Page 1


MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România

Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa

Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop - Directorul Centrului de Studii Transilvane

Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.

Prof.dr. Albert Kovács, România

Prof.dr. Elena Loghinovski, România

Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia

Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România

Prof.dr. Terezia Filip, România

Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris

Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – ing. manager CASETA REDACŢIEI: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corector: Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu Cristian Neagu Lucia Patachi COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landen - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Eugen Cojocaru – Germania; Liliana Popa – România; Mihai Ştirbu România Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line :

– ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit, prin e-mail!


- ANUL III, NR. 4/32 / 2014– - luna aprilie –

Revista „NOMEN ARTIS“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate...


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-IV-2014, Nr. 4/32

2012 - NR. 9 „Cu toţii suntem exploratori, navigând fiecare într-o călătorie de descoperire, ghidaţi fiecare de o hartă proprie, care nu are duplicat. Lumea este doar porţi, doar oportunităţi. Tot ce trebuie să faci este... să decizi pe care vrei să o explorezi... Totul se întâmplă prea târziu pentru cel care doar aşteaptă." Elbert Hubbard „Leacul pentru toate relele şi nedreptăţile, grijile, tristeţile şi fărădelegile omenirii, cu toate sălăşluiesc în acel unic cuvânt iubire. Suflul divin produce şi redă viaţa. Fiecăruia dintre noi ne dă puterea de a săvârşi miracole, dacă vrem." Lydia Child

„Observă cum natura - copacii, florile, iarba - cresc în tăcere. Observă cum stelele, luna şi soarele se mişcă pe cer în tăcere. Cu cât primim mai mult în timpul rugăciunii tăcute, cu atât mai mult vom putea dărui în viaţa noastră activă.” Maica Tereza „Acesta este unul dintre marile secrete ale vieţii - să-ţi vindeci sufletul prin intermediul simţurilor şi simţurile prin intermediul sufletului.” Oscar Wilde

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 2


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Giuseppe Arcimboldo

10-VI-2014 nr. 4/32

traversa Alpii, l-a reprezentat timp de veacuri. Maiestuozitatea și formele estetice ale catedralei sunt grăitoare: detaliile sculpturale ale celor 135 de turle, dintre care cea mai înaltă atinge 109 m., și cele peste 2000 de statui, sunt foarte atent executate, la fel și marile ferestre ale clădirii, considerate a fi cele mai mari din lume.

Autoportret, 1575 - Národni Galerie, Praga.

Giuseppe Arcimboldo (n.1527, Milano - d. 11 iulie 1593, Milano) a fost un pictor italian, exponent al manierismului, cunoscut mai ales datorită figurilor alegorice executate prin combinația diverselor obiecte și viețuitoare (fructe, legume, pești, păsări, cărți etc.), legate metaforic de subiectul reprezentat. Despre familia lui Giuseppe Arcimboldo ştim că tatăl său, Biagio Arcimboldo, era descendent dintr-o ramură secundară a unei familii aristrocrate milaneze, era pictor, angajat pentru decorarea Domului din Milano -şi aici vom face o mică paranteză amintind câteva date despre Domul din Milano pe care nu toată lumea l-a vizitat – unii, poate nici nu ştiu nimic despre acestă minunată construcţie: Domul din Milano, în italiană Duomo di Santa Maria Nascente, este catedrala Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Milano. Cu o suprafață de 1200 mp. catedrala milaneză, una dintre imaginile emblematice ale Italiei și ale Europei, este cel de-al treilea edificiu bisericesc romano-catolic ca mărime din lume, după Bazilica San Pietro din Roma și catedrala din Sevilla. Podoabă cu totul unică a arhitecturii gotice, Domul din Milano are o capacitate de peste 40.000 de locuri și o lungime de 157 m. Este una dintre catedralele occidentale a căror construcție s-a întins pe durata a câtorva secole. Începută în 1386 și încheiată în 1887, ea domină astăzi piața centrală din Milano, fiind un simbol al puterii economice pe care această capitală a Lombardiei, poartă de intrare a comerțului ce

Domul din Milano

Constructia propriu-zisă a început în 1386 la inițiativa arhiepiscopului Antonio de Saluzzo, într-un stil gotic târziu, cu specific mai degrabă francez decât italian. Munca a continuat timp de secole, turnul principal fiind împodobit în 1762 cu o statuie policromă a Fecioarei Maria, căreia i-a fost dedicat de la început domul milanez. Interiorul nu este mai puțin frapant. Cinci nave gigantice, separate de stâlpi de piatră artistic sculptați, sunt încadrate de ferestre cu vitralii executate cu mare măiestrie. Absida, partea cea mai veche a catedralei, include trei ferestre în formă de roză, realizate de Filippino de Modena, într-un mod ce dezvăluie complexitatea sculpturii din secolul al XlVlea. Fereastra mijlocie este una din cele mai mari ferestre de absidă din lume. Poetul romantic englez Percy Shelley1, călător în Italia la începutul secolului al XVIII-lea, 1

Percy Bysshe Shelley (se pronunță: pɜrsi bɪʃ ʃɛli)[2] (n. 4 august 1792, d. 8 iulie 1822) a fost unul dintre cei mai importanți poeți ai romantismului englez, criticii considerându-l unul dintre cei mai de seamă lirici ai literaturii de limbă engleză. Faima i-au adus-o poemele clasice Oyzmandias, Odă vântului de apus (Ode to the West Wind), Odă unei ciocârlii (To a Skylark) și Mascarada anarhiei (The Masque of Anarchy), care sunt printre cele mai populare și cele mai lăudate poeme de limbă engleză. Cu toate acestea, lucrările sale majore sunt poemele vizionare Prometeu descătușat (Prometheus Unbound), Alastor, Adonis (Adonais), Revolta islamului (The revolt of Islam), precum și piesa neterminată Triumful vieții (The Triumph of Life). Familia Cenci (The Cenci) și Prometeu descătușat sunt piese dramatice scrise în cinci, respectiv patru acte. De asemenea, a scris romanele în stil gotic Zastrozzi și St. Irvyne sau Cavalerul de Rozacruce (St. Irvyne, or

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 3


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE afirma că interiorul Domului este cel mai bun loc pentru a citi Divina Comedie. Dar, doar cu puțin timp înainte, domul fusese martorul unui eveniment cu totul opus explorării lumii celeste a lui Dante, mai exact catedrala fusese aleasă de Napoleon pentru a fi încoronat rege al Italiei. Revenind la viaţa lui Giuseppe Arcimboldo, contactul lui precoce cu arta și literatura a fost favorizat de relațiile de prietenie ale tatălui său cu Bernardino Luini2, elev al lui Leonardo da Vinci. În atelierul patern, Giuseppe își începe activitatea artistică către anul 1549, lucrând în special la schițele pentru realizarea vitraliilor din Dom. Lui i se atribuie ciclul cu 48 de compoziții pe tema vieții Sfintei Caterina din Alexandria3, vitralii realizate în 1556 de un maestru german. Arcimboldo avea deja în acel timp faima unui pictor valoros. Ultima apariție a numelui său în arhivele Domului din Milano datează din anul 1559, cu referință la realizarea desenului pentru o tapițerie destinată Domului din Como; motivele altor șapte tapițerii aparțin probabil tot lui, ținând seama de tematică și stilul caracteristic al bordurilor bogate.

Domul din Como

10-VI-2014 nr. 4/32

Giuseppe Arcimboldo: Naşterea Sfintei Caterina, 1551 Vitraliu, Domul din Milano

Orașul Milano, ca și întreaga Italie de nord, se găsea din anul 1525 sub suveranitatea casei de Habsburg. În 1562, Arcimboldo este chemat de către împăratul Ferdinand I la curtea imperială din Viena. Fiul acestuia, împăratul Maximilian al II-lea îl numește în 1564 „pictor al curții" (Hofmaler). Arcimboldo se bucură de un bun renume, nu numai pentru pictură, dar și pentru lucrări decorative la diferite festivități, scenografie, lucrări de arhitectură, hidraulică etc. În primii doi ani de activitate la Viena realizează numeroase portrete ale membrilor familiei imperiale și primele versiuni ale ciclurilor Cele patru anotimpuri și Cele patru elemente, în maniera devenită tipică, constând în compozițiile alegorice din obiecte, fructe și legume. Aceste tablouri au fost prezentate împăratului în ziua de Anul Nou 1569. Acum, în zilele noastre Cele patru anotimpuri (lucrări executate în anul 1573), sunt găzduite şi pot fi văzute la Muzeul Luvru, Paris.

the Rosicrucian), precum și proză scurtă Asasinii (The Assassins) și Colosseumul (The Coliseum). Shelley a fost de asemenea celebru pentru prieteniile sale cu John Keats și Lordul Byron. Cea de-a doua soție a lui Shelley a fost romanciera Mary Shelley, autoarea lui Frankenstein. 2 Bernardino Luini Bernardino ( n. cca. 1481, la Dumenza– m. aprox. în iunie 1532 Milano ) a fost un pictor italian , din școala Lombardi, făcând parte din grupul denumit Leonardeschi . 3 Mărita și slăvita Mare Muceniță Ecaterina din Alexandria a fost fiica guvernatorului Alexandriei egiptene, Contas, în timpul domniei împăratului Maximinus (305-313) și a pătimit pentru Domnul în anul 305. Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face în 24 noiembrie (slavii) sau în 25 noiembrie (grecii, românii, arabii).

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Primăvara

Page 4


10-VI-2014 nr. 4/32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Vara

Rudolf II reprezentat ca zeul Vertumnus

Toamna

Iarna Arcimboldo își păstrează funcțiile și sub împăratul Rudolf II, fiu și urmaș al lui Maximilian, care mută capitala imperiului la Praga. Rudolf, din punct de politic, un suveran fără însemnătate, în schimb un iubitor și protector al artei și științelor, adună la curte artiști, astronomi, astrologi și alchimiști. Arcimboldo creează nucleul unui muzeu artistic, din care se va dezvolta o faimoasă galerie de artă (Kunst - und Wunderkammer).

La festivitățile organizate la curte, ca nunta (1571) și încoronarea (1572) lui Rudolf II, Arcimboldo reprezintă o sursă inepuizabilă de surprize: costume originale, personagii extravagante, petreceri diverse, măști grotești. În anul 1587, Arcimboldo părăsește Praga și se întoarce la Milano. Continuă să lucreze pentru curtea imperială, printre altele cele două tablouri celebre: Ninfa Flora și Rodolfo II in veste di Vertunno (portretul lui Rudolf II în chipul zeului Vertumnus). Impresionat de aceste tablouri, Rudolf II îl înobilează, dându-i titlul de conte (1592). La 11 iulie 1593, Giuseppe Arcimboldo moare, bolnav fiind de calcului renali cu retenție urinară. Câteva decenii după moartea sa, renumele lui Arcimboldo începe să se piardă. Redescoperirea creației sale artstice are loc abia în cursul secolului al XX-lea, sub impulsul picturii suprarealiste, fiind admirat în special de Salvador Dalí. Arcimboldo a fost interepretul culturii „magico-cabalistice", caracteristica secolului al XVI-lea, și al acelui „manierism" ce avea să urmeze picturii renascentiste.

Selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron

Pământul din ciclul Cele patru elemente, 1570

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 5


10-VI-2014 nr. 4/32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE William Shakespeare4 – Sonete Sonetul XL (40) Iubite, ia-mi iubirile, pe toate, eşti mai bogat de le vei dobândi? Iubirea nu mi-o crezi iubire poate, dar ea a ta este de când o ştii. De dragul meu dacă-mi primeşti iubirea şi-o cheltui, nu te voi fi blestemat şi totuşi te blestem, de-i iai sclipirea fără să ţi-o doreşti cu-adevărat! Iubit tâlhar, tu, hoţul de miresme, te iert când sărăcia mea o furi, iubirii-i ierţi fărădelegea lesne, mai greu fărădelegile le-nduri. O, desfrânat ce schimbi în bine răul nu-mi fi duşman, chiar dacă-mi eşti călăul!

Sonetul XLIX (49) Veni-va vremea când cusururi numai ai să-mi găseşti (dar oare va veni?) iubirea ţi se va sfârşi, dar tu m-ai deprins că judecata-ţi vei rosti. Acele timpuri când străin vei trece abia vorbindu-mi. Ochiul tău iubit peste iubirile se va petrece, abia mişcându-şi focul potolit. Mă trag din calea clipelor acele, lăuntrica-mi pustietate-o ar, scot împotrivă-mi numai vorbe grele şi-nreptăţesc cuvântul tău amar. Mi-e dată-a despărţirii sfâşiere, de vreme ce iubirea n-o pot cere.

Sonet IX (9) Ţi-e teamă ochi de văduvă să laşi tu, cel care-n singurătate plânge? O, de-ai să mori cumva fără urmaşi ca o muiere, lumea te va plânge; 4

William Shakespeare (n. 23 aprilie 1564 - d. 23 aprilie 1616) a fost un dramaturg și poet englez, considerat cel mai mare scriitor al literaturii de limba engleză. El este adesea numit poet național al Angliei și „Poet din Avon” („Bard of Avon”) sau „Lebăda de pe Avon" („The Swan of Avon").

ea văduvită fi-va lăcrimând n-ai lăsat tipar în umbra zilei şi nu poate, ca văduvă de rând să-şi afle soţu-n ochii, ai copilei. Vezi, tot ce-n viaţă irosiri ne par, cu chip schimbat în lume-şi află zborul, ascuns se stinge-al frumuseţii har şi îl destramă chiar tăinuitorul. Nu-i dragoste în inima ce-ncearcă săgeţile spre sine să le-ntoarcă.

Sonet XIII (13) De-ai fi tu însuţi, vai, dar dragul meu Îţi aparţii doar cât trăieşti aici; Pentru apus fi pregătit mereu, Din mândru-ţi chip un altul să ridici. Doar astfel, zic, splendoarea de-mprumut N-ar şti să-şi afle drumul stăvilit; Vei fi din nou al tău, deşi pierdut, Când mândru-ţi fiu în chip te-a moştenit. Cine să-şi lase casa în declin, Când truda lui o poate demn feri De-al iernii anotimp aşa meschin Şi de-ale frigului cărări pustii? Vai, doar risipă; dragul meu, cum ştii, Ai fost vlăstar; şi tată ai să fii. (trad. Gheorghe Tomozei) Sonetul este un poem cu forma fixă de paisprezece versuri care respectă o schemă de rimă foarte precisă şi o structură logică. Dacă sonetul italian era constituit dintr-o octavă de opt versuri (formate din două catrene) urmate de un sextet de şase versuri (alcătuit din două terţine), sonetul englezesc are o structură modificată, constând din trei strofe de patru versuri (catrene) şi un cuplet de două versuri. Sonetul a devenit popular şi în literatura franceză şi prin figuri marcante ale avangardismului francez ca Arthur Rimbaud sau Stéphane Mallarmé au scris sonete. Odată cu apariţia versului liber, sonetul a început să fie privit ca o formă învechită de poezie şi nu i-a mai interesat atât de mult pe poeţi. Ulterior, unii poeţi ai sec XX (John Berryman, Seamus Heaney, Pablo Neruda) au lansat din nou provocarea de a reda sonetului prestigiul pierdut. În literatura română, cele mai frumoase sonete aparţin poetului nostru naţional, Mihai Eminescu.

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 6


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

209 ani de la naşterea scriitorului Hans Christian Andersen5 Hans Christian Andersen a fost scriitor și poet danez, celebru pentru basmele sale. Printre cele mai cunoscute povești ale sale se numără

Crăiasa Zăpezilor, Mica sirenă, Hainele cele noi ale împăratului și Rățușca cea urâtă. În timpul vieții

Andersen a fost celebrat de regalitate și aclamat pentru că a adus bucurie copiilor din întreaga Europă. Basmele sale au fost traduse în peste o sută de limbi și continuă să fie publicate în milioane de exemplare în întreaga lume. Cele mai multe surse englezești, germane și franceze folosesc numele întreg (Hans Christian Andersen), însă în Danemarca și restul Scandinaviei el este cunoscut ca H.C. Andersen. Prenumele Hans Christian este un prenume tradițional danez și este folosit ca și un singur nume, deși, la origine, a reprezentat o combinație de două nume. Este incorect să se folosească doar unul dintre cele două prenume. Este un obicei acceptat în Danemarca să se folosească, în acest nume și în câteva altele, doar inițialele. Tatăl lui Andersen credea că el ar putea avea rădăcini nobile, și conform specialiștilor de la „Centrul Hans Christian Andersen”, bunica pe linie paternă i-a spus că familia fusese odată pe o scară socială superioară. Oricum, cercetările arată că aceste povești sunt nefondate. Familia, după cât se pare, avea ceva legături cu regalitatea daneză, dar numai în ce privește munca la curte. Oricum, teoria că Andersen a fost fiul nelegitim al regelui persistă în Danemarca, susținută și de faptul că regele danez a manifestat un interes personal pentru tânărul Andersen și a plătit pentru educația lui.

10-VI-2014 nr. 4/32

Scriitorul Rolf Dorset insistă că nu toate opțiunile au fost explorate în determinarea moștenirii lui Andersen. De mic copil Andersen a dovedit o inteligență și o imaginație sclipitoare, o trăsătură încurajată de îngăduința părinților și de superstiția mamei lui. El și-a construit un mic teatru de jucărie și stătea acasă făcând haine pentru păpușile lui, și citea toate piesele care-i cădeau în mână; printre ele erau cele ale lui Ludvig Holkberg și William Shakespeare. De-a lungul copilăriei el a fost pasionat de literatură. El era recunoscut pentru că memora integral piesele lui Shakespeare și le recita folosindu-și păpușile de lemn drept actori. În 1816 tatăl său a murit și, pentru a fi capabil să se întrețină singur, Andersen lucra ca ucenic atât pentru un țesător, cât și pentru un croitor. Mai târziu el a lucrat într-o fabrică de țigări unde colegii îl umileau spunând că este fată. La vârsta de paisprezece ani Andersen s-a mutat la Copenhaga, căutând de lucru ca actor la teatru. Vocea lui plăcută de soprană l-a ajutat să intre la Teatrul Regal Danez. Această carieră i s-a întrerupt la scurt timp după ce vocea i s-a schimbat. Un coleg de la teatru l-a recomandat drept poet, iar el a luat în serios acest lucru și a început să se concentreze asupra scrisului. Întâlnindu-l întâmplător, Jonas Collins6 a început să fie interesat de acest băiat ciudat și l-a trimis pe Andersen la Școala secundară din Slagelse, suportând toate cheltuielile.

Ferma Collin în Broad Street în Copenhaga (Broad Street 4). Aici a locuit familia Collin, cu tatăl Edvard Collin și fiul lui Jonas Collin, care au fost atât patroni de artiști contemporani precum Hans Christian Andersen . 6

5

Hans Christian Andersen s-a născut la 02 aprilie 1805 - Odense, Danemarca - d. 4 august 1875, Copenhaga.

Jonas Collin ( n.6 ianuarie 1776 la Copenhaga – d.28 august 1861) a fost un avocat danez și Privy consilier. El a fost un oficial influent al monarhiei absolute în ultimele decenii.

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 7


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Încă înainte de a fi admis la Școala secundară el reușise deja să publice prima poveste Fantoma de la mormântul lui Palnatoke, în 1822. Deși era un elev îndărătnic, Andersen a studiat atât la Slagelse, cât și la școala din Elsinor, până în 1827. El a afimat mai târziu că acești ani au fost cea mai întunecată și mai amară parte a vieții sale. El a locuit în casa profesorului său, fiind abuzat cu scopul de a-i „forma caracterul”, și a fost îndepărtat de colegii lui de școală, fiind mult mai în vârstă decât majoritatea dintre ei, casnic și neatrăgător. Ba mai mult, el era dislexic, o cauză aproape sigură pentru dificultățile sale de învățare, mai târziu a afirmat că experiența de la școală l-a împiedicat sau l-a descurajat să scrie. Mai târziu el a învățat să vorbească aproape fluent limbile engleză, daneză și germană, precum și limbile scandinave. În 1829, Andersen a înregistrat un succes considerabil cu o povestire intitulată O călătorie de la Canalul Hol-

men la capătul răsăritean al Insulei Amager în anii 1828 și 1829. În aceeași perioadă el a publicat atât

o farsă, cât și o colecție de poeme. A urmat o perioadă relativ slabă, până în 1833 când a primit o bursă de călătorie din partea regelui, făcând astfel una dintre primele sale lungi călătorii prin Europa. La Le Locle, în Jura, el a scris Agnete și tritonul iar în octombrie 1834 el a sosit la Roma. Primul roman al lui Andersen, Improvizatorul a fost publicat la începutul anului 1835 și a devenit un succes imediat. Despre minunatele poveşti ale lui Andersen, pe care mulţi dintre noi le-au citit în copilărie sau le-au fost citite, acestea au fost publicate în cursul anului 1835 - primul fascicul al Poveștilor (daneză: Eventyr) care vor deveni nemuritoare. Mai multe povești care au completat primul volum au fost publicate în 1836 și 1837. Valoarea acestor povești nu a fost recunoscută imediat, și s-au vândut cu greu. În același timp Andersen se bucura de mai mult succes cu două romane publicate în aceeași perioadă: O.T (1836) și Doar un lăutar. După o vizită în Suedia în 1837, Andersen a fost inspirat de zona scandinavă și s-a dedicat scrierii unui poem în care să prezinte sentimentele de înrudire dintre suedezi, danezi și norvegieni. În iulie 1839, în timpul unei vizite pe insula Funen el a scris textul poemului Jeg er en Skandinav (Eu sunt un scandinav). În acest poem Andersen a surprins „frumusețea spiritului nordic și felul cum cele trei

10-VI-2014 nr. 4/32

națiuni surori s-au dezvoltat gradat împreună” ca parte a unui imn național. Compozitorul Otto Lindblad a transpus acest poem în muzică și compoziția a fost publicată în ianuarie 1840. Popularitatea ei a ajuns la apogeu în 1845, după care a fost adesea cântată. Faima poveștilor sale a crescut constant; o a doua serie a început în 1838 și o a treia în 1845. Andersen era acum celebrat în întreaga Europă, deși Danemarca încă rămânea sceptică.

Jurnalele de călătorie În 1851 el a publicat cu mare fast în Suedia, un volum cu schițe de călătorie. Un călător împătimit, Andersen a mai publicat și alte jurnale mai lungi de călătorie: Imaginile posomorâte ale unei călătorii la Harz, Bazarul unui poet, În Spania, O vizită în Portugalia în 1866 etc. Ultima carte descrie vizita lui în Portugalia la cei doi portughezi Jorge și Jose O’Neill, care îi fuseseră prieteni în anii 1820, pe când aceștia locuiau în Copenhaga. În jurnalele sale de călătorie, Andersen a ținut cont de convențiile contemporane despre scrierile de călătorie, dar a dezvoltat întotdeauna specia în așa fel încât să i se potrivească propriilor intenții. Fiecare dintre jurnalele sale combină prezentările documentare și descriptive ale locurilor pe care le-a văzut cu digresiuni filosofice asupra unor subiecte cum ar fi statutul unui autor, imortalitatea și natura ficțiunii în raportul literar de călătorie. Unele jurnale, cum ar fi În Suedia, conțin chiar și povești. În anii 1840 atenția lui Andersen s-a reîntors spre scenă, dar fără succes. Cu toate acestea, geniul său a fost dovedit în miscelanea Cartea cu chipuri si fără chipuri (1840). Faima poveștilor sale crescuse simțitor; începând o a doua serie în 1838 și o a treia în 1845. Andersen era acum celebrat în întreaga Europă, deși țara sa de origine, Danemarca încă dovedea o oarecare rezistență la pretențiile lui.

Întâlnirile cu Dickens În iunie 1847 Andersen a făcut prima sa vizită în Anglia și s-a bucurat de un succes social triumfal în timpul verii. Contesa de Blessington l-a invitat la petrecerile sale unde se puteau întâlni intelectualii și oamenii faimoși. La o astfel de petre-

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 8


10-VI-2014 nr. 4/32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cere l-a întâlnit pentru prima dată pe Charles Dickens. Andersen a considerat această întâlnire drept un mare privilegiu, deoarece Dickens era pe atunci cel mai mare scriitor englez în viață. Zece ani mai târziu Andersen a vizitat din nou Anglia, dar de data aceasta avea ca scop să-l viziteze direct pe Dickens. El a stat la Dickens cinci săptămâni, fără a părea să fie conștient de intenția lui Dickens de a-l determina să plece. După această vizită corespondența dintre cei doi s-a întrerupt la alegerea lui Dickens, Andersen neînțelegând niciodată ce s-a întâmplat. Cu aproxmativ şase ani înainte de moarte, în anul 1869, Andersen a căzut din pat și a fost grav rănit. Nu și-a revenit în totalitate niciodată, dar a trăit până în august 1875, când a murit în dureri groaznice în casa unor prieteni apropiați, Moritz Melchior (un bancher) și soția lui, lângă Copenhaga. Cu puțin timp înainte de moartea sa el a consultat un compozitor cu privire la muzica pentru funeraliile sale, spunând: „Cei mai mulți oameni care vor urma după mine vor fi copii, așa că faceți în așa fel încât ritmul să țină timpul cu pași mici”. Corpul său a fost îngropat la Assistents Kirkegard în zona Norrebro, Copenhaga. La data morții sale, el era un artist recunoscut și prețuit pe plan internațional. El a primit un stipendiu de la Guvernul danez cu titlul de „comoară națională”. Înainte de moartea sa se făceau deja demersuri pentru înălțarea unei statui maiestuoase în onoarea sa, care a și fost terminată și se află într-un loc central din Copenhaga.

Criticul Georg Brandes l-a întrebat pe Andersen dacă intenționa să-și scrie biografia. El a răspuns că este deja scrisă în Rățușca cea urâtă. Printre vorbitorii de limbă engleză povești precum Degețica, Crăiasa Zăpezilor, Rățușca cea urâtă, Mica sirenă, Hainele noi ale împăratului și Prințesa și bobul de mazăre rămân populare și citite pe scară largă. În portul din Copenhaga există o statuie a micii sirene, plasată în memoria lui Hans Christian Andersen, iar ziua de 2 aprilie, ziua de naștere a lui Andersen, este celebrată drept Ziua Internaţională a Cărții pentru Copii. În anul 2005 s-a sărbătorit bicentenarul nașterii lui Andersen și viața și opera sa au fost celebrate în întreaga lume. În Danemarca, în special, cel mai faimos fiu al națiunii a fost celebrat precum nicio altă figură literară. Un parc tematic bazat pe poveștile lui Andersen a fost deschis în Shanghai la sfârșitul anului 2006. Jocuri multimedia, precum și tot felul de alte concursuri culturale legate de povești sunt disponibile pentru vizitatori. El a fost ales drept vedeta parcului, deoarece el este „o persoană drăguță și harnică, ce nu s-a temut de sărăcie” așa cum citează agenția de știri AFP. (BBC Asia-Pacific 8/11/06)

Printre cele mai faimoase povești ale sale sunt: Prințesa și mazărea (cunoscută şi ca Adevărata prințesă) – 1835; Degețica – 1835; Cutia cu iască – 1835; Mica sirenă – 1836; Hainele cele noi ale împăratului – 1837; Lebedele – 1838; Soldățelul de plumb – 1838; Turma de porci – 1841; Ole-Lukøie – darul– 1844; Privighetoarea – 1844; Rățușca cea urâtă – 1844; Clopotul – 1845; Pantofiorii cei roșii – 1845; Crăiasa Zăpezilor – 1845; Familia fericită – 1847; Micul Tuk – 1847; Casa Veche – 1847; Umbra – 1847; Povestea unei mame – 1847; Fetița cu chibriturile – 1848; Este foarte adevârat! – 1852 şi multe altele.

Selecţie şi prezentare : Viorela Codreanu Tiron

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 9


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

I. ANIVERSARE MILAN KUNDERA

NAŞTERE

85 DE ANI DE LA

Născut la 1 aprilie 1929, la Brno, Cehoslovacia - Milan Kundera, este un romancier și un eseist francez de origine cehă. Trăiește în Franța din 1975, fiind cetățean francez din 1981. Urmează studiile Universităţii „Carol” din Praga şi Academia de Arte Teatrale, tot la Praga. În opera sa se pot distinge influenţele scriitorilor Giovanni Boccaccio, Rabelais, Cervantes, Laurence Sterne, Fielding, Denis Diderot, Robert Musil, Goethe, Witold Gombrowicz, Hermann Broch, Friedrich Nietzsche, Franz Kafka, Martin Heidegger, Emil Cioran. Când, în 1968, tancurile sovietice spulberau Primăvara de la Praga, dezghețul comunismului stalinist, Milan Kundera era deja un scriitor cunoscut întrucât publicase poezie, teatru, eseuri, iar primul său roman, Gluma, și nuvelele adunate în volumul Iubiri caraghioase fuseseră tipărite în ultimul an în peste 150.000 de exemplare. Kundera, împreună cu alți artiști și scriitori cehi, printre care și Václav Havel7, a fost implicat în 1968 în mișcarea de emancipare politică cunoscută ca „Primăvara de la Praga”, o perioadă în care un regim democratic a fost în cele din urmă strivit de intervenția brutală a armatei sovietice și aliaților ei care au participat la invadarea Cehoslovaciei, dintre care au lipsit doar România și Albania. În primul său roman, Gluma, parcă presimțind viitoarea invazie sovietică, Kundera scrisese o 7

Václav Havel (n. 5 octombrie 1936, Praga, Cehoslovacia – d. 18 decembrie 2011, Hradecek, Republica Cehă) a fost un scriitor, dramaturg și disident ceh. A fost ultimul președinte al Cehoslovaciei (1990-1992) și primul președinte al Republicii Cehe (1993-2003).

10-VI-2014 nr. 4/32

satiră la adresa totalitarismului din era comunistă. Din acest motiv i-a fost ridicat dreptul de semnătură și au urmat represaliile. Noile autorități cehe, (pro-sovietice) l-au exclus de la Catedra de literatură universală pe care o ocupa la Academia de Film și i-au eliminat cărțile din toate bibliotecile Cehoslovaciei. Cum ar fi putut Kundera să accepte un regim împietrit în stalinismul deceniului al șaselea al secolului 20, când el însuși fusese nu doar un participant activ la efervescența mișcării pragheze, dar mai și declarase – și ilustrase această declarație prin însăși cărțile sale – că tocmai stalinismul la învățat virtutea izbăvitoare a râsului? Totuși, existând o limită a rezistenței, în 1975, Kundera a fugit în Franța. Următorul roman, Viața e în altă parte, i-a apărut în 1979 în Franța, iar doi ani mai târziu autorul însuși se stabilea aici, devenind, în scurt timp un scriitor de faimă internațională, tradus în toate limbile importante ale lumii. Viața e în altă parte este un soi de struțo-cămilă, fiind și un roman, și o colecție de povestiri și conținând și visele autorului. În 2010 a fost suspectat că ar fi fost informator al poliției comuniste (StB) și ar fi denunțat un agent CIA în anii 50. Agentul CIA a fost capturat de organele securității cehe (VB) și Kundera a fost apreciat de comuniști (sursa:http: //www.abscr.cz/cs/vyhledavani-archivni-pomucky). A fost suspectat deasemeni de colaborare cu NKVD (KGB), dar aceasta nu s-a putut verifica - neavând încă acces la arhivele KGB. În 1984, a publicat Insuportabila ușurătate a ființei, pe care, în ciuda faptului că e cea mai cunoscută dintre cărțile sale, Kundera o consideră drept cea mai proastă. În 1988, regizorul american Philip Kaufman a ecranizat cartea, dar filmul său e mult diferit. În 1990, Kundera a publicat Nemurirea. Romanul acesta are un subtext mai curând filosofic și nu unul politic, ca celelalte romane. Printre multele cărți scrise vom aminti pe cele scrise în limba cehă: Gluma, 1967, roman; Ridicole iubiri sau Iubiri caraghioase, 1960, nuvelă; Insuportabila ușurătate a ființei, 1984, roman; Viața e în altă parte (1969; Eng. trans., 1974); Valsul de adio, (1976); Cartea râsului și a uitării (1979). Cărți scrise în limba franceză:

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 10


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2014 nr. 4/32

Jacques și stăpânul său. Omagiu lui Denis Diderot, teatru; Arta romanului, eseu; Lentoarea, roman, (1994); Ignoranța, roman, (2000); Identitatea, roman, (1998); Nemurirea, roman, (1990); Perdeaua care cade, (2005).

Dintre acestea au fost traduse în limba română: (primele traduceri au apărut în seria de autor Milan Kundera la editura Univers și au fost reluate la editura Humanitas într-o nouă traducere: Gluma, Ridicole iubiri Viața e în altă

parte, Insuportabila ușurătate a ființei, Valsul de adio, Cartea râsului și a uitării, Lentoarea, Identitatea, Ignoranța, Nemurirea.

Magdalena Popa Buluc în dialog cu Stelian Tănase8:

Din referințele critice am selectat doar: Maria Nemcova Banerjee, Paradoxuri terminale; Kvetoslav Chvatik, Lumea romanescă a lui Milan

Kundera

Când, în 1968, tancurile sovietice spulberau

Primăvara de la Praga, MILAN KUNDERA era deja

un scriitor cunoscut: publicase poezie, teatru, eseuri, iar primul său roman, Gluma, şi nuvelele adunate în volumul Iubiri caraghioase fuseseră tipărite în ultimul an în peste 150.000 de exemplare. Atâta şi ar fi fost de-ajuns pentru ca noile autorităţi cehe să-l excludă de la Catedra de literatură universală pe care o ocupa la Academia de Film şi să-i elimine cărţile din toate bibliotecile Cehoslovaciei. Şi cum să fi acceptat un regim împietrit în stalinismul deceniului şase pe acela care fusese nu doar un participant activ la efervescenta mişcării pragheze, dar mai şi declarase – şi ilustrase în cărţile sale – că tocmai stalinismul l-a învăţat virtutea izbăvitoare a râsului? Iată de ce următorul roman, Viata e în altă parte, i-a apărut în 1973 în Franţa, iar doi ani mai târziu autorul însuşi se stabilea aici, devenind în scurt timp un scriitor de faimă internaţională, tradus în toate limbile importante ale lumii. Selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron

Azi, în România, un scriitor nu mai e nimic... e un homeless. Stelian Tănase este doctor în sociologie, scriitor, eseist, istoric, politolog, publicist, scenarist, dramaturg şi regizor, realizator de emisiuni de televiziune şi profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti. Bun cunoscător al operei şi biografiei celui cu care se întreţine, dovedeşte inteligenţă şi fină intuiţie, fugind de clişee în conceperea documentarelor sale. „Scrisul e un exerciţiu al zădărniciei şi al singurătăţii” Stelian Tănase vorbeşte şi aminteşte de această perioadă de tranziţie, îmbinând expunerea istorică de arhivă cu analiza politică la zi şi investigaţia psihologică. Nu crede în literatura care ocoleşte marile adevăruri, afirmând: „Nu putem fi o naţie fără istorie, fără trecut, fără cultură”. Posedă o memorie impresionantă, antrenată, în care amintirile tuturor evenimentelor istorice sunt aşezate ca nişte fişiere invizibile, deosebit de bine organizate. Modernitatea lui, îmbinată cu istoria, are eleganţă, ceea ce este rar în tăvălugul de mizerabilism, populism, sexism şi circ al societăţii de azi. Radiografiază în romanele sale societatea românească de ieri şi de azi, scoţând în evidenţă criza morală, cu o mare pasiune pentru adevăr.

8

Stelian Tănase (n. 17 februarie, 1952, București) este un scriitor, eseist, istoric, politolog, publicist, scenarist, regizor și analist politic român.

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 11


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Crede în rolul elitelor, marii intelectuali, marii scriitori, marii gânditori, liderii politici, marii savanţi, care fac Istoria. Ei duc omenirea înainte. Distrugerea elitelor sub comunism a fost un fenomen deplorabil, o tragedie pentru poporul român.

Societatea românească are nevoie acum să-şi descopere adevăratul suflet şi aceste poveşti trebuie spuse, afirmă el.

A căutat în labirintul în care istoria noastră s-a rătăcit, înlăturând zgura de uitare, oferind o informaţie de mare acurateţe şi rigoare şi o fascinantă evocare a Bucureştiului de odinioară, cel al epocii Belle Epoque şi interbelice. Se desprinde, din incisiva lui analiză a lumii româneşti contemporane, tristeţea pentru soarta culturii şi, nu în ultimul rând, a scriitorilor şi jurnaliştilor, de care guvernanţii nu sunt interesaţi. Îşi doreşte să scrie o serie de cărţi despre România ultimilor 20 de ani, un plonjeu în societatea românească de tranziţie, pe un fundal istoric. A fost Visiting Short-Term Fellow, la „Woodrow Wilson Center for International Scholar”, în 1993, „Visiting Scholar”, la „Woodrow Wilson Center for International Scholar” în 1994, a colaborat la „Visiting Short Term Collaborative research project”, cu profesorul Gail Kligman9, la UCLA, în 1996, a avut o bursă Fullbright în 1997, a fost invitat la The New School for Social Research New York Publication, în 1998, şi a fost invitat ca Visiting short term, la Holocaust Museum Memorial Center. A susţinut conferinţe la Roma, Paris, Oslo, Viena, Budapesta, Washington, precum şi la prestigioase universităţi americane: Berkeley University, UCLA, Standford University, New York University, Columbia University, Maryland University Washington DC, The New School for Social Research, New York.

9

Gail Kligman este profesor universitar, actualmente lucrează în cadrul Departamentului de Sociologie al University of California, Los Angeles. A predat antropologie la University of Chicago, unde a fost una dintre apropiatele și discipolele lui Mircea Eliade, nimeni altul decât conducătorul doctoratului ei. Este membru al Chicago School of History of Religions și absolvent al University of Texas, Austin; a deținut postul de „Ion Rațiu" Visiting Chair of Romanian Studies în cadrul Departamentului de Government la Georgetown University. Preocuparile sale științifice vizează domenii ca sociologia politică, antropologia culturală, etnologia îndeosebi în spațiul central și esteuropean (în anii '70 și '80 a făcut numeroase stagii de documentare și cercetare în România, mai ales în Maramureș; în anul 1998 a devenit chiar cetățean de onoare al comunei Ieud).

10-VI-2014 nr. 4/32

A fost redactor-şef al Revistei „22” şi fondator, director al revistei „Sfera Politicii”. A realizat emisiunile de televiziune Orient Express, Maşina de tocat, 3x3, Bucureşti, strict secret, Tănase şi Dinescu. Este autorul unor eseuri şi volume non-fiction, precum Şocuri şi crize, Ora oficială de iarnă, Sfidarea memoriei (cu Al. Paleologu), Revoluţia ca eşec, Elite şi societate, Anato-

mia mistificarii, LA vs NY – Un jurnal american, Elite şi societate, România sub guvernarea Gheorghiu-Dej, 1948-1965, Miracolul revoluţiei – O istorie politică a căderii regimurilor comuniste, Acasă se vorbeşte în şoaptă. Jurnal şi dosar din anii comunismului târziu, Zei şi semizei la început de secol, Racovski – Dosar secret, Avangarda românească în Ahivele Siguranţei, Clienţii lui tanti Varvara, Cioran şi Securitatea. A semnat romanele Luxul melancoliei, Corpuri de iluminat, Playback, Maestro, Dracul şi mumia, Moartea unui dansator de tango, SKEPSIS. Este laureat a numeroase premii de televiziune şi premii literare.

„Istoria nu este o ladă cu vechituri din pod, este ceva viu” - Eşti un romancier cunoscut, eseist, dar şi om de televiziune, scenarist şi regizor de film. Cu rigoare ştiinţifică şi cu atenţie pentru detaliu, cu un rafinat talent şi compoziţie polifonică, îmbini expunerea istorică cu analiza politică şi investigaţia psihologică, îmbrăcându-le de cele mai multe ori într-o poveste romantică. De care dintre aceste partituri eşti acum mai pasionat? - Singura mea vocaţie este scrisul. Uneori, mă exprim, în funcţie de circumstanţe, nu numai cu stiloul, online ca bloger, dar şi cu camera de luat vederi sau pe o scenă de teatru. Un exemplu – Misterul Sebastian la Odeon. Întâi am scris o evocare isto-rică pe bază de documente despre premiera piesei Steaua fără nume şi alta despre moartea lui sus-pectă, după cercetări în arhive. Apoi am făcut un film documentar tv, pentru serialul tv Bucureşti strict secret, la final a fost dramatizarea de la Odeon, Misterul Sebastian în regia lui Felix Ale-xa... Deci, la început a fost povestea scrisă, apoi filmul şi abia după aceea

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 12


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE scenariul pentru teatru. Am visat întotdeauna, de când am citit primele cărţi, să fiu scriitor. - Dar, reîntorcându-ne în timp, care au fost acele romane care ţi-au trezit această pasiune? - Citeam cărţile vârstei: Mark Twain, Edmondo De Amicis Cuore, Fraţii Grimm, Micul prinţ al lui SaintExupéry, Wilhelm Hauff, cu Muc cel Mic, Vrăjitorul din Oz, Alice în Ţara Minunilor, pe care o recitesc chiar acum a suta oară. Pe vremea aceea se traducea mult din literatura pentru copii, care nu era atât de mult cenzurată. Nu m-am gândit niciodată să fac altă meserie.... -Sunt convinsă că multor oameni le lipsesc emisiunile tale de televiziune, bine documentate, serioase şi mai ales filmele din serialul Bucureşti, strict

secret”...

- Am dorit ca serialul să aibă 111 episoade şi am ajuns la 79. Am filmat în locurile în care s-au întâmplat evenimentele povestite. Situaţia perfectă este când reuşeşti, legat de un loc, să găseşti personaje reale şi o poveste. Deci, istorie. Societatea românească are nevoie să-şi descopere adevăratul suflet, trecutul, şi aceste poveşti trebuie spuse. După ‘89, interesat să aflu ce se petrecuse cu noi un întreg secol, adevăr la care nu avusesem acces înainte, am intrat în arhive. Vin din lumea bibliotecilor şi preocuparea mea este să dau o informaţie care să aibă acurateţe şi rigoare. Nu vreau să judec pe nimeni. Fiecare îşi duce crucea. Scotocirea prin subteranele istoriei noastre, citirea acestor dosare ale istoriei româneşti postbelice au fost o lecţie exemplară pentru mine, nu numai pentru că am aflat adevărul istoric, dar şi pentru că am întâlnit, citind multe mii de pagini, destinele a mii de oameni. Am înţeles cred de unde venim, dramele noastre, labirintul în care istoria noastră s-a rătăcit. O mică parte din documentaţia asta, făcută cu creionul în mână, am transferat-o în acest serial pentru televiziune, în altele, Dinastia, despre cei patru regi ai noştri, de exemplu, de 22 de episoade, difuzat de TVR. Şi acum mi-ar plăcea să fac documentare de istorie, dar televiziunile de astăzi sunt în regim de avarie, lucrează de pe o zi pe alta şi nu au resurse. Aş face un serial despre mânăstirile din România,

10-VI-2014 nr. 4/32

dar nicio televiziune nu are interes în acest context economic. Două-trei săptămâni la o mânăstire, cu costuri relativ mari, operator, luminist, invitaţi, producător, documentarea etc. Televiziunile de azi nu sunt dispuse să plătească toate aceste lucruri. Se fac multe talk show-uri pentru că este genul cel mai ieftin. Nu costă de fapt mai nimic. Pentru documentar mă refer la resurse minimale, nu la un film ca la BBC, unde un documentar de 52 de minute nu costă niciodată mai puţin de un milion de lire sterline. Noi avem la dispoziţie pentru un film în jur de 1.000-2.000 de euro şi se pune problema dacă îi primeşti şi pe aceştia. Dacă faci un film la Londra despre Bucureşti, el se vinde în toată lumea. Dacă faci un film la Bucureşti despre Bucureşti, nu se uită nimeni la el peste graniţe, nu poţi să îl vinzi. După ce am produs aproape 80 de episoade cu resurse proprii, Bucureşti, strict secret, nu am reuşit să încasez drepturile de autor pentru scenariu şi regie pentru 2/3 din film. Tu, ca scriitor, dacă ai o idee, poţi să faci acest lucru de amorul artei, hârtia e ieftină ca şi pixurile. Cu filmul e altceva, implică nişte costuri. Toată echipa angrenată în producţie trebuie remunerată corect. Sunt un pasionat de filmele documentare, văd destule pe săptămână pentru că aflu ceva. Mă uit mai puţin la filmele de ficţiune. Istoria României este un teren virgin. Cred că sunt mii şi mii de de subiecte netratate de nimeni. „Sunt înamorat de La Belle Epoque” - Cum ai reuşit ca istoric să aduci la lumină nu numai poveştile de istorie, dar şi poveştile de dragoste ale Bucureştiului interbelic, înlăturând zgura de uitare? - Am încercat să descopăr Bucureştiul prin întâmplări specifice din epocă. Tot ceea ce am realizat în acest serial este probat de documente, de imagini, de citirea la Academie a presei timpului. Şi de reconstituirea pas cu pas a tot ceea ce s-a întâmplat, bineînţeles din arhive. Despre anii ‘40 am realizat câteva - despre bombardamentul de la 4 aprilie, despre Zaraza, am descoperit că era pură ficţiune şi am tratat-o ca realitate, şi altul despre premiera Stelei fără nume încercând în paralel să descriu Bucureştiul acelei vremi. Am făcut episoade despre anii ‘30, Jurnal de sex, pornind de la păţania lui Geo Bogza şi procesele lui pentru por-

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 13


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nografie. Mă întreb ce este şi ce nu este pornografic într-o operă de artă. Romanul meu Maestro din 2008 a fost acuzat de diverşi cronicari pudibonzi de aşa ceva. Mi-ar fi plăcut să iasă un proces de aici, să ne lămurim.

10-VI-2014 nr. 4/32

patti, Brâncuşi, Clara Haskill, Carol I, să vorbim despre Tolstoi la Bucureşti, Kutuzov, care a stat cinci ani la Hanul lui Manuc între 1808 şi 1812... Publicul ţi-l creezi.

- Şi Dinastia?...

- E o temă care mă preocupă... Au fost 22 de episoade, despre Dinastia, despre cei patru monarhi ai României: Ferdinand, Carol I şi Carol al II-lea, Mihai, unde am semnat scenariul şi regia. Istoria nu este trecut, nu este un eveniment consumat şi depăşit căruia i-am pus punct. Pentru anii ‘20 am adus la lumină povestea de dragoste dintre Martha Bibescu (o femeie superbă care, se spune, a avut multipli amanţi regali) şi lordul Thompson. Amândoi au scris cărţi unul despre altul. O altă poveste de dragoste - plasată în La Belle Epoque, epocă de care sunt amorezat - a fost despre Natalia Negru, soţia lui Şt.O. Iosif, o femeie fatală care l-a părăsit pentru Dimitrie Anghel. Ştefan O. Iosif a murit la spitalul Colţea în 1913. Nici Dimitrie Anghel nu a avut o soartă mai bună. După o scenă de gelozie violentă, a tras cu un pistol asupra ei, apoi s-a sinucis. Natalia Negru a supravieţuit, el nu. Ce film de lungmetraj ar ieşi de aici! E o poveste de dragoste care a zguduit societatea românească a timpului. Tot pentru La Belle Epoque am făcut Craii de Curtea Veche. Pentru perioada postbelică - moartea lui Labiş, fuga în Occident a lui Petru Dumitriu, sinuciderea lui Chivu Stoica, statuia lui Stalin, moartea lui Gheorghiu-Dej, dar sunt multe altele… Trecutul ceva mai îndepărtat - incendiile care au ars Bucureştii, mai ales cel din 1847, despre Lipscani, Hanul cu Tei, Hotelul „Concordia”, unde a fost ales Alexandru Ioan Cuza, sau despre „Bisericile arestate”: Mavrogheni, Lucaci, Sf. Vineri, Sf. Gheorghe... Am vrut să obţin impresia că evenimentele s-au întâmplat chiar în această dimineaţă. Istoria nu este o ladă cu vechituri din pod, un muzeu. Este ceva foarte viu. Regimul comunist a avut interesul să pună un chepeng, să ne dea o versiune mistificată. Eu mi-am luat misiunea de a spune aceste poveşti cu cât adevăr în ele se poate. Mă interesează doar adevărul faptelor. Ar trebui un proiect naţional, filmele de acest tip ar trebui traduse ca să arătăm lumii istoria noastră. Să arătăm că aici au fost Li-

La premiera spectacolului Jurnalul lui Sebastian

- Cât de utile sunt aceste documentare pentru publicul român?

- Noi avem o populaţie foarte slab şcolarizată. Americanii, când au înţeles asta în anii ‘60, au început, la nivel naţional, să producă documentare de educaţie, prin care şi-au alfabetizat pur şi simplu populaţia. Este vorba despre analfabetismul funcţional. Îmi amintesc serialul Sesame Street. Era un fel de „Muppets” educativ. Populaţia României este, în proporţie de 65%, analfabetă funcţional. Ştiu doar să se iscălească. Nu au citit o carte. Deşi toţi pot prezenta o diplomă de patru sau opt clase, nu ştiu carte de patru sau opt clase. Statisticile arată că 25% din populaţia României nu are nicio carte în casă. În Cehia, acest procent este de numai 1%. Sunt convins că e nevoie un program naţional de filme documentare, care să instruiască populaţia în istorie, în cultură, în lucrurile practice ale vieţii. Ar fi cel mai util lucru pentru a repara puţin din lipsa noastră de educaţie. Ce să facem? Să aşteptăm o nouă generaţie de profesori capabili, plătiţi omeneşte, pentru că, din păcate, profesorii de acum trăiesc la limita subzistenţei, ca nişte sclavi cărora li se dă puţin ca să aibă ce să mănânce pentru a veni a doua zi la şcoală? Mai ales televiziunea publică cred că are această datorie. Publicul ţi-l creezi. Dacă urmăreşti numai audienţa, faci programe ieftine. Dar ieftine şi ca gust, şi ca profesionalism, şi ca ambiţie, pentru un public care vrea scandal, violenţă şi manele. Societatea româ-

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 14


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nească nu e făcută numai din spirite gregare. Există şi oameni civilizaţi, educaţi, care merg în bibliotecă, care intră la muzee, văd spectacole de teatru, se duc la concerte, călătoresc. Trebuie să investeşti în perspectivă. Nu poate să nu ne îngrijoreze pe toţi ce se întâmplă cu cultura. În Ministerul Culturii nu s-a întâmplat nimic de mulţi ani. Televiziunea Română a desfiinţat „TVR Cultural”. Teatrelor li s-au diminuat fondurile şi asta se reflectă în spectacolele din ce în ce mai sărăcăcioase. Multe dintre festivalurile de anvergură probabil nu vor mai avea loc. Presa scrisă aproape că nu mai există. Iar zilele acestea, semnalăm cu îngrijorare derapajul către profilul radiourilor de tip comercial al principalului post de radio public, „Radio România Actualităţi”, ale cărui misiuni de bază sunt şi trebuie să rămână informarea şi educaţia. Cum ar putea fi salvată cultura, singura cu care ne-am putut mândri şi ne mândrim încă în afară? În vizita de acum câteva zile a prim-ministrului Franţei, Jean-Marc Ayrault, acesta a venit însoţit, în delegaţia oficială, de regizorul Radu Mihăileanu şi de omul de teatru George Banu, demonstrând ce loc acordă culturii, vorbind la superlativ despre ceea ce au însemnat personalităţile culturale româneşti pe teritoriul francez. Din păcate, politicienii noştri fac tot ce le stă în putinţă să o reformeze. Din păcate, azi interesul pentru cătuşe este mai mare decât cel pentru cultură. Faptul că am început „reforma” Televiziunii Române în 2012 cu desfiinţarea postului de cultură este deplorabil. Aici este un cerc vicios. Directorii celor două posturi importante au reproşat faptul că aceste emisiuni nu au audienţă. Şi eu spun că au dreptate întrucâtva pentru că emisiunile nu sunt profesioniste şi nu trezesc interesul publicului. Iar cea de-a doua explicaţie este că publicul român este cel mai prost consumator de cultură din Europa, conform statisticilor. Dar, repet, televiziunea publică este obligată să creeze un mare program naţional de educaţie. Mass-media din România a ajuns la mâna anumitor grupuri de interese politicofinanciare. Din punct de vedere artistic, în privinţa numărului spectatorilor de teatru am ajuns în coada Europei, ca să nu mai vorbim de sălile de concert – am rămas la Ateneul Român... De 20 de ani guvernele şi toate primăriile promit... Şi în Occident sunt

10-VI-2014 nr. 4/32

programe de cancan la televiziune, dar sunt şi multe emisiuni serioase, făcute cu ştiinţă şi cu clasă. Pentru că există şi un public pentru emisiunile de substanţă: culturale, istorice, politice, economice... La noi apele s-au amestecat. Eşti surprins să vezi în prime time amorurile unei fete care nu se ştie cine este sau ale unui gigolo care a mai făcut o cucerire. Este o disperare pentru audienţă, pentru că în funcţie de ea se obţine publicitate. În momentul actual, Ministerul Culturii are cel mai mic buget din istoria lui. Este subfinanţat. (Şi asta datorită uniriii Ministerului Culturii cu Ministerul Cultelor, unde se duc majoritatea fondurilor alocate. n.n.) Şi mă aşteptam ca o nouă guvernare să vină cu o altă viziune asupra lumii româneşti, dar, din păcate, auzim aceeaşi placă: nu avem bani pentru cultură, pentru sănătate, pentru educaţie. Dar avem bani de pierdut în autostrăzi fictive. Cu miliardele care s-au plătit la Bechtel puteam să facem vreo zece spitale, nu ştiu câte săli de concerte, şcoli sau grădiniţe… Şi nimeni nu e tras la răspundere pentru pagube. Totdeauna se pleacă de la acest imbold al urgenţei: e urgent să facem o autostradă, e urgent să.... Politica este o competiţie pe viaţă şi pe moarte pentru resurse. Este şi o incapacitate profesională a oamenilor noştri politici. Politicienii noştri nu sunt capabili să imagineze din punct de vedere financiar sau din punctul de vedere al fiscalităţii o strategie care să ducă la o aşezare corectă a culturii. Românii o duc prost pentru că au nişte politicieni proşti. De cele mai multe ori, politicianul invitat la televiziune este un mistificator care încearcă să-ţi inducă ceva, să te vrăjească şi, în general, să-ţi trimită mesaje bine ticluite de la partid. Vine cu lecţia învăţată şi îşi spune povestea, transmite mesaje fără legătură cu realitatea. Îi cunosc destul de bine pe politiceni, nu am niciun dubiu asupra agendei lor, care este privată şi nu publică. - Vezi România ca o pradă? - Tot interesul pe care ţara aceasta l-a stârnit în ultimii ani în Occident a fost pentru resursele ei. Diferite companii puternice, mari din străinătate au venit aici nu ca să ne servească, să ajute ţara aceasta să devină mai repede europeană, ci ca să facă profit, să acapareze aceste resurse în bene-

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 15


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ficiul propriu. Toate aceste lucruri ţin de interesul unor mari trusturi internaţionale. Sigur că n-o să vină în România să facem noi profit. Sunt un mare admirator al polonezilor, care au ştiut să-şi negocieze intrarea în Uniunea Europeană până în ultima clipă. Politicienii români nu fac acest lucru. Stau ca nişte slugi la Bruxelles, cu capul plecat, şi acceptă tot ce li se spune. Mi se pare condamnabil. - Ai participat la viaţa politică, începând cu manifestările din 21-22 decembrie 1989, devenind o personalitate a societăţii civile. Ai fost deputat în Parlamentul României, liderul Grupului parlamentar PAC. Trăieşti senzaţia că partidele trimit în faţă oameni de slabă calitate? Clientela trebuie servită? Afirmai: Azi avem „justiţie de troc”. - Am fost în Piaţa Universităţii, am făcut nişte gazete, am fost vicepreşedinte al Alianţei Civice, am fost deputat, dar am renunţat. Acum n-aş intra în politică pentru că văd acest spectacol jalnic. Secretul politicienilor este acela de a spune celor care îi ascultă ce vor ei să audă. Detest acest lucru. Prefer să spun ce cred că este adevărat. Sunt un alergător de cursă lungă. Îmi petrec ziua adesea şi câte 16 ore în faţa foii albe de hârtie. Mă interesează să dau o informaţie care să aibă acurateţe şi rigoare. Nu cred că în România democraţia a câştigat pariul pe următorii 100 de ani. La noi, conflictul democraţie-dictatură, autoritarism-toleranţă nu s-a tranşat „for ever”. Societatea noastră este numai aparenţă. Este faţadă şi în spate este ca la teatru. Nu există zid, apartamente, lift... E gol. Societatea civilă a rămas la organizaţiile din 1990. Nu mai fac politică. E o viaţă a efemerului. Ce există astăzi nu mai este mâine. Politica are multă adrenalină şi la această agitaţie continuă eu nu mam putut adapta. - Dar, pe vremea când erai implicat în politică, în Parlament erau mult mai multe personalităţi, ca Alexandru Paleologu, Corneliu Coposu, Ion Raţiu, Ion Diaconescu... - Da, erau unii care proveneau din vechile elite din anii ‘40, oameni care trecuseră prin închisoare sau care avuseseră carieră. Acum cred că e prea multă pleavă, prea mult produs al tranziţiei.

10-VI-2014 nr. 4/32

Mă întreb cât este de implicat Serviciul Secret în ICR. - Cum apreciezi ce se întâmplă acum la Institutul Cultural Român? - Pe timpul lui Patapievici, cei înregimentaţi în tabăra lui Băsescu au beneficiat de fonduri - sinecuri, burse, traduceri, călătorii - la discreţie. Institutul a fost politizat, a fost condus vreme de 7 ani pe acest sistem i-aş spune de gaşcă. Dar trebuie văzută şi partea plină a paharului. Patapievici a dat ICRului dinamism, a scos la suprafaţă tineri manageri culturali, care au făcut treabă, directori de Institute Culturale din Europa, unii dintre ei foarte capabili. A fost un demers care s-a profesionalizat foarte repede. Dar aş mai aminti şi că ICR a avut un buget enorm, pe care guvernarea Ponta l-a redus cu o treime, şi probabil că va mai tăia, ceea ce mi se pare scandalos pentru că la cultură trebuie să dai bani, şi mulţi, nu să iei bani. ICR din perioada 200512 a fost subordonat direct Preşedinţiei. Asta a făcut ca Institutul să fie lăsat în pace să lucreze. Din păcate, profesorul Marga în câteva luni nu a avut timp să demonstreze nimic. El a condus Universitatea de la Cluj mult timp, era conectat în lumea universitară europeană. Dacă ar fi fost lăsat în pace, şi el ar fi avut o şansă să realizeze ceva la ICR. Cu el s-a procedat nu tocmai elegant, nici când a fost debarcat de la Ministerul de Externe. Nu ştiu de ce nu s-a vindecat de politică. Vara trecută, Crin Antonescu mi-a propus să fiu directorul ICR şi nu am acceptat. Toată lumea vede ICR-ul ca un fel de cloşcă cu puii de aur. După părerea mea, primul lucru care trebuie făcut este să fie depolitizat şi scos de pe câmpul de bătălie. Cred că este greşit faptul că acum are trei subordonări: Externele, Ministerul Culturii şi Comisia Senatorială. Într-o structură administrativă trebuie să ştii cine e şeful. Ar fi trebuit ca Marga să spună câţi politicieni i-au cerut să le angajeze favoritele, pupilele, protejaţii... Mă întreb cât este de implicat Serviciul Secret în ICR. N-am văzut nicio poziţie oficială, ICR nu dă niciun răspuns... Eu cred că şef la ICR nu trebuie să fie o personalitate publică, culturală, cu prestigiu, pentru că ea ar transforma inerent ICR într-un câmp de bătălie. Prefer pe cineva care nu are o imagine publică, dar care e un bun manager

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 16


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cultural. Şi mai cred că directorul ICR-ului nu trebuie să facă parte din nicio gaşcă. Ştii bancul!? La ce se pricep cel mai bine românii? Să facă o gaşcă! „Zădărnicie?! Nu poţi să pariezi niciodată pe cărţile tale.” - Revenind la literatură, de ce această călătorie a ta în imaginar? În ultimul roman, Skepsis, o carte halucinantă, scriai: „Pentru a exista lumea trebuie întâi povestită”. De fapt, cartea este o meditaţie despre curgerea timpului. Cum trăieşte scriitorul Stelian Tănase această metaforă în 2013? - Am studiat filosofia, dar nu am o minte speculativă. Am rămas însă cu câte ceva din facultate totuşi, de exemplu – care sunt problemele fundamentale ale filosofiei. Discuţia se referea la raportul dintre existenţă şi conştiinţă, problemă pe care am întors-o pe toate feţele toată viaţa. Skepsis este un roman plecând de la această întrebare. Este o trimitere la George Berkeley, arhiepiscop de Canterbury, care a acordat prioritate conştiinţei faţă de existenţă. Niciun roman nu e o cercetare ştiinţifică, e ficţiune. Dar prin intermediul istorisirii şi al caracterelor pun întrebarea dacă nu cumva conştiinţa precede existenţa, adică o creează. Or, lumea, ca să existe, trebuie întâi povestită. Povestea este elementul primordial întrun roman. Dacă ea nu există, romanul, cu personajele şi universul pe care îl creează, nu există. Istorismul mi se pare de neocolit, deşi nu îl agreez ca principiu. Timpul nu există, aşa cum îl ştim noi – trecut, prezent şi viitor. El este ca o sferă: poţi, din orice punct, să ajungi în orice punct. Noi definim timpul prin evenimente, ele sunt semnele curgerii timpului, dar nu timpul. - În acest roman te ocupi şi de istoria imperiilor. - M-am întrebat cum se prăbuşesc asemenea construcţii colosale, care par eterne, ca imperiul rus, habsburgic, bizantin, otoman. Imperiile pot să stăpânească orice: oameni, animale, oraşe, dar nu şi timpul. Timpul este ca un vierme care mănâncă un măr. Chiar dacă omori viermele, mărul trebuie să îl arunci. Ideea este că timpul nu poate fi stăpânit de nicio construcţie omenească. Este ceva care devo-

10-VI-2014 nr. 4/32

rează şi până la urmă timpul pe care nu-l vedem distruge şi creează în acelaşi timp totul. - Mi se pare că eşti cam pesimist. Într-un alt roman afirmai: „Scrisul e un exerciţiu al zădărniciei şi al singurătăţii”. De ce? - Ca să scrii nu poţi să stai într-un birou înconjurat de alte persoane. Nu poţi să ai nici o viaţă mondenă, nici o existenţă prea activă sau familie. Trebuie să stai singur şi să aloci timpul tău scrisului. În plus, cine scrie azi e bun de dus la balamuc. Pentru că îşi mănâncă viaţa, îi trece timpul. Stau la lucru (scriu un nou roman) de la primele ore ale dimineţii, în faţa computerului. Să fii scriitor înseamnă să nu-ţi trăieşti viaţa. Unii poate îşi scriu cărţile pe genunchi, la cârciumă, în tren. Asta nu înseamnă că nu au talent, ca Henry Miller, Mateiu Caragiale sau Céline. Zădărnicie?! Pentru că nu poţi să pariezi pe cărţile tale. Unele vor dispărea în neant sau poate vor rămâne câteva exemplare într-o bibliotecă, dacă vor mai exista biblioteci. Sau dacă limba română va mai exista peste 4-5 generaţii. Sunt sceptic... Peste 100 de ani vor fi cel mult 10 milioane de români. Poate cineva îţi va deschide cartea şi, grăbit, între două sandviciuri şi un telefon, va răsfoi scrierea ta. Or, asta îţi dă sentimentul că e zadarnic ce faci. Scriitorii se lasă uneori orbiţi. Scriem cartea, o ducem la editură, te încălzeşte când o ţii în mână ca pe un obiect palpabil, te bucuri de lansare, atunci când o vezi în rafturile librăriei. E o iluzie. Nu realizezi zădărnicia acestei vanităţi stupide - de a fi autor. Azi, în România, un scriitor nu e nimic... e un homeless. Lumea nu citeşte. Dacă se vând 1.500 de exemplare nu ştiu dacă măcar 500 o citesc. Mulţi iau cartea şi o ţin în bibliotecă sau o primesc cadou. E şi o contradicţie. Sunt adeptul lucrurilor solide, temeinice. Nu suport lucrurile care dispar mâine. Nu pot să mă concentrez pentru asemenea lucruri. Zădărnicia aceasta mă face anxios, uneori îmi dă insomnii. Oricum, scrisul este zădărnicie. Să stai în casă cinci ani, să scrii o carte şi apoi să apară două-trei cronici şi nimeni să nu te întrebe sau să-ţi dea un telefon să-ţi spună: „Ţi-am citit cartea, e bună sau e proastă!” Dar trebuie să rezişti în lipsa oricărei satisfacţii exterioare – recunoaştere, premii, bani, călătorii, traduceri, public, tiraje. Scrisul este un exerciţiu cu propriile

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 17


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tale emoţii, cu propria ta psihologie. Sunt învăţat să rezist. În anii ‘80 am avut probleme mari cu Securitatea şi cu cenzura. Două romane, Playback şi Corpuri de iluminat, mi-au fost refuzate, am fost interzis. Or, raţiunea de a fi a unui scriitor e să îşi vadă cărţile publicate, citite. Am rezistat, nu am trăit sentimentul că destinul meu de scriitor depinde de Securitate şi de cenzură. Povestea se juca pe alt plan. Şi acum îmi scriu cărţile la fel, în afara contingentului, a circumstanţelor. Sunt un părinte denaturat, nu mă interesez de ce se întâmplă cu ele. Ele nu circulă în milioane de exemplare cum se întâmplă cu un bestseller în Occident. Mi-ar plăcea. Dar cărţile au destinul lor, pe care niciodată nu îl cunoşti. Eu încerc să produc la un an-doi câte un miracol, aşa mi-ar plăcea mie să consider o carte. Când nu ştii să răspunzi la întrebarea „la ce bun o nouă carte” e miracol că mai scrii. - Cartea Clienţii lui tanti Varvara pare un scenariu cinematografic. Galerii de portrete, bazate pe mărturii de epocă şi pe dosarele întocmite de Siguranţă. Erai un romancier care opera cu personaje reale: Panait Istrati, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ana Pauker, Belu Zilber... Te-ai gândit ca ele să urce pe ecran? Cine este de fapt tanti Varvara? Te întreb asta pentru cititori. - Tanti Varvara nu e un bordel cum au crezut unii, este Siguranţa. S-a tradus în Statele Unite, în Anglia, în Spania, poate din cauza acestei confuzii... Clienţii ei erau comuniştii din Interbelic. Un producător mi-a propus să facem un serial pe seama acestor întâmplări şi destine. A rămas la propunere. Mi-ar plăcea să ecranizez Moartea unui dansator de tango... - În roman, străbat strălucirea şi mizeria Bucureştilor anilor ‘40, un oraş care dansează deasupra unui vulcan. Acolo evoluează prostituate, artişti de variete, gangsteri, agenţi de bursă neagră, poliţai, vulg şi boieri. Ţi-ai imaginat nişte actori anume în aceste roluri? - Am imaginea lui Gogu Vrabete zis Tango, dar ar trebui făcut un casting pentru că este un rol foarte greu iar eu nu cunosc bine noua generaţie de actori. Îl văd ca pe Belmondo tânăr, cel din filmul

10-VI-2014 nr. 4/32

lui Godard, din ‘59, cu Anna Karina, Cu sufletul la gură”. Am încercat să readuc la viaţă fantomele Bucureştiului. - Ai revenit tot timpul, în romanele tale, asupra Bucureştiului... - Am cu Bucureştiul o relaţie de iubire şi de ură. Detest acest oraş din toată inima, dar îl iubesc în acelaşi timp. Pentru mine este un dat. M-am născut în el. Sunt născut în Obor, pe strada Avrig. Am copilărit în spatele Halelor, în curtea bisericii Sfântul Nicolae. Oborul e Câmpul lui Heliade. De altfel, cartierul e plin de amintirea lui. Apoi am copilărit la Bariera Vergului, pe unde copilărise Delavrancea. Bucureştiul este „sosul” în care trăiesc de 60 de ani. Am vrut să plec în 2008 din ţară. Am avut câteva burse, „Fullbright” în 1997, de exemplu, în Statele Unite... Aş fi putut rămâne acolo. - De altfel ai şi scris LA vs NY. Jurnalul american... Care zone ale Bucureştiului te fascinează? - Nu poate nimeni să-mi scoată Bucureştiul din cap. Şi acum scriu un roman care este esenţial bucureştean. Oraşul este plin de drame, de istorii. Sunt copleşit de oraş. Sunt zone pe care le iubesc, ca Strada Plantelor - Sf. Ştefan - Armenească. Mă duc câteodată pe strada Avrig şi mă plimb. Sau, aici unde locuiesc, în Filantropia, unde trăiesc de 30 de ani, numit odată „Mahalaua Dracului”. Era odată, până în anii ‘80, la „Hanul Galben”, unde Nicolae Filimon avea o livadă. Mă revendic din Nicolae Filimon, pentru că primul roman românesc care mi-a plăcut a fost Ciocoii vechi şi noi. Personajele lui, ca Dinu Păturică, sunt asemănătoare cu personajele tranziţiei de azi. E plină realitatea românească atât de Dinu Păturică, cât şi de Andronache Tuzluc şi de Didina. Am această relaţie complicată cu Bucureştiul şi romanele mele îşi trag seva de aici. Din păcate, puţini sunt interesaţi de istoria oraşului, a cartierelor lor... Nici oficialităţile nu excelează. Gândiţi-vă cât de interesantă este istoria Bisericii Sfânta Vineri. Aş face povestea Văcăreştilor şi trama ei în timpul lui Ceauşescu şi după... Ar fi trebuit restaurată urgent după 1989. Biserica Ortodoxă nu e interesată. Nu ştiu de ce.

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 18


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - În cartea Athenée Palace, cunoscuta scriitoare Olivia Manning10 povesteşte că partea minunată a Bucureştiului interbelic exista în jurul hotelului, ca într-un cerc tras cu compasul. Ca realizator al unui episod despre această zonă, ce gândeşti? - Foarte multe personalităţi au tras la Athenée Palace. Hotel de lux, loc de întâlnire pentru capete încoronate, prim-miniştri, ambasadori, generali, scriitori, diplomaţi, şi dive, dar şi pentru escroci internaţionali, cocote şi mai ales pentru spioni. În ziua căderii Parisulului, contesa Rose de Waldeck11 se cazează la hotel Athenée Palace din Bucureşti. Ea venise aici să scrie despre ce se întâmpla în Europa. A ales cel mai bun loc de observaţie, o ţară la răscruce – între Rusia şi Balcani. Lucra pentru „Newsweek”. România nu era ocupată şi avea relaţii diplomatice cu toate ţările aflate în conflict. A locuit aici 7 luni, interval în care România a trecut prin cele mai tragice clipe. John Reed, cel care a scris Zece zile care au zguduit lumea, afirma în 1916 că Bucureştiul are cele mai multe prostituate. Adevărul este că trebuie să fii idiot să vezi România numai de la Athenée Palace. România nu e numai Calea Victoriei. România e şi cea de dincolo de Bucureşti, acolo unde ţăranii trăiau încă în bordeie, fără lumină electrică, fără apă şi erau încă în Evul Mediu. Şi azi e cam la fel. Ţăranii români trăiau tradiţia, obiceiurile, lucrurile acestea vechi ca întrun mare ceremonial. Ei şi cerul. Aceste lucruri veneau de sute de ani, deja se cuantificaseră. Comuniştii au distrus totul, mă refer la civilizaţia rurală, la elitele ţărăneşti. I-au transformat în navetişti, nici ţărani, nici muncitori. Nu mai avem acele elite 10

Olivia Mary Manning (n.2 martie 1908 – d.23 iulie 1980) a fost o romancieră britanică, poetă, scriitoare și cronicar, cunoscută mai ales pentru volumele de ficţiune şi non-ficţiune în care a detaliat frecvent călătoriile și odiseile personale, pe care le-a plasat în Anglia, Irlanda, Europa și Orientul Mijlociu. Ea a scris de multe ori de la experiența personală, deși cărțile ei demonstrează, de asemenea, puncte forte în scris imaginativ. Cărțile ei sunt foarte admirate pentru descrierile vii ale locurilor. 11 Rosie Goldschmidt Waldeck (n.24 august 1898 – d.8 august 1982 , născută la Rosa Goldschmidt, de asemenea, cunoscută sub numele de Rosie Waldeck și de mai multe alte variante ale numele ei, a fost autorul mai multor lucrări, inclusiv Preludiu la trecut; . Autobiografia lui o femeie și Athene Palace. Ea povestește, printre altele, procesul de spionaj din 1930 care implica editura din Berlin Ullstein Verlag (ea a fost căsătorită cu Leopold Ullstein ); acesta din urmă povestește evenimentele din cercurile diplomatice de elită în București, România în timpul celui de-al doilea război mondial .

10-VI-2014 nr. 4/32

ţărăneşti, nici pe cele urbane. Ce avem azi e altceva. România era o ţară a contrastelor ca şi azi. Dacă voiai să vezi numai Calea Victoriei, Palatul Regal, Ateneul Român, Fundaţiile Regale, restaurantul Cina, Casa Capşa, Hotelul Continental, vedeai o Românie pe care o puteai întâlni peste tot, la Paris, la Roma, la Viena, cu cafenele de lux, cu diplomaţi, ziarişti, cucoane frumoase şi luxos îmbrăcate. Dar ca să vezi Bucureştiul, trebuie să te duci şi spre mahalale. Mahalaua Buzeşti-Griviţa era un fel de Montmartre sau Montparnasse - boem, un amestec de studenţi, de negustori, de curve, de cârciumi, de intelectuali şi artişti. Acolo au stat Iorga, Eminescu, Saligny... Era o lume fabuloasă pe care am reînviat-o în Moartea dansatorului de tango. Am încercat să readuc la viaţă toate aceste fantome. Între timp zona a fost demolată. Istoria o fac elitele - Ştiu că predai la Universitate, la Facultatea de Ştiinţe Politice, un curs despre elite, la nivel doctoral. De altfel, ai semnat şi câteva volume, ca Elitele şi societatea, Zei şi semizei la început de secol şi Anatomia mistificării, un proiect capabil să absoarbă total un scriitor. Ce rol joacă elitele într-o societate? - Totul. Fără ele nu se face nimic. Marx credea că masele au acest rol. S-a înşelat copios. Dacă propaganda comunistă ne-a băgat pe gât că masele fac istoria, eu vă spun că nu. Istoria o fac elitele, marii intelectuali, marii scriitori, marii gânditori, liderii politici, marii savanţi. Ei duc omenirea înainte, inventează, dau teorii, creează motoare, celule stem. Mă adresez celor care înţeleg şi îşi asumă acest lucru. Elitele româneşti au avut o situaţie foarte dificilă. În ţara asta n-a durat nimic. La o generaţie, la două, totul s-a luat de la început. Ba o ocupaţie străină, ba un cutremur, un război, epidemii de ciumă sau holeră, incendii, secete, inundaţii devastatoare. Nici secolul XX nu a făcut excepţie. A avut două războaie, ocupaţii străine, holera din 1913, cutremure în 1940, 1977. Elita politică care se formase de pe la 1848, şcolită şi cu educaţie occidentală, a fost distrusă o sută de ani mai târziu. Când spun elite nu mă refer numai la vârfurile intelectuale sau la cele politice, ci la o

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 19


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE stratificare socială. Şi la sate întâlneai o elită: câţiva ţărani, preoţi, doctori, învăţători... Erau familii înrădăcinate în locul respectiv de sute de ani. Era o elită care ducea în spate istoria României dintotdeauna. Ea a fost distrusă în timpul ocupaţiei sovietice, apoi în anii 1960-‘89. În Anatomia mistificării, asta a fost tema - distrugerea elitei intelectuale. Pentru asta am reconstituit procesul intentat lotului „Noica-Pillat”. Sunt interesat de felul cum a fost ea distrusă în puşcăriile româneşti, dar şi prin sistemul de educaţie, şi prin persecutarea acestor elite. Nu au putut să publice, să-şi menţină catedrele la facultate, să călătorească. Izolaţi de Occident, de mediul extern, închişi, erau mai fragili, mai uşor de manipulat şi de împins într-o direcţie sau alta. Într-un cuvânt, „reeducaţi”. Ce era obligatoriu erau declaraţiile publice de fidelitate faţă de regim. Regimul a urmărit să-i împiedice să se constituie într-o dizidenţă, a vrut să-i reducă la tăcere, să-i atragă în diferite forme de colaborare pe cei mai influenţi. Era spălarea creierelor. Distrugerea elitelor sub comunism a fost un fenomen deplorabil, o tragedie pentru poporul român. Problema e că nu am reuşit să constituim altele. Avem o „elită” politică deplorabilă, incapabilă să rezolve problemele României. România este astăzi într-o situaţie dramatică în primul rând din cauza clasei politice. Ea a avut decizia, resursele, mijloacele de a da legi, de a crea instituţii. Ce-a făcut?! O cursă continuă, mai bine de 20 de ani, pentru a se îmbogăţi. Nu au dat deloc o bună guvernare. N-au asta în cap, nici nu ştiu şi nici nu vor s-o facă. Odinioară, când intrau în politică, Bălcescu, Rosetti, fraţii Goleşti, Carp, Brătienii aveau o avere, mai mare sau mai mică, făcută în sute de ani de famiiile lor. Intrau în politică pentru binele public. Şi-l făceau, era mari patrioţi. L-au avut şi pe marele rege Carol, care a arbitrat conflictele naturale din clasa politică. Aceia erau oameni care aveau o cultură făcută în Occident, erau oameni cunoscuţi, cu autoritate. Diferenţa între acele elite şi clasa politică de astăzi este enormă. Astăzi te uiţi în Parlament şi vezi mulţi Neica Nimeni. Sunt oameni de pripas, fără biografie. Chiar şi în comunism, îmi aduc aminte de elita medicală, care a dus faima şcolii de medicină românească, dar care avea şi o cultură formidabilă. Medicii erau melomani, citeau enorm, ştiau filoso-

10-VI-2014 nr. 4/32

fie. Aşa erau profesorii Juvara, Hortolomei, Alfred Rusescu, Ana Aslan, Arsene, Lupu, Trestioreanu... Erau formaţi înainte şi şi-au păstrat poziţiile pentru că erau necesari. Tovarăşii din CC al PCR doreau să fie bine îngrijiţi. Aşa au supravieţuit. Dar prin anii ‘70, odată cu dispariţia acestei mari generaţii, lucrurile s-au stricat. Sistemul de clan, de clică care există şi azi atunci a apărut. Sistemul corupt comunist nu a dispărut în ‘89, aşa cum ne închipuiam noi că se va întâmpla. Membrii acestui sistem şi-au continuat privilegiile pe care le-au transmis familiilor lor. România este azi în metastază. Unde te duci, lumea e nemulţumită, e frustrată, nu se ajunge cu banii, are prea multe griji şi nu are soluţii. Nici nu mai ies din casă, nu-mi face plăcere, tristeţea oamenilor mă deprimă. Răul este ireversibil şi durează - Te-ai ocupat de avangarda românească şi, totodată, ştiu că eşti pasionat de artă. Atunci când mergi în străinătate, stai ore întregi la coadă pentru a intra într-un muzeu. Ce se întâmplă cu piaţa de artă la noi? - M-a interesat avangarda românească pentru că mi s-a părut că românii, într-un moment în care ţara era defazată faţă de Europa, s-au plasat în prima linie cu arta occidentală. Cultura română a făcut atunci un salt peste timp şi s-a aliniat la tot ce era nou, trecând dintr-un trecut tradiţionalist în atmosfera europeană a vremii. Erau nu numai pictori, dar şi scriitori. De la Tristan Tzara12 la Eugen Ionescu13, la Gherasim Luca14, Benjamin Fundo12

Tristan Tzara (n. 16 aprilie 1896 Moinești - d. 25 decembrie 1963 Paris) este pseudonimul lui Samuel Rosenstock, poet și eseist român evreu, născut în localitatea Moinești din România și stabilit mai târziu în Franța, cofondator al mișcării culturale dadaiste, care a condus la o revoluție majoră în artele plastice și literatură. 13 Eugen Ionescu (n. 26 noiembrie 1909, Slatina - d. 28 martie 1994, Paris), cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze, a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6). Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale. 14 Gherasim Luca (nume original: Salman Locker, n. 23 iulie 1913, București - d. 9 februarie 1994, Paris), cunoscut și sub numele de Zolman Locker, Gherashim Luca, Costea Sar și Petre Malcoci, a fost un teoretician al suprarealismului și un poet evreu român, frecvent

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 20


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ianu15, Victor Brauner16. Aş spune că a fost un şpagat peste o prăpastie. Venirea lor în Occident a iscat întrebarea: Ce ţară este cea care i-a produs? Anticariatele, după ‘89, au început să fie răscolite în căutarea ediţiilor publicate de micile edituri de avangardă, ce se vând astăzi la mii de euro un exemplar. Multe din aceste lucrări au fost cărate în Occident cu vagoanele. Colecţia mea? Nu e chiar o colecţie. Cu atât de mult cenuşiu în jurul meu, am încercat să mă înconjor de lucruri frumoase, de tablouri, tapiserii, vitralii... dar nu am avut resurse să constitui o adevărată colecţie. Dacă aş avea resurse, aş construi o galerie de artă modernă românească la Bucureşti. Cu Ţuculescu17, Horia Damian18, Cojan, Doru Bucur19, Piliuţă20, Alin Gheorghiu21, Bernea22 etc., expuşi tot timpul pe simeze. Cu 2-3 mari retrospective pe an, cu pictorii cei mai citat în operele cuplului Gilles Deleuze si Félix Guattari. Aderă de foarte tânăr la mișcarea avangardistă, fiind un membru marcant al grupului de la Alge (1930, 1933). În cadrul celui de-al doilea val suprarealist, se alătură grupului format din Gellu Naum, Victor Brauner, Jack Herold. 15 B. Fundoianu, alias Benjamin Fondane (pseudonimele literare ale lui Benjamin Wexler [ortografiat și Wechsler]), (n. 14 noiembrie 1898, Iași - d. 2 octombrie 1944, lagărul nazist de exterminare Auschwitz, Polonia) a fost un critic, eseist, poet și teoretician literar franco-român de etnie evreiască. 16 Victor Brauner (n. 15 iunie 1903, Piatra Neamț - d. 12 martie 1966, Paris) a fost un pictor și poet suprarealist evreu, originar din România. 17 Ion Țuculescu (n. 19 mai 1910, Craiova - d. 27 iulie 1962, București), personalitate complexă, biolog și medic, s-a făcut cunoscut însă mai ales ca pictor. 18 Horia Damian (n. 27 februarie 1922, București -- d. 13 mai 2012, Paris) a fost un pictor francez de origine română, membru de onoare din străinătate al Academiei Române (din 1993). 19 Doru Bucur (n.1922, București – d.1969, București) A fost unn pictor român, care „după o singură expoziţie personală în 1967 are un imediat debut revelator! Sunt argumente suficiente pentru situarea artistului Doru Bucur în categoria celor al căror spirit creator nu a putut rămâne neobservat de contemporanii săi. O primă viziune asupra universului lui Doru Bucur poate duce cu gândul la integrarea acestuia în coordonatele unor stiluri avangardiste - cubism sau orfism – însă acest fapt ar corespunde doar unei interpretări exterioare a imaginii bucuresciene.” 20 Constantin Piliuță (n. 4 februarie 1929, Botoșani - d. 3 mai 2003, București) a fost un pictor român. Dupa ce studiază la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București (1945 - 1949), sub îndrumarea lui Alexandru Ciucurencu, participă la cele mai de seamă manifestări colective organizate în țară. 21 Ion Alin Gheorghiu (n. 29 septembrie 1929, București - d. 11 decembrie 2001) a fost un pictor și sculptor, român, membru titular (1999) al Academiei Române. 22 Horia Bernea (n. 14 septembrie 1938, București; d. 4 decembrie 2000, Paris) a fost un pictor român, fiul sociologului și etnologului Ernest Bernea. El a deținut între anii 1990-2000 funcția de director general al Muzeului Țăranului Român.

10-VI-2014 nr. 4/32

noi. Un colecţionar, astăzi, la Bucureşti poate să cumpere puţine lucruri interesante: icoane, mai ales ruseşti, şi covoare aduse de la Istanbul. Mai găseşti, dacă ai noroc, arta interbelică din zona avangardei, desene de Brauner, Marcel Iancu, Maxy, Perahim. Dar, din păcate, a apărut o falsificare masivă a acestor autori. Pentru că nu poţi conta pe experţii pe care îi avem, care închid uneori ochii, din păcate, şi dau certificate de autenticitate când nu e cazul. Chiar şi la licitaţii apar falsuri. Nimeni nu le opreşte. E nevoie de o expertiză foarte serioasă. Bucureştiul a devenit interesant în piaţa de artă după revoluţie mai ales prin avangardă. În ultimii ani însă a sărăcit, anticarii nu prea mai au ce să vândă şi atunci la ce recurg? La marfa dubioasă, la falsuri, la lucruri fără valoare. Dar sunt şi negustori serioşi şi de aceea, când cumperi un tablou, trebuie să te uiţi din ce prăvălie îl iei, de la cine. „Lui Caragiale îi sunt dator vândut”

Împreună cu fiica sa

- Ce semnifică această simbolistică a numelor din romanele tale. Iată câteva din Skepsis, ultimul tău roman - Isaia Grămăticul, Dănilă Zbanţ, Zacca Păsărarul, Jenel Borfaşul.... Cum le inventezi? - Încerc ca numele să se potrivească cu personajul. Încerc să potrivesc numele cu cariera, cu profilul, cu rolul pe care îl joacă în poveste. Numele nu e o întâmplare. Sunt nume mai solemne, unele mai prietenoase, porecle... Am liste întregi de nume. În viaţă nu e aşa. Tănase e un nume de meşter din mahalaua Obor. - În Jurnalul american, scris în urmă cu 16 ani, notai nişte lucruri valabile şi azi. „Fiecare încearcă să se caţere pe ceva. Adesea, calomnia, indiscreţia, zvonul servesc de minune. Nu numai intelectualii tră-

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 21


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE iesc din colportări. La fel se întâmplă şi între jurnalişti şi politicieni. Umblatul în scrisori, jurnale, în amintirile cuiva nu e mai puţin o practică răspândită. Mai nou se umblă şi în computer pentru a găsi mesaje compromiţătoare”. - Eram la New York. Fragmentul se referă la lumea românească de acolo. Era un scandal enorm legat de biserica Sf. Maria. Am văzut un spectacol hilar, homeric, nişte oameni căţăraţi pe mese, pe scaune care se băteau, se înjurau în biserică, un popă urla şi se ruga ca să-l audă lumea şi să înceteze măcar câteva minute. Se acuzau că erau securişti, că furaseră banii, de imoralitate. Defectele noastre se vedeau mult mai clar pe teren străin. Ne place să ne tăvălim ca porcii în mocirlă. Am dus România de aici acolo. - Romanele tale sunt la fel de reale ca şi scrierile lui Caragiale. - Eu sunt un caragialian. Mă revendic de la cronicarii munteni, de la Nicolae Filimon23, iar lui Caragiale îi sunt dator vândut. E apoi figura lui Camil Petrescu, care m-a dominat în tinereţe. Patul lui Procust este cel mai bun roman românesc scris în secolul XX. Şi el era din Obor, era copil din flori. Eu nu sunt copil din flori, dar mama mea era şi înţeleg foarte bine această psihologie. - Ce te nelinişteşte în societatea de azi? Cehov se întreba: „Va putea un viitor radios să răscumpere minciuna josnică?”. - Nu. Răul este ireversibil şi durează. Nu se vindecă. Trece timpul, mai uităm, dar nu se vindecă. Din păcate, la noi, o spun cu mare tristeţe, oamenii îmbătrânesc urât. Situaţia stresantă pune o enormă presiune asupra oamenilor. Şi în străinătate oamenii sunt apăsaţi, dar ştiu să se bucure, să zâm23

Nicolae Filimon (n. 6 septembrie 1819, București — d. 19 martie 1865) a fost un prozator român, faimos pentru că l-a creat pe Dinu Păturică, eroul primului nostru roman realist românesc, un arivist din stirpea lui Julien Sorel. De asemenea, autor de nuvele romantice și realist-satirice și primul critic muzical român. A scris un jurnal de călătorii pe Dunăre, și prin Occident, în Ungaria, Austria și Italia. Cea mai importantă operă a sa este romanul Ciocoii vechi și noi, apărută în 1863. Romanul este o frescă a societății românești la începutul secolului XIX. A fost inițiat în francmasonerie când se afla la studii în Franța.

10-VI-2014 nr. 4/32

bească. Citesc, călătoresc, lucrează până la bătrâneţe. La noi devin posaci, se înnegresc, se deprimă. E adevărat că sunt şi săraci, nu se ajung cu pensia. Dar nu ştiu de ce noi românii îmbătrânim urât şi prematur. Un român de 60 de ani este mult mai bătrân decât unul de 80 de ani din Occident, atât fizic, cât şi mental. Asta arată că lumea românească e foarte bolnavă. În perioada interbelică, românii arătau altfel (Neagu Djuvara făcea observaţia asta). Explicaţia: erau mai liberi, erau mai integraţi civilizaţiei europene. Şi cu toate astea, de ce crezi că nişte oameni de talia prinţului Charles sau a arhiducelui Andreas von Habsburg-Lothrigen sunt pasionaţi de patrimoniul transilvănean, afirmând: „Aveţi o ţară extrem de frumoasă, cu uriaşe resurse”? Practic, două case mari ale Europei, Windsor şi Habsburg, şi-au dat mâna în inima Transilvaniei, la Archita, renovând case, biserici, înfiinţând un spital... Telespectatorii britanici, dar şi cei din întreaga lume au putut descoperi România într-un film documentar realizat recent de Travel Channel şi care îl are ca invitat chiar pe moştenitorul coroanei britanice, Prinţul Charles. Wild Carpathia prezintă partea „sălbatică” a României, punând accentul pe pădurile din Munţii Carpaţi, consideraţi unul din ultimele teritorii sălbatice din Europa. Cred că sunt interesaţi pentru că au găsit România profundă, adevărată, nu cea din massmedia. Sunt un admirator al Prinţului Charles. Nu mi-a plăcut Diana, nu cred că a fost o femeie victimizată. Nu văd de ce se pasionează lumea atât după ea. În fine. Aceşti oameni din Occident, care vin din culturi foarte vechi, pot vedea mai bine că aici există valori. Noi suntem în pădure şi n-o mai vedem din cauza copacilor. Ei chiar preţuiesc aceste lucruri de la noi, de exemplu vechimea obiceiurilor şi a modului de trăi, puritatea. Sunt interesaţi de sufletul românilor, se întreabă cum au rezistat în timp în calea tuturor vitregiilor imaginabile. Mama îmi zicea, cu filosofia ei de româncă absolută, „Rabdă! Trebuie să rabzi! Trece totul!”. Aici cred că e secretul care îi fascinează pe oamenii ca prinţul Charles. Poate că englezii au început să vadă în filmele pe care le-a făcut Prinţul Charles nedreptatea care ni s-a făcut când Churchill ne-a „vândut” lui Stalin în octombrie 1944, la Moscova. Nu îi fac neapărat o vină lui Churchill. Era premierul guver-

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 22


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nului britanic şi treaba lui era să salveze Imperiul Britanic, nu România. Dar a ieşit cum a ieşit. Adică foarte rău pentru noi. Cred totuşi că un miracol românesc este posibil, dar până atunci mai avem de tras. - Ştiu că eşti regalist. - Da. Născut în ‘52, am trăit într-o republică bolşevică 38 de ani, apoi într-una de tranziţie încă 23 de ani şi constat eşecul acestei formule în istoria României. Citind ceva istorie, am văzut că modernizarea României şi perioada ei cea mai bună au început în momentul în care domnitorul Carol I s-a aşezat pe tron la Bucureşti. Au urmat decenii de dezvoltare şi modernizare, de prosperitate şi cultură, de învăţământ, care au ţinut până la alungarea regelui Mihai. Nu pot să spun că acea Românie era fericită, dar, comparând, a fost partea noastră de istorie cea mai bună. Ce concluzie pot să trag? Că ceea ce i-a fost benefic poporului român a fost monarhia. Cred că după revoluţie era bine să revenim la Constituţia din 1923 şi să-l aducem pe Regele Mihai pe tron. Era lucrul cel mai raţional. România ar fi fost altfel. Era exact ca în 1866, când s-a preferat în locul unui domnitor autohton ca Alexandru Ioan Cuza, un domnitor străin care aducea Bucureştiul la nivelul capitalelor europene, prin relaţiile de familie pe care le avea. El s-a aşezat, prin simpla lui prezenţă, în relaţii cu marile familii monarhice, cu Viena, cu Parisul, cu Berlinul. Asta a ajutat enorm România. Şi astăzi, am putea să ne aşezăm la masă cu cele mai puternice ţări - guverne, trusturi, bănci -, cu cei mai importanţi oameni politici şi să fim trataţi de la egal la egal. Dar cei care fac politcă în ţara asta nu vor să înveţe nimic din istorie. România ca personaj - Aşa cum spunea Shakespeare, „lumea e un teatru”. Mi-a plăcut foarte mult spectacolul pe care lai realizat la Teatrul „Odeon”, Misterul Sebastian, în regia lui Felix Alexa, cu Maestrul Radu Beligan în rolul principal. Te-ai gândit să mai dai naştere unui asemenea spectacol? - A fost un succes de public extraordinar. S-a jucat numai cu sala arhiplină. Mai am proiecte, dar

10-VI-2014 nr. 4/32

sunt greu de materializat într-o perioadă de criză ca aceasta. De altfel, spectacolul a fost sponsorizat de către persoane private şi găsesc că a fost un succes pentru că, iată, oamenii de afaceri s-au implicat în susţinerea culturii. Un alt lucru important a fost acela că l-am cunoscut îndeaproape pe Radu Beligan, care, în afară de un talent imens, are şi o energie extraordinară. Ai ce să înveţi de la el. Dar i-am redescoperit şi pe Marius Manole şi Rodica Mandache. - Cum te regăseşti şi cum începi să construieşti când începi procesul de creaţie. Mi-ai povestit că ai avut o perioadă foarte proastă şi nu ai putut să scrii în ultimul timp şi că acum lucrezi de dimineaţa până noaptea, mulţumit de rezultat. - Scriitorul este la fel ca un arhitect sau ca un medic înainte de a intra într-o operaţie. Ştie ce trebuie să facă. Însă, ca scriitor, niciodată nu ştii de unde apare acest miracol, scânteia. E posibil să fii într-un tramvai sau să citeşti o carte, poate să te impresioneze replica cuiva, se poate să fii cu nişte prieteni şi în momentul acela începe să-ţi bâzâie o idee la ureche ca un ţânţar noaptea şi acest detaliu începe să se îngroaşe, începe să crească. Se poate ca la început să nu fii foarte convins. Te întorci, pleci, iar te întorci, mai scrii o altă carte între timp... - Ce ai pe masa de lucru? - Bineînţeles, un nou roman. Ambiţia mea de ceva vreme este să scriu o serie de cărţi despre România ultimilor 20 de ani, un plonjeu în societatea românească de tranziţie, pe un fundal istoric. Ca în Skepsis, dacă vreţi, unde vorbesc de căderea Bizanţului, de Balcani, de legăturile noastre cu Rusia, cu Viena... România ca personaj. Primul roman deja l-am publicat în 2008, la Polirom, Maestro. O parte din serie este scrisă, primul în 1993-1994 - o poveste despre Revoluţie. Aş putea s-o dau la editură, dar nu sunt încă mulţumit, mai stau, am răbdare. Vreau s-o refac. Sunt nişte nuclee narative. Mă interesează o altă poveste, scrisă în urmă cu vreo zece ani, Partida de vânătoare. Cartea de acum e născută şi ea tot în urmă cu nişte ani. Am publicat un fragment în The Guardian, în 1999, m-

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 23


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE am oprit, iar m-am întors... Îşi trage seva din contemporaneitatea mea. Nu m-a dus ca în Skepsis în urmă cu 500 de ani. De cele mai multe ori, în aceste romane nu e nimic din biografia mea. Îmi vine mai uşor să scriu poveştile altora. Îmi este mai uşor să scriu poveşti cărora le ştiu sfârşitul. Mi-e greu să scriu poveşti dintr-o lume deschisă, al căror sfârşit nu-l ştiu. Fac mai multe versiuni şi, până la urmă, una o public. Ce scriu acum e un roman care povesteşte, în aparenţă, despre viaţa unui căţel. Poate să fie câinele meu Jimy, un ciobănesc german cu care am o relaţie cu totul şi cu totul specială. Îl înţeleg din ochi, împart destule cu el. Mă însoţeşte de câţiva ani. În Skepsis am povestit o întâmplare reală de la Istanbul, din 1911. S-a dat ordin să se strângă peste 100.000 de câini şi să fie duşi pe o insulă unde au fost părăsiţi fără mâncare sau apă. Un adevărat masacru. Orhan Pamuk24 observa în cartea lui intitulată Istanbul că de atunci începe ghinionul acestui oraş. Sunt oripilat de ceea ce se întâmplă în România cu animalele. Sub pretextul unei povestiri banale despre viaţa unui căţel vorbesc despre cruzime şi violenţă în lumea noastră. Romanul care ar urma apoi ar fi Partida de vânătoare. Dar acolo e altceva, e un thriller politic. - Crezi în destin? Spuneai că acesta ţi-a răsturnat viaţa de multe ori. - Sunt un fatalist şi cred că ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus. Din cauza aceasta nu mi-e teamă de moarte. Am trecut în viaţă prin situaţii periculoase, cum

24

Orhan Pamuk (n. 7 iunie 1952, Istanbul) este unul din cei mai renumiți scriitori turci contemporani, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2006. Operele sale au fost traduse în peste 40 de limbi și publicate în peste 100 de țări. Pe 12 octombrie 2006, a primit Premiul Nobel pentru Literatură, pentru descrierea sufletului melancolic al orașului lui natal și a simbolurilor de contrast și sinteză culturală pe care acest oraș le înmănunchează, potrivit website-ului Fundației Nobel. Orhan Pamuk este primul turc laureat al acestui prestigios premiu. În Turcia, reacția autorităților a fost ambiguă Ahmet Sezer, președintele țării, a omis să-l felicite pentru această distincție, însă a fost felicitat oficial de către premierul Recep Tayyip Erdogan. Traduceri în limba română: Fortăreața albă, traducere de Luminița Munteanu, Editura Curtea Veche, 2007; Cartea neagră, traducere de Luminița Munteanu, Editura Curtea Veche, 2007, 608 pag, (Premiul Nobel); Viața cea nouă, traducere de Luminița Munteanu, Editura Curtea Veche, 2006; Mă numesc Roșu, traducere de Luminița Munteanu, Editura Curtea Veche, 2006; Zăpada, traducere de Livia Szasz, Editura Curtea Veche, 2008; Muzeul inocenței, traducere de Luminița Munteanu, Editura Polirom, 2010.

10-VI-2014 nr. 4/32

a fost la baricada de la Universitate din 21 decembrie 1989, când s-a tras în mulţime. - Când vrei să te încarci, unde fugi de acasă? - Sunt îndrăgostit de Veneţia, iubesc Istanbulul, Fanarul, Bosforul. Îmi place Parisul, dar nu partea lui turistică. Îmi place foarte tare Londra şi respectul pe care îl au londonezii pentru trecutul lor. Viena, pentru bogăţia sa de muzee şi săli de concerte şi pentru cafenelele ei. Aş pleca şi mâine din ţară. Nu am făcut-o nu pentru că nu vreau, ci pentru că nu pot pleca. Sunt un prizonier. Nu o fac pentru că îmi lipsesc mijloacele financiare. - La ce visezi? - Am impresia că România a devenit o ţară din ce în ce mai insuportabilă. Mă indignează şi faptul că oamenii la noi se mulţumesc cu foarte puţin şi că România este o ţară neputincioasă, îngălată. Avem pretenţii puţine faţă de noi înşine, faţă de ceilalţi. Cei mai mulţi trăiesc fericiţi cu acel „lucrurile merg şi aşa”. Chestia e că nu merge deloc. - Şi, totuşi, la ce visezi? - Nu ţin minte visele când mă trezesc dimineaţa. Încerc să-mi imaginez ce am visat, scriind literatura pe care o scriu.

Mulţumim dnei Magdalena Popa Buluc pentru acest minunat interviu, care a mai fost publicat şi în Cotidianul de marţi, 25 martie 2014 şi, de asemeni, mulţumim şi dlui Stelian Tănase pentru tot ceea ce a făcut pentru cultura română. Datorită informaţiilor documentate îl republicăm în revista noastră pentru a fi citit de cât mai multă lume… poate reuşim să schimbăm ceva în bine ! (n..r)

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 24


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Despre Martha Bibescu şi Escadrila Albă de Georgiana Leancă Reporter: Vorbiţi-mi, vă rog, despre Mogoşoaia. Mariana Drăgescu: Am cunoscut-o pe Martha la sărbătorile de Sf. Gheorghe. A fost de două ori, că pe urmă a venit '44. Bibescu a murit în '41 şi noi în '42 şi '43 am fost în grupul ăsta de aviatori, ne-a invitat de SF. Gheorghe la această masă în amintirea lui. Şi masa o puneau în parcul castelului; Sf. Gheorghe e în aprilie şi de multe ori era vreme frumoasă. Martha se vede prea puţin. Aicea e ea, tot cu pălăria, Bâzu Cantacuzino, ăsta e comandantul aviaţiei noastre, şi nişte camarazi. După ce luam masa, făceam o plimbare prin parc şi ea mergea şi ne povestea diferite lucruri. Bâzu Cantacuzino a fost mare pilot de vânătoare, unul din aşii aviaţiei. Şi aicea e Marina Ştirbei. Am făcut pilotajul împreună şi ea a fost cu ideea înfiinţării escadrilei noastre. R.: Ea a fost cu ideea?! E o deschizătoare de drumuri, atunci. Cum s-a întâmplat? M.D.: Da, ea a fost. S-a întâmplat cu ocazia unor manevre militare din 1938, când, pentru prima dată la noi în ţară, au fost concentrate patru femei aviatoare. Manevrele s-au făcut în octombrie, toamna, la Galaţi, pentru că se făceau către frontiera sovietică. Aviaţia noastră, care a participat şi ea împreună cu armata terestră la aceste manevre, era împărţită în două, ca să se simuleze o bătălie, erau exerciţii. Atunci şi noi ne-am trezit cu nişte scrisori, în 1938, în care se spunea că suntem convocaţi la manevre pentru că ei voiau să vadă dacă noi am putea face faţă unui conflict armat în caz de război. Şi atunci au ales cinci, a fost Marina, Nadia Russo, eu şi Virginia Duţescu şi Irina Bârnaia. Pe noi, în afară de Marina, care avea un rol aparte, ne-a împărţit în două: două din noi eram în „armata inamică", armata roşie, şi două în armata albastră. Ne-au pus la dispoziţie nişte avioane şi eram trimise cu diferite ordine urgente în diferite loca-

10-VI-2014 nr. 4/32

lităţi din sudul Basarabiei şi Moldovei, că pe atunci, în '38, Basarabia încă nu ne-o luaseră ruşii. Era octombrie târziu, deja frig, timpul nu mai era aşa stabil. Ne dădeau nişte ordine secrete care erau puse într-un tub de metal, care trebuia înmânat cuiva, după care ne întorceam la bază. De multe ori ne prindea şi seara târziu şi mai zburam aşa şi pe întuneric. Însă era frumos pentru că la aceste manevre se aduna aviaţie de toate felurile. Era plăcut la sfârşit de săptămână că ne adunam cu toţii la un restaurant, unde era mare bucurie, nu mai eram amici şi inamici, ci toţi prieteni, ne destindeam. Nu au durat decât 8-10 zile aceste manevre, şi, la sfârşit, ni s-au dat nişte hârtii unde spuneau că putem face faţă unui eventual război. Marina, după aceste manevre, a avut ideea să se înfiinţeze o escadrilă. Eram în timp de pace atunci, în '38, şi s-a gândit să avem şi o escadrilă de transport răniţi. Militarii aveau atunci două avioane de transport, echipate sanitar. Marina a zburat la manevre cu acest avion şi după asta i-a venit ideea, a făcut un memoriu pe care l-a înaintat ministrului Aviaţiei şi a cerut această escadrilă în scop paşnic, pentru că nu ne gândeam c-o să fie război. Ea, după ce a făcut şcoala de pilotaj, şi-a comandat un mic avion la fabricile noastre de avioane, un „Icar", aşa se numea, era după o licenţă germană, şi a făcut o excursie în Finlanda, a trecut prin Suedia, a făcut un raid şi a luat legătură cu organizaţia asta, „Lotta Svard", organizaţie feminină de care s-a vorbit mult în timpul războiului ruso-finlandez. Astea erau soţii de luptători care mergeau până în linia frontului şi care benevol s-au dus să fie aproape de ei să-i ajute; războiul a durat cu Finlanda şi Rusia, că au rezistat finlandezii extraordinar, era o populaţie de 4 milioane şi Rusia se întindea pe două continente, şi au rezistat; şi ruşii au pierdut destul pentru că au intrat în mlaştinile alea îngheţate din sudul Finlandei şi acolo au murit. Sigur, finlandezii au pierdut Carelia, partea asta ca o coadă, pe asta le-a luat-o ruşii, dar au rezistat 4 ani şi le-au făcut pierderi ruşilor foarte mari. Şi soţiile multora dintre comandanţi din ăştia veneau în timpul iernii, cât dura războiul, şi găteau mâncare, îngrijeau de răniţi, în sfârşit; toate femeile astea ale luptătorilor s-au organizat sub preşedinţia acestei Lotta.

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 25


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE La întoarcere, Marina a înaintat un memoriu comandantului Aviaţiei Militare, cerând să se înfiinţeze o astfel de escadrilă în care personalul să fie exclusiv feminin. Memoriul a fost aprobat şi, la 25 iunie 1940, a luat fiinţă această escadrilă. Am fost angajate numai patru, pentru că pe Irina Bârnaia n-o interesa, avea un avion personal, avea alte treburi, Marina nu s-a angajat, pentru că ea s-a şi căsătorit mai târziu, ea a patronat, aşa că am rămas deocamdată patru: Nadia, eu, Virginia Duţescu, Virginia Thomas, am fost primele patru care am fost încadrate în aviaţia asta militară cu soldă şi primă de zbor, echivalente gradului de sublocotenent. Aveam voie să purtăm uniforma de sublocotenent, insignele... însă gradul pe care ni l-au dat atunci, fiind în timp de pace, nu aveam livret militar, el s-a făcut în aviaţia de război. Însă în timpul acela, din '38 până în '40 când a început războiul, ştiu că am zburat şi cu nişte copii bolnavi de tuse convulsivă, care veneau să-i luăm în avion să le facem o ascensiune. După prescripţiile medicale, trebuia întâi să urcăm la 1.000 de metri şi să plafonăm 10 minute, pe urmă urcam la 2.000 de metri şi stăteam tot aşa, un sfert de oră... adică să facem schimbare de presiune atmosferică, asta ajuta... nu vindeca de tot tusea, dar dispăreau acele sufocări, ameliora foarte mult. Luam copii, mai mici, mai mari, am observat, copiii mici, care chiar trebuiau ţinuţi în braţe, adormeau imediat. ( Râde). R.: Aţi spus că în ’34 aţi ajuns la Aeroclubul Regal unde l-aţi cunoscut pe George Valentin Bibescu. M.D.: Da, el era Preşedintele Aviaţiei Internaţionale, P.A.I. cum se spunea, şi al Aeroclubului Regal Român. Bibescu era foarte comunicativ, simpatic şi plăcut. El era prinţ, ea nu era, a luat titlul de prinţesă prin căsătorie, ea era fiica lui Alexandru Lahovari, ministrul de Externe în perioada aceea cu Carol I . George Valentin era dintr-o bucată, nu avea ifose de prinţ. Şi atunci eram în ţară. El pleca însă de multe ori, avea la dispoziţie un avion mare cu pilot, că el nu mai pilota, fiindcă avea o vârstă. Cu ăsta făcea inspecţii în Africa, în fostele colonii franceze... circula foarte mult. Însă ei locuiau separat, Martha locuia la Mogoşoaia şi avea şi Palatul de la Posada. Acolo primea invitaţii stră-

10-VI-2014 nr. 4/32

ini; şi el locuia în oraş, că el în oraş era mai aproape de treburile lui. R.: Dar cum erau ei văzuţi, cuplul Bibescu, de oamenii normali, nu neapărat de capetele regale, ci de oamenii obişnuiţi, dar care aveau acces la ei ?Au fost priviţi mereu ca un cuplu dezbinat, ca o căsătorie nefericită de la bun început? M.D.: Nu, n-a fost niciodată nefericită, ei au păstrat legăturile între ei . Erau foarte simpatici, şi ea şi el, deşi nu i-am văzut împreună niciodată, pentru că el locuia în oraş. Au avut şi o fiică, Valentina, măritată cu Ghika-Comăneşti. Însă, lucru curios, Valentina era de o timiditate extraordinară, personalitatea puternică a Marthei asupra fiicei ei a fost aşa de mare, încât biata Valentina era o fiinţă timidă şi parcă se jena să stea de vorbă, foarte ştearsă, lumea spunea că asta din cauza Marthei, cu personalitatea ei a zdrobit personalitatea fiicei sale. Şi soţul ei, Ghika-Comăneşti, era un om de o delicateţe extraordinară, atât de fin, atât de amabil cu toată lumea... însă amândoi erau în faţa Marthei... pierduţi... pentru că ea avea personalitatea ei... asta spunea şi lumea. R.: Dumneavoastră ce impresie v-a făcut când aţi cunoscut-o personal? M.D. Cu noi a fost foarte apropiată şi n-avea deloc aere. O simţeam absolut ca pe una dintre colegele noastre; cu noi nu a avut aere de superioritate niciodată, dar cu fiica ei, probabil a văzut-o că e timidă, a vrut s-o formeze şi n-a reuşit... Valentina nu ieşea din vorba ei... mi-a povestit odată cineva Martha se ocupa şi cu binefaceri şi aduna mai multe persoane să ajute la făcut pachete şi ea, sigur, le dicta ce trebuie să facă, şi Ghika-Comăneşti şi Valentina: „Oui, maman. Oui, maman!", altceva nu îndrăzneau să spună, o ascultau cu o sfinţenie nemaipomenită. R.: Este adevărat că rivalele ei cele mai puternice erau Regina Maria, Anna de Noailles şi Elena Văcărescu, mai ales în domeniul literaturii, dar şi ca influenţă politică?

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 26


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2014 nr. 4/32

M.D.: Da, pentru că mi-aduc aminte că a fost un articol de-al Marthei nu prea favorabil la adresa reginei, probabil că a fost între ele ceva. Deşi şi regina era scriitoare, a scris Povestea vieţii ei. Am citit două cărţi de ea, Regina cea rea, care era foarte frumos ilustrată chiar de Elisabeta, fiica sa: povestea unei regine care stătea izolată într-un turn, regina asta ura pe toată lumea, nu voia să stea cu nimeni de vorbă şi, la un moment dat, plânsetul unui copil s-a auzit, sau nu ştiu ce a fost, nu-mi mai amintesc povestea, dar faptul este că apariţia acestui copil i-a înduioşat inima reginei şi s-a ataşat de el. Şi încă două nuvele de-ale ei am mai citit, două surori, Verona şi Mora, prinţese. Scria, publica mult, însă frumoasă a fost Povestea vieţii mele.

nu mai ştiu când s-au transformat cu titlul de ambasadori - multe dintre ambasadele de la noi au părăsit Bucureştiul, şi şi-au găsit adăpostul prin diferite locuri, în afară de Bucureşti. Or, la Mogoşoaia, se găsea retrasă în timpul bombardamentelor americane Ambasada Elveţiei. Ambasadorului, cu un an înainte, îi murise soţia şi era singur. Şi ambasada era evacuată la Mogoşoaia şi găzduită la palat. Acolo s-a pus la cale această căsătorie de formă, absolut de formă. Cei care se căsătoreau cu străini aveau voie să plece din ţară.

R.: Discuta despre ea în mod intim sau numai lucruri oficiale? Adică se plângea de problemele ei? Sau pomenea de mama sau de surorile ei?

