Bicaz ori contribuţia armată a României în luptele din Irak, alternând secvenţe de ordin social, cât trebuie şi unde trebuie, cu sentimentele fireşti, omeneşti ale personajelor, dând farmec lecturii şi acaparând cu totul atenţia cititorului. Acţiunea cărţii începe cu relevarea lumii satului românesc din anii cumpliţi ai secetei din Mol-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 62


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dova. Autoarea se apleacă atentă la detalii urmărind drumul rătăcitor al personajului principal în căutarea unui loc salvator, ajungând undeva în sudul ţării. Copil fiind şi zbenguindu-se fără nicio grijă, naratoarea povesteşte cum a descoperit împreună cu ceilalţi camarazi de şotii un adolescent căzut în şanţul din faţa porţii. Tânărul, Gică, epuizat de eforturi, de foame şi de sete, este adus în casă de părinţii miloşi, îngrijit şi salvat de la o moarte sigură, apoi integrat, într-un climat de siguranţă şi omenie familiei, una de frunte a comunei, unde înstăpâneau munca şi cinstea. Multele întâmplări ale vieţii lui Gică, personajul principal în prima parte a cărţii, îi conferă scriitoarei posibilitatea de a panorama, cu un ochi obiectiv şi vigilent, dublat de o minuţioasă analiză psihologică, dar mai ales datorită unui talent deosebit de povestitoare, diversitatea societăţii româneşti, trecându-ne prin diferite zone sociale şi umane, rurale şi urbane, de la sătenii aprigi în revendicarea unei palme de pământ la intelectualii oraşului de mare tradiţie culturală. Atunci când arhitectura romanului permite, ştafeta „drumului rătăcit al vieţii” lui Gică este preluată de replica sa feminină, fiica Lelia, cel de-al treilea copil, care continuă necazurile unei vieţi lipsite de noroc. Gică este un personaj reprezentativ, bine conturat, înţeles şi privit cu multă condescendenţă. În tuşe accentuate este zugrăvită şi soţia sa, o zvăpăiată care nu suportă chingile căsătoriei şi eşuează în alcoolism. Lelia, fiica, un personaj de asemenea bine construit, este un cumul de calităţi şi mai ales defecte moştenite de la părinţi, dar şi o victimă sigură a unui sistem înţepenit pe plaiurile mioritice după evenimentele din 1989. De o rară şi angelică frumuseţe, ageră în probleme de viaţă, adolescenta părăseşte şcoala – un liceu industrial – în favoarea unei existenţe uşoare şi aventuriere. La un moment dat, împreună şi sub influenţa unei prietene alege să-şi câştige pâinea cumpărând marfă din Turcia pe care să o vândă, cu un câştig modic, în ţară. Se îndrăgosteşte nebuneşte de un tânăr, la fel de debusolat şi fără perspectivă, care pleacă în Germania sperând să-şi găsească acolo un rost. Între timp, până să primească invitaţia iubitului din Germania, Lelia se complace într-o relaţie cu Vlad, de aproximativ 40 de ani. I se destăinuie şi cad de acord

10.-II-2014

Nr. 2/30

că relaţia lor nu-i decât o aventură trecătoare. Când ajunge în Germania, constată că, din păcate, iubitul ei nu reuşise să-şi găsească o slujbă şi se alăturase unui grup de infractori ce sălăşluiau la marginea unui oraş, îngăduiţi de autorităţi. Lelia traversează o perioadă neagră, o adevărată lecţie de viaţă: e obligată să se prostitueze şi să fure în beneficiul „protectorilor” care îi sechestrează pur şi simplu destinul. Un fragment reuşit, palpitant, este episodul în care este salvată din acest infern de Vlad şi un amic al său şi adusă în ţară. Deşi se arată îndrăgostită de Vlad şi răspunde sentimentelor acestuia, beneficiind de ocrotirea lui, de siguranţa unui trai decent, lipsit de griji, defectele sale de caracter o împing înspre gesturi reprobabile. Luat cu numeroasele responsabilităţi profesionale, Vlad trece cu prea multă uşurinţă peste evidentele sale greşeli şi se mulţumeşte doar să le observe din când în când cu glas politicos. Evident, Lelia nu corespunde ca pregătire intelectuală pretenţiilor sale, ale familiei şi anturajului. Patinează pe un teren fragil şi necunoscut, de aici o combinaţie de trăiri sufleteşti şi comportament inegal. După ce rămâne însărcinată, Vlad se simte obligat şi, cu toată opoziţia familiei, o ia în căsătorie. Firea exuberantă a Leliei se simte încarcerată în colivia unei căsătorii în care nu crede şi consideră că tinereţea, frumuseţea şi farmecul ei merită mai mult în plan material. Vlad, ofiţerul cinstit şi devotat meseriei sale, este departe de a-i înţelege aspiraţiile, desigur, nemotivate. După el, faptul că a luat-o în căsătorie, asigurându-i o stabilitate şi un nume, ar trebui să constituie pentru Lelia suprema împlinire. Se declanşează conflictul de interese, educaţie şi cultură între ea şi mediul în care a intrat. Cu tatăl ofiţer şi mama intelectuală, Vlad este un privilegiat al societăţii, bucurându-se de o educaţie, instrucţie şi protecţie care-l propulsează pe un anumit palier în ierarhia socială. Lelia este fiica unui agricultor devenit muncitor pe şantier şi a unei alcoolice, prin urmare aruncată în viaţă fără nişte repere valorice corecte. Intuitiv temându-se că vor trece anii pe lângă ea şi nu-i va rămâne decât umilinţa condiţiei intelectuale şi sociale, net inferioare lui, Lelia, cu un comportament şovăielnic, caută un alt mediu, în care acestea din urmă nu au

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 63


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE valoare şi importanţă. Pur şi simplu îşi manageriază calităţile cu care o înzestrase natura. Psihanalist înnăscut, scriitoarea surprinde în amănunt trăirile personale şi deosebirile de caracter ale celor doi soţi. Lelia divorţează şi găseşte prin căsătoria cu un om de afaceri bogat şi corupt, care o ademeneşte cu bani, maşini de lux, bijuterii, vilă, servitori etc., locul pe care crede că îl merită în societate. Deşi sfârşitul său tragic pare să fie o sentinţă a instanţei morale, Lelia poate fi considerată o victimă a obtuzităţii unei societăţi nedrepte care a modelat-o întrun anume fel. Romanul este construit pe trei piloni puternici, trei personaje bine conturate, reprezentative pentru spiritul societăţii căreia îi aparţin, în relaţie directă cu ideea romanului care nu poate eluda componenta socială: Gică, Lelia şi Vlad. Cred cu tărie că nici unei cărţi importante nu-i poate lipsi „socialul” specific perioadei istorice căreia îi aparţine, chiar şi în cazul în care trăirile personale, prezente şi aceleaşi în toate vremurile, sunt subiectul predilect al cărţii ori povestirii. Drumul rătăcit al vieţii este o carte viguroasă, cu o claritate specială, care acoperă peste 60 de ani de istorie trăită şi multe zone din mediul rural şi urban, pe diferite trepte de ierarhie ale existenţei, o carte cu puternice accente sociale, ceea ce vădeşte o conştiinţă scriitoricească şi care constituie, cred, adevăratul „drum”, drept şi frumos, al scrisului talentatei doamne Elena Ionescu Colcigeanni. Îi urăm succes pe mai departe!

