Page 1


Editorial

C

ând ochii văd numai pătrăţele şi griduri, când vezi că lipseşte o diacritică din 2000 de cuvinte, este un semn că revista se apropie de final, încheiem ediţia, o dăm la tipografie, aşteptăm (dormind mult) lansarea. Au trecut încă 3 luni de când era vară, vacanţă, căldură. Între timp au reînceput seriile ShortsUP. Răzvan Crişan povesteşte de ce organizează lunar serile de filme scurte şi dacă asta a devenit o modă pentru români. Tot toamna asta a fost premiera în ţară a filmului mult-lăudat „Marţi, după Crăciun”. Mirela Oprişor, în rolul soţiei înşelate, apare şi în numărul de faţă, dar din perspective în care poate nu o ştiai. În noiembrie au venit la Bucureşti pentru a doua oară trupa britanică We Have Band şi We Have an Interview with them. Andrei „Robin” Proca, de la Robin & The Backstabbers e şi el în revistă şi povesteşte despre trupa lui, despre Partizan şi despre backstabbing. Avem ceva nou: recomandări de piese de teatru pentru că „mai mergi şi tu la teatru, frate!”. Ai de ce, îţi arătăm noi unde. Avem şi o rubrică nouă, OnTopic. Ne-am dat seama că să vorbim de arhitectură în Bucureşti e cam fără rost. Subiectele se epuizează încet-încet şi ajungem să putem scrie doar ca să ne plângem. Aşa că schimbăm direcţia spre ceva nou, de care nu ne plângem, ba chiar putem fi uimiţi. În acest număr la OnTopic avem un pictorial de modă semnat de designer-ul Cernei şi un interviu cu, zic mulţi, cel mai bun coregraf din ţară în momentul de faţă, Florin Fieroiu. Acum, coperta. Poate nu l-ai recunoscut din prima că nu este un om foarte vizibil. Petrece zi de zi, oră de oră, pentru că vrea şi nu din obligaţie, cu

aparatul foto. Este meseria lui, pasiunea, lucrul despre care vorbeşte în coverstory, dar nu numai. Alex Gâlmeanu este un om normal, deşi cunoaşte foarte multă lume, de la aurolaci la preşedinţi, deşi are sute de fotografii publicate în reviste, reclame, dar şi în proiecte personale, este un om cu gânduri, dorinţe, idei şi trăsături despre care ai putea vorbi oricând, la un ceai cu el. Dacă citeşti numărul ăsta în varianta print, înseamnă că mesajul nostru a ajuns la tine. Acum presa scrisă dă înapoi, dar noi încercăm să ne înmulţim numărul de exemplare printate cu fiecare ediţie. Pentru că încercăm ca arta şi cultura despre care vorbim să ajungă în cât mai multe locuri, pentru cât mai mulţi oameni. Dacă ţi-a plăcut, o vrei print, sau pur şi simplu ai o părere despre ce ai citit, caută-ne la contact@revistaartesimeserii.ro.

De Alexandra-Maria Colţa Redactor coordonator Revista Arte & Meserii


INSIDE THE BOX:

REDACTOR COORDONATOR Alexandra-Maria Colţa REDACTORI

Alexandra Maria Colţa, Cătălin Cumpănaşu, Cosmin Dodoc-Marina, Mara Bogdana Dodoc-Marina, George-Mihai Irimescu, Andrei Ţîrcă.

COLABORATORI

Şerban Anghene, Emilia Barbu, Dragoş Bulbeş, Marius Chirănuş, Vadim Chiriac, Adina Creţu, George Dinu, Ionela Doboş, Georgiana Drăghiciu, Raluca Ilie, Călin Mureşan, Antonio Nartea, Magda Năstase, Andrei Runcanu, Alexandra Tănase, Mădălina Tichie, Irina Vasilescu.

FOTOGRAFI

Alexandru Busuioc, Ina Ionescu, Claudiu Popescu, Alexandra Sandu.

DESIGN & LAYOUT

Alexandra-Maria Colţa, Stelian Dobrescu, Constantin Nimigean, Paula Rusu. INTRO: Paula Rusu.

COPERTA

Alex Gâlmeanu Foto: Alexandra Sandu

Concept şi realizare Arte & Meserii: Asociaţia Paspartu WEBSITE

www.revistaartesimeserii.ro www.asociatiapaspartu.ro


Cuprins Stelian Pavalache

Andrei Runcanu

20

26

8

ShortsUP

Recenzii

14

17

We Have Band

Robin (Robin&The Backstabbers) Eloize

42

46

Recenzii 52

50

Coverstory 32

Theo Herghelegiu 56

61

Adrian Trestian

Cristian Scutaru

66

70

74

63

Fusion by Cernei

Florin Fieroiu

94

100

Alexandru Vakulovski

Recenzii

The Pixels

Tony Mott

78

82

86

88

108

110

111


Nr. 3, 3 proiecte De George-Mihai Irimescu Afiş: Silvia Dumitru

Lansarea nr. 3 rAM

I

ată-ne ajunşi la al 4-lea număr al revistei Arte & Meserii. Aşa cum v-am obişnuit încă de la început, marcăm momentul cu o lansare! Ne întoarcem în Club Control, unde ne-am simţit foarte bine în mai la Teatru & Prieteni, cu un spectacol de improvizaţie al simpaticilor noştri prieteni de la The Backstage Boys. Începem la ora 20:00 şi, ca de obicei, intrarea este liberă! După spectacol, rămâneţi să bem o bere, să stăm de vorbă, să dansăm, pentru că muzică va fi. Şi pentru că am ajuns la ultimul număr din anul 2010, nu putem încheia fără a mulţumi tutror colaboratorilor care au fost alături de noi în decursul proiectului (scriind articole, lucrând la dtp, fotografiind sau filmând pentru making of ), artiştilor şi asociaţiilor care au fost alături de noi la lansări (DuteVino, trupa de teatru de la UNATC, Georgiana Drăghiciu, Iulia Rugină, Tudor Jurgiu, The Backstage Boys, ShortsUP, Ideo Ideis), şi prietenilor noştri de la asociaţiile partenere. Carte peste carte Pentru a ajunge mai sus… Cu acestă campanie Asociaţia Paspartu a spart gheaţa în ceea ce priveşte organizarea altor proiecte în afară de cele legate de revistă. După cum vă spuneam, prin această campanie dorim să strângem un număr cât mai mare de cărţi pe care apoi să le donăm bibliotecii din oraşul prahovean Băicoi. Biblioteca are nevoie de fonduri pentru a-şi moderniza

incinta şi pentru a îmbogăţi fondul de carte, iar noi ne dorim să ajutăm cu acest ultim aspect. Până acum am reuşit să organizăm o primă colectare de carte, în Grădina de la Green Hours, urmând să o organizăm şi pe a doua în ultimul week-end din luna noiembrie. Pentru detalii, urmăriţi site-ul asociaţiei şi pagina de Facebook a campaniei. Donaţii se pot face şi în afara colectărilor. Contactaţi-ne oricând la cartepestecarte@gmail.com, iar noi vom stabili un loc de întălnire pentru a lua cărţile de la voi. Paspartu! De ce nu? Şi pentru că muncim din ce în ce mai mult pentru ca proiectele noastre să fie la rândul lor din ce în ce mai bune, am decis să ne mărim echipa. Aşadar, Paspartu caută paspartani! Dacă vă plac proiectele noastre şi aveţi ceva timp liber la dispoziţie, trimiteţi un CV actualizat la contact@asociatiapaspartu.ro iar noi vă chemăm la interviu. Indiferent dacă veţi trece sau nu în etapa următoare, veţi primi cu siguranţă un răspuns! Pentru a vedea mai exact domeniile în care noi am avea mai mare nevoie de ajutor, accesaţi site-ul asociaţiei, www.asociatiapaspartu.ro, şi, de asemenea, descărcaţi documentul „viziune, obiective, valori” din cadrul postului respectiv. Vă aşteptăm cu drag alături de noi!

5


[Art.]

Scurtmetrajul

cu Mirela OpriĹ&#x;or

Erou contemporan

RECENZII


[ART.] cu Mirela Oprisor , Nu am vrut să las un interviu simplu. D-ăla cu întrebare – răspuns. Pân-la urmă ce facem aici, treabă sau nu. Cu gândul ăsta am plecat spre primul meu interviu (luat, nu dat). Am ajuns „La comedie” cu vreo 15 minute mai devreme. Eram destul de emoţionat, însă ştiam că trebuie să trec peste ca să-mi fac treaba. Faptul că am vărsat cafea pe mine înainte să ajungă Mirela nu prea m-a ajutat pe moment însă nu m-a bâzâit deloc în timpul interviului. De Dragoş Bulbeş Foto: Alexandra Sandu


F

iind şi eu emoţionat (sau timid) şi citind că şi ea are această problemă am vrut să abordez acest punct. „Timiditatea o manifest când sunt cu oameni pe care nu-i cunosc, de exemplu când cunosc un regizor şi încep să lucrez cu el, sunt de-a dreptul complexată de timiditate. Iar dacă eu îmi dau seama că el are încredere în mine, totul e perfect. În profesia asta trebuie să te iubească regizorul, să ştii că te iubeşte. De asta are nevoie fiecare, de încredere.” Şi nu doar în profesia de actor. „Asta e cu timiditatea, bineînţeles că trebuie s-o depăşeşti, dar, iniţial, toţi actorii sunt foarte timizi, au emoţii foarte mari. Citeam cartea lui Al Pacino, unde zicea că şi el avea emoţii. Când am văzut că şi el a trecut prin asta, mi-am dat seama că ăsta e mersul tuturor. Ajungi la o maturitate atunci când poţi să-ţi stăpâneşti aceste emoţii pe scenă (n.r. şi nu numai pe scenă), atunci când poţi să le foloseşti, nu când sunt distructive, să te blocheze sau să-ţi încurci partenerii. Despre asta e vorba.” Un café latte cu pai corai (portocaliu deschis) şi un espresso pe masă. „A fost pur şi simplu o întâmplare. Aveam un prieten foarte bun din Braşov. Şi m-am dus odată cu el, era pe vremuri, nu ştiu dacă mai există şi acum aşa ceva: Şcoala populară de Artă, unde se făcea actorie. Mă rog, m-am dus acolo, mi-a plăcut, m-am înscris. Şi aşa m-am îndrăgostit uşor, uşor. Am picat în primul an şi am intrat al doilea, fără pregătire, fără nimic.” Dacă vorbeşti cu Mirela îţi trebuie eye contact full time. De apreciat. Într-un fel asta m-a făcut pe mine să mă simt mult mai comod şi să intru cum trebuie în discuţie. MĂ AŞTEPTAM să fi fost o dragoste a copilăriei actoria. „Nu, nu. Bine eu eram foarte luată, de tot ce înseamnă teatru, film, mă uitam în copilărie la teatru, TV, filme, deci eram o pasionată, ştii. Eu voiam să fiu o mare actriţă, nu visam, pentru mine era foarte mult să dau în Bucureşti, era aşa un vis, ca şi cum acum îmi imaginez că o să joc cu Anthony Hopkins. Atât de departe era atunci în anii ’90. Era foarte departe. Dar a fost o întâmplare frumoasă, până la urmă am intrat şi am terminat în 2000 facultatea. După, am început o serie de reclame, eram într-o perioadă numai de reclame TV şi jucam foarte mult la francezi, în producţii americane sau franceze. În apariţii cum le spunem noi. La un moment dat mi-am pus ambiţia şi m-am dus la Gala Tânărului Actor. Şi am dat acolo şi am luat premiul pentru cea mai bună actriţă şi am fost angajată la Comedie. Pe film, declinul meu s-a întâmplat atunci când l-am întâlnit pe Coppola. A venit Coppola la teatrul de comedie la un spectacol şi m-am întâlnit cu el, am avut o experienţă foarte plăcută şi am jucat în filmul dânsului. Mi s-a spus de la început ca n-are foarte mult să-mi dea, dar eu l-am ajutat să-şi facă şi cadrele şi s-a legat aşa o prietenie între mine şi dânsul… El mi-a zis că pentru el eu sunt o actriţă de film. Mi-a dat foarte multă

10

încredere. După filmul lui Coppola au început să mă cheme şi românii. Primul m-a chemat Radu Munteanu, am avut o apariţie acolo, apoi au început să mă cheme majoritatea. După care am făcut un copil şi m-am retras. Când a făcut fata mea 2 ani, m-am hotărât să mă reanim aşa, am făcut fotografii, am făcut un book şi am trimis la toată lumea. Şi cam toţi m-au chemat, la toţi regizorii importanţi am ajuns în finală. Aşa e, o finală, unde ajung două actriţe, însă nu reuşeam oarecum să trec (zâmbeşte). Poate a trebuit să mă maturizez şi eu, nu eram foarte bine definită, nu eram nici foarte tânără să joc şi nici o mamă credibilă nu eram. Pentru că rolurile în film sunt foarte bine definite, nu e ca în teatru. De exemplu în teatru am adaptat. În film nu se poate.” Îmi imaginam că rolul din „Marţi după Crăciun” l-a primit imediat. „Nu l-am primit foarte uşor pentru că iniţial Radu Munteanu credea că-s foarte tânără pentru personajul acesta. Şi a zis că nu mă cheamă, însă m-a chemat la probă cu foarte multe actriţe şi am stat cam 2 luni în probe. Nu a fost uşor, pentru că Radu este profesionist şi îi place să fie foarte sigur de la repetiţii, sigur că poţi să faci. Mie mi-a lipsit încrederea, despre asta e vorba în această profesie.” DUPĂ SUCCESUL FILMULUI te-ai găsit pe covorul roşu cu toate reflectoarele aţintite în direcţia ta. Cum e acolo? „Am avut foarte mari emoţii la Cannes, deşi, sinceră să fiu, cele mai mari emoţii le-am avut pe covorul roşu de la Pro Cinema. Probabil că aici în România erau colegi, prieteni, profesori şi am fost foarte timidă. E fascinant aşa. Eu am trăit lucrurile acestea cu soţul meu, Mimi Brănescu. El şi-a început cariera în film mult mai devreme şi am mai fost cu el şi am văzut cam ce se întâmplă, cam care-i mersul cu aceste festivaluri. Bineînţeles că sunt foarte mari emoţii, la Cannes pe covorul roşu, când s-au aprins toate reflectoarele. E de apreciat pentru că de fapt, actorii de afară au o educaţie incredibilă, în sensul că ei încep filmul şi se termină după ce se termină toată promovarea. Ei au treabă şi pe covorul roşu, au o educaţie.” O pregătire PR mai mult. „Trebuie să ai această pregătire, noi nu ştim, nu o avem, bineînţeles că nu eşti pe covorul roşu în fiecare săptămână, însă trebuie să te stăpâneşti foarte bine. Eşti actriţă şi după ce se termină filmul. Toată lumea uită de asta. Trebuie să te aranjezi, să te faci


frumoasă, să stai dreaptă, să ai o rochie frumoasă. Eşti judecată pentru toate lucrurile astea. Aşa e afară. Trebuie să ai puţin bun gust, nu zic să fii o fană înrăită a modei, însă totuşi eşti un artist, ai o linie acolo, sunt foarte importante aceste lucruri. Noi nu le ştim. Ei au agenţi, au oameni care să-i îndrume, dar noi riscăm să devenim haotici sau prea îndrăzneţi, sau să o dăm de la o extremă la alta. Nu ştii să dozezi şi te bazezi pe impulsuri.” Sarajevo. „Am mai fost pe covorul roşu la Sarajevo. Eu nu ştiam că e un festival aşa de important. Când am văzut un festival cu un buget mare, că era acolo Morgan Freeman, că ne-au oferit o excursie de 5 stele, cu elicoptere cu yachturi, deci ceva de vis.” La noi nu prea e cunoscut festivalul. „Dar în Europa e. Eu nu am ştiut cât de important e acest festival, m-am trezit deodată la CNN, pe Yahoo Messenger la reclame acolo, la ştiri. Atunci am realizat cât de important e acest premiu în Europa. Foarte măgulitor. După aceea am fost în New York.” În Lincoln Hall. „Da. Foarte măgulitor. Ce m-a

impresionat a fost că acolo am cunoscut oameni, nu de film, doctori, avocaţi, care ne tratau ca pe nişte vedete. Impresionant. Am avut succes mare şi acolo cu filmul.” PAUL ÎI SPUNE ADRIANEI că iubeşte pe altcineva. Mie mi s-a părut cea mai grea (încărcată) scenă. „Multă lume a catalogat această scenă ca fiind una din cele mai memorabile scene din filmul românesc şi îţi spun şi de ce: pentru că e foarte bine scrisă. Bun, partitura e foarte grea, plină de nuanţe, de încărcătură. Să filmezi


14 minute tot cadrul ăla odată… îţi scade glicemia.” Pregătire, ceva? „Cum m-am pregătit? Dacă eu o să spun ce am spus, nu mă crede nimeni: pentru mine scena aia a fost cea mai uşoară.” Serios? „Da” (chiar vorbea serios). De ce? „Pentru că e foarte logică. Bine gândită. Eu a trebuit să mă mulez pe ce au văzut ei. Ideea e să o faci cât mai bine. În film trebuie să ştii foarte bine textul. Să-l ştii atât de bine încât să fie al tău. Scena am simţit-o de prima dată. Mi-era aproape, am înţeles foarte bine. Stăteam şi mă gândeam că nu există actor prost într-un film bun sau un actor bun dintr-un film prost. Un actor este bun când ai un regizor bun, text bun, imagine, tot. pe parcursul filmărilor nu a fost o zi în care să mă deranjeze cineva sau să am vreo problemă. Toată lumea îşi făcea treaba. Nimeni nu intervine, nu se uită urât la tine. Radu Munteanu e un organizator foarte bun. Un actor trebuie să fie făcut să se simtă bine, să se simtă adorat.” Pauză de încă un latte şi un espresso. Continuăm. AU GREŞIT AMÂNDOI. Unde a făcut-o Adriana? „N-a mai fost vampă pentru bărbatul ei (râde). A devenit mamă pentru el. Capcană în care intră 80% din femei.” S-au despărţit. Cum va continua povestea? „Eu nu am optat că această căsnicie va reîncepe. Cred că genul acesta de oameni care se despart aşa, oameni cu valoare, care înţeleg că se întâmplă astfel de lucruri şi se despart şi rămân prieteni atât cât pot, nu se rupe niciodată odată ce s-a clădit. Se rupe dragostea, dar rămâne prietenia, gusturile formate împreună, au făcut facultatea împreună, au ascultat aceeaşi muzică, nu cred că el va asculta muzica amantei, va asculta muzica lor, cea de 15 ani de zile. Te formezi aşa, aşa eşti. Că vine ceva nou, da, însă baza aceea e.” M-am gândit că acum fiind un star (nu?) s-a dus perioada casting-urilor şi probelor. „Să ştii că de fiecare dată o iei de la început. Genul de actori nemediatizaţi, cum sunt eu, care nu se duc la emisiuni la TV şi nu se dau cu „frişcă-n” păr, genul acesta de actori sunt cunoscuţi doar de cei care merg la teatru sau care se uită la filmele româneşti, în rest nu te cunoaşte lumea. Ei mă ştiu pe mine de undeva dar nu ştiu unde sunt. Nu te văd şi nu

asociază numele cu figura. Păcat.” DEJA UITASEM ce urma să întreb. Cred că am cerut un moment să verific foile îndoite pe care le aveam pregătite pe masa de lângă. Ciudat că fix asta uitasem: Ce-l face pe un actor să joace într-o telenovelă? „Problema sunt banii. Ideea că tu te duci acolo, îţi faci treaba. Nu înţeleg pe actorii care îşi fac telenovelă şi se vaită sau cei care au impresia că au făcut o capodoperă. Dacă te duci într-o producţie d-asta, care nu este făcută haotic, dar acesta e nivelul la care suntem noi, du-te, ia-ţi banii şi culcă-te liniştit. E uşor de judecat şi foarte greu de făcut. E multă muncă. Eu admir colegii care se duc să-şi facă munca acolo, dar să nu rămâi ancorat, să nu devii un actor al televiziunii respective.” Şi să trecem rapid în revistă: diferenţa teatru – film, cadrele lungi româneşti şi roluri. „Trebuie să fii mult mai pregătit la film pentru că se trage o dată. Dacă nu eşti pregătit, la revedere. Nimeni nu stă după tine. Totul costă. Din păcate sau din fericire totul se întâmplă în clipa aia pentru că totul costă bani. La noi nu sunt bani. Cadrele lungi nu sunt decupate. Totul durează mai mult dacă sunt decupate. Stilul acesta a prins şi se merge pe asta.” Rol refuzat: „Nu cred că aş refuza nimic pentru că ştiu ce mi s-ar oferi. Nu mi s-ar oferi vreun rol în care să mă dezbrac sau astfel de lucruri. Nu cred că sunt în măsură să refuz ceva. Şi de regulă oamenii care-mi propun ceva ştiu că nu sunt la un alt nivel şi nu poţi să refuzi.” Roluri preferate: „Experienţa de la teatrul Act, cred că dacă nu o aveam înainte de acest film nu reuşeam să interpretez rolul atât de bine. E vorba de muncă, de a gândi textul, de a te educa tu pe tine. La fiecare spectacol învăţ câte ceva. Nu mi-am propus să iau premiul UNITER. Am fost judecată foarte dur, însă spectacolul a avut foarte mult succes şi eu am crescut şi asta m-a interesat. Să învăţ.” ÎNTÂLNIREA NOASTRĂ nu s-a încheiat până nu i-am cerut un sfat pentru tinerii debutanţi. „Să aibă încredere şi răbdare şi să fie motivaţi. Şi să aibă scop. Dacă scopul tău e să joci doar în telenovele sau în baruri, nu zic că e rău însă trebuie să vrei din ce în ce mai mult. Şi mai ai nevoie de încredere în tine. Să iei trenul ăla când vine. Dacă nu eşti pregătit, asta e.” Mulţumim, Mirela Oprişor!

13


Scurtmetrajul erou contemporan Este scurtmetrajul o modă? Este publicul român pregătit pentru ele? Răzvan Crişan ne povesteşte puţin despre fenomenul scurtmetrajelor în România, despre ce face Oricum şi despre cum ar trebui să lucreze o organizaţie când vine vorba de industrii creative. De George-Mihai Irimescu Foto: Alexandra-Maria Colţa, arhiva shortsup În dimineaţa primului ShortsUP din sezonul 20102011, ajungem la Atelierul de Producţie al celor de la Oricum, o fostă fabrică de pe Timpuri Noi care acum era plină de oameni ce montau de zor echipamentul pentru „Păcate Capitale”, primul eveniment al toamnei. Acolo ne aşteaptă Răzvan Crişan, singurul membru fondator care încă activează în Oricum. Ne aşezăm pe nişte scaune găsite prin fabrică şi pe un soundtrack asigurat de orchestra simfonică de bormaşini şi ciocane ne punem pe vorbit. Din experienţa proprie… pow

ered

by

,

is Parr F

Dj

r is, F als: Par Visu

Fr

la l ndu rg Ro Geo

20 :00

ile

de la

fi

e ur ost hip rag te c rte re d toa scu desp în e lm

L TU TI ES UTU PA ST CEZUR IN AN C FRIN BU D I:

ER

EN

RT

A:

DI

I ME

ER

EN

RT

PA

uc

os,b

eC

După ce ne acomodăm puţin cu răcoarea şi ne încălzim cu ajutorul unor instalaţii care semănau cu nişte motoare pentru propulsie, Răzvan ne povesteşte puţin despre asociaţia lor. Zice că ei vor să se ocupe de

industrii creative. Credeţi că aţi înţeles? Ia mai gândiţă-vă! „E amuzant că lumea când vorbeşte despre industrii creative îşi imaginează că ne referim la capacitatea oricărei industrii de a fi creativă. Sigur, oricine-i creativ. Nu înseamnă însă asta. Industriile creative sunt aproximativ 10 domenii care îşi au rădăcinile, sau izvorul, ca să fiu eminescian, în creativitatea individuală, se bazează pe un pattern, sau un copyright care poate fi multiplicat de câte ori vrei tu. Cinematografia e o industrie creativă, software-ul este o industrie creativă, advertising-ul e o industrie creativă, publishingul cu tot ce înseamnă el, de la jurnalism la editare de carte. În Anglia, spre exemplu, sunt principalul motor al economiei lor. În curând şi în România.” Deşi chiar oameni din lumea filmului îi „încurajau” spunându-le că scurtmetrajele n-or să prindă niciodată în România, ei s-au ambiţionat şi au reuşit, zic eu, să demonstreze contrariul. Povestea începe în octombrie 2008, cu Future Shorts. Deşi lucrurile mergeau bine la prima vedere şi, după cum ne spune Răzvan, reuşiseră să facă în România cele mai mari 10 evenimente Future Shorts din lume, viziunea celor două părţi era pe undeva diferită faţă de cum ar trebui să arate proiectul: „Doi oameni se căsătoresc, şi după aia divorţează. Asta a fost cazul nostru cu Future Shorts, am divorţat de ei. Noi nu înţelegeam foarte bine apartenenţa la Future Shorts, în sensul că pentru ei era foarte


important şi cool să fie video-uri sau scurtmetraje noi. Asta era principala valoare a acestor chestii. Nu conta dacă nu erau foarte bune, noi să fie. Fresh. Ori noi vedeam că nu ai nevoie neapărat de asta. S-ar putea să fie nişte scurtmetraje foarte bune mai vechi poate, sau de anul trecut, sau de-acum o lună. Momentul în care event-urile noastre au început să prindă şi mai bine a fost când noi am început să adăugăm pe lângă. Spuneam foarte clar: „Acesta este conţinut Future Shorts, vă mulţumim, urmează ce-am adus noi”. A fost o reacţie senzaţională, oamenii de-abia aşteptau de exemplu să vadă o retrospectivă de cinci scurtmetraje a unor regizori mari români.” De aici au tras concluzia că aparteneţa la Future Shorts „le face rău”. Şi au dat drumul la ShortsUP, eveniment în care au toată libertatea de care au nevoie. Şi pe lângă asta, au şi material de n-au ce face cu el. Ar trebui să aibă loc în fiecare săptămână câte un eveniment pentru a-l arăta pe tot publicului, spune Răzvan. Aşadar nu găsirea materialului mănâncă timp, ci selecţia, dar din fericire mai primesc câte o mână de ajutor din partea diverşilor parteneri, cum ar fi Centrul Cultural Francez. Unde mai pui că au dobândit şi o oarecare libertate financiară: „Creativitatea trebuie să fie şi e important să fie legată de prosperitatea economică şi dezvoltare economică. Noi cu ShortsUP am descoperit un model sustenabil financiar. Noi făcându-l lună de lună facem evenimente de mari dimensiuni, care adună până la 2 000 de oameni în care scurtmetrajul e actorul principal. E un actor aşa foarte elusive, adică e acel Tom Cruise despre care crezi că ştii, dar de fapt nu ştii nimic. Sigur, toată lumea ştie cine e, dar nimeni nu ştie cine este de fapt omul acesta, cum o arde, ce trăiri are el, ce sentimente. Cu ShortsUP am descoperit primul nostru proiect care ne permite să nu ne bazăm exclusiv pe sponsori, să îmbinăm cu veniturile din bilete. La sponsori, când partenerul tău ştie că tu eşti dependent de el se poartă altfel cu tine, de la cum negociază, la ce fee-uri îţi dă… şi pun accentul destul de mult pe partea economică şi o să tot pun pentru că cred că despre asta e vorba.” Prin proiectul acesta, Oricum a reuşit să îşi găsească o nişă care să îi diferenţieze de festivalurile româneşti de profil. Dar pentru că lumea asta e mică la noi, fac ce fac şi pun de-o colaborare: „La TIFF, la Anim’est sau la NexT, foarte greu va fi să arăţi filmul acela care a mai câştigat la alte festivaluri înainte, că vrem să îi dăm şi noi premiul ăluia care ne place nouă. Tot respectul şi e foarte important să se întâmple aşa ceva, problema mea este de ce se întâmplă atât de multe festivaluri, la nivel mondial. Şi ce faci în afara festivalului? Ce faci după ce se termină NexT? Ori noi asta venim să completăm, să ocupăm timpul acesta dintre festival, dar şi să lucrăm în foarte-ndeaproape cu ei. Şi anul acesta trebuia să facem ceva împreună cu

Anim’est dar ne-am sincronizat noi, ShortsUP, prost, dar la anul, de exemplu, ne-a venit această idee să facem o retrospectivă a celor mai bune animaţii câştigătoare la Oscar de-a lungul timpului” Românii şi scurtmetrajele Prin poveştile legate de proiectele lor, aflăm câte ceva despre viziunea lor legată de scurtmetraje. Acum îi întrebăm direct: şi totuşi, cum e cu scurtmetrajele astea în România? Deşi unii mustăcesc cum că scurtmetrajele au devenit mai mult un fenomen „la modă” decât unul cultural, Răzvan nu este de aceeaşi părere. Dimpotrivă, s-ar bucura ca acestea să ajungă la modă: „De ce dacă ceva e bun să nu-l împărtăşeşti cu lumea, what’s the big deal, eu nu înţeleg, eu nu vreau să-mi explic de ce ai vrea să îl ţii aşa pentru 3 oameni, şi e valoros doar dacă îl văd acei 3 oameni.” Şi nu crede nici că publicul are astfel de motive superficiale când vine la scurtmetraje, astfel încât deja se poate vorbi de un public educat în direcţia asta. Începe să fie, crede Răzvan, dar „mai are”: „Eu nu pot să judec ce cred oamenii, nu pot să zic decât ce-aş face eu. Nu pot să vin la un eveniment care e dedicat în proporţie de 70% scurtmetrajului şi să nu mă uit la el, să nu vreau. Doar dacă mă leg la ochi şi la urechi, poate atunci nu voi avea nici un fel de conexiune cu ce se-ntâmplă. Asta pe de-o parte, pe de altă parte, să-ţi dau un exemplu din ce facem noi: 1 000 de oameni vor veni la ora anunţată, şi vor pleca între 50-60% dintre ei la afterparty. Deci ne e foarte clar nouă că oamenii ăia vin pentru scurtmetraje.” Bun, eveniment avem, la fel şi public. Rămâne de văzut ce se întâmplă cu oamenii care fac filmele respective. Răzvan e de părere că în mod cert scurtmetrajele româneşti au crescut în valoare în ultimii ani, în special datorită schimbului de generaţii. Tinerii privesc mai mult spre Vest decât spre Est, încep să îmbrăţişeze economia şi să n-o mai perceapă ca pe ceva malefic. „Cred că în România o să învăţăm OR

GA

NIZ

ATO

pow

ered

edit

ia a

do

OSCAR I A T E L E A N ua U CLERM, BERLIN, L U I L A B O ANIM´E NT FERRA AFTA, ST & ND, TIFF PRE

M

RI

PAR

TEN

ERI

:

by


că dacă doar eşti talentat şi atât nu e suficient. Dacă nu înveţi să îţi vinzi talentul, dacă nu înveţi să-i dai o formă de piaţă sau dacă tu nu poţi, găseşte pe cineva, un manager al talentului tău care să te-ajute să faci asta. Ori cred că motivul pentru care nouă ne-a reuşit atât de bine este că noi suntem la intersecţia dintre oamenii foarte talentaţi, care fac aceste scurtmetraje şi oamenii care au expertiza să le dea un context sau un loc pe piaţă. E vorba de managementul produsului. Ai un produs, scurtmetrajul, care-i absolut senzaţional, cum faci să-i convingi şi pe oameni că e la fel de senzaţional? Pentru că una dintre problemele pe care le vedem noi foarte des în lucrul cu distribuitorii şi producătorii este că se ştie că dacă faci un scurtmetraj, îl faci. E ca o poză. Îţi faci o poză şi nu faci nimic cu ea, nu? Noi nu credem asta. Noi credem că există şi poţi să faci din scurtmetraje şi o carieră sau nişte bani, adică nu trebuie să percepi ca pe o investiţie din asta din care nu ar trebui să îţi iei niciodată nimic înapoi. Avem în ordinea importanţei pentru regizori: lungmetrajul este the thing, dacă vrei să te realizezi trebuie să faci lungmetraje, apoi ar fi videoclipurile muzicale, în care tu ca regizor ai un cuvânt de spus, apoi reclamele, că faci bani, destul de mulţi. Şi ultimul este scurtmetrajul. În care da, sigur, ai libertate, dar… ce faci cu el? Te costă mult şi nu faci nimic.” Ei bine, cam aşa stau lucrurile. Am să închei cu o descriere pe care Răzvan o face scurtmetrajelor, care mi se pare mai mult decât inspirată. Eventual, şi o profeţie? „Cred că ceea ce este interesant la scurtmetraje este că descrie foarte bine lumea de astăzi. Adică lumea în care ai foarte multă emoţie într-un interval foarte scurt de timp. Lungmetrajul cred că aparţine unei lumi în care noi aveam mai mult timp. Astăzi oamenii nu mai au timp. Oamenii trec dintr-o chestie în alta, sunt super grăbiţi, le e greu să fie atenţi la o singură chestie pe termen lung, şi-aşa mai departe. Cred că scurtmetrajul este pentru vremurile noastre în care totu-i super rapid. Şi d-asta cred că va prinde din ce în ce în ce în ce mai bine la nivel mondial, pentru că oamenii nu mai au răbdare să stea 3 ore să se uite la un film.” shortsup.ro

16


Recenzii MIC MACS Jean-Pierre Jeunet 2009 De Magda Năstase Jean-Pierre Jeunet este încă un copil. Altfel nu se explică frumuseţea jocului, grija pentru detalii şi imaginaţia debordantă din cel mai recent film al său, „Micmacs”. Povestea începe ca în orice film marca Jeunet (vezi „Amelie” sau „Un long dimanche de fiançailles”): personajul principal, Bazil (excelent interpretat de Danny Boom) e un copil ce tocmai a aflat că tatăl i-a fost ucis de o mină în deşert. Mama înnebuneşte şi el ajunge la o şcoală creştină. După 30 de ani, Bazil lucrează într-un magazin de închirieri video. Viaţa i se schimbă într-o seară, când un glonţ rătăcit într-un schimb de focuri de pe stradă, i se înfige în craniu. Riscă să moară în orice clipă şi

pe deasupra îşi pierde locul de muncă şi casa. Dar ajunge la Tire-Larigot şi se împrieteneşte cu o bandă de ciudaţi, care mai de care mai amuzant! Împreună reuşesc să pună la cale un plan genial prin care Bazil se răzbună pe cei doi patroni ai fabricilor de armament ce i-au schimbat viaţa. Filmul poate fi asemănat cu „Povestea lui Harap-Alb”, deoarece Bazil trece prin nişte probe de foc în încercarea de a-şi realiza planul, are alături cinci prieteni ciudăţei şi, printre „rânduri”, îşi face loc şi o poveste de dragoste! Îndrăznesc să vă garantez un zâmbet mare în momentul genericului de final. Vizionare plăcută! P.S.: În film există strecurate intenţionat câteva glume din partea regizorului. Nu vă spun care sunt, dar fiţi cu ochii în patru!

Свадьба в Бессарабии (Nuntă în Basarabia) Nap Toader (Napoleon Hermis) 2010 De Alexandra-Maria Colţa Nuntă în Basarabia a fost un film de la care am ieşit cu plăcere. Nu m-am plictisit, nu am stat să mă gândesc prea mult ce simboluri se ascund în spatele unor scene. Este un film simplu, fără a da în curentul minimalist al filmelor româneşti. Este o comedie romantică, fără a se scălda în scene nud sau ape telenovelistice. Acoperă şi conflictul româno-basarabean, diferenţele culturale, de mentalitate, care totuşi nu sunt aşa de diferite in the end. În centru este nunta celor doi tineri, Vlad şi Vica, el din Bucureşti, ea din Chişinău. El dirijor, ea pianistă. El interpretat de Vlad Logigan, ea este Victoria Bobu,

ambii actori debutanţi în lungmetraj. În poveste, cei doi, deja căsătoriţi, organizează încă o nuntă în Republica Moldova, la familia miresei, pentru a strânge mai mulţi bani din darul de nuntă (ceea ce nu diferă prea mult de nunţile româneşti). Clasicul vorbit la microfon, primul dans al mirilor, furatul miresei în schimbul unei sume de bani, evenimente care provoacă răsturnări de situaţie, momente pline de umor sau de tensiune. Personaj fantastic jucat este cel al unchiului mirelui, interpretat de Constantin Tache Florescu, mereu în căutare de talente, iar scenă memorabilă în contextul basarabean – ridicarea trenului pentru schimbarea şinelor la graniţă. „MIŞTO!”

17


Stelian Pavalache

Andrei Runcanu

Satwa Guna Project

ImaginaĹŁie. Imaginare. Imagine.


Fotografii la 7000 de metri


Zece ani de documentare. Sute de mii de fotografii. 7000 m, culminând cu escaladarea Everestului de către o femeie pakistaneză. Stelian Pavalache este un om dintr-o mare echipă care participă la proiectul Satwa Guna, care în 2011 ajunge la final. Până la rezultat enjoy the ride! Text: Alexandra-Maria Colţa Fotografii: Stelian Pavalache


S

telian Pavalache este un fotograf ocupat. În principiu, de ani buni se agită cu un proiect de amploare, de profunzime, de artă fotografică. Proiectul Satwa Guna cu paranteza „Illusion of Forms” nu este deloc o iluzie. Este studiat şi pus în practică de numeroşi fotografi, antropologi, sociologi, filosofi, scriitori, toţi pentru a arăta şi a descoperi totodată lumea cu specificul ei dintr-un colţ de civilizaţie: Pakistan. Acolo, ceea ce le-a atras atenţia pentru materialele documentare a fost situaţia femeii pakistaneze, statutul său în religia musulmană, emanciparea sa prin munca din ce în ce mai răspândită în domenii până de curând innacesibile: armată, poliţie, alpinism. Pentru acest ultim domeniu din care femeia pakistaneză lipseşte, s-a declanşat o altă etapă a proiectului – „Images can change the world” care se va desfăşura pe o perioadă de 2 ani. Acum, în 2010, Stelian Pavalache a fost în satul Shimshal din Pakistan. A fotografiat oameni. Oi. Crestele munţilor (în Pakistan se află 5 din cele 14 vârfuri muntoase care ating peste 8000 m). Lumina incredibilă (laitmotiv al autocaracterizării lui Stelian).

22

Echipa, coordonată de alpinistul şi ghidul montan Mirza Ali, a urcat până la 6400 m pentru aclimatizare, ca apoi să ajungă la 7000 m, adică regiunea Shimshal din Pakistan. Pozele vorbesc mai mult decât orice text. Satul este extrem de innacesibil, atât din punct de vedere al altitudinii, cât şi al condiţiilor meteorologice. O experienţă unică, în care fotografia e neîncăpătoare în faţa hăurilor naturii. photodesign.ro/blog


IMAGINATIE . , I M A G I N A R E. I M A G I N E. . . C . . . De Andrei Runcanu

el mai important instrument al unui actor e imaginația. Prin definiție, situațiile pe care trebuie să le interpretezi nu sunt reale: tu nu ești un prinț, domnul din fața ta nu este unchiul tău care ți-a omorât tatăl, locul în care te afli nu e de fapt un cimitir. Și totuși, dacă un obiect, o întâmplare sau un spațiu se naște în imaginație, el devine real. Dacă îți imaginezi în cât mai multe detalii cum ar fi să stai pe o plajă în Tahiti, vei avea propria experiență cu Tahiti, reală și la care te vei raporta de fiecare dată când vei auzi numele Tahiti. Astfel, printr-un exercițiu de imaginație, scaunul pe care stai devine tronul Angliei, împodobit cu pietre prețioase, înconjurat de zeci de supuși, într-o sală somptuoasă cu sculpturi și tablouri ale celor mai pricepuți artiști ai Europei și dintr-odată ochiul tău care vede toate astea se modifică. Mie atunci îmi place să declanșez aparatul. Sunt Andrei Runcanu, sunt actor și în timpul liber mă joc cu un aparat foto. Îmi place să pozez oameni, iar

oamenii de lângă mine sunt în general colegi actori, oameni cu imaginație. Îmi place să surprind momentele în care actorul inventează, creează, se visează într-un alt loc, fiind altcineva, depășind cotidianul. Transformarea e de cele mai multe ori extrem de subtilă și e conținută poate doar în privire, dar camera este o invenție care surprinde și pune în valoare atât de bine lumea din ochii subiectului, încât nu mai e nevoie de nimic. De aceea aproape toate fotografiile mele sunt portrete. Am învăţat că atâta timp cât subiectul știe că e pozat, nu surprinzi ceva natural, ci ceva ce subiectul vrea să îți arate, ceva artificial. În general vrea să îți arate părțile lui frumoase, interioare sau exterioare. Dar am mai învățat că există un prag dincolo de care apare relaxarea, și atunci subiectul nu mai vrea să te cucerească, ci se bucură, se inspiră din orice, se joacă, își imaginează, iar lumea din ochii lui e neprețuită. andrei.runcanu.ro


. . . . .


29


30


. . . . .

31


Alex Gâlmeanu e fotograf de 13, aproape 14 ani. A fotografiat orice: „campanii publicitare, campanii electorale pentru foşti şi actuali preşedinţi. Am fotografiat aurolaci în canale, iar între astea două orice. Nu cred că mă feresc să fotografiez ceva.”. Deci ştie că o fotografie înseamnă mai mult decât vezi tu, mai mult decât ţi-ai planificat să arăţi, mai mult decât ce poate o simplă combinaţie de megapixeli să-ţi înfăţişeze. de Alexandra-Maria Colţa Foto: Alexandra Sandu


O fotografie = 1000* de cuvinte? Words: 6 În aceaastă fotografie este Alex Gâlmeanu. Înainte de şedinţa foto mi-a spus: „Habar n-am ce să fac în faţa aparatului de fotografiat. Ştiu cam ce ar trebui să fac în spatele lui. Dar cred că în faţa aparatului o să fiu mai degrabă un om normal, poate prea normal.” Am dat drumul unui panou gri-grafit în spate. Am aprins o singură lumină care să-i pice exact pe trăsături. Poartă un tricou alb, simplu, pentru care poţi să te gândeşti la sute de mesaje care să-l inscripţioneze. Dă indicaţii legate de plasarea luminii, priveşte în sus, în jos, îşi acoperă ochii cu mâinile, se uită în obiectiv. Click. De aici nu mai poţi schimba nimic. Poza a fost făcută, punctele de focalizare au fost fixate. Aşa rămâne pe cardul de memorie şi pe pagina revistei. Cât de normal şi natural este? Cine este persoana normală Alex Gâlmeanu, a cărui semnătură o vezi sub zeci la sută dintre fotografiile revistelor? La 32 de ani abia împliniţi, are acea privire a unui om care a trecut prin multe, care a cunoscut mulţi: „Asta e o problemă. Cu cât cunoşti mai mulţi oameni, mai multă lume, cu atât ai tendinţa să devii mai retras, mai izolat. E foarte ciudat. Uneori e bine să cunoşti mai puţini oameni şi ăia să fie prieteni apropiaţi.” Îţi poţi da seama că este destul de relaxat. Ştie că fotografia este pasiunea lui, job-ul, modul de viaţă. Ştie că asta înseamnă şi noroc: „Cred că sunt un om norocos şi cumva lucrurile s-au potrivit.” A crescut într-o familie în care fotografia nu era ceva nou. A avut prima fotografie publicată în 1993 în revista „Salut!”, chiar dacă fără semnătură sub. Apoi dintr-o publicaţie în alta, nişte fotografii pentru reclame, şi-a format un business, un studio, echipamente, angajaţi. Din acest motiv se ocupă intensiv de proiectele comerciale. „Procentul de proiecte comerciale este, din punctul meu de vedere, justificat, din perspectiva business-ului pe care îl am, care este singurul job, singurul mod în care îmi trăiesc viaţa, în care îmi câştig bani, nu am altă sursă de venit. Însă cred în continuare că fac prea multe proiecte comerciale.” Totuşi nu este ca un job normal, de dimineaţa până după-amiaza, după care uită de fotografie. „Nu vreau să muncesc de la 9 la 5, nu vreau să aştept ziua de salariu. Nu vreau să urăsc lunea pentru că vine după duminică. Nu vreau să îmi iau concediu şi să am un număr limitat de zile în care să pot face asta. Casa şi proprietăţile le consider ca fiind lucruri de împrumut, nu le iau cu mine în mormânt, nu mă fac mai deştept sau mai frumos. În rest sunt un om normal.” Words: 459 Din fotografie îţi dai seama că Alex Gâlmeanu este raţional. „Am luat o decizie la un moment dat. Fotografiez în general ceea ce pot înţelege. Lucrurile pe care nu le înţeleg cred că nu ar trebui să le fotografiez pentru că

34

oricum aş face-o, aş fotografia prost, chiar şi pe bani. Aşa că mi se pare esenţial să le tratez în felul ăsta. Înţeleg lucrurile, ok, mă implic, le fotografiez. Nu le înţeleg, stau deoparte, încerc să le înţeleg, şi după ce le înţeleg, trec mai departe.” Din acest motiv nu face poze tot timpul. Deşi îşi ia mereu aparatul cu el „E o mică filosofie în care am intrat, nu ştiu dacă are vreo coerenţă. Întotdeauna îl iau cu mine, cu un singur obiectiv, unul de 35 mm, ce-mi place foarte mult. Camera şi obiectivul, atât. Dacă văd ceva interesant fotografiez, dacă nu văd nimic interesant, nu-mi pare rău că l-am cărat pentru că nu ăsta e scopul. Scopul e să îl car, nu să fotografiez. Să-l car până în momentul în care nu-l mai simt. Aşa cum ai o haină pe tine. Există câteodată un moment în care te obişnuieşti atât de mult cu lucrurile pe care le porţi, încât ele fac aşa un pic parte din tine. Cred că ăsta e ultimul experiment pe care îl fac. Să nu mai simt greutatea aparatului de fotografiat, să îl am în permanenţă aproape.” Ce-ţi mai poate inspira fotografia asta? Că Alex este un om răbdător? Da. Că este foarte de treabă? Este foarte calm, dar în acelaşi timp, colecţia lui de fotografii are imagini care te şochează, te emoţionează până la lacrimi, te fac să zâmbeşti. Este o persoană spontană. Îi place să surpindă acele momente irepetabile. Asta urmăreşte şi în fotografii: „Cred că mă pasionează destul de mult ideea de a fotografia ceva ce nu mai poate fi fotografiat dupaia. Cum ar fi o expresie, un anumit zâmbet, o anumită situaţie, o anumită umbră, o anumită lumină, sunt de multe ori anumite lucruri ce sunt acolo, în momentul ăla, în secunda în care tu apeşi pe buton şi nu vor mai fi niciodată. Alea mi se par valoroase. Mi se par valoroase pentru că sunt imposibil de reprodus.” Îi place noutatea. Deşi e nostalgic după film şi foloseşte din când în când aparatul analog, e conştient că „nu mai există cale de întoarcere. Odată pornite lucrurile pe drumul ăsta, vor merge pe drumul ăsta.” Îi plac „absolut toate gadget-urile din lume inutile sau utile” şi le-ar cumpăra pe toate. A încercat la un moment dat şi lucrul în plastelină. Aleargă constant. Se simte o persoană mai puţin orgolioasă ca acum 10 ani, dar crede că „există un fel de orgoliu creativ, un fel de orgoliu ce te face să continui, un fel de orgoliu ce te face să lupţi.” Aproape 1000 de cuvinte pentru o poză. Crezi că îl cunoşti? Crezi că este persoana normală care este şi în spatele aparatului de fotografiat? Nu ştiu. Nici el nu cred că este sigur. La şedinţa foto „mi-a plăcut, dar m-am simţit mai puţin credibil. Încă nu îmi dau seama dacă am fost eu sau o personalitate de faţadă.” Words: 1000 *doar acest fragment, inclusiv titlul şi nota de subsol.


Faza cu 1000 de cuvinte pentru o imagine este un clişeu fals. Pentru că o fotografie poate să-ţi declanşeze un singur cuvânt sau o reacţie, un sentiment fără nume. Tocmai ăsta e lucrul interesant. Că imaginea nu e cuvânt. Nu trebuie să fie. Este ceva ce a văzut fotograful, ce apoi a fost imortalizat pe un cip şi descărcat. Numai că tu, probabil, nu l-ai fi observat. Nu ai fi focalizat. Fotografiile lui Alex Gâlmeanu au valoare pentru că focalizează ceva, îţi arată lucruri pe care el le vede şi, dintr-un motiv sau altul trezesc acolo undeva un sentiment, o idee sau, fie, un cuvânt şi le observi din 1000 de alte fotografii. Pentru că unele au o valoare comercială foarte apreciată de presă. Sau pentru că au un impact social. Ori sunt un „Stop” în faţa timpului.

Alex Gâlmeanu şi timpul. Timpul este singurul lucru pe care nu-l mai poţi recupera. În rest poţi recupera orice. Asta e timpul. Trece. Nu am timp să realizez tot ce vreau. Din 2 motive. Unul dintre ele, cel evident: este prea puţin timp. Al doilea este că uneori se întâmplă, şi nu am de ce să nu recunosc asta, să nu reuşesc să-mi folosesc timpul exact aşa cum trebuie şi am nişte remuşcări în privinţa asta. Mi se pare că am pierdut prea mult timp pe care îl puteam investi în lucruri de care să fiu mândru. Dar uneori, până şi pierdutul timpului are un sens în context. Cred că nu poţi să faci lucruri tot timpul. La un moment dat trebuie să te opreşti şi să te uiţi la ce-ai făcut, la ce vrei să faci în următoarea perioadă, la cum te simţi sau la nimic, pur şi simplu. Cred că e o performanţă să stai şi să nu te gândeşti la absolut nimic. E fabulos, dar nu ştiu dacă poţi vreodată. Am înţeles că există nu ştiu ce terapie tibetană în care stai pur şi simplu o săptămână şi nu te gândeşti la nimic sau te gândeşti la un singur cuvânt pe care îl răstălmăceşti în mii de feluri, se pare că nu pot să fiu bun la toate (râde). Cât îmi ia să fac o fotografie? Undeva între a 8000-a parte de secundă – cam ăsta e cel mai scurt timp – şi luni sau ani. Adică poţi să faci o fotografie bună dintr-un singur click. Practic, poţi să mergi pe instinct, dar există situaţii când trebuie să munceşti foarte mult pentru o poză. Trebuie să aduci foarte multe elemente, să se potrivească toate într-un context fericit, depinde de la o şedinţă foto la alta. În portofoliul meu, din suma de fotografii ce îmi plac suficient de mult încât să le ţin aşa mai aproape de mine, pe website, sunt fotografii din ambele situaţii. Fotografii pentru care am muncit o săptămână şi fotografii pentru care am muncit a 8000-a parte dintr-o secundă.

36

Alex Gâlmeanu şi muzeul de fotografie (www.muzeuldefotografie.ro) Este incredibil de straniu, într-un fel trist că am descoperit numele ăsta de website liber. Nu ar fi trebuit să fie liber. Ar fi trebuit să fie ceva acolo. Ar fi trebuit să existe chiar un muzeu fizic al fotografiei româneşti sau nu neapărat româneşti. Ceea ce am făcut eu este un website, nu este un muzeu. Este o dorinţă aşa, mai mult sau mai puţin declarată, de a declanşa câteva idei, câteva acţiuni din partea unora ce chiar ar putea fi în stare să facă un muzeu adevărat. Am într-adevăr o pasiune pentru fotografie veche aşa cum am o pasiune pentru fotografie. Sunt aşa, la nivelul meu, şi un mic colecţionar, fără a avea neapărat piese foarte importante sau scumpe, ci lucruri ce-mi plac mie şi am reuşit să le adun din diverse surse. Multe dintre ele sunt publicate acolo (pe site – n. r.). Dar se pare că este o iniţiativă ce are succes în sensul în care există peste 15 000 de follow-eri pe comunităţile astea online, vizitatori aproape 1000 pe zi, adică e un trafic important pentru un website până la urmă de nişă.


Alex Gâlmeanu şi stereotipurile Da, o mare parte din fotografiile pe care le fac surprind o situaţie ideală, îmi e greu să îi spun minciună pentru că nu e chiar aşa. Fotografia comercială în diversele ei forme vinde o scenă ideală, aspiraţională sau şocantă. Ne asumăm că lucrurile nu există în realitate. Din păcate există oameni ce sunt vrăjiţi de aceste scenarii şi îşi pierd identitatea. Devin consumatori cu idei împrumutate, îşi cumpără case şi mobilier direct din catalog, sunt la modă, nu ies dacă pe haina lor nu scrie nu ştiu ce brand. Devin scalvi ai consumului, ai shoppingului. E o joacă socială luată mult prea în serios. Este o industrie ce leagă într-o conspiraţie mondială revistele de producătorii de haine şi accesorii, de organizatorii de petreceri, de vânzătorii de alcool şi de industria de turism. Conspiraţie în care fotografia acţionează ca un liant. Dacă îi întrebi pe bărbaţi ce vor cu adevărat îţi vor spune că este vorba de maşini scumpe, case mari şi multe femei frumoase, iar dacă le întrebi pe femei, lucruile se rezumă la genţi, pantofi, haine şi călătorii. Sunt foare mulţi ce cred că „Sex and the City” există în realitate, iar scenariile astea îi lasă fără identitate, cu personalităţi superficiale standardizate. Un fel de IKEA socială.

Alex Gâlmeanu şi retuşurile Cred că dacă faci fotografie, trebuie să te bazezi pe foto-grafie, adică desen cu lumină. Adică un obiectiv, un material fotosensibil şi lumina ce intră prin ea. Adică ar fi deontologic ok ca mai toate lucrurile să se întâmple în faţa aparatului de fotografiat şi mai puţin în spatele aparatului de fotografiat, în retuş. Pe de-altă parte, e o discuţie foarte lungă despre ceea ce înseamnă retuş. Retuşul nu începe în faţa calculatorului. Asta este o idee modernă şi foarte actuală. Retuşul începe cu machiajul. Ăla e un retuş. Când omul din faţa aparatului de fotografiat are un strat de pudră, de fond de ten, el nu mai e acelaşi. E retuşat. Ce mi-e că ai făcut asta atunci, ce mi-e că ai făcut asta după. Sigur, există un retuş pe care nu-l poţi face fizic. Nu poţi face un om mai slab. Uite, discutam cu cineva despre o idee aşa extremă. A alege unghiul potrivit pentru o anumită persoană înseamnă un retuş. Fără discuţie. Dacă eu mi-am poziţionat camera în aşa fel încât să-l avantajez pe omul acela şi evident că fac asta la fiecare şedinţă foto, ăla este retuş. Nu e persoana aia acolo, ci este persoana fotografiată din unghiul cel mai potrivit ei. Asta înseamnă că există o multitudine de alte unghiuri nepotrivite. Alegând unghiul potrivit am făcut un retuş pentru că le-am eliminat pe celelalte. Aşa că retuşul începe de fapt foarte foarte devreme în procesul ăsta fotografic. Nu începe cu calculatorul, cu Photoshop-ul sau cu alte procedee tehnice. Aia e ultima etapă din multe altele. Există filtre pe care le pui în faţa aparatului de fotografiat, există poziţionarea luminii pe care o pui în aşa fel încât lumina aia să însemne ceva sau să-l avantajeze mult pe cel pe care-l fotografiezi. Ăla e tot retuş. Să nu fie retuş ar însemna să fie toate lucrurile aşa, picate din cer, dar din momentul în care ai gândit ceva în favoarea celui pe care îl fotografiezi, e retuş.


Alex Gâlmeanu şi Aleksander Kwaśniewski Să-ţi zic o experienţă interesantă pe care am avut-o cu fostul preşedinte al Poloniei, Aleksander Kwaśniewski. Eu o fotografiam pe soţia lui într-una din vilele de le Primăverii. Şi cumva am făcut de am întârziat la şedinţa aia. Evident a trebuit să fim controlaţi de SPP, în toate bagajele, că aşa e protocolul. Asta a amplificat oarecum întârzierea. Apoi am adunat toate echipamentele pe care le-am desfăcut în faţa agenţilor de pază în rucsace, aşa cum am putut. Aveam un asistent cu încă un coleg de la o revistă, mi-am luat stativul pe umăr şi am tulit-o prin curte cât se putea de repede, să ajung la ceea ce trebuia să fotografiez. Din sens opus aşa înconjurat de nişte oameni, dar cu o oarecare discreţie, de la o foarte mare depărtare aşa, mă întâlnesc cu un domn, mic de statură, îmbrăcat cu un costum negru impecabil, el tot aşa, impecabil, iar eu cu stativul pe umăr, nişte blugi semi-prăfuiţi, cu bascheţi, semi-transpirat, căram tot felul de fiare cu mine. Ne întâlnim. Eu spre el, el spre mine. Am văzut nişte oameni prin stânga, dreapta, destul de nervoşi aşa, nu înţelegeau ce se întâmplă, probabil că nu fuseseră anunţaţi că „trece fotograful prin curte.” Şi plin de ţevi, de genţi, trec pe lângă omul ăla, ne oprim aşa un pic, faţăîn-faţă, îi zic: „Salut!”, el: „Salut!”, mă întreabă ce mai fac, îi zic ce mai fac, în engleză, am schimbat aşa nişte cuvinte preţ de 10-15 secunde, a trecut pe lângă mine, a urcat într-o maşină eu m-am dus mai departe, mi-am făcut şedinţa foto, apoi am aflat că el era preşedintele Poloniei. O întâmplare.


Oh!

Robin

We Have Band

& the Backstabbers

RECENZII

Eloize


Oh!

Mulţumim norului de cenuşă din aprilie care i-a amânat pe We Have Band pentru noiembrie. Aşa am putut să-i întâlnim, să vorbim cu ei 3 (Darren Bancroft, cuplul Thomas şi Dede WP). Am aflat că le place România, să mănânce costiţă de porc de la un restaurant autohton, vor ca oamenii să danseze pe melodiile lor şi mai au puţin până la vacanţa post albumul de debut. Oh yeah! De Alexandra-Maria Colţa şi George-Mihai Irimescu Foto: Ina Ionescu rAM: Cum a fost primul gig in Bucureşti? THOMAS: A fost tare! Primul nostru gig in România a fost uimitor. A fost acum aproape un an şi jumătate, eram destul de noi, nu cântaserăm prea mult în turnee şi am venit aici şi ne-am simţit foarte bine! Publicul a fost foarte entuziasmat. Am stat două nopţi aici, chiar ne-a făcut plăcere. Ne pare bine că ne-am întors. Deci şi voi sunteţi nerăbdători până la concertul de mâine. Thomas: Da, clar. Sper să fie cel puţin la fel de bun ca data trecută. Acum avem un toboşar cu noi, aşa că showul s-a schimbat puţin. E bine că putem face ceva puţin diferit faţă de ceea ce făceam anul trecut. Legat de asta, noul tobar este un membru permanent al formaţiei? Thomas: Ei bine… nu. Darren: Nu tocmai. El este de fapt membrul unei alte formaţii, este de la Micachu & The Shapes, o trupă chiar bună din UK, de la Rough Trade Records. Ne cunoaştem de ceva vreme, formaţia lui e undeva între albume, aşa că pentru o vreme cântă cu noi. Pe urmă vom lua pe altcineva la tobe, e o chestie flexibilă. Dede: Live, vom avea permanent un tobar, dar nu o

persoană anume… Thomas: Persoana se va shimba. Se va schimba în permanenţă… Aţi cântat în ţări foarte diferite, din punct de vedere cultural. Vedeţi România ca pe o destinaţie „exotică”? Thomas: Cred că da. De obicei, odată ce ai fost într-un loc, când vii a doua oară ştii deja la ce să te aştepţi… deci venind astăzi a fost ceva mai puţin „crazy” decât data trecută. Data trecută când am venit în România foarte spontan a fost foarte tare. Dar cred că încă e exotic, desigur. E departe de casă, este o cultură oarecum diferită şi e minunat să venim aici. Cum vă petreceţi timpul aici? Aveţi vreun loc preferat? Darren: Da! Este un restaurant care ne place foarte mult. Am uitat cum se numeşte!


Dede: Trebuie să aflăm cum se numeşte. Ni s-a promis că o să mergem şi mâine să mâncăm acolo pentru că ne-a plăcut foarte mult mâncarea. Darren: Costiţe de porc. Dede: Porc, da. Darren: Am fost să vedem şi clădirea aia foarte mare care are un muzeu mare înăuntru şi Parlamentul. Dede: Casa Poporului. Am văzut o expoziţie foarte bună, am băut o cafea şi am admirat priveliştea care era drăguţă. A fost o zi frumoasă în aer liber. Aţi ascultat vreo formaţie românească? Thomas: Îi ştim pe cei de la The Amsterdams, când am venit data trecută am petrecut ceva timp împreună. Darren: Am fost chiar la studioul lor, nu? E undeva într-un subsol, ne-au cântat nişte piese, a fost drăguţ. Dede: Am cântat şi noi cu ei! Darren (către Dede): Oarecum, la percuţie… tu ai cântat cu ei! Thomas: Deci mă tem că The Amsterdams sunt singura formaţie pe care o ştim. Darren: Nu ştim alte formaţii româneşti. Pe cine ar trebui să mai ascultăm? Alexandra: Mâine îi veţi avea pe Yelllow în deschideere. Thomas, Dede: Ok, o să-i ascultăm. Majoritatea formaţiilor româneşti aleg să cânte în limba engleză. Ce părere aveţi despre asta? Thomas: Cred că e ok… bine, evident că e păcat că oamenii simt nevoia să cânte în altă limbă pentru a transmite ceea ce vor. Dar engleza este o limbă dominantă, e şi influenţa culturii americane… nu este ideal dar e oarecum previzibil. Dar asta nu înseamnă că nu se poate produce muzică bună şi în limbile native. Darren: Poate e mai bine să încerce un mix. Pentru noi este evident simplu (fiind britanici), dar artişti precum Sigur Rós sau Björk le amestecă, şi mi se pare foarte tare. Nu zic că toată lumea susţine că ar trebui să cânţi în engleză, dar este


clar că dacă o faci şi eşti o formaţie românească, poţi comunica nu numai cu englezi, dar şi cu spanioli sau portughezi, pentru că este o limbă vorbită în foarte multe părţi. Voi aţi cânta în altă limbă? Thomas: Nu chiar. Pe una din piesele noastre cântăm puţin în rusă, pe care Dede o interpretează live. Deci avem puţină rusă. În afară de asta… Dede (către Thomas): Tu trebuia să cânţi „Oh!” în franceză! Thomas: Nu a sunat cum trebuia, aşa că am renunţat. Dede: Ar trebui să încerci! Thomas: Poate… Darren: Dacă unul dintre noi ar vorbi fluent altă limbă, sau s-ar fi născut în altă parte, am face-o cu siguranţă, dar suntem cu toţii născuţi în Anglia, aşa că… Sunteţi cu toţii foşti angajaţi ai EMI. Lucrul acesta v-a influenţat cariera muzicală? Darren: Sincer să fiu, chiar deloc. Este doar un loc unde am lucrat. Este un lucru foarte obişnuit, de exemplu actoria, dacă eşti actor probabil găseşti un job pe un platou de filmare, dacă eşti artist, probabil găseşti unul la o galerie. A fost foarte distractiv şi interesant, dar industria muzicală este foarte diferită faţă de cum era cum cinci ani sau zece ani, şi dacă te implici în speranţa că în felul acesta îi vei afla secretele, din păcate vei avea un şoc foarte repede. Trebuie pur şi simplu să o faci (n.r. - muzica), să o trăieşti, şi nimeni nu te poate învăţa cum să scrii piese bune, asta cu siguranţă. Numai dacă faci o şcoală de muzică. Thomas: Da, cursuri de compoziţie, un curs cu unii dintre cei mai buni compozitori, ei te pot învăţa! Darren: Poate trebuia să facem asta! Dar nu cred că EMI a avut vreun efect real asupra muzicii noastre. Cum aţi descrie primul vostru album pentru publicul din România? Thomas: Reprezintă toate lucrurile care preocupă We Have Band, tot ce am făcut de la început până la un anumit moment, pentru că este un fel de combinaţie a tot ceea ce ne-a inspirat şi tot ce am simţit că trebuie spus şi înregistrat. Melodiile sunt dansabile, albumul are părţi bune, părţi mai puţin bune şi credem că este destul de variat, nu credem că este neapărat acel gen de electro-pop la care se aşteptau oamenii după apariţia single-urilor, este puţin mai mult decât atât. Este prima noastră încercare şi sperăm ca următorul să fie mai bun, cel de după şi mai bun, aşa că vom face ce fac toate formaţiile, vom face cea mai bună muzică pe care o putem face la momentul ăla. Darren: Reprezintă foarte bine ceea ce eram la momentul respectiv, nu? Cred că asta putem face, să sperăm că vom face ceva care va reflecta în mod sincer ceea ce eşti şi ceea ce simţi la momentul respectiv. Dede: Când am făcut albumul, totul era destul de privat şi de spontan. Şi aruncam idei împreună, pentru a ne cunoaşte mai bine ca formaţie. Şi cred că asta se vede în

44

album. Aveţi şi alte job-uri în afară de muzică? Thomas: Nu, în nici un caz. Am renunţat la job-uri acum mai mult de doi ani, şi de atunci am început să plecăm în turnee, să scriem piese şi să le lansăm. Suntem foarte norocoşi, am avut doi ani foarte buni. Darren: Căte show-uri am avut anul trecut? Thomas: Anul ăsta am avut cam 130. Am avut cam 130 de spectacole pe an, aşa că nu mai este timp şi pentru altceva. Dar ne putem plăti facturile, ne descurcăm. Dede: Suntem norocoşi că putem face asta full-time. Thomas: Da, e un privilegiu. Şi vă descurcaţi? Bănuiesc că este un efort destul de mare şi vă trebuie multă energie. Thomas: Da, şi simţim asta, acum suntem puţin obosiţi pentru că suntem în turneu din noiembrie 2008. Cred că formaţiile au foarte multă energie pentru a face lucrurile astea, dar la un moment dat ajungi într-un punct când te gândeşti că ai avea nevoie de câteva luni pentru a-ţi încărca bateriile. Şi momentul ăsta ar putea veni repede pentru noi. Dar e în regulă pentru că ştim că turneul se apropie de final şi încă avem multă energie pentru „ultima sută de metri”. Dede: Acum aproape o săptămână eram in Frankfurt, eram cu toţii extenuaţi, eram zombie. Dar când am urcat


pe scenă publicul era incredibil, şi am simţit ca şi cum le-am fi supt energia căpătând noi înşine energie pe care nu credeam să o avem. Asta ne-a făcut fericiţi, şi când eşti fericit vrei să faci spectacolul şi te bucuri de el, aşa că până la urmă am petrecut o seară extraordinară şi chiar ne-am dus la culcare ceva mai târziu decât ar fi trebuit. Dar ne-am simţit foarte bine. Dar alte hobby-uri? Thomas: Nu prea e timp pentru ele. Îmi place să joc fotbal, dar m-am accidentat chiar înainte de începutul turneului din 2008 şi de atunci nu am avut timp timp să fac operaţia pentru a-mi repara genunchiul. Deci acest hobby s-a dus. Darren: Facem şi multe lucruri amuzante. Lui Dede îi place să facă goblenuri. Thomas: Foarte rock’n’roll! Darren: Şi lucruri care îţi stimulează mintea, ne place să citim, tuturor ne plac mult filmele… Dede: Lui Darren şi mie ne place să facă puţină Yoga. Darren: Ascultăm de asemenea şi foarte multă muzică. Thomas: Cred că astea te stimulează, încearcă să te stimuleze. Ceva planuri de viitor? Thomas: Vom lansa încă un single de pe disc undeva prin decembrie, mai mult pentru a închide capitolul legat de acest album. După care o să scriem ceva nou şi o să intrăm în studio în anul care vine. Probabil o să mai avem câteva spectacole la începutul anului viitor, dar nu un turneu în toată regula. Pentru că oamenii deja au ascultat piesele astea de mult timp, am împrospătat spectacolul având tobe live, lucru care sună foarte foarte bine, ne place mult. Dar simţim că oamenii care ne-au văzut poate de două sau trei ori merită un material nou. Şi depinde de noi cum ne întoarcem mai mari şi mai buni în 2011. Am observat că majoritatea gig-urilor voastre au loc în cluburi, dar şi faptul că aţi avut multe apariţii la festivaluri

mari, cum ar fi Glastonbury. Ce preferaţi, scena undergorund sau pe cea mainstream? Darren: Deocamdată, savurăm schimbarea. Am fost în Berlin data trecută, unde am cântat de şase ori. Primele 5 spectacole fuseseră spectacole în cluburi, dar acesta a fost primul nostru concert în adevăratul sens al cuvântului, într-o sală calumea, şi a fost fantastic, cred că au venit 500 de oameni. Cred că începe să ne placă şi mainstreamul. Dar ne plac şi cluburile, ne-am simţit foarte bine cântând în cluburi şi este întotdeauna distractiv, este o modalitate foarte bună de a te face cunoscut în faţa a tot felul de oameni. Dar acum cred că ne place schimbarea. Thomas: Da. Am cântat la ceva festivaluri, în jur de 30-35 de festivaluri anul acesta, în locuri diferite. Ne plac foarte mult. Muzica noastră se potriveşte şi în cluburi, şi la festivaluri. Suntem foarte norocoşi că reuşim să cântăm în foarte multe locuri. Care este cea mai „nebună” chestie pe care aţi făcut-o pe scenă? Dede: Eu! Am intrat în public la un concert în Germania de curând, am dansat cu ei. Thomas: Ai trecut corzile! Dede: Chiar mi-a plăcut. Dădeam microfonul oamenilor dar ei erau „oh!”, nu îl vroiau, dar mie mi-a plăcut. A fost ceva spontan? Dede: Da, chiar a fost. Se dorea de la noi să cântăm mai mult şi nu mai aveam piese pe care să le cântăm aşa că a trebuit să le cântăm pe unele din nou, şi m-am gândit să schimb câte ceva. Am simţit că va fi mai amuzant, aşa că am trecut linia, da ăsta e cam maximum de spontaneitate la care pot ajunge. Thomas: De obicei încercăm să avem un show bun, să păstrăm energia… Darren: Show-ul este show pentru noi, îl facem, este mereu diferit, dansăm în moduri diferite, mergem în părţi diferite ale scenei. Nimeni nu îşi dă jos hainele pe scenă.

Deocamdată cel puţin. Muzica este foarte importantă şi nu simţim că trebuie neapărat să facem ceva sălbatic, că să cântăm bine. Vrem în schimb ca publicul să fie „nebun”, el joacă un rol important în treaba asta. Ceva experienţe neobişnuite în timpul turneului? Thomas: Da, chiar astăzi vorbeam. Anul trecut am fost în St. Petersburg, Crăciunul trecut în Miami, am fost în Australia, în nişte locuri extraordinare unde am făcut scufundări, am înotat în portul Sidney… o formaţie mai face chestii stupide şi avem nişte amintiri extraordinare legate de ultimii doi ani, ne simţim norocoşi. Am avut doi ani extraordinari. Şi e foarte frumos că ne-am întors aici, unul din locurile unde am venit iniţial care a fost cam „out of the box”, diferit, să ne întoarcem spre finalul turneului. Sper că va fi bine mâine, nu va fi clubul gol. Dede: Data trecută a fost foarte distractiv, publicul a fost foarte cald, dansau, erau foarte încurajatori, aşa că suntem nerăbdători să cântăm din nou, clubul este un loc foarte tare, abia aşteptăm. Aţi spus că este un loc diferit. În ce fel este diferit? Darren: Este diferit faţă de orice alt loc, dar nu ca şi când ar fi altfel decât restul lumii. Noi suntem norocoşi pentru că, dacă te duci undeva în vacanţă, nu prea ai ocazia să vezi oraşul, dar de fiecare dată când noi mergem undeva ne întâlnim cu promoter-ul care ne-a adus acolo, mereu te duc undeva drăguţ ca să mănânci, să bei băuturile locale… Suntem norocoşi şi cu concertele, pentru că putem cunoaşte oameni care chiar locuiesc în oraşe. Deci de fiecare dată este unic şi extraordinar, chiar dacă vorbim de aici, de Sidney, orice loc. Nu e vorba despre o comparaţie, ci chiar despre oraşul respectiv. Deci da, e minunat aici, ne place, ne place să întâlnim oamenii care locuiesc aici, să mergem cu metroul, orice, pur şi simplu să ne implicăm.

45


The fine & noble art of backstabbing

Andrei „Robin” Proca este vocal şi chitară la Robin & The Backstabbers şi, mai nou, basist la Partizan. Misterios, politicos şi cu mult şarm, ne povesteşte că există o filosofie a backstabbing-ului, că îi e dor de fratele lui şi că povestea lui muzicală a început încă din liceu.

De Cătălin Cumpănaşu Foto: Ina Ionescu

Ca orice mic burghez care se respectă, taică-miu şi-a dat fiul la şcoala de muzică unde am făcut 8 sau 9 ani de pian. Apoi, am fost plecat în Alabama şi, oarecum de plictiseală m-am apucat să cânt la chitară. După ce m-am întors în ţară, am fost luat într-o formaţie – Nivel Zero. Apoi, am dat la o facultate care nu avea nicio legătură cu muzica. Făceam muzică în tot timpul ăsta, dar numai pentru mine, acasă. Şi mi se părea destul. Până când, anul trecut am zis că e nevoie de o formaţie în viaţa mea. La chitară cântă de 15 ani, dar cu pauze. La voce, de 6 luni. A lucrat ca tehnician de sunet, însă mai mult încărca şi descărca camioane cu boxe şi amplificatoare. Totuşi îşi dorea să stea mai mult la mixer, să fie


mai aproape de muzică, aşa că după un an, a plecat. „Am avut mare noroc. M-a sunat un băiat din Italia în studioul căruia am lucrat în Toscana, şi a zis să deschidem un studio în Bucureşti.” Acum are studioul The Great Below şi trăieşte din muzică. „Situaţia este bună, dar nu chiar disperată”, cum i-ar plăcea lui să zică. În plus, „pentru a ajunge la un anumit nivel şi ca să poţi obţine performanţă, ai nevoie de o continuitate”, lux pe care nu ţi-l permiţi când lucrezi.

Robin + The Backstabbers Dincolo de marketing care, cu siguranţă îi ajută, numele formaţiei are o filosofie şi o încărcătură emoţională. „Pentru că se potriveşte. Pentru că mi-am dat seama că asta suntem. Chiar şi fără răutate, cu multă bună-voinţă, tot ajungi cumva să faci treaba asta. Într-un fel, toţi suntem backstabberi, chiar şi când e vorba de noi înşine. Oricum, a început să-şi piardă sensul pentru mine, mai puţin atunci când încep să fac eu rău cuiva.” Deşi se bucură de succesul pe care l-au avut într-un timp destul de scurt, Robin este uimit că totuşi lumea îi bagă în seamă. Nu pentru că nu s-ar aştepta, ci pentru că unele formaţii din jurul lor reacţionează destul de prost la ei. Le impută cumva etapa de început, când eşti încă no name şi trebuie să înduri chiar şi concerte cu sala aproape goală, etapă pe care ei au sărit-o destul de repede. Single-ul cu care s-au lansat este deja arhicunoscuta „Vânătoarea regală”, pentru care există şi o variantă live, feat. Dobro. O parte din succesul şi ascensiunea lor rapidă se datorează acestei melodii care prinde foarte repede, promovată intens şi de Guerrilla. Compusă mai de mult de Robin, melodia demonstrează că se mai pot face versuri în limba română,

fără să fie penibile. Este o melodie fericită, simplă dar profundă şi care, parcă recuperează un aer pierdut al anilor ’90. Ultimul single, „Iguana făcătoare de minuni” nu face decât să confirme că „Vânătoarea regală” nu a fost doar un accident fericit. Din punct de vedere muzical, demonstrează că backstabberii se dedau şi la lucruri de fineţe care merg direct la inimă.

Backstabber și Partizan De pe scena românească, Robin îi apreciază foarte mult pe The Amsterdams, însă Partizan „sunt formaţia mea preferată din toată România.” De la concerte de deschidere cu backstabberii, a ajuns noul lor basist. „După cântarea din Control, mi-au zis că au nevoie de basist, dar fără să-mi facă o propunere. Şi a doua zi mă tot învârteam prin studio şi îmi ziceam: «de ce nu pui mâna pe telefon? Ştii că asta vrei!» Şi m-am dus şi am dat probe, ceea ce a fost foarte stresant. N-am mai cântat la bass în vreo trupă. Mi-au spus că au mai fost 20 de alţi basişti la probe, dar m-au luat pe mine pentru că nu sunt foarte bun, dar cânt constant şi sigur. Ceilalţi, fiind foarte buni instrumentişti, nu se puteau abţine şi se dădeau în spectacol.” Deşi recunoaşte că este o mare provocare să facă faţă programului încărcat de repetiţii şi concerte, Robin ne asigură că totul o sa fie bine. „Acum, orice cântare se anunţă cu The Backstabbers trebuie prima dată anunţată la Partizan pentru aprobare. Cel mai rău caz pentru mine ar fi să mergem în turneu cu Backstabbers şi să deschidem pentru Partizan. La cum avem noi concertele, ar însemna să rămân 4 ore pe scenă.” Robin nu se sfieşte să afirme că Partizan este ceva nou şi diferit, dar că asta nu face decât să ajute formaţia Backstabbers din punct de

47


vedere artistic, muzical. „Cu Partizan am învăţat foarte mult să iei piciorul de pe acceleraţie şi să fii totuşi heavy. Înseamnă mai mult control şi mai puţin din acel şarm romantic al distrugerii. La Backstabbers pot să fac tot ce vreau eu, dar aici sunt mult mai cenzurat. Dar tocmai asta îmi lipseşte în viaţă, disciplina asta pe care ei mi-o impun.”

Oh, brother Dacă am fi fost o revistă de scandal sau un tabloid, Robin ne-ar fi transmis că „niciunul din cântecele pe care le-am scris pentru The Backstabbers nu le-am scris eu. Le-a scris fosta mea soţie. Indiferent ce spune fata aia, copilul nu-i al meu. Indiferent ce vă spune cealaltă fată, colecţia de reviste nu-i a mea. Şi nu am permis de conducere.”

Ceea ce totuşi e adevărat, e că Robin are un frate pe care îl divinizează şi îi transmite că îi e dor de el! Este vorba de Vladimir Proca, fostul tobar din Backstabbers, „care e în continuare tobar Backstabbers numai că este plecat în Danemarca, la studii. Se întoarce două luni în februarie şi martie, timp în care probabil că o să cântăm cu el concertele pe care o să le avem atunci.” Tot la capitolul dezvăluiri, vă spunem că Robin a terminat regia şi că, deşi i-ar plăcea să facă filme, nu e dispus să renunţe la ce face acum şi nici nu crede că e destul de „tiranic” cum trebuie să fie un regizor adevărat. Însă nu se ştie niciodată.

49


„Jemanfişismul” à la Eloize Eloize nu sunt chiar începători. Cântă din 2007 un rock alternativ cu „nişte influenţe de art-rock, electronică, jazz şi experimental”. Au nişte melodii proprii şi perspectiva unui album, cântă Radiohead la repetiţii (vezi MySpace), au o floare în logo şi nu le e frică s-o folosească. Ei sunt Eloize. de George-Mihai Irimescu George: Cine e Eloize? Jack: Eloize este un proiect muzical alcătuit din cinci membri: Jack – voce/chitară/versuri, Alex Doppelgänger – synth/fx, Clau – tobe, Valentin – chitară, Mr. Radu Manivelă – bass. Am vrut ca numele formaţiei să fie mai degrabă asemănător unui pseudonim al unui autor sau poet. Iar numele acesta ne-a plăcut cel mai mult. Ţintiţi spre mainstream sau rămâneţi underground? Valentin: Momentan rămânem underground fără ca ăsta să fie un scop, ci doar o întâmplare. Mainstream-ul e de dorit, pentru că îţi merge mai bine ca trupă când te ascultă mai multă lume decât atunci când nu eşti băgat în seamă şi treci drept zgomot de fond. Nu cred că a fi în mainstream e ceva rău, cum ar spune mulţi pretenţioşi. E doar o stare de fapt care aduce beneficii. Descrieţi în câteva cuvinte stilul vostru. Alex: Stilul nostru....este ancorat în rock-ul alternativ, pentru a nu

50

pluti în derivă. Apoi se adaugă nişte influenţe de art-rock, electronică, jazz şi experimental. Valentin : Jemanfişismul. Mai faceţi şi altceva pe lângă formaţie? Jack: În paralel cu Eloize se mai întâmplă ca unii dintre noi să studieze Film, TV, Limbi Străine, Jurnalism şi IT. Valentin: Drept chestii formale, fac facultatea de Automatică. În rest pierd mult timp pe afară în van, caut pe net, mă dau pe rolă sau placă (daca nu e ruptă), apreciez frumosul, berea, tovărăşia, realizările altora, caut geci sau adidaşi care mi-ar veni bine, sper. Sunteţi toţi din Giurgiu? Cum v-aţi strâns toţi 6? Alex: Eloize este formată integral din oameni de Giurgiu, oameni care se cunosc de o grămadă de vreme. A fost mai uşor decât pare, deşi probabil mulţi oameni se aşteaptă ca trupa să aibă în spate o poveste de genul „Născută din

din tenebrele nopţii, la graniţa dintre vis şi realitate, acolo unde Stixul şi Oltul se întâlnesc, trupa Eloize prezintă un ansamblu de valori păgâno-balcanice cu elemente de gheişă”. Ca la orice trupă care face muzică există clişeul „ne-a mânat dorinţa de a face muzică”, clişeu care nu ne-a ocolit şi căruia doresc să-i mulţumesc că există. La fel ca în orice comedie romantică de Hollywood: ne-am întâlnit, ne-am văzut, ne-am plăcut şi am rămas legaţi (sper) pe vecie. Hollywood: ne-am întâlnit, ne-am văzut, ne-am plăcut şi am rămas legaţi (sper) pe vecie. Prima repetiţie a fost (după cum probabil vă aşteptaţi) într-o clasă de liceu, unde am început cu nişte cover-uri: Placebo - Every You and Every Me; Vama Veche - Calul din Marlboro şi Joe Satriani - Why. Puteţi să vă opriţi din râs. Tot acolo am compus prima noastră melodie care ar suna foarte mişto dacă am mai prelucra-o un pic; până atunci stă încuiată cu tot cu parolă în calculatorul meu.


Cum a fost la Street Delivery? Dar la B’estival – Future Heroes? Alex: Street Delivery a fost foarte interesant, deşi lumea era pierdută în spaţiu şi între lupta dintre noi (precum şi cei care au urcat înaintea noastră pe scenă) şi tarabe, tarabele au cam câştigat. Jack: La B’estival a fost unul din cele mai fericite momente pentru că am cântat în faţa a mai multor oameni decât credeam. Lucrasem mult înainte de concert făcând şi nişte schimbări majore atât în muzică cât şi în personalitate. Mai mult, am putut vedea concerte extraordinare din care am învăţat foarte multe. Ce cântaţi în concerte? Numai piese proprii sau şi cover-uri? Jack: În concerte în ultima vreme am

cântat mai mult piese de-ale noastre. Ocazional merge şi un cover pentru atmosferă, dar treaba periculoasă cu cover-urile este că rişti să ajungi un penibil şi trebuie alese şi lucrate cu atenţie. La ce formaţie aţi vrea să cântaţi în deschidere? Jack: Radiohead, Arctic Monkeys, Battles, Mars Volta, Gorillaz, Romica Puceanu, Nirvana, John Lennon. Pe când un album? Jack: Sperăm ca la mijlocul anului viitor să reuşim să lansăm sau măcar să înregistrăm. Deocamdată ne pregătim intens pentru lansarea EP-ului nostru de debut. The Roller Coaster EP care va apărea pe undeva pe la jumătatea lui noiembrie în

formă fizică. De asemenea pregătim un mic turneu de promovare care va începe prin noiembrie şi se va termina probabil anul viitor înainte de Sesiune. Pe unde mai cântaţi? Alex: În general cântăm în Bucureşti, Timişoara, Cluj, Braşov şi Iaşi, dar Timişoara este de departe locul meu preferat într-ale gig-urilor. În general nu cânt în baie şi nici în mijloacele de transport, deşi ascult muzică în 100% din timp. Eu sunt tipul ăla ciudat din metrou sau autobuz care ascultă muzică şi dă incontrolabil din picior. Valentin: Acasă, la repetiţii, la duş, pe stradă (oarecum în şoaptă) şi unde se mai iveşte ocazia.


Recenzii TIRED PONY The Place We Ran From 2010 Fiction/Polydor de Magda Năstase Dacă în ultima vreme aţi auzit la Guerrilla ceva ce suna a Snow Patrol, dar parcă nu erau chiar ei, înseamnă că aţi făcut deja cunoştinţă cu Tired Pony! „The Place We Ran From” este numele primului album al supergrupului de artişti provenind din superformaţii precum Snow Patrol, REM şi Belle and Sebastian. Iniţiatorul proiectului este Gary Lightbody, care a scris câteva melodii cu iz de country american pentru o formaţie imaginară. Din fericire, trupa nu a rămas imaginară şi nici creaţiile doar pe hârtie. Este evidentă influenţa stilului Snow Patrol, însă există şi melodii diferite, ce respectă planul iniţial al irlandezului Lightbody: tribut stilului country. Cel mai bun exemplu este piesa I am a Landslide, cântată de Iain Archer. Point me at Lost Islands şi Nortwestern Skies se încadrează şi ele în tiparul genului. The Good Book cântată de Tom Smith (The Editors), cu siguranţă este ceva diferit în playlistul albumului. Atât datorită timbrului vocal pătrunzător al solistului, cât şi datorită versurilor ce evită clişeele clasice ale poveştilor de dragoste. Şi n-am vorbit încă despre prima piesă „scoasă în lume” de Tired Pony: Dead American Writers. Deşi versurile refrenului sunt de neînţeles, piesa este „catchy”! Iar dacă încă nu i-aţi văzut videoclipul, daţi repede un search pe youtube, merită! Şi apoi mai este şi Get on the Road, al doilea single lansat de TP. Pe album, melodia este cântată de Gary cu Zooey Deschanel (500 Days of Summer), însă în videoclipul oficial o regăsim pe încântătoarea domnişoară Lisa Hannigan, care imprimă mai multă intensitate piesei.


COSMIN TRG Liebe Suende / Sores Of Attraction 2010 Rush Hour NL – Direct Current Series de Antonio Nartea Release absolut imens de data asta din partea lui Cosmin TRG la label-ul olandez Rush Hour – vizionar incontestabil al four to the floor-ului la nivel global. După o perioadă de mutaţie continuă a sound-ului, de la ritmuri sparte prin Techno spre experimentale dedicate dancefloor-urilor, Cosmin se regăseşte la timp pentru a deveni unul dintre principalii coordonatori pentru direcţia pe care, sound-ul House, în accepţiunea sa mai mult sau mai puţin generală, o urmează în 2010. Parte a Direct Current Series în cadrul label-ului mai sus menţionat, discul de faţă prezintă două piese esenţiale pentru fanii KiNK, Actress, Martyn, Lone sau Anthony Shake Shakir. Liebe Suende primeşte rolul principal însă pentru ce urmează va fi nevoie de acordul părinţilor, believe! Vocal cut-uri specifice pentru Cosmin şi pad-uri care în pereche cu linia de kick-uri duc întreaga compoziţie la următorul nivel în ceea ce se conturează a fi o piesă complet nerecomandată romanticilor incurabili. Flipside-ul lasă loc laturii ceva mai deep & emoţional a lui TRG. Chord-urile preiau conducerea în Sores Of Attraction alături de drumline şi bass ce lasă o senzaţie de analogic şi probabil vor trezi, pe rând, nostalgia fiecărui fan Roland 808. În cele din urmă un release pentru care primele două adjective care răsar în minte sunt lush and sexual. Iar ca o opinie personală: A fuckin’ fresh one for the ladies only! Discul se află deja disponibil pentru comenzi pe www.rushhour.nl urmând ca în următoarele săptămâni să fie disponibil şi în format digital pe majoritatea site-urilor de specialitate.

THE MONO JACKS Now In Stereo 2010 Unsigned de Alexandra-Maria Colţa 13 noiembrie marchează data în care, în sfârşit, putem asculta melodiile celor de la The Mono Jacks pe album, pe calculator, în maşină. Now In Stereo este primul lor disc, cu două gramofoane pe copertă (şi unul pe spate), CD-ul cu aspect de vinil, 9 melodii de un rock alternativ de care mi-era dor. Recomand Superstitions, We’re All Getting Older şi Push The Pedal. Rock on!

53


Theo Herghelegiu

Mihai Conrad Mericoffer

RECOMANDÄ‚RI


Theo si , românii

Theo Herghelegiu e regizoare de teatru. Prin urmare, are păreri. Acum mult timp, a fondat „Teatrul Inexistent”, care se numeşte aşa şi pentru că nu are sediu. Ultimul ei spectacol a fost „Supermarket”. În loc să vorbim de „Theo – omul şi artistul”, m-am hotărât să întreb de „Theo - cetăţeanul”. Începem, totuşi, cu o delimitare conceptuală şcolărească, dar utilă. De Irina Vasilescu Foto: Ina Ionescu


Irina Vasilescu: Care e diferenţa, dacă e vreuna, între teatrul independent şi teatrul underground? Theo Herghelegiu: Am un déjà-vu cu întrebarea asta… Am tot primit-o în timp şi am făcut o împărţire pe trei categorii: alternativ, independent, underground. Când spunem „independent” ne referim la teatrul care nu-i făcut din bani publici, ci din resurse private. „Underground” este un statement, o mişcare, un fel de-a fi estetico-culturalo-social, care nici măcar nu cred că mai este de actualitate. A reprezentat o mişcare în anii ’60. Nu ştiu în România cine face teatru underground dacă e să fim foarte fideli etimologic cuvântului. Teatrul alternativ ţine de estetică. O estetică altfel decât cea cu care ne-a obişnuit teatrul de establishment. Pe de altă parte, a fi alternativ nu înseamnă neapărat a fi în sectorul independent. Un exemplu concret: Radu Afrim este alternativ şi lucrează preponderent la stat. Tocmai te-ai întors din Berlin. Ce şansă are teatrul… hai să zicem independent, din România, faţă de cel de aiurea? Eu n-am fost, din păcate, să văd teatru independent în Berlin. Am fost să văd teatru de maxim establishment la Volksbühne, care e un fel de Naţionalul lor. Dar oamenii care activează la ei în teatru se uitau foarte pătrat când le spuneam „să vedeţi la noi războaie şi diferenţe şi baricade!”. Nu înţelegeau noima unui conflict între independenţi şi stat. La ei, sistemul fringe e categoric mai „slab” decât cel de stat. Cum apare în sectorul independent un regizor, un dramaturg sau un actor bun, cum este instant înhăţat de sistemul de stat, care îl pune pe piedestal, îl provoacă să dea tot ce are, îl stoarce, îl stimulează etc. Sectorul independent e un fel de rampă de lansare, să zicem aşa. La noi poţi să te naşti talent şi să mori speranţă; poţi să îmbătrâneşti, să împleteşti cosiţă albă în sistemul independent şi se vor interesa sau nu de tine… Mă refer mai ales la actori, întrucât un regizor are avantajul că se poate mişca, se poate duce şi poate ciocăni la uşile teatrelor de stat. Dar un actor trebuie să fie chemat, tre’ să abiă cineva nevoie de el. Am multe exemple de actori extraordinari care au pornit din underground – sau mă rog, din independent – şi care acolo au rămas. Pe care i-au văzut o grămadă de persoane… să zicem autoritate, de genul regizori, directori, şi care au zis „da, vai, uite un super talent, uite un actor minunat”, pentru care n-au făcut nimic. Deci sistemul nu le-a oferit posturi, nu le-a deschis braţe, nu nimic. Deşi i-au văzut, le-au pus eticheta de valoare şi s-au oprit la asta. Există un clivaj. Din păcate, după 20 de ani de libertate (cu sau fără ghilimele), există încă un soi de dispreţ, aşa, funciar, în atitudinea celor care ocupă poziţiicheie în sistem. Şi chiar în creierele unor artişti de valoare, creditabili şi care pot fi formatori de opinie, de la care ai avea alte pretenţii. Din punctul meu de vedere, războiul e încheiat de mult. E trasată o graniţă, un zid peste care unii sar, alţii nu… Personal, mă simt perfect pe „glia neatârnată”, dar mulţi dintre colegii mei au alte aspiraţii.

Am văzut „Supermarket”. Ca şi în alte spectacole, tot tragi semnale de alarmă apropo de consumerism şi de societatea care se duce de râpă… Ce poate face spectatorul care se uită şi sesizează semnalul ăsta? Fiecare poate să gestioneze elementele din propria viaţă. Eu nu pot să dau o reţetă. Nu există o formulă magică sau universală. „Faceţi toţi următorul lucru: mergeţi acasă şi aruncaţi-vă televizoarele pe geam!”. Nu cred că asta este soluţia. Dar, fiindcă pomeneai de Berlin, am avut o dispută – ei se ceartă mai greu, că-s oameni civilizaţi – cu o jurnalistă de acolo, la origine româncă; ea spunea că o revoltă cum de fiecare dată oamenii pe care îi întâlneşte aici critică şi blamează corupţia şi societatea, dar nimeni nu face nimic. Şi am spus: „Bun, şi tu cam ce ai aştepta de la ei să facă?” – iată, întrebarea era cumva pe aproape – şi a zis „Eu cred că reconstrucţia socială începe de la individ.” Deci fiecare tre’ să facă ceva începând cu el. Dacă tu deteşti corupţia, nu te duci să dai şpagă la doctor. Şi i-am spus: „dacă tu nu dai şpagă la doctor pentru că deteşti corupţia şi te-ai dus cu fractură de nu ştiu ce os, pleci acasă cu două fracturi”. Într-un sistem bolnav, n-ai cum să fii tu singurul care se poartă sănătos cap-coadă. Sau ai cum, da’ atunci te ostracizezi sau te condamni

57


Zi-mi despre mesajul social general transmis de teatru… Eu am crescut la şcoala Marcel Iureş, din punctul ăsta de vedere. Altfel, m-a educat UNATC-ul. Adică m-a, mă rog… handicapat UNATC-ul. Şi acolo, la şcoala Marcel Iureş, lecţia numărul 1, numărul 2, numărul 3, numărul 100 suna, comprimată, cam la modul următor: nu mai trăim vremurile în care artistul să se izoleze într-un turn de fildeş şi să facă artă şi creaţie acolo, în turnul lui. Astăzi, artistul are datoria să fie artist-cetăţean şi să fie purtător de mesaj. După mine, sunt două variante mari şi late. Artistul-cetăţean poate fi purtător de mesaj şi actant în societate, implicat direct; sau poate transmite prin arta lui un mesaj; mai multe... Şi nu e de neglijat, este un impact puternic. Teatrul poate fi o artă educativă; nu vreau să sune tezist, dar… Te duci la teatru, vezi „Hamlet” – uite, hai să-l luăm pe bietul Shakespeare – şi te duci acasă şi te gândeşti că lumea e nedreaptă. Şi poate data viitoare votezi cu capu’, nu cu curu’, când te duci la alegeri. Asta pe filonul strict artistic.

« Foarte rar se iese cu steagul fluturând în mână în faţa duşmanului. De regulă, îi dăm la gioale, îi punem piedică sau îl ciupim de bucă. »

la lucruri uneori foarte grave. Dar ce poate să facă fiecare spectator, ca să revenim la „Supermarket”, este să-şi facă o analiză de conştiinţă. Cinstită. Mai departe, fiecare cu karma lui.

Pe partea cealaltă, dacă artistul iese în stradă (la propriu), poate influenţa opinii. El poate fi vârful de lance, ca să zic aşa. Condiţia este ca ei să aibă atitudine, şi aici cred că avem o mare problemă. Nu cu artiştii români, ci cu românii per ansamblu. Lipsa de atitudine. Tentaţia asta a noastră de a bârfi şi de a scuipa pe la colţuri. Şi de a ne îmbrânci prin ganguri. Foarte rar se iese cu steagul fluturând în mână în faţa duşmanului. De regulă, îi dăm la gioale, îi punem piedică sau îl ciupim de bucă. Şi când se-ntoarce, o luăm la fugă, să nu vadă c-am fost noi. Asta e o problemă pe care o s-o am întotdeauna cu poporul român. Dar văd că, în ultimul timp - şi sunt mândră de colegii mei, actorii - , au început să iasă-n stradă când i-a nemulţumit ceva. Bravo lor.


În ce măsură poţi să foloseşti teatrul ca unealtă socială? Cred că teatrul, pentru că este consumat de o minoritate, nu poate mişca decât o minoritate a minorităţii, cu alte cuvinte un număr prea insignifiant ca să conteze. Dar, pe de altă parte, ca o bombă să explodeze, îi aprinzi fitilul. Teatrul poate aprinde fitilul. Noi jucăm în săli care au 50 de locuri, în care vin 30 de spectatori şi ajungem la performanţa de a da 10 reprezentaţii. Mă gândesc că, din totalul ăsta, un om-doi poate c-au fost atinşi. Părerea mea e că ei nu contează. Şi-am să-ţi spun de ce. Cei care sunt atinşi erau oricum oameni de un anumit calibru şi cu un anumit bagaj de opinii. Noi n-am făcut decât, eventual, să le certificăm. Cei care vin cu altă lume-n cap, tare mă-ndoiesc că pleacă atât de transformaţi de la teatru încât de mâine să fie alţi oameni. Şi nimeni nu este atât de imbecil încât să spere asta. Dar ceea ce sperăm este ca ăştia care vin din altă lume, nu că de mâine să se trezească transformaţi, dar măcar să le băgăm o şopârlă, colţişorul unor îndoieli. Poate că uneori reuşim. Nu ştiu. O să dau un exemplu. În teatrul din Dresda, înainte de căderea Zidului, actorii au făcut următorul lucru: jucau repertoriul lor; şi în mijlocul lui Hamlet, să zicem, câte un actor, în fiecare seară, ieşea la rampă şi citea de pe foaia de hârtie un protest anti-comunist. Securistul din sală urla lucruri de genul „astfel de fapte nu vor rămâne fără consecinţe!”, sau „aşa ceva nu va rămâne nepedepsit!”, ieşea din sală trântind uşa, şi ei îşi vedeau mai departe de spectacol. Treaba asta a ţinut câteva luni. N-a păţit nimeni nimic pentru că, din fericire, oricum treaba era în fierbere şi în noiembrie Zidul a căzut. Dar vreau să spun – oamenii ăia, ca simpli actori, nu aveau de unde să ştie ce sa va întâmpla. Şi au avut curajul să facă lucrul ăsta. Nu cred că s-ar fi întâmplat niciodată în România. Ne lipsesc biluţele alea două… De unde vine teama asta? În general, ne e frică să nu pierdem ceva. Dacă eşti un om liber, nu mai ai nimic de pierdut, prin urmare nu mai ai teamă. De exemplu, mie mi-e teamă să nu pierd afecţiunea unor oameni la care ţin. Dacă stai aşa să depănuşezi psihologic, ce înseamnă teama de a nu pierde afecţiunea? Înseamnă că ţii la o imagine. E, asta înseamnă ego, dacă mergem un pas mai departe. În momentul în care zic „bun, nu-mi pasă de imaginea mea, nu-mi pasă de ce gândesc ceilalţi, îmi abolesc ego-ul - pe cât pot, că nu suntem acuma zen - lupt şi dau la cap nevoii mele de imagine imaculată”, în momentul ăla, din punctul meu de vedere, nu mai am nimic de pierdut. Şi-atunci nu mai am frici. Nu pot să fac săpăturile astea în creierii a încă 20 si ceva de milioane de români. Nu ştiu ce frică are fiecare, dar cu siguranţă are. O soluţie ar fi să-şi analizeze omul fricile. Să vadă ce i le alimentează şi la ce poate renunţa, ca să devină un om liber. E foarte greu. Ne lipseşte cinstea, ne lipseşte curajul de de a ne enunţa măcar nevoile. Orgoliu. Apel la onestitate! Nu ştiu… Asta nu cred că se-ntâmplă peste noapte. Nu cred că e un stimul la care să răspundă

oamenii aşa cum ai apăsa pe un buton. Cred că e un proces… vorba personajelor din „Cu Naşul la Psihiatru”: „It’s a process.” (râde). Şi cred că e un proces foarte lung. Lung, decenii…! Generaţii peste generaţii educate într-un climat un pic mai sănătos, un pic mai sănătos… Ca să fiu optimistă, strănepoţilor tăi s-ar putea să le iasă figura. Deci ne aruncăm aşa, peste vreun veac în faţă. Gen. Şi fiecare să-şi facă pe pătrăţica lui. Pentru că noi tot timpul spunem „sistemul, sistemul!”. Dar sistemul ăsta cine e? E aşa, o jucărie, un concept abstract? Nu. Este o sumă de oameni. Este o structură formată din omuleţi care interacţionează între ei sau acţionează asupra noastră, celor dinafară. Tot la individ ajungi. Deci tot fiecare, cu măturica şi cu fărăşelul, în pătrăţica lui tre’ să-şi strângă gunoiul. Ca să nu zic „rahatul”. Că dacă ai un căţel şi face cachi în mijlocul sufrageriei, cureţi după el. Dar cachi-ul pe care îl aduni tu ca cetăţean, ca entitate civică, socială, îl laşi acolo să se facă morman şi mai dai din când în când cu spray de cameră. Îţi dai seama cam ce mirosuri se nasc… Şi ţara asta pute foarte tare.

59


« Teatrul nu poate mişca decât o minoritate a minorităţii. Dar, ca o bombă să explodeze, îi aprinzi fitilul. »

Înafară de criza economică, în criză de ce anume consideri că suntem, ca societate? De demnitate, în primul rând. Asta nu e o criză acută, ci cronică. Şi cred că boala s-a instaurat înainte de ’90, în jumătatea de veac comunist. Ar fi trebuit ca după ‘90 să începem vindecarea acestei boli. Nu am făcut acest lucru, şi cine ar fi responsabil moral, şi anume pătura intelectuală, n-a făcut destul, după părerea mea. Sau n-a făcut în direcţia eficientă, mai bine zis. Cred că e şi o criză de bun simţ majoră – asta-i mai recentă, deci mai de după ’90. Nu mai vorbesc de criza de generozitate şi de atenţie la aproapele nostru, care este o criză fără scăpare.

Fenomenul ăsta putea fi prevenit? E târziu. Poate putea fi prevenit acum 20 de ani, dacă ar fi avut cineva revelaţia că ţara se va duce de râpă. Şi dacă acel cineva ar fi fost atât de puternic încât să-i convingă pe cei capabili şi puternici din conjunctura momentului să se apuce să preîntâmpine acest lucru. Nu s-a întâmplat asta, probabil că nici n-avea cum, mi-e foarte greu să judec… Iar acum mi se pare tardiv. Nu cred că mai sunt metode curante pentru ce se întâmplă. Şi chiar dacă ar fi aşa, idealist vorbind, nu văd nici dorinţa şi nici apetenţa ca cineva să le pună în practică. E ca o damnare. Aici chiar cred că avem de-a face cu un blestem. Cu vreo 4-5 anişori în urmă, ziceam: „Avem soluţie! Soluţia e generaţia tânără! Copiii care s-au născut în jur de ’90, deci care au crescut în libertate, care nu sunt tributari nenorocirilor şi mentalităţii distruse de comunişti, şi care cu siguranţă vor scoate ţara din rahat.” După care am văzut că nici ei nu sunt mai breji, ca să zic aşa. Nu vreau acum să arunc o pisică moartă în curtea unor oameni care poate într-adevăr reprezintă o speranţă. Dar am stat de vorbă cu ei şi ei înşişi nu sunt foarte optimişti. Îmi spunea un băiat de 22 ani căruia i-am zis cândva „Dacă şi voi gândiţi aşa, poporul ăsta chiar o să moară la un moment dat!”… Iar răspunsul lui a fost „Poporul ăsta este mort demult.”. Şi nu era un copil neinstruit, needucat, nicidecum tâmpit; e un băiat foarte inteligent, foarte citit, un viitor artist, deci unul din oamenii pe care te-ai putea baza. Defetismul lor este înfricoşător. Mă rog, al unora dintre ei. Poate că s-a tras de la precaritatea economică; poate că de la sărăcie. Poate că de la tranziţia asta bulversantă care a răsturnat valori şi oamenii au devenit confuzi şi n-au mai ştiut încotro să se uite, de ce să se agaţe, la ce să se raporteze, deci s-a făcut, aşa… o mermeleală sinistră.

60

Încrederea şi securitatea fizică a cetăţeanului au fost zdruncinate. Faptul că toată lumea munceşte pentru ziua de mâine a stricat prietenii; nu mai ai timp să te duci să stai la o cafea, la o şuetă… cel mult dai un mail, sau intri pe messenger un sfert de oră, sau dai un SMS. Bun, astea sunt rezultatele tehnologice ale civilizaţiei, nu e ceva specific poporului român. Dar alienarea, combinată cu sărăcia, cu nesiguranţa, probabil că au dus aici. Mă refer la înstrăinare, la izolare, la pierderea calităţilor prietenoşeşti… Era şi solidaritatea dinainte de ’90, că aveam toţi un duşman comun şi p-ăla scria Ceauşescu. Şi asta te aduna. Acum nu mai există solidaritate, nu mai există spirit de breaslă… Mă lovesc de invidii şi de frustrări la tot pasul, şi nu cred că e o chestie specifică meseriei pe care o fac; din câte am vorbit cu oameni din alte profesii, lucrurile stau la fel peste tot. Şi nu cred că e-n regulă; şi înainte de ’90 întâlneam oameni frustraţi, geloşi şi invidioşi, că sunt inerenţi, dar îi întâlneam ocazional, erau excepţii… Acuma raportul e exact invers. Încotro crezi că se îndreaptă teatrul independent românesc? Mi-e foarte greu să spun. Eu am început să fac teatru independent în ’98, când am terminat facultatea şi când, împreună cu alţi colegi şi cu Dana Voicu, am inventat „Teatrul Inexistent”. Din ’98 până acum sunt 12 ani. În intervalul ăsta, întrebarea a fost pusă frecvent. Şi de fiecare dată, ce-am preconizat a fost fals. E imposibil de estimat, fiindcă este atât de nesigură treaba asta cu partea economică; noi depindem foarte tare de asta. De exemplu, „Supermarket” este un spectacol care are-n el o armată de oameni. Oamenii ăştia, toţi, am muncit fără bani, am făcut o producţie din nişte sume hilare… un simulacru de producţie. Trei sferturi din costume sunt decartate din garderobele proprii. Şi sigur că, dacă mă întrebi „ai mai face-o odată?”, răspunsul e „da”. Dar uite, poate că la „Hipermarket”, care e în lucru acuma, am nevoie de nişte costume pe care n-am cum să le scot din şifonierul meu sau al colegilor actori. Şi atunci, dacă cineva nu investeşte o sumă cât de cât substanţială pentru producţie, spectacolul nu va putea ieşi. Şi-atunci eu zic „O, viitorul e negru, e handicapant, e mutilant, ucide artiştii, ucide expresia!”, pentru că nu ne sprijină nimeni să ne putem face şi noi treaba. Pe de altă parte, s-ar putea ca între timp să mă hotărăsc să fac trei producţii la stat şi să nu-mi cumpăr parfumuri, haine şi perne de banii ăia, ci să-i pun deoparte ca să-i investesc într-un proiect independent. Şi-atunci să zic foarte optimist „O, viitoru-i luminos!”. Dar e clar că suntem noi, cu noi, pentru noi. Deci nu poţi miza pe sprijin dinafară. Asta mi-e clar. După 12 ani aş fi nebună să mai am optimisme în sensul ăsta; de genul „Vin americanii!”, de genul „Vine un ministru al culturii căruia îi va păsa de noi şi care va investi cât de cât”, de genul „Vine un primar căruia chiar să-i pese şi care să dea nişte resturi, acolo, pentru amărâţii din…” (râde) nu, nu. Astea sunt poveşti.


(

Mihai Conrad Mericoffer Tânarul artist de meserie De Şerban Anghene Foto: Alexandru Busuioc


E

ste boem, are 22 de ani neîmpliniţi, şi cu toate acestea nu este de găsit lungit pe o canapea de bar cu o bere în mână. Petrece uneori şi mai mult de jumătate din zi la repetiţii, deşi în mai mult de jumătate din cazuri nu este plătit. Îl cheamă Conrad Mericoffer, deşi este român. În prezent este student în anul I la masterul de actorie de la UNATC şi, cu toate acestea, a jucat în mai multe spectacole de teatru decât reclame. A trecut pe la Metropolis în „Femeia din trecut” regia Cristian Teodor Popescu şi pe scena Naţionalului bucureştean cu „Liviada de vişini” a lui Felix Alexa. În octombrie şi noiembrie are reprezentaţii cu American Buffalo în regia lui Florin Grigoraș la Bucureşti şi Piatra Neamţ, precum şi în cadrul festivalului „Comedia ţine la tineri”, unde va mai putea fi văzut jucând şi în „Vremea dragostei, vremea morţii”, în viziunea Catincăi Drăgănescu. Prima piesă de teatru, Mihai Conrad Mericoffer a văzut-o cu bunica sa la Teatrul Ion Creangă. Era o dramatizare a romanului David Copperfield, iar pe actriţa care interpreta rolul principal, Conrad şi-o aminteşte tunsă scurt, asemănătoare Micului Prinţ desenat de Saint-Exupery în persoană. Poate de aceea şi spune astăzi că este doar un copil care-şi caută fericirea prin actorie: „Fericirea este precum sfatul unei mame către copil la prima injecţie «O să simţi ceva aşa, ca o înţepătură de ţânţar», dar merită.”

A meritat. Când era în clasa a noua s-a făcut remarcat în cadrul unui concurs de teatru pe liceu. Juca rolul lui Pampon din „D’ale Carnavalului”. O colegă i-a propus să vină la admitere la Şcoala (pe atunci încă Populară) de Arte şi Meserii. Fără Şcoala de Arte spune că astăzi ar fi student la Arhitectură, sau prin străinătate, căutându-şi un rost: „Ca om m-a transformat în cel ce sunt, ca actor m-a ajutat să caut.” Nu ştie încă dacă actoria e artă sau meserie, dar înclină către cea dintâi. „Nu e frumos să cauţi ceva chiar prin el însuşi?” Până să ajungă pe scena unui teatru profesionist, actorul tânăr trebuie să muncească. Au fost zile când Conrad a repetat şi 16 ore. „Obosesc numai când fac ceea ce nu-mi place, altfel mă ia valul şi uit.” În prezent, are program de vacanţă, repetă doar între 4 şi 9 ore. Le este recunoscător celor care l-au învăţat cu câtă delicateţe trebuie abordată graniţa dintre talent şi muncă: Petronela Tegu, primul ei profesor de la Şcoala de Arte, Ion Cojar, Florin Grigoraş, Catinca Drăgănescu, Ioana Blaj, Mircea Albulescu, şi lista continuă. Ar mai fi şi sângele german moştenit pe linie paternă, fără de care, crede el, poate că n-ar fi atât de consecvent. Contactul timpuriu cu teatrele profesioniste nu i-au tăiat aripile dar nici nu l-au suit pe piedestal. „Înainte, priveam totul cu ochi de copil care vrea să devină actor. Acum oamenii mari vor neapărat să te facă să fii şi tu om mare.” Experienţa Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică, Conrad o ambalează misterios: „Un vis pe jumătate împlinit. Am înţeles răspunsuri la care nu aveam întrebări.” Nu are modele, doar „cazuri de inspiraţie”: Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc, Ştefan Iordache, şi, din lumea largă, Nikita Mihalkov. Este încrezător în viitor, fără să ceară mai mult de la altcineva în afară de sine însuşi. Şi nu în ultimul rând, este recunoscător pentru ce a învăţat. Nu numai de la facultate. „Cred că e vorba de şansă. Cândva cineva a pus o vorbă bună pentru mine dinainte de a mă naşte şi mi-a făcut asta cadou. Eu aşa cred. Aşa îmi place să cred de fapt. Sunt fericit că am cunoscut oameni frumoşi, sunt fericit că nu sunt degeaba.” Cât despre plecat din România, nici vorbă, pe Mihai Conrad îl veţi mai vedea mult şi bine pe scenele Bucureştiului. Numele lui a apărut în mai multe cronici; încă n-am găsit una „de rău”. Dar cum actorul însuşi nu ştie de ele, nu vă recomand să le citiţi. Mergeţi la teatru, vedeţi-l, şi judecaţi singuri. Spectacolul său de-abia a început.

„Fericirea este precum sfatul unei mame către copil la prima injecţie «O să simţi ceva aşa, ca o înţepătură de ţânţar», dar merită.”


Imaginaţi-vă un tablou cu fondul alb, al cărui subiect se compune din câteva dungi transversale, tot albe. Apoi gândiţi-vă dacă această pictură vă poate transmite un anume magnetism, o activitate intrinsecă deosebit de dinamică. Nu puteţi? Ei bine, asta i se întâmplă şi lui Marc, adept al operelor clasice şi ironizator al oricăror reprezentări moderne sau contemporane, când cel mai bun prieten al său, Serge, îi prezintă tabloul mai sus menţionat. Dialogul e fluid şi intrinsec violent, trăsăturile se conturează clar şi poziţiile devin imediat evidente: Marc nu înţelege cum Serge a putut arunca banii pe aşa ceva, un tablou ce nu spune nimic, iar Serge nu pricepe de ce Marc nu poate vedea şi dincolo de vechile tipare în care e încastrat. Situaţia, uşor comică, ascunde substratul fundamental al diferenţei de opinii între cei doi, provenită tocmai din lipsa punctelor comune, de unde şi dezechilibrul din ce în ce mai evident. Contrabalansul dintre cei doi este

Un vis durează câteva secunde şi ţi se pare lung cât toată viaţa. Dar dacă e invers - şi toată viaţa durează cât o respiraţie? Atunci poate-ar fi mai bine să respiri adânc, cât mai adânc... Într-o dumincă seară am cunoscut-o pe Amalia. Întinsă pe podea, cu faţa în jos, măzgălea cu creta pe o tablă şcolară şi îşi rostea gândurile cu voce tare, aşa cum fac adesea copiii când au impresia că nu sunt auziţi. Părul îi aluneca în două codiţe asimetrice; purta o fustă plisată, şosete înalte şi o bluză albă de care atârna cravata roşie, pionierească. Tropăia de colocolo prin pătrăţelele unui şotron invizibl şi făcea exerciţii de respiraţie, exact aşa cum o învăţase mama ei când era mică. Crescută într-o familie înstărită de origine rusă, puternic afectată de instalarea comunismului şi de impunerea noilor orientări, Amalia pierde pe rând toţi oamenii dragi din jurul său şi învaţă să se descurce singură, construindu-şi divese mecanisme de auto-apărare în faţa unei lumi pe care

susţinut cu succes de cel de-al treilea prieten,Yvan. Pentru el, tabloul e doar o pânză albă, când stă de vorbă cu Marc, iar când Serge îi cere opinia, simte culorile. Yvan este prins în lumea simplă, dar cu atât mai complicată, a vieţii de zi cu zi, incapabil să răspundă la întrebarea „Ţie ce îţi place?”. Astfel, pornind de la gusturile diferite în ceea ce priveşte arta, se conturează subiectul real al piesei – prietenia şi limitele impuse de către aceasta sincerităţii. Până unde este prietenia un motiv plauzibil pentru a cenzura ideile şi părerile, cât de mult trebuie să uiţi de tine pentru a fi lângă celălalt? Ce contează, de fapt, pentru un prieten: onestitatea abruptă şi tăioasă sau un umăr de sprijin?

Arta

Piesa „Artă” vorbeşte, îmbinând perfect comicul cu tragicul, despre relaţii, bariere, oameni, curente literare şi artistice, determinându-l pe spectator să plece acasă cu sentimentul că a asistat chiar la o bucată de viaţă reală.

De Alexandra Tănase

nu o poate înţelege şi căreia cu greu i se poate adapta. Cu inocenţa şi naivitatea vârstei, asteaptă cu nerăbdare ziua în care va flutura şi ea cu mândrie drapelul roşu al Partidului şi va cânta despre BumbeştiLivezeni şi „Doftana prin gratii de fier”, aşa cum fac „oamenii mari” la adunări. Întreaga piesă este construită sub forma unui monolog care o surprinde pe Amalia în ipostaze şi la vârste diferite. După o adolescenţă îndoctrinată, urmată de o maturitate lipsită de vise, sacrificate ideologiei, ea traversează confuză epoca întunecată a comunismului, ajungând la final să trăiască o nouă alienare. Încercarea de a se adapta perspectivelor capitaliste. Cu o ironie fină, „Amalia respiră adânc” ne prezintă teatral ultimii 60 de ani de istorie naţională. La început ne fură un zâmbet. Apoi ne copleşeşte de emoţie. Iar la final, pur şi simplu ne taie respiraţia.

De Raluca Ilie

Amalia respira adânc

Scenariul: Alina Nelega Regia: Mariana Cămărăşan Scenografia: Alexandra Penciuc Cu: Cristina Casian


Adrian Trestian

Cristian Scutaru

Mトフトピari 17


Caricaturi cu pe ora

120


Trestian Adrian Vasile este caricaturist de profesie şi a învăţat „meserie” de la Ştefan Popa Popas, intrând în Academia Popas acum 10 ani. Caricatura este pentru el o pasiune şi un job în acelaşi timp. Realizările sale profesionale coincid cu diverse premii obţinute la concursurile de caricatură. Ca realizare personală însă, ar trebui amintit faptul că, deşi este surdo-mut rigorile profesiei de caricaturist l-au ajutat să înţeleagă că „în tot răul se află şi un bine”. Plănuieşte să deschidă propria lui firmă, TrestiArt Cartoon şi să doboare recordul mondial la viteza de executare a caricaturii. Recordul a fost stabilit la 137 de lucrări/oră. dat fiind că poate executa 120 de lucrări/oră, nu e foarte departe de ceea ce îşi propune.

Ionela: Ce este caricatura din punctul tău de vedere? Testian: La fel ca pentru toţi artiştii şi pentru mine arta este o metodă de exteriorizare, de exprimare şi, în final, de sensibilizare. Adesea chipul unei persoane reflectă într-un fel sau altul, personalitatea ei. Caricatura pune o lupă asupra trăsăturilor specifice fiecărei persoane. Când o caricatură ţi se pare reuşită şi când ai impresia că ai ratat-o? O caricatură este reuşită atunci când reflectă exact trăsăturile specifice chipului, surprinde în mod plăcut prin compoziţie şi, nu în ultimul rând, când clientul este mulţumit. Când spun compoziţie, mă refer la corpul persoanei din caricatură şi ipostaza în care o pun. Adesea, de la gât în jos, desenez ceva legat de hobbyurile persoanei respective sau, dacă lucrez în cadrul unui eveniment, ceva potrivit cu acea ocazie. Încerc să surprind prin compoziţie, desenând ceva amuzând, ironic, ceva care să surprindă şi să fie potrivit stilului meu. Care este caricatura preferată pe care ai făcut-o? Cui? Caricatura lui Johnny Depp şi cea a lui Jack Nicholson. Sunt caricaturiştii plini de umor în viaţa de zi cu zi sau preferă mai degrabă să îşi exteriorizeze umorul în artă? Tu cum eşti? Nu cred că putem generaliza. Artiştii sunt prin definiţie persoane originale, inventive, poate chiar excentrice.

67


Caricatura deşi ironizează, nu o face într-un mod ofensator. Nu e ca şi când ai desena mustaţă şi pistrui pe

fotografia cuiva.

Eu încerc să găsesc un echilibru între ceea ce fac şi viaţa personală. Cum te-a influenţat dizabilitatea în munca pe care o faci? Există o parte pozitivă şi una negativă. Fiind surd, într-un fel pot să spun că am linişte… mă pot concentra bine atunci când lucrez. Dar în acelaşi timp, dizabilitatea poate fi un calvar… Comunicarea cu ceilalţi, colegi de muncă sau clienţi nu este întotdeauna uşoară. De asemenea, când lucrez şi cineva vrea să îmi comunice ceva, trebuie să mă opresc din lucru şi să fiu atent doar la acea persoană, dar ce pot să spun, vorba aia, „În tot rău’ e şi un bine”. Caricaturistul este un ironiazator de profesie. Le place oamenilor să fie ironizaţi? În general da. Caricatura deşi ironizează, nu o face într‑un mod ofensator. Nu e ca şi când ai desena mustaţă şi pistrui pe fotografia cuiva. Mulţi oameni sunt chiar curioşi cum ar arăta într-o caricatură. Am participat la evenimente la care au fost prezenţi mai mulţi caricaturişti, fiecare având stilul lui, şi am observat că unele persoane îşi făceau portretul la mai mulţi caricaturişti, curioşi fiind să vadă cum ar arăta. A sărit vreodată calul ironia ta într-o caricatură ? Da, am cam sărit, nu calul, ci mai degrabă girafa…Până acum câţiva ani am pictat şi icoane. Acum am renunţat. Dar îmi amintesc de o întâmplare când am primit o comandă pentru şase icoane. Am pictat cinci dintre ele, dar la a şasea mă plictisisem deja de stilul imaginilor icoanelor. Toate personajele unei icoane sunt bărboase, poate pletoase, slabe, bolnăvicioase, cu ten măsliniu, efeminate şi triste. Aşa că la a şasea icoană am pictat personajele într-un mod complet opus stilului iconoclastic, adică vioaie, sănătoase, impunătoare şi, bineînţeles, zâmbăreţe. Ca urmare, clientul s-a supărat, a renunţat la comandă şi şeful meu a făcut o criză de nervi... Eh...c`est la vie! Îţi aminteşti vreo întâmplare mai aparte, foarte funny poate, legată de o anumită caricatură ? Da. Să îţi spun cum am început eu să fac caricaturi. Eram clasa a 12-a, spre sfârşitul anului şcolar. La chimie eram

68

varză şi riscam să rămân corigent. Speram să mă înţeleg cu profa să mă treacă cu 5 ca să pot intra în bac.... Vise! M-a picat fără să se gândească de două ori. Aşa că, de nervi, am început să-i fac portrete foarte distorsionate şi ironice. Doi ani mai târziu am fost invitat la o emisiune la Protv. Atunci m-a văzut domnul Ştefan Popa Popas şi mi-a oferit un loc de muncă la Academia Popas. Aici am progresat mult în ale caricaturii. Dacă înainte îmi lua patru ore să fac o caricatură-tablou, acum în maxim 40 de minute e gata. Cum e să faci caricatură în România? Există un public pentru caricatură la noi? Nu este un mediu extraordinar de favorabil, dar nu e nici imposibil. Avem câţiva caricaturişti români care au intrat în cartea recordurilor pentru diferite performanţe legate de caricatură, fapt care a ajutat la promovarea acesteia şi la noi în ţară. Acum, în timpul crizei, oamenii de rând investesc mai puţin în artă, deşi preţurile mele sunt accesibile. E posibil să pară mult să dai 200 lei pe o caricatură-tablou, dar trebuie să te gândeşti că poate o singură dată în viaţă faci asta. Eu lucrez cel mai mult la evenimente private sau corporate unde fac caricaturi-instant alb-negru sau în câteva culori simple. În concluzie, da, există public. Caricatura este percepută într-o lumină cât de cât potrivită în


România şi oamenilor în general le place să se lase creionaţi, mai puţin pipiţelor care nu suportă să vadă o imagine în care nu sunt „perfecte”. Reprezintă caricaturile tale un produs vandabil, cochetează bine cu marketingul? La departamentul marketing mă bazez pe ajutorul meu, Călin. Întrebaţi-l pe el. Călin: Aşa cum a spus şi Adi, românii subapreciază arta dar sunt uşor atraşi de brand, trend sau de ceea ce consideră ei a fi valoare. Aşa că eu încerc să creez acest brand. În acest sens, caut să „fur” valoare asociind brand-ul TrestiArt Cartoon cu altele cunoscute şi respectate. Şi, bineînţeles, încercăm să facem o lucrare cât se poate de bună pentru toţi clienţii. Produsul este de calitate, dar trebuie ca şi publicul să înţeleagă asta. În ce proiecte eşti deja implicat şi care ar fi proiectele în care te gândeşti să te implici? Lucrez pentru Academia Popas de 10 ani. Acum caut să pun pe picioare firma TrestiArt Cartoon şi să mă lansez pe cont propriu. Caut să particip la cât mai multe evenimente culturale, festivaluri, nunţi, evenimente corporate sau evenimente private. De asemenea, caut să dobor recordul actual pentru cele mai multe caricaturi executate într-o oră. Acum recordul cred că e 137 caricaturi/oră. Sunt pe aproape, cu 120/oră.


Un zâmbet până la urechi, ceva în priviri care înveseleşte totul, fix în acel moment al prezenţei sale, un om după care ai întoarce capul dacă l-ai auzi râzând. Acesta este Cristian Scutaru, „Pictorul” din Galaţi, după cum îi este porecla, şi fără a reprezenta un stereotip contemporan, portretul lui ca artist însumează zeci de lupte interioare, energie luată mai ales din ore de nesomn, curaj şi nebunie vis-à-vis de mediul înconjurător, şi multă, foarte multă imaginaţie. Pentru că orice lucru poate deveni inspiraţie sau materie primă pentru lucrări. „Cerul e limita”? În mod figurat, de acolo a început totul. De Georgiana Drăghiciu Foto: Claudiu Popescu


A fost odată un copil…

Î

n locul soldăţeilor şi avioanelor din plastic, un băieţel a preferat să picteze icoane înainte să înveţe să scrie. Prima reproducere după „Maica Domnului şi Iisus Mântuitorul” a făcut-o atunci când alţii mâzgăleau haotic pe pereţi, la grădiniţă, uimind deopotrivă educatorii şi părinţii însuşi. Un dar nativ trezit ca peste noapte, prin ale cărui culori şi-a început exersarea artistică. Temele religioase deveneau însă, cu timpul, mult mai războinice decât limitele impuse de iconografie, şi deşi concursurile şi olimpiadele erau câştigate una după alta, acest hobby cu iz bizantin a devenit limitat si oarecum sufocant. Pentru că în sine, nimic nu e personal aici, şi odată cu trecerea anilor, firea lui rebelă şi-a dorit alte mijloace de exprimare. Cum îşi poate aduna însă un copil toate materialele necesare unui studiu adevărat? Simplu, în clasa a 7-a, printr-o lucrare care însuma şi sculptura şi pictura (o icoană pe lemn, neconvenţională), vândută către una dintre şcolile generale, care i-a adus după sine atât recunoaştere dar şi bani, din care trei sferturi s-au dus către Fondul Plastic, pentru tot ceea ce înseamnă materiale de desen şi pictură şi un sfert pe o minunată pereche de adidaşi. Face o pauză şi începe să râdă: „Mi-au ajuns culorile alea

până când am dat la facultate! Trei – patru pungi imense, pline ochi! Şi eu care-mi doream de fapt adidaşi! Uite aşa mi-a venit mie ideea de a mă înscrie la un liceu de artă. Dar ce, crezi că m-au acceptat ăia? Am nimerit până la urmă la unul profesional, experienţă care mi-a ajutat, nu zic nu, dar care clar nu a reprezentat ceea ce-mi doream eu. Pentru că ieşeam prea mult din tipare!” A încercat să se transfere apoi la un liceu de arte, unde a susţinut iniţial un examen la grafică, însă cum ceilalţi desenau în peniţe scene romantice, cu flori şi peisaje ludice din natură, şi el cai apocaliptici şi furtuni imaginare, reticenţele profesorilor l-au obligat să se îndrepte către alte secţii. A ales pictura murală, din care 3 ani de curs a făcut de fapt pictură pe şevalet. „Nu-mi pierdeam eu timpul cu cei din grupa mea, când puteam să particip la atelierele şi cursurile celor mari, care se pregăteau de examenele pentru facultate! Îmi puneam întrebări cum aş putea să mă exprim mai bine, şi cum anume aş putea să transmit, şi de ce să nu folosesc ghipsul în pictură, sau sticlă, sau tehnicile de vitraliu! Nu să mâzgălesc acolo un corp, în creion sau cărbune! Plictisitor!” Curios din fire cum ar putea să decurgă un examen la o facultate de arte, s-a înscris la un curs de pregătire, şi timp de două săptămâni, a avut patru modele masculine

71


după care să-şi exerseze valenţele. „A fost mişto pregătirea aia, în schimb examenul la facultate a fost o tâmpenie! Îmi făcusem mapa de prezentare în timpul cursului, şi ceilalţi lucraseră luni de zile la ea. Îi vedeam timoraţi şi nervoşi, deşi în sine, pictura ar fi trebuit să fie simţită ca o relaxare, ca un al doilea mod de exprimare, imediat după vorbire. Şi ce dacă nu te place cineva? “ ... înveţi să conversezi artistic cu cei care vor să asculte şi altfel! Şi în lupta continuă de exprimare, şi nevoia de a studia atât istoria artelor dar şi tehnicile contemporane, a ales din nou pictura murală. „Învăţam tot ceea ce înseamnă desen, pictură, grafică, dar mai ales, modul de sintetizare şi transformare, pentru o abordare concretă şi concisă. Profesorul meu nici măcar nu s-a uitat la mine, deşi uneori eram singur în sala de curs. Scatoalcele şi mustrările mi le-am luat de la asistentul nostru, care în timp mi-a devenit un adevărat coordonator. De câte ori făceam ceva neconvenţional şi agresiv, de atâtea ori mă critica şi mă obliga într-un fel să găsesc explicaţii la ce făceam!” Prima sa expoziţie serioasă a conceput-o în anul 2 de facultate, alegându-şi ca locaţie interiorul primului mall deschis în Galaţi. „Culoare” a reprezentat însă latura sa comercială, cu un simţ de responsabilitate potrivit locaţiei, 19 lucrări frumoase, făcute ca să placă publicului larg.

72

Ce a simţit prima dată când publicul i-a văzut expoziţia? „Într-un mall circulă foarte mulţi oameni, de toate categoriile. Eram obişnuit cu asta, însă curiozitatea m-a făcut să le urmăresc reacţiile, eram interesat de impactul picturilor mele, şi dacă am învăţat să transmit un mesaj clar prin ele. Da, am avut emoţii, normal, pentru că m-am şi mediatizat singur.” Între timp, plimbându-se de la o grupă la alta, de la un curs la altul, studiind tot felul de ramuri ale artei, punând accent pe aspect, a ajuns să facă şi amenajări peisagistice, design interior şi industrial. A recondiţionat câteva cluburi, a fost şef de şantier pentru un complex rezidenţial, a conceput costume pentru Castel Film (o perioadă de muncă asiduă, cu multe accidente şi în care, în mijlocul verii a trebuit să usuce niste matriţe la cuptorul de la aragaz, timp de 3 zile, cu 50 de grade caldură în casă), şi într-un final, s-a reîntors la pasiunea sa: pictura. „În primul rând trebuie să fii sincer. Apoi trebuie să sintetizezi experienţele proprii si să transformi totul în simboluri şi texte, pentru că altfel rişti să fii superficial, şi publicul simte imediat acest lucru. Întâmplarea, accidentul din pictură trebuie neapărat să fie controlat. Nu există nicio limită în creaţie, iar tehnica te ajută să îmbini elemente diverse în aşa fel încât să îţi poţi pune imaginaţia în aplicare, ca şi amprentă personală! În expoziţia „Death


Line” am folosit până şi tablă, taiată cu foarfeca sub formă de solzi, pe care am vopsit-o în diverse nuanţe, pentru impresia de claustrofobie, apăsare sufletească.” Cât despre modele de ghidare? Nici nu vrea să audă: „Nu măi, de ce să mă complic, nu mă opreşte nimeni să fac ceva, chiar dacă este scandalos!” Expoziţiile se pregătesc din timp, ca şi concept, lucrările în sine se fac în ultimele zile, când tot scenariul este foarte bine pus la punct. În ultimele sale expoziţii, a avut parte de multe critici, şi ca de obicei, de reticenţa celor din jur de a-i accepta stilul, provocator şi generator de controverse. „Sunt prea inovator, ies prea mult din limite, cam astea au fost reacţiile negative ale celor mai mari galerii din Bucureşti. În expoziţia „Fucking Paintings” am vrut să demonstrez că de fapt bunul gust nu există, e doar un cuvânt care conduce submisiv câtre vulgar, prin tot ceea ce există în prezent în societatea noastră, prin ceea ce se mediatizează, şi unde omul, ca fiinţă cognitivă este transformat în bun de larg consum.” Acum câteva zile, l-am urmărit pe Cristi la fundaţia Mora, unde a expus un alt concept, total diferit de ceea ce ne arătase până acum; „21 Stencils” este exact ideea de sinceritate, simplă şi minimală pe care a găsit-o în prezent ca formă de exprimare. „Tehnica nu poate fi schimbată foarte mult, ca şi încadrare; am avut de ales între finisajele perfecte şi aspectul brut, ascuţit... graba de care dăm dovadă în prezent, pentru că atenţia noastră se împarte în atât de multe direcţii, încât devine extrem de limitată”. Ce face Cristian Scutaru acum? Se odihneşte dând cursuri de pictură pentru copii, şi făcând în continuare icoane, ca o reîntoarcere la punctul de pornire al întregii poveşti. Mesajul conţine în sine un dialog şi un contrast, între imagine, proporţii şi culoare. E modul natural de a vedea lumea, unde subiectivitatea se transmite celorlalţi prin intermediul conceptului, iar lumea devine însăşi natura de studiu.

3MEN

cristianscutaru.blogspot.com

21 Stencils


(

(

Matasari 17 Mătăsari 17 este o adresă. Cine stă acolo? Cinci artişti tineri, care şi-au propus să transforme o casă într-un spaţiu cultural, definit prin artă şi educaţie alternativă. Îşi doresc să fie „un model pentru societatea românească”, fiind „gazda unor iniţiative culturale, sociale şi educaţionale, în care comunităţile se pot dezvolta şi se pot face auzite în societate”. De George-Mihai Irimescu Foto: arhiva Home Mătăsari

74


A

şadar aici au loc evenimente dintre cele mai diverse. Ca un scurt istoric al locului, în perioada octombrie-noiembrie, aici au avut/ au loc petreceri Let’s do it Romania!, ateliere de film cu actriţa Dorotheea Petre, serii de poezie, expoziţii de fotografie (dintre care una se numeşte „Pakistan” şi aparţine lui Stelian Pavalache, despre care puteţi citi mai multe în acest număr la rubrica Fotografie) şi diverse alte evenimente legate de rolul femeilor în societatea românească, de rolul liceenilor (eveniment cu Tudor Chirilă) şi, nu în ultimul rând, al bicicletei (prin echipa Bikewalk) , ca „personajul tău preferat înfrumuseţează Bucureştiul”. Aflându-ne însă pe tărâmul rubricii „Arte plastice”, vom vorbi despre evenimentele de profil din portofoliul celor de la adresa din titlu. Un proiect interesant a fost „Art Summer School”, în cadrul căruia îndrumătoare absolvente ale UNArte au ţinut workshop-uri dedicate copiilor între 7 şi 14 ani. Prin intermediul lor micii artişti au putut afla mai multe despre istoria artelor şi şi-au pus la încercare creativitatea în desen şi pictură, sub îndrumarea tinerelor îndrumătoare. „Romanian papergirl” a fost de asemenea un proiect foarte interesant găzduit de Home Mătăsari. În ce a constat? Ei bine, în primul rând artiştii au trimis o serie de lucrări organizatorilor, prin poştă sau personal. Cele mai reprezentative lucrări ale fiecărui artist au fost apoi expuse timp de 2 săptămâni, unde altundeva decât pe Mătăsari 17. S-au creat apoi role cu câte 10 lucrări, care apoi au fost distribuite bucureştenilor în mod aleatoriu, pe principiul „paper boy/girl”. În felul acesta şi-au atins scopul de a distribui gratuit arta în plină stradă. Şi deşi organizatorii ne povestesc că reacţiile au fost dintre cele mai diverse, până la urmă oamenii s-au bucurat să primească un cadou neaşteptat. Prin urmare, Home Mătăsari este un spaţiu destinat culturii de bună calitate, unde sunteţi aşteptaţi pentru a vedea expoziţii dintre cele mai neconvenţionale. Este un spaţiu cultural unde îşi găsesc locul atât artele plastice, cât şi fotografia, teatrul sau muzica. Urmăriţi evenimentele găzduite de Home Mătăsari (vor avea, spun ei, peste 70 în 2011) şi bucuraţi‑vă de o porţie pe cinste de cultură!

75


Alexandru Vakulovski

RECENZII


Alexandru Vakulovksi Pizdet, - Letopizdet,


Aş fi vrut să nu fiu nevoit să scriu acest început de interviu. Totuşi, cred că Alexandru Vakulovksi este un nume controversat şi de aceea aş vrea să spun două lucruri: s-ar putea ca scrierile lui Vakulovksi să nu placă celor mai puritani dintre voi sau s-ar putea să ajungeţi ca mine, adică să-i mai citiţi din când în când fragmente din „Pizdeţ”, doar pentru că vrei să resimţi energia negativă, pozitivă, nu contează, pe care ţi-o imprimă. Şi hai să fie şi al treilea: lui Alexandru Vakulovski îi place viaţa la ţară. De fapt şi asta tot o lume este. Vakulovksi tot între două lumi se află: cea a ideilor şi cea a mediului bucolic. Ambele veşnice.

Cosmin: Cine a ajuns să fie omul Alexandru Vakulovski, scriitorul între două lumi: România şi Moldova? Alexandru Vakulovski: Bine că nu ai spus două planete: Planeta Moldova și Planeta România. Am ajuns să fiu aproape mulțumit de mine și de ceea ce fac. Într-un fel mi-am înfăptuit visul din copilărie, să fiu mare. În martie 2009 ai primit interdicţie de a intra pe teritoriul României. Este adevărat şi dacă da, care au fost motivele? Este foarte adevărat. Motivul – ședere ilegală. Planeta România, nu? Unde şi ce faci în momentul acesta? Tocmai m-am întors de la un festival internațional din Ordu, Turcia, unde a fost foarte, foarte mișto. M-am întors acasă, în Chișinău unde continui să scriu – pentru reviste, pentru scenarii de televiziune, pentru mine. N-am de gând să mă mut prea curând. Și de ce aș faceo? Mai ales când oameni ca Andrei Gheorghe, ca soția mea, poeta Moni Stănilă – se mută la Chișinău. Hai să mutăm discuţia către literatură. Ai avut o serie de romane („Pizdeţ”, „Letopizdeţ”, „Cactuşi

pentru iubita mea” şi „Bong”) prin care, după părerea mea, ai adus ceva nou în literatura română, ai fost unul dintre pionierii literaturii underground, cu limbaj direct şi fără perdea şi care aduc în faţa cititorului un alt univers. Cine crezi că a citit romanele tale? Le-a citit cine trebuia, adică majoritatea oamenilor care știu să citească. Ai fi vrut ca ele să ajungă şi la alţi cititori sau să primeşti critici pozitive şi de la oamenii din cercurile literare care, să spunem aşa, dictează direcţii? Aș fi vrut să fie traduse în rusă. În special „Pizdeț”-ul. Pentru că „Pizdeț”-ul ține cumva și de-un fel de apocalipsă a sovieticilor. Din diferite motive, încă n-a fost tradus. Un motiv e avariția primului editor. Am semnat, din inconștiență, un contract prin care editorul are drepturi de autor pentru veșnicie. De fapt, până îl dau în judecată. Care a fost problema cu Cărtărescu? Îţi place Cărtărescu? N-am avut și nu am nici o problemă cu Cărtărescu. Mi-a plăcut „Nostalgia”. Asta însă nu înseamnă că trebuie să-mi placă tot ce scrie și face el.

79


Mie nu mi se par deloc neconvenționale aparițiile mele cu Luna Amară, The Mushroom Story sau Guerrillas. Simplu – sunt prietenii mei. Cum eu mă bucur când ei scot o piesă sau un album – așa se bucură și ei de cărțile mele. De ce să nu ne bucurăm împreună?

A apărut de curând „157 trepte spre iad”. Cum ai recomanda cartea unui om care nu a citit-o? De ce să o cumpere şi să o citească şi unde o găseşte? Poate fi găsită în librăriile bune din Moldova și România. Când intru într-o librărie – eu am un fel de simț al cărților bune. Mă atrag chiar dacă nu am auzit de ele. De fiecare dată îmi dau seama că nu m-am înșelat. Dacă o să vă atragă romanul meu când o să-l vedeți și o să-l răsfoiți – luați-l. Dacă nu – lăsați-l pentru alții care au nevoie de el. Ai avut tot felul de apariţii şi lansări neconvenţionale (mă refer aici în special la cele alături de Luna Amară). De unde apetitul ăsta? Mie nu mi se par deloc neconvenționale aparițiile mele cu Luna Amară, The Mushroom Story sau Guerrillas. Simplu – sunt prietenii mei. Cum eu mă bucur când ei scot o piesă sau un album – așa se bucură și ei de cărțile mele. De ce să nu ne bucurăm împreună? Dacă ar fi să-ţi caracterizezi scrierile, cum ai face-o, în cateva rânduri? Pizdeț blea!


Ce citeşte Alexandru Vakulovski? Literatura contemporană, clasică, Psalmii. Ce traduce Alexandru Vakulovksi? Trebuia să traduc un roman beton cu frate-meu, dar pur și simplu sunt în criză de timp și am renunțat. Zilele astea am tradus un poem de-al scriitorului georgian Shota Iatashvili. E greu să te lași de tradus, dacă îți place asta. Eroii tăi din viaţa literară? Din viaţa artistică? Din poveşti? Hm... Tata. Salinger. Creangă. Federman. Fiul cel mic. Poezia mai face parte din viaţa ta? Da. Următorul meu volum aș vrea să fie de poezie. Când am timp – lucrez la el. Spune-mi, te rog, două momente care ţi-au influenţat modul de a scrie. Când, la Chișinău, am rămas fascinat de teoria literaturii. Când am cunoscut mizeria din Facultatea de Litere din Cluj.

Alte proiecte de suflet? Revista web „Tiuk!”, pe care cică o fac cu frate-meu, dar la care muncește mai mult el, cenaklu Klu, pe care acum îl refac la Chișinău, „Cool Publika” cu Sergiu Voloc și „Salutare Națiune” – emisiuni la care sunt scenarist. O! Şi stencilurile, de care, de asemenea nu am timp... Cum ai traduce în limba română „Pizdeţ blea”? Vakulovski?!


Charles Bukowski Factot(um) în America în 1923 de unde nu a mai plecat. Neadaptat, fără dorinţă de adaptare, de fapt, a avut tot felul de slujbe, de la lucrător într-o fabrică de castraveţi până la agent poştal, care a fost cel mai lung post stabil al lui. A avut ulcer perforat la 35 de ani, din cauza alcoolului, alcool care, aşa cum a recunoscut l-a ajutat foarte mult pe toată perioada vieţii. A fost un „heavy drinker”, asta ca să păstrăm proporţiile autocaracterizărilor pe care adeseori şi le făcea. A iubit în toată viaţa lui două lucruri: femeia şi alcoolul, pentru că al treilea lucru, de fapt, a fost modul lui de viaţă, acela că a crezut în visul său de a deveni scriitor, indiferent de situaţiile prin care trecea şi cât de greu îi era. Nu a renunţat niciodată. Trei-patru cuvinte despre scriitorul Bukowski: scriitor extrem, extrem de prolific şi elastic. A scris mai mult de 20 de volume de poezii, 6 romane, volume de proză scurtă si scenarii de film. A publicat şi a trimis poeme către toate publicaţiile vremii. Nu a făcut diferenţă între ele, însă cea care a avut un rol foarte important in cariera lui scriitoricească a fost „Black Sparrow Press”, care de fapt a fost editura ce i-a publicat majoritatea operelor. De remarcat romanele „Factotum” şi „Femei”, precum şi scenariul pentru filmul „Barfly” (Mickey Rourke într-un rol fabulos). Şi „Factotum” a fost ecranizat, cu Matt Dillon în rolul lui Henry Chinaski, de fapt alter ego-ul lui Bukowski.

G

eneraţia Beat. Kerouac. Burroughs. Ginsberg. Ei bine, Bukowski nu a fost niciodată asociat cu ei. Un lucru foarte ciudat pentru că tot ceea ce a scris Bukowski, şi nu a fost puţin deloc, s-a cam încadrat în acest curent. S-ar putea să fie de vină faptul că recunoaşterea lui ca scriitor a venit destul de târziu, adică pe la 50 de ani sau la fel de bine s-ar putea să fie din cauza criticilor vremii care nu dădeau doi bani pe scrierile lui porcoase, pline de chestiile urâte, sordide şi neîncăpătoare în sufletul lui boem. Două-trei cuvinte despre omul Bukowski: s-a născut în Germania în 1920, a emigrat cu părinţii

Bukowski merită citit da capo al fine, s-ar putea la început să vă străduiţi să vă placă, dar efortul va fi răsplătit pe măsură. Este un scriitor care îţi poate oferi multe. Începe cu poezia dacă nu ai citit absolut nimic înainte. Nu toată poezia, doar câteva volume ca să-ţi dai seama de ce scrierile lui au fost şi sunt atât de comentate. Apoi citeşte un roman. S-ar putea ca Henry Miller să-ţi placă mai mult, dar modul visceral al lui Bukowski, absenţa rece cu care se priveşte în toate scrierile lui făcând sex deliberat, bând în mod regulat, temându-se, ignorându-se, trăindu-se te va plesni în plex.


Razboiul sfârşitului lumii Mario Vargas Llosa Întâmplarea a făcut ca, exact atunci când Llosa a fost anunţat ca fiind câştigător al Premiului Nobel pentru Literatură în 2010, eu să citesc Războiul sfârşitului lumii. Coincidenţă fericită, aşa că de ce să nu scriu despre cartea pe care Llosa o considera ca fiind cea mai mare realizare a lui? „Războiul sfârşitului lumii” este un roman istoric dar nu în sensul absolut chiţibuşar şi tipicar al unui Sadoveanu, de exemplu. Un roman foarte lung, construit cu migală şi răbdare bazat pe războiul din Canudos, Brazilia în secolul XIX. Llosa îşi bazează scrierea nu neapărat pe relatarea exactă a faptelor

istorice ci pe relatarea psihologică prin perspectiva mai multor caractere, cu credinţe şi roluri diferite. Face o apologie a credinţelor mistice şi a modului în care oamenii pot urma o anumită persoană până la moarte, face o apologie a ce înseamnă puterea maselor şi a modului în care acestea pot fi mişcate într-o anumită direcţie, îşi mută frecvent centrul de greutate al scrierii între cele două perspective, cea a armatei braziliene care se chinuia să înainteze către Canudos şi să ucidă revolta şi cea a mulţimii credincioase din Canudos, strânsă de una singură, care luptă împotriva Republicii, considerată Câinele cel rău (Satana). Nu ştiu dacă Llosa a avut o înclinaţie deosebită către scrierile şi convingerile lui Freud, dar ideea conform căreia „the sex drive is the most important motivating force” are o mare influenţă în curgerea firului poveştii. S-ar putea să sune ciudat pusă în contextul unui roman istoric dar dacă vreţi să vă convingeţi, citiţi-o. Şi nu vă speriaţi de mărimea romanului, merită fiecare pagină.

Copii de aruncat - Ryu Murakami „Copii de aruncat” nu este un roman pe care îl poate citi oricine. Dar cei ce sunt dispuşi să treacă dincolo de barierele convenţionalului, vor afla în spatele scenelor şocante presărate pe parcursul cărţii o terifiantă reprezentare a societăţii şi a destinelor prizoniere într-o lume care le repudiază. Ryū Murakami spune povestea a doi băieţi, Kiku şi Hashi, începând din momentul în care aceştia sunt abandonaţi după naştere în boxele pentru bagaje dintr-o gară, urmărindu-i apoi în copilărie, adolescenţă şi tinereţe. Personalităţi diferite, dar aflaţi amândoi în faţa refuzului lumii de a-i accepta, Kiku şi Hashi devin prieteni şi încearcă să

se descopere şi să se elibereze în moduri distincte. Hashi îşi găseşte un (aparent) refugiu în muzică, iar Kiku este marcat de dorinţa de răzbunare împotriva lumii. Căutarea îi poartă pe cei doi prin diferite ipostaze ale Japoniei sfârşitului de secol XX, iar societatea şi personajele înfăţişate de Murakami par să se găsească în aceeaşi derivă ca şi destinele lui Kiku şi Hashi. Imaginile de multe ori dure, alternanţa între sensibil şi grotesc şi decadenţa omniprezentă construiesc o imagine apocaliptică a unei societăţii golite de orice sens. Numai că apocalipsa ce descompune societatea lui Murakami, parcă ea însăşi prea obosită pentru a-şi duce rolul până la capăt, nu aduce cu sine nicio concluzie şi niciun sfârşit, devenind o parte integrantă a unei lumi captive. „Copii de aruncat” nu este nici primul şi nici ultimul roman care şochează. Dar reprezentarea oferită de Murakami nu este gratuită, iar duritatea şi grotescul romanului servesc drept mijloc pentru una dintre cele mai autentice şi îndrăzneţe analize a societăţii contemporane.


The Pixels Life Buoy

Tony Mott


THE PIXELS Life Buoy Despre eroi contemporani, inspirație și colaci de salvare

Formația underground The Pixels are un nou videoclip, „Life Buoy”, o animație stop motion regizată de Dragoș Bardac. A ales stop motion-ul inspirat din pop art și din tehnici întâlnite în reclame, precum cele de la Amazon Kindle și Olympus Pen. De Mădălina Tichie Videoclipul s-a făcut ușor remarcat la bienala de artă video YouTube Play, la Anim`est și la Festivalul „Temps d`images”, lucru care a adus o promovare importantă formației. Dacă până acum The Pixels aveau câteva mii de accesări pe YouTube , cu „Life Buoy” au strâns peste 30 000. Mădălina Tichie: Care este povestea videoclipului? Dragoş Bardac: „Life buoy” este proiectul meu de licență pentru UNArte și spune povestea unui cavaler modern care alunecă într-o lume imaginară în care nu este primit. Trece prin diferite încercări pentru a rămâne în lumea sa, o lume în care este singur. Călătoria eroului este inspirată din povestirile din „1001 de nopți” și din basmele românești, însă totul se petrece într-o lume modernă, unde bicicleta înlocuiește un cal, câinele din carton înlocuiește dragonul, scările simbolizează urcatul unui munte, locul în care eroul poate descoperi adevărul. Ce se ascunde în spatele videoclipului? Povestea videoclipului a evoluat de la un moment la altul, iar lucrurile s-au modelat cu timpul. Nu am avut

nimic stabilit de la bun început. Am vrut să fac un film bun de pus în portofoliu, dar să nu fie nici ceva prea atipic și nici prea greu de prezentat unui public larg. Sfătuindu-mă cu un prieten bun de-al meu, Seba (Sebastian Oprița, art director – „Life Buoy” - n.r.), am ajuns la idea de videoclip. El îi știa pe cei de la The Pixels, s-a interesat pe pagina lor de MySpace; la câteva zile am ascultat melodiile lor și le-am făcut propunerea de a lucra cu ei. Am fost foarte surprins de bunăvoința cu care s-au derulat lucrurile. Într-un final am ales „Life Buoy”, am început să o ascult foarte mult, m-am gândit cum aș putea să fac videoclipul în așa fel încât să fie în sincron cu muzica, totul să se miște pe ritm, pentru că stop motion este practic a arăta o mișcare secționată în timp. Am segmentat melodia în multe bucăți și în funcție de ce timp și ce sunet era în secvența respectivă îmi dădeam seama de cum ar trebui să curgă videoclipul. Cum ai ajuns să te folosesti de motivul eroului prentru a spune povestea? Am avut mai multe demersuri să creez o poveste, pentru că nu aveam o idee anume. Am luat fiecare cuvânt din melodie, am descompus toate versurile, cuvintele,


mi-am făcut un mind map, și dup-aia am început să scriu cam ce aș vrea sa fac, ce întâmplări aș vrea să apară. Cu timpul, a început să evolueze personajul și să apară ideea asta cu cavalerul și cu mantia lui făcută din mai multe bucăți, mersul pe bicicletă alergat de câine, urcatul pe scări care îți dă senzația de nesfârșit, vorbitul la telefon, căzutul printre jucării, fotografiatul de sus, urcatul pe munte. Una din ideile pe care le-am avut de la bun început era să combin în videoclip cât mai multe stiluri de animații stop motion. Primele scene sunt ca o filmare normală, următoarele 5-6 sunt o vedere de sus, apoi totul se întamplă 2D. Dup-aia am trecut la un colaj cu fotografii, pentru care m-am inspirat din David Hockney prin citatul cultural „This is just a still. Nothing bad is going to happen”. Am vrut prin el să opresc acțiunea exact unde ar trebui să se întâmple ceva rău, să arăt că lucrurile nu se mai mișcă, ca apoi acel câine

,,

Fără să fiu un control freak, aici am vrut să arăt că eu, creatorul filmului, modelez și controlez firul narativ cum vreau eu, iar tu ca privitor ești obligat să vezi ceea ce vreau eu să vezi.

să explodeze. Fără să fiu un control freak, aici am vrut să arăt că eu, creatorul filmului, modelez și controlez firul narativ cum vreau eu, iar tu ca privitor ești obligat să vezi ceea ce vreau eu să vezi. Așadar, am încercat să aleg cât mai multe stiluri la care am avut acces și să le combin între ele, să le fac să comunice între ele. Cam așa a evoluat filmul, de la o idee la alta. Când ai început să îți conturezi primele idei te-ai consultat și cu formația? Ei mi-au dat foarte multă libertate. La început, comunicarea cu ei a fost trunchiată prin diferite persoane, iar apoi, când lucrurile au luat amploare,

nu știau decât că fac un stop motion. M-au întrebat dacă nu vreau să apară și ei, dar am fost mai reticent în a-i implica. În prima zi știu că ne-am adunat la 10 dimineața și la 7 seara am început să tragem primul cadru, sau la scenele cu bicicleta, aparatul era prins de tavan - la fiecare mișcare trebuia să schimbăm cadrul, decorul, să reașezăm luminile. Cam ăsta ar fi motivul pentru care nu am lucrat direct cu formația și am apelat doar la ajutorul prieteniilor mei. Cum a fost sau urmează să fie apreciat acest videoclip? La ce festivaluri și competiții participi cu el? Videoclipul a fost selectat la bienala de artă video YouTube Play, la Anim`est și la Festivalul „Temps d`images” din Cluj. La YouTube Play am avut norocul ca din 23 000 de filmulețe din 91 de țări, în shortlist-ul de 125 de filmulețe selectate să fie ales și al meu. Acum să vedem care din cele 125 de filmulețe vor fi cele 20 alese să fie expuse în Muzeul din Guggenheim. Cât de mult crezi că au ajutat la promovarea formației The Pixels cele 30.000 de vizualizări de pe YouTube? Din câte știu eu, The Pixels se axează foarte mult pe videoclipurile proiectate la concerte pentru partea de promovare. Știu că membrii formației sunt absolvenți UNArte, și atunci se ocupă singuri de toate videourile de la concerte, care sunt proiectate în paralel cu muzica. Cât despre cele 30 000 de vizualizări, acolo a lucrat YouTube Play-ul, a lucrat „monstrous”, ca să zic așa. Până să se afișeze rezultatele la YouTube Play adunasem aproape 900 de vizualizări. După selecție, în fiecare noapte mai creșteau cu încă o mie, iar apoi au făcut niște schimbări la site și într-o singură noapte am crescut cu 10 000 de vizualizari, brusc. Eram asa, wow… Din punctul ăsta de vedere, și din ce vorbeau și invitații de reunume de la Anim`est, s-a dovedit cum internetul face minuni pentru orice. Pentru promovarea unei formații underground internetul este ideal.

87


TONY MOTT:

fenotip corporatist, genotip artist Iată cea mai scurtă categorisire a cuiva care pare a trăi ambivalenţa dintre formalismul unei profesii şi „rapsodia boemă” ale spiritului. Aşa crede şi Tony despre sine, iar poeziile sale fruste, neterminate, suspendate, interogatoare, candid-nevrotice, vorbesc despre zbucium interior şi avidă căutare de sine. Este căutarea matură care schematizează sensuri, mistere şi trăiri, dându-le o formă aproape geometrică.

P

entru mine, cu adevărat fascinant, este să descoperi omul din spatele scriiturii, să dai la o parte faldurile limitate ale cuvântului scris şi să-i descoperi resorturile de creaţie. Cum tu, care citeşti aceste rânduri, nu vei avea prea curând această ocazie (decât căutând-o cu lumânarea... prin Braşov), te invit, acum şi aici, la un pahar de vorbă cu noi. Călin Mureşan: Ce ţi-a venit cu scrisul? Tony Mott: Am scris întotdeauna, de când mă ştiu, e o modalitate de exprimare. Ştiu că am început primul roman prin clasa a şaptea, nu l-am finalizat niciodată, dar îmi plăcea să ticluiesc poveşti. În perioada de liceu m-am apucat de poezie. Se pare că nu mi-a trecut nici acum, am în pregătire un prim volum. Cine şi cum te inspiră? Poezia şi proza sunt două lucruri diferite, cu surse distincte de influenţă. Cred că dragostea este primul izvor din care irumpe lirismul meu, ca şi fenomen, nu neapărat

ca şi experienţă personală. N-aş vrea să crezi că senzaţia mi-ar fi străină, însă nu cred că mi-ar ajunge pentru toată poezia mea. În ceea ce priveşte romanul, lucrurile sunt mai simple, pornesc mereu de la viaţă – cea mai bună sursă de inspiraţie – pentru că este deseori chiar mai puţin plauzibilă decât cele mai fantastice poveşti. S-a comentat destul de mult pe tema romanului „Roşu”, apărut în 2008, dacă ar fi sau nu transpunerea unui fapt real. Pot să declar că au existat evenimente foarte dure care au stat la baza acestei poveşti, restul e imaginaţie, e broderie. Te-ai gândit vreodată că poate nu scrii bine? Tot timpul mă gândesc la asta. Sunt atât de mulţi scriitori pe care îi admir şi ale căror cărţi mă încântă, spre deosebire de ale mele pe care nu-mi place să le mai recitesc – faza de corectură finală este destul de obositoare. Găsesc prea multe cusururi. Dificultatea constă tocmai în decizia de a te opri la un moment dat să reformulezi, să completezi, să mai adaugi sau să schimbi ceva. Cândva trebuie să hotărăşti că ai în faţă versiunea finală.


Oricum, ce te îndeamnă/îmbie/ţine conectată cu scrisul? Sunt tot felul de întâmplări care îmi dau târcoale, le mai alung – mai am şi altceva de făcut – până într-o zi în care ştiu că nu mai pot trăi fără să spun povestea. M-am întrebat de mai multe ori dacă scrisul este pentru mine un act intim, dar mi-am dat seama că motivul principal este acela de a reuşi, fie chiar şi pentru câteva clipe, să-i transpun pe cititorii mei într-o experienţă, să-i iau cu mine în călătoria într-o poveste. Cel mai mult durează până mă apuc de scris, însă, în momentul în care m-am aşezat la tastatură, mă desprind foarte greu. Povestea mă bântuie şi se conturează până în clipa în care nu-i mai rezist, apoi e doar o chestiune de timp să o fac să prindă viaţă. Cum este să fii şi corporatistă şi artistă? Ambele etichete pot fi corecte şi tot atât de bine pot fi greşite. O bună perioadă am încercat să separ cele două roluri cât mai mult, sigur că la modul propriu ele sunt distincte, fie numai prin prisma faptului că am un program fix la job, dar nu a fost cea mai bună opţiune. Nu beneficiez de şansa de a avea o personalitate multiplă astfel încât să am un fel de buton cu ajutorul

90

căruia să trec din business-mode în creative-mode. Am încercat să nu amestec lucrurile, să fiu numai directorul de resurse umane la birou şi numai scriitoare în cazul în care particip la un eveniment literar. Ei bine, n-am reuşit, aşa că mi-am asumat cele două vieţi simultan, cărora le acord doar un timp diferit de funcţionare. Ce părere au colegii tăi de ceea ce scrii? După cum ţi-am spus, am încercat să nu amestec lucrurile, astfel încât numai cei care îmi sunt foarte apropiaţi ştiu că scriu. Cei mai mulţi dintre ei au spus că au fost extrem de captivaţi de roman şi că poeziile mele dovedesc o mare sensibilitate care se pare că e foarte bine ascunsă. Un bun prieten şi coleg m-a întrebat cum de am avut curajul de a le arăta tuturor cum sunt de fapt – pe site-ul anterior erau publicate mai multe dintre poeziile mele – iar eu i-am spus că m-am împăcat cu mine şi că şi mie mi se pare că este un act de curaj comparabil cu a merge pe stradă în pielea goală, dar am ajuns la momentul în care pot să fac acest lucru. Mă refer la poezie, până la a mă transforma într-o Lady Godiva e cale lungă, oricum nu am o cauză atât de nobilă.


De unde ştii că nu îţi spun că le place din motive de frică? S-au plâns tare? Pe cine vrei să impresionezi? Aş vrea ca timpul pe care îl petrec cititorii mei alături de mine, lecturându-mă, să fie un răgaz de bucurie, de visare pentru ei. Mi-ar plăcea să ştiu că le-am putut oferi ceva plăcut. Unele voci spun că primul roman, „Roşu”, ar fi meritat să fie ecranizat, însă între timp a apărut „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”. Mai este de actualitate povestea? Dacă „4, 3, 2” este povestea foarte bine spusă a unui avort, „Roşu” descrie atmosfera adolescenţei de acum aproape 40 de ani în România. Am avut câteva comentarii, în special de la cititorii foarte tineri, cu mărturisiri despre plăcerea descoperirii atmosferei de atunci. Chiar dacă există un avort şi în „Roşu” – titlul duce cu gândul şi la asta, dar şi la părul roşu al Izabelei, personajul principal, şi la dragostea ei, şi la anii aceia roşii prin prisma regimului comunist – există o poveste dincolo de asta, dincolo de traumă există un destin şi, foarte important, avem un final fericit.

Cu ce încânţi în viitorul apropiat? Volumul de poezie urmează să apară cât de curând, am avut ceva dificultăţi tehnice, este o lucrare specială în care am reuşit, cu ajutorul fotografiilor extraordinare realizate de către Andi Ioniţă, să transpunem şi în imagini atmosfera versurilor. Scriu un roman, să nu mă întrebi de titlu pentru că nu ştiu încă, aş vrea să îl termin până la sfârşitul anului şi da, este tot un fel de poveste, drama unui cuplu – nimic nou îmi vei spune – dar cât de diferit este de fiecare dată! Pentru cei ce vor să te citească, cum pot da de tine? Site-ul meu a fost repornit – www.tonymott.ro – acolo există şi un fragment din „Roşu” şi câteva poezii, tot acolo voi anunţa noile apariţii. Pe blog mă vor putea găsi într-un rol comic-moralizator cu accente în direcţia dezvoltării personale, ce vrei, deformaţie profesională. Încerc să prezint cât mai simplu nişte lucruri de care se face, în general, mare caz. Va fi doar o culegere de perspective. Ultima întrebare: Cine te crezi? Ultimul răspuns: nimeni, oricine, cineva. Atenţie că despre această întrebare voi avea o postare pe blog!


Fusion by Cernei

Florin Fieroiu


La vie en robes De Emilia Barbu Foto: Alexandra Sandu Model: Adriana Spătaru Centrul Vechi al Bucureştiului este, cum ştim cu toţii, o zonă cel puţin eclectică şi cunoscută mai degrabă pentru aglomerarea de terase şi pentru casele care stau să cadă decât pentru oferta de magazine unul şi unul. Lipscaniul şi-a pierdut de ceva timp notorietatea de arteră comercială, chiar dacă se încearcă o repunere pe harta cumpărătoarelor şi fashionistelor prin prezenţa deja periodică a unor târguri hand-made şi vintage. Totuşi oferta este cel puţin repetitivă şi pierdută printre zgomotul cafenelelor şi sclipirile de mahala ale rochiilor de mirese care se îndârjesc să ocupe cât mai mulţi metri pătraţi dintr-o stradă aflată veşnic în construcţie. În acest caleidoscop de vitrine şi miros de covrigi calzi, se află totuşi un magazin care iese cu totul din tipare şi care oferă alternative pentru deja bine-cunoscutele „uniforme” de modă stradală. Magazinul în cauză este Fusion by Cernei, aparţinând designerului Cristina Cernei, care a lansat acest brand ghidându-se după principii

clare de calitate, grijă excepţională pentru detalii, originalitate, şi, lucru mai rar întâlnit, lipsa de compromis. Când intri pentru prima dată în magazinul de pe Lipscani 44 eşti copleşit de multitudinea de modele, culori, patchwork-uri, de jocurile de forme şi volume, de liniile adesea şocante, pe care nici nu ai fi crezut că o haină le poate lua. Rochii şi fuste origami, haine care au mai multe modalităţi de purtare, blaizere care se transformă în rochii, aplicaţii şi broderii ce completează original modelele de paltoane, fracuri sau ţinute de inspiraţie asiatică- toate în serie limitată, pentru ca originalitatea şi munca înglobate în crearea lor să nu fie pierdute. De asemenea multe dintre piese sunt unicat şi pictate manual adăugând o tuşă artistică de efect şi originalitate (şi da, au tendinţa de a reduce capacitatea de exprimare a unui om la câteva exclamaţii de uimire, de obicei repetate). Deşi accentul este pus mai mult pe artă, modul anatomic în care sunt croite (astfel încât să sublinieze calităţile siluetei feminine), precum şi


versatilitatea lor demonstrează clar caracterul practic al acestor creaţii care prind viaţă o dată purtate. Toate hainele sunt realizate manual în atelierul Cristinei Cernei, folosindu-se materiale naturale, în combinaţii inedite. Modelele sunt într-o schimbare continuă, situându-se în afara trend-urilor care duc la anonimat. La Fusion nu există ideea unei colecţii, pentru că aproape săptămânal apar modele noi, care de care mai complicate şi mai îndrăzneţe, ce nu plictisesc niciodată. Acest loc este o pată de

culoare în peisajul anost al unei metropole căreia îi este încă teamă să îşi afirme personalitatea. Aşa că, if they say romance is dead, înseamnă că aceşti „they” nu au văzut nici o creaţie din cadrul Cernei Gallery, pentru că altfel s-ar fi îndrăgostit iremediabil de modelele sale spectaculoase şi ar fi trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi alături de un palton de catifea cu trenă, broderii şi dantelă. Sau măcar ar fi ieşit din magazin zâmbind la gândul acesta.

95


98


Florin

De Geo rg Foto: A e Dinu lexand ru Busu i

oc

Fieroi

u


テ始 pas , i de d a

ns


[două săptămăni înaintea interviului] Un prieten îmi propune să iau un interviu lui Florin Fieroiu pentru rAM. Am acceptat. [două zile înaintea interviului] Numele Florin Fieroiu ajunge pe search bar-ul Google. Ştiam că trebuie să fac un research. Nu vreau ca interviul să mă găsească nepregătit. Două pagini de info notate plus ce mai citisem cred că sunt suficiente. [câteva ore înaintea interviului] Încep să am emoţii. Mă gândesc că a fost o greşeală că am acceptat să iau interviul. Chiar dacă şi eu fac dans, sper să fim totuşi pe aceeaşi lungime de undă. [cinci minute înaintea interviului] Urc treptele Centrului Naţional al Dansului. O să fie ok. George : Cum ai început? Florin Fieroiu: Tocmai asta repetam acum! Urmează să prezint un spectacol în Portugalia la Lisabona, spectacol care vorbeşte exact despre acest moment, despre cum am început să dansez. Am început să dansez din eroare, şi uite că în continuare mă aflu în această eroare, care mai degrabă a fost generată de bunicul meu decât de mine. Eu am acceptat ca un copil care acceptă orice lucru care apare în familie, fiind un copil destul de ascultător şi de cuminţel. Doream să îmi cumpăr revista „Cutezătorii” care costa 11 lei. Pe vremea aia familia mea neavând foarte mulţi bani, am fost nevoit sa îi obţin altfel. Într-o zi ducându-mă la şcoală am aflat că aş putea obţine revista dacă mă înscriu la unul dintre cursurile extraşcolare. M-am dus şi eu la citire, la aritmetică, însă toate cursurile erau pline. Am aflat că există un curs de balet (nu ştiu cum în sătucul ăla) şi că dacă mă înscriu acolo pot primi revista gratuit. Bineînţeles că m-am înscris, şi apoi au urmat o serie de întâmplări care aprope ating caracterul de farse: bunicul meu înţelesese că e fotbal, eu neştiind ce e ăla balet, neexistând nici un fel de tradiţie artistică în familia mea. Am ajuns la Bucureşti, am dat examen, am intrat la Liceul de Coregrafie din Bucureşti, însă eu încă credeam că e vorba despre fotbal. Asta până în momentul în care ne-au dus la un spectracol. Au încolonat toţi copiii şi am fost la spectacol la operă şi am văzut „Giselle”. Pedagogul care era cu noi ne-a explicat: „Uite asta o să faceţi voi toată viaţa!”. Eu am fost extrem de supărat pentru că imaginile nu mai corespundeau. Şi uite aşa am început să dansez!

Te-au susţinut părinţii apoi ? Părinţii m-au susţinut aşa cum înţelegeau ei că trebuie să susţină un copil. Nefiind din Bucureşti stăteam la un cămin, aşa că ei s-au ocupat cât au putut de mine să am tot ce îmi trebuie acolo. Desigur că aveam tot ce-i trebuie unui copil din vremea comunismului care avea 9 ani. La un moment dat a început să nu-mi mai placă, nu mai înţelegeam ce e cu mine acolo. În plus, a început să îmi fie dor de familie, începuse să îmi lipsească tot confortul familial. Norocul meu a fost că după ceva vreme am avut şansa să lucrez cu Ion Tugearu, el devenind profesorul nostru la clasă şi atunci am înțeles într-adevăr ce poate să fie dansul şi ce e interesant în perimetrul ăsta artistic. Sigur, ce puteam înțelege la vârsta de 9 ani. Cert e însă că pornind de la el încoace a început să îmi placă dansul! Cine consideri că a fost mentorul tău? Au fost mai mulţi şi în mai multe situaţii. Sunt mulţi oameni cu care am avut o legătură foarte strânsă şi de la care am avut ce învăţa în acest domeniu. De la Ion Tugearu am înteles că elementele legate de tehnica dansului contează mult mai puţin faţă de pasiunea asta pentru dans, care e clar că de la el vine. Am înţeles că dansul nu e o meserie, dacă vrei, ci o artă, o formă de viaţă, ceva în care dacă investeşti te va răsplăti mai târziu. E ceva foarte viu. Pentru a te face să înţelegi aceste lucruri nu era nevoie de un pedagog, ci de un artist. Şi norocul meu era că în primul şi în primul rând el era un artist. Apoi a mai fost Miriam Răducanu, un om care mi-a dat un gust pentru teatru. Miriam este mai degrabă un artist care atunci când a lucrat cu noi s-a preocupat de înţelegerea şi de abordarea găsirii spiritului pentru care te mişti, ideilor pentru care lucrezi. După experienţa dobândită alături de ea în spectacolul numit „Pe teme de jazz” au urmat mai multe încercări în teatru. Am început să gust modul de a lucra cu regizorii, de a vedea ce înseamnă coregrafia într-o piesă de teatru, şi asta e un lucru important, pentru că de la ea am înţeles faptul că într-o piesă de teatru coregrafia nu poate fi la fel ca într-o piesă de dans: în teatru, coregrafia, în primul şi-n primul rând, este foarte important să o relevi în actor, să nu pui actorul să înveţe nişte paşi, ci să îl duci până acolo încât el să-şi realizeze propria coregrafie. Încerci deci să vezi partea naturală a dansului ? Din fericire pentru mine aceştia au fost oameni inteligenţi care au înteles că dansul are desigur şi o parte de bucătărie interioară, ca şi atunci când găteşti, trebuie să ştii ce ingrediente pui, dar că de fapt această bucătărie interioară se referă la modalitatea în care tu execuţi anumite mişcări, nu ca în cazul baletului unde toată lumea începea cu tehnică. Şi am făcut baletul 8 ani de zile şi am simţit că nu rezonez cu nimic de acolo. Pur şi simplu eu îl simţeam ca pe un lucru care mai mult te îngrădeşte decât să îţi ofere o posibilitate de exprimare.


Nici nu cred dealtfel că libertatea este „atunci când poţi să faci orice”. Nu! Eu cred că libertatea este atunci când ştii ce trebuie să faci, din momentul ăla începe adevărata libertate, ştii că trebuie să faci lucrul ăla, îl accepţi şi începi să-l faci. Ori conceptul ăsta de tehnică mi s-a părut că este mai degrabă înţeles ca o modalitate proprie de a-ţi găsi expresivitatea atunci când te mişti. Nu este acelaşi lucru pentru mine şi nu este acelaşi lucru pentru tine. Putem să vorbim amândoi despre aceeaşi mişcare, când pe mine nu mă interesează să o faci în felul meu, ci să o faci în felul tău, dar să îi dai nuanţele care mă interesează, să însemne un lucru. Ai ales dansul contemporan… Am ales. Ţin minte că a fost o chestie la un moment dat când ne întrebam mai mulţi colegi dacă are vreun rost să mergem la operă să dăm examenul şi am zis „băi, nu.”. Visul nostru era de atunci să avem o companie, să avem un grup de dans contemporan, ceea ce s-a şi întâmplat mai târziu. Am format Grupul Marginalii cu vreo 4 colegi de-ai mei. Dar asta e altă chestie. Odată cu intrarea la facultate (secţia de Coregrafie a Facultăţii de Teatru), a fost un proiect foarte important care s-a dezvoltat între Franţa şi România (La dance en voyage) în care cei mai importanţi 8 coregrafi din vremea respectivă (’91-’92) au venit în Bucureşti, au ţinut stagii cu noi cu studenţii şi au prezentat spectacole. Din momentul acela am înţeles că lucrurile se petrec altfel şi au urmat diverse stagii în afară, şi la Paris, şi în Statele Unite, unde am înţeles cu adevărat care-i valoarea acestei arte. Aici era destul de sărăcăcios. Am văzut că acum colaborezi foarte mult cu teatrul. Da, lucrez foarte mult cu teatrul în perioada asta pentru faptului că am fost destul de interesat de la un anumit moment, de prin 2000, când am realizat o piesă împreună cu alt prieten, regizor de teatru, Cristian

103


Popescu. Piesa s-a numit „Da-Da-Dans” şi prin ea am făcut o experienţă non-verbală pentru actori, spectacolul fiind la vremea aceea destul de interesant şi bine apreciat. Din momentul acela am început să lucrez destul de mult în teatru şi iarăşi, o parte foarte importantă din educaţia mea coregrafică s-a petrecut pe lângă nişte artişti foarte mari şi foarte importanţi. Practica asta pentru mine a fost deosebit de importantă. Cum e să colaborezi cu regizori? E foarte interesant pentru că în primul rând chestionează rolul coregrafului într-un spectacol care pare că are deja nişte date prestabilite atât de puternic încât nu se mai pot schimba. Mă refer aici la spectacolul de teatru. Cum consideri ceea ce faci, mai mult o meserie sau o pasiune? Nu ştiu ce să zic aici, pentru că nu aş vrea să demonetizez cuvântul „meserie”… Întreb pentru că se spune că atunci când ai o pasiune, nu este bine să faci lucrul acela zi de zi, pentru că poţi ajunge să te plictiseşti. Crezi că ai ajuns în stadiul acesta? Nu am ajuns să mă plictisesc pentru că, aşa cum îţi spuneam, fiecare experienţă e irepetabilă. Ceea ce lucrez la Cluj nu se poate întâmpla într-un alt spectacol, datele problemei sunt altele şi, în plus, eu aleg ceea ce fac. Din punctul acesta de vedere nu mă poate obliga nimeni să fac un proiect pe care nu vreau să-l fac. Din păcate situaţia actorului angajat într-un teatru nu este la fel de liberă precum e a mea fiind, din punctul de vedere al coregrafului, free-lancer. Ca meserie… cea de coregraf există în „nomenclatorul de meserii”. Este o meserie pe care trebuie să o faci cu pasiune şi în plus trebuie să ajungi să comunici cu ea, să comunici cu cei cu care lucrezi şi în acelaşi timp prin ei să comunici cu publicul. E foarte interesant… Nu ai cum să te plictiseşti făcând lucrul ăsta, decât dacă ajungi să faci ceva ce nu-ţi doreşti. Se mai întâmplă. Atunci când lucrezi la o coregrafie, vii cu ceva pregătit înainte sau vezi la faţa locului ce este de făcut ? Te gândeşti înainte? Uneori da, alteori nu. Materialul meu de lucru nu e mişcarea. Eu nu lucrez cu mişcarea aşa cum te-ai gândi că un croitor lucrează cu materialul. Eu lucrez cu actorii sau cu dansatorii. Niciodată nu impun mişcările, şi nu că nu le impun, dar nici măcar nu mai vreau să le creez eu. Materialul meu de lucru constă în informaţiile care vin de la regizor, de la actor, de foarte puţine ori textul, ci felul în care actorii îl interpretează, nuanţele pe care ei le creează pe scenă. Aşadar prefer să nu-mi imaginez absolut nimic ci să văd care este materialul pe care actorul poate să îl scoată din improvizaţie, şi de aici să lucrez împreună cu el. Construcţia nu o fac niciodată de acasă, nu vin cu carneţelul scris cu mişcări. Chestia asta

104

nici nu am făcut-o până acum şi nici nu mă imaginez făcând-o vreodată. Mi se pare mult mai interesant şi mult mai benefic pentru piesă să lucrez cu materialul clientului, cu ceea ce aduce actorul, cu opinia lui despre, cu capacitatea lui tehnică, cu pofta lui de a se mişca. Ce îi înveţi pe studenţii tăi? În primul rând mi-am propus să nu îi mai învăţ. Mi-am propus să nu mai fiu singura voce autorizată, aşa cum se întâmplă de obicei în mediul academic. Şi atunci am inventat un sistem care presupune un fel de spectacol în care se deschide o pagină de Word, o proiectez pe


perete şi fiecare urmează să dea instrucţiuni unui coleg de-al lui care stă pe margine. Colegul are obligaţia să performeze toate lucrurile astea fără să judece, fără să se gândească dacă e bine, dacă nu-i bine, pur şi simplu să facă experienţa aceea care-i este scrisă. Şi de aici începe un proces întreg şi de discuţie, şi de elaborare, şi de compoziţie. Vreau să dau atelierului meu o altă formă, alta decât forma academică plictisitoare în care eu le zic când este bine şi când este rău. Ce ai fi fost dacă nu coregraf? Electronist! Una dintre pasiunile mele este electronica. Dacă nu făceam dans cred că acum eram electronist.

Puţin după interviu: Mă uit la carneţelul cu întrebări… Nici nu am apucat să-l deschid. Mă gândesc că nu am scos tot de la el, că mai aveam multe întrebări de pus. Dar ţin minte că am intrat într-o sală de dans, am strâns mâna unui om amabil şi am spus: „George”. Şi mai ţin minte ceva! A răspuns: „Florin Fieroiu”!


Tinereţe

Desculţi

şi povara dimineţii

de-a lungul ceasului

Ceaţa


Tinerete , si , povara diminetii , ...

stai pe jos şi salteaua încă îţi mai poartă duhoarea de aseară. Te-ai întins acolo pe la patru când te-ai hotărât că din momentul ăla tu nu mai faci duş. De ce să mai cureţi de pe trup toate amprentele, toate mirosurile adunate, selectate şi inventariate, toate urmele de pix şi ştampila de culoare neagră, dovada că ai fost acolo? De ce să te îmbălsămezi cu arome exotice când tu eşti european din tată până în prezent? De ce să mai speli părul, când oricum ţi-l vei tăia, sau oricum urmează să cadă la un moment dat? Pe la cinci ai început să simţi răceala linoleumului trasat cu linii de pavaj. Ai crezut pentru câteva minute că eşti în stradă, că toţi trecătorii păşesc peste tine şi îşi spun: uite încă unul din asta! Încă unul care visează, hai să-l trezim! Băi netrebnicule, get a life, un loc de muncă, nişte tenişi noi, un tricou alb, blugii clasici şi o periuţă de dinţi! Ai simţit atunci, un moment cât pentru o eternitate că nu eşti om, că eşti de fapt o entitate născută undeva la congruenţa lui Pluto cu Neptun, că eşti albastru, eşti rece şi nimeni nu te observă. Ai simţit că toată lumea vede doar o carapace uitată pe-o stradă, carapacea-ascunzătoare a unui biet poet beţiv mult prea clasic pentru a apărea în poza modernităţii, mult prea etilic că cineva să-i

mai simtă mirosul artistic. Te uiţi în jurul tău şi nu e gol ca de obicei, acum e plin de nimicuri. Ai două ghete aruncate sub masa din colţ, câteva ziare vechi şi unul mai recent îndesate pe un raft deja prea plin. Îţi curge sânge din nas şi n-ai hârtie să-l opreşti, te simţi hemofilic. Hemoglobina e în grevă de cinci minute dar mai aştepţi să intre cineva în cameră şi să facă pe doctorul cu tine. Să-ţi spună că e o nimica toată şi că la cât de bine vei fi, ai putea chiar să şi mănânci ceva; face el cinste: da, aş vrea o ciorbă de văcuţa cu smântână şi ardei iute roşu, un piept de pui la grătar cu o porţie generoasă de cartofi prăjiţi... şi un shprait la jumate. Nota la tipul în verde care m-a salvat când îmi curgea sânge din nas. El are banii, el e doctorul, eu mai stau puţin întins aici, cred că mă simt deja mai bine. Dar ţi-e şi mai frig, încerci să te întinzi să tragi peste tine teancul de foi împrăştiate pe masă, ultima pătură ai irosit-o când ai încercat să zbori acum două săptămâni, tu Icar beţiv, căzut după prea multe grade de ego. Ai zburat mai mult decât fraţii Wright, numai că ei au făcut-o înaintea ta şi erau doi pe pătură. Dar nu contează, frate Wrong, căci tu ai pierdut pătura pe vârful Moldoveanu în încercarea-ţi obsedantă de a atinge zăpada. Dar ce contează, zăpezi mai sunt,


paturi să mai fie. Ţi-ai adus aminte că ceasul alb cu rama albastră lipseşte cu desăvârşire de pe peretele cu tapet. Era acolo aseară... acum dacă te uiţi în stânga ta îl vei vedea. E şi în dreapta, puţin mai în spate, cu minutarul aruncat spre fereastră, la doişpe şi-un pic. Secundarul e pe locul doi la finish, el e la şi-un pic, spre dreapta. A fost ora exactă... cândva, acum nu mai e exact cum obişnuia să fie. E mai mult de-atât, e oră care vrei tu să fie, oră în care ai hotărât că niciun duş din lume nu-ţi va mai spăla urma unei palme primite când i-ai zis unei colege că are ţâţe mişto. Urma unui pumn în ochi când nu te-ai uitat ce vine din spate şi nici urma unui „eşti un nimeni” când erai cineva. E ora când te-ai întins pentru prima dată pe jos în bucătărie şi ai studiat tavanul din perspectiva beţiei. Tu şi gândacul care rătăcea dinspre coşul de gunoi, îmbătat de arome oţeţite uitate de tine pe fundul sticlelor. Voi doi aţi fost singurii care au văzut fiecare, pe rând, podeaua şi tavanul, cum nu le-a ştiut nimeni, niciodată. Tu ai privit primul tavanul şi i-ai explicat că ar putea să umble mai des pe acolo, în timp ce el privea podeaua şi ţi-a arătat că nu eşti singur pe jos, că el e cu tine. Apoi a privit tavanul şi şi-a dat seama că e prea curat şi lui

nu-i trebuie aşa ceva, nu e loc de plimbare pentru unul ca el. Când a venit rândul tău să priveşti podeaua ai rămas cu ochii fixaţi pe tavan iar el nu era acolo, era lângă tine, întins pe spate, imitându-te, împrumutându-ţi felul de a privi tavanul. Aţi stat aşa în jur de trei ore ca nişte pacienţi care au primit electroşocuri, că doi jacnicolsoni când zburau pe deasupra unor cuiburi de cuci. Eraţi liberi. Nu v-a deranjat nimeni o vreme, până s-a întunecat şi cineva a aprins un bec, singurul bec care putea fi aprins în toată casa. El s-a speriat de lumină din soarele cu filament şi a plecat mahmur spre un întuneric comod. În următoarea oră nici tu nu mai erai acolo, erau doar unii care mâncau, până s-a făcut din nou întuneric şi au ieşit prin oraş. Acum tot întunericul casei goale era al tău. Nici nu ştiai ce să faci cu atâta întuneric aşa că ai aprins un chibrit, să mai fugă din întuneric, să rămână mai puţin. Să mai rămână, puţin... ... ai adormit, eşti încă tânăr şi simţi... că e loc de lumină şi ai destule chibrituri...

109


O Desculti , de-a lungul ceasului

raşul se inserează între omoplaţii noştri chiar înainte de ridicarea ceţii, înainte de clocotitul cafelei, înainte de sunetul alarmei cu care am vrea să izbim pereţii, să se spargă în sunete din ce în ce mai mici, aproape imperceptibile. Oraşul pulsează chiar şi când abia mijeşte ochii şi priveşte întretăiat maşinile ameţite ce-şi claxonează nerăbdările, oamenii dimineţilor ce cară flori sau ziare, porumbeii ce-şi spală ciocurile şi penele în băltoacele de peste noapte. Trecem prin şi pe lângă multe lumini, unele de-a dreptul minunate, dar tăcute în frumuseţea lor, evidente doar pentru pasul leneş şi ochii cu adevărat spălaţi; luminile acestea se deschid în foiţe transparente şi strălucitoare, învăluite în zâmbet misterios şi stare de bine, îndeamnă la plimbări aiurite şi decizii pripite dar haioase; altele, luminile dese ale toamnei, sunt cărunte, încruntate, bombănitoare, arţăgoase, vorbesc tare şi ne fac şi pe noi să le simţim prezenţa şi să le scoatem limba, de sub umbrele, pelerine şi din pantofi umezi; luminile acestea trag pleoapele asemenea obloanelor, întorcând orbitele în realitatea fiecăruia. Oraşul respiră şi aspiră o multitudine de laturi ale unei geometrii neclasificate încă, înglobându-ne existenţele în tumultul său.


F

Ceata ,

amilia Right era o familie model. Doamna şi domnul Right erau un etalon de moralitate şi înţelepciune aşa încât deveniseră, la scurt timp după mutarea în sat, un model pentru micuţa comunitate. Veniseră aici imediat după nuntă, căutând un loc liniştit şi previzibil în care să-şi trăiască iubirea. Şi au descoperit un univers molcom, în care copilul pe care-l aşteptau ar fi putut înflori sub acelaşi etalon al familiei. Satul era perfect orânduit. Istoria sa era o mândrie pentru toţi membrii comunităţii şi creatorii acestui mic colţ de rai erau pomeniţi în biserica austeră de pe strada satului în fiecare duminică. Nimeni nu lipsea la aceste predici; un spirit al datoriei faţă de sine, comunitate şi divinitate, îi mâna pe toţi cei din sat. Aşa se face că în fiecare duminică toate cuplurile din sat curgeau în perfectă ordine către porţile bisericii, purtând straie şi conversaţii cuminţi. De altfel, slujba de duminică era singurul moment din săptămână când pe stradă se auzeau alte zgomote decât cele făcute de natură. Valuri de şoapte circulau din cele 2 capete ale satului, pe linia dreaptă, perfect dreaptă a străzii. În stânga şi în dreapta acesteia se aşezaseră, aliniate fără reproş, casele imaculate cu grădini identice. Plimbarea către biserica aflată în centrul acestei liniarităţi ducea pe lângă toate reperele comunităţii: şcoală, postul de poliţie, poşta micuţă, magazinul general, farmacia ticsită cu pulberi şi tincturi înţepătoare, casa spiţerului şi cea a primarului. Nu existau străduţe secundare sau alei, satul fusese desenat într-o simplitate absolută, dependent de o unică linie. În acest mediu auster se născuse şi crescuse Oliver, fiul etalon al familiei Right. De când se trezise în braţele ferme ale mamei sale şi până în acea zi miraculoasă, a 17-a din al nouălea său an de existenţă, Oliver urmase un traseu rectiliniu prin lume. Toate drumurile sale către casa spiţerului, vizitele la primar, alergările către magazinul general sau şcoală erau identice. Nicăieri nu exista pericolul unei rătăciri neprevăzute şi niciodată nu era loc de surprize. Un singur zvon umbla aiurea prin sat, ascuns de toţi copiii prin complicitatea comunităţii. Dar într-o zi, dintr-o neglijenţă a învăţătoarei, Oliver află despre Point Joyce. Point Joyce era o răstălmăcire a Point Choice, un loc ingrat ce dădea fiori tuturor părinţilor. La capătul de la apus al străzii, acolo unde linia satului ajungea la destinaţia finală, se zvonea că începe lumea celor strâmbi, un univers paralel în care domneşte haosul şi pericole inimaginabile chiar şi pentru cele mai pure suflete. Nimeni nu mergea acolo şi în fiecare duminică, de la înălţimea altarului, preotul amintea tuturor că oricine


s-ar lăsa subjugat de tentaţia curiozităţii va fi exclus din rândurile comunităţii şi lăsat pradă tristeţilor fără sfârşit. Desigur, doar părinţii înţelegeau despre ce curiozitate vorbea părintele. Părinţii şi Oliver. Săptămâni întregi Oliver a încercat să afle mai mult despre acest loc, un efort considerabil într-o comunitate ce nega existenţa acestuia. Curiozitatea lui era alimentată continuu de tăcerea suspectă a sătenilor şi curând Point Choice deveni o obsesie pentru micuţul Right. Într-o dimineaţă de octombrie, a 17-a din al nouălea său an de viaţă, Oliver se lăsă dus de drum, ca întotdeauna, către clădirea albă şi cuminte a şcolii. Pe măsură ce se apropia auzea din ce în ce mai clar glasurile reţinute ale colegilor săi şi zgomotul înfundat al clopoţelului prin ceaţa densă. În faţa lui, pe strada dreaptă, buchete de frunze uscate se ridicau în bătaia vântului şi pluteau imprevizbil, în noi şi noi direcţii. Oliver uită de şcoală, de programul său corect şi datoria de a fi previzibil. Fascinat, se abandonă zborului dezordonat al frunzelor şi continuă să meargă. Trecu pe lângă casa primarului, prin faţa bisericii, pe lângă poştă şi magazin, pe lângă ultimele case din sat. Ceaţa era şi mai pregnantă la marginea satului, imaginile erau din ce în ce mai difuze, cu linii estompate şi misterioase. Oliver explora un univers nou, diferit de rutina sigură a vieţii sale de până atunci.

112

„Point Choice”. Un indicator strâmb, de lemn, scârţâia umed în bătaia vântului şi marca intrarea în necunoscut. Inima lui Oliver bătea haotic şi respiraţia accelerată îi forţa nările umezite de ceaţă. Se uită în urma sa, la drumul drept al satului pierdut în ceaţă, şi văzu doar vârful ascuţit al bisericii. O luptă de neînţeles se ducea în mintea tânărului Right, cuprins de o spaimă nemaiîntâlnită în faţa alegerii. Cu mâinile înfundate în buzunarele hainei, Oliver trase puternic din aerul umed ce-l înconjura şi hotărî să meargă mai departe, pregătit să lupte eroic cu orice monştri ar fi în lumea de dincolo. Făcu un pas în faţă, traversând limita indicatorului, şi intră într-o lume fără ceaţă. Dincolo de indicatorul Point Choice aştepta, liniştită, o răscruce de drumuri. Şi astfel se născu legenda micuţului Oliver Right. O legendă pe care părinţii din sat o povesteau conştiincioşi copiilor lor, cu speranţa că aceştia nu vor repeta greşeala băieţelului rătăcit. Şi tot astfel se născu micuţul Oliver Right a doua oară, într-un univers paralel variat şi încâlcit, în care drumul către fericire nu era niciodată drept.


Profile for Asociatia Paspartu

Revista Arte & Meserii, nr. 3  

Numarul 3 al revistei Arte & Meserii, realizata de Asociatia Paspartu.

Revista Arte & Meserii, nr. 3  

Numarul 3 al revistei Arte & Meserii, realizata de Asociatia Paspartu.

Profile for paspartu
Advertisement