Issuu on Google+

Glasul Bisericii Publicaţia comunităţii catolice din Buruienești * * * Anul I (2012), nr. 4 / noiembrie


GLASUL BISERICII anul I (2012), nr. 4 Publicaţia comunităţii catolice din Buruienești Director: pr. Iulian-Claudiu Petrea, OFMConv. Redactor șef: pr. Valentin Sabău, OFMConv. Membrii redacţie: pr. Iosif Bisoc, OFMConv., pr. Liviu Brudaru, OFMConv. pr. Damian Pișta, OFMConv. Colaboratori: Pr. Marius-Cătălin Alistar, OFMConv., Mihaela Adochiţei Andreea Agu Mihai Blaj Maria Horlescu Gabriel Mărtinaș Adela-Cristina Păuleţ Tehnoredactare: Ovidiu Bișog Adresa: Parohia Romano-Catolică „Sfântul Iosif Muncitorul” str. Bisericii, nr. 1, Buruienești-Doljești, Neamţ 617162-România tel. : 0040/233/780540 fax: 0040/233/780819 e-mail: iulianpetrea@yahoo.com www: buruienești.ofmconv.ro 2

EDITORIAL

Anul Credinţei – an de speranţă pentru comunitatea noastră parohială Anul Credinţei, proclamat de Sfântul Părinte papa Benedict al XVI-lea prin scrisoarea apostolică Porta fidei, se doreşte să fie un moment de reflecţie matură a crezului nostru creştin şi al aprofundării temeliei speranţei noastre creştine. Aspectul comunitar al credinţei pe care o proclamăm zilnic este un dar pe care-l primim în orice moment al vieţii şi astfel ne este transformată existenţa. Credinţa pe care o mărturisim este un act personal, însă ea se naşte, se dezvoltă şi se maturizează în comunitatea de credinţă care este parohia. Credinţa nu poate fi rodul unei simple reflecţii personale, nu este doar rezultatul gândirii şi aprecierii mele în legătură cu divinitatea, cu Dumnezeu, nu pot construi viaţa mea spirituală numai printr-un simplu dialog solitar cu Isus Cristos, deoarece credinţa cu care-mi nutresc viaţa este rezultatul unei lungi perioade de aprofundare a întregii comunităţi parohiale. Credinţa poate fi cu adevărat personală numai dacă este comunitară şi este comunitară numai dacă este personală: un paradox, dar mai ales un adevăr! nr. 4 / 2012 * Glasul Bisericii


Parohia sau comunitatea de credinţă parohială este locul în care primim primele noţiuni ale credinţei noastre, unde rugăciunea, viaţa spirituală, sacramentele sunt transformate în picături de înălţare sufletească. În liturgia sacramentului Botezului, imediat după încheierea făgăduinţelor în care exprimăm renunţarea la păcat şi repetăm adevărurile cu privire la credinţa noastră, se adaugă, întâi preotului şi mai apoi întreg poporul prezent: „Aceasta este credinţa noastră, aceasta este credinţa Bisericii şi noi suntem fericiţi că o putem Glasul Bisericii / nr. 4 / 2012

mărturisi în Isus Cristos Domnul nostru!” Da, dragi fraţi şi surori în Cristos, noi suntem fericiţi atunci când renunţăm la rău, la păcate şi-l proclamăm pe Dumnezeu Întreit stăpânul vieţii noastre de credinţă! La începutul acestui An sfânt al Credinţei noastre să ne lăsăm conduşi de inspiraţia Duhului Sfânt şi împreună să repetăm mereu: cred în Dumnezeu Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt! pr. Iosif Bisoc, OFMConv., paroh 3


Să începem Anul Credinţei După ce joi, 11 octombrie 2012 a fost deschis în mod oficial la Iaşi Anul Credinţei de PS Aurel Percă, în parohia noastră „Sfântul Iosif Muncitorul” din Buruieneşti ceremonia a avut loc duminică, 14 octombrie 1012, în cadrul Sfintei Liturghii de la ora 11. Sfânta Liturghie a început cu procesiunea din parohie până în Biserică, moment în care au fost aduse şi prezentate în faţa altarului: Sfânta Scriptură, Catehismul Bisericii Catolice şi documentele Conciliului Vatican II, documente ce vor rămâne până la sfârşitul Anului Credinţei şi al Familiei. Părintele paroh Iosif Bisoc, OFMConv. a deschis acest moment festiv cu rugăciunea de introducere şi expunerea documentelor în faţa altarului. În cadrul omiliei, părintele Iulian Petrea a evidenţiat importanţa deosebită a acestui An al Credinţei şi a documentelor propuse de Biserică spre aprofundare, aceea de a reflecta mai mult asupra Sfintei Scripturi, de a citi Catehismul Bisericii Catolice pentru a înţelege mai bine elementele credinţei şi de a aprofunda documentele Conciliului Vatican II, documente cu caracter practic şi pastoral. Sfânta Scriptură, inima tuturor scrierilor şi a reflexiilor, meditaţie 4