©Nicolae Betta Roşu

10.-II-2014

Nr. 2/30

Lumină din lumină. . . Autor: Prof. Maria Apetroaiei Sete de albastru, cartea scriitorului boto-

şănean, Vasile Popovici, apărută în 2013 la Editura VIF, cuprinde poeme de dragoste precedate de un cuvânt al autorului şi de două imagini extrem de sugestive pentru mesajul transmis. Prima înfăţişează perechea într-un spaţiu crepuscular, un colţ de „eden” biblic cu pomul cunoaşterii martor al ispitei împlinite prin pecetea sărutului ce consfinţeşte iubirea. A doua imagine sugerează, în opinia mea „edenul” teluric în care se revarsă cel cosmic, cu Eros şi Thanatos îngemănaţi, omul făcând parte cu împlinirile şi neîmplinirile sale din acest întreg plin de frumuseţe şi eternitate. Între cele două imagini autorul îşi mărturiseşte intenţia, în stihuri sincere, pe un ton familial: „Închin această carte iubirii pe pământ!/ Iubiţi-vă!/ E tot ce-aveţi mai sfânt!” Este, în fond, clasicul îndemn „Carpe diem” adresat cititorilor de scriitorul de pe plaiurile eminesciene, în care reverberează peste timp ecouri romantice din Lamartine, de pildă din Lacul: O, tim-

pule, te-opreşte! şi voi, grăbite ore,/Lăsaţi al vostru zbor;/Cruţaţi pe-aceia care voiesc să se adore/Tot timpul vieţii lor!/(...) O, să iubim! Ne-o spune şi-a orelor chemare/şi tot ce e sub cer…

Prin cele 78 de poeme, volumul apare în ansamblul lui ca o odă închinată iubirii, o pledoarie făcută cu simţire caldă şi sinceră a unui om pentru care iubirea este singurul sentiment sfânt şi etern, temelie de nestrămutat a esenţei vieţii pe pământ. De aceea trebuie trăit cu intensitate, în toate formele lui, căci timpul este neiertător, iar risipirea şi regretele nu pot să aducă decât surâsul placid al unor amintiri frumoase. Găsim apoi, exprimată într-o formă lapidară, o mărturisire „testamentară” a poetului, ajuns la vârsta maturităţii depline, pentru care ideea de sfârşit iminent care poate crea angoase, obsesii poate fi anihilată prin înţelepciune şi prin frumuseţea sentimentului de dragoste ca un triumf

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 64


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE al vieţii. Liantul între inefabilul pământean şi datul divin, dumnezeiesc, este în opinia lui Vasile Popovici iubirea: „Atât te rog/ când eu voi fi sub cruce:/aruncă-mi nuferi albi/pe ţărna-mbătrânită;/îmi voi păstra credinţa-n veşnicie,/ c-ai fost şi încă mai eşti tăul/ din care ies pe luciul apei/nuferi... nuferi albi”. Confesiunea din preambulul cărţii încântă prin dezvăluirea intenţiilor unui scriitor de a elogia prin stihuri alese iubirea „...care-ţi înnobilează lăuntricul până la subliminal”, folosindu-se de această oportunitate, oferită de faţa albă a colii de hârtie, un mut şi sigur confident, căruia i te poţi mărturisi în voie, unde te poţi regăsi şi poţi retrăi crâmpeie din frământările şi fericirea ce ţi-au fost hărăzite:

...iubirea m-a durut, un durut plăcut pe care l-am întreţinut ca pe focul pe care nu-l doreşti stins, stins de tot, ci întreţinându-i arderea, chiar dacă şia mai bicisnicit vâlvătaia până la molcomire. În acest

context „Cartea mea esenţializează dragosteapasiune, transfigurând realitatea într-o alta, francă, platonică, imaculată, nevinovată, curată, ideală, altruistă, unde raţiunea pură este incompatibilă cu osmoza, nebiruind întotdeauna”, mărturiseşte autorul. Emigrând într-o lume a începuturilor, poetul Vasile Popovici ne aminteşte în stilu-i jovial caracteristic, în Inocenţă despre perechea originară, frământată şi modelată din lutul serafic, neştiutoare de păcat şi se întreabă de unde o fi apărut „jivina alunecoasă” care să le dea atâta... bătaie de cap!? Periplul său mediatic între operă şi receptorul predispus la reflecţie fixează câteva poezii ca repere în care discursul liric îmbină plăcerea mărturisirii cu erudiţia magistrului şi experienţa banală a oricăruia dintre noi: Mai ştii, În stil alexandrin, Eu

vreau femeia.

Titlul volumului, Sete de albastru, e dat de una dintre poezii. El nu apare doar ca un element paratextual, ci cuprinde în simplitatea celor două substantive comune esenţa sentimentului cel mai „uman”, iubirea, văzută ca „panaceul absolut care ne vindecă de Răul Universal”. Setea desemnează o stare fiziologică ce ar putea fi stinsă sau ar putea dispărea, firesc, odată cu moartea fiinţei. Dar în iubire ea nu piere, pentru că este împrospătată prin amintirile păstrate ca o efigie a celuilalt sau este

10.-II-2014

Nr. 2/30

dăltuită în piatra crucii. Albastru nu e numai simbolul nemărginirii cereşti, divine, ci şi al abisurilor lăuntrice incomensurabile în care se adună, într-o viaţă de om, speranţe şi visuri, împliniri şi dezamăgiri, un paradis al iubirii şi al fericirii prin care devenim „mai buni, mai altruişti”. Volumul debutează cu poezia Mai ţii tu minte. Prin cele patru catrene, ce se constituie în tot atâtea întrebări retorice, se imaginează un remember al primilor fiori cu care miticul zburător învolburează mintea şi sufletul protagoniştilor inocenţi, pierduţi în incertitudinea unui hăţiş sentimental: „Din largi fioruri s-au desprins porniri rebele/ ca valurile-nvolburate-n neostoi/ şi tot privind aprinsul ca pe-un foc de iele/ au ars pân’ la cenuşă fiorurile-n noi”? Gentillesse este o discretă oscilare între contingentul familiar, dar limitat şi lumea ficţiunii, a artei, a spaţiului infinit în care totul e posibil, iar darurile promise sunt unice şi inestimabile, excluzând însă... veşnicia. Rezolvarea dilemei finitinfinit s-ar putea face printr-o „floare”, amintind de versurile eminesciene „...Eu pe-un fir de romaniţă/Voi cerca de mă iubeşti” din Floare albastră. Şi astfel, printr-un joc inocent al ruperii petalelor s-ar putea ajunge, cum spune V. Popovici, la descifrarea enigmaticei întrebări, în stil hamletian: „To be or not to be”... Regretul unei neîmpliniri a setei de iubire o regăsim în Povestea filelor albe: Povestea filelor

albe/e tot ce-am lăsat netrăit,/sincope din dragostea care/ în spuza jarului s-a mistuit, pentru ca În stilul alexandrin să eternizeze fie şi prin moarte

frumuseţea visului: „iar când veni-va zi, veni-va să murim,/ să bem până la fund din cupa cu venin”. Sete de albastru exprimă în esenţă dorinţa neostoită a omului de a nu-şi pierde nicicând speranţa şi de a-şi urma drumul „în recăutarea negăsirii”. Uneori îţi trebuie o doză de cinism cu care să ai puterea să ucizi „toate darurile/ izvorâte din fântâni fără fund/ nesecate”. În fond, în Am ucis… găsim o mărturisire a refulării îndrăgostitului încercat de frustrări sau poate de o raţiune exacerbată: „Am ucis toate îmbrăţişările/ şi chiar dragostea maternă am ucis-o;/ eu, cu inima mea de piatră/şi cu dragostea mea zdrobită,/ chiar de piatra din sufletul meu”. Ascunsă dup’ o stea devine expresia căutării unei himere, a acelui inefabil după care aleargă debusolat orice tânăr visător, iar în Tu eşti fata, îndrăgostitul

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 65


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE trăieşte iubirea inocentă, juvenilă, într-un cadru bucolic, feeric în care elementele tabloului reprezintă tot atâtea repere ce conduc spre universul lăuntric: Tu eşti fata după care/am plecat prin

risipire/să te caut, să te-adun/:Te-am cules din roua ierbii/ (iarba verde de şopârle)/ pe-unde trec/ cu stele-n frunte cerbii/... Îţi curgeau pe faţa-n purpur/ lacrimi, - bucuria regăsirii-/ iară eu, - cu buze arse -,/ le-am sorbit cu-atâta sete/ bob cu bob, încât certitudinea îi poate aduce, în sfârşit, liniştea: Tu eşti fata -/ până astăzi, virtuală/ şi morgană, nu abstractă, ci/ concretă, cu atâta prospeţime/ într-o lume desuetă. Şi trupul tău… sugerează ideea că acesta devine, în numele iubirii, cea mai frumoasă ofrandă: Şi trupul tău atât de

moale/ ca zăpada proaspăt ninsă,/ ca fulgii zboru-şi poposind,/ topindu-se în palma-ntinsă. În versuri de

adâncă delicateţe, la fel ca şi în creaţia populară, se exprimă împlinirea erotică a cuplului, definită prin gesturi pline de tandreţe: Sfielnică şi pură/ părea

efigie stelară-n infinit./ Că am muşcat obraznic/ din mărul rumen,/ pârguit,/ ca fierul roşu/ când îl baţi s-a înroşit;/cerca ceva/ să pună, dar nu a izbutit (Candoare). Martorii sunt, în mod firesc, componente ale naturii eterne: şi te afunzi în iarba necosită încă,/ lăsându-te în voia dulcelui sărut,/ când, deodată, toate păsările-n luncă/ au amuţit ori doar mi s-a părut (Romantică). Iubirea totală

presupune, uneori, dorinţa de cunoaştere absolută a partenerului, dar aceasta ar duce la aplatizarea „hieroglifelor” cu care fiecare suflet îşi scrie identitatea sau chiar la o decepţie a celuilalt care descoperă „cioburi colorate” în loc de „perle, nestemate” (Enigmă ). Visul spulberat din Păcatul tău aduce după sine suspinul exprimat în versuri scurte ca într-o incantaţie în stil popular: Doar suspinul/ ca

pelinul/ ştie-mi plânsul,/ ştie-mi chinul/ ...Doară dorul/ şi izvorul/ călătorul,/ setea ştie-mi,/ curgă, vie-mi! (Doară) iar prin Descântec invocă imaginea

şarpelui ca expresie a păcatului dorit şi trăit tumultuos într-o dezlănţuire carnală a erosului: Buze

fragă, ochii mură,/ Să-ţi muşc ţâţă, să-ţi pup gură,/ Sân rebel să îţi dezmierd,/ Printre ţâţe să mă pierd!

În alte poeme, strigătul se domoleşte, semn că perechea şi-a consumat prin trup şi suflet clocotitoarea şi misterioasa taină, iar acum îşi des-

10.-II-2014

Nr. 2/30

coperă alte frumuseţi ce par să menţină viu interesul şi dragostea: „Cădea albastru/ peste noi,/ pe-

ntinderi,/ peste necuprins;/ ardeam/ ca macii-n lan,/ văpăi,/ şi soare mult,/ cădea aprins” (Îmblânzire) sau în Cules: „şi-mi vine.../şi-aşa îmi vine ca o revărsare-n grinduri/şuvoi nestăvilit,/să muşc cu poftă/ să-mi ostoiesc nesaţul. Ipostaza de înger şi

demon în acelaşi timp, drept coordonate antinomice ale fiinţei iubite, constituie, în fond, acel „nerv” „dureros de dulce”, atât de râvnit de cine nu vrea ca tot ce a fost visat şi dorit să se convertească, la un moment dat, într-o banalitate placidă şi nesuferită:

Te voi culege/ în mănunchi de primăveri,/cum noaptea/ îţi culege-un cer de stele,/ să fii şi îngerul/ şi demonul printre luceferi,/să fii şi demonul/ şi îngerul trăirii mele. (Demonul angelic). Setea şi Albastrul apar şi într-o dihotomie bine gândită în diverse poeme, precum Dor de sete, Neogoi, O picătură de albastru. În Privesc spre cer,

albastrul ochilor iubitei devine o reflexie a spaţiului nemărginit, poezia fiind reafirmarea aceluiaşi legământ al unirii şi dragostei pe care Fortuna trebuie să le vegheze. Noaptea devine aici ca şi în Mai ştii de noaptea-ceea...? o vestală a iubirii fericite ca în Imnurile lui Novalis: Privesc spre cer de parc-aş

face-un legământ/că de acolo-n nopţi senine se cobor/ atâtea stele care până-n ziuă mor,/lăsândune dumnezeire pe pământ./ Privesc spre cer cu sete de albastru,/ să se pogoare din senin Fortuna,/ să fim doar noi sub cer, să fim totuna”.

Pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul volumului, simţim tot mai accentuat tonul melancolic, elegiac potrivit pentru destăinuirea unei nelinişti, stăpânite totuşi cu înţelepciunea omului care ştie că doar cosmosul stă sub semnul infinitului şi atunci, prin interogaţii retorice discursul liric vizează crâmpeie dintr-un timp fericit, revolut: Când ne-am oprit/ la margine de crâng,/când poala lui cea verde/ ne-a-nvelit,/ când iarba ne-a dat/ aşternuturi moi,/ mai ştii?/era aproape de zenit... (Mai ştii...?). O tulburătoare şi emoţionantă declaraţie de dragoste, ca un legământ ce va dăinui dincolo de viaţă regăsim în poezia Să ştii... Simţim în tonul general al poeziei dorinţa testamentară de a împărtăşi o iubire şi o dorinţă, pătimaşe, bine stăpânite, pe care poate nu a avut curajul să le mărturisească în atâtea oportunităţi pierdute în mod voit. Sau poate că nici nu a

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 66


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dorit acest lucru şi astfel ele, în loc să dispară, au persistat înăbuşit undeva, într-un ungher tainic al inimii, prilej pentru un periplu sentimental în amintiri: „Că nu ţi-am spus-o nici în noaptea ceea,/ să

10.-II-2014

Nr. 2/30

ştii acum:/ că te-am purtat, numai pe tine,/ în vise şi-n visări,/ ca pe o dulce izbăvire”. De aceea foaia

Misterul tunelurilor pe sub Marea Neagră care leagă România de Turcia

dragostea mea mare/jumătate-a fost nebună; /jumătate-a fost furtună”. Şi, dacă acel gropar rugat

Într-o cronică, scrisă înaintea Primului Război Mondial, este relatată o poveste stranie în care se vorbeşte despre cum ţăranii din Dobrogea foloseau tuneluri subterane de mii de kilometri pe sub Marea Neagră pentru a duce oile în Turcia. Negoţul cu oi era înfloritor înaintea izbucnirii Primului Război Mondial. Dobrogenii creşteau mii de oi pentru a le duce în Imperiul Otoman şi a câştiga bani frumoşi. Interesant este faptul că exportul nu se realiza nici pe uscat şi nici cu vasele, ci prin două tuneluri de dimensiuni impresionante pe sub Marea Neagră.

albă rămâne astfel confidentul fără grai, părtaş sincer şi fidel al celor mai ascunse gânduri şi ispite. Şi oare, cu ce măsură s-ar putea cântări intensitatea iubirii? Răspunsul îl găsim simplu exprimat în versurile: „Vrei să ştii cât pot iubi?/ Cât să nu te iau cu mine/ când veni, - veni-va zi”(Corolar). În Măi gropare! transferă prin invocaţie în stil popular baladesc rugămintea testamentară ca, înţelegându-i regretul şi durerea despărţirii de frumuseţea vieţii, între altele, acesta să-i dăltuiască un epitaf hazliu, asemenea celor din vestitul Cimitir vesel: că din

prin cuvinte simple i-ar putea da măsura despărţirii fizice în groapa nu prea adâncă, iubita rămâne să-i împlinească ceea ce ţine de imaterial, de spirit, de menirea sa de mânuitor al stihurilor, averea cea mai de preţ de care cu mâhnire se desparte doar prin moarte. În schimb, consolarea care i-ar mângâia sfâşierea lăuntrică i-ar aduce-o nemurirea lui prin artă, prin poezie şi implicit prin iubire. Iubirea şi poezia rămân comorile zămislite din inima, sufletul şi mintea scriitorului Vasile Popovici ca trecător prin viaţă: „Aruncă-mi, draga mea,/ aruncă-mi pe sicriu/ un bulgăre de poezie”! (Bulgăre de poezie) . Şi astfel, ajungând la final, constatăm că autorul cată să ne potolească şi prin această carte „oleacă” din Setea de albastru invitându-ne să-i urmărim pagină cu pagină pledoaria, să reflectăm, să hoinărim imaginar împreună cu el prin timpi luminaţi de frumuseţi nebănuite pe care doar iubirea ni le poate da...

Prof. Maria Apetroaiei Redactor Moldova literară – Iaşi

Conform relatării dintr-o cronică de peste 100 de ani, din sudul Dobrogei actuale şi din Cadrilater pornesc două tuneluri subterane care traversează Marea Neagră. Acestea erau folosite cu precădere de ţărani pentru a-şi transporta turmele de oi în Imperiul Otoman şi în ţările din Peninsula Asia Mică. Nu se poate spune cu exactitate cine a construit aceste două tuneluri şi nici motivul pentru care ele traversează prin subteran Marea Neagră. Interesant este faptul că în timpul războiului gurile de acces ale celor două tuneluri au fost astupate din motive de siguranţă naţională şi au fost păzite cu străşnicie. Se mai spune că secu-ritatea din perioada comunistă era la curent cu existenţa acestor tune-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 67


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE luri megalitice şi nu lăsa pe nimeni să se apropie de ele. De ce? În anii ‛80, soldaţii care erau concentraţi la muncă pe Canalul Dunăre – Marea Neagră, din pură întâmplare au descoperit o altă gură de acces ale tunelurilor cu pricina. Ea se află într-un cimitir din Murfatlar şi a fost folosită în nenumărate rânduri de muncitorii de la canal pentru a trece în Bulgaria în mod regulat. Misterul acestor două tuneluri este unul fascinant, în condiţiile în care se presupune că aceste construcţii au fost realizate cu mii de ani înaintea erei noastre, probabil de către o civilizaţie extrem de avansată din punct de vedere tehnologic pentru că altfel nu se poate explica complexitatea construcţiei unor asemenea tuneluri pe sub o mare întreagă.

PILDE

10.-II-2014

Nr. 2/30

vadă. Îi dărui tâmplarului cheia de la intrare, zicându-i : - Aceasta este casa ta, darul meu pentru tine! Tâmplarul rămase uimit. Ce mare ruşine! Dacă ar fi ştiut că îşi construieşte propria casă, a-tunci ar fi făcut-o cu totul altfel. Morala: Aşa e şi cu noi. Ne construim vieţile, punând în ele ade-seori nu tot ceea ce e mai bun. Apoi, cu uimire, re-alizăm că trebuie să trăim în casa care tocmai ne-am construit-o. Dacă am putea-o reface, am face-o mult diferită. Însă nu ne putem întoarce înapoi. Ia aminte! Tu eşti tâmplarul. În fiecare zi baţi un cui, aşezi o scândură sau ridici un perete. Viaţa e întocmai cum ţi-o clădeşti. Alegerea pe care o faci azi zideşte casa în care vei locui mâine!

Pilda olarului...

Povestea tâmplarului... Un bătrân tâmplar se afla în pragul pensionării. Era încă în putere de aceea patronul său îl mai dorea la lucru în echipă sa. Cu toate acestea, bătrânul era hotărât să se retragă, pentru a duce o viaţă mai liniştită alături de familie. Renunţă la un salariu bunicel, dar prefera liniştea. Cu părere de rău pentru pierderea unui meşter aşa de priceput, patronul îi ceru să mai construiască doar o singură casă. Bătrânul acceptă, însă nu mai punea suflet în ceea ce făcea. Chemă ajutoare nepricepute şi folosea scânduri nepotrivite. Şi lui îi era ruşine de cum arata ultima lucrare. Când în cele din urmă o isprăvi, patronul veni să o

Demult când Dumnezeu mai unbla cu chip de om pe pamânt încercând să dea pilde bune copiilor săi, au fost trei meşteri olari care se în-torceau de la târg. Şi cum mergeau ei, aşa, agale, pe drumul de întoarcere spre casă, care trecea printr-o pă-dure, deodată se arătă în faţa lor un moşneag bă-trân, îmbrîcat tot în haine albe. - Bună să vă fie inima, dragii mei, le-a spus el. - Să ai sănătate moşule! Dar ce vânt te aduce pe-aicea?

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 68


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Iaca aici îmi trăiesc bătrâneţile. Dar văd că sunteţi meşteri olari! Nu aţi vrea să mă ajutaţi şi pe mine la o treabă? Mi-e tare urât pe-aici şi tare aş vrea să îmi faceţi nişte copilaşi mici şi drăgălaşi din lut. -Doar atât? Ţi-i facem cât ai bate din palme! - spuseră bucuroşi olarii, că îşi pot arata măiestria şi poate vor mai câştiga ceva. Şi moşul, care, pesemne, aţi înţeles că era Dumnezeu, i-a poftit în curtea casei sale, unde le-a pregătit lutul şi cele de trebuinţă pentru a-şi putea începe munca; şi, astfel, olarii se apucară de treabă. Între timp Dumnezeu le-a facut alături o masă îmbelşugată cu fel de fel de bunătăţi. - După ce terminaţi vă puteţi pune să mâncaţi din bucatele pe care vi le-am pregătit cu mult drag. Şi zicând acestea Bătrânelul a dispărut. Unul dintre olari, care era mai leneş, cum a văzut bucatele a şi început... şi cu o mână mânca, iar cu cealaltă lucra. Olarul cel lacom de îndată lăsă munca şi se apucă de mâncare, numai ce copilaşul lui din lut deabia prinsese formă. Al doilea olar mai lucră şi el un pic şi se alătură celui lacom să îi ţină com-panie. Numai cel de-al treilea nu s-a oprit până nu şi-a terminat treaba, într-un târziu termină şi el . În acel moment a apărut, ca din senin, şi Bătrânelul în hainele lui albe (Dumnezeu) şi aprig i-a certat pe cei doi. Iar celui harnic i-a spus: - Când zilele tale vor fi spre sfârşite te voi lua în împărăţia mea, că drag îmi eşti ochilor mei. Aceasta a fost o pildă pentru toţi părinţii pentru a învăţa să-şi crească copiii asemenea olarului cel harnic. Întreabă-te: tu, ce fel de olar esti?

10.-II-2014

Nr. 2/30

ADRIAN BOTEZ

din volumul BASME (pentru copii, pentru oameni mari şi pentru foarte mari oameni…)

CENTURIONUL ŞI LEPROSUL - glosă evanghelică Bătălia, cu piepturi şi gâtlejuri străpunse, scuturi şi platoşe sparte şi-nsângerate, săbii şi lănci frânte, cu oameni şi cai zbătându-se, deopotrivă, în propriul sânge - se terminase. Cine învinsese şi cine fusese învins - nimeni nu putea şti: nici morţii, cărora nu le mai păsa de nimic - nici viii, ocupaţi să-şi lege rănile şi să astupe găurile din trup, prin care li se scurgea viaţa. Câmpul cu cadavre şi gemete de trupuri care, curând, vor intra în rândul cadavrelor - se depărta, în ritmul trapului de cal. Centurionul, plin de praf şi de sângele altora (nu numai de duşmani, ci şi dezertori pedepsiţi cu un singur fulger de spadă) nemaiavând ce conduce, fiindu-i nimicită cu totul centuria - se depărta şi cu trupul, şi cu gândurile, de tristul şi cotidianul dezastru, al ultimului său război. Era în puterea vârstei, avea, undeva, la o margine a imperiului, soţie şi un copil - dar, acum, nu mai conta pentru el decât soarele care, prăbuşinduse în amurg, înciudat pe propria-i moarte, voia să ia cu el, în întuneric, întreaga lume - pe toţi cei vii sau rugători luminii. Era atât de crâncenă zăpuşeala sfârşitului pe trupul şiroind de sudorile neputinţei şi disperării luptei - încât, fără să-şi dea seama, centurionul

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 69


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lepădă, rând pe rând, şi aruncă ţărânei, toate părţile armurii - şi toate însemnele de războinic al unui imperiu. Rămase doar cu sabia - strânsă într-un pumn dureros - şi cu dârlogii calului, în celălalt pumn. Străbătu o pădure, apoi o plajă lungă, pe malul unei mări de aramă roşie topită. Se opri, fără voie. Privea spre largul apelor, cuprins de vagi doruri şi speranţe - inclusiv sinucigaşe. Soarele tocmai îşi prăbuşea capul însângerat în valuri. - Să nu te aşezi niciodată între un bătrân şi soare, soldatule - auzi centurionul o voce, sonoră şi groasă, la picioarele calului. Era un biet moşneag, gol aproape cu desăvârşire, înafara unei zdrenţe în jurul şoldurilor. Privea moartea soarelui - care o anticipa pe a sa. Ori o stimula pe a sa. - Orice bătrân se antrenează, privind soarele - care naşte, biruie şi-apoi moare - se antrenează să-şi înfrunte atât amintirea propriei vieţi de dezastre, cât şi propria moarte. Dacă soarele însuşi moare - îi e mai uşor să se-mpace cu moartea şi unui nemernic bătrân. Centurionul se gândi puţin, apoi coborî de pe cal, în nisipul uscat: - Înţelept grăieşti, bătrâne. Cine eşti? - Nu mai sunt. Şi cine ştie dacă voi fi. - Păi, aici, în Iudeea, voi ăştia, bătrânii, sunteţi, toţi, proroci - şi toţi prorocii s-au dat după legea nenorocitului acela, pe care l-am răstignit acum un an. Tu nu crezi în nemurirea sufletului, viaţa de dincolo şi alte scorneli ale jidanului aceluia sfrijit şi răpănos? - Nu sunt creştin, dacă asta ai vrut să ştii. Sunt doar un om. Iar el nu era răpănos, căci se spăla cu mult mai des decât oricare roman - şi cămaşa lui de in era strălucitoare ca lumina. Şi este îndoială dacă era evreu, sau jidan, cum fără de rost dispreţuieşti tu. - Despre cămaşă pot da mărturie că aşa era, precum spui, căci i-am jucat-o la zaruri - şi-am pierdut-o. Dar el ce era, dacă nu era evreu? - Poate era, ca şi mine, om. Poate era Dumnezeu - căci nu era deloc liniştit, precum sunt eu. Încă nu e lămurit acest lucru. Sau nu ştiu eu despre vreo lămurire definitivă. - Dumnezeu, zici? Ce Dumnezeu e acela care se lasă ucis şi moare? - Uiţi că a înviat. Aşa susţin învăţăceii lui.

10.-II-2014

Nr. 2/30

- Prostii! - O fi. Nici eu nu cred, dar dacă, totuşi, a înviat? Dar dacă, totuşi, a fost Dumnezeu - şi tu l-ai răstignit?

Santi Raphael 52 - Răstignirea

- Dacă a fost Dumnezeu - nici nu contează, pentru el, ce-am făcut eu. Dar şi tu l-ai răstignit, căci n-ai venit să-l scapi, nici n-ai strigat să scape el, şi să piară Varava. - Adevăr zici. Şi eu l-am răstignit. Toţi l-am răstignit. Dar dacă el ne-a iertat, şi a înviat, eu sunt liniştit. Şi-l rog să mă ierte, dacă nu m-a numărat, încă, printre călăii iertaţi de el - să mă ierte pentru laşitatea mea. Mi-e ruşine că, până la bătrâneţe, nam învăţat să fiu demn. Şi bun. Şi iertător. - Dar dacă n-a înviat, nu te-a iertat. - Ba cred că m-a iertat. Pentru noi şi pentru voi - pentru cei care-i înfigeau cuie în trup, deci şi pentru mine, care-l săgetam în suflet, cu laşitatea mea nemernică, a spus: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!” - El cerea altuia să vă ierte, nu vă ierta el. 52

Santi Raphael - Răstignirea (1502-1503). Prezenţa unor motive Perugiene în opera lui Raphael este încă destul de evidentă în această lucrare. Tabloul care îl arată pe Hristos cel răstignit înconjurat de Maica Domnului, Sfântul Ieronim, Maria Magdalena şi Ioan Evanghelistul, a format iniţial partea centrală a unui altar comandat pentru „Biserica San Domenico din Cittďż‛ di Castello“. Este prima lucrare care poartă semnatura „pictat de Raphael de Urbino". Chiar dacă artistul nu doreşte să se rupă total de influenta lui Perugino, îşi arată în această pictură temperamentului său adevărat: sentimentul extraordinar pentru proporţie şi o acută sensibilitate vizuală.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 70


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - El şi cu cel căruia-i cerea sunt una. Iar de iertare ai şi tu nevoie. - Cum, sunt una? - Nu există doi dumnezei. Unul este şi fi-va în veci. - Bine-bine, ştiu încăpăţânarea voastră lunatică, a evreilor. Dar tot nu înţeleg. El n-a spus: „Eu vă iert!”, ci :„Tu iartă-i!” - Depinde cum se povesteşte povestea. Când eu povestesc despre mine, spun mai departe decât a spus acel Iisus - spun: „el”. Centurionul tăcu. Apoi, scormonind cu sandala de piele de bivol în nisip, dădu glas unui gând carel frământa: - De ce, dacă-l aperi, nu şi crezi în el? Eu lam răstignit, deci l-am negat - pentru asta am fost lăudat şi-avansat. Dar tu, de ce nu crezi în el ? - Pentru că sunt bătrân. Şi pentru că sunt evreu. Şi evreilor greu le iese din cap ceva, odată intrat. Şi pentru că e cald, cumplit de cald. Şi pentru că avem în cap iluzii, în trup legea şi-n ochi soarele, care ne-mpiedică să vedem lumina adevărată. Şi din o mie de alte motive, pe care e prea cald să ţi le spun acum. Dar să ştii că nu e prea sigur că negi ceva prin răstignire. El a fost confirmat, prin răstignire. Pentru cei care pot crede. Eu stau doar la soare. - Mi-ai spus, când ne-am întâlnit, să mă dau la o parte, să nu scapi, cumva, o clipă, din ochii tăi, soarele. - Da, aşa ne-am învăţat: să vedem doar ce se vede. Rău ne-am învăţat - şi greu ne-am mai putea dezvăţa. - Dar l-au urmat şi ascultat, totuşi, nişte, îşi zic ei, ucenici - nişte târâie-brâu. Dar tot evrei. - Erau mai tineri ca mine. Şi i-au dus şi pe la răcoare, să le iasă toropeala din creier. Şi nu erau mai târâie- brâu decât tine: tu ţi-ai azvârlit în drum armura - ei, năvoadele. Dar el le-a spus că le va da năvoade speciale, de prins sufletele oamenilor. - Şi le-a dat? - Nu ştiu. Eu încă nu simt, clar, mreaja în jurul inimii. Dar, poate, tocmai remuşcările mele, de fost lepros vindecat, sunt firele mrejei. - Tu eşti lepros? - se-ngrijoră centurionul, dându-se doi paşi înapoi.

10.-II-2014

Nr. 2/30

- Linişteşte-te, şi-nvaţă-ţi limba ta, măcar cât ţi-am învăţat-o eu, duşmanul tău. Am spus: „fost lepros”.

- Tu eşti duşmanul meu? - întrebă, curios, centurionul. - Aşa se zice. Aşa ar trebui, după cum se zice. - Dar tu ce zici? - Acum, când nici nu mai stai în calea privirii mele către soare, şi nici nu mai este soare în vârful privirii mele, pentru ca tu să poţi să ai între ce să te aşezi - de ce te-aş socoti duşman? - Dar ce ziceai de lepră? Cum te-ai vindecat? - El m-a vindecat - m-a vindecat pe mine, împreună cu alţi nouă, tot leproşi ca mine. - Şi chiar te-ai vindecat? - întrebă, curios la culme, centurionul. Poţi vindeca, pe cineva, de lepră? Tu ştii leacul? - Nu-l ştiu, dar el îl ştie, căci m-a vindecat. Mai exact, pielea mea s-a vindecat. Mai adânc, nu. Nu la mine. La mine, doar pielea. - Ce vrei să spui? - Atât de trufaş eram, când am văzut că bubele de lepră au căzut, iar lipsurile de carne şi piele au crescut şi s-a împlinit iarăşi carnea, încât am crezut că datorită a ceva din calităţile mele native m-a ales el spre vindecare. Altfel, nici nu concepeam, nici eu, că se poate, cineva, vindeca de lepră. Şi toţi cei nouă tovarăşi se vindecaseră. Unul, doar, a fost umil, deci înţelept, şi-a înţeles că-i încercarea vieţii lui: s-a dus şi i-a mulţumit Tămăduitorului - şi acela i-a şters şi lepra trufiei din suflet, care lepră e mai adâncă şi mai lacomă decât toate. Acela care i-a mulţumit şi, astfel, s-a vindecat şi-n suflet - era,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 71


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE însă, străin de neamul nostru. El, Tămăduitorul, nu ne vindecase după criterii native, ci făcuse încercarea sufletelor. - Deci, tu te consideri, în continuare, lepros, deşi nu eşti? - Aşa cum leproşii, între ei, nu se numesc, unii pe alţii, leproşi - nici pentru tine eu nu pot fi lepros. Poate tu eşti mai lepros decât mine, neştiind măcar că eşti. Dar, în comparaţie cu cel vindecat de lepra înăuntrului - da, sunt lepros. Şi pentru că am scăpat unica şansă de a nu mai fi, respingând şi dându-l afară, pe tămăduitor, din sufletul meu - voi fi veşnic lepros.

- Şi nu crezi că se poate scăpa de lepra asta? - întrebă, pe gânduri, centurionul, aşezându-se, fără să-şi dea seama, pe nisip, alături de bătrân. - Poate că da. Zi după zi, amintindu-mi că sunt lepros pe dinăuntru - îmi dau seama că, da, se poate vindeca. Nu ştiu când - dar, da - spuse, netulburat, bătrânul. Şi iar tăcură. Apoi, centurionul: - Dacă zici c-a înviat, îl mai pot întâlni eu? - S-a înălţat la ceruri, aşa spun cei din ceata lui. - Tu crezi asta? - Nu ştiu. Încă sunt lepros. Poate. - Definitiv s-a înălţat la ceruri? Stă acolo, sus, agăţat de torţile cerului - sau cum? - E în casa Tatălui. Este în Împărăţia Cerurilor, centurionule. Dar a spus - aşa se zice - că unde sunt doi, el va fi al treilea.

i?

10.-II-2014

Nr. 2/30

- Cum adică? Noi suntem doi, acum - el unde-

- Poate nu suntem doi. Poate suntem câte unul singur. - Nu-nţeleg. - Tocmai de asta, pentru că nu ne-nţelegem, încă suntem singuri. Deci, el nu poate fi între doi oameni singuri, care refuză să se înţeleagă. - Dar eu vreau să te înţeleg, bătrâne - spuse, puţin supărat, centurionul, şi se ridică de pe nisip. - Tu zici, dar eu nu cred. - Ce nu crezi? - Că vrei înţelegere. - De ce-aş mai sta lângă tine, dacă n-aş vrea înţelegere? - Pentru că ai pierdut bătălia cu oamenii. Şi vorbeşti acum singur, pentru că n-ai nici un Dumnezeu. L-ai pierdut, sau nu l-ai avut. - Eşti nebun! - sări într-un picior centurionul. - Nu. Sunt şi eu singur, ca şi tine. Ca şi tine, am pierdut bătălia şi cu oamenii, şi cu Dumnezeu. Stau aici şi-mi ling rănile. - Deci, ne-asemănăm. - Poate da. Poate nu. Tu vei uita curând, eu nu voi putea uita niciodată. Voi rătăci, de-a pururi, cel de-al nouălea - mereu, cel de-al nouălea lepros, niciodată iluminat al zecelea, Străinul. Mereu în prag, niciodată în casă. Glasul bătrânului devenise tot mai ireal, îndepărtat - parcă venea de peste valurile mării. - Dar eu, eu sunt… al câtelea lepros? - îşi strigă întrebarea centurionul. - Poţi fi primul, poţi fi ultimul, al zecelea, Străinule. De tine depinde numărul şi ordinea - se auzi, de peste nisipuri, vocea pierdută a bătrânului rătăcitor. …La câţiva ani după cele petrecute la Marea Galileii - în uriaşul amfiteatru de la Roma, celestul împărat privea, cu satisfacţie, spectacolul pe care-l dăruise plebei, mereu flămândă de pâine pe degeaba şi moarte zadarnică şi nedreaptă. Un dezertor roman, transformat în gladiator (prin hotărârea unui general drept) - ţinând în mână o spadă, îl ţintuise la pământ pe un alt gladiator, un sărman trac. Tracul, din toată bătălia carnavalului sângeros al - arenei - se alesese cu cel puţin zece răni, şi-i dăduse sângele pe nas, de buşitura cu care-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 72


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE l trântise dezertorul roman la pământ, punându-i vârful sabiei la gât. Acum, gladiatorul roman, aclamat de mii de guri ştirbe şi puturoase, nesăturate nici de pâine, nici de sânge - îl privea pe zeul-împărat, cel culcuşit ca o fiară rară, în tronu-i de aur. Degetul mare al acestuia se îndreptă, necruţător, în jos. Deci, dezertorul-gladiator trebuia să-l străpungă, pentru bucuria generală, pe bietul trac căzut şi pe jumătate inconştient. Gladiatorul roman se contorsionă, mânios, şi, smulgând vârful sabiei de la grumazul tracului - ridică lama în sus, spre tronul de aur al cezarului: - Nu! - Ce-a spus? - fremătară mii de buze şi de ochi, uluiţi, în toate băncile uriaşului, colosalului amfiteatru. - S-a împotrivit poruncii cezarului, s-a împotrivit zeului nostru iubit! - gâgâiră câteva matroane grase, la fel de uluite ca soţii lor burtoşi şi trăsnind de duhori. - Ce-ai spus? Repetă, nemernic şi puturos de gladiator! - tună cezarul, mai mult uluit, decât furios. - Nu! - strigă, cu glas de stentor, dezertorul roman, şi ochii i se-nălţară la cer. Eu sunt al zecelea lepros! Eu sunt al zecelea lepros! Şi Hristos mi-a trimis lumina, şi m-a vindecat deplin! Şi pe dinafară, şi pe dinlăuntru! Sunt al zecelea lepros! Eu sunt Străinul! - Eşti primul dintre nebuni, puşlama! Şi eşti şi creştin, pe deasupra! - tună, de data asta, în sfârşit, teribil de-nfuriat, cezarul. Suliţaşi! Faceţi-vă datoria! Pe marginile amfiteatrului, cu un rând mai jos şi cu unul mai sus decât tronul cezarului, se iviră, jur-împrejur, soldaţii cu suliţe lungi. Din două mişcări, absolut mecanice, una-napoi, spre avânt, altanainte, spre crimă - la un semn, azvârliră, spre fostul dezertor, vârfurile ascuţite ale suliţelor - ale căror cozi zbârnâiră şi şuierară, în zbor, ca un roi de viespi, prin văzduhul arenei. Căzut în genunchi, ca un imens arici - fostul centurion îşi ridică ochii spre un colţ al amfiteatrului, pe care-l fixase încă de la-nceputul bătăliei de pe nisip. Acolo erau două chipuri, cu totul deosebite de cele plebee, dar şi deosebite-ntre ele: unul bătrân şi grav, cu trăsăturile feţei chinuite, istovite şi cu-ncruntarea gândurilor remuşcării între

10.-II-2014

Nr. 2/30

ochi - iar în spatele acestuia, un bărbat foarte înalt, cu faţa continuu mişcată de emoţii îndurerate, dar inundată de o lumină cu totul nefirească - un bărbat peste fire de nobil, ţinând, enigmatic, în mâna dreaptă, un crin alb. Tracul, tot întins la pământ - aştepta deznodământul, nemişcat, aproape fără să respire. - Suntem doi, iar tu eşti al treilea? - întrebă, şoptit, fostul centurion, cu ultimele-i puteri, prăvălindu-se pe spate şi puţin într-o rână - căci din coastă şi din spinare-i ieşeau cozi lungi de suliţe. Ochii-i rămâneau aţintiţi, obsesiv, drept în ochii nobilului bărbat, enigmatic şi îndurerat de toate durerile lumii. Dar bărbatul cel înalt, plutind într-un nor de lumină, nu spuse nimic. Peste umărul bătrânului, şi fără ca acesta să-l vadă, înălţă, spre văzduh, crinul de zăpadă. Şi sufletul împăcat al fostului ostaş îm-părătesc, al fostului răstignitor aflat sub porunca cezarului acum, Străin luminat - se înălţă spre cer, deodată cu dreptul şi orbitorul crin.

***

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 73


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-II-2014

Nr. 2/30

Foto : Vladimir Zotov – Lecţia de muzică

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 74


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-II-2014

Nr. 2/30

Sumar luna mai, nr.5/33/2014 Citatele lunii /p. 2 Pictori celebri: Bartolomé Esteban Murillo – autor: Viorela Codreanu Tiron /p. 3 Marin Gherasim – Pictura un nou început - autor: Sanda Vişan /p. 7 Profil de autor: Lucia Patachi - autor: Albert Kovács /p. 9 Lucia Patachi -... odată, ca niciodată /p. 12 Lucia Patachi – Fermecata /p. 15 Alfred Siefert – Cântă, cântă, dulce liră /p. 16 Poezie de Robert Hodorog inspirată de lucrarea lui Siefert Scriitori de ieri... – Virgil Mazilescu - autor: Mugurel Manea /p. 17 Scriitori de azi – Adalbert Gyuris despre şi cu Ion Cristofor /p. 19 autor: Adalbert Gyuris Pagini de jurnal – Despre prietenie.-Foarte scurte consideraţii /p. 22 autor: Cătălin Stanciu Geneza romanului antic - autor: Dorina Şişu Ploeşteanu /p. 23 Tudor Arghezi – Evoluţie estetică - autor: Cristina Sava /p. 25 Tudor Arghezi – Poezii /p. 28 Incursiune în poezia română contemporană /p. 29 Daiana Cristina Miculescu, Timişoara /p. 29 Sebastian Golomoz /p. 29 Mihaela Roxana Boboc /p. 30 Vasile Hatos, Italia /p. 32 Mihaela Oancea, Bucureşti /p. 33 Petre Ioan Creţu, Bucureşti /p. 34 Georgia Miculescu, Timişoara /p. 35 Mihai Katidas, Ploieşti /p. 36 Antonella Mocanu, Bruxelles, Belgia /p. 37 Llelu Nicolae Vălăreanu-Sârbu, Sibiu /p. 38 Lia Vana, România /p. 38 Mircea Toma, Bucureşti /p. 39 Luca Cipolla, Italia /p. 39 Ana Sofian /p. 41 Anton Klein, /p. 41 Georgeta Resteman, Oradea /p. 42 Monica Mureşan, Bucureşti /p. 42 Cultură/Om contra Natură/Univers! – autor: Eugen Cojocaru, Stuttgart, Germania /p. 43 Proză scurtă /p. 44 Veronica Pavel Lerner /p. 44 Vavila Popovici, Carolina de Nord, USA /p. 45 Ladislau Daradici, Deva /p. 47 Dorina Şişu Ploeşteanu – poezii /p. 49 Adam Armina Flavia – poezie /p. 49 Şoapte cu iz de mentă – autor: Andrada Matei /p. 50 In memoriam Camil Petrescu Scriitorul care a văzut idei - autor: Ion Ionescu Bucovu /p. 51 In memoriam Fănuş Neagu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 75


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-II-2014

Nr. 2/30

Un noroc al limbii române - autor: Maria Sava /p. 53

Pagini de istorie – Ziua Independenţei 9 mai 1877 - autor: Ovidiu Cristian Dinică /p. 55 Timp şi istorie în romanul Altarul de nisip de Ştefan Goanţă - autor: Ana Paşca /p. 57 Cronică de carte: /p. 61 Petre Ioan Creţu Poemele săptămânii uitate, autor: Nicolae Vasile /p. 61 Elena Ionescu Colgigeanni Drumul rătăcit al vieţii autor: Nicolae Betta Roşu /p. 62 Vasile Popovici Sete de albastru (Lumină din lumină...) - autor: Prof. Maria Apetroaiei /p. 64 Mistere – Tunelurile pe sub Marea Neagră ce leagă România de Turcia /p. 67 Pilde – Povestea tâmplarului /p. 68 Povestea olarului/ p.68 Pagina celor mari pentru cei mici: Centurionul şi leprosul – glosă evanghelică /p. 69 autor: Adrian Botez Sumar /p. 75

Picturile din acest număr aparţin: Bartolomé Esteban Murillo Alfred Siefert Rudolf Schweitzer René Valdry Doina Costaş Santi Raphael Foto : Vladimir Zotov – Lecţia de muzică Coperta I-IV realizată de pictorul şi graficianul Mihai Cătrună după I.- lucrarea pictorului Alfred Siefert – Tânără cântând la liră IV. - lucrarea pictorului Bartolomé Esteban Murillo – Vânzătorii de fructe

Numarul 6/34 va apare pe 10 iunie 2014

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 76


Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare pagină) ;i apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate. 1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text! 2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs.vor rămâne strict în baza de date a redacţiei). PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!! 3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign. ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor! 2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare! 3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse ! ©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin email la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail:nixi58@gmail.com – prin care se vor specifica toate datele de contact ! – şi una către redacţia revistei!!!! Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !


Nomen artis 33  

Revista Nomen Artis - Revista de cultura universala - Numarul 33, Anul 3, 2014

Advertisement