M.D.: Nu ştiu, dar uite aşa s-a făcut şi căsătoria Virginiei Thomas, s-a făcut civil, la sediul Generalului Scailer, care locuia în Bucureşti într-un imobil pus la dispoziţia lui, şi acolo avea şi birourile, acolo s-a făcut căsătoria şi acolo am fost şi eu cu Nadia invitate. Aşa cred că a făcut şi Martha, pentru că aceasta era salvarea multor persoane, mai ales femei care se căsătoreau cu străini, le dădeau voie străinilor să-şi ia soţiile, nu puteau să-i refuze. El a plecat cu destinaţia Elveţia şi ea a plecat probabil în Franţa, că acolo s-au despărţit. A luptat mult... şi, înainte de plecare, se pare că a reuşit să aranjeze ca palatul să fie monument naţional, să nul transforme, deşi palatul mic, unde şedeau Brâncovenii, fusese la un moment dat casă de creaţie a scriitorilor din epoca ceauşistă. Dar ea a reuşit, înainte de plecare, ca Mogoşoaia să nu se transforme în cine ştie ce fel de aşezământ şi să fie monument naţional. Da, a făcut căsătorie, sigur că da, dar a fost de formă, când a ajuns în Franţa, imediat s-a desfăcut căsătoria; el a acceptat lucrul acesta, s-o ajute, pentru că şi ea l-a primit acolo la Mogoşoaia în timpul bombardamentelor. Au fost servicii reciproce. Dar, înainte să plece, noi am fost la mesele acelea de Sf. Gheorghe, în '42 prima pomenire, în '43 a doua pomenire, că pe urmă nu s-a mai putut. Mogoşoaia era pustie, nu mai era ce-a fost... şi noi am auzit că Martha se pregătea să plece din ţară. Atunci, Nadia şi cu mine ne-am dus să-i facem o vizită înainte de plecare. Când eu cu colega mea, Nadia, am fost s-o vedem la Mogoşoaia, ea era foarte tristă. Palatul... nu mai era lume acolo,

M.D.: Nu, niciodată. Cu noi, doar cât ne vedeam acolo la Mogoşoaia, eram un grup şi discutam numai în legătură cu aviaţia, nu despre altceva. Acolo avea nişte albume cu amintiri din activitatea ei şi pe astea le comenta... întâlniri cu diverşi lorzi, cu diverşi miniştri... Când am văzut-o pe ea, era deja văduvă, nu mai trăia Bibescu, el a murit în ’41. Şi ea şi-a făcut datoria, toate mesele astea erau mese de pomenire şi asta spunea: ,,V-am chemat în memoria lui şi pentru că e ziua lui de nume, Sf. Gheorghe". Deci a respectat asta, i-a cinstit memoria cât a putut de mult. Pentru el făcea toate adunările astea de aviatori şi era apropiată de ei, pentru că el a fost aviator. R.: Ea, până pe 10 septembrie ’45, a plecat la Paris, nu-i aşa? M.D.: Da, ea s-a căsătorit înainte, de formă, ca să poată să plece din ţară, s-a căsătorit cu Ambasadorul Elveţiei la noi în ţară, René de Weck. S-a căsătorit, dar o căsătorie de formă, cu ambasadorul Elveţiei care era în România. Asta s-a ştiut de toată lumea. Uite cum s-a întâmplat. În timpul războiului, din cauza bombardamentelor, că au fost şi bombardamente, majoritatea ambasadelor de la noi - nu ştiu dacă erau deja ambasade sau aveam numai miniştri plenipotenţiari, n-aveam ambasadori,

R.: Există vreun document sau vreo mărturie din epocă despre această căsătorie? Pentru că nicăieri nu apare în biografiile ei această a doua căsătorie.

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 27


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE personalul de serviciu locuia în nişte case în afara palatului... Martha era pe terasă, acolo ne-a primit foarte frumos. Mi-amintesc că avea pe terasă nişte tipsii, de alamă, care erau pline cu petale de trandafiri. Şi am stat acolo, şi ne-a povestit că pleacă, şi am înţeles, din ce spunea, că va face tot posibilul - bine, nu ne-a spus nouă - dar gândul ei e să reîntregească familia. Pentru că nepoţii ei, copiii Valentinei, erau trimişi demult la un colegiu, la Londra, în Anglia erau. Ne-a vorbit foarte deschis, că ştia că nu vom spune, că se gândeşte la cei care au rămas aici şi că ea, cu toate relaţiile mari pe care le avea în străinătate, va face tot posibilul să aducă lângă ea familia şi pe cei apropiaţi. Numai ei i-au dat voie să plece, au rămas aici fiica ei cu soţul, GhikaComăneşti. După vizita asta, eu cu Nadia am mai făcut o vizită la Mogoşoaia, s-o vedem pe Valentina. Oh, săraca, aşa era de tristă şi ne-a îmbrăţişat şi era nu avea nici haine, avea nişte ciorapi de aţă pe ea, albi, deşiraţi, era ca vai de lume. Îi mai găzduise într-o cămăruţă, lângă Mogoşoaia, în palatul mic al Brâncovenilor. Acolo, într-o cămăruţă, mai locuia Valentina cu soţul ei. Era tristă şi zicea „Cred c-o să ne deporteze". Ce era să-i spunem? Era fericită că a mai văzut pe cineva care se mai interesa de ei. Aflăm, nu mult după asta, de la cineva de la Crucea Roşie, că s-a primit ordin să fie scoşi, şi surpriza a fost când a apărut o maşină mare a Crucii Roşii care a ajuns la Câmpulung, unde erau deportaţi ea cu soţul ei, şi le-au spus să se pregătească, pentru că mâine vor pleca la Londra. Pentru ei a fost... o minune... nu mai aveau nici o speranţă. Le-au adus şi haine să se îmbrace, să nu apară acolo aşa... le luaseră şi ultima haină pe care o aveau şi averea lor şi tot... şi aşa au ajuns. Martha a luat legătura cu Crucea Roşie română care s-a ocupat cu aducerea lor în Anglia. Acum rămăsese Marina Ştirbei cu doi copii, unul de 14 ani şi unul de 8 ani, cu soţul în închisoare. Atunci am vizitat-o de două ori. Stăteau în pod, lampă cu gaz, cu scânduri pe jos care erau şi rupte. Trăia şi cumnatul ei, arhitectul George Cantacuzino, şi el a locuit cu ea acolo, într-o cameră alăturată. El, în '42, la nunta Marinei Ştirbei, a fost naş împreună cu Martha. Marea nuntă, splendida nuntă, cum a zis ambasadorul acela şi şef diplomatic. „Cred că e ultima nuntă aristocratică din

10-VI-2014 nr. 4/32

Europa" şi aşa a fost. Nunta Marinei a fost ceva de vis, în februarie '42. Şi pe Marina, în mizeria care era acolo, o mai vizitam, îi mai duceam câte ceva. Primea ajutoare prin Crucea Roşie pentru copii, lapte praf, lucruri de-astea... Pe urmă, Martha a reuşit s-o scoată din ţară pe Marina, pe soţul ei şi pe copii, tot prin Crucea Roşie. Marina a ajuns în Anglia , avea o soră acolo plecată demult, dar soţul surorii ei, George Cantacuzino, n-a mai ajuns să se întâlnească cu soţia lui şi a murit aicea. ...A făcut atâta bine şi imediat după război a lucrat cu organizaţii suedeze şi altele, ajuta populaţia săracă, a lucrat mult cu organizaţiile astea de salvare. R.: Martha Bibescu a fost învinuită că era prietenă cu germanii, că era filogermană, ce ştiţi de acest lucru? Când Casa regală s-a refugiat la Iaşi, toată România o bănuia de aceasta, iar ea a rămas la Bucureşti, la spitalul ei, 118, unde îngrijea răniţii. M.D.: Nu, n-a fost niciodată filogermană. Nu cred, nu cred, ea era cu totul occidentală. Perioada cât eram la Aeroclub - atunci n-o cunoscusem, ştiam numai pe Bibescu – Aeroclubul a primit vizita unor personalităţi aviatice din Franţa. Şi întâi a venit colonelul Brocard, care era comandantul unei foste escadrile celebre în Franţa, în primul război mondial, Escadrila Cygognes, adică a berzelor. După care a venit imediat celebrul pilot de vânătoare francez din primul război mondial, René Fonk, pe care l-am văzut şi eu, că ei veneau întâi la Aeroclub. Noi eram acolo trei femei salariate, pe urmă a mai venit una, a patra. Era, de exemplu, vechea secretară a clubului care era şi dactilografă şi lucra în limba franceză şi în limba română, şi încă două, iar eu, a patra. Eu eram mai novice acolo. Dar l-am cunoscut pe Brocart, pe René Fonk, şi la urmă a venit Antoine de Saint-Exupéry. Saint-Exupéry a ţinut şi o conferinţă la Athenée. Era extraordinar de timid Saint-Exupéry şi foarte înalt. Când a ţinut conferinţa, el stătea la o masă şi, cât a vorbit, a stat cu capul în jos, îi era teamă să privească publicul. Şi am mai auzit o poveste relatată de un reporter pe care-l cunoşteam. Martha l-a invitat într-o zi pe Saint-Exupéry şi la ea la Mogoşoaia. Când l-a invitat Martha, Exupéry a crezut că voia să stea cu el de vorbă între patru ochi. Dar Martha

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 28


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ce a făcut? A invitat o mulţime de musafiri şi, când s-a văzut bietul Exupéry că intră o mulţime de lume acolo, a stat el cât a stat şi, la un moment dat, s-a ridicat şi s-a scuzat, zicând că se duce să-şi ia ceva şi atunci a ieşit pe uşă afară din castel, s-a dus unde erau maşinile şi a fugit în oraş, a fugit pur şi simplu, a lăsat-o pe Martha aşa... R.: Şi ea ce a zis? M.D.: Nu ştiu ce a zis, a înghiţit povestea.(Râde amuzată). R.: De obicei, în cărţi, Martha este prezentată doar în ipostaza de prinţesă frumoasă, deşteaptă, foarte apreciată în epocă de către personalităţi ale lumii literare şi politice europene. Însă după toate aceste informaţii şi după alte cercetări, îmi dau seama că şi ea, ca toată lumea, a fost înainte de toate un om, cu bune şi cu rele. M.D.: Sigur că da. A avut şi ea o viaţă destul de zbuciumată, cu greutăţi. Avea cap politic, scria multe cărţi pe care le publica în Franţa, avea o fiică pe care o iubea, deşi nu semănau deloc... A făcut mult bine cu organizaţiile de binefacere în perioada războiului şi a avut grijă să facă Mogoşoaia monument naţional. Eu am cunoscut-o acolo, la castel, între '42 şi '45, când ne invita de Sf. Gheorghe la mesele în memoria soţului ei... Şi aşa am văzut-o ultima oară pe terasă, lângă tipsiile cu petale de trandafir...într-o zi caldă de toamnă... Selecţie şi prezentare: Maria Sava, Iaşi

10-VI-2014 nr. 4/32

ELEGIILE LUI NICHITA STĂNESCU ȘI NONNERVURILE LOR AFECTIVE dr. Ștefan Lucian Mureșanu Motto: Trupul meu viu și sufletul meu viu,

sau poate mai degrabă dorințele mele, le-am ridicat ca pe niște globuri mișcătoare spre stele. (Nichita Stănescu, Cântec de om)

1. Greul interior al imaginii create în elegia lui Nichita Stănescu Nichita Stănescu s-a născut în acel sfârșit de martie, într-un an al dublului magic al cifrei trei, ca senzor al vibrațiilor unei poezii ce anticipa începutul unei noi ere în creația versificată, o naștere cu mult înaintea celei care avea să justifice eliberarea eului față de un sistem rigid. El avea să fie unul dintre aceia care urmau să netezească drumul spre o creație spontană. Suprarealismul lui întrezărea drumul abrupt al superrealismului mileniului trei, în care superexistența dezvăluia închisul din interiorul dezvăluit și dezvelit de valtrapurile reținerilor, o literatură în care cuvântul avea să lovească imaginea imaginației extrovertite. Tipul exhibiționist supraviețuia alături de cel introvertit și îi demonstra libertatea ca bun simț, chiar dacă goliciunea lui punea în valoare formele ascunse ale firii și ale cuvântului: „El începe cu sine și sfârșește /cu sine” (2009:101), avea să scrie în începutul primei sale elegii, poetul-om Nichita Stănescu. Continuator al sistemului previzionar bacovian, interpret al unor semne bizare ale existenței fiindului, cercetător ale eului cosmic, cu care armoniza și-și petrecea marele timp fiindual, versul măiestrit al poetului descindea ca un hrismos în începutul de viață al sortitului: Nu-l vestește nicio aură, nu-l/ urmează nicio coadă de cometă. El cercetează ca un astrolog, fiind însuși un eu cosmic, când binele ar

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 29


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE putea da omului legătura de care să se poată prinde și ridica. Elegia, închinată sugestiv unui întemeietor de neam creator de artă, dezvăluie forma începutului și sugerează prin cuvântul artei literare versificate că din cel ce nu are de transmis vreun mesaj lumii: ...nu străbate-n afară/nimic de aceea profanul se întoarce, după ce nu mai este, la ceea ce e lipsit de formă și chip. Însă, literatul, asemănător sferei ...are cel mai mult trup/învelit cu cea mai strâmtă piele/cu putință. El se dovedește, în imaginea perturbată a firii și a egoului teluric că material nu are nici măcar/atâta piele cât sfera.

Mărturisitor al actului ființării omului de început, poetul descrie singurul mijloc al facerii, al începutului vieții: El este înlăuntrul – desăvârșit / și, / deși fără margini, e profund /limitat. Ruperea cuvântului din vers și continuarea celuilalt vers cu unele dintre cuvintele coborâte în graba exprimării dau o libertate a exprimării și o înaintare a gândirii în păreri care sugerează: Dar de văzut nu se vede.

Nichita Stănescu vede lumi, traversează planuri nevăzute și trăiește cosmic fiindul teluric, dorindu-și lumea ca pe o trecere, un schimb a tot ceea ce se poate închega în sistemul existențial: Nu-l urmează istoria / propriilor lui mișcări, spune la un moment dat, petrecut de vreme experimențială, lucidă, detașată de pântecul înnegrit de griji al vieții ce i-a fost dată, ca un creat pentru eternitate. E pătruns de credință, pentru că din lumea de unde vine, divinul tronează peste aleșii ce au eul cosmic: El este înlăuntrul desăvârșit,/

interiorul punctului, mai înghesuit/în sine decât însuși punctul. Cât de doveditor este punctul ca semn

al începutului de viață istovitoare în universul încărcat și lipsit de răspunsuri, câte enigme ale celui care gândește se întind ca aripile îngerilor și cât adevăr destăinuie poetul când spune: Aici dorm eu, înconjurat de el. Pronumele personal el are atâtea semnificații și trimiteri de la geneză și până la timpul când, luminat de străfulgerări ale cosmicului, poetul destăinuie importanța existențială a acestuia și îl așează în elegia sa ca o nemărginire a visului în care dorește ca „totul” să fie „inversul totului”. „Elul” nu se opune mersului lumii și nici nu neagă acest invers care este „totul”. Unde oare își încetinește mersul poet-om, care poartă numele bărbat și pe care îi vede populând pe unul din umerii lui, tre-

10-VI-2014 nr. 4/32

sărind la „șirul de femei” de pe umărul celălalt. Această populare este însăși viața și continuitatea ei ca lume însă poetul se detașează ca unicul purtător de aripi care „bat” ca apoi să adoarmă într-un „aici” care nu este al lumii, ci înlăuntrul

desăvârșit,/care se începe cu sine/și se sfârșește cu sine.... Sinele săvârșește creația „nevestit de

nicio aură”, și continuă cu ceea ce de fapt Nichita Stănescu a deschis lumea nouă a poeziei românești, în acel an 1966, „neurmat de nicio coadă/de cometă”, pentru că această apariție cosmică a fost semnul prin care se vestea lumii nașterea fiului deusian. Coada de cometă, din Elegia Întâia, sugerează începutul, facerea noii lumi literare a creației suprarealismului, arta ruptă de reguli, poezia nerimată, rezistența prin idei sugerate în cuvântul exprimat. 2. Tumult în istoria luptei cu trecutul geticii Nichita Stănescu fremăta mult în istorie și, poate de aceea, cuvintele lui sunt pătrunse de un misticism elevat, nelegat de profanul care nu înțelege adevărul, ci caută scopul de a domina prin neînțeles. El sugera ca un înțelept zamolxian ideea și lăsa cuvântul să pătrundă în mințile lor, a acelora care știau cum să intre pe poarta larg deschisă aparent a înțelesului și domina prin frumusețea cuvântului căutat să redea taina de unde: În fiecare scorbură era așezat un zeu (2009:104). A doua elegie, dedicată celui care a pătruns în getica frământată de taine și dedesubturi măiestrit dăltuite în ruine, istoricul Vasile Pârvan25, pă25

Vasile Pârvan s-a născut la 28 septembrie 1882, în cătunul Perchiu, din comuna Huruieşti, judeţul Bacău. A studiat istoria la Universitatea din Bucureşti, unde i-a avut ca profesori pe Nicolae Iorga şi Dimitrie Onciul, promotori ai şcolii critice, curent istoriografic care punea accentul pe metodă şi document şi pe disciplină intelectuală şi profesionalism, recuzând excesul de retorică, subiectivismul şi abuzul de imaginaţie în scrierea istoriei. În scopul rezolvării problemelor legate de istoria Daciei, a organizat o serie de săpături sistematice, îndeosebi în stațiunile arheologice din a doua epocă a fierului. Pe baza rezultatelor parțiale ale săpăturilor a scris Getica (1926), cea mai importantă lucrare a sa (datorită destinului său), o vastă sinteză istorico-arheologică, prin care a readus în prim planul cercetării istorice rolul politic și cultural al daco-geților; unele lipsuri și exagerări (printre care accentuarea rolului sciților și al celților în dezvoltarea

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 30


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE trunde începutul: Dacă se crăpa o piatră, repede era adus /și pus acolo un zeu și dă înțelesul dorinței omului arhaic, tracul străbun, că deusiană era toată existența lui și în puterea cerului era fiindul teluric, cât și eul gânditor și detașat de lumesc. În tot ce exista, ca fapt împlinit al inteligenței omului elevat, și cădea stricăciunii la un moment dat, așezarea cuvântului deusian semnifica întregire și repunere în mers, o continuitate a vieții: Era de ajuns să se

rupă un pod,/ca să se așeze în locul gol un zeu...

Însuși trupul omenesc era dovedit ca aparținător creației, o credință a făuririi trupului prin facere și o apropiere mai mult a omului de faptul deusian a creării prin iubire: „ca să ne închinăm lui, pentru că el/apără tot ceea ce se desparte de sine.” Acest „sine” pe care poetul îl amintește nu este altceva decât legătura pe care egoul teluric o are tot timpul vieții cu eul cosmic, însă puțini dintre oamenii lumii pământești vor ști să dea valoarea sinelui și apropierii lui de zeul protector. Luptătorul poate fi oricare dintre urmăritorii vieții, acei căutători de daruri alese ale sinelui, poetul avertizează omul, însă nu pe oricare, ci doar pe acela dăruit să știe cum și în ce fel să slăvească din interiorul lui zeul. 3. Elegia stănesciană mai aproape de superrealismul mileniului trei Cititorul s-ar putea întreba cum de abia la cea de a treia elegie am consimțit încercarea definirii celor unsprezece poezii, care compun un capitol deosebit din creația poetului, și unde cifrele de trei, din alcătuirea misterelor existenței lui au dat prilejul creării acestora. Se naște într-un an cu grupul de cifre trei, creează elegiile la treizecișitrei de ani, în anul 1966, o vârstă magnifică misterului exuberant al vârstei lui Iisus. Nichita Stănescu avea blândețea glasului și a firii, gândea deosebit și în contemplarea sa spunea: Dacă te trezești,/iată până unde se poate ajunge... și acea stare de pătrundere în necunoscut îl făcea să elegieze în criză de timp. Melancolia, caracteristică acestei specii literare pe care suprarealismul lui Nichita Stănescu o reașează în simplul dorit al curgerii ideii, îl va face pe poet, într-un timp al ajungerii lui stabilite prin destin, să concluzioneze: Iată până unde poate ajunge / privirea, dacă se trezește. El era un viitor culturii geto-dace) nu știrbesc valoarea acestei lucrări. Cf. Cartier, Dicționar Enciclopedic, Editura Codex 2000, București, 2003.

10-VI-2014 nr. 4/32

treaz, un gânditor profund al timpului care îl știa că va veni. Însă acest semn al lucidului elevat este dat vizionarului, literatului care știe să vadă prin egoul teluric, eul cosmic: numai albastrul călătorește pentru că, doar el, albastrul din înalt poate veghea pururea timpul și visul. După contemplare, poetul intră într-o „criză de timp”, această parte a doua a elegiei a treia sădeşte măsura versului care se dorește apropiată regulilor speciei literare, formată fiind din trei catrene, în care al doilea și al patrulea vers se caută în rimă, iar a patra strofă compusă în cinci versuri, la care în „sfera de vid” ochii meditativi și melancolici ai poetului „se deschid”, prevestește revenirea la starea de contemplare. Deschiderea ochilor sugerează momentul iluminării: Fluviu de păsări

murind,/ pe care vor lansa bărci ascuțite / barbarii, migrând mereu spre ținuturi / nordice și nelocuite. Păsările sugerează ideile creatoare de artă poetică, visul albastru al literatului, frumosul ce se zbate între trecut și viitor, iar barbarii ce vâslesc bărcile ascuțite, gândurile negre ale lumii ce înconjoară fiindul teluric al poetului. Ținuturile nordice și nelocuite sunt tocmai golurile profanilor și imposibilitatea acestora de a înțelege opera ca ars poetica. Al patrulea moment din elegie, pentru că toată această structurare a poeziei nu este decât o magică trăire, conștientă și făuribilă în creație, dezvăluie taina și spune că el arfi putut sta ascuns în acel mormânt, care obosit de așteptări se „sparge” și din tot lăuntrul lui misterul se împrăștie pe cursul unui fluviu. Însă privirea, spune poetul: ...ne ține / la un capăt al ei, fructificați. Ceva ce nu se deosebște de mister se hrănește din interiorul lumii și se amestecă cu îngerii copacilor și ai/ celorlalte priveliști. Doar pentru Blaga26 gorunul sugera ființa care se unea prin moarte cu fiindul teluric al omului, pentru că eul lui cosmic se detașa și urca inițiat drumul spre Înalt însă, la Nichita Stănescu copacii ne văd pe noi, / iar nu noi pe ei, ceea ce sugerează lipsa de lumină a omului profan care trece pe drumul vieții fără să observe vieți. Privirea este cea care devorează, alternează și distruge atunci când nu este controlată, scurtcircuitând energiile vieții și provocând o gârlă de

26

Despre Lucian Blaga puteţi citi în nr. 5/21 din 2013 al revistei noastre: www.nomenartis.ro

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 31


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ochi verzi, ridiculizează poetul existența ca atârnând de capătul unei priviri / care ne suge.

În sfârșit, cea de a cincea parte a acestei elegii, sugestiv intitulată Contemplare, reclădește armonia celor două părți ale perpetuării vieții: Eu

știam atât: că ea există,/deși văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea. Din starea superioară de poet recădeam în starea de om, spunea, meditând

profund asupra eului său, Nichita Stănescu, și încerca să contemple existența ca fapt real prin revenirea în trup, în durere și în mirare. Era o revenire la care mintea elevată, detașată și înălțată în voia ideii prin suflet, care oricând se putea ridica din trup, se reîntoarcea pierdută de sine, după ce contempla neștiutul, simțind durerea fiindului teluric: că mă loveam /de propriul meu trup, cu durere, /mirându-mă foarte că-l am. Penultimul catren al contemplării celei de a treia elegii sugerează clipa revenirii în trup a substanței vii, poate o reîntrupare eminesciană a ideii ce călătorește și revine din îndepărtatul timp într-un trup nou, însă cu totul schimbat și retrăit timpului în care a coborât în viața telurică: Dar nu-mi puteam aminti nimic./Doar

atât – că am atins/pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde, spune poetul-om a cărui nemurire este surprinsă de farisei: care știindu-mă, m-au respins. În cea de a patra elegie, după cum sugestiv ne transpune poetul într-o lume conturată de arhaic și echilibrată mottoului: Lupta dintre visceral și real pătrundem cu ochii deschiși în timpul Evului Mediu și-l simțim, ca și Nichita Stănescu, retras în chiliile/roșii și albe ale sângelui meu. Globulele vieții, din substanța egoului teluric, se retrag: În catedrala cu pereți pulsând. Naturalismul superrealist, în viziunea poetului, anticipează mărturia cosmicului ca suflu divin al vieții omului, golind goliciunea fiindului și umplând-o cu timp. Pentru Nichita Stănescu timpul există prin trăirea omului, așa cum este și Evul Mediu, desfășurat pe sute de ani omenești ca mărturisitor al măsurării vieții telurice. El motivează trăirea în teluric ca o respingere din afară nu că nu ar fi putut coexista timpului, ci faptului că poetul-om are în timpul teluric un trup. Un trup ale cărui dureri sunt frământările, căutările și suprasolicitarea gândirii: propriul meu trup mă urăște, / ca

să poată exista mai departe / mă urăște.

Efectul urii este tocmai neputința trupului timpului teluric de a face față timpului detașării și

10-VI-2014 nr. 4/32

ridicării: Dar peste tot în mine sunt ruguri/în aș-

teptare,/și ample, întunecoase procesiuni/cu o aură de durere. Rugul este focul mistuirii, durerea care

frământă poetul cu toată neînțelegerea sensurilor vieții, dar și teama profanului care dorește să-l facă să nu audă geamătul neîntrerupt al durerii. Sensul repetării pronumelui personal „tu”, din cel de al patrulea catren al părții a doua a celei de-a patra elegii, evidențiază faptul că poetul nu este singur și nici nu se dorește ca arta lui să rămână o umbră a vreunei firi, ci o dorință a creației divine de a învinge neputința prin creație. Poetul iubea totul și se dedica în totalitatea existentă a fiindului său formei de viață. Pentru el, omul era viziunea, splendoarea creației divine pe care o dorea pură ca propria-i dorință de a fi și trăia cu speranța timpului curățirii: aprinderea rugurilor, așteptata,/ prevestita, salvatoarea / aprinderea-a rugurilor. Rugul era inspirația curată și demnă a voinței imaginată ca trup al ideii ce-o așeza prin cuvinte în poezie. Mereu m-am simțit în vârtejul gândirii lui Nichita Stănescu și, în mișcarea continuă a tumultuoasei sale vieți telurice, pentru că el, și atunci când era printre noi trăia în lumea din care se desprinsese să ne simtă încercările, tăcut, cu părul răvășit de gânduri, privea și vorbea cu sine trăind tentația realului. Nu aparținuse cu nimic epocii roșii în care venise ca om, pentru că el era poet și mai presus de toate, după cum singur ne spune în cea de a cincea elegie: N-am fost supărat niciodată pe mere/ că

sunt mere, pe frunze că sunt frunze/pe umbră că e umbră, pe păsări că sunt păsări (A cincea elegie,

2009:113) și era conștient că într-un timp va fi pedepsit pentru păcatul omului, iar toate acele elemente enumerate mai sus se vor supăra pe el și sentința va fi: ...condamnat pentru neștiință,/ pen-

tru plictiseală, pentru neliniște,/ pentru nemișcare.

Toate aceste sentințe sunt mărturie a faptului că omul este sfidător cu propriile elemente ale naturii care îi întrețin viața, dar îl și inspiră. El își sfidează propria umbră, partea nocturnă a sistemului lui existențial, mărturia ființării telurice și a continuării ca fapt de viață pe pământ. Nichita Stănescu nu s-a dorit un simplu trecător, el a simțit respirația, inspirația din nevăzut a celuilalt, trecător ca și el însă mult mai elevat și atras de momentele trăirii: Stau în picioare cu

capul descoperit,/încerc să descifrez ceea ce mi se

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 32


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cuvine/pentru ignoranță..., își spune la un moment

dat și caută neimportantul lumesc și, oare ce ar putea ignora mai mult poetul-om decât vorbele goale ale profanului, singurele elemente telurice ce pot fi ignorate însă, poate el să trăiască ignorând... nu, și aceasta îi va ucide binele existențial și îi va stinge treptat flacăra iluminării drumului pe pământ. Așteptarea va fi starea de fapt a lacrimilor care i se vor scurge, spun eu, la un moment dat, pentru că rănile vorbelor profanului se vor adânci în cămările inimii în care vor întâlni existentul divin, sufletul. Suprarealismul lui Nichita Stănescu a făcut pe mulți dintre contemporanii lui, avizi de laude nemeritate și închinători marginali ai unui sistem grosier, să-i critice, ca niște mojici, nu creația, ci persoana, legându-se când de fizicul, când de supurațiile acneice nesemnificative. Neînțeles, poetul declară, în cea de A șasea elegie, că trăiește momente dificile în viața lui, la vârsta la care Iisus își pregătea tăcut și plin de dureri drumul spre înălțare, și spune: Stau

între doi idoli și nu pot s-aleg/pe niciunul, stau/ între doi idoli și plouă mărunt,/și nu pot să aleg pe niciunul/și-n așteptare-nlemnesc,/idolii-n ploaia măruntă. Cât adevăr, dacă ar fi să interpretăm că acei doi idoli ar putea fi cele două stări ale riturilor de trecere ale omului, viață și moarte, despre care Arnold van Gennep27 vorbește în lucrarea sa, ca de fapte normale de viață ale omului. Contopit parcă cu spiritul bacovian, Nichita Stănescu simte spiritul ploii: Stau cu o lopată în mână, între două gropi,/și

nu pot, în ploaia măruntă,/să aleg prima pe care voi astupa-o/cu pământul mușcat de ploaia măruntă.

Gropile stănesciene sunt spațiile libere pe care creierul, într-o veghere a lui, le încarcă cu imagini reale într-o luptă cu tot ceea ce imaginarul creează și, în sfârșit, dă ca trăire în viața cu lumea și cu tot ritualul perceput: Trăiesc în numele frunzelor, am

nervuri, /schimb verdele pe galben și/mă las pierit de toamnă. 4. „Opțiunea la real” și magia hiperboreeană Trăirea în numele frunzelor este continuarea vieții telurice a omului metamorfozat, după moarte, 27

Arnold van Gennep, (1873-1957), folclorist și etnograf francez. Autor al unei metode de culegere, clasificare și interpretare a materialului folcloric (Religii, obiceiuri și legende, Riturile de trecere, Manual de folclor francez contemporan). Cf. Cartier, Dicționar Enciclopedic, Editura Codex 2000, București, 2003.

10-VI-2014 nr. 4/32

în tot ceea ce natura totemică a imaginației noastre o activează, ca pe un monitor pe ecranul căruia vedem scene ale realului care de fapt a fost odată și a rămas imprimat ca fiind continuu. După frunze, ale căror nervuri sunt tainicele tuburi prin care seva conduce spre infinit viața și unde poetul, conștient de trecerea timpului, alternează în culori, din verdele stabil al existentului puternic, în galbenul firav care, în toamna ploioasă și rece, se amestecă cu lutul care se mulează în trup după umbra nopții. El va continua, ca un timp al inițierii, să trăiască și ca piatră: bătut în drumuri, și ca măr: ...și am/șase sâmburi scuipați printre dinții tinerei fete..., dar șiar dori să trăiască și în numele cărămizilor.... Mirați am putea fi la dorințele poetului de a-și trăi timpul teluric în modul acestor stări materiale care, în definitiv, au planul trăibil legat de cel al omului. El trăiește prin fiecare și dorește: Totul pentru a

îmbrățișa,/amănunțit, totul,/pentru a pipăi nenăscutele priveliști / și a le zgâria / până la sânge / cu o prezență. Vizionar și petrecut în experiențe, neîncercate de omul profan, poetul tinde spre „nenăscutele priveliști”, singurele care îl vor face să renască în lumea Hiperboreei: Ea mi-a spus

atunci, văzând lucrurile fixe / ale alcătuirii mele... (2009:117), și urmează propunerea nevăzutei făp-

turi magice care îl dorește în două stări: cea de mamă și de iubită, însă iubirea maternă este numai dorința de a-l naște, de a-l readuce în lumea din care poetul a fost împins în lumea telurică cu sunete lungi atârnate de stelele nopții. Versul cu care încheie prima strofă a celei de a opta elegii recreează imaginea nașterii lui Iisus, ca fapt împlinit al mântuirii și a curățirii prin apa Iordanului: îmi voi

dezbrăca trupul / și voi plonja în ape, cu sufletul….

Pentru poet, apa rămâne darul divin al curățirii, al conștientizării și definirii acesteia la măsura denumită ocean: ...voi plonja într-o astfel de apă mărită,

/izbindu-mă de brownienele priveliști,/într-o mișcare de spor, disperată,/voi face zigzaguri…. Zig-

zagul, în viața ființei acvatice, este parcurgerea calculată a pătrunderii prin curenții apei, în viața ființei telurice, reprezintă deplasarea în derută, căutarea ieșirii de sub urmărirea agresorului. Apa reprezintă nașterea și renașterea eului din egoul teluric, unde: Îngeri presați ca florile /se scuturau

sfărâmați, pe platforme, îngerii sunt imaginea cerului, pătrunzători în toate sistemele pentru că...

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 33


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE în lumea imaginală, gândirea și existența coincid, iar îngerul e ghidul optim în voiajul sufletului către lumea sa, către universul imaginal.28 După ce a trecut

prin toate aceste stări, demersuri de înaintare în cosmic va atinge Hiperboreea: …zonă mortală/a

mai-marilor minții, loc al nașterilor de copii de piatră,/din care sculptați sunt doar sfinții. Cuvântul mortală are în substratul exprimării două sensuri

bine definite: primul, ca superlativ absolut a tot ceea ce reprezintă pentru omul elevat această parte terestră necunoscută, numită țara Hiperboreeană, în care doar mai marii minții ajung să existe ca emanatori de înțelepciune spre lumile cosmice. În cartea sa, elevatul filosof, Andrei Pleșu, marchează sensul adevărat al cosmicului, scriind: „Cosmicizarea interiorității relativează, în chip semnificativ, nu numai distincția comună dintre văzut și nevăzut, ci și pe aceea, definitorie pentru tradiția europeană, dintre gândire și existență. (Despre îngeri, 2003:79). Cel de-al doilea sens al termenului ar putea fi însăși definirea sfârșitului începutului prin naștere. Supervizarea luminaților are loc în acest spațiu terestru cosmicizat, detașat complet de magneții telurici și de energiile trăirilor lumești:

Hiperboreea, alb - negru,/aur – argint,/revelație, nerevelație, tristețe/alergând și orbecăind. Toate

aceste adjectivări și substantivizări ale existențialei hiperboreene sunt caracteristici ale lumii elevate, renăscute și înțelepțite prin renașterea mai marilor minții care gândesc lucrul ce există: … un act în care a gândi e simultan cu a înființa, în care simplul fapt de a gândi instituie ființa. (Despre îngeri, 2003:79). În partea a treia a celei de-a opta elegii cosmicul deschide speranța. Aripile angelice înalță spiritul spre înalt: … păsările stând înfipte-n ciocuri,/cu pocnet greu de aripi, o rotesc. Dar și zborul este un ideal împlinit. Păsările îl stăpânesc din aripi, oamenii din gânduri care se înalță precum aceste creații fiinde telurice și aeriene în care:

vulturi imenși, cu capul îngropat în pietre, / bătând asurzitor din aripi balansează în imagini care se

transformă în păsări unde cele patru anotimpuri petrecute se-ntorc în rotația sferei. În încheierea elegiei, poetul caută o explicație a zborului: Desigur, idealul de zbor s-a îndeplinit aici,

10-VI-2014 nr. 4/32

ideal, pe care îl definește ca fiind aura ce se des-

coperă verzuie în prevestirea existentului teluric, un destin cu „un aprig ideal.” Cele opt elegii stănesciene, dedicate omului trecător în timp, caută să fie o cutezanță a literatului de a explora necunoscutul omului cu dorința de a avea un ideal, acela de a crea imagini imaginate într-o lume reală, și să gândească viața ca o impresie a unei evoluții tainice, față de care lumea există, natura și tot universul. 5. Conștient de procesul renașterii, poetul creează… Poetul se regăsește abia în cea de-a noua elegie: „Într-un ou negru”, după cum singur declară, în

propria revenire în fiindul teluric, după lunga trecere în timp. Am putea compara tot acest drum cu lungul șir al peripețiilor inițiatice, însă un altfel de parcurgere a treptelor elevării, a scurgerii substanței creatoare care, într-un final se va vărsa în zona hiperboreeană, zona sacră a grupării mai marilor înțelepți ai lumilor nu numai a uneia dintre lumi. Acolo, în Hiperboreea, se strâng sufletele călătoare, fără forme, doar idei în imagini, după ce parcurg ritualul spălării în oceanul care va crește și se vor înălța apoi spre cerul albastru, despre care poetul spune: Desigur, idealul de zbor s-a îndeplinit aici. Obosit de drum, poetul își caută locul prielnic odihnei pentru a se lăsa ...încălzit/ de așteptarea zborului unde bunul simț se află în contradicție cu

starea cosmică. Bunul simț nu este interesat de adevăr, ci de așezarea în adevăr29 (Fiziologia poeziei, 1990:43) pentru că adevărată era însăși

existența sinelui lângă sine, așa cum decurge și adevărul Mântuitorului în lume ca venit al cerului. Revenit în starea embrionară el încă mai simte senzația de ochi care își caută o orbită. Este un semn al dorinței de contemplare, de încercare de a scăpa de întunericul nenașterii însă ideea este cea care matern îl veghează și îi acordă căldura necesară dezvoltării sale într-o lume necunoscută, de unde versurile sale din cuvinte nerostite să se înalțe în rostirea întâiei încercări de umblet, spune la un moment dat, forțându-se să spargă coaja pielii care îi îngrădea mișcarea în fiindul însuflețit. Este suav, pentru că din oul hărăzit ca loc al așezării

/ și-o aură verzuie prevestește / un mult mai aprig

29 28

Andrei Pleșu, Despre îngeri, Editura Humanitas, București, 2003.

Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, Editura Eminescu, București, 1990.

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 34


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pentru naștere, se naște însă într-un ou mai mare

clocit de-o idee mai mare,/gălbenuș jumătate, pasăre jumătate, /într-un joc cu pași pe furate. Joc existențial de mărturisire în care jumătate nefiind, jumătate fiind, el observă din greșeala ouălor concentrice că puiul de pasăre respins în zbor caută în zadar oul și Sinele încearcă din sine să iasă, / ochiul din ochi pentru că ochiul este lumina ce îi arată celui menit să vină la viață că Dintr-un ou într-unul

mai mare / la nesfârșit te naști, nezburată / aripă.

Din ultimele patru versuri ale elegiei tragem concluzia că totul este un vis din care: Numai din somn /se poate trezi fiecare însă adevărul că din coaja vieții niciunul,/niciodată nu va putea să se înlăture, va consfinți adevărul neputinței schimbării noastre în viața care ne este dăruită prin naștere. Conținută în cea de a noua elegie, poezia Omul-fantă, închinată filosofului german Hegel, dăruiește cititorului o scurtă prezentare, de fapt o informare antropologică privitoare la omul-fantă ca simbol al mișcărilor pe care spiritul le realizează între planuri, acele lumi paralele de care poetul era conștient că există pe o axă convențională de care marele divin avea cunoștință. Al doilea vers ne înștiințează că această făptură, ca sine om, vine de undeva din afară: din afara frunzelor,/din afara

luminii protectoare/și chiar/din afara lui însuși. Primul vers al celei de a doua strofe ne informează că el „ia ființă venind.” Ce stare extraterestră domină această făptură care dorește să se numească om, însă să nu fie ca un om și care se naște cu totul altfel de cum se naște omul lumii noastre. Nichita Stănescu traversează origini pe care le citează ca mărginimi de unde, citează lumi despre care numai el are cunoștință, ca oricare mare poet, gândind prin imagini reale trăite de conștiința lui. Este o cale imaginativă pe care mintea lui o parcurge cu o viteză încă nedescoperită de oamenii de știință în domeniu, însă care au habar de faptul existenței ei. Poetul nu anticipează, în această minune a creației sale acțiunea, el readuce în fața aceluia care știe să-i citească rândurile fapte care s-au întâmplat și, se pare, ființa lui motivată de existență ar fi participat, pentru că datele cunoașterii sunt foarte exacte, dovadă că spune: el adulmecă e-

xistența / și ia naștere lăsându-se /devorat de ea.

Dezvăluie și găsește răspuns la ceea ce și cum s-au făcut piramidele, purtate în vid, unde toate cor-

10-VI-2014 nr. 4/32

purile au aceeași greutate, și așezate în deșerturi, nu la singular, ci ca semne distinctive de recunoaștere a înapoierii timpului. Omul – fantă este eul ce poate atinge sfera (Pământul) sau cercul vieții și vede ca aerul și ca simunul și se hrănește cu frunze, însă din frunză extrage seva cu gândul ...și ia cunoștință / de existență, de viața omului creat cu tumult și cu nevoi. Poezia se desfășoară ca un curs cu teme despre tot ceea ce a fost, este și va putea să fie pe Pământ și nimic nu este aievea, ci totul trăit, frământat de gânduri, născut și renăscut, pentru că însuși poetul respiră moarte și viață deodată. Există o strofă în interiorul poeziei care vizualizează haosul, o imagine a imginației poetului despre Univers: Pământul lui a fi (forța divină, energia creatoare de lumi și spații vitale)/ își trage aerul din pământul / lui a nu fi, (lumi care își folosesc distructiv energiile creatoare, nevoindu-și existența, sentimentele, gândurile, spărgându-și ideile de zidurile neputinței). Nu se știe cine îl respiră pe cine. Nichita Stănescu a creat inspirându-se din trăirile angelice, a respirat odată cu respirația naturii pe care o simțea parte a existenței lui, nelipsită în toată acțiunea lui telurică, viață și creație au fost motivele trăirilor lui. Abunda în imaginație din divin și divinul i se deschidea în trăirile cosmice așa cum sunt tentat să cred că Omul – fantă este însăși expresia existențială a eului său cosmic, cel ce observă și vede nevăzutul: Nu se știe dacă între ochiul lui / și

ochiul lucrurilor/există vreun spațiu pentru vedere. În lucruri vede totul și totul se oglindește în el, un androgin perfect, iubitor și doritor de iubire: el vine de dincolo / și încă de mai departe de dincolo. O locuțiune adverbială care exprimă spațiul, însă nu dă date precise despre ce loc este vorba. Se poate deduce că acest „de dincolo” provine dintr-o exprimare a reprezentărilor fantastice, necunoscute de omul profan, un teritoriu misterios al unei ființe misterioase care dorește să se apropie de omul rătăcit și să-i fie aproape sau, poate dorește să îl încunoștințeze că nimic nu se poate face fără el în acest spațiu al vieții dăruite spre a fi trăită într-un fel anume: Totul e lipit de tot:/ pântecul de pântec, /respirația de respirație,/retina de retină. Reținem din această ultimă strofă a poeziei că acea osmoză este firească între egoul teluric și eul cosmic, este

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 35


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2014 nr. 4/32

esnța vieții omului elevat, strânsa legătură a sufletului cu inima. În cea de a zecea elegie, în care termenul exprimativ al existenței „sunt” este așezat în dreapta, așezarea angelică a darurilor, sub titlu, redă speranța pentru că în chiar primele două versuri ale elegiei, poetul declară: Sunt bolnav. Mă doare o rană/călcată-n copite de cai fugind. Acest prezent al verbului a durea sugerează atât durerea fizică, cât și durerea sufletească, caracteristice și des întâlnite în creația literară stănesciană. Aceste dureri sunt pricinuite de neștiutorii profani ai laudei nimicniciei, sunt durerile nepriceperii omului teluric de a pătrunde în lumea „de dincolo”, acea lume pe care poetul-om o vede și îi simte pulsul. Ziua, poetul nu poate simți nimic pentru că totul este acoperit, anihilat de „invizibilul organ”, element lipsit de nume, dar pe care îl simte ca fiind ceva „dintre deget și limbă”. Amândouă aceste organe, fiind în timpul istoric al evoluției omului, mijloace de simțire a vieții, de însemnare a semnului sacru și de hrănire a minții literatului cu slova cărții ale căror pagini fluturau umezite de saliva rece a buzelor. Această a zecea elegie am putea-o numi poezia maturității cosmice a eului, după ce, în cele nouă parcursese un drum de inițiere, de cunoaștere prin desprinderea din cosmic. Se lovise de mintea profană și îi simțise împingerile lipsite de sens, materiale și dureroase. A venit apoi timpul când divinului i-au trebuit sfaturi, de la cel ce îi dăduse misiunea coborârii și așezării minții sale elevate în fiindul teluric, și apoi expresii pe care să le simtă în interiorul lui ca așezăminte: Iată-mă, îmbolnăvit de-o

poate afla la un moment în distrugere, are regrete față de fauna pământului și simte ploaia, fulgerul, norul, iarna precum propriile organe. Înțelege că e departe de a se regăsi nu în spațiul teluric, ci în viața lumii stăpână pe tot, şi în momentele de profundă melancolie prin luciditatea omului elevat, superior unei existenţe banale, precum cea a profanului, spune: Sunt bolnav. Mă doare o rană / pe care

înșiruie în această scurtă prezentare a spațiului nu sunt altceva decât miraculoasele cunoașterii ale Universului, singur dezvăluindu-și originea, care era alta față de a celora unde avea să vină și să locuiască până la ceasul reîntoarcerii, adică al morții telurice. În lungul său drum celest, sufletul său va strânge experiențe, clipe calculate în veacuri și în care vede timpul omului, de aceea spune la un moment dat: ah, e nebun căci el suferă / de-ntreg

când înaintarea, goana, / ea însăși mă va întrece / și se va îndepărta de mine/aidoma cojii fructului de sămânță... Poetul conștientizează că el, ca poet-om

rană/închipuită între Steaua Polară/și steaua Canopus și steaua Arcturus /și Casiopeea din cerul de seară. Toate denumirile de stele, pe care poetul le

universul.

Cunoscând faptul că tot ceea ce se găsea acum pe Pământ, spre care venirea lui era iminentă, se

mi-o port pe tavă / Ca pe sfârșitul Sfântului Ioan / într-un dans de aprigă slavă. Semnificativ este faptul că poetul este un trăitor străvechi, un cunoscător al istoriei creștinismului pe care o aduce în versurile sale cu multă pricepere. Dansul acela, despre care poetul amintește în slova sa a fost hotărâtor pentru viața Sfântului Ioan. El este conştient că și sfârșitul său s-ar putea decide tot întrun joc al mișcărilor lumești și nu întâmplător, spre finalul elegiei spune: Sunt bolnav nu de cântece, / ci

de ferestre sparte, / de numărul unu sunt bolnav. Cea de A unsprezecea elegie, structurată în

opt părți, este elegia sfârșitului, a dăruirii pământului, a întrupării, ca o începere a muncilor de primăvară: Inimă mai mare decât trupul, / sărind din

toate părțile deodată/ și prăbușindu-se din toate părțile-napoi,/asupra lui, /ca o distrugătoare ploaie de lavă. Poetul-om ia cunoștință de toate durerile,

intră într-o primăvară a existenței telurice și încearcă să se mențină pe linia vieții lumești: se naște numai cel care își este/sieși martor. Odată desprins din matricea unică, din universul în care umbrele nu își au locul, întruparea mărește atracția și lipirea întru totul cu lutul din care trupul omenesc a fost să fie modelat ca materie, prinde conturul omului, a creației desăvârșite a celui ce a dorit ca teluricul să nu fie cu nimic deosebit cosmic. Să trăiască în dorință și în visarea redevenirii lui: Voi alerga până

are o misiune, aceea de gândire și comportare ca om însă uite să iubească: ...dăruind/pretutindeni

semne-ale aducerii aminte:/cerului – stele,/ pământului – aer, / umbrelor – ramuri cu frunze pe ele. El cade într-o meditație în care a neînțelegerii formei trupului, însă înțelege sensul întrupării când conștientizează că însăși lumina este un dar al trupului, iar soarele oglinda vederii venirii lui, sprijinit de pământul din care îi va crește propria sămânță:

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 36


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ...când iarna/ își lichefiază oasele ei albe și lungi/ și primăvara se ridică. Cele unsprezece elegii, introduse în volumul Necuvintele, cu substraturi elevate și trimiteri subtile, întrunesc condițiile unei relatări ale evoluției omului elevat, de la anul I al nașterii lui Iisus, cu subtile căderi în timpul faraonic, în fapt al unei civilizații necunoscute, decât bănuite și consemnate în documentele vremii. Poetul este contemporanul evenimentelor trecute, dar și vizionar al timpului care va veni. În elegiile sale omul nu apare ca element definit, existențial, ci doar ca o formă de existență terestră care e presupusă, prin sămânța omenească, să fie sădită în trupul pământului care îl va rodi: Dar mai înainte de toate,/noi suntem se-

mințele și ne pregătim/din noi înșine să ne azvârlim în altceva, care este viața diferită pe care o are fiecare dintre noi, modul în care dorim să existăm pe toată întinderea pământului, speranța: cu mult

mai înalt, în altceva/care poartă numele primăverii..., pentru că fiecare dintre noi are un început,

un necunoscut care ne duce spre viață, un trăitor care nu va ști decât doar că s-a născut dintr-o sămânță pentru a se sprijini de pământ. În încheierea eseului aș încerca un demers al definirii celor două concepte, poetul-om și omulpoet și aș începe de la a compara astfel existența celor forme fiinduale, spunând că sunt două structuri cu totul diferite, chiar dacă au în comun esența luminii eterne. Poetul-om, un concept nedefinit încă de lumea criticilor de literatură versificată, trăiește retras în reîntrupare, străin și, de aceea, neînțeles. El este încă din pântece plămădit ca făuritor de ideal, de erudiție profundă, dar şi de vaiete şi neîmpliniri sentimentale. Este unic prin gândire și prin modul cum încearcă detaşarea de profan. Omul-poet însă se naşte ca oricare altul din sămânța umană, adună sentimente netrăite și le aşterne în unde, le vântură apoi, dar mişcările lor rămân nesesizate de cei din lumea luminată. Cutreieră şi cere, i se dă şi trăiește pe măsura dorinței de îndestulare. Poezia lui nu spune nimic decât sughiță sau rumegă ca unele necuvântătoare. Poetul-om însă

10-VI-2014 nr. 4/32

lasă pe pământ umbra cărților sale și dorul de a fi citit. 30 Nichita Stănescu A Cincea Elegie N-am fost supărat niciodată pe mere că sunt mere, pe frunze că sunt frunze, pe umbră că e umbră, pe păsări că sunt păsări. Dar merele, frunzele, umbrele, păsările s-au supărat deodată pe mine. Iată-mă dus la tribunalul frunzelor, la tribunalul umbrelor, merelor, păsărilor, tribunale rotunde, tribunale aeriene, tribunale subţiri, răcoroase. Iată-mă condamnat pentru neştiinţa, pentru plictiseală, pentru nelinişte, pentru nemişcare. Sentinţe scrise în limba sâmburilor. Acte de acuzare parafate cu măruntaie de pasăre, răcoroase penitenţe gri, hotărâte mie. Stau în picioare, cu capul descoperit, încerc să descifrez ceea ce mi se cuvine pentru ignoranţă... şi nu pot, nu pot să descifrez nimic, şi-această stare de spirit, ea însăşi, se supără pe mine şi mă condamnă, indescifrabil, la o perpetuă aşteptare, la o încordare a înţelesurilor în ele însele până iau forma merelor, frunzelor, umbrelor, păsărilor. 30

Bibliografie: Barbu, Ion, Poezii, Antologie, tabel cronologic, prefață și comentarii de Marin Mincu, Editura Albatros, București, 1975. Blaga, Lucian, Poezii, Introducere de George Ivaşcu, Editura pentru literatură, București, 1966. Constantinescu, Nicolae, Lectura textului folcloric, Editura Minerva, București, 1986. Constantinescu, Nicolae, Etnologia și folclorul relațiilor de rudenie, Editura Univers, București, 2000. Eminescu, Mihai, Luceafărul, Interpretat de Marin Mincu, Editura Pontica, Constanța, 1996. Gennep, Arnold Van, Riturile de trecere, Editura Polirom, Iaşi, 1996, Studiu introductiv de Nicolae Constantinescu. Kernbach, Victor, Miturile esențiale, Editura Științifică, București, 1978; Nunta la români, Editura Minerva, București, 1974. Pleșu, Andrei, Despre îngeri, Editura Humanitas, București, 2003. Stănescu, Nichita, Fiziologia poeziei, Editura Eminescu, București, 1990. Stănescu, Nichita, Necuvintele, Editura Jurnalul Național, Colecția Biblioteca pentru toți, București, 2009. Despre Nichita Stănescu am publicat în nr. 7/2012, din revista noastră: Terezia Filip - Hermetismul unui dublu simbol poetic – Cavalcada)/p. 20 şi Bogdan Toma - (Nichita Stănescu sau poezia în stare genuină)/p. 27. (www.nomenartis.ro)

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 37


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sura rănii

DJAMAL MAHMOUD

trec dintr-un mormânt în altul dintr-un cerc în altul ascultând cântecul rănii mele imense care se înălța cu fiecare picur pământul se micește sub talpa mea cerul se face un făt iar sângele meu tace chiar atunci când strigă cerul născându-se în ochii mei în care nu se mai vede nicio urmă de nor... sura rănii 2 într-un strigăt de apă am pășit pe urmele roșii ale tălpilor se legăna lumina lunii iar în memorie înmugureau tot felul de copaci ce aveau chipuri de copii verdele lor era atât de curat și de lucios neatins de nimeni încă nici de sarea care îmi mângâia ca o mamă pielea nici de nisipul deșertului care își scotea capul din când în când din rana mea cu o poftă nemărginită de a-i atinge măcar o dată ecoul... delir 2 cu un singur click te-am scos din mormânt din văzduh din burta unei cisterne domnule ghilgameş să te servesc cu acest ceai fierbinte adus cu greu din india căruia i se spune eronat arăbesc arabescul îl găseşti pe ziduri doar ai fost ocupat când s-a decretat înterzicerea cioplitului

10-VI-2014 nr. 4/32

a poeziei a muzicii şi a orgasmului singurul lucru permis era şlefuierea muchiilor cu cât le aveam mai tăioase cu atât ne creştea porţia de aer şi de apă e adevărat că te-ai plictisit aşteptând de cinci milenii dar cel puţin n-ai avut nevoie de sânge nici de cuvinte pentru a-ţi hrăni precum noi pruncii şi acum vii sămi spui că-mi trebuie 99 de pietre ca să pot lapida geamul tu nu ştii că după plecarea ta am supt sânii tuturor femeilor născute de atunci am băut toată seva copacilor şi n-am lăsat nicio stâncă în pace până nu mi-a cedat tăcerea nu vezi cât de înalt am crescut încât aş putea să aduc toate cerurile în dormitorul meu şi să fac dragoste cu fiecare pe rând până le vor cădea stelele în ochii mei de unde nu vor putea ieşi niciodată observ că nu se mai ridică niciun abur dintre palmele tale acum tot ce te rog e să fii gata numaidecât vei intra în memoria mea în care vei aştepta verdictul din cărţile istoriei îţi voi face cu un singur click un imens foc de tabără... preludiu copacul are un singur trunchi trunchiul are o singură palmă palma are un singur dumnezeu dumnezeu are o singură tăcere golul creşte creşte nu te lasă nici măcar să întorci capul să priveşti înapoi nici să spui vreo vorbă bună rădăcinii sângele abia aşteaptă să-ţi desfaci coapsele exclamând soarele e un copil din flori florile sunt copiii mei buni lacrimile sunt... şi strângi din dinţi albul creşte creşte atât de înalt încât abia reuşeşti să respiri adulmecând cerul până la dezvirginare...

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 38


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Vavila Popovici, USA GRANDOMANIA

„Două lucruri sunt infinite: universul și prostia, dar despre univers, nu sunt așa de sigur.”

Einstein

Cuvântul „grandomanie” semnifică „mania de a se crede om însemnat, valoros, de a-și acorda o importanță nejustificată”. Grandomania se naște din egoism și este rudă cu prostia sau răutatea, cu atitudinea obraznică și sfidătoare definită ca aroganță. Un grandoman este incapabil de a se aprecia corect și în acest context, din egoismul exacerbat al persoanei respective, ia naștere starea patologică. Persoana își apără cu agresivitate poziția obținută prin lupta în care a folosit diferite metode, printre care și minciuna, ca scut al intențiilor sale. În viața noastră de toate zilele avem suficiente exemple de egoism, nu mai puțin istoria ne oferă multiple exemple de luptă pentru ocuparea unei trepte într-o ierarhie, alteori pentru puterea materială, grandomania dovedindu-se a fi asemenea „unei clădiri cu etaje, dar căreia îi lipsește parterul”, clădire ce se poate surpa cu ușurință la un „cutremur”. Planurile de luptă sunt făcute din timp, lupta se duce deschis sau perfid, brutal; o aceeași luptă de veacuri care bulversează lumea, dusă de oameni care se supraevaluează, își autoglorifică calități inexistente. Puțini oameni ajunși într-un rang superior știu să se comporte modest și demn. Cei mai mulți se urcă pe un piedestal, de unde privesc spre mulțimea din jur cu detașare și dispreț în suflet, vanitatea le exacerbează dorința ca mulțimea să le recunoască meritele, statutul de „om cuceritor”. Întâlnim la tot pasul în viața noastră persoane cu dorința obsesivă de epatare, de afirmare, de dominare; spațiul în care trăiesc neputân-

10-VI-2014 nr. 4/32

du-l îmbunătăți, recurg la extindere, deformând adevărul istoric. Caracteristicile sufletești ale omului, în general, se consideră a fi condiționate de factorul ereditar și de cel geografic. O identitate absolută a structurii sufletești nu există între indivizii unui popor, caracterul fiind hotărât de majoritate. Manifestările de natură spirituală sunt manifestări ce aparțin experienței istorice a populației, care prin tradiție se repetă, în mod constant în decursul unei lungi durate de timp, chiar dacă în timp se produc mari schimbări. Edmund Husserl31 întemeietorul orientării fenomenologice, fenomenologia fiind un mod de cercetare și având ca temă - viața, în lucrarea sa Criza umanității europene și filozofía, scria: „Oamenii care își schimbă atitudinea, își au și pe mai departe interesele lor naturale, fiecare pe ale sale, individuale; prin nici un fel de schimbare ei nu pot să se piardă pur și simplu, adică niciunul nu încetează să fie ceea ce este, cel care a fost de la naștere. În toate circumstanțele, repoziționarea poate să fie astfel numai una provizorie”. Populațiile cu trecut istoric au în sufletul lor imprimate caracterele naționale (vorbirea, obiceiuri, concepții preferențiale) și numai în al doilea rând ceilalți factori – fondul biologic ereditar și mediul geografic. Sufletul unui neam se formează ca o rezultantă a sufletelor oamenilor care au trăit în trecut și trăiesc în prezent, căci, în paranteză fiind spus: „ieri este istorie, astăzi este un dar de la Dumnezeu, mâine este mister”. Fiecare popor are anumite calități mai dezvoltate, altele mai puțin dezvoltate, unele defecte accentuate și altele diminuate în timp. Psihologul, psihiatrul Carl Gustav Jung32 afirmă că „perechea de contrarii este chiar opera demiurgului”. Comparații se pot face, respectul și toleranța însă, pentru calitățile și defectele unor popoare, unor etnii diferite, trebuie să existe. Și pentru că de cele mai multe ori există, oamenii conviețuiesc și se simt fericiți. Nu toți suntem la fel, știm atât de puțin despre noi înșine, dar mi-te 31

Edmund Husserl (n. 8 aprilie 1859, Prosznitz, azi Prostejov/ Republica Cehă — d. 26 aprilie 1938, Freiburg im Breisgau), filosof austriac, creatorul fenomenologiei moderne, care a jucat un rol hotărâtor în dezvoltarea existențialismului. 32 Carl Gustav Jung (n. 26 iulie 1875, Keswil, cantonul Thurgau, Elveția – d. 6 iunie 1961, Küsnacht, Elveția) a fost medic, psiholog și psihiatru elvețian, fondatorul psihologiei analitice.

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 39


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE despre celelalte popoare, pentru a le înțelege pe deplin! Suntem deosebiți unul din apropierea celuilalt, așa precum comunitățile pot fi deosebite între ele. Existența toleranței și a respectului poate exclude ura din rândul oamenilor, a popoarelor. Și atunci nu vom mai spune, precum poetul latin Plaut: „Homo homini lupus” (omul e lup pentru om), ci vom rosti frumoasele cuvinte ale lui Seneca: „Homo res sacra homini” (Omul e ceva sfânt pentru om) și vom acționa în acest sens. Dar, când poporul este cârmuit de către un conducător devenit tiran sau pe cale de a deveni, pentru care toleranța și respectul pot fi călcate în picioare, grandomania fiind „ciuperca” ce crește în sufletul lui, poporul este „otrăvit” şi mulți, sau puțini vor fi acei care vor accepta să guste din acea otravă care li se pregătește sau din care unii s-au și grăbit să guste. Filosoful german Emmanuel Kant33 afirmă că „omul are capacitatea de a plăsmui reprezentări”, Petre Țuțea34, interpretându-l, scrie: „din spiritul uman pot izvorî lumi imaginare, ipoteze de lucru, forme presupus-pure, utile teoretic şi practic, monstruozități morale sau estetice, absurdități, modalități ale spiritului autonom care se mișcă între formal și empiric, între concretul opac și fantastic, între util și gratuit, între succes și eșec…”. La baza tuturor deciziilor acestor cârmuitori ar trebui să stea moralitatea, despre care Jung spunea că „nu este o neînțelegere născocită de un Moise ambițios pe muntele Sinai, ci ea ține de legile vieții și este produsă de cursul normal al existenței, la fel ca o casă sau un vapor sau oricare alt instrument de cultură”. Iar fără libertate nu există moralitate și pentru ca omul să poată fi liber trebuie mai întâi să-și înfrângă barbaria, existentă

33

Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724, Königsberg/Prusia Orientală d. 12 februarie 1804, Königsberg), a fost un filozof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o enormă influență asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. În special Fichte, Schelling și Hegel și-au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la moștenirea lui Kant. Cei mai mulți scriitori și artiști din vremea lui au fost influențați de ideile sale în domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi înțelese fără referința la concepțiile filozofice ale lui Kant. 34 Petre Țuțea (n. 6 octombrie 1902, Boteni, județul Argeș - d. 3 decembrie 1991, București) a fost un eseist, filosof, economist și om politic comunist, apoi legionar român.

10-VI-2014 nr. 4/32

în sufletul lui, într-o doză mai mică sau mai mare, pentru a nu da frâu liber „bestiei” din el. Grandomania este o hipertrofiere a conștiinței de sine. Omul/conducătorul pozând, dar în curând fiind și convins că este cel mai inteligent, cel mai valoros, superior celorlalți, predestinat a fi conducător, își arogă merite inexistente. Grandomania unui conducător duce la apariția unor idei delirante cu reforme politice dăunătoare societății sau la răzbunări, conflicte, până la războaie, întrucât ele lezează interesele altora. Oamenii grandomani sunt de temut, dar uneori ei frizează ridicolul, pot deveni chiar jalnici și nu puțini au fost scriitorii vremurilor pe care acești oameni i-au inspirat. Grandomania este o trădare față de colectivul din care se smulge individul, o trădare față de spirit care cere cu totul alte înălțimi. Fac o paranteză spunând că doar faptele spirituale, artistice sunt cele care fac abstracție de timp și ne scot din ceața intensă a zilelor, pentru a ne ridica pe alt plan eliberat de chingile timpului, cu totul în afara istoriei. În cazul unei nenorociri care se poate abate asupra unei colectivități ne poate salva doar calea spirituală și ar trebui s-o știm cu toții. Cineva critica ambiția sugerată de Napoleon Bonaparte conform căreia fiecare soldat (francez) poartă în raniță bastonul de mareșal, deoarece fiecare prost, încurajat de spusele lui Napoleon, se poate crede un mareșal în devenire sau chiar ajuns în funcție. Mi-a plăcut completarea acestei afirmații făcută de un om politic din țara noastră, vorbind despre comunismul adus cu forța în România, în „ranița soldatului rus”… Istoria lumii, pe lângă oamenii merituoși, își are trufașii, grandomanii – proștii și îngâmfații ei. Filosoful britanic Bertrand Russel (1872-1970) spunea: „Nenorocirea omenirii este că proștii sunt așa de siguri și inteligenții sunt cuprinși de îndoială”. Proștii la care se referea Russel pot fi unii politicieni fără cunoștințele complete și necesare, geografice și istorice ale lumii în care trăim, la oamenii recrutați din rândul celor cu predispoziție de a deveni grandomani. Acestor oameni le lipsește măsura, prevederea, dar și flexibilitatea spiritului pentru a se apropia de adevăr prin acumulare de cunoștințe, de a se apropia și înțelege oamenii pe care-i conduc și nu numai. Cel mai mare pericol prezintă personalitățile dotate cu un grad de inteligență și care beneficiază

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 40


10-VI-2014 nr. 4/32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE de viclenie, înlăturându-și adversarii prin manevre iscusite, înșelând buna credință a altora și uneori chiar utilizând demonstrații de forță. Sunt oamenii care nu trebuie să beneficieze de încredere, acel sentiment despre care am mai vorbit, atunci când am considerat că este necesar, în eseul „Încrederea vs. neîncredere”. În încheiere să ne întrebăm dacă filosoful francez Paul Ricoeur35 care atrăgea atenția că ideologiile par a fi indisolubil legate de anumite trăsături ale personalității umane, avea dreptate scriind: „Atâta vreme cât trăim într-o lume atât de complicată, plină de crize și conflicte, vom avea nevoie de ideologii care să explice – chiar și fals – ce se întâmplă și care să ne ofere un plan pentru viitor – chiar dacă e greșit. Ca și utopiile, ideologiile, în pofida aspectelor negative arhicunoscute, își găsesc în continuare apologeți și mai ales oameni dispuși să moară în numele lor”. Acest subiect a fost mult discutat în mediul universitar și academic, autori influenți precum sociologul, profesorul american de la Universitatea Harvard - Daniel Bell (1919 -2011) – afirmând: „conceptul de ideologie s-a destrămat complet”. Personalitatea este foarte important de a fi definită, întrucât nenumăratele probleme și crize cu care se confruntă omenirea (iminența unui război nuclear, poluarea, abuzul de droguri, terorismul etc.) au aceeași cauză: oamenii. După cum considera unul dintre gânditorii umaniști, remediul ar fi înțelegerea ființei umane: „Dacă vom reuși să îmbunătăţim natura umană, atunci vom îmbunătăţi totul și aceasta deoarece doar astfel vom înlătura cauza dezordini mondiale” . „Fiți buni unii cu alții”, ne spune Biblia, fiindcă bunătatea creștină trebuie să se manifeste în toate aspectele vieții noastre de fiecare zi. Prudența care este „mama înțelepciunii” și curajul la momentul potrivit, s-ar înscrie în perceptele morale ale Bibliei.

. 35

©Vavila Popovici – Carolina de Nord

Paul Ricoeur (n. 27 februarie 1913, Valence – d. 20 mai 2005, Châtenay-Malabry) a fost unul dintre cei mai importanți filozofi francezi contemporani. A fost profesor la mai multe universități din Franța (Strasbourg, Sorbona, Nanterre) și din America de Nord (Montreal, Yale, Chicago).

LUCIA PATACHI ...DE TAINĂ

Căutare

Bucureşti

Adevărul pogoară din icoană, alinare pe arsă fruntea ta.

Intru în cameră şi văd căţiva străini. Tăcuţi… Haine ponosite… Or fi cerşetori? …Dar, cum au pătruns înăuntru, fără ca eu să prind de veste?! Te pomeneşti că au de gând să rămână aici! Să vezi că n-am să mai pot scăpa de ei! - Da’ voi ce căutaţi?! Ia, ieşiţi afară! Duceţi-vă de unde aţi venit! Niciunul nu spune nimic. Ies cuminţi, fără zgomot, ca nişte umbre. Mă iau după ei, pentru a mă asigura că pleacă. Îi văd trecând prin faţa casei şi îndreptându-se spre muntele înceţoşat, pe care urcă o potecă îngustă, şerpuitoare… Începe să-mi pară rău. De ce i-am alungat?! Cu ce mă incomodau? Casa e mare, mult prea mare pentru mine singură. Ce fel de om sunt, dacă nu pot oferi măcar un adăpost unor nevoiaşi, unor pribegi? Se vede că sunt obosiţi, că vin de departe, că au nevoie de un pic de odihnă. - Hei! Veniţi înapoi! Iertaţi-mă, am vorbit la mânie! Şirul indian se răsuceşte astfel încât ultima siluetă este acum în fruntea coloanei. Se întorc la fel de silenţioşi, la fel de fantomatici… Ei intră pe uşa cea mare. Eu dau ocol casei şi intru pe uşa mică, dinspre măr. …Oare ce fac vizitatorii mei? Ăăă, vreau să spun, trecătorii! (Mi-e foarte greu să mă debarasez de sentimentul că tot ce se întâmplă se învârteşte

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 41


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE în jurul meu. Cred că sufăr de complexul numit „buricul pământului”!) Din antreu, îi văd în camera din faţă; s-au aşezat la masă astfel încât una dintre laturi, cea dinspre intrarea largă, aproape cât peretele, rămâne neocupată. Încăperea este, acum, drapată în mătase aurie: plafonul, pereţii, podeaua. Pe faţa de masă, cu falduri lungi, bogate, se văd farfurii şi pocale înalte, din argint. Toate iradiază, blând, lumină. Te întrebi dacă nu cumva sunt făcute chiar din lumină. Călătorii stau la masă de-a dreapta şi de-a stânga unui bărbat cu chip luminos, cu ochi zâmbitori şi blânzi. De undeva (nu ştiu de unde şi nici nu-mi bat capul!), cu bonetele lor albe, în formă de cozonaci pufoşi care au dat pe deasupra formelor cilindrice, apar bucătarii-ospătari, purtând platouri enorme, încărcate cu bunătăţi fumegânde. Merg unul după altul, ţinând sus, la înălţimea umărului drept, tăvile cu bucate frumos aranjate, ca la nunţile împărăteşti din basme. Ajunşi în faţa oaspeţilor, aşează cu mişcări domoale mâncărurile şi se retrag fără zgomot. Oprirea în faţa mesei, înclinarea uşoară a trupului, punerea platourilor pe suprafaţa aurie, ieşirea ordonată din scenă, totul pare un dans ritual, de mult ştiut, în care nici o mişcare nu e bruscă sau de prisos. Mesenii gustă, par niţel nedumeriţi, apoi încep să mănânce. Iar eu, în mod inexplicabil, ştiu că, deşi îşi păstrează aspectul, mâncărurile nu mai sunt aceleaşi, au devenit altceva, cunoscut lor, necunoscut mie… Vreau să plec. Mă duc spre ieşire. Bărbatul cu ochi blânzi este, acum, lângă mine. Simt nevoia să spun ceva: - Trebuie să merg la o nuntă. Mă duc să mă îmbrac frumos-frumos, cum nu ai văzut pe nimeni, niciodată… (Of, vanitate! Auzi ce spun! Cine mă voi fi crezând?! Dar nu e prima oară când dorinţa mea cutează mult dincolo de putinţă!) Confuză, jenată, mă corectez: - … ăăă… cât pot eu de frumos… Ies. Afară, noapte de smoală, rafale duşmănoase de vânt!… Şi plouă!… Îngrozită, rămân pe prag. Unde să plec, pe urgia asta, cum să ajung în locul acela în care să-mi

10-VI-2014 nr. 4/32

găsesc haine cum nu am mai avut vreo-dată? …Şovăi… Mi-e frig… Mi-e frică… Dar …iată, în cadrul uşii este necunoscutul cu ochi blânzi!… Se întoarce cu faţa spre noapte. Priveşte adânc. Iar noaptea... se dă înapoi, strângându-şi vălătucii de întuneric, se retrage, încolăcindu-se asupră-şi, dispare înghiţită de propriul sine… Acum, o livadă se scaldă în lumina argintie a Lunii… În văzduhul albastru opalescent, contururile sunt clare, copacii nu au umbră, depărtările se limpezesc într-o nesfârşire străbătută fără sinuozităţi de panglica drumului… Incorigibilă, întreb: - Pentru mine ai făcut-o, nu-i aşa?

gură...

Nu-mi răspunde... Dar, nu mai este întuneric, nu mai sunt sin-

©Lucia Patachi

Adolphe-William Bourguereau – Cântecul îngerilor, 1881.

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 42


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2014 nr. 4/32

Stăpână pe tăcerea mea ce se prelungește cu lumina la asfințit, Învăluită-n șal ca-n într-o lumină nouă, am încercat să fug Din orașul construit de mine din piatră de coral Zidul înflorit al captivității mele, Scindat în două, Mă urmărea cu privirea mai enigmatică Decât Sfinxul din drumul lui Oedip.

LILIANA POPA Apusul ...a venit în lada mea de zestre Umbra mea, ascunsă în iarbă Mă căută să mă împletească, să mă despletească. Se amesteca în dansul fluturilor, Dansul iubirii, Aduna toate păsările cerului Să le mai spună legende. Păstrează apusul în pumni, Să mi-l cânte Și înfășurat într-un tril, Să mi-l așeze în lada mea de zestre. În vis se făcea că în lumina blândă a după-amiezei Mă plimbam pe malul unei ape învolburate, Fără să știu unde ești. Pe mal - rochița înfoiată a rândunicii Mi se înfășura pe glezne. Umbra opacă a copacului Îmi netezea gânduri... Libelule cu aripi străvezii, tivite parcă cu agate Dansau deasupra apei Un dans doar de ele știut. În zăvoi un iepuraș castaniu, Cuci, lăstuni și-atâtea rândunele Își făceau cuib în malul sufletului meu. Un șarpe a trecut aproape de mine. Nu l-am recunoscut. (Ooo Până aici. …Restul cade! Dar tot el a ridicat capul pe potecă. Și m-a strigat din urmă: Nu mă recunoști ? Eu sunt !)

THOR Simt pe frunte curcubeul furtunii ce va veni..

Măreția clipei cine o dă ? Suntem două taine ce se adâncesc Când se privesc în ochi. Măreția clipei cine o dă ?

CÂND NOAPTEA E PREA LUNGĂ PE PĂMÂNT Când noaptea e prea lungă pe pământ, „fluturii aceia rupţi din soare", ce mi-au adus iubire și candoare, Îmi prelungesc chiria pe pământ. Am strâns umbre, amintiri în buzunare, și le-am trimis apoi pe frunze plutitoare, și cu lumina-n pumnii mei fragili, Ți-am răsărit în cale, Te mai miri ? PORTRETUL ÎN OGLINDĂ Am început să colecționez zboruri Imagini mobile, între ficțiune și realitate Ce se repetă și tind să devină aforisme. Acum plutești deasupra valurilor Dar știi bine că vei zbura iar Pentru că sigur alfabetul l-ai învățat cu inima. Zboruri, autoportrete În tușe groase sau subțiri Plasate miribolant de tine Într-un clar - obscur uneori seducător, Așa cum lumina pune în evidență: Mâna care scrie, Sau personajul reflexiv Ușor aplecat asupra întrebărilor lumii. Și lasă în umbră Ce vrei tu. Eu aștept ...portretul în oglindă.

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 43


10-VI-2014 nr. 4/32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nu vreau schimbări de dragul schimbării. Eu pot să schimb când vreau Și basorelieful de pe fațada Operei (M-a deranjat de la prima întâlnire) Și Statuia Aviatorilor. Dar după fiecare zbor Mă întorc mereu la Operă Și mă așez grațios pe trepte. Jos, La picioarele (statuii) lui Enescu. Eu mai aștept versiunea finală... „Portretul în oglindă". RĂSPUNS CĂTRE IOANES: Aceeași, cum mă știi... Scotocesc prin muzeele lumii, Îi atenționez pe bucureșteni când iar „li se pregătește ceva" Caut detalii, Scapăr gânduri pe poteci, Mâine o să dansez cu ielele-n poiana lor, Rostesc psalmi pe acoperișul lumii, Mă joc cu șerpii, Deși îmi e teamă de ei, Opresc clipele când respir, Și timpul la asfințit, Când fac popas Lângă izvorul tinereții fără bătrânețe Și al vieții fără de moarte. Apolinic și dionisiac, Rătăcesc prin lume Uneori mai pierd câte o bătălie... Dar cerul mă iubește pentru că mie heruvimii și serafimii îmi aduc cuvinte... Da, așa cum mă știi Ușor aplecată asupra întrebărilor lumii De aceea strâmbă, Cu umărul drept usor înălțat Acolo mi se adună la asfințit Lumina din ochii lumii Și-ascult bătăile de pleoapă.... Îngenunchez apoi cu inima Și sufletul Lângă mormântul de la Râșnov Și mă rog: „Ne iartă Doamne, Ne iartă....”

ION VASILIU, ARTISTA

Iaşi

joci rolul unei comediante în fiecare zi porți câte o mască atât de mult mi-aș dori să-ți văd adevăratul chip fără mască fără caracter ca și cum aș vedea pentru un singur minut Anzii dar tu continui să joci iar eu spectatorul fidel mă las cuprins când de tristețea toamnei când de bucuria primăverii apoi îmi dau seama că am ațipit cu sufletul în minte

GINA ZAHARIA DIN RAM ÎN RAM Am pornit s-ajung la tine însă nu știu unde ești, Mă-nsoțesc ninsori albastre îngropate în povești; S-ar putea să trec oceane, poate vârfuri uimitoare, Știi? Eu sunt soldatul care nu se teme de ninsoare! Mi-am luat hrană pentr-o iarnă. Oare este prea puțin? Și mai am ceva în suflet: un noian din ger și vin. Îl voi transforma în torță, pentru noi în noi să ardă, Nu îmi pasă dacă lupii lasă urme pe zăpadă! Tu să-mi faci culcuș din vreascuri în pădureandepărtată, La fereastră-ntinde-mi râul și urcușul de-altădată,

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 44


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2014 nr. 4/32

Să-mi așterni și-o dinastie, în iubire să-mi ascunzi Doar un car ce trece-n grabă peste munții muribuzi. N-am să zăbovesc prin oaze rătăcite în tăceri, Am trecut cândva pe-acolo, pară-mi-se alatăieri, Și-am lăsat lângă o piatră talismanul ce-l purtam Pe când setea și lumina zbenguiau din ram în ram. CHIRPICI Prin porţi şi prin chirpici, cât timp îi ia luminii să pătrundă? Şi ziua prin ferestră, când o inundă? Pământul şi timpul au fost dintotdeauna seminţe şi brazdă respirând pe gură unite-n anotimpuri coapte. Dezvăluiri prin simţuri ce răspândesc şiraguri de recolte bete şi risipesc cu fleacuri desuete. (Întotdeauna molozul ne anunţă că suntem trecători şi că eşarfele sunt doar pentru croaziere.) Prin mâinile sale – ca nişte ţigle – se scurg voit duminicile, ca nişte pagini prăfuite, efemere. În mijlocul aripilor, marea paralelă a cerșetoriei mele, zborul perpetuu. Degeaba-și spală mâinile murdare Conducătorii țării, rând pe rând! Să ne astupe gura, vor, se pare, Să nu ne mai privească lăcrimând... Un vis murdar și-a șters pe preș noroiul Și l-a-nălțat cu titlu de decor, Revoltei să-i ucidă brusc cimpoiul, Pe-un eșafod, în văzul tuturor!

ŞTEFAN JURCĂ

Baia Mare

DUMINICA Du-te dracului bătrân ranchiunos Îşi zic unul celuilalt Ce frumoasă-i viaţa cântă prostul Dintr-o placă uzată Vine vara trece vara Ce negru e Gunter Grass Ca un gândac turcesc Era lampă de beat dimineaţa Seara se ruga la vecernie Aşa trece sezonul căpşunilor Ca poezia postmodernă Dacă-i proaspătă e bună Dacă-i veche-i pleoştită Bună de ţuică Să fii dependent de poezie Ca drogatul de prafuri Ai-hai, ai-hai către rai De lume habar să n-ai…

PASTEL Desculţ prin iarbă Prin roua de septembrie Să calci dimineaţa În grădina cu mere Şi viţă-de-vie.

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 45


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MIHAELA POPA, BUCUREŞTI ÎN COLŢURI DE LUME nimicul şi perfecţiunea împart aceeaşi formă aceloraşi legi se supun în goana nebună putinţă şi neputinţă genunchii păstrează o rană se deschide odată cu sufletul îşi trage răsuflarea prin oase pătrunde respiră durerea naşte omul clipa rotundă. MAMĂ porți atâta lumină brațele tale dornice de mine tremură cuvintele strecurate prin lacrimi despre care nu vrei să știu cât de mult mă iubești văd ruga ta din fiecare seară neodihna din fiecare zi. FEMEIA MUZICĂ cu flori de liliac în păr mă simt femeia Chopin îmbrățișată în acorduri de pian dimineață a înflorit primăvara.

10-VI-2014 nr. 4/32

TEODOR DUME, BUCUREŞTI AZIL ÎNTR-O CICATRICE aceleaşi semne aceleaşi distanţe între sufletele noastre e noapte multă noapte cineva scrijeleşte o lacrimă într-un sertar câteva rânduri neterminate şi un pix încerc să-mi decodez durerea între două linişti respiră o amintire orice poveste începe cu

a fost odată...

ştiu pe margine de noapte stă agăţat un păianjen curând depărtarea va intra într-un alt anotimp DIN INIMA MEA A EVADAT O LACRIMĂ niciun simptom şi nicio durere căzută în mine şi zdrobindu-se ca o piatră liniştea imortalizează tot ceea ce am fost ca un orb îmi pipăi cicatricea şi mă strig încet nu-mi răspunde nimeni mai strig o dată şi încă o dată din când în când îmi privesc neputinţa ca pe o clonă de lut orbul din mine se roagă lui Dumnezeu o furtună de cuvinte nerostite se înalţă înspre cer iedera îmi acoperă văzul printre jaluzele

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 46


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2014 nr. 4/32

o margine de soare îmi loveşte obrazul mă încumet să mă târăsc într-un colţ de sub umbra lămpii un ticăit de ceas îmi tulbură tăcerea e ultima insultă pe azi o, doamne! am lacrimi pe suflet şi sunt trist mai lasă-mi câteva fărâme din ziua de mâine ca să-mi pot pregăti sufletul...

NUMELE MORŢII, ANA nici nu ştiu dacă m-a iubit mi-a spus doar că nimic nu mai contează şi că singurătatea o scrijeleşte pe suflet apoi a plecat... mi-aş fi dorit înainte să-i strig numele să vorbesc cu Dumnezeu şi poate împreună să împletim lumina în şuviţe subţiri să pot intra în întuneric ca într-un templu apoi să revin pe laviţa de lângă poartă să vorbim despre dimineţi nesfârşite şi despre lucrurile rămase neterminate dar Dumnezeu a aţipit mi-am dat seama că rugăciunea ajută doar atunci când te reîntorci în tine şi suferi ştiu că nu mai am timp să îmblânzesc moartea pitită sub scări însă ştiu că-n fiecare zi din durerea mea se va naşte o altă viaţă. ©Teodor Dume, căruia îi uram din inimă„La Mulţi Ani!”

ILEANA POPESCU BÂLDEA PE FRUNTEA TA SUNT UN FEL DE CĂRARE eram oarbă cântam la trompetă plecarea mi-ai pus în pălărie un vis alţii aruncau cu monede rugi zâmbete strâmbe pe caldarâmul umed al borului urme de suflet cu şireturi închis într-o seară mi-ai răsfirat părul cu degetele îţi auzeam pe umăr privirea avea culoarea sunetelor obosite în diez ce-mi adunau în pălărie umbrele sub paşii tăi nevăzută uimirea mi-ai dat o felie de pâine unsă cu fericire lacrimile mi-au încolţit verdele în irişi într-o zi cât un Dumnezeu ţi-am ghicit adâncul bătut în cristale de gheaţă palmele înfloreau din nou caişi nu trebuie să răspunzi acestor cuvinte memoria mea pluteşte pe o apă cu peşti pletele ude leagă nuferii şi sunetele am obosit să ating cu vârfurile lumina căzută în hăul strâmt pentru poveşti …………………………………………………….

cu hainele sub braţ urc zidul din ceasuri de piatră pălăria cu visuri a rămas pe asfalt aud cum se deschid pleoapele lumina ţipă şi număr pe degete ploaia jumătate pământ jumătate înalt. PARFUM PENTRU TRANDAFIRI va veni o zi Doamne în care mă voi juca şi eu cu sufletul tău puţin să doară preţ de-o lumină... întunericul ţi-l voi amorţi cu esenţă de trandafiri păstraţi între coperţile unei dimineţi cu jumătăţi de fluturi iar zorii următori îi voi pune drepţi pe scaunul cu întrebări

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 47


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE din care nu vei înţelege decât parfumul dintre rânduri îţi vei desena în palmă o literă să nu uiţi să întrebi cine sunt când eu îţi voi coase de oglindă câteva zâmbete umbră din cutia cu păcăleli te voi învăţa şotron ţintar un puzzle nou despre fericire şi piesele să le pui la loc îţi voi arăta când te vei simţi gol neajutorat destructurat ce vei avea printre lacrimi îţi voi şterge cu sufletul meu în formă de degete iar moartea pe care ţi-o vei dori o voi trece prin urechile acului să ţes cu ea ţinuturi îndepărtate fără memorie şi voinţă de-a fi şi nu te voi lăsa să fii poet Doamne nici chiar aşa alienat şi cu ariceptul la căpătâi ............................. amar zăpadă rătăcit ora douăsprezece şi şase minute patimi lacrimi uitări minciuni Cohen Kevin Kern umbre din apă niciodată închipuiri cândva naivi fugi Ană vineri 14 vânt păcat rugăciune şi un fel de Dumnezeu care tace - toate acestea ţi le voi potrivi pe-o piatră să nu simtă decât tălpile tăiuşului ...în timp ce tu vei zâmbi ca o depărtare boreală şi-ţi vei lipi un plasture de fum ............................. va veni o zi în care mă voi juca şi eu cu sufletul puţin să te doară preţ de-o lumină... voi fi cal alb ce-aleargă pe ţărmul unei mări petale de trandafiri nisipul se va adânci spre o scenă o minune de clipă în palme singurătatea ta va roti uşor aripile închinate către cerul meu.

Blog

10-VI-2014 nr. 4/32

TRANDAFIR SIMPETRU, ERA SINGURĂ

Reunion, Franţa

Şi palidă ca toamna. Noaptea, venea pe ţărm Şi briza caldă o desfrunzea încet Şi-o dăruia talazurilor grele, să-i sărute Lumina de stamină a trupului cura. Mânca lămâii şi le-asculta surâsul, Cânta în ritmuri stranii, cu privirea Umbrită de-nserări îndepărtate Şi somnul ei era o linişte În care ancorăm mereu corăbii albe Cu marinari uitaţi de mult, în porturi Şi-n anotimpuri tăinuite-n ea. Ciudată ca o floare deschisă Numai seara când ne jefuisem visele Şi ne mirăm ce bucurii Ascunde soarele şi lutul, Dar am pierdut-o-n somnul cu corăbii Spre nu ştiu care port Şi rătăcesc de-atuncea cu privirea Pe cerurile apei, mişcătoare, S-o regăsesc cuprinsă În spumele mării. constelaţiile nopţii. FĂRĂ PATIMI GRELE... Mai avem lumină, mai avem, Cât mai este încă nu se ştie, Sau ne plângem viaţa-ntr-un poem Ne iubim pe-o foaie de hârtie. La un bar de noapte hai, hai să bem, Să uităm de acuma ce-o să fie, Să-l purtăm la brâu ca un totem Să închidem visu-ntr-o cutie. Cine se-ncumetă apoi Altfel să viseze decât noi Poate-o lume tânără şi nouă Fără patimi grele şi păcate Puritatea boabelor de rouă

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 48


10-VI-2014 nr. 4/32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE S-o adune-n mâinile curate. TRANZIŢIE De amurgurile violacee, de oraşul Buzău, Cu pomi, cu flori, cu femei care merg frumos, Cu femei care rostesc arome de liliac, Oraşul cu prea multe apusuri de platină, Cu prea multe iubiri şi sălcii, Dar acum au plecat toate păsările, Copacii sunt goi, norii se târăsc pe ape, Pe câmpuri, prin gândul galben şi veşted. Cineva trece prin piaţă şi cântă, Se uită în sus şi astrele nopţii Îl strigă cu sunete lungi de lumină. Ar putea să urce pe ele ca pe frânghii, Să urce şi să coboare,să urce şi să coboare, Dar nu e nici o frânghie, sunt o mie de flaute Şi el aleargă prin piaţă şi cântă. E o melodie de ceaţă, epuizant prelungită Până stelele înflorite la capătul respiraţiei Mor încet de durerea luminii din el. De la tine aştept acele FOTOGRAFII CU CÂNTEC, În noaptea când poetul n-a mai visat Pe trestiile nopţii. A înţeles că nu era Nici un flaut în cer, că totul era El însuşi. Atunci,s-a aşezat pe iarbă Cu ochii în sus, susţinând stelele Ca-ntr-o inflorescenţă, unde poetul era, O imensă floare de aur Cu constelaţiile nopţii În priviri. VISUL PLĂPÂND Mai toarnă-mi o cupă Mai lasă-mi un gând Carnea să rupă Din visul plăpând. Cu lacrimi astupă Durerea pe rând Mai plânge şi după În visul plăpând. Mai toarnă-mi din vinul Amar ca pelinul Ce tânără-i luna Mai vine un val Ce urcă întruna /Să bată în mal.

ANNA LEAH, DOR

Republica Moldova

Unde-mi este țara, cea de altădată, Când în cap de masă-mi era graiul drag, Înfloresc salcâmii sau se coace poama, Tata și cu mama mă așteaptă-n prag. Unde-mi este satul, cel de altădată, Cu un cer de-albastru-n cânt de ciocârlii, Când în orice toamnă plouă ciobănește, Și eu pe toloacă zburd cu alți copii. Unde-mi este casa, cea de altădată, Brâiele-i smolite, troscot prin grădini, Iară la icoană ard lumini, duminici, Pe-nserat m-așteaptă-n poartă doi bătrâni. Unde-mi sunt părinții, cei de altădată, Tata nu-i la coasă, mama în pridvor, Cuib de cuc mi-e casa, pui de cuc rămas-am, Mi-e atât de singur, mi-e atât de dor...

ULTIMA PRIVIRE Ultima privire...mă mai urmărește, Ea mă înfioară, ea mă istovește. Ochii ceia negri sunt ca o ispită, Ca o rană veche și nelecuită. Ultima privire - a durat o viață, Ea mi-a fost corvoadă, ea mi-a fost speranță. Ochii ceia negri...n-au ascuns nimică Și-aș putea să-i neg, dar să-i uit, mi-e frică. Tristă și tăcută, arde-n toamna goală Ultima privire plină de-oboseală. Și murindul zâmbet piere-n reverie, Unde ești iubire din copilărie?

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 49


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

PAPARUZ ADRIAN

dacă fluturii trăiesc doar o zi sunt contemporani cu eternitatea?

nu mi-aş fi imaginat că prin gaura inimii mele un fluture adulat poate evada în paradis dar s-a întâmplat avea aripi pictate de soare gingăşia unui surâs speranţă cât un univers am visat doar o zi împreună (neputinţa mea s-a prelins mai adâncă decât un blestem) apoi a zburat poate înfricoşat sau poate fericit până l-am pierdut prin lacrimi în necuprins (nimic nu a mai fost la fel de atunci) fluturele meu reinventat de binecuvântare surâde enigmatic mă învaţă să respir îmi coase inima cu lumină şi îmi pictează aripi pe suflet (primului meu băiat, adoptat, a doua zi, de Dumnezeu). SĂLĂȘUIEȘTI ÎNCĂ fantomatic trist dar indubitabil pe holurile lungi întortocheate și pustii ale inimii mele eu mă prefac cât pot că nu te aud mai înghit un flacon

10-VI-2014 nr. 4/32

de diazepam câte-o sticlă de vodcă dar deseori doar tu știi ce faci așa rătăcită prin sângele meu mă cioplești fără milă mă sufoci cu săruturi năluci mă târăsc fără să respir pe străzi prăbușit în trecut te strig te implor cât mă ține gura (lumea se-nchină își scuipă în sân) ...sălăsuiești liberă iubito ca o pasăre nebună dar mă-ntreb chinuit după ce voi muri inima mea va putea putrezi? DOAR VIAŢA copilul meu tu mai ştii cine m-a uitat în trupul acesta obosit bolnav şi bătrân? sunt o păsăre fără cer fără aripi (şi da chiar respir numai amintiri) uite toate străzile pe care le cutreier inutil sunt pline de tine puştiul acela blond puţin creţ eşti tu te purtam la grădiniţă pe umeri râdeai cântam amândoi ceva despre elefanţi băiatul şaten cu ochii cât luna eşti tot tu aveai 12 ani încă îmi spuneai de zece ori pe zi

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 50


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE te iubesc tati adolescentul care m-a izbit neîntâmplător răutăcios aduce nu-i aşa cu tine erai prin liceu eu rămăsesem deja în urmă repetent la speranţă să nu te-ntristezi acum nu te mai găsesc oraşul a plecat în dormitoare mi-e greu puţin noaptea şi foame băncile din parc sunt prea tari pentru spatele meu spune-mi cum eşti stelele cu care mă învelesc sunt tot atât de aproape de tine? mai ştii ce frică ţi-era să dormi fără mine cum mă ţineai captiv în inima ta? să mă ierţi dragul meu casa mi-a fost mult prea mică pentru visele tale măcar a fost de ajuns să-ţi plăteşti drumul spre soare? să nu fii supărat eu pot să evadez din mine de oriunde măcar atât mai pot face eşti fericit? cântecul cu elefanţi ţi-l mai aminteşti? noapte bună îngerul meu dacă mâine voi mai fi încă pe aici te voi regăsi pe toate aceste străzi ale copilăriei şi mai povestim te iubesc

10-VI-2014 nr. 4/32

ANA SOFIAN PARCĂ din acest nimeni a înflorit o iarnă mai albă decât pescărușii tăi alungați în buza unei mări surde și reci când absențele scriu hrisoave istoria tremură când zăpezile înmuguresc eu tac a vremelnicie și nu uit că-n gura pământului vom încăpea la rând ca într-un cuptor azimele într-o zi de sărbătoare

AMPRENTĂ

zăpada înghite cioburi de lumină spartă oasele zilei se frâng sub povara unei ierni pe care o alungăm răzvrătiți din cutiuța muzicală a balerinei scoatem încă o poveste o prindem de noi și de marginea ferestrei unde fluturii au fost crucificați pe rând în ascunzișul cuvintelor le-am păstrat zborul miraj pentru căderile când singurătatea ne e singura haină astăzi visăm ca-n Frații Grimm și-n intersecții ne adunăm pașii într-o fragilitate numită viață printre rosturile unei lumi infidele.

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 51


10-VI-2014 nr. 4/32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ION IONESCU BUCOVU, SPOVEDANIE părinte eu iar m-am rătăcit, am venit la tine beat de infinit, vreau să mă spovedesc cu ardoare, am început s-o iau razna și mă doare. visez cai pe-o câmpie albastră, alte lumi dintr-o lume măiastră, visez lei fără trupuri pe cer, când mă scol dimineața îmi pier. mai visez metafore-n sânge și iubita-ntristată cum plânge, din ochii ei curg lacrimi de-a valma și-i sorb lacrimile cu palma. câteodată m-apucă o febră când noaptea visez o tenebră, mă arde-apropierea zilei de mâine când vinul se preface în pâine. altădată-mi cresc gheare și pene, sângele-mi gâlgâie-adesea prin vene, mi-e ochiul veghe de curcubeu, părinte, e vai de sufletul meu.

GABRIEL MATRANA, BUCUREŞTI Bucureşti

OCHI DE SUFLET !!! De câte ori îţi întâlnesc privirea Emoţia ce-o simt, îmi dă de ştire Că mai există ochi ce au menirea Să îţi sădească-n suflet fericire ! E-n ei magnetul care te atrage Prin limpezimea lor şi prin blândeţe Încât chiar rău-n tine se retrage Când simte că nu-i loc pentru tristeţe ! Şi căprioar-ar fi invidioasă De-ar fi vreodată să fiţi, împreună Dar cum nu e deloc ambiţioasă Rămâneţi două, cu ochi mari, de Lună... Mai mult ...îmi dărui liniştea pădurii Şi frumuseţea zorilor cu soare Cu tine simt că sunt fiul naturii Iar tu, un flutur aşezat pe-o floare ! Rămâi, de poţi ! De te-oi trăda vreodată Să-mi merit chin cumplit în veşnicie Eşti tot ce simt că-i bun, frumoasă fată Şi vreau să fii a mea, pentru vecie !

legănat în visuri și berline, mă mișc printre păsări și feline, noaptea mă strâng aiurea ghem și înfloresc-adesea-ntr-un poem. îți dau o pedeapsă, fiule, e rău, roagă-te mai mult la Dumnezeu și lasă-ți sufletul în voie să cânte, să nu zidești cu aripile frânte…

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 52


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2014 nr. 4/32

între cei care nu au diferenţe de simţire. LĂCRĂMIOARE PENTRU TOŢI

MARIA CĂLINESCU GENEZA ÎNTREBĂRILOR

Galaţi

de unde curg întrebările? din hăul timpului grăbit din durerea care stinge clipa de azi de ieri şi de mâine din strigătele care sugrumă până şi zidul uitării din zâmbetul forţat în faţa durerii ce acoperă prin intensitate celelalte umbre negre grimasă a eu-lui prin care tăcerea se dilată ia forme în care, numai adevărul rămâne captiv credinţei ca mâine să fie altcum de unde vin întrebările? din teama de a nu fi primit, nici dat cât ar fi normal să fie din aerul dintre noi ce creează acel întuneric care nu te lasă să revii la tine cu voluptatea împlinirii din nopţile în care până şi cuvintele mor uitând să aprindă făclia călăuzitoare a întoarcerii către albul perfecţiunii unde se nasc întrebările? în timpul mărturie a existenţei noastre care numai în lumina ochiului nostru trăieşte prin ochii altora ne integrează în jocul ce maturizează percepţia că întunericul se mişcă încet poveştile au darul liniştirii iar „da”-ul se naşte

Strângem lacrimi în buchet Şi din el cresc lăcrămioare, Care picură din cer În scântei nemuritoare, Alinând dureri, suspine Celor care au rămas, Fac şi zilele senine Celor ce mai fac un pas. Se prefac în stropi lumină Peste nopți de catifea, Aducând mila divină Pe pământul ce ne vrea. Netezește glodul aspru Drumului pe care merg, Din bucăți de amintire Face un apus întreg. Luminează poarta sorţii Pe care s-a scris, oprit! Şi rescrie cu sfințire ‘n litere de foc, pornit! Viața-i dată de Înaltul, El, ne e stăpânul ei, Vinul ce-i dat la botezuri, Niciodată, nu-l mai bei. Lăcrămioara-i floarea vieții, Care pusă pe-un altar, Va sădi doar armonie Şi iubire cu-al ei, har. Din săraci cu suflet rece Ne preface-n calzi şi buni, Unde vedeți lăcrămioare Este bine să le-aduni. Lăcrămioara e speranţa ‘n lacrima care a curs Şi la omul cel de rând, Şi la moartea lui Iisus, Şi când vis se stinge-n gene, Şi când aripa-i în zbor, Şi când pui de om se naște Sau ești frânt de câte-un dor.

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 53


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE GHEORGHE VĂDUVA,

10-VI-2014 nr. 4/32

Şi să-ţi justifici astfel dreptul liber de-a gândi.

București,

PLOAIE ALBĂ Zăpada asta pură a mai căzut odată, În vremea când pământul se răcorea la soare Și se-încălzea la gheața din iernile polare, Miraj pe-o frunte albă de piatră-îngândurată. Era o ploaie albă, cu titluri de noblețe, Nu se uita la soare și nu intra în casă, Stătea în curtea veche, în rochie de mireasă, Fecioară ireală, eternă frumusețe. Dar nu era de gheață, ci doar un alb pe zare, Din marmore sublime, din sfinte idealuri, Din diamantul vorbei, din caii albi de valuri, Când apa clocotește, când focul arde-n mare.

Sunt vorbe ce mocnesc şi vorbe aspre ce se-aprind, Sunt vorbe acre, seci sau frământate ca un nor, Dar sunt şi vorbe tandre cu-nţeles înţepător, Înveninate-n solzi de şarpe mort dar otrăvit. Le-asculţi şi taci, tăcerea-i câteodată antidot, Când nu le ştii manevra, când nici n-ai cum s-o ştii, În lumea lor de vorbe seci-s atâtea căi pustii Şi-atâtea vânturi bat din Est, din Vest, din Sud, din Nord. Vin vânturi, trec şi valuri reci, şi vorbele tot bat, Şi-ţi spun că nici n-ai fost vreodată ce mai crezi eşti, Tăcerea nu-i de aur pur, e timpul să vorbeşti, De dragul unui adevăr de vorbe mutilat. ***

Zăpada asta tristă-i un dor din piatră seacă, Aș duce-o la altare, aș priponi-o-n viață, Aș face-o poezie, aș trece-o-n dimineață, Aș pune-o-n loc de soare pe cerul meu să treacă.

AM TRĂIT ÎN BLÂNDEŢEA IUBIRII !...

Să fie alb și-atâta, din alb provine viața, Iar albul e sinteza din spectrul luminării, Ce-aduce curcubeul pe ceru-înseninării, Când ploaia încetează și cade-n hăuri ceața.

Nu, viaţa nu-i o clipă din poveşti Şi nici vreun basm, pământul, nu-l colindă. Cu fiecare clipă ce-o trăieşti Priveşte-n viaţa ta ca-ntr-o oglindă.

Mă-închin la ploaia-mi albă, mă spăl cu ea pe față, O văd prin ochi de floare, o pun la pălărie, O iau cu mine-n gânduri, o fac izvor să-mi fie Și-ocean de idealuri peste-un pustiu de viață.

Să nu te-apleci, când clipele te dor, În resemnări... c-aşa ţi-a fost destinul. Destinele se schimbă, nu uşor, Dar nici prea greu, cât să suporţi veninul.

VÂNTURI, VORBE, VALURI, ADEVĂR Sunt mii și mii de vorbe răspândite pe pământ, Din zborul lor se nasc, se fac și se desfac mereu minuni, Statui pe placul lumii, adevăruri sau minciuni Zvârlite ca idei de oi în gura lupului flămând.

BUNGET MARIN

Sunt prea puţine clipe de trăit... Şi clipa vieţii mult prea sfântă este. Dacă iubirea-n tine-a aţipit, Trezeşte-o, dă-o vieţii şi trăieşte. Atunci când clipa vieţii m-a durut Am preschimbat-o după legea firii, Şi-n fiecare parte de-nceput Mi-am regăsit blândeţile iubirii.

Trăieşte-n viaţa lumii noastre setea de-a vorbi, Dar greu mai e s-aduni din vorbe lungi vreun adevăr, Să vezi, de după gratii, un crâmpei senin de cer

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 54


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

DORINA LITRĂ,

Piteşti

ANUARUL ARHIVELOR MUREȘENE Serie Nouă – Nr. II (VI) / 2013

Având scopul de a gestiona informaţia istorică și de a o pune la dispoziţia publicului interesat, precum şi de a asigura conservarea documentelor, în orice format s-ar afla acestea, Arhivele Naționale ale României au făcut deja o tradiţie din publicarea de documente şi studii despre ce conţin arhivele noastre. Rolul acestei instituţii este acela de a garanta conservarea informaţiei pentru viitor. În toate statele cu tradiţie democratică, arhivele dețin cheia accesului la informaţie și își pun fondurile de documente la dispoziția cercetătorilor sau iată, vin în întâmpinarea acestora și a tuturor celor pasionați de domeniu cu diferite programe, proiecte, dezbateri sau publicații de specialitate, așa cum este și cazul Anuarului Arhivelor Mureșene, ajuns în 2013 la nr. VI ( II Serie Nouă). Editat de Arhivele Naționale Județul Mureș și Asociația Arhiviștilor „David Prodan” Filiala Târgu-Mureș, nr. II (VI) al Anuarului Arhivelor Mureșene s-a bucurat de colaborarea a numeroși cercetători în domeniul istoriei nu numai din județul Mureș, dar și din Timiș, Cluj, Covasna, Vâlcea, Bistrița – Năsăud, Argeș, Mehedinți, București, precum și din străinătate – Roma sau Budapesta. Materialele inedite publicate în acest număr al Anuarului dovedesc deschiderea instituției către public – principalul beneficiar al informațiilor ce se regăsesc printre rafturile cu documente prăfuite de trecerea anilor, fiind binecunoscut faptul că Arhivele Naționale ale României, prin toate cele 42 de Servicii județene, dețin documente istorice din secolul al XIII-lea până în prezent, pe diferite suporturi (hârtie, pergament, microfilm etc.).

10-VI-2014 nr. 4/32

Structurat în următoarele secțiuni – Arhivistică, Istorie, Documente și Arhiviști ardeleni, Anuarul Arhivelor Mureșene încearcă să surprindă prin ineditul informațiilor conținute și ne propune subiecte deosebit de interesante, precum : Locurile de adeverire din Transilvania (RitaMagdola Bernád) – analizează apariția, dezvoltarea și decăderea locurilor de adeverire, caracteristicile activităților lor, studiază locurile de adeverire care și-au desfășurat activitatea pe teritoriul Transilvaniei - acele instituții care îndeplineau funcţiile ce reveneau notarilor publici în teritoriile românizate. Principalele „locuri de adeverire” erau începând cu sfârşitul secolului al XII-lea bisericile episcopale, precum şi capitlurile mai importante, care aveau între altele rolul de a înregistra diversele afaceri de drept privat şi de a emite documente. Ele prezentau avantajul că, bucurându-se de încredere în rândul comunității, erau solicitate atât de către feţe bisericeşti, cât şi de către laici. Pe teritoriul Transilvaniei medievale au funcționat două astfel de locuri de adeverire: capitlul transilvan şi conventul de la Cluj-Mănăştur.

Societatea petrolieră Naphta Română 1920 – 1948 (Dan-Ovidiu Pintilie și Ionela Nițu) – ale

cărei baze au fost puse în 1920 de către opt acționari, prin contribuții financiare proprii, cărora li s-a alăturat suportul financiar venit din partea societății lichidate „Cobălcescu”. Întrucât piața petrolieră românească avea nevoie de societăți puternice, „Naphta Română” a beneficiat de sprijinul financiar al unor investitori străini, precum englezul David Kerman, principalul și de fapt unicul creditor al societății, dar care a transferat toate acțiunile sale în 1942 lui Ion Z. Filotti, ca urmare a solicitării de românizare în totalitate a consiliului de conducere. Companiile petroliere sunt cele care pun lumea în mișcare și o vor face încă multă vreme de acum înainte, drept pentru care materialul de față vine să confirme că importanța lor era înțeleasă încă din cele mai vechi timpuri. Țițeiul era cunoscut pe teritoriul României încă din secolul I î.Hr., de când datează obiectele descoperite pe teritoriul cetății dacice de la Poiana (Nicorești, Galați): podoabe din smoală întărită și acoperită cu un strat

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 55


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE subțire de argint. Exploatarea masivă a petrolului a început în secolul XIX, ca urmare a răspândirii folosirii petrolului în iluminat – dădea o lumină mai bună, producea mai puțin fum în comparație cu lămpile cu ulei de balenă sau lumânările de ceară. Faptul că România s-a preocupat foarte mult de exploatarea petrolului, a avut ca rezultat trei premiere mondiale: Prima țară din lume cu o producție de țiței, oficial înregistrată în statisticile internaționale (The Science of Petroleum atestă în 1938 o producție de petrol de 275 tone). Au urmat Statele Unite ale Americii în 1859, Italia în 1860, Canada în 1862 și Rusia în 1863. Prima rafinărie din lume – construită în 1856, la periferia orașului Ploiești, de către Marin Mehedințeanu, arendașul unor întinse zăcăminte de țiței pe moșia Păcureți, Prahova. Era o rafinărie, cu o dotare primitivă, dar care a însemnat un mare pas spre civilizație, care a influențat pozitiv dezvoltarea societății românești. București - primul oraș din lume iluminat public cu petrol lampant (1 aprilie 1957). Petrolul oferit de frații Mehedințeanu pentru iluminatul public avea calități incontestabile: incolor și fără miros, ardea cu o flacără luminoasă, de intensitate și formă constantă, fără fum și fără să lase cenușă sau compuși rășinoși în fitil. Istoricul Societății S.A.R.I.M. (Societatea Anonimă Română pentru Întreprinderi Miniere) 1938 -1948 (Dan-Ovidiu Pintilie și Ionela Nițu) - dea lungul celor 10 ani în care a funcționat, Societatea a avut în exploatare minele de la Mănăileasa – Gorj sau Voineasa - Vâlcea, de unde se extrăgeau pegmatite – mică, feldspat și cuarț. Mica reprezintă un zăcământ deosebit de valoros și a fost exploatat în perioada interbelică la noi în țară de către germani, aducând profituri considerabile economiei românești. Din punct de vedere calitativ, ea se poate compara cu cea produsă în Indii. În 1941, minele de mică ale S.A.R.I.M. ocupau locul 3 în Europa, iar Germania era interesată în cumpărarea întregii sale producții pe următorii 3 ani, indiferent care ar fi fost volumul acesteia. Din producția proprie, societatea exporta în Italia și Germania mică brută în bucăți și forme inegale sau obiecte din mică de culori diferite.

10-VI-2014 nr. 4/32

România a dispus de importante bogăţii miniere, pe baza cărora s-a dezvoltat de-a lungul timpului o industrie extractivă de mare însemnătate. Industria minieră a fost cea mai importantă ramură industrială a ţării, iar între 1929-1939 industria extractivă dispunea de peste 50% din valoarea totală a capitalului investit. Investițiile românești sau străine au creat baza financiară necesară pentru aplicarea metodelor tehnologice moderne în industria minieră şi metalurgică. Deși mineritul putea oferi numeroase beneficii și oportunități de dezvoltare pentru economia țării, iar România dispunea de resurse bogate, dificultățile întâmpinate în exploatarea zăcămintelor de mică, fondurile insuficiente și limitarea pieței externe (numai Germania) au influențat în mod negativ activitatea minelor S.A.R.I.M., care a fost absorbită de către Sovrompetrol după 1948.

Crearea fondului de arhivă specială la Arhivele Cluj. Premise și consecințe (Paula Ivan) –

un fond constituit în 1974, despre care mulți dintre cei care au lucrat, de cele mai multe ori, se feresc să vorbească și care este constituit din documente ce au ca subiect teme sensibile precum lupta de emancipare a românilor din Transilvania, activitatea liderilor politici în secolele XIX – XX, diverse probleme demografice, statistici și elemente despre propaganda extremei drepte din România sau referiri la mișcarea legionară. Toate aceste subiecte erau considerate „periculoase” pentru societate în perioada comunistă și, după cum bine știm, au cunoscut o adevărată explozie după 1989. Decizie politică a vremii, tratat cu destul de multă discreție la acel moment, fondul de „arhivă specială” a reprezentat de fapt una dintre metodele de falsificare a istoriei, o falsificare prin omisiune, din dorința de a justifica derapajele regimului comunist. Un alt material deosebit de interesant este cel semnat de Peter Moldovan – Ghid pentru

utilizarea fondurilor arhivistice create de primăriile rurale din cadrul județului Mureș, al cărui conținut poate fi extins la întreg sistemul rural românesc, mai ales că acest tip de fonduri arhivistice suplinesc cu succes informațiile referitoare la tradițiile și obiceiurile populare din diverse sate românești, conținute în lucrările cu caracter monografic ce au început să apară după 1989. Arhivele

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 56


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE create de primării pot constitui un element deosebit de important în încercarea cercetătorilor de a reconstitui trecutul localităților rurale. În această categorie de fond arhivistic se numără documente precum Ghidul Topografic, Registrele

agricole, Inventarul mobil și imobil al comunei, Evidența cadastrală a comunei, Actele privind predarea cotelor obligatorii, Deciziile și Hotărârile Sfatului Popular Comunal, documente care con-

semnează adunările consiliilor locale, etc. Toate acestea, coroborate cu informațiile existente în arhivele instituțiilor administrative locale, ajută la conturarea unei imagini mult mai clare privind viața socială a localităților rurale românești în diferite perioade istorice. Materialele reunite în secțiunea Istorie vorbesc printre altele despre „Casa cu piloni” din Târgu Mureș – monument baroc din sec. XVIIIXIX (Ioan Eugen Man) sau despre „Nuntiaturi” ca surse privilegiate pentru istoria modernă (Giordano Altarozzi) - acele reprezentanţe diplomatice ale Vaticanului într-o ţară străină, dar tot aici regăsim informații referitoare la Andrei Şaguna36 și restaurarea Mitropoliei ortodoxe a Transilvaniei de la Sibiu (Florin Bengean) sau despre Proiectul de Regionalizarea a României din 1921 (Adrian Onofreiu). Construită din ordinul călugărilor iezuiți la începutul secolului al XVIII-lea, „Casa cu piloni” a servit drept școală și a devenit o importantă instituție de învățământ, care a funcționat în perioada 1782-1895. Ca o caracteristică aparte, această construcție se remarcă prin pilaștri din cărămidă sau piatră, legați prin arcade datorită cărora partea exterioară a clădirii rămâne liberă sub forma unui coridor care proteja pietonii și oferea acces la micile prăvălii situate la parter. De extinderea și amenajarea clădirii în care își desfășura activitatea școala s-a arătat interesată însăși Împărăteasa Maria Tereza, ceea ce dovedește calitatea actului de învățământ prestat aici.

10-VI-2014 nr. 4/32

Sub titlul Un proiect de Regionalizare a României din anul 1921, Adrian Onofreiu trece în revistă momentele de organizare/reorganizare administrativă din Transilvania celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, precum și momentul 1918, care a însemnat începutul procesului de integrare a Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei în sistemul instituțional și organizatoric al României întregite. Istoria ne-a dovedit că acesta nu a fost un proces ușor, ci dimpotrivă. El s-a desfășurat pe o perioadă extinsă de timp și a fost favorizat de elementele comune ale tradițiilor, precum și de sprijinul autorităților de la București, care au încercat să ajungă la un sistem unitar de organizare administrativă și instituțională pentru toate teritoriile locuite de români. Astfel, în 1920 s-au creionat ca unități administrative comuna, plasa, județul (48 conform proiectului de organizare teritorială), municipiul și regiunea. De reținut faptul că, deși nu a devenit lege, acest proiect a servit ca bază viitoarelor legiferări din domeniul administrativ. Deosebit de interesantă este secțiunea dedicată arhiviștilor ardeleni, care aduce în atenția publicului interesat nume precum Károly Benkö, István Biás Jun, Ioachim Miloia, Ioan I. Rafiroiu, Liviu Moldovan, Dumitru Crișan sau Viorel Grama, care s-au remarcat de-a lungul activității lor prin contribuțiile aduse la punerea în valoare a patrimoniului istoric și cultural românesc, ghidându-se după principiul că un stat modern, democratic şi puternic îşi are rădăcinile într-o istoriografie solidă, riguroasă şi complexă. Prin toate materialele pe care le conține, Anuarul Arhivelor Mureșene este un instrument științific de informare, dovadă că arhivele stau la baza disciplinelor ştiinţifice importante, dar şi a dezvoltării gândirii și civilizației, un real sprijin în cunoașterea trecutului care este foarte important pentru prezent, aşa cum este și pentru viitor. Selecţie şi prezentare : Dorina Litră

36

Vezi şi nr. 9-10/ 2012 din revista Nomen Artis, nr. 9 şi 10 alte articole: Despre Mitropolitul Andrei Şaguna, un luptător pentru cauza românilor din Ardeal /p. 43 (text în limba română : autor Cristian Plăiaşu) / Metropolita Andrea Şaguna un combattente per la causa dei rumeni in Transilvania /p. 46 (text în limba italiană – trad. Pavel Nedelcu).

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 57


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ABSTRACT ŞI ICONIC

Ion Mânzatu, Iaşi

Realitatea defineşte – aşa după cum rezultă din ultimele descoperiri, mai ales din domeniul fizicii cuantice şi al geneticii – nu expresia unei stări a materiei, ci a unui proces, dinamic, continuu evolutiv, a unui şir de momente ce îşi au în totalitate obârşia într-un teritoriu indeterminat, unul ex origine. Momentele despre care vorbim sunt materializate, mai apoi, prin contribuţia cumulată a unor factori în acţiune. Ca să înţelegem mai bine un astfel de proces este necesar să ne sprijinim pe exemplele pe care istoria ni le pune la îndemână: până la apariţia primului aparat, zborul omului a fost, pentru acesta, un lung moment ex origine. Zborul uman nu exista decât sub forma unei nevoi, mai întâi neclar conturată, abia sesizabilă, apoi, încetul cu încetul, definită tot mai precis. O nevoie care s-a acutizat şi s-a transformat într-o lipsă, ce trebuia neapărat înlocuită. Ceea ce dovedeşte că, în existentul ei, realitatea nu poate fi percepută şi nici descrisă până nu devine act: filosofic, istoric, cultural, tehnic, artistic, şi nu capătă formă, până nu este definită în raport cu cunoştinţele, ideile, tendinţele, convingerile particulare ale unui ins. Funcţiile ei comunitare apărând abia mai apoi ca expresie a unei conştientizări colective. Ca atare, Realitatea nu este o stare identic comună tuturor oamenilor, care să se reveleze egal acestora, ci un proces care se particularizează continuu printr-un şir de factori matriciali. Ea cuprinde, deopotrivă, oameni şi fapte în starea lor unică de variabile ale unui moment matricial cosmic. În parcursul său, de la momentul de indeterminare, la cel de determinare, la realitate, actul artistic are – el însuşi – o funcţie fundamentală, primordială: extrage – prin cele mai felurite mijloace – nevoia din momentul ex origine spre a-i conferi o formă materială, în fapt o origine, făcând-o să devină una dintre variabilele unei matrice a realităţii, fără însă să se realizeze suprapunerea totală peste aceasta: Arta creează o formă nouă ca o nouă relaţie valorică faţă de ceea ce a devenit realitate a cunoaşterii şi a faptei: în artă recunoaştem totul şi ne reamintim totul (în cunoaştere nu recunoaştem nimic şi nu ne aducem aminte de ni-

10-VI-2014 nr. 4/32

mic, în pofida formulei lui Platon); dar tocmai de aceea elementul noutăţii, al originalităţii surprizei şi libertăţii are o însemnătate atât de mare în artă, fiindcă aici există acel ceva pe fondul căruia pot fi percepute noutatea, originalitatea, libertatea – universul recunoscut şi evocat al cunoaşterii şi al faptei; el apare sub un aspect nou, are o rezonanţă nouă în artă şi în raport cu el activitatea artistului este percepută ca liberă.37 Sau cum ar spune Mircea Eliade, asistăm la translarea unui moment arhetipal într-o formă nouă în care sunt cuprinse noi adevăruri ale misticii primordiale. Sensul istoric al evoluţiei conştiinţei creative porneşte mereu de la un moment de origine, moment care a marcat un hotar evocat ca fiind cel al păcatului originar, cel ce a separat definitiv şi irecuperabil, lumea în forma ei de azi, de lumea primordială, arhetipală, cosmică. Iar sensul evoluţiei lumii spre ceea ce a devenit astăzi este dat mai ales de slăbirea continuă a legăturilor cu virtualitatea. Dacă, la începuturile sale lumea istorică, arhaică este mai ales dominată de legăturile sale cu virtualitatea – întreaga istorie a manifestărilor magice sau religioase ne dovedeşte asta -, cu abstractul, oniricul – în cele din urmă cu valorile simbolului; lumea contemporană se împlântă tot mai mult în material, în concret, în definit, ceea ce în consecinţă face ca dominantă să devină imaginea momentului, iconicul, ca o imitare continuă a unei realităţi imediate desprinse radical din mecanismul mistic. Asistăm, cu alte cuvinte la o încercare de abolire a abstractului, de diminuare a importanţei legăturilor cu virtualul, cu mistica existentului ex origine. Pierre Francastel38 sesizează această evoluţie în a sa Realitatea figurativă: Timp de multe secole viaţa societăţilor umane a fost în întregime dominată de diferitele mărturii ale semnului scris. Arta însăşi a evoluat, într-o mare măsură, în funcţie de scris. Conştiinţa caracterului simbolic al tuturor activităţilor umane, şi îndeosebi al operelor de artă, este susceptibilă de a modifica numeroase valori, artistice sau de alt fel. În viaţa societăţilor contemporane un loc important este ocupat, de acum înainte, de mărturia

37

Mihail Bahtin, Probleme de literatură şi estetică, traducere de Nicolae Iliescu, Bucureşti, Editura UNIVERS, 1982, p. 65. 38 Pierre Francastel (1900-1970) a fost un istoric de artă francez, cel mai bine cunoscut pentru utilizarea metodelor sociologice .

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 58


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ochilor, iar această nouă sursă de emoţie şi informaţie n-a fost încă exploatată pe deplin, pentru a ne îmbogăţi cunoaşterea generală a faptelor istorice.39 Sociologul ne face să întrezărim unele legături cauzele ce se produc în parcursul de la abstract la iconic, dar şi invers. Se înţelege de la sine că elevul care învaţă să citească şi să scrie se exersează să recunoască apoi semne convenţionale şi să asocieze în mod automat recunoaşterea acestor semne cu evocarea unui anumit conţinut mintal abstract.40 Ca atare, pornind de la recunoaşterea unui semn putem deschide drumul unei abstractizări pe care acesta o conţine. Se pare că, datorită semnului, putem reface legături cu o existenţă metafizică, virtuală, cu un moment ex origine ce ne poate induce o emoţie sau lumina o informaţie. Întrebarea care se pune este: orice semn ne poate deschide o astfel de posibilitate? Ce putem afirma cu siguranţă este doar că orice semn poate iniţia un joc determinare-indeterminare care să aibă ca rezultat un parcurs oarecare – mai lung sau mai scurt – într-o mistică din care vom putea desprinde acele elemente ale virtualităţii capabile să ne ostoiască o anume nevoie. Iar în sensul celor afirmate mai sus trebuie să spunem că nimic din ceea ce reprezintă un rezultat practic, concret al activităţii umane nu ar fi posibil fără existenţa virtualităţii, fără contribuţia decisivă a misticii care constituie uriaşa arhivă activă a ne-fiinţării. Pentru multă lume această afirmaţie este poate o grosolănie, o îndrăzneală deşănţată, pentru că ne-fiinţarea nu poate fi decât expresia imuabilă a nimicului, a inexistentului, deci a lipsei totale de formă. Cum poate atunci mistica să contribuie concret la apariţia unui conţinut şi a unei forme? Mistica prefigurează spaţiul ex origine, cel care poate exista in illo tempore acolo unde toate alcătuirile pământene există fără existenţă şi sunt dăruite oamenilor, printr-un gest arhetipal de spirite, zei, eroi care au fost capabili să iniţieze o origine prin gestul lor – se desprinde din analizele lui Mircea Eliade, ale lui George Dumezil41, sau a 39

Pierre Francastel, Realitatea figurativă, traducere de Mircea Tomuş, Bucureşti, Editura MERIDIANE, 1972, p.83. 40 Idem, p.99. 41 Georges Dumézil (n. 4 martie 1898, Paris - d. 11 octombrie 1986) a fost un filolog, etnolog și istoric al civilizațiilor, membru al Academiei Franceze.

10-VI-2014 nr. 4/32

altor filosofi ai religiilor. Trebuie să adăugăm că, pentru societăţile tradiţionale, toate actele importante ale vieţii curente nu fac decât să repete la infinit aceste gesturi exemplare şi paradigmatice.42 Spune Mircea Eliade în finalul unui şir lung de exemplificări culese de la cele mai diverse populaţii arhaice. Fiecare din exemplele citate în prezentul capitol ne revelează aceeaşi concepţie ontologică „primitivă”: un obiect sau un act nu devine real decât în măsura în care imită sau repetă un arhetip. Astfel, realitatea se dobândeşte exclusiv prin repetare sau participare; tot ceea ce nu are un model exemplar este „golit de sens”, adică lipsit de realitate. Oamenii ar avea deci tendinţa să devină arhetipali şi paradigmatici. Această tendinţă poate părea paradoxală, în sensul că omul culturilor tradiţionale nu se recunoaşte ca real decât în măsura în care încetează să mai fie el însuşi (pentru un observator modern) şi se mulţumeşte să imite şi să repete gesturile altcuiva. Cu alte cuvinte, el nu se recunoaşte ca real, adică „autentic el însuşi” decât în măsura în care încetează pe drept cuvânt să mai fie. S-ar putea deci spune că această ontologie „primitivă” are o structură platoniciană, şi Platon ar putea fi considerat în acest caz ca filosoful, prin excelenţă, al „mentalităţii primitive”, ca şi cum gânditorul ar fi reuşit să valorifice filosofic modurile de existenţă şi de comportament ale umanităţii arhaice.43 Iată că filosoful revelează existenţa unei legături foarte strânse a omului arhaic aflat între mistică şi lumea reală, el fiind în acest raport acela care are – în egală măsură – posibilitatea de a se adăpa din izvoarele pure ale exemplului primordial, dar şi datoria esenţială de a veghea ca aceste izvoare să nu fie pângărite de gesturile sale lumeşti. Lumea sa trebuie să arate ca o oglindă a unor acţiuni arhetipale în care este cuprinsă şi existenţa lui. Ca atare el nu-şi poate permite să tulbure ordinea de dincolo de origine prin abateri grave de la conduita arhetipală. Vorbim acum, când facem referire la mistica omului arhaic, despre un spaţiu al esenţelor (pe care nu doar Platon, ci întreaga filozofie antică de până şi de după 42

Mircea Eliade, Eseuri, traducere de Maria şi Cezar Ivănescu, Bucureşti, Editura ŞTIINŢIFICĂ, 1991, pp.33-34. 43 Idem, p.33.

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 59


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE el, îl cultivă), spaţiu din care au posibilitatea să se nască acţiunile omeneşti în întregul lor şi care, de cele mai multe ori se vor înnobila prin funcţii rituale, funcţii care au menirea de a genera emoţii prin care întreaga comunitate să aibă contact nemijlocit cu spaţiul mistic. Doar emoţia este cea care poate deschide calea spre ne-fiinţare, spre acţiuni ex origine, spre arhetip, şi prin emoţie întreaga comunitate va şti care sunt funcţiile fundamentale conţinute în ne-fiinţare. Comunitatea arhaică nu este interesată să înţeleagă o formă originară, arhetipală, ci să o ştie. Ca atare. În societăţile istorice există o preocupare fundamentală pentru a comunica prin repetarea unei acţiuni ex origine. Ea, acţiunea, va căpăta astfel o formă perceptibilă, va reprezenta şi nu va imita un gest arhetipal. Începând din momentul în care ne referim la mecanismul percepţiei – operaţie activă a spiritului, şi nu o înregistrare mecanică a unui real existând independent de activitatea spiritului uman – trebuie să admitem că operaţia figurativă – care se află la un capăt al lanţului de activităţi umane, distincte de cuvânt sau de acţiune – constă nu întrun transfer de valori, luate din jurul său, ori din alte sisteme simbolice de obiecte şi semne pe care le întrebuinţează.44 Ci chiar în reproducerea întregii acţiuni ex origine, pentru ca cei din jur să devină martori activi ai acesteia (reproducerii) cu toate consecinţele induse. Se creează, astfel o circulaţie nestânjenită de valori profund morale între spaţiul mistic şi cel al realităţilor comunitare. Iar vehiculul acestor valori morale nu este nici informaţia, nici imitaţia, nici transferul, ci emoţia. Omul arhaic se supune emoţiei în totul său, pentru că aceasta îl conduce direct la cunoaştere. El nu este interesat de procesul înţelegerii fenomenului, acţiunii, nu este interesat de mecanismul transferului de informaţie, ci doar de iluminare. El doreşte să cunoască o esenţă şi nu parcursul unui proces, de aceea preferă să se supună unui moment de iluminare prin reprezentarea unei acţiuni ex origine, acţiune care îi este sugerată de un spirit, de un zeu, de un erou şi care, datorită emoţiei, se transformă în cunoaştere. De-a lungul timpului această formă primordială a cunoaşterii va fi numită: duh sfânt, inspiraţie, iluminare, străful44

Pierre Francastel, Realitatea figurativă, traducere de Mircea Tomuş, Bucureşti, Editura MINERVA, 1972, p. 113.

10-VI-2014 nr. 4/32

gerare, forţă creatoare etc, dar oricum am numi-o ea defineşte momentul acela unic în care ştim pur şi simplu; în care s-a produs o legătură esenţială cu starea mistică a unui lucru, în care abstracţiunea sa definit într-o idee clară, într-o imagine conformă unui plan. Emoţia este factorul fundamental modelator al personalităţii şi, în acelaşi timp, atributul esenţial al cunoaşterii, fără contribuţia emoţiei nicio fiinţă vie din univers nu s-ar putea bucura de revelaţiile cunoaşterii şi nu s-ar putea adapta la modificările continue ale Realităţii. Emoţia este aceea care ne modifică structural continuu şi ne face capabili să ne adaptăm permanent traseului pe care procesele generate de Realitate îl impune. Oricât de mult am dori să transferăm această forţă modelatoare asupra raţiunii, să impunem modelarea noastră ca un proces lucid şi supus voinţei, elaborând protocoale savante şi scheme de parcurs, vom constata că esenţa modelării noastre – în raport cu orice impuls exterior – aparţine necondiţionat emoţiei. Toate eforturile noastre – inutile de altfel – de a ne scoate destinul de sub imperiul emoţiei nu denotă altceva decât fragilitate în raport cu modificările pe care le resimţim în urma modelării pe care aceasta o impune. Fiecare modificare provocată de emoţie este una substanţială, revelatorie, este una care impune noi protocoale existenţiale care forţează puternic raţiunea de a fi. Există o permanentă luptă între modificările, ce deschid noi orizonturi, pe care le impune emoţia, şi nevoia de siguranţă, de conservare a raţiunii. Dar despre acest conflict ar fi multe de vorbit şi nu aceasta ne-am propus în lucrarea de faţă. Oricum, sugestivă rămâne preocuparea omului modern de a încerca să se sustragă sistematic de sub influenţa emoţiei şi de a impune tot mai straşnic scheme tehnice de evoluţie. Rezultatul este doar o distilare continuă a acesteia şi apariţia din ce în ce mai constantă a abaterilor grave, abateri ce sunt din ce în ce mai greu de cuprins în modele. Oricum ar fi, ceea ce trebuie reţinut este faptul că emoţia este condiţia fundamentală a actului artistic, condiţie impusă prin modelul mitic al arhetipului, al momentului ex origine, al aspiraţiei spre o regăsire a acţiunii produse într-un illo tempore în strânsă legătură cu spaţiului mistic. Esenţial este de a înţelege clar că arta nu este numai o specu-

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 60


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE laţie şi un vis, ci un act şi una din căile cunoaşterii.45 – afirmă acelaşi Pierre Francastel, pentru ca tot el să continue: În timp ce scopul tehnicii

este imediat, cel al artei este îndepărtat, domeniul său este cel al formelor; arta se înrudeşte cel mai mult cu matematica.46 De altfel, studiile asupra is-

toriei artelor dovedesc limpede că acestea – oricare dintre ele – au o influenţă hotărâtoare asupra mentalităţii, provocând în aceasta modificări substanţiale, modificări ce se răsfrâng apoi asupra activităţilor sociale, tehnice, economice. Cea dintâi reprezentare a unei scheme de acţiune este întotdeauna imaginară, limitată la un om, apoi la un grup; o formă de acţiune materializată într-un tip de operă serveşte de model unor indivizi care nu aparţin nici aceluiaşi spaţiu şi nici aceluiaşi timp. Operele de artă constituie jaloane preţioase pentru a recunoaşte căile care au permis unor anumite tipuri de conduită să se răspândească, astfel pe întreg pământul, intrând în acelaşi timp în jocuri de combinaţii variate şi asociindu-se în noi sisteme.47 Iată descris un model care atestă că, artele sunt domenii care se definesc sub imperiul abstractului, derivat fiind acesta tocmai din legăturile pe care fiecare individ le are cu spaţiul său mistic. Dar, acest model descris de sociologul francez, nu este singurul scenariu care să ne întărească în convingerea că artele sunt expresia profundă, fundamentală a legăturilor cu spaţiile acţiunilor ex origine, cu arhetipuri plămădite in illo tempore; întreaga istorie a religiilor, a artelor, a literaturii, a muzicii, a teatrului abundă în modele care dovedesc această nevoie a omului de a se regăsi într-un model primordial, virtual, mistic. Dacă vreţi, întregul parcurs al evoluţiei nu este altceva decât răsfrângerea în oglindă a acestei nevoi, procesul prin care emoţia se rafinează continuu, atingând forme şi intensităţi insolite ce trebuie cuprinse în forme materiale adecvate, este, în ultimă instanţă, expresia firească a sistemului platonian care absoarbe ca un vârtej toate manifestările spirituale de-a lungul timpului. În marea lor majoritate, studiile, fie ele de istorie sau de filozofie a artei, fie de estetică, 45

Idem, p.114. Idem, p.128. 47 Idem, p.131. 46

10-VI-2014 nr. 4/32

atunci când analizează opera insistă şi subliniază funcţii care conduc ori spre domenii ale relaţionărilor de limbaj sau structură, ori de compoziţie şi tehnici specifice, dar toate caută să ne inducă ferm credinţa că produsul artistic este menit să creeze plăcerea. Se insistă mereu pe faptul că arta este menită să producă plăcere, ceea ce este cu totul fals. Arta este menită să producă emoţie, plăcerea fiind doar derivatul final – şi nu invers -, mijlocul prin care se produce modelarea subiectului. Trebuie să insist asupra acestei afirmaţii: nu plăcerea dă naştere emoţiei, ci emoţia produce plăcere. Dacă vreţi, plăcerea este capcana cu care emoţia îşi modelează „victimele”. Emoţia este vectorul esenţial al fertilizării, al schimbării structurii fundamentale, profunde, prin ea aceasta (structura) se remodelează acceptând noile informaţii venite din spaţiul mistic, virtual, non-conceptual. Emoţia este cea care, prin plăcere, deschide canale noi în subiectivitate, şi astfel devine posibilă a translare inefabilă spre o nouă condiţie. Niciodată nu vom fi conştienţi de prefacerile care au loc în fiinţa noastră, dar vom constata, cu surprindere, la un moment dat, că ştim ceva ce ne era necunoscut şi că mentalitatea noastră a fost supusă unei prefaceri, acest fapt marcând însăşi modelarea care a avut loc. Acest proces nu este nici spectaculos, nici colectiv, este unul care se produce în cele mai profunde şi mai intime straturi ale individualităţii. Arta nu este nici pe departe o funcţie decorativă a existenţei, ci cea mai modelatoare formă a relaţiei cu propria noastră eternitate; iar plăcerea, departe de a fi un atribut esenţial al hedonismului, este funcţia fundamentală a modelării fiinţei. Dacă emoţia n-ar produce modelarea prin plăcere, ea ar fi refuzată sau ocolită, ori, această calitate a emoţiei de a produce plăcere este cea care face modelarea atractivă, dorită, şi ea controlează existenţa, şi ei îi datorăm trăsăturile esenţiale ale personalităţii noastre. Fireşte, emoţia este o funcţie fundamentală a subiectivităţii, arta nu face altceva decât să folosească emoţia pentru a produce modificări structurale care să deschidă canale pentru contactele cu arhetipul, cu stări ex origine, cu spaţiul mistic. Dar, ar fi greşit să ne imaginăm că aceste contacte înseamnă o rupere de real, că subiecţii devin lunatici şi pierduţi în ab-

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 61


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE stracţiuni divine. Nici pe departe, doar că această relaţie cu spaţiul mistic mijloceşte un model anume, şi numai acela, al unui real revelat care translează funcţii primordiale, arhetipale spre a fi concretizate într-o structură specifică. Un sistem de gândire nu evoluează neapărat spre ficţiunea pură, pe măsură ce se sistematizează şi ajunge la un grad superior de expansiune. El păstrează valorile dobândite, integrându-se numai într-o problematică mai largă, care înglobează, fără încetare, noi elemente de detaşare a realului şi furnizează o explicaţie mai rapidă şi mai generală a universului.48 Nu trebuie de fel să ne imaginăm că emoţia este funcţia unică şi supremă a unei structuri artistice. Ea este starea inefabilă către care converg toate semnele, funcţiile, nivelele şi relaţiile unei structuri artistice, opera de artă fiind comunicabilă, pe când emoţia, nu. Emoţia este starea care nu poate fi supusă unei analize, despre ea se poate spune doar că a existat sau nu, în restul ei opera poate fi analizată după metode dintre cele mai variate şi după tehnici mai mult sau mai puţin insolite. Se vorbeşte din ce în ce mai puţin despre emoţie în legătură cu produsul artistic, se caută cu înverşunare latura hedonistă a unui produs, presupus artistic, iar ceea ce se obţine nu este decât o sărăcăcioasă abilitate de imitare a unei realităţi imediate, o imitare care pierde contactul cu libertatea necondiţionată a abstractizării şi sfârşeşte într-un iconic superficial, steril, mortal. Operele care iradiază emoţie pot fi comparate cu un aisberg la care admirăm raţional partea vizibilă, dar ceea ce produce apropierea de sublim este conştiinţa existenţei unei părţi ascunse, invizibile, necontrolabile. Cu cât dimensiunile acestei părţi invizibile sunt mai de necontrolat, cu atât sublimul se instalează cu toată trena sa de senzaţii şi sentimente. Produsele culturale care sunt lipsite de o astfel de parte ascunsă, în care totul este la vedere şi negociabil nu pot fi supuse sublimului. Ele rămân doar artefacte care pot fi cuprinse cu exactitate în definiţii ale unui sistem raţional doar, nu şi emoţional. Odată cu descoperirea fotografiei au devenit din ce în ce mai evidente legăturile puternice, indisolubile dintre abstract şi iconic. Discuţiile 48

10-VI-2014 nr. 4/32

despre gesturile artistice care imită o realitate au început să se nuanţeze şi să-şi piardă din siguranţa cu care defineau intolerant o poziţie sau alta faţă de aceasta. Teoreticienii încep să descopere că realul este, de fapt, un proces cu mult mai complex şi conţine mult mai multe necunoscute, aceasta fiind şi calitatea incontestabilă a substanţei care-l compune. Devine evident că rădăcinile realului nu se găsesc în partea palpabilă, vizibilă, cognoscibilă direct, ci în straturi cu mult mai profunde şi mai inefabile; iată de ce, abstractul devine o materie de maxim interes, iată de ce filosofia orientală începe să se arate sub alte lumini în minţile artiştilor, iată de ce conştiinţa începe să perceapă că există o zonă doar aparent sine materia, acolo unde pot fi descoperite principii şi se plămădesc alcătuiri arhetipale, fundamentale pentru existenţă. Din nefericire, sunt epoci istorice – printre care o putem include fără şovăire şi pe cea de azi – în care aceste legături slăbesc. Spiritul sacrului nu mai domină activităţile diurne, se diluează, aproape dispare, iar omul pierde legăturile sale fireşti cu abstractul. În aceste perioade istorice, artele sunt dominate de mari confuzii, de tulburări adânci, situaţii care se resimt imediat în însăşi calitatea vieţii, dar şi în momentele de mare primejdie prin care omenirea este obligată să treacă. Înainte de a încheia această parte a lucrării de faţă, se impune să facem o precizare foarte importantă. Pentru a înţelege în sensul lor adecvat anumiţi termeni, cum ar fi: mistică, sacru, metafizică, păcat originar etc. este imperios necesar săi citiţi în afara sensului lor religios. Aceste categorii au fost folosite în spiritul lor filosofic, platonian dacă doriţi. Conţinutul filosofic al acestor categorii este cu mult mai profund şi mai cuprinzător decât cel religios. De altfel, ultimele cercetări din domeniile fizicii cuantice, biologiei, geneticii sau ciberneticii, dovedesc existenţa în univers a unui spaţiu virtual – în sensul categoriilor enunţate – deosebit de activ şi de fertil (spaţiu care a fost de altfel definit teoretic de lucrările lui Planck, Einstein, Compton, sau Lorentz, dar nu numai). ***** Pictura este predată la şcoală şi practicată acasă ca o terapie şi o distracţie, şi mulţi amatori modeşti au ajuns să stăpânească artificii care lui

Idem, p.156.

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 62


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Giotto i s-ar fi părut curată vrăjitorie. Poate că până şi imaginile grosolan colorate pe care le găsim pe o cutie de paste făinoase pentru micul dejun i-ar fi făcut pe contemporanii lui Giotto să rămână cu gura căscată. Nu ştiu dacă se găsesc oameni în stare să tragă de aici concluzia că pomenita cutie e superioară unui tablou de Giotto.

Eu nu mă număr printre ei. Dar cred că izbânda şi vulgarizarea iscusinţei de reprezentare creează o problemă atât pentru istoric, cât şi pentru critic.49 - scria E. H. Gombrich la sfârşitul

anilor cincizeci, atunci când epoca iconică ce va urma era doar la începuturile ei. Între timp epoca aceasta a evoluat agresiv, a dovedit că poate să pună stăpânire pe minţile şi sufletele cetăţenilor planetei. Perfecţionarea mijloacelor de producere şi reproducere a imaginii (cinema, televiziuni, internet, telefonie etc.) tinde să o substituie cuvântului, doar pentru că ea – imaginea – poate comunica cu mult mai multă precizie şi uşurinţă un mesaj simplu, dar din ce în ce mai necesar unor procese economice ce întreţin consumul. Cu alte cuvinte asistăm la un atac asupra relaţiei fireşti dintre abstract şi iconic. Societatea consumistă are nevoie de limbaje de tot simpliste, care pot transporta un mesaj la fel de simplist către un virtual consumator, de asemenea, simplist. Voci îngrijorate vorbesc despre tendinţa continuă a pământenilor de a refuza cu obstinaţie mesajele ce sunt prezentate în structuri mai complexe. Informarea evoluează mereu către tehnici care încearcă să excludă cuvântul din structura comunicantă, sau să-l folosească doar pentru a sublinia precis anumite calităţi ale limbajului iconic. Or, cuvântul este purtătorul unor funcţii de abstractizare care pot educa, cultiva şi antrena o persoană, spre deosebire de imagine care îi indică, precis şi exact, un moment particular al unei realităţi, moment pe care producătorii se străduiesc să-l cureţe de orice tentaţie a abstractizării, pentru a deveni un vehicul deosebit de sărac în sensuri, dar foarte eficient în a fixa un anume semnal şi doar pe acela. Se cuvine să dăm un exemplu. Atunci când se scrie substantivul mamă, cel care scrie încearcă să delimiteze un anume teritoriu al abstracţiunii, care cuprinde: emoţii, stări psihice (sentimentele

10-VI-2014 nr. 4/32

sale faţă de mamă), stări relaţionare (starea relaţiilor sale cu mama), aspiraţii, nevoi, lipsuri etc., dar toate acestea într-o formă nelămurită, neprecizată, tulbure, simbolică până la urmă. Cel care citeşte substantivul mamă va ajunge în contact cu toate aceste categorii enumerate mai sus, dar forma, calitatea şi reprezentarea lor vor fi cu toate influenţate puternic de educaţia, sensibilitatea, cultura, atitudinea faţă de subiect etc. a acestuia. Aşadar, substantivul mamă al celui care scrie are cu totul alt conţinut decât substantivul mamă al celui care citeşte. Cei doi termeni ai acestei ecuaţii se vor raporta prin intermediul unui spaţiu virtual, mistic, acolo unde respectivele categorii au puţine şanse să se suprapună, dar sunt, în acelaşi timp, capabile să se împlinească prin sensuri şi conţinuturi comune. Procesul descris încearcă să dovedească forţa cu care abstractul poate elibera spiritul din strânsoarea unei realităţi imediate şi, de ce nu, sărace în sensuri, conectându-l direct la un spaţiu mistic, capabil să alimenteze funcţii esenţiale ale comunicării. Mistica, din care subiecţii pot singulariza noţiuni – de cele mai multe ori cu o anume încărcătură emoţională – depinde direct de complexitatea caracterologică, culturală şi de formare a fiecăruia. Dar, atunci când substantivul mama este reprezentat iconic, o fotografie, să spunem, lucrurile se schimbă dramatic. O astfel de reprezentare fixează cu precizie o imagine şi doar pe aceea, un personaj, şi doar pe acela, ceea ce face ca spaţiul mistic, la care cel care priveşte să se raporteze, să fie restrâns cu severitate, până aproape de dispariţie. Cutia de paste făinoase la care face referire Gombrich este un exemplu temeinic în sensul acesta. Într-un astfel de caz, receptorul vede o anume mamă şi doar pe aceea, din imaginea ei are posibilitatea să desprindă anumite informaţii, şi doar pe acelea. Conţinutul comunicat şi cel receptat se suprapun în mare măsură, datorită interpretării – de către cei doi participanţi – aproape identice a semnelor ce compun mesajul imaginii, ceea ce tinde să contribuie la dispariţia spaţiului mistic în care spiritul să se elibereze şi să-şi găsească raportările emoţionale. O astfel de relaţie între abstract şi iconic, justifică întru totul afirmaţia lui Edumund Burke din Despre sublim şi frumos:

49

E. H. Gombrich, Artă şi iluzie, traducere de D. Mazilu, Bucureşti, editura MERIDIANE, 1973, p.38.

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 63


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Pe de altă parte, cea mai vie şi mai însufleţită descriere verbală pe care o pot oferi nu poate genera decât o idee obscură şi imperfectă despre aceste obiecte; în schimb s-ar putea să am capacitatea de a stârni o emoţie mai puternică prin descrierea pe care o fac decât poate stârni cel mai artistic tablou. Această experienţă îşi demonstrează neîncetat adevărul. Modul cel mai corespunzător de a transmite impresiile şi efectele minţii de la un om la altul îl reprezintă cuvintele; toate celelalte metode de comunicare au diferite deficienţe; iar claritatea imagisticii este atât de departe de a fi absolut necesară pentru a influenţa simţămintele, încât se poate spune că acestea pot fi înrâurite într-o măsură considerabilă fără înfăţişarea vreunei imagini, doar prin folosirea anumitor sunete adaptate scopului respectiv; lucru pe care ni-l dovedeşte în suficientă măsură efectul puternic şi îndeobşte recunoscut al muzicii instrumentale.50 Şi chiar dacă, la timpurile la care scria Burke aceste lucruri, iconicul era foarte departe de a încerca să-şi impună supremaţia, trebuie să recunoaştem profunzimea şi luciditatea observaţiilor: Aşadar, a spune o idee clară înseamnă a spune o idee măruntă.51 Afirmaţie care-şi găseşte cu adevărat complexitatea adevărului conţinut în zilele noastre, dominate de mesajele simpliste ale comunicării iconice. Să nu înţelegem, din cele afirmate mai sus, faptul că unei reprezentări iconice îi este interzis cu totul accesul la un spaţiu mistic, ci doar că acesta (accesul) se face cu mult mai multă trudă, în efortul de a depăşi limitele impuse de reprezentarea vizuală, care este puternic legată de manifestările de suprafaţă ale unei realităţii, manifestări care ne prezintă un lucru care este, spre deosebire de cuvânt, care ne prezintă un lucru cum este. Pentru că, aşa după cum afirmă Jonathan Richardson: Căci există o anumită maximă potrivit căreia nici un om nu vede ce sunt lucrurile, dacă nu ştie ce trebuie să fie.52 Ori înţelegerea mecanismelor profunde care fac ca un lucru să se reveleze diferit subiecţilor constă tocmai din diferenţa capacităţilor lor de a pătrunde mai adânc, sau mai 50

Edmund Burke, Despre sublim şi frumos, traducere de Anda Teodorescu şi Andrei Bantaş, Bucureşti, Editura MERIDIANE, 1981, p. 94. 51 Idem, p. 98. 52 Apud Jonathan Richardson, vezi E.H.Gombrich, Artă şi iliuzie, traducere de D. Mazilu, Bucureşti, Editura MERIDIANE, 1973, p. 44.

10-VI-2014 nr. 4/32

puţin adânc, în mistica acestora. Reprezentarea iconică nu ajută un subiect să desluşească, cu tot atâta uşurinţă ca în cazul cuvântului, inefabilele stări metafizice ale unui obiect. Stări care subzistă în spaţiul mistic al oricărei realităţi. Citind cartea lui Gombrich, putem desluşi lesne faptul că mistica nu este o stare dată, imuabilă, care conţine toate calităţile desăvârşirii obiectului, ci un spaţiu într-un continuu proces de perfecţionare alimentat de progresul cunoştinţelor noastre. Mistica este, de fapt, o memorie virtuală, cu un specific personal pentru fiecare din noi, care se desăvârşeşte în profundă dependenţă de experienţele noastre emoţionale, ele fiind cele care fixează calităţi ale unui inefabil deosebit de productiv. Pentru că, aşa după cum afirmă Bergson: Să spunem mai întâi că dacă luăm în considerarea memoria, adică supraveţuirea imaginilor trecute, aceste imagini se vor amesteca în mod constant în percepţia noastră asupra prezentului şi vor putea chiar să i se substituie. Căci ele nu se conservă decât pentru a se face utile; în fiecare clipă, ele completează experienţa prezentă îmbogăţind-o cu experienţa dobândită; cum aceasta din urmă sporeşte neîncetat, va sfârşi prin a o acoperi pe cealaltă şi a o face să dispară. Este incontestabil că fondul intuiţiei reale şi, să spunem aşa, instantanee pe care se dezvoltă percepţia noastră asupra lumii exterioare nu-i mare lucru în comparaţie cu ceea ce îi adaugă memoria noastră.53 Mecanismul descris de Bergson, dovedeşte că nu putem vorbi despre mistică la nivel general, decât pentru a o defini ca şi categorie. Altfel, mistica este un proces profund intim care reglează relaţia fiecărei persoane cu realitatea sa, relaţie care produce continuu experienţe emoţionale ce vor fi fixate într-o mistică mereu activă şi determinantă. Tocmai această acumulare de experienţe emoţionale, pe care existenţa o generează, dovedeşte că forţa abstractizării este hotărâtoare în definirea relaţiei individ-realitate, pe când iconicul se limitează din ce în ce mai mult la imitarea unor fragmente de realitate, de prea multe ori neesenţiale. Din nefericire, această atitudine de abordare a actului iconic îşi răsfrânge forţa negativă în primul rând asupra sa, făcând să dispară preocupările pentru o filozofie 53

Henri Bergson, Materie şi memorie, traducere de Cora Chiriac, Iaşi, Editura POLIROM, 1996, p.56.

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 64


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE care să cuprindă imaginea într-un demers cu conotaţii de abstractizare. Se poate lesne observa că, în ultimul timp, pictura, sculptura, filmul, fotografia şi-au pierdut capacităţile de a imagina, mărginindu-se la a realiza cópii cât mai fidele ale unor momente de suprafaţă ale realităţii. Tentaţia imitării realităţii ca formă a comunicării reprezintă un mod de abordare a realităţii ce tinde spre limitarea experienţelor emoţionale în favoarea celor strict informative. Abraham Moles54 s-a preocupat cu multă fineţe de descrierea tehnicilor de creare a unei estetici industriale, cu calităţi substanţial deosebite de cele ale uneia a abstractizării, care presupune o poetică ce caută în continuare să contribuie la îmbogăţirea zestrei de experienţe emoţionale ale individului. Diferenţa dintre cele două estetici este substanţială. Dacă estetica industrială se preocupă de eşafodarea unui discurs raţional, preocupat în primul rând de transferul cât mai exact de informaţii, tinzând către o suprapunere a Umwelt-ului autorului peste cel al receptorului; estetica abstractizării caută să degaje un număr de experienţe emoţionale care să permită întâlnirea dintre autor şi receptor într-un spaţiu mistic. Cu alte cuvinte, în cazul esteticii industriale Umwelt-ul autorului trebuie să fie format din informaţii ce fac parte din aceeaşi familie cu cele din Umwelt-ul receptorului pentru a se putea stabili o cale de comunicare. Pe când, în estetica abstractizării, vibraţia emoţională deschide accesul spre un spaţiu virtual unde experienţa se află într-o stare sine materia care poate produce momente de iluminare, momente revelatorii ce tind să declanşeze, în raport cu realitatea, experienţe materiale ce ţin de profunzimea sinelui. Privind lucrurile din punctul acesta de vedere, trebuie să ne despărţim de credinţa lui Pierre Francastel55 care afirma în anii ’60 că este rândul civilizaţiei iconice să contribuie substanţial la desăvârşirea spiritului cultural şi filosofic, aşa cum cuvântul a făcut-o atâtea secole. Este foarte adevărat şi că, la nivelul acelor ani, iconicul era încă sub vraja apariţiei fotografiei, şi se străduia să

10-VI-2014 nr. 4/32

găsească noi tehnici şi mijloace de a pătrunde în propriul spaţiu mistic, cultivând în sensul acesta experienţele emoţionale până la cel mai înalt grad de perfecţionare. De fapt, acei ani au fost ultimii în care iconicul tindea să păstreze o strânsă legătură cu esenţele metafizice ale spiritului, cu manifestările inefabilului degajat dintr-o metafizică plină de umanitate. Desigur, nu vom şti niciodată cu exactitate cum vor evolua lucrurile, şi nici dacă raporturile dintre abstract şi iconic vor impune dominaţia acestuia din urmă, în defavoarea unui spirit liber, care să poată găsi subtilităţile existenţei într-un spaţiu mistic, aşa cum a făcut omul de la apariţia spiritualităţii sale şi până acum. Poate că, această tendinţă a iconicului este şi ea o modă, un moft, ce se va consuma pe sine mai mult decât legăturile fireşti ale spiritului cu propriile sale rădăcini, ce se găsesc înfipte în propria sa materie, în substanţa eternului inefabil care ne determină şi ne călăuzeşte în făurirea de realităţi.

Ion Mânzatu, Iaşi

Fotografie mistică ( Alex Ştirbu)

54

Vezi Artă şi ordinator, traducere de Claudia Dumitriu şi Ion Pascadi, Bucureşti, Editura MINERVA, 1974. 55 Vezi, Pierre Francastel, Realitatea figurativă, traducere de Mircea Tomuş, Bucureşti, Editura MINERVA, 1972

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 65


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Semne(le) de apropiere ale universului (ne)material sau

CONSTANTA unui parcurs poetic

Autor: George Stroia

În poezia contemporană - în arealul căreia există o mare diversitate de tendinţe, curente, specii – lirismul adevărat, incumbând mesaj şi valoare, are din ce mai puţine şanse, poate nu atât de a se naşte, cât de a se afirma, de a se face cunoscut ori recunoscut. Doza specială de sensibilitate, trăirile împărtăşite - menite să aline sau să vindece, lumina spectral-spirituală ce redă „orbilor vederea”, fac din poezie un balsam pentru suflet, un leac valabil oricărei neputinţe şi adaugă muritorului aripi pregătite de zbor. Cu un parcurs ascendent, adăugând plusvaloare prin fiecare nou volum, aflat la al şaselea titlu de carte, Gabriel-Vincențiu Mălăescu se dovedeşte a fi un nume predestinat poeziei. Volumele sale - Singurătatea din noi56, Neștiutele pierderi57; Pavilioanele umbrei58; Templul nevăzut59; Marea de vise60 - definesc, modelează şi îi îmbunătăţesc profilul universului liric propriu, crescând în intensitatea trăirii, fiorul liric fiind omniprezent, cu subtile inserţii meditative, naşterea, destinul şi moartea, fiind punctele cardinale între care poezia sa se desăvârşeşte.

56

Editura LVS Crepuscul, Ploiești, 2010; Editura RavexComs, București, 2011, ediție bilingvă românoalbaneză, în traducerea poetului Baki Ymeri; 58 Editura Amanda Edit, Sinaia, 2012; 59 Editura Amanda Edit, Sinaia, 2012; 60 Editura Armonii culturale, Adjud, 2013, prefața, coperta și ilustrațiile – pictorul-poet Filip Köllö. 57

10-VI-2014 nr. 4/32

Dacă în volumul anterior, Marea de vise, poetul îşi clădeşte propria existenţă pe temeliile visului, aparent fragil, transformând fiecare etapă a devenirii sale în finalitate, prin împlinirea unui vis, în volumul sugestiv intitulat Semne de apropiere, poetul experimentează o serie de trăiri noi, uneori matinale, alteori vesperale, ce prevestesc iminenţa sfârşitului (ca un nou început) şi dăltuirea în lespedea eternităţii a propriului destin. În această multitudine de stări, poetul este asemenea meşterului Manole, blestemat să clădească şi apoi să-şi reclădească templul, dar binecuvântat să-şi păstreze constant drumul, fără să epateze prin construcţii opulent verticale, pregătite (parcă) să împungă cerul. Acest lucru denotă modestia poetului, obişnuit să respecte tăcerea, să scrie, să şoptească, să îngâne, spre a-şi face - din actul creator - un izvor de sinergii: Clădesc în închipuire încăperi

suprapuse,/fiecare dintre ele poartă un vis nerostit.//Nu mă regăsesc nicăieri pe verticală/ și atunci aduc totul la același nivel,/ de unde, ca un demiurg,/ recompun lumea61;

Ciclurile vieţii, sunt cu foarte mare atenţie studiate şi apoi redate în poeme de o simplitate cuceritoare, cu o evidentă marcă meditativă. Pentru poet, răsăritul, amiaza, amurgul, înserarea şi noaptea, sunt cicluri ale unei zile (ca, de altfel şi ale ”zilei” eterne), pregătite să anunţe zorii, pentru ca sisificul tremolo să reînceapă. Începutul e firesc, obişnuit, dar poate nu atât de normal într-o lume anormală: La început/ viața/ e o fereastră,/

prin care privești/ oamenii, faptele, visele …// Apoi,/ fereastra se închide62. Parcursul „zilei” de-

vine deja o luptă continuă, atât cu sine, cât şi cu ambientul uman-dezumanizat, în cotidianul ostracizant. Binele şi răul fac parte din fiinţă, ciocnirea energiilor rezultate provocând durere și rareori exaltare: … e-o luptă acerbă între bine și rău,/ din care răzbate numai durerea63. În acest sinuos periplu, durerea devine obişnuinţă. Un modus vivendi, pe care poetul îl experimentează în fiecare clipă a existenţei sale. O durere surdă, datorată nu atât neacceptării de către semenii săi, ci doar neînţelegerii valurilor de energie negativă - venind dinspre… - ce-l lovesc fără niciun avertisment. În plină 61

(Fluxul gândului) – op. cit.; (Fereastra) – ibidem; 63 (Între bine şi rău) – ibidem; 62

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 66


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2014 nr. 4/32

vară, suflul poetic se regăseşte în plină iarnă, când viscolele aspre îi amorţesc simţirea: Te arunci în

nu pot fi alții/altele decât cuvintele, ridicând rugăciuni întru nemurire: Secundele se pierd,/

arborelui captiv în plină furtună sau stingerii mute, într-o tăcere abisală, dincolo de marginile zării:

Poezia lui Gabriel-Vincențiu Mălăescu impresionează prin claritatea izvorâtă din dorința de a nu epata în niciun fel și nici de a abate atenția lectorului de la esențe. Versurile sale sunt comprimate la maximum, reduse ca întindere, la finalul cărora se află rugul, pe care arde sentimentul transformat în florilegiu, se coboară cerurile să-și încălzească mâinile sacre, se pleacă frunza plină de clorofilia lumii. Multe dintre versurile sale, descriptiv-enunțiative, poartă în ele aromele unui pastel, debordând de cromatică, de la câmpii întinse peste care se leagănă în soare câmpuri de maci și până la crâmpeie (în)lunate, peste care tăcerea nopții e tulburată doar de scrâșnetul penelului pe hârtie. Zăpezi de mătase, întinderi de gânduri albe, sentimente de nostalgie, rareori revoltă, adeseori ubicuul sentiment de nimicnicie în fața Nemărginirii Universului: Mătasea zăpezii calmează privirea,/

viscol,/ să simți durerea/ ca pe un exercițiu/ de autoflagelare64. Finalitatea este similară căderii

Doar furtunile își fac simțită/ absența,/ până când, într-o zi,/un fulger venit pe neașteptate/ a doborât ultimul arbore65 sau: Fără urme de sânge pe pietre,/lumina se stinge la marginea zării,/viața se scur-ge din trupul rănit,/în colțul neștiut al uitării66.

În această finalitate, scopul fundamental este acela al urcării către cer, pe o scară cu treptele reprezentând paşii muritorului prin febra trecerii:

Slujitorul/ a aprins candelabrul nopții.// Liniștea sa umplut/ de albastru.//Ochiul a desenat scara/ pe care să urc la cer67.

Cu delicateţe şi fără să devină intempestiv, printr-o prozodie expresivă, ajungând repede la sufletul lectorului avid de poezie, Gabriel-Vincențiu Mălăescu împarte flori de gând, aşterne pe fiecare vers amprenta imuabilă ce-i caracterizează stilul. Vârtejurile (pe)trecerii se ţin departe de spiritul puternic, succesul şi frumuseţea vieţii constând până la urmă - în şansa acordată fiecărui nou început şi în puterea de a efectua alegerea corectă. Această „alegere” este indisolubil legată de noţiunea de „ales” – fără de care orice lucru s-ar dovedi a fi fără sens şi urmă de condescendenţă: Pe creș-

tetul pietrei stau așezați/ îngeri și demoni laolaltă;/nimic nu pare de neînvins,/doar să știi cine este alesul68. Şi dacă tot se face vorbire despre un Ales, cu certitudine ridicat la rang divin, atunci poetul îi ridică un templu, în care paznicii destoinici 64

(Autoflagelare) – op. cit., o referire directă la penitența pe care omul o datorează naturii sale divine, autoflagelarea fiind un mod exiguu de manifestare a zelului religios; în sens amplu, poetul o privește aici, nu neapărat ca pe o biciuire, ci ca pe o severă mustrare de conștiință, pe care omul modern ar trebui să o mai aibă, în raport cu faptele sale sau cu implicațiile pe care acestea le pot avea asupra celorlalți; 65 (Arborele) - op. cit;. 66 (Marginea zării) – op. cit; 67 (Scara) – op. cit., subtilă trimitere la Scara lui Ioan Scărarul, o construcție alegorică ce unea Pământul cu cerul, semnificând nevoia eternă de creștere spirituală spre desăvârșirea ființei. 68 (Alesul) - op. cit. Dilema Alegerii este deja un subiect tabu în literatură; în romanul Alesul al lui Thomas Mann, de exemplu, se prezintă o astfel extrem de dificilă, dar fericită alegere - călugărul Gregor (de spiță princiară, a cărui viață a fost marcată de evenimente incredibile) devine faimosul Papă Gregor, căruia i se datorează schimbarea calendarului din iulian în gregorian;

spaima se retrage-n cuvânt,/ mii de păsări dispar fără zbor69.

curg râuri de ceață în labirint,/ dincolo de deal se ascund inimile/ din trupuri risipite în timp70.

Mai mult, în această lume siderală, poetul, făcând o anamneză la rece a vieții sale, se întreabă dacă destinul i-a fost completat sau împlinit prin poezie, dacă toate restanțele efemerei existențe au fost achitate și datoria stinsă. Însă, această „datorie” karmică nu se referă la ceva anume sau la un anume loc, poetul fiind veșnicul pelerin în căutarea unui tărâm de odihnă, a unui pat de somn, dar mai ales al unui loc în care visul său să se convertească în foc viu. Practic, așa după cum preceptul biblic spune - Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor, așa și poetul crede cu tărie că, în acel loc, Muza i s-ar putea cuibări în suflet și l-ar trimite să smulgă din tărâmul zeilor Lumina (Focul) asemenea lui Prometeu:

Căutându-mi locul aici,/vreau să pot spune-ntr-o zi/ că mi-am făcut datoria,/că mi-am împlinit destinul.// Pot pleca liniștit71… Similitudini ideatice cu cele din opera expresionistului german Yvan Goll72,

69

(Paznicii templului) – op. cit. (Mătasea zăpezii) – op. cit. 71 (Câmpiile Elizee) – op. cit. 72 ”Caravana lungă a dorurilor noastre/ Nu află nicăieri oaza cu umbre și nimfe!/ Iubirea ne arde, păsările durerii/ Rup din inima noastră 70

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 67


10-VI-2014 nr. 4/32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE aed al diversității până la euforie/anxietate proteică. Adevărurile enunțate în opera lirică a poetului ploieștean sunt la fel de simple și de expresive, înlănțuind în chingi de foc simțirea, mintea, eul, visul. Adevărurile despre Viață, Moarte, Trece-re, Umbră, sunt retorici, ale căror răspunsuri se află doar la îndemâna sufletului Iluminat - Ca să mori,/

trebuie să te naști mai întâi;/apoi, cu fiece secundă care trece/ nepăsătoare,/ să te-apropii negreșit/ de veșnicie73 - sau recursuri la percep-tele moralcreștine - Dragostea, Înțelegerea, Toleranța: Înțeleg/ să-mi așez cuvintele/ cât mai aproape de inimă.//Nu vreau să răspund/ la pumn cu pumnul,/la nedreptate cu nedreptate.//Cel ce se face vinovat,/nu are decât o singură cale/ de urmat:/ să-și recunoască greșeala/ și s-o în-drepte74. Privind către înainte, poetul ne învață să descoperim viața pas cu pas, să conștientizăm că fericirea vine din lucruri mărunte, că este mult mai benefic să bucuri sau să iubești, decât să întristezi sau să urăști. Iată, de fapt, modul său de a privi viața și de a-și face din cale o trecere lină, departe de răul cotidian și de lumea teribil-îndepărtată de frumos: Să luăm/ bucuria cuvintelor/și să o dăm/

albastrul finit-infinit al cerului, clarul nopților cu lună plină, zilele toride sub arșița soarelui și mul-te, multe sentimente, stări staționare ale sufletu-lui, cărora poetul le culege nectarul și le transformă în fagure de vers. Semne de apropiere re-prezintă un punct de cotitură în opera poetului plo-ieștean, pe drumul ascendent al regăsirii sale prin poezie. El se dovedește a fi un curajos, dispus să-și organizeze în primul rând speranțele și încrederea, nu atât în alții, cât în propria persoană. Acest lucru reconfirmă, cu siguranță, spusele lui André Malraux77:

Curajul presupune organizarea speranțelor. Or, apaticii tocmai la aceasta renunță - la orga-nizarea speranțelor. Și rămân cu brațele încrucișate, considerând că și răul, și binele se înscriu în fatalitate… ©Gheorghe A. Stroia

oamenilor.//Să luăm/tristețea cuvintelor/și să o transformăm/în iubire.//Să luăm/esența cuvintelor/și să o convertim/ în credință75. Semne(le) de apropiere sunt, evident, însemnele unui parcurs constant pe tărâmul poeziei, ce indică o creștere prin fiecare nou volum. Ceașca din care poetul își soarbe doza zilnică de poezie este liniștea sufletească, din care se inspiră și pe care o împărtășește în mod constant, o ceașcă pe care o (re)găsește adesea goală, căci: Dacă vrei să ai linişte su-

ORBUL VINDECAT ŞI LUMINA

În spectrul liric actual, modele precum Victor Sterom, Lucian Gruia sau Baki Ymeri au influențat cu certitudine poezia lui Gabriel-Vincențiu Mălăescu. Marca sa de originalitate este, fără îndoială, simplitatea, căreia îi arondează un suflu nou. O poezie ușor eclectică, ce împrumută câte o măsură din toate: cupele florilor, savoarea măceșilor,

Omul stătea, aşezat pe treptele casei lui, privind, cu faţa-mpietrită, drept înainte. De zile întregi. Un vecin, care-şi avea prăvălia alături, trecu prin faţa omului, apoi se întoarse. Se aplecă de mijloc, şi-şi plimbă palma, prin faţa ochilor celui aşezat - o plimbă înainte şi înapoi. Cel aşezat nu reacţionă în nici un fel. Nedumerit, vecinul spuse, şovăitor: -Păi, spuneai că ţi-a redat vederea. Dar pe mine nu mă vezi…

fletească, atunci trebuie să înveţi să bei ceai dintr-o ceaşcă goală76.

sfâșiind-o mereu. O, auzirăm și noi despre ape și adieri răcoroase: Câmpii Elizee ar putea fi pretutindenea!”... (Caravana dorurilor) 73 (Naştere şi moarte) – op. cit. 74 (Vinovat) – op. cit. 75 (Să luăm) – op. cit. 76 Shogun de James Clavell.

ADRIAN BOTEZ

- glosă evanghelică -

77 André Malraux, nume schimbat din André Berger (n. 3 noiembrie 1901, Paris - d. 23 noiembrie 1976, Créteil) a fost un scriitor, ziarist și om politic francez.

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 68


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE -Dar ce minunea lumii eşti tu, ca să sar eu în sus, când te văd pe tine? - vorbi, cu voce ră-guşită, amară şi puţin arţăgoasă, cel aşezat pe trepte. -Dar cine o fi, atunci, acea minune a lumii, pentru care tu ai sări de pe trepte, aşa cum nu merit eu s-o faci pentru mine? - întrebă, cu un început de furie şi arţag, jignitul vecin. -Singura minune pentru care aş fi sărit şi aş sări oricând - e cel care mie mi-a dat lumina ochilor, iar voi l-aţi răstignit - spuse, domolit, cel aşezat. - Parcă tu nu l-ai răstignit, tot atâta cât lam răstignit şi eu! Sau noi, cum îţi place ţie să spui. Nimeni nu te-a văzut ori auzit, la Gavafta, apărându-l de chin şi de moartea pe cruce! -Adevăr spui. Degeaba dau vina pe voi: vinovat sunt mai mult eu decât voi. Vouă nu v-a dat nimic, sau, dacă v-a dat înţelepciunea lui, voi nu aţi primit-o şi nu v-aţi bucurat de ea. Pe când eu am primit ce nu avusesem niciodată, şi m-am bucurat, de parcă m-aş fi născut abia atunci, cu adevărat. Mi-a dat ce mama nu mi-a dat: lumina ochilor. - Păi? - se împăună vecinul, cu ofensa ştearsă de mărturisirea celui aşezat. - Iar eu, nemernicul de mine, în loc să mă reped spre el, care stătea în văzul mulţimii, însângerat, cu carnea zdrenţuită şi batjocorită, cu ochii privindu-ne pe toţi, cu mustrare îndurerată eu, în loc să mă reped spre el, şi să-l acopăr cu trupul meu, să primesc, în trupul meu moartea şi întunericul ei, ca plată pentru naşterea mea adevărată - prin lumină, şi să mă fi întors în întunericul pe care-l cunoşteam, de la mama mea…O, nu, eu lam lăsat pe el să moară, să cunoască întunericul morţii, pe el, care-mi dăruise lumina… Şi, astfel, am mai murit o dată, şi eu. Mi-a murit luminătorul. Acum, sunt cu rosturile toate moarte. Dacă a murit izvorul luminii, a murit şi lumina… - Priveşte-ne pe noi, priveşte cetatea noastră, şi te vei însufleţi, văzând atâtea… - începu vecinul. -Care atâtea? Ce să văd? Nu văd, iarăşi, nimic - cum nu vedeam înainte ca el să-mi toarne lumină în ochi. Căci, ce ar fi de văzut, acum? Toţi câţi trepădaţi, furnicaţi, vă luaţi de piept la răspântii şi în faţa tarabelor - nu sunteţi decât un singur duh şi o singură voinţă şi dorinţă, multiplicată în mii şi mii de trupuri. Toţi nu sunteţi decât

10-VI-2014 nr. 4/32

închinători banului - aveţi, în suflet şi în ochi, o singură lumină, pe care v-o împrumutaţi unii altora, ca şi cum aţi fi toţi orbi, şi v-aţi plimba, din mână în mână, un singur ochi: lumina râvnei de ban. Să-l câştigaţi şi să-l pierdeţi şi iar să-l câştigaţi. Un dumnezeu fals, mişcător, schimbător, fără duh, doar înşelător. Ban - se numeşte orbirea voastră, întunericul vostru deplin - întuneric din care voi nu puteaţi să strigaţi decât numele întunericului crimei pentru ban: pe Varava. În numele lui Varava se ucide - în numele lui - se ucidea lumină de viaţă adevărată. - Şi, dacă tu crezi că deveniseşi mai presus decât noi şi-l vedeai pe el, pe Iisus prorocul, de ce n-ai strigat, întru apărarea lui - numele lui? Fostul orb şi actualul otrăvit de gânduri amare îşi plecă fruntea, câteva clipe. Apoi şi-o ridică, iarăşi, drept înainte. Cu buze arse, spuse: - Nu ştiu. Chiar nu ştiu. Îi uitasem numele, uitasem că-mi smulsese solzii de pe ochi, şi că vedeam lumina lumii … Dar atunci, mă uitam spre el şi, văzându-l, în vorbele şi privirile tuturor, condamnat - am spus în mine:„Nu se poate ca acesta, căruia-i strigă atâţia oameni, învăţaţi şi puternici, vina - să fie totuna cu cel care, odată cu tina, a şters solzii întunericului din ochii mei. Un tămăduitor de întuneric este mai presus de toţi regii - or, el este mai zdrenţăros la făptură şi mai nimicnic decât ultimul vagabond din cetate. Nu-i el, nu se poate să fie el…” Aşa mi-am spus, şi-am tăcut. Nu-i mai ştiam numele - dacă i-l voi fi ştiut vreodată. Am crezut că este posibilă lumina, fără sursa luminii. Că voi putea vedea, fără cel care e sursa vederii. -Dar acum i-l ştii numele? -Acum i-l ştiu, căci e numele judecătorului meu, care m-aşteaptă, dincolo de toate colburile şi luminile prefăcute, ale cetăţii Ierusalimului. -Îl vezi? Tu îl vezi, acum, când nu mai ai ce vedea? -Da, sigur că-l văd. Îi văd faţa arsă de soarele Golgotei şi de sudorile morţii.Îi văd mâna dreaptă , străpunsă de piron, sângerată, întinzând spre mine degetul acuzator - şi-i văd buzele, albite de statul în arşiţa şi praful de-atunci, mişcându-se şi spunând: „Nici tu n-ai strigat pentru mine… Nici tu n-ai văzut lumina luminii - şi eu de asta ţi-am

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 69


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE spălat ochii, să vezi, în sfârşit, lumina luminii - fără de care nu e posibilă nici o lumină…” - Dar tu, văzându-l acum, înseamnă că vezi lumina luminii… - începu, şovăitor, iar, făcând un efort dureros de-a-nţelege, vecinul. - Prea târziu. Numărat, cântărit, împărţit Mane, Tekel, Fares. Am fost găsit adormit în post. Urmează pedeapsa. Nimeni nu iartă ostaşul, adormit în timpul gărzii de noapte, când oastea e ameninţată, astfel, cu pieirea în somn, de vrăjmaş. Să-i dai pe toţi fraţii tăi morţii, pentru că ţie ţi-e somn - e cea mai grea şi scandaloasă trădare. - Şi tu nu-i ceri, totuşi, iertare? - Nu îndrăznesc. E prea mare ticăloşia mea, prea incredibil de josnică şi laşă fapta mea, ca să îndrăznesc să cer, pentru ea şi pentru mine, iertare. - Nici Iuda Iscarioteanul n-a cerut - şi s-a spânzurat - murmură, pe gânduri, vecinul. O pală de vânt le azvârli, celor doi, praful şi gunoiul marii cetăţi, în obraz. Cu palma ştergându-şi obrazul, cel aşezat rosti: -Eu viaţa nu mi-o iau . Aş dezerta pentru a doua oară din post. Nu. Am greşit de moarte o dată - îmi aştept pedeapsa de la cel în drept să mi-o dea. O merit - şi aştept, cu capul plecat şi inima umilită. Eu nu dezertez. - Poate că, totuşi, eşti mai bun decât Iuda… mai bun decât mine, decât noi… - murmură, iar, vecinul. - El aşa spunea: “Nu judeca, să nu fii judecat”. Eu aş spune, urmându-l: Nu compara, să nu fii comparat. Iuda va fi avut deznădejdile şi nebunia lui. Eu am avut necredinţa şi nebunia şi deznădejdile mele. Eu nu I le pot măsura pe-ale lui. Pe-ale mele, încerc. Sunt vinovat, şi condamnat, aici şi sus. - Ţi-a dat condamnarea? Ţi-a spus-o? Ţi s-a arătat el şi ţi-a spus-o? - iscodi, cu ochii aprinşi de curiozitate, vecinul. - N-am auzit-o. Cine sunt eu, să aud de neauzitul? Condamnarea mea nu-mi aparţine: ea îmi va fi dăruită, spre dezlegare şi mântuire de aşteptare. - Şi te cutremuri, aşteptând? - ispiti, iarăşi, vecinul. - Mă cutremur. Am cutremurat lumea întreagă, pe care el mi-a dat-o spre vedere - fărâme

10-VI-2014 nr. 4/32

am făcut-o şi am cernut-o. Nu am găsit lumina şi rostul. Pe amândouă le-am părăsit, părăsindu-l. Mă cutremur de nemernicia mea. Cum să nu mă cutremur? Vecinul se îndreptă din şale, oftând. - El ţi-a dat semn să aşteptaţi? Până când vei aştepta? - Când eşti vinovat, stai în temniţă şi aştepţi, pentru că ştii că aşa se cuvine. Şi nu întrebi de soroc, ci te umileşti de vinile tale.Eu stau în temniţa acestei cetăţi, care l-a răstignit, şi-i toată vinovată - şi aştept. Voi, fără să ştiţi c-aşteptaţi aşteptaţi. Şi temnicerul, din când în când, la răstimpuri la care judecătorii le hotărăsc, vine şi neaduce izbăvirea, prin pedeapsa pentru vina noastră vădită. - Deci, lumea, pentru noi, e-o temniţă, loc de-aşteptare-a pedepsei, şi-atât? - Nu pentru toţi. Sunt care au crezut, care au stat lângă el în ceasurile chinului şi teribilei morţi. Aceia-l aşteaptă spre laudă şi glorie pe Marele Judecător. Nu-i invidiez - îi preaslăvesc: ei au ştiut să folosească ce le-a dat el - eu am primit, la fel ca ei, şi n-am ştiut ce să fac cu darul. Mă bucur pentru ei, mă bucur că există, în lume, oameni şi văzători. Eu nu sunt om, şi orb am rămas, precum m-a hotărât, dintru-nceputuri, mama mea. - Dar înseamnă că el a greşit, că hotărârea lui de a te schimba era sortită eşecului, de lanceput. Te-a minţit - l încercă vecinul. - Nu - el nu minte pe nimeni. El n-a greşit. El a dat tuturor ochi şi vedere, s-a arătat tuturor ca sursa luminii. Până şi mie mi-a dat şi mi s-a arătat. Dar şi ţie, şi tuturor miilor care-au privit moartea lui, fără semn de trezire. El ne-a dat ceea ce trebuia să fie ajutorul, să vedem - şi să ne izbăvim de-ntuneric. Tuturor ne-a dat. Şi mie. Noi am ales întunericul. Noi pentru noi - nu el pentru noi. Puteam alege şi altfel - şi n-am ales decât aşa. Noi, noi n-am ales - omule. Noi. - Şi ce-ai de gând? Vei sta aşa, până la judecata aceea, de care nu ştii cum va fi? - Eu nu mai am gând. Puteam să am - şi am ales să nu gândesc. Iar judecata - sunt sigur că a fost - eu aştept doar urmarea ei, hotărârea pentru urechile mele. - Cât vei aştepta?

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 70


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE teptat.

- Cât aşteaptă orice osândit. Cât e de aş-

- Păi, tu nu faci nimic, spre a contrazice sau îmbunătăţi hotărârea. Stai, şi-atât. Ai acceptat să fii vinovat, deşi spui că te căieşti. Abia acum eşti vinovat, când tu însuţi îţi confirmi vina faţă de el , dar nu faci nimic să ţi-o speli: în loc să arăţi - să-i arăţi lui, dar mai ales să-ţi arăţi ţie - că, întradevăr, recunoşti că n-ai făcut bine ce-ai făcut, şi să arăţi că ai învăţat, măcar acum, cum ar fi trebuit să-l vezi pe el. A sta şi a-ţi contempla greşeala înseamnă că, în continuare, eşti de acord cu greşeala - şi că o accepţi. Accepţi, pentru a doua oară - şi, acum, în deplină cunoştinţă de cauză, nu dintr-o rătăcire - crima faţă de el. Abia acum devii complicele ideal al crimei şi criminalilor. - Poate că ai dreptate - spuse, rar şi gânditor, omul care stătea pe trepte. Dacă tot mi s-a dat un răgaz, ar trebui să-l folosesc făptuind, pentru a arăta că, măcar acum, îl recunosc pe el, lumina luminii. El ne îndemna pe toţi la faptă. Dar eu sunt prăbuşit în mine însumi. Ce făptuire mai poate urma, după lipsa de făptuire, care m-a prăbuşit? - El nu ţi-a hotărât moartea. Vezi bine că ţi-a lăsat viaţa. Tu eşti viu. Arată, deci, lui şi ţie, că eşti viu - făptuind ca un om viu. Dacă tu crezi c-ai greşit nefăptuind atunci - făptuieşte acum. Arată-i că ai greşit. Convinge-te că ai greşit. Poate-l vei convinge şi pe el, astfel - că ştii că ai greşit, şi-ţi pare rău de greşeală, tocmai arătând un nou fel de a exista, prin faptă - insistă vecinul, parcă luminat şi el de-o speranţă. Parcă apostolii lui n-au greşit, mulţi dintre ei? Şi iată-i cum făptuiesc, împotriva arătării de-atunci a greşelii lor - propovăduiesc lumina lui, sunt loviţi, sângeraţi - şi iar se ridică, şi iar propovăduiesc. Astfel, ei îşi neagă, mereu, greşeala de-atunci, se leapădă acum de greşeală, cum s-au lepădat, atunci, de adevăr. Îşi neagă orbirea. Propovăduieşte-i lumina, propovăduieşte-ţi greşeala, astfel, ca greşeală - în faţa tuturor, arătând că-i greşeală - şi să nu fie urmată de alţii, ca lucru bun. Altfel, văzându-te că nu faci nimic contra fostei greşeli - ei vor spune că acesta e, pentru tine ( şi, deci, poate fi şi pentru ei, care nau primit, ca tine, de la el, lumină ) - binele şi adevărul. Tu nu-ţi mai aparţii: ei au văzut cum el ţia dat lumina - ei te pândesc, să vadă ce faci, ca săşi scuze ori acuze propriile lor greşeli, în funcţie de

10-VI-2014 nr. 4/32

cel care a fost alesul lui - de tine, adică, chiar dacă tu nu te-ai numit apostol. Tu, prin nemişcarea ta, îi îndemni pe oameni la rău. Propovăduieşti crima, la fel ca Varava-zelotul. Confirmi şi propovăduieşti crima, ca Ana şi Caiafa. - Da, cred că ai dreptate. - oftă cel de pe trepte. Dar nu mai am puteri. Mi-au secat şi credinţa, şi puterea. Puterea, prin lipsa de credinţă. Am căzut pe patul neputinţelor - şi-mi aştept, măcinându-mi amarul şi blestemându-mi neputinţele - moartea. -Pace ţie, ia-ţi patul şi umblă - se auzi un glas blând şi sonor, în lumina asfinţitului, care înroşea colburile cetăţii. De când vorbeau, absorbiţi, vecinii putea fi şi lumina răsăritului, la fel, roşie. Miraţi, cei doi vecini se uitară peste umăr, apoi jur-împrejur. O lumină mare şi albă şi înaltă tocmai se stingea în văzduhul de deasupra lor. Nu era soarele. …Şi orbul vindecat a dovedit că ştie primi vindecarea. Ani în şir, şi-a ridicat patul neputinţelor, şi a umblat - povestind, din om în om, şi mulţimilor neliniştite - greşeala şi slăbiciunile sale, faţă de lumină - faţă de lumina luminii, adică. A umblat prin Iudeea, a trecut marea în Grecia, apoi în Cetatea Eternă - alăturându-se cetei concetăţenilor săi, strânşi sub cuvântul şi păstorirea lui Petru şi Pavel. Ridicându-şi ochii, în ultima clipă, spre cerul arenei umplute cu fiare săltând în patru picioare - s-a lăsat sfâşiat de bestii negre şi tărcate, în răgetele mulţimii de fiare cu două picioare - şi sub ochii zâmbitori ai celui stăpân, cezar - peste toţi călăii cetăţii. Ochii fostului orb l-au văzut pe Hristos, în clipa când gheara enormă a gadinei negre îi dezvelea, în piept, inima-i zvâcnind, disperată şi cu speranţă, totdeodată. Şi Hristos i-a mai pus o dată mâna pe ochi şi i-a dezvăluit, astfel, precum tâlharului pocăit - o nouă lumină - lumina în care era şi sălăşluia în vecie, dimpreună cu însuşi Izvorul tuturor luminilor. Dar Hristos l-a mai şi întrebat ceva, dând mustrător din cap: -De ce nu l-ai luat, cu tine, şi pe vecinul tău? Fostul orb înţepeni, prăbuşit în colbul arenei, cu ochii holbaţi. Nu avea răspuns.

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 71


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Sfârşit

ADRIAN BOTEZ - POETUL LETOPISEŢ DE PRIMĂVARĂ se strecoară – se strecoară vânt pe o subţire sfoară: înspre ceruri se roteşte poarta la rai nimereşte „ziua bună Doamne sfinte am găsit nişte veşminte ţi le-aduc să iei aminte să-mbraci corole - morminte şi să-mi zici cui să le-nchin colo-n lumi de veghi şi chin: strai de plai verde de nai însorite ploi de mai strai de munte – strai de frunte cu bucium de gânduri multe strai de flori cu trei miori straie pentru copaci mari cu păduri şi păcurari straie pentru lăstari mici depănate de furnici... uite veşmânt de trifoi înstelat strai pe la noi ...uite veşmântul de zâne am ţesut şi mai rămâne rouă-n rai pe îngeri pune pe cămeşile de mume... toate luminile-s noi iar albinele-s în toi...”

10-VI-2014 nr. 4/32

şi stau în crăci agăţate oglinzi prin care trec zloate! să se vadă – fistichii straie cu podoabe vii! ...moartea-a ologit din greu: cântă moartea teleleu c-un racheu şi-nc-un racheu... şi de gâtu-i mă ţin eu! ...arhanghelii îmi fac semn spre zapisuri fac îndemn să se scrie slova toată pentru veste-adevărată! ...petalele eu le-am scris cu povestea-acestui vis: nimic lumii n-are preţ decât sfânt letopiseţ împletit cu igliţi stară în slove de primăvară pe floarea de iar şi iară!

COLECTIVUL DE REDACŢIE VĂ UREAZĂ: HRISTOS A ÎNVIAT ! şi SĂRBĂTORI FERICITE !

...l-am convins pe Dumnezeu pe părintele al mieu: El se-mbracă-n mii de straiuri veselind în mii de graiuri! tot cerul vuieşte raiuri... mândru se găteşte Domnul cu ce-i scris să-ndure omul: s-a zorit să poarte-ntâi strălucirea căpătâi!

Montaj fotografic şi grafică : Mihai Cătrună

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 72


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2014 nr. 4/32

Sumar: Sumar luna aprilie, 2014// NR.4/32 Citatele lunii /p. 2 Pictori celebri: Giuseppe Arcimboldo – autor: Viorela Codreanu Tiron /p. 3 William Shakespeare – Sonete – traducere: Gheorghe Tomozei /p. 6 Scriitori de ieri... – Hans Christian Andersen - 209 ani de la naştere /p. 7 autor: Viorela Codreanu Tiron Scriitori de azi – Milan Kundera, 85 de ani de la naştere /p. 10 autor: Viorela Codreanu Tiron Interviu: Magdalena Popa Buluc în dialog cu Stelian Tănase /p. 11 Interviu: Despre Martha Bibescu şi Escadrila Albă, de Georgiana Leancă /p. 25 autor: Maria Sava, Iaşi Elegiile lui Nichita Stănescu şi nonnervurile lor afective /p. 29 autor: dr. Ştefan Lucian Mureşanu Nichita Stănescu – A Cincea Elegie /p. 37 Djamal Mahmoud – poezii /p. 38 Proză scurtă /p. 39 Vavila Popovici, USA /p. 39 Lucia Patachi, Bucureşti /p. 41

Incursiune în poezia română contemporană /p. 43 Liliana Popa /p. 43 Ion Vasiliu, Iaşi /p. 44 Gina Zaharia /p. 44 Ştefan Jurcă, Baia Mare /p. 45 Mihaela Popa, Bucureşti /p. 46 Teodor Dume, Bucureşti /p. 46 Ileana Popescu Bâldea /p. 47 Trandafir Simpetru, Reunion, Franţa /p. 48 Anna Leah, Republica Moldova /p. 49 Paparuz Adrian /p. 50 Ana Sofian /p. 51 Ion Ionescu Bucovu, Bucureşti /p. 52 Gabriel Matrana, Bucureşti /p. 52 Maria Călinescu, Galaţi /p. 53 Gheorghe Văduva, Bucureşti /p. 54 Bunget Marin /p. 54 Anuarul Arhivelor Mureşene Serie Nouă nr.II(IV)-2013 – autor: Doina Litră, Piteşti /p. 55 Abstract şi iconic - autor: Ion Mânzatu, Iaşi /p. 58

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 73


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2014 nr. 4/32

Semne(le) de apropiere ale universului (ne)material sau Constanta unui parcurs poetic/p.66 autor: George Stroia Pagina celor mari pentru cei mici: Orbul vindecat şi lumina – glosă evanghelică /p.68 autor: Adrian Botez Adrian Botez – Poetul /p. 72 Sumar /p. 73 Picturile, grafica şi fotografiile din acest număr aparţin: Giuseppe Arcimboldo Adolphe-William Bourguereau Constantin Hansen Mihai Cătrună Coperta I-IV realizată de pictorul Mihai Cătrună după lucrările lui Caravaggio (Madona din Loreto) şi a lui Monet – Grădina lui Monet.

Numarul 4/32 va apare 10 mai, 2014

Revista SE POATE VIZUALIZA pe SITE-UL OFICIAL : www.nomenartis.ro COLECTIVUL DE REDACŢIE VĂ UREAZĂ :lectură plăcută şi

„SĂRBĂTORI FERICITE !”

Revistă de Cultură Universală – artă, creaţie,istorie…

Page 74


Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare pagină) ;i apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate. 1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text! 2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs.vor rămâne strict în baza de date a redacţiei). PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!! 3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign. ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor! 2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare! 3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse ! ©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin email la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail:nixi58@gmail.com – prin care se vor specifica toate datele de contact ! – şi una către redacţia revistei!!!! Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !


Nomen artis 32  

Revista Nomen Artis - Revista de cultura universala - Numarul 32, Anul 3, 2014

Nomen artis 32  

Revista Nomen Artis - Revista de cultura universala - Numarul 32, Anul 3, 2014

Advertisement