eficientă asupra lui Dumnezeu, a acţiunii mântuitoare a lui Cristos în Biserică şi inspiraţie sapienţială a Duhului Sfânt, constituie pâinea noastră cea de toate zilele din punct de vedere spiritual. Din ea medităm la Sfânta Liturghie, cu ea ne întărim în credinţă, ea ne oferă cale de urmat în itinerariul zilnic pe acest pământ. Catehismul Bisericii Catolice, document normativ al Biserici Catolice, promulgat la 11 octombrie 1992 de către fericitul Papă Ioan Paul al II-lea şi este o expunere a credinţei Bisericii şi a învăţăturii catolice, atestate sau luminate de Sfânta Scriptură, de Tradiţia Apostolică şi de magisteriul bisericesc. Este alcătuit din patru părţi: mărturisirea de credinţă (crezul şi articolele credinţei), celebrarea misterului creştin (liturgia şi sacramentele), viaţa în Cristos (aspecte ale vieţii omului, poruncile) şi rugăciunea creştină (rugăciunea în viaţa omului, rugăciunea „Tatăl Nostru”). Nu în ultimul rând, Catehismul Biserici Catolice este util oricărui om care ne cere socoteală de speranţa care este în noi şi care vrea să cunoască ce crede Biserica catolică. Documentele Conciliului Vatican II cuprind 4 constituţii (Sacrosantum Concilium – Despre sacralitatea liturghiei, Lumen Gentium – Despre Biserică, nr. 4 / 2012 * Glasul Bisericii


Dei Verbum – Despre revelaţia divină şi Gaudium et spes – Bucurie şi speranţă), 9 decrete (Ad Gentes – Despre activitatea misionarilor, Apostolicam Actuositatem, Christus Dominus – Arhiepiscopii în biserică, Inter Mirifica – Despre comunicaţiile sociale, Optatam Totius, Orientalium Ecclesiarum – Bisericile orientale, Perfectæ Caritatis, Presbyterorum Ordinis şi Unitatis Redintegratio – Ecumenism şi 3 declaraţii (Dignitatis Humanae – Libertatea religioasă, Gravissimum Educationis – Învăţăturile bisericii, Nostra Aetate – Relaţiile cu celelalte religii). Conciliul Vatican II a fost dezideratul pontificatului fericitului Papă Ioan al XXIII-lea şi a fost deschis oficial la 25 ianuarie 1959. A fost prin excelenţă un conciliu pastoral şi Glasul Bisericii / nr. 4 / 2012

de reînnoire şi actualizare. Au participat peste 2500 de episcopi şi reprezentanţi ai tuturor comunităţilor religioase şi confesionale din lume. Cu un profund caracter inovator, a vizat toate aspectele Bisericii în toate dimensiunile sale: misionară, carismatică, mistică, pastorală, spirituală. Mulţumindu-i Domnului pentru posibilitatea care ne-a oferit-o de a ne oprii anul acesta mai mult asupra credinţei, dorim ca toţi credincioşii parohiei noastre să se îmbogăţească din punct de vedere spiritual prin tematica aceasta a credinţei şi să fie acolo unde lucrează, învaţă, vieţuieşte martori fidel ai învierii lui Cristos. pr. diacon Marius-Cătălin Alistar 5


Să ne luăm la revedere… Sfârşitul lunii septembrie a adus comunităţii noastre parohiale şi conventuale schimbări în componenţa fraţilor care îşi desfăşoară activitatea pastorală. Fratele Eugen Răchiteanu, fratele Ion-Teodor Neculăeş şi fratele Ovidiu Cojan au plecat în noile comunităţi în care au fost destinaţi în urma noilor ascultări primite de la părintele ministru provincial Emilian Cătălin. Fratele Damian Pişta, fratele Liviu Brudaru şi fratele IulianClaudiu Petrea sunt noii veniţi în via Domnului la Buruieneşti. Celor care au activat cu multă trudă, cu mult avânt un sincer mulţumesc, iar celor veniţi le dorim o activitate cât mai rodnică.

Dorim să aducem un gând de profundă recunoştinţă părintelui Eugen Răchiteanu care în acest an, cu mult elan şi multă ardoare a lucrat pentru a sădi în inimile noastre cuvântul evangheliei, ne-a însoţit şi însufleţit 6

prin învăţătura, sfaturile şi exemplul său de preot franciscan. Îi mulţumim părintelui pentru tot ceea ce a făcut pentru comunitatea noastră de terţiari franciscani din Buruieneşti, cât şi pentru slujirea frumoasă şi devotată pe care a dăruit-o întregii comunităţi de credincioşi. Dumnezeu să vă răsplătească şi să vă asigure harul său în noua misiune pe care aţi primit-o şi vă mai aşteptăm în mijlocul nostru.

Îi mulţumim şi părintelui Ion-Teodor Neculăeş pentru slujirea sa plină de vitalitate şi promptitudine de care ne-aţi dat dovadă. Mulţumim pentru tot ce aţi făcut atât pentru copiii comunităţii noastre din Buruieneşti, cât şi pentru întreaga comunitate. Domnul să vă răsplătească şi să vă însoţească pe mai departe cu harurile necesare pentru a-i aduce mereu jertfă de laudă oriunde vă veţi afla. Maria Horlescu nr. 4 / 2012 * Glasul Bisericii


Cucernice Părinte Ovidiu, Iată că uşor-uşor a trecut un an de când aţi venit la noi în comunitate. De la început am remarcat dorinţa de a ne arăta o altă cale de a ajunge la Dumnezeu: prin muzică! V-aţi integrat uşor în comunitate şi aţi început să şlefuiţi diamantele corului Speranţa şi aţi reuşit să scoateţi din ele tot ce au avut mai bun. Roadele muncii Sfinţie Voastre s-au concretizat în CD-ul pe care l-aţi lansat cu mult succes. Vă mulţumim pentru că ne-aţi demonstrat că având voinţă şi îndrumaţi de persoana potrivită putem reuşi să ne înălţăm şi astfel spiritul la Dumnezeu. De asemenea dorim să vă mulţumim pentru că v-aţi implicat în activităţile parohiale: revista parohială, precum şi la catehezele. Aţi coordonat grupul ministranţilor şi

aţi fost mereu alături de copii, inclusiv la Sfânta Liturghie de duminică dimineaţă, unde aţi încercat, prin cântece şi printr-o participare Glasul Bisericii / nr. 4 / 2012

cât mai atentă la buna desfăşurare a vieţii pastorale a comunităţii noastre. Vă mulţumim pentru că aţi fost cu ei şi pentru că le-aţi dăruit un zâmbet pe care ei l-au apreciat. Nu putem să nu vă adresăm o mulţumire specială pentru faptul că aţi fost prezent de atâtea ori la Sfânta Liturghie duminicală a tinerilor şi împreună cu instrumentul muzical ne-aţi ajutat să animăm Sfânta Liturghie. Spre final dorim să vă spunem că ne bucurăm ca na putut fi alături de Sfinţia Voastră atunci când aţi fost hirotonit diacon şi mai apoi preot, şi suntem recunoscători că v-am avut în comunitatea noastră. Dumnezeu vă va răsplăti pentru tot eforul şi pentru toată munca depusă în această comunitate. Vă mulţumim pentru că ne-aţi însoţit timp de un an, vă dorim mult succes şi mult curaj în activitatea pastorală precum şi în cea muzicală. Andreea Agu 7


IN MEMORIAM

Primar Gheorghe Cojocaru În împrejurări şi la evenimente ca acestae, sau din acelea cu adevărat fericite care s-au succedat în ultimii douăzeci de ani, de obicei era domnia sa care se ridica şi lua cuvântul, cu stilul său neinstituţional, dar deschis şi sincer. Gheorghiţă cum îl strigau prietenii, Gigi cum era alintat de cei dragi, Domnul Primar pentru majoritatea dintre noi, era chiar aşa, ca şi discursurile sale: deschis şi sincer, capabil să interacţioneze cu competenţă la cele mai înalte nivele instituţionale, doar cu scopul de a lupta pentru oamenii săi, pentru dreptatea socială pe care o visa, pentru valorile nobile în care credea. A fost un om adesea incomod Gheorghe Cojocaru, un om incapabil de compromisuri, care nu s-a lăsat dus de ambiţii personale, neinteresat de un scaun comod, un apărător al onestităţii şi corectitudinii, atât pe plan personal, cât şi pe plan politic. Nu s-a gândit la el, a transformat munca şi profesia într-o adevărată vocaţie de viaţă, dăruit fără reţineri, perseverent şi dârz, sacrificând totul, până şi sănătatea, pentru oamenii 8

comunei care erau o familie pentru domnia sa. Politica avea un singur scop pentru dumnealui: acela de a schimba în bine viaţa oamenilor şi de a face cunoscut comunităţii un nivel de viaţă demn şi respectuos. Înzestrat cu inteligenţa şi o minte ageră, o cultură profundă, o viziune amplă a lucrurilor, a cunoscut ani de realizări şi succese, câştigate nu fără suferinţă şi sacrificii, care i-au dat şansa să fie cunoscut şi apreciat peste tot. De unde avea atâta forţă pentru a fi totdeauna în prima linie? Cu siguranţă un rol fundamental l-a avut credința de nezdruncinat pe care o avea în Dumnezeu şi conştiinţa că Domnul l-a scăpat de la moarte, deja la o vârstă fragedă, când, la nici douăzeci de ani, a făcut cunoştinţă cu prima manifestare violentă a bolii, care avea să-i ţină companie pentru întreaga viaţă. Recunoscător parohului de atunci, pr. Petru Ciocan, OFMConv. pentru rugăciunile – de nr. 4 / 2012 * Glasul Bisericii


care era convins – că l-au salvat de la moarte, era sigur că Dumnezeu i-a încredinţat o misiune între oameni, misiune căreia, i-a rămas fidel până la moarte. Povara bolii ascunsă celorlalţi, l-a determinat şi la o alegere de neînţeles de către cei care nu cunoşteau adevăratul motiv, pentru care a hotărât să nu întemeieze o proprie familie: ştia că viaţa sa atârnă de un fir şi nu a vrut să lase în urma lui o văduvă şi copii orfani. Când, cu puţine luni în urmă, necruţătoarea boală şi-a făcut cunoscută prezenţa, repeta cu insistenţă: „Nu pot abandona. Sunt încă lucruri de făcut”… Când, deja lipsit de puteri, a trebuit să accepte internarea la spital, a mers însoţit de o promisiune, că se va reîntoarce. A luptat contra a ceea ce era evident şi inevitabil, suportând grele suferinţe, întărit doar de credinţa în Dumnezeu şi de dorinţa de a nu dezamăgi pe cei care-i iubea. Chiar şi de pe patul morţii, în una din ultimele conversaţii pe care le-am avut, nu a încetat să se preocupe de fiecare şi m-a rugat să cer iertare tuturor şi să mulţumesc fiecăruia dintre voi pentru ce i-aţi oferit în aceşti ani. Acest ultim gând şi dorinţă le veţi putea citi şi pe amintirea pe care familia a pregătit-o şi o va oferi celor care aţi participat la funeralii. Glasul Bisericii / nr. 4 / 2012

Pentru noi toţi, golul lăsat de Gheorghe Cojocaru este imens, dar totodată umplut de atâtea lucruri cu care a ştiut să îmbogăţească vieţile noastre, cu prezenţa, activitatea şi personalitatea domniei sale. A avut timp pentru toţi: orice copil, oricare bătrânică, ultimul sărac al comunităţii, păstrează în inimă o amintire preţioasă pe care i-a lăsat-o Domnul Primar. Ne-a învăţat că se merită să-ţi dai viaţa pentru alţii, să o pui la dispoziţia celorlalţi, fără nici o rezervă. Ne-a demonstrat că binele comun, binele tuturor, este mai important şi mai preţios decât binele personal sau propria comoditate. Ceea ce rămâne de făcut este să demonstrăm ca putem, vom fi la înălțimea exemplului dat şi a provocării pe care ne-a lăsat-o ilustrul nostru cetățean, prin meritele căruia comuna Doljeşti a devenit cunoscută şi respectată peste tot. Fie ca exemplul de dăruire, de fidelitate, de corectitudine, de grijă pentru cei mai împovăraţi, să ne inspire şi să ne călăuzească pe drumul unui viitor frumos al acestei comunităţi, viitor demn de memoria unui mare om şi a unui suflet nobil, care a fost Primarul nostru. Viceprimar Mihaela Adochiţei 9


Începerea unui nou an şcolar Este o zi frumoasă de toamnă! Prin tot satul se aude o zarvă mare: a început un nou an şcolar! Copiii – mici şi mari – îmbrăcaţi care mai de care mai frumos, cu flori în mână, alături de părinţi, se îndreaptă către şcoală. Unii sunt bucuroşi să-şi revadă colegii, profesorii, iar alţii sunt la început de drum. Cei de clasele I sunt mai timizi, mai nerăbdători, deoarece este primul lor an de şcoală, spre deosebire de cei de clasele a VIII-a, care sunt foarte bucuroşi pentru că este ultimul lor an aici în acest sat. Începerea noului an şcolar a debutat cu Sfânta Liturghie. Împreună cu părinţii, copiii şi profesorii ne-am îndreptat spre biserică pentru a ne ruga lui Dumnezeu să ne dea înţelepciune şi să ne ocrotească pe tot parcursul anului şcolar. Sfânta Liturghie

10

a fost celebrată de părintele paroh Iosif Bisoc, OFMConv., iar în cuvântul de învăţătură Sfinţia Sa ne-a încurajat prin cuvinte şi îndemnuri frumoase. De asemenea, ne-a citit şi mesajul Preasfinţitului episcop Petru Gherghel adresat elevilor, profesorilor şi părinţilor cu ocazia noului an şcolar. Reveniţi în incita şcolii, fiecare clasă, împreună cu dirigintele său, a primit manualele şi s-a povestit cum au petrecut vacanţa şi ce gânduri avem pentru anul are urmează şcolar. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru această primă zi a anului şcolar şi-l rugăm să dea tuturor sănătate, ajutor de la profesori pentru a putea creşte în înţelepciune, să ne formăm bine, să avem rezultate bune la învăţătură, să fim mândria părinţilor noştri, deoarece noi suntem viitorul acestei comunităţi. elev Gabriel Mărtinaş

nr. 4 / 2012 * Glasul Bisericii


Înălţarea Sfintei Cruci Când medităm la semnificaţia cuvântului Cruce, de fapt ne gândim în esenţă la două noţiuni fundamentale: Crucea ca instrument al mântuirii şi Crucea de lemn pe care Isus şi-a dat duhul. Crucea este arma cu care Mântuitorul lumii a biruit pe diavol. Prin sacrificiul suprem pe care Isus l-a făcut pentru salvarea noastră, El a reuşit să doboare forţele întunericului alegându-şi un instrument în aparenţă simplu: lemnul. Însă această bucată de lemn reprezintă instrumentul mântuirii noastre, pecetea Dumnezeului celui viu. Putem spune că de fapt Crucea este steagul lui Cristos care va străluci mereu, dar mai ales la sfârşitul lumii când în nori se va arăta Sfânta Cruce: „Şi atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului” (Mt 24,30). Iar apoi Crucea materială este lemnul pe care Isus şi-a dat duhul, lemnul pe care Isus l-a dus in spate pe drumul Calvarului până la Golgota. Sfânta Scriptură face referire atât la crucea spirituală cât şi la cea materială: „Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după mine nu este vrednic de mine” (Mt 10,38), iar aici Isus se referă la faptul de a accepta tot ceea Glasul Bisericii / nr. 4 / 2012

ce Dumnezeu ne dă: suferinţe, bucurii, tristeţi, dar totul pentru mântuire. În alt verset evanghelic – „Pe când îl duceau să-l răstignească, au pus mâna pe un anume Simon din Cirena, care se întorcea de la câmp, şi i-au pus crucea în spinare, ca s-o ducă după Isus” (Lc 23,26) – evanghelistul se referă la crucea materială. Crucea este simbolul credinţei, al biruinţei, este elementul principal al creştinilor care au fost salvaţi de puterea acestui instrument. De fapt, toţi suntem salvaţi de puterea acestui instrument al mântuirii. Creştinii sunt însemnaţi cu Sfânta Cruce încă de la botez, când devin fii ai lui Dumnezeu, şi intră în casa Tatălui, până când devin muribunzi şi ajung pe patul de moarte. Sub acest semn al Sfintei Cruci se clădeşte viaţa noastră, 11


Tu, Doamne, eºti speranþa mea Când singur mã simt pãrãsit, Când sufletul mi-e pustiit, Când crucea-mi pare mult prea grea, Tu, Doamne, eºti speranþa mea!

a creştinilor. De aceea, pentru a o cinsti într-un mod mai deosebit, trebuie să încercăm să o înălţăm în inimile noastre de fiecare dată când o sărbătorim, pentru că Sfânta Cruce este cinstită la 14 septembrie. Această sărbătoare a înălţării Sfintei Cruci este o sărbătoare cu origini mai vechi care a avut loc prima dată in anul 335 cu ocazia consacrării celor două bazilici înălţate la cererea împăraţilor Constantin şi Elena: Basilica „Ad Crucem” şi basilica „Anastasis”. Este o sărbătoare care în calendarul romano-catolic ocupă un loc aparte. Această sărbătoare dedicată Sfintei Cruci trebuie să fie un imbold pentru creştini, pentru a acorda Sfintei Cruci cinstirea cuvenită căci doar acolo: ,,În genunchi sub Sfânta Cruce, Suferinţa e mai dulce, Cu speranţa-n Dumnezeu”. 12

De suferinþã sunt brãzdat, De am cãzut iar în pãcat, De am cãlcat porunca ta, Tu, Doamne, eºti speranþa mea! Când ºtiu cã eu sunt vinovat, Când vãd cã iar cel necurat, Mã ispiteºte-n lupta grea, Tu, Doamne, eºti speranþa mea! Când uºa inimii e închisã, Lumina sufletului stinsã, Când mã cuprinde îndoiala, Tu, Doamne, eºti speranþa mea! Când pacea e în al meu suflet, Când adevãrul e într-un zâmbet, Când peste tot e fericirea, Tu, Doamne, eºti speranþa mea! Andreea Agu nr. 4 / 2012 * Glasul Bisericii


Profesiunea religioasă în Ordinul Franciscan Secular (OFS) În ziua de 23 septembrie 2012, în comunitatea noastră din Buruieneşti a avut loc o mare sărbătoare: un număr de 41 de fraţi şi surori au depus profesiunea pe viaţă, 8 profesiunea simplă şi 3 au întrat în noviciatul OFS. Sfânta Liturghie a fost prezidată de părintele Anton Acatrinei, asistentul naţional, iar la sărbătoare a participat şi sr. Ana Jitaru, ministra regională. În cuvântul de învăţătură

părintele Anton a subliniat importanţa trăirii după carisma şi exemplul Sfântului Francisc, invitându-ne totodată şi ne dedicăm slujirii lui Dumnezeu şi a aproapelui după exemplu Seraficului Părinte. Cu această ocazie noii profeşi au primit indulgenţa care se conferă la astfel de ceremonii. Mulţumim, în primul rând, lui Dumnezeu pentru chemarea pe care am primit-o. Din inimă aducem mulţumirea noastră părintelui Anton Acatrinei pentru că a fost alături de Glasul Bisericii / nr. 4 / 2012

noi şi pentru frumoasele îndemnuri care ne-au făcut să cunoaştem importanţa rolului terţiarului laic, reînnoind şi respectând cu promptitudine şi devotament făgăduinţele de la botez.

Un gând de mulţumire adresat şi sr. Ana Jitaru pentru ajutorul şi susţinerea acordate şi fraternităţilor venite să participe la bucuria noastră şi tuturor oaspeţilor din Roman, Galaţi, Nisiporeşti, Valea Mare, Târgu Trotuş, Nicolae Bălcescu şi Galbeni. Bunul părinte Francisc, care ne-ai ales pe noi toţi pentru a sluji lui Dumnezeu asemenea ţie şi pentru a fi semne

ale iubirii tale în lume, dăruieşte-ne harul de a fi pentru cei care ne întâlnesc un exemplu al vieţii evanghelice! Mihai Blaj 13


Luna octombrie – lună închinată Sfântului Rozariu Luna octombrie este cunoscută în Biserica Catolică ca fiind şi luna sfântului Rozariu, a rugăciunii rozelor sau a trandafirilor, adunaţi în cununi spirituale, aşezate pe fruntea Maicii Domnului ori la picioarele ei, ca un rod al credinţei şi iubirii noastre faţă de Mama noastră cerească. Rugăciunea rozariului îşi are rădăcinile în Evul Mediu; a îmbobocit în tăcerea şi contemplaţia mănăstirilor pentru a trece apoi la întregul popor al lui Dumnezeu. A devenit una dintre cele mai preţioase rugăciuni ale Bisericii. Este astfel deoarece ne poartă la Cristos, căci în centrul acestei rugăciuni mariane se află însuşi Cristos, iar în al doilea rând deoarece este o rugăciune biblică, rozariul fiind o sinteză a Evangheliei. Pontifii romani, începând cu Leon al XIII-lea, prin Supremi apostolatus afficio, până la marele papă Ioan Paul al II-lea, în Rosarium Virginis Mariae, recomandă această rugăciune în mai bine de 20 de documente şi enciclice, precum şi în numeroase intervenţii. Ar fi imposibil de enumerat mulţimea sfinţilor care au aflat în rozariu calea autentică de sfinţenie. 14

Papa Ioan Paul al II-lea îndemna în finalul enciclicei Rosarium Virginis Mariae astfel: „Privesc spre voi toţi, fraţi şi surori de orice condiţie socială, spre voi, familii creştine, spre voi, bolnavi şi bătrâni, spre voi, tineri: luaţi din nou în mâini cu încredere rozariul, redescoperindu-l în lumina Scripturii, în armonie cu liturgia, în contextul vieţii de zi cu zi”. Şi pentru comunitatea noastră, recitarea Sfântului Rozariu, în mod special în luna octombrie, a devenit o pioasă tradiţie. Ne bucurăm să constatăm că în parohia noastră a început să crească şi să se dezvolte spiritul de credinţă. Salutăm cu bucurie iniţiativele ce se înmulţesc pe zi ce trece printre credincioşii din parohiile noastre, care fac deja eforturi lăudabile să se roage, să vină în fiecare seară la Sfânta Liturghie, cu braţele pline de flori, de la mic la mare. Încurajăm părinţii care îndrumă copiii să participe la recitarea Sfântului Rozariu, urmând exemplul Maicii Sfinte să putem răspândi mai departe credinţa primită la Sfântul Botez. O invocăm pe Fecioara Maria, ocrotitoarea comunităţii noastre, să ne dea mereu iubirea generoasă şi binecuvântarea ei. Adela- Cristina Păuleţ nr. 4 / 2012 * Glasul Bisericii


Nu plânge, mamã!

Bucuria de a spune „Da”!

Nu plânge, mamã, cãci noi fii tãi, Dorim sã ne-asculþi ruga. ªi sã ne-ajuþi ca-n astã lunã Sã-þi împlinim porunca.

„Isus s-a sculat de la cină, a luat un ştergar şi a început să spele picioarele ucenicilor” (cf. In 13,3-5). Sunt bucuros să pot transmite câteva gânduri prin intermediul revistei comunităţii din Buruieneşti Glasul Bisericii, mai ales că de ceva timp, adică de aproximativ o lună de zile, sunt implicat în viaţa parohială Bisericii locale. Poate ar părea mai interesant să relatez câteva impresii şi reflexii pe marginea evenimentului frumos şi emoţionant petrecut la data de 4 octombrie a.c., când am primit ministerul sacru al diaconatului prin impunerea mâinilor şi rugăciunea de consacrarea a episcopului nostru de Iaşi, Monsenior Petru Gherghel. Asemenea exemplului lui Isus, un nou început. De slujire, pentru că asta înseamnă diacon. Iată că după doisprezece ani la şcoala lui Isus, apare şi prima misiune oficială în Biserică: aceea de diacon. O slujire specială, binecuvântată. Deosebită. Iar cuvintele nu pot exprima sentimentele. A fost un moment extraordinar de har şi binecuvântare. Şi inima simte puternic, reacţionează. Se lărgeşte, devine încăpătoare pentru toţi cei care aşteaptă spălarea picioarelor

Nu plânge, mamã, cãci noi te iubim, Dar uneori e atât de greu, Iubirea sã þi-o dovedim, Ne împiedicãm mereu, mereu. Nu plânge, mamã, cãci iubirea ta, E imensã, plinã de-alinare, Eºti singura ce poþi salva, De la durere omenirea! Nu plânge, mamã, nu ne pãrãsi, Ajutã-ne sã-þi urmãm calea, ªi sã învãþãm a ne iubi, ªi sã ne ascultãm chemarea! Andreea Agu

Glasul Bisericii / nr. 4 / 2012

15


asemenea gestului Mântuitorului. Şi nu sunt puţini. Oamenii de toate felurile, familiile noastre creştine, cu toţii aşteaptă un cuvânt de încurajare, o vorbă de întărire, un exemplu de slujire. Iar preoţi înaintaşi precum pr. Petru Ciocan, pr. Gheorghe Patraşcu, pr. Dumitru Lucaci şi fratele Gheorghe mă motivează să mă dăruiesc mai mult, şi mai mult. Chiar dacă în decursul timpului au fost şi momente când drumul părea dificil sau chiar imposibil, Domnul a avut grijă să îmi ofere şi numeroase momente care să îmi taie respiraţia, momente când am simţit într-adevăr prezenţa sa şi mai ales momente în care am avut certitudinea prin semne concrete că acesta este drumul meu. Şi sunt recunoscător pentru aceasta Domnului. Una din posibilele explicaţii ale stolei diaconale aşezate pe umărul stâng al diaconului şi care parcurge inima este chiar faptul de a exercita această misiune cu toată afecţiunea, din toată inima. De aceea aş dori să iau drept motto pentru această misiune specială tocmai această caracteristică: din inimă pentru inimi! Mulţumesc Domnului pentru darul oferit şi tuturor celor care m-au susţinut de-a lungul timpului, binefăcători, rude, prieteni, apropiaţi. fr. Marius-Cătălin Alistar 16

Comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi La 2 noiembrie suntem invitaţi să ne aducem aminte de cei care au mers înaintea noastră cu semnul credinţei, dar a căror mântuire nu ştim siguri dacă a fost împlinită. În această zi noi îi pomenim pe toţi cei răposaţi: rude, prieteni, cunoscuţi sau necunoscuţi care strigă parcă să facem o rugăciune pentru a-i ajuta să păşească în împărăţia Tatălui. Respectul pentru cei care au trecut în viaţa de dincolo, face parte din religia omenirii. Comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi ne aduce un gând care poate ni se pare misterios: moartea. Un subiect pe care noi îl evităm şi de

care nu dorim să pomenim, în speranţa că vom duce o viaţă mai senină. Există mult adevăr în faptul că moartea este totuşi un fapt negativ, un fapt pe care noi nu dorim să îl acceptăm deoarece ştim bine că provoacă suferinţă. Şi la ce ne foloseşte să trăim cu nr. 4 / 2012 * Glasul Bisericii


care le face cel mai mult bine: Sfânta Liturghie. Un alt ajutor pentru cei care se află în purgator poate fi rugăciunea noastră, pentru că atunci când noi ne rugăm îi cerem lui Dumnezeu să le grăbească procesul de purificare o permanentă teamă în suflet, să ne gândim doar că atunci când ne va veni ceasul va veni şi multă suferinţă, durere? Acest fapt ne ajută să ne îndreptăm cu gândul spre Cristos, care a ştiut să facă din moarte nu un act de suferinţă sau de durere ci un act de iubire, de eliberare, de răscumpărare. Moartea fiecăruia dintre noi este strâns legată de moartea lui Cristos, iar învierea fiecăruia dintre noi este legată de învierea lui Cristos. Trebuie să ne gândim la faptul că atunci când vom păşi dincolo vom fi eliberaţi de cele pământeşti şi vom fi alături de Tatăl, vom putea să realizăm că de fapt doar moartea este cea care face trecerea de către viaţa veşnică. Trebuie să fim conştienţi că dacă acceptăm moartea în mod creştin înseamnă că deja am învins. Tematica acestei celebrări este de fapt întărirea credinţei în Învierea lui Cristos, în existenţa acelui loc de purificare numit Purgator, în existenţa sfinţilor. Sunt cu adevărat mistere, care însă sunt necesare! Îi putem ajuta pe cei răposaţi prin metoda Glasul Bisericii / nr. 4 / 2012

şi să le primească cât mai repede cu putinţă în împărăţia cerească. Tradiţia Bisericii de a se ruga pentru cei care au trecut dincolo descoperă totodată această credinţă profundă: faptul că noi credem în existenţa celor care au murit. Această zi de 2 noiembrie, în care Biserica îi comemorează pe toţi credincioşii răposaţi, mai poate fi numită şi ziua speranţei deoarece sufletele credincioşilor răposaţi sunt aprinse de lumina speranţei în fericirea eternă. Ardoarea de care dăm dovadă ca răposaţii noştri să ajungă în paradis este o garanţie a faptului că suntem ai lui Cristos şi că doar cu el şi prin el dorim să ajungem şi noi să ne revedem cu cei dragi care ne aşteaptă! Andreea Agu 17


Cristos Regele Universului În zilele de astăzi când auzim cuvântul ,,rege” în mintea noastră mai multe gânduri legate de acest subiect îşi fac loc: coroana pe care o poartă un rege, împărăţia în care locuieşte şi viaţa lipsită de griji pe care o duce! Însă atunci când auzim de Cristos Rege deja concepţia noastră despre regalitate ar trebui să se schimbe! Pentru că Isus a fost într-adevăr un rege, însă nu un rege pământean ci un rege ceresc trimis de Dumnezeu. El nu a purtat o coroană de aur cu numeroase diamante sau smaralde, ci a purtat coroana de spini, pe care nici un rege pământesc nu o va purta vreodată. Ne-a demonstrat că împărăţia pe care el o conduce nu este de aici de pe pământ ci este din ceruri, dar a fost luat în râs pentru ceea ce a rostit şi condamnat la moarte pentru dorinţa sa puternică pe care o avea: aceea de a ne salva şi a ne duce alături de tronul său din ceruri. Viaţa pe care el a dus-o aici pe pământ nu a fost una demnă de un rege şi asta de când s-a născut în acel grajd sărăcăcios, când lui îi fusese încredinţată misiunea de a ne duce la tronul Tatălui. Însă el a acceptat să poarte coroana de spini, a acceptat crucea ca fiind un alt „tron” pe care 18

îl va purta cu mare iubire şi a trăit asemeni nouă până când a fost dat la moarte pentru salvarea noastră! Este cel mai mare sacrificiu pe care l-a făcut Mântuitorul pentru noi: a renunţat la un tron pământesc pentru noi, pentru fraţii săi! Deşi ar fi putut avea totul el a decis să renunţe. Biserica primară a dorit ca solemnitatea lui Cristos Rege să fie sărbătorit de mai multe ori în decursul unui an pastoral. Şi tocmai din această pricină nu avem o singură sărbătoare în cinstea lui Cristos, ci mai multe: nr. 4 / 2012 * Glasul Bisericii


începerea Adventului în care aşteptăm un rege, venirea sa pe lume în acea iesle, Epifania Regelui, Duminica Floriilor, Vinerea Sfântă, Înălţarea Domnului etc. unde îl sărbătorim pe Cristos încoronat ca rege în ceruri. Şi totuşi deşi avem atâtea sărbători, uneori cam uităm să ne adresăm regelui din ceruri care aşteaptă să îl chemăm, să ne întoarcem pe calea binelui pentru a putea ocupa un loc alături de el lângă tronul regesc. Dumnezeu a pregătit pentru fiecare dintre noi câte un tron în împărăţia sa pentru a ne bucura alături de el şi de noi depinde dacă alegem tronul de pe pământ, viaţa pământească, care trece mai repede decât gândul, sau dacă alegem veşnicia alături de Regele veşnic Cristos. Putem ajunge la tronul regesc doar ascultând cuvântul regelui, doar urmând poruncile pe care acesta ni le dă pentru a intra în Împărăţie. Calea spre această ţintă este presărată cu multe obstacole ce au rolul de a ne debusola, însă dacă avem credinţă că putem reuşi atunci totul va ajunge cu bine la liman, iar dacă ne pierdem credinţa atunci vom orbecăi în întuneric mult timp fără să găsim calea spre veşnicie. Acceptând adevărul şi iubirea vom face uşori paşi spre drumul care duce la tronul regesc, tronul care ne Glasul Bisericii / nr. 4 / 2012

aşteaptă în ceruri pe fiecare dintre noi, împărăţia care trebuie adusă spre liman. Dacă ascultăm glasul care ne îndeamnă şi suntem fideli chemării pe care Domnul ne-o adresează atunci vom reuşi să ajungem la Regele Veşnic. Şi „Fiindcă am primit, dar, o împărăţie care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică” (Evr 12,28). Regret În liniºtea profundã, Isuse, stau ºi te privesc, Iar gândul meu se-afundã În cuvântul tãu regesc. ªi mã gândesc mereu,mereu De câte ori n-am ascultat Al tãu cuvânt, Regele meu, ªi am cãzut iar în pãcat! ªi mi-amintesc cã tu ne-ai spus, C-având credinþã avem tot, ªi cã vom fi cu tine sus Când liberi vom fi de pãcat! Regret acum nespus de mult Cã n-am fãcut voinþa ta! ªi c-am umblat pe un alt drum Orbecãind prin lumea rea! Andreea Agu 19


Funeralii Gheorghe Cojocaru (16 septembrie 2012)

Ziua Recoltei (28 octombrie 2012)

Vocea de Aur (28 octombrie 2012)

Vocea de Aur (28 octombrie 2012)

Vocea de Aur (28 octombrie 2012)

Vocea de Aur (28 octombrie 2012)

Rugトツiuni cu adolescenナ」ii (9 noiembrie 2012)

Rugトツiuni cu tinerii (10 noiembrie 2012)


Glasul Bisericii nr. 4/2012