Issuu on Google+

Glasul Bisericii Publicaţia comunităţii catolice din Buruienești * * * Anul II (2013), nr. 3 (9)


GLASUL BISERICII anul II (2013), nr. 2 (8) Publicaţia comunităţii catolice din Buruienești Director: pr. Iulian-Claudiu Petrea, OFMConv. Redactor șef: pr. Valentin Sabău, OFMConv. Membrii redacţie: pr. Iosif Bisoc, OFMConv. pr. Liviu Brudaru, OFMConv. pr. Damian Pișta, OFMConv. Colaboratori: Pr. Veniamin Aenășoaiei Pr. Ovidiu Cojan, OFMConv. Pr. Laurenţiu Dăncuţă Pr. Liviu Brudaru, OFMConv. Pr. diac. Cristian Aiojoaei, OFMConv. Mihai și Valerica Farcaș, Maria Marinela, Gabriel-Ionuţ Giurgică Robert Suceu, Roxana Gagiu, Silvia-Loredana Păuleț, Marcelina Veridiana Scripcar Tehnoredactare: Ovidiu Bișog Adresa: Parohia Romano-Catolică „Sfântul Iosif Muncitorul” str. Pr. Petru Ciocan, nr. 22, Buruienești-Doljești, Neamţ 617162-România tel. : 0040/233/780540 fax: 0040/233/780819 e-mail: iulianpetrea@yahoo.com www: buruienești.ofmconv.ro 2

EDITORIAL

Cristos, speranța noastră, a înviat! Dragi fraţi şi surori în Cristos, În fiecare an sărbătorim triduumul pascal, culmea anului liturgic, în care se face memorialul morții și învierii Domnului Isus Cristos. Poate că în acest an mai mult ca oricând, fiind Anul Credinței, trebuie să ne aplecăm privirea sufletului spre esența credinței noastre și să descoperim care este mesajul kerygmei: pătimirea, moarte și învierea lui Isus Cristos. Desigur că ne este la îndemână evidențierea fundamentului primordial al credinței noastre, deoarece în zilele cu totul deosebite ale Săptămânii Sfinte și ale Săptămânii albe, redescoperim prezența reală a lui Isus Cristos în taina Euharistiei, în taina Crucii, în taina mormântului, dar, mai ales, în taina Învierii sale. De altfel, putem spune fără teamă de a greșit că am experimentat atât personal, cât și în comunitatea noastră bucuria întâlnirii cu Dumnezeu, în perioada sobră a Postului Mare, a Sfintelor Liturghii, a devoțiunii Calea Sfintei Cruci, a Misiunilor populare, în rugăciunile personale și comunitare, în sacramentul spovezii și în cel al Euharistiei. Misterul credinței noastre se va desluși în Noaptea Sfântă a Peștelui, atunci când împreună vom nr. 3 / 2013 * Glasul Bisericii


Călătoria a luat sfârșit

intona imnul bucuriei pascale: Domnul nostru, speranța noastră, a înviat! Comunitatea parohială din Buruienești este la moment de sărbătoare, deoarece de fiecare dată când participăm la solemnitățile pascale ne transformăm în oameni ai credinței, oameni noi, plini de Duhul Sfânt! Sărbătorind Învierea lui Isus, solemnitatea cea mai veche, cea mai mare și cea mai importanță a creștinului, celebrăm, de fapt, viața veșnică din noi și credința puternică a botezului primit. Domnul Isus Cristos, mort și înviat, să fie mereu pentru noi, creștinii catolici din Buruienești, puterea, bucuria, speranța și izbânda noastră! Cristos a Înviat! fr. Iosif, paroh Glasul Bisericii / nr. 3 / 2013

Nici nu intrăm bine în perioada triduumului pascal că deja mass-media e plină de reclame cu „iepurași” care țopăie de colo-colo, rostogolind ouă frumos încondeiate și răspândind mesaje de „Sărbători fericite!” omițând adesea intenționat mesajul central al creștinilor și anume „Cristos a înviat! Dragul nostru „țopăilă”, care este adus în atenția tuturor în această perioadă, nu are nimic de a face cu credința creștină. Dacă e să lecturăm un pic istoria apusă descoperim foarte ușor proveniența acestui obicei păgân care nu-și are rădăcini creștine, ci doar ne mai distrage atenția de la Cristos. De Paște, sărbătorim învierea Mântuitorului nostru Isus Cristos care ne-a dobândit mântuirea murind pe lemnul crucii și a înviat biruitor pentru a ne scoate din bezna păcatului și ne-a lăsat această mare responsabilitate de a fi mărturisitori ai săi până la sfârșitul veacurilor. Cursa credinței a început. Deja în evanghelie e o mișcare continuă, o dinamicitate ce nu ne poate lăsa impasibili. Maria din Magdala este prima care dă de veste apostolilor: e un ritm alert, o atmosferă cuprinsă de incertitudine, bucurie și uimire în același timp; ceea ce părea a fi fost un final 3


tragic, o deziluzie totală, devine o victorie neașteptată și un motiv de bucurie. Iată de ce sărbătoare Paștelui trebuie să ne găsească veseli, bucuroși; tristețea nu are ce să caute în acest tablou mirific. Dumnezeu și-a dus la îndeplinire planul și ne-a surprins într-un mod plăcut prin această logia a sa care se dovedește adesea ilogică pentru mintea omenească. Inclusiv Petru, împreună cu apostolul „iubit de” Isus, aleargă cu bucurie să vadă „minunea” și iată că vălul necredinței este înlăturat din sufletul lor. Un mormânt gol și pânzele căzute au fost îndeajuns pentru a le reînflăcăra credința și a le reda bucuria pierdută, inundată de sentimentul de tristețe ce le-a copleșit sufletul. Noi cum am fi reacționat în fața unui eveniment așa de minunat? Să privim cu încredere la acești „martori ai învierii” care practic au făcut un maraton pentru a ajunge să vadă cu „ochii de carne” ceea ce „vălul 4

necredinței” le ținea ascuns și să ne lăsăm pătrunși de acea bucurie autentică care trebuie să se reflecte atât în interior cât și în exterior. Fiecare dintre noi are o nobilă misiune de îndeplinit: de a fi martor al învierii lui Cristos. Spunea episcopul Desinond Tutu că „pianul, pentru a reda o muzică minunată, are nevoie atât de tastele negre, cât și de cele albe”; făcând referință la noi, putem spune că Dumnezeu dorește să scrie o partitură a iubirii sale divine prin intermediul fiecăruia dintre noi; nu contează dacă suntem în cheia Fa a societății sau un pic mai sus pe scara tonalității, important e că suntem o notă pe portativul lumii, iar astfel, acceptându-ne și lăsându-ne purtați de penelul „compozitorului divin” vom reuși să redăm simfonia credinței și să reprezentăm într-un mod sublim concertul „milostivirii divine”. Să nu uităm că trebuie să fim atenți la „dirijor” căci, altfel, riscăm să nu mai nr. 3 / 2013 * Glasul Bisericii


redăm o piesă veritabilă, ci să devenim un „haos melodic” ceea ce cu siguranță nu ne dorim. Perioada Postului Mare a fost asemenea unei călători în tren, o gară, o haltă, iar o gară și iată-ne aproape ajunși la destinație. Sper că fiecare dintre noi și-a compostat biletul! Călătoria noastră în trenul vieții să nu fie în zadar; în compartimentul credinței sorbind bucuria învierii de la fereastra vagonului enigmatic dorim să coborâm la această ultimă gară pentru a sărbătorii cu adevărat „învierea lui Cristos”. Iată că în drumul nostru de credință am făcut un pas înainte. Să nu uităm: credința este puntea ce ne face să trecem peste „prăpastia îndoielii și a logicii palpabilului”. Trebuie să intrăm în logica „abstractă a lui Dumnezeu” care ne deschide noi orizonturi și ne face să depășim acea gândire limitată în anumite concepte și sisteme strict omenești. Credința este „nectarul divin” ce hrănește sufletul omului, făcându-l să radieze de frumusețe și să emane un parfum unic și greu de găsit pe piața parfumeriilor umane; nu e nici Dolce Gabbana, nici Paco Rabanne, ci e parfumul de virtuți care rar se găsește.... poate nu suntem obișnuiți cu această mireasmă. Glasul Bisericii / nr. 3 / 2013

La umbra tainicului mormânt și cufundată de durerea, Maria a simțit „parfumul învierii” acea mireasmă care a determinat-o să alerge cu bucurie în suflet pentru a aduce vestea minunată: mormântul este gol, Cristos a înviat! Asemenea lumânării pascale, care „se dăruiește” și luminează întreaga biserică în noaptea de Paște, așa trebuie să fie și viața noastră. În primul rând să fim o rază de „lumină ce se dăruiește celorlalți” iar mai apoi, toți împreună, să formăm aceea „forță strălucitoare” care să lumineze în lumea întreagă devenind astfel martori ai „învierii” ...mărturisitori ai luminii și nu ai întunericului. Să aprindem „lumina credinței”! Cum? Avem un „întrerupător” în interiorul nostru care se numește „inspirație divină”, ce ușor-ușor, declanșează un lanț întreg de procese precum cercetarea cugetului, căința, mărturisirea, propunerea, îndestularea; mai concret, avem nevoie de sacramentul Reconcilierii, care ne dă putere pentru a fi adevărați atleți ai credinței și, mai ales, ne deschide „poarta binecuvântării” putând astfel să îl primim în sufletul nostru pe Cristos cel înviat, ascuns tainic în ostiile consacrate. Pr. Ovidiu Cojan, OFMConv. 5


Confuzia ºi bucuria Învierii Este zi de sãrbãtoare: neagrã, tristã, zbuciumatã. Este zi de Paºte, toatã: chinuitã, întristatã. Nu e licãr de luminã, nu e zâmbet, nu-i culoare În apostolii ce, tragic, au greºit întru visare. Ferecaþi în gând ºi-n inimi ºi ascunºi pe dupã ziduri, ªi-ncercând sã-ºi protejeze viaþa, de la crunte chinuri, Sunt luaþi pe-neaºteptate, de o veste ce-i izbeºte, ªi-n confuzie, totalã, mintea lor o risipeºte. E ciudat! Cã vestea-i bunã. Ea vorbeºte de-înviere; Pentru rana lor, adâncã, e adevãratã miere. Dar cu toate-acestea, însã, ei nu pot ca sã o creadã, Pe Maria, ce le-aduce, noutatea-n mare grabã. Tulburaþi pânã la sânge ºi cu ochii-ntrebãtori, Fac eforturi sã-ºi adune capul, ce-i pierdut în nori. În sfârºit, din îndoialã, pentru a nu crede-n van, Spre mormânt o iau la goanã, Petru-ntâi ºi-apoi Ioan. Urmãresc, cu încordare, scena ce se deruleazã, Pentru-a înþelege, astfel, cât de cât, din ce urmeazã. Fug ºi eu, sã fiu de faþã la mormânt, când vor ajunge, Sã-mi pun umãrul la treabã, piatra-nlãturi a o împinge. Ce surprizã: în grãdinã nu mai e picior de strajã; Iarã piatra de mormânt, rãsturnatã-i ca o coajã. Cine-a profanat mormântul, Domnului în odihnire? Se întreabã, în tãcere, cei sosiþi dintr-o zvâcnire. Biciuiþi de avalanºa, de-ntrebãri, ce îi doboarã, Se târãsc în casa morþii, un rãspuns sã scoatã-afarã. Au la îndemânã giulgiul, au fâºii împrãºtiate, Au tãcerea lor adâncã: dar el nu-i, în nici-o parte. Pentru Petru-i dezolare ºi decepþie totalã; Fãrã a mai sta pe gânduri, din mormânt iese afarã. Lui Ioan, totu-i vorbeºte în limbajul de iubire: „Este viu al tãu Maestru!” ºi-i conferã fericire. 6

nr. 3 / 2013 * Glasul Bisericii


Cântãrind aceastã scenã, în Ioan mã regãsesc, În a-mi exprima credinþa învierii ce-o trãiesc. Solidaritatea, însã, mã împinge ca sã port ªi lui Petru ºi-alor sãi, din speranþa-mi ca suport. Calea de întors acasã e mai grea ºi-anevoioasã, Darã nu pentru-amândoi: Pentru Petru-i dureroasã. Celorlalþi, va trebui, sã le spunã ce-a vãzut ªi sã-i facã sã-nþeleagã unde-i Domnul dispãrut. Nu ºtim câte variante au tot calculat cu toþii, Însã, cea mai invocatã a fost aceea cu hoþii: Cã l-ar fi furat pe Domul, sã disparã orice urmã, ªi-astfel sã se risipeascã, în neant, ºi a sa turmã. Amuþeºte, dintr-o datã, agitaþia bolnavã A acelora, ce-n beznã, încercau ca sã deznoadã, Înþelesul mult mai tainic, mai presus de-a lor simþire, Al „întregului dinamic”, care-i planul de iubire. El, Iubirea de pe cruce ºi-apoi în mormânt depusã, Iat-o aici, prezentã-n slavã, ºi-n luminã nouã-adusã. E Lumina învierii ºi-a victoriei depline Peste rãutatea vremii, care-a fost ºi care vine. Este Pacea mult tânjitã, invocatã ºi-aºteptatã, De întreaga conºtiinþã de vinovãþii pãtatã. E Cãldura ce topeºte gheaþa inimilor moarte, Nou Luceafãr, strãlucind, fiecãruia în parte. Este Marea Bucurie pentru toþi ce peste veacuri Sorb din flacãra-învierii bogãþie de noi haruri. ªi reînnoiþi continuu, prin a Duhului prezenþã, κi înnobileazã viaþa ºi întreaga existenþã. Pr. Veniamin Aenãºoaiei Glasul Bisericii / nr. 3 / 2013

7


Purtarea Crucii prin credinţă spre slava Învierii Credinţa fără fapte e moartă, ea se aseamănă cu un trup fără de suflet (cf. Iac 2,14-26), spunea sfântul Iacob. Dacă un călător ne adresează întrebarea: „Crezi în Dumnezeu?”, răspunsul ar fi afirmativ: „Eu cred cu adevărat în Dumnezeu”. Dar în faţa Creatorului Universului, nu sunt suficiente numai nişte simple cuvinte. Mântuitorul ne aminteşte: „Nu cei care spun: Doamne! Doamne! vor intra în Împărăţia Cerurilor, dar cei care fac voia Tatălui meu care este în ceruri”. Şi care e voia divină? Aceea de a accepta cu credinţă, disponibilitate, umilinţă, iubire, atât momentele de bucurie, fericire care ne fac să fim veseli, satisfăcuţi, împliniţi, dar şi în celelalte momente tulburi, de durere, de suferinţă, de încercări, de cruce, de umilinţă prin care Stăpânul vieţii vrea să ne verifice credinţa, pentru a vedea de fapt cum îl iubim, îl urmăm şi îl slujim, dacă suntem statornici în drumul nostru, în credinţa noastră. Aşa după cum vremea, timpul se află într-o continuă schimbare, transformare, la fel şi în viaţa noastră, după zile cu mult soare, lumină, 8

bucurii, satisfacţii, împliniri pot veni şi zile posomorâte cu multe încercări. Ce trebuie să facem? Cristos este cel care ne spune: „Nimeni nu poate fi ucenicul meu dacă nu renunţă la el însuşi, nu-şi ia crucea de fiecare zi şi nu mă urmează!”. Ca persoane umane am dori să avem mereu numai bucurie, fericire, împliniri, prosperitate materială, fără suferinţă, fără cruce. Dar în acest caz am mai putea fi adevăraţi ucenici, imitatori ai lui Cristos? Nu! Trăim în viaţa cotidiană momente de mare încercare a credinţei. Dar nu suntem singuri. Cristos ne susţine, ne întăreşte cu darurile şi harurile sale dacă alergăm des la el şi facem voinţa sa. Suntem în timpul Postului Mare. În durerile, în suferinţele vieţii, să nr. 3 / 2013 * Glasul Bisericii


privim mereu la Cristos cel răstignit, care ne cunoaşte pe fiecare în parte, ştie problemele noastre. Pentru noi a suferit chinurile cele cumplite, a fost biciuit, scuipat, încoronat cu spini, bătut cu vergi, bice, pironit pe lemnul aspru al crucii, adăpat cu fiere şi oţet, i-a fost străpunsă cu suliţa coasta preasfântă din care a ţâşnit sânge şi apă. Pentru cine toate acestea? Şi care e răspunsul nostru? Dar Isus, în marea sa bunătate şi îndurare ne aşteaptă zi şi noapte să ne convertim, să ne apropiem de „baia minunată” a sfintei spovezi, unde sufletul nostru este spălat, purificat în „Sângele preasfânt al lui Cristos”, având o hotărâre fermă de a o rupe cu păcatul, de a începe o viaţă nouă, practicând virtuţile, participând la sacramentele Bisericii, acceptând cu credinţă crucea de fiecare zi, care ne pregăteşte pentru marea întâlnire cu Domnul, când va hotărî de cuviinţa să ne cheme pentru a ne răsplăti cu viaţa veşnică în împărăţia sa, trecând de la dureri, suferinţă, cruce, încercări acceptate cu credinţă, nădejde şi dragoste la slava învierii, pentru a contempla chipul luminos al dumnezeirii sale. Pr. Liviu Brudaru, OFMConv. Glasul Bisericii / nr. 3 / 2013

Bucurie Azi e ziua biruinþei Cu toþii am fost iertaþi, Vom cânta cu bucurie Cãci Isus a înviat. A-nviat Mântuitorul Ce minune, sãrbãtoare, Tot pãmântul celebreazã Oferindu-i închinare. Ce minunat, de lãudat Ca viaþa noua el ne-a dat, Suferind în orice clipã ªi ferindu-ne de ispitã. Moartea n-a avut putere Ca sã-l þinã pe Isus, A-nviat cu multã putere Pe toþi la viaþã ne-a adus! Doamne, bucurie mare Este azi în adunare, Cãci a-nviat Mântuitorul Domnul nostru-nvãþãtorul.

A înviat Ai înviat, Isuse bune Ai înviat ºi pentru mine, Cãci am prea multe pãcate ªi de tine-au fost iertate. Mereu te voi preamãri În viaþa mea te voi primi, În orice, fiecare clipã Niciodatã nu o sã-mi fie fricã. De ce cu toþii pãcãtuim Când fericiþi dorim sã fim? Sã fim cu toþii mereu-mereu În rugãciune ºi la greu. ªtiu cã suntem pãcãtoºi Dar tu ne-ai iertat pe toþi, Prin moartea ºi învierea ta Vom fi mereu în preajma ta. poezii de Daria Giurgilã 9


„Învierea” trăită în familia creştină! Cu toţii avem o sete nemaipomenită de a trăi Sfintele Sărbători ale Paştelui. Urcând încet treapta Postului Mare, începând cu Miercurea Cenuşii, participarea la Calea Sfintei Cruci şi încheind cu Sâmbăta Sfântă, ne trezim cu sărbătoarea „Învierii Domnului nostru Isus Cristos”. Această evadare, trăită în Postul Mare împreună cu familia ne face să devenim ceea ce Isus a voit de-a lungul secolelor „Învierea” este pentru noi familiile creştine, un echilibru de stabilitate a sufletelor noastre. Avem nevoie în familiile noastre de aceste sărbători, avem nevoie de

10

ele, să fie trăite în mijlocul familiilor noastre nu în altă parte pentru a nu păta în nici un fel acest sentiment profund. Trebuie să ne bucurăm împreună în familiile noastre creştine, aşa cum s-au bucurat înaintaşii noştri, părinţii noştri, bunicii şi străbunicii noştri. Cu câtă bucurie aşteptăm, dacă ne amintim bine această sărbătoare nu numai pentru, rochiţa, pulovărul sau pantalonii pe care părinţii noştri, ni le pregăteau, ci pentru sărbătoarea în sine, pe care noi o aşteptăm. Cu toate că era comunismul la putere, parcă sărbătorile erau mai frumoase, le trăim mai cu multă plăcere, ce venea de undeva din interior, mai cu tragere de inimă.

nr. 3 / 2013 * Glasul Bisericii


Cei care animă sărbătorile Sfinte ale Învierii în familie sunt întotdeauna părinţii, care în fiecare moment trebuie să le inspire copiilor mereu câte ceva nou din gustul lor dulce. Dacă copiii văd părinţii lor felul cum sunt trăite aceste sărbători, cum aşează fiecare activitate, legată de aceste sărbători, cum aşează fiecare activitate, legată de această sărbătoare atât pe plan spiritual cât şi material atunci sigur mai târziu ne voi mulţumi. Trebuie să ne facem mereu simţită prezenţa lui Dumnezeu în familiile noastre, ale unui Isus înviat, chiar dacă viaţa este într-o continuă alertă, când nevoile, lipsurile şi cerinţele care o compun este prezentă, noi nu trebuie să abordăm nici o clipă prezenţa lui Isus cel Înviat. Zilnic ne lovim de multe neajunsuri în familie, dar în această zi trebuie să uităm de ele şi să nu ne gândim decât la cei frumos la momentele speciale, la sentimentele profunde cu maximă responsabilitate alături de Isus cel Înviat ne vorbeşte mereu ca unor prieteni adevăraţi şi ne invită pe toţi din familiile noastre creştine în această zi de „ÎNVIERE” la comuniune cu el. Dacă noi, ne-am pregătit cu adevărat pentru a întâmpina marele eveniment care este „ÎNVIEREA” atunci Glasul Bisericii / nr. 3 / 2013

putem fi siguri că familiile noastre creştine vor avea tot sprijinul lui Isus cel Înviat şi v-a fi ca un izvor dătător de energie şi de viaţă. Fam. Mihai şi Valerica Farcaș

Cristos a Înviat! Dupã atâta chin ºi jale, A venit ziua ce mare, Când Cristos din morþi învie Ca sã fie pe vecie Mântuitor ºi iubitor, Al nostru Rãscumpãrãtor. Ce s-a scris s-a împlinit Isus a fost rãstignit, De oameni chinuit. Fiere amarã a primit, Lovituri ai suferit, Dealuri grele ai urcat, Vina nouã ne-ai iertat. Bianca Netedu 11


Iată...! Cristos a Înviat! Cristos a învins moartea! Iată primim în sufletele noastre, să-i oferim o inimă curată, un adăpost nou, adică, într-adevăr să simţim această „Înviere a Domnului nostru Isus Cristos” şi să o trăim... Nu numai în aceste zile de sărbătoare dar şi atunci când greul vieţii ne apasă, să ne amintim, că şi Isus a suferit atâtea patimi şi iată... Cristos a Înviat! Acest mesaj să-l purtăm în inimile noastre şi să-l transmitem şi altora. Să încercăm să lăsăm deoparte preocupările, neajunsurile, lipsurile zilnice şi să-i oferim timp mai mult lui Dumnezeu în viaţa noastră zilnică şi vom vedea câte bogăţii avem. Să înviem şi noi cu Isus Cristos şi să-i dedicăm câteva momente din zi, rugându-ne pentru: preoţi, pentru copii, tinerii, părinţii, pentru familiile noastre, pentru comunitatea noastră şi pentru lumea întreagă.

Învierea

Pe fiecare cruce e un Crist Ce zace rãstignit ºi-ndurerat ªi moare ºi Învie mai apoi Sã scoatã viaþa din pãcat.

Un mugur alb de lotus înfloreºte În primãvara inimii din ploi E semnul Învierii ce renaºte Speranþa rãstignirilor din noi.

ªi prind în palme, un fir alb de speranþã E ca un tremur, plãpând ºi luminos Îl ocrotesc cu propria-mi fiinþã ªi-l dãruiesc cu drag într-un folos.

A Înviat Isus în fiecare E sãrbãtoare în luminã ºi cuvânt E pace, bucurie ºi nãdejde.

Paşte Fericit! Maria Marinela 12

A Înviat Cristos dintr-un mormânt! Cristea Camelia nr. 3 / 2013 * Glasul Bisericii


Triduum-ul Pascal Înainte de Solemnitatea Învierii ultimele trei zile ale Postului Mare sunt cunoscute sub denumirea de Triduum Pascal. În aceste trei zile, Biserica ne invită să medităm la ultimele momente petrecute de Isus în mijlocul nostru: pătimirea, moartea şi învierea sa. În Joia Sfântă a Cinei Domnului, Biserica comemorează două mari mistere, cel al instituirii Sfintei Euharistii şi a sacramentului Preoţiei. În cadrul din comunitatea noastră din Buruieneşti, părintele predicator ne ajută să conştientizăm faptul că Isus, la ultima sa cină, şi-a oferit propriul său trup pentru a ne împărtăşi cu el. După încheierea acestei ceremonii, Preasfântul Sacrament este mutat într-un loc special amenajat pentru a rămâne în adoraţie câteva ore. În Vinerea Sfântă locul central îl ocupă Patima lui Isus Cristos, care în comunitatea noastră este proclamat de părinții care oficiază și de seminarişti. În cadrul aceleiaşi ceremonii, are avut loc dezvelirea Crucii, urmată de adorarea Sfintei Cruci. În Sâmbăta Sfântă, Biserica rămâne în post şi abstinenţă lângă mormântul Glasul Bisericii / nr. 3 / 2013

Domnului, meditând la pătimirea şi moartea Lui, aşteptând în acelaşi timp Învierea. Comemorarea Învierii Domnului nostru Isus Cristos a avut loc la ora 21.30, începând cu procesiunea în faţa bisericii, pentru a primi cu toţii Lumina Sfântă, urmată de Preconiu şi lecturile din Vechiul Testament, care ne fac conştienţi de misterul pe care îl celebrăm. Corul mare al parohiei, prin cântări, ne do posibilitatea de a trăi profund atât din punct de vedere spiritual, cât şi muzical. Asemeni lui Isus Cristos, care a stat la masă cu noi, arătându-ne exemplul său de prietenie şi dragoste supremă, dându-şi viaţa pentru cei mulţi, să înviem împreună cu el la viaţa cea nouă a harului. Pax et bonum! Christus surrexit! Aleluia! Gabriel-Ionuţ Giurgică 13


Biruinþa vieþii

Duhul Sfânt izvorul iubiri

La talpa crucii tale Poverile le-am pus Sã fie rãstignite ªi-apoi, sã Învie in noi Domnul Isus. La talpa crucii tale E Maica-ndureratã Ce-ºi plânge Fiul care Din lumea asta pleacã. Amara-i suferinþa ªi lacrima-i de sânge Durerea ei de mamã Prin veacuri se rãsfrânge. ªi pogorât in iadul Trãirilor din noi Isus, învinge moartea ªi viaþa o dã-napoi. A biruit lumina Cristos a Înviat ! Salvata-i omenirea De cel mai greu pãcat. Camelia Cristea 14

În ziua Rusaliilor (la încheierea celor şapte săptămâni pascale, Paştele lui Cristos), se împlineşte revărsarea Duhului Sfânt care este manifestat, dăruit şi comunicat ca Persoană divină: din plinătatea sa, Cristos Domnul revarsă din belşug Duhul. Duhul Sfânt, prin harul său, este cel dintâi în deşteptarea credinţei noastre şi în noua viaţă care este a-l cunoaşte pe Tatăl şi pe Isus Cristos, pe care l-a trimis. Cu toate acestea, el este ultima Persoană a Sfintei Treimi care s-a revelat. Duhul Sfânt lucrează împreună cu Tatăl şi cu Fiul de la început până la împlinirea planului mântuirii noastre. Dar el a fost revelat şi dat, a fost recunoscut şi primit ca Persoană numai „în vremea din urmă”, inaugurată cu Întruparea răscumpărătoare a Fiului. Prin urmare, acest plan dumnezeiesc, împlinit în Cristos, „Întâiul-născut” şi Capul noii creaţii, se va putea înfăptui în omenire prin revărsarea Duhului: Biserica, împărtăşirea sfinţilor, iertarea păcatelor, învierea morţilor, viaţa veşnică. Potrivit tradiției Bisericii sunt șapte daruri ale Duhului (înțelepciunea, înțelegerea, sfatul, tăria, cunoașterea, evlavia, frica de Dumnezeu). Sfântul nr. 3 / 2013 * Glasul Bisericii


Paul enumeră nouă (dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, auto-control) și este ușor să concluzionăm că avem nevoie de oameni cu aceste „daruri”, care sunt în același timp „semne” ale prezenței sale. Iubirea: este primul dar pe care Dumnezeu a revărsat în inimile noastre prin Duhului Sfânt. Dumnezeu este iubire, de aceea, primul efect al darului Iubirii este iertarea păcatelor noastre, și acest lucru îl primim la botez atunci se redă asemănarea divină pierdută prin păcat. Aș vrea să facem o reflecție cu privire la condițiile necesare pentru a primi Duhul Sfânt. În Evanghelia lui Ioan găsim două: una este destul de ușor de înțeles, iar cealaltă destul de complicată. Cel mai bine o putem înțelege pe aceasta: „Dacă mă iubiți, veți păzi poruncile mele. Eu voi ruga pe Tatăl și el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi în veac” Glasul Bisericii / nr. 3 / 2013

(In 14,15-16). Aceste cuvinte arată că această condiție fundamentală pentru a primi darul Duhului Sfânt este de a iubi pe Isus, iubesc acest lucru, cu toate acestea, nu ar trebui să fie numai în cuvinte, ci trebuie să fie traduse în respectarea poruncilor lui. Deci, ori de câte ori suntem atenți la frații noștri, ori de câte ori fiind capabili să ne ajute, ori de câte ori ne luptăm pentru a depăși ispita, ori de câte ori ne angajăm să creștem în cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu, noi credem că Isus obține pentru noi de la Tatăl darul Duhului Sfânt. Pentru cei care acceptă cu docilitate voia lui Dumnezeu și efortul de a sta pe picioarele proprii, Domnul promite ajutorul Duhului Sfânt, care are puterea de a da naștere, beatitudini iubiri in unirea noastră cu Isus,Tatăl, și Duhul Sfânt. Robert Suceu 15


Domnul mi-a dat o mare încredere în preoţi... Sfântul Francisc de Assisi, în Testamentul său, printre alte recomandări, lasă în ereditate fraţilor săi ceea ce întreaga sa viaţă a trăit şi mărturisit: credinţa sa în preoţi: „Domnul mi-a dat o mare încredere în preoţi...” (FF 112, 8), indiferent de modul lor de viaţă (mai mult sau mai puţin sfânt). Referindu-se la ei, spunea: „Preoţi sărăcuţi… de aceştia şi nu de alţii vreau să mă tem, pe ei vreau să-i iubesc şi să-i onorez... şi nu vreau să consider în ei păcatul, căci în ei îl văd pe Fiul lui Dumnezeu...” (FF 112,9; 113,10-11). Această sensibilitate o are şi sfânta Clara, şi nu poate fi diferit, ţinând cont de spiritul carismei şi idealul evanghelic care îi aseamănă. În „Forma de Viaţă” pe care Francisc o scrie Clarei şi celorlalte călugăriţe, după ce le expune înalta lor vocaţie, se angajează faţă de ele spunând: „...vreau şi promit, din partea mea şi a fraţilor mei, să am faţă de voi, aceeaşi grijă specială ca şi de ei” (FF 139,2). Pentru Clara această legătură cu Francisc şi fraţii săi este vitală, având nevoie să fie ajutate în trăirea vocaţiei lor, căci aşa cum la începutul 16

convertirii ei, Dumnezeu Tatăl i-a inspirat, prin Francisc, modelul şi exemplul de a-l urma pe Isus Fiul Său, tot la fel şi acum, ba mai mult, fraţii au această datorie de a le împărţi hrana sufletească Cuvântului şi Trupului Domnului (Euharistiei). De aceea Clara, în Regula sa, îi roagă pe fraţi să nu se retragă de la angajamentul luat, adăugând: „Cerem ca har aceluiaşi Ordin, un capelan cu un însoţitor cleric... în ajutorul sărăciei noastre, după cum am avut totdeauna, cu milă, de la sus numitul Ordin al fraţilor minori; şi aceasta din iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de fericitul Francisc” (FF 2817,5-6). În această grijă a fraţilor faţă de surori, Clara vede grija şi iubirea părintească a lui Dumnezeu faţă de ea, aşa cum o exprimă în mod minunat câteva zile înainte de a trece din această viaţă: „Cel care te-a creat a revărsat insuflând în tine pe Duhul Sfânt, privindu-te după cum o mamă îşi priveşte copilaşul său” (FF 3082). Răspunzând la această iubire divină, Clara l-a iubit pe Dumnezeu cu toată fiinţa sa, cu o iubire neîmpărţită. În procesul de canonizare, surorile relatează cum Clara „se delecta ascultând Cuvântul lui Dumnezeu… şi cum asculta cu bucurie predicile erudite. Sora Agneza mărturiseşte nr. 3 / 2013 * Glasul Bisericii


cum, „predicând Fratele Filip, din Ordinul fraţilor minori, a văzut lângă sfânta Clara un copil foarte frumos care sa fi avut cam trei ani. Martora rugându-se în inima ei ca Dumnezeu să nu îngăduie să se fi înşelat, a simţit acest răspuns în inima ei: „Eu sunt în mijlocul lor” (Mt 18,20), dându-i-se să înţeleagă prin acele cuvinte că acel copil era Isus Cristos, care este prezent în mijlocul predicatorilor şi al ascultătorilor, când stau şi ascultă cum se cuvine. După aceea a mai văzut o lumină strălucitoare care era întru totul roşie, astfel încât părea că arunca în exterior scântei de foc; acea splendoare a înconjurat-o cu totul pe sfânta Clara, acoperindu-i capul…şi tot o voce interioară i-a răspuns: Duhul Sfânt va veni asupra Glasul Bisericii / nr. 3 / 2013

ta” (Lc 1,35) (FF 3076). Şi când primea Trupul Domnului cu multă devoţiune şi lacrimi, ca de obicei, Clara însăşi mărturisea surorilor: „Domnul mi-a făcut astăzi o atare binefacere, încât nici cerul nici pământul nu ar putea s-o egaleze” (FF 3068). Exemplul acestor Sfinţi Francisc şi Clara să întărească în noi toţi stima, respectul şi devoţiunea faţă de preoţi, miniştrii lui Cristos care, după cum spune Sfântul Francisc, „De la Fiul Preaînalt al lui Dumnezeu nu văd nimic altceva trupesc, în această lume, decât Preasfântul Trup şi Sânge al său, pe care doar preoţii le administrează la alţii” (FF 113,12). Surorile clarise din Roman 17


A început un nou drum pentru Biserică: papa Francisc! Nu-mi pot explica toate fericirile şi mai ales nu le pot descrie. Măiestria cuvintelor şi a gândurile e neputincioasă în faţa entuziasmului trăit aseară. Cu greu îmi pot găsi cuvintele în euforia care mă învăluie. Mii de idei dau năvală, dar parcă tot ce aş vrea să răzbească din sufletul meu ar fi un mare mulţumesc: Mulţumesc, Doamne, că porţi de grijă lumii şi Bisericii tale! Simt un suflu nou izvorât din numele ce a răsunat aseară: papa Francisc! Francisc – noul nume al cardinalului Jorge Mario Bergoglio devenit papă – este numele care se va auzi zilnic în rugăciunile noastre. Fiecare sfântă Liturghie ni-l va aduce în minte pe acest păstor care m-a cucerit cu primele sale gesturi. Cine nu e fascinat de un om care îşi începe misiunea cu un gest de rugăciune şi umilinţă?! Acesta este primul lucru pe care vreau să-l evidenţiez: începe o epocă a rugăciunii. Este atât de necesară o epocă a rugăciunii. Iar această rugăciune a asociat-o cu umilinţa şi simplitatea sa. Încă plutesc în aer primele sale cuvinte: „Înainte de toate doresc să ne rugăm...” şi sute de mii de oameni 18

(chiar sute de milioane, cred!) ne-am rugat: „Tatăl nostru...”. Da, înainte de toate trebuie să ne rugăm: pentru lume, pentru Biserică, pentru Sfântul Părinte emerit Benedict al XVI-lea, pentru noul papă Francisc, pentru tot poporul lui Dumnezeu, preoţi, persoane consacrate şi laici. Acest mandat a început cu o rugăciune şi prin forţa Duhului Sfânt va sta mereu sub semnul şi puterea rugăciunii, singura care poate smulge cerului minuni. Apoi, cine oare nu e fascinat de acel păstor care nu a uitat învăţătura Conciliului al II-lea din Vatican şi o pune în începutul pontificatului său? Şi nu doar că nu a uitat-o, ci printr-o propoziţie atât de simplă a făcut prezentă întreaga dorinţă a Bisericii: ca toţi oamenii, păstor şi turmă, să lucreze şi să meargă împreună spre mântuire. După rugăciunea Tatăl nostru noul păstor a rostit o propoziţie care m-a dus cu gândul direct la cuvintele Conciliului al II-lea din Vatican: „Păstorii sufleteşti sunt perfect conştienţi de marea contribuţie pe care o aduc laicii la binele întregii Biserici. Ei ştiu că nu au fost instituiţi de Cristos pentru a-şi asuma singuri întreaga misiune mântuitoare a Bisericii faţă de lume, ci au măreaţa îndatorire ca astfel să-i păstorească pe credincioşi şi să le recunoască slujirile şi carismele, încât nr. 3 / 2013 * Glasul Bisericii


PAPA FRANCISC (cardinalul Jorge Mario Bergoglio) S-a născut la 17 decembrie 1936, în Argentina. A intrat în Societatea lui Isus (Ordinul Iezuit) la 11 martie 1958. A fost hirotonit preot la 13 decembrie 1969. A slujit ca arhiepiscop de Buenos Aires din 1998. A fost numit cardinal în 2001. Este primul papă iezuit din istorie. Glasul Bisericii / nr. 3 / 2013

19


toţi să conlucreze unanim, fiecare pe măsura lui, la opera comună. Căci trebuie ca toţi, «făptuind adevărul în iubire, să creştem întru toate spre acela care este capul, Cristos, din care trupul întreg, bine alcătuit şi bine legat prin toate încheieturile care îl pun în mişcare, îşi săvârşeşte creşterea – după lucrarea împlinită pe măsura fiecărui mădular în parte – şi se zideşte întru iubire» (Ef 4,15-16)” (LG 30). Ecoul acestei învăţături l-am simţit vibrând în inimă atunci când noul Sfânt Părinte Francisc a spus: „Şi acum, să începem acest drum: episcop şi popor. Acest drum al Bisericii Romei, aceea care prezidează în caritate toate Bisericile. Un drum de fraternitate, de iubire, de încredere între noi. Să ne rugăm mereu pentru noi: unii pentru alţii”. Este un om care simte cu Biserica şi pentru Biserică spre mântuirea lumii întregi, turmă şi păstor. La ce ar fi bun păstorul dacă nu ar avea alături de sine turma, dacă nu ar merge împreună cu turma şi nu ar ţine aproape de sine turma încredinţată?! Cine nu e fascinat – în al treilea rând – de un om care astăzi, într-o lume atât de gălăgioasă, o lume hotărâtă să facă zgomot şi scandal, ştie să tacă?! Ba mai mult, ştie să-i facă şi pe alţii să tacă şi promovează tăcerea ca formă înaltă de rugăciune pentru a 20

implora binecuvântarea! L-am auzit toţi spunând: „Să păstrăm tăcerea pentru această rugăciune a voastră pentru mine”. Şi l-am văzut cu toţii plecându-şi capul pentru rugăciune şi rămânând în tăcere în aşteptarea binecuvântării. Pentru câteva secunde toţi oamenii au tăcut. Inima celor din Piaţa „Sfântul Petru”, dar şi a celor aflaţi în preajma difuzoarelor, s-a îmbrăcat în liniştea aducătoare de Duh Sfânt şi de pace. A fost o senzaţie cutremurătoare. În acel moment totul a fost ca în Vechiul Testament: „Domnul i-a zis lui Ilie: «Ieşi şi stai pe munte în faţa Domnului, deoarece, iată, Domnul e pe punctul să treacă!». Atunci a fost un vânt mare şi puternic, să rupă munţii şi să despice stâncile în faţa Domnului; dar nu era în vânt Domnul. După vânt a fost un cutremur de pământ; dar nu era în cutremur Domnul. După cutremur a fost un foc; dar nu era în foc Domnul; după foc a fost un sunet de linişte adâncă. Când l-a auzit Ilie, şi-a acoperit faţa cu mantaua, a ieşit şi a stat la intrarea peşterii; şi, iată, a fost o voce către el: «Ce faci aici, Ilie?». El a răspuns: «Sunt plin de zel pentru Domnul Dumnezeul Sabaot...» (1Reg 19,11-14)”. Domnul a fost prezent şi a trecut în acel moment de linişte prin viaţa noastră. nr. 3 / 2013 * Glasul Bisericii


Acesta e începutul pontificatului Sfântului Părinte papa Francisc aşa cum l-am văzut eu, un început în smerenie care va face să se împlinească şi să rodească din plin cuvântul lui Cristos: „Cine se smereşte va fi înălţat!” Aseară ne-a fost predată o lecţie profundă despre credinţă şi umilinţă, despre ce înseamnă să simţi cu Biserica, să fii un om al rugăciunii şi să iubeşti tăcerea! Acestor trei puncte despre cum a fost aseară în Biserică aş vrea să le adaug trei puncte despre cum a lăsat să se înţeleagă noul Sfânt Părinte Francisc că va fi mâine în poporul lui Dumnezeu! Mai întâi, prin alegerea acestui cardinal ca Suveran Pontif – alegere despre care puţini, foarte puţini, pot spune că „eram sigur că el va fi papă”! – Biserica şi-a manifestat din nou capacitatea de a surprinde. Biserica, spre care mulţi se uită ca spre o „vechitură” previzibilă în fiecare mişcare şi decizie, va arăta că este capabilă să smulgă milioanelor de oameni strigăte de uimire, de admiraţie! Nu este un merit al ei sau al oamenilor care o formează, ci este un dar al Duhului Sfânt care, aşa cum ne învaţă Isus, „suflă unde vrea” (cf. In 3,8). Prin aceasta Dumnezeu ne-a amintit cuvântul său pe care mulţi l-au Glasul Bisericii / nr. 3 / 2013

neglijat: „Căci gândurile mele, spune Domnul, nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele” (Is 55,8). Oamenii priveau spre Conclav şi vedeau nume, naţionalităţi, culori etc. Dumnezeu însă a privit spre Vatican şi căutat doar atât: o inimă de păstor după inima sa. Prin noul său păstor Biserica va surprinde în continuare multe minţi luminate, va înmuia inimi şi va trezi conştiinţe. Apoi, plecând de la numele pe care şi l-a luat acest Sfânt Părinte, papa Francisc, mi-a venit în minte viaţa sfântului Francisc de Assisi. Nu ştiu în detaliu toată viaţa sărăcuţului din Assisi, dar astăzi par a avea o rezonanţă deosebită cuvintele pe care Domnul i le-a spus lui Francisc în viziunea pe care acesta a avut-o: „Francisc, mergi şi repară Biserica mea”. Este un îndemn pe care Isus îl şopteşte actualului părinte Francisc, papa de la Roma: „Mergi şi repară, mergi şi consolidează Biserica mea”. Exact ceea ce Isus i-a spus lui Petru: „Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; iar tu când te vei fi întors, întăreşte-i pe fraţii tăi” (Lc 22,32). Acum Biserica, în fiecare membru al ei, cleric sau laic, are nevoie de această întărire, de acest exemplu de rugăciune şi umilinţă, de această slujire manifestată de păstorul suprem. 21


Cu siguranţă numele nu este o coincidenţă, ci este şi va fi o binecuvântare. De altfel, ştim: coincidenţa este felul discret al lui Dumnezeu de a lucra şi a acţiona în anonimat. Legat de acest nume, Francisc, şi de acest nou Sfânt Părinte vreau să fac o ultimă precizare. Este primul papă iezuit şi nu trebuie exclusă varianta că s-a gândit că smerenia sfântului Francisc de Assisi trebuie pusă alături de munca de evanghelizare a sfântului Francisc Xaveriu, preot iezuit, misionar în Japonia, India etc. În contextul Anului Credinţei şi al noii evanghelizări promovate de predecesorul său, papa Benedict al XVI-lea, cred că numele Francisc poate fi şi o evocare a strigătului părintelui iezuit: „În aceste locuri, foarte mulţi nu se fac creştini, deoarece nu este cine să-i facă creştini. Deseori îmi vine în minte să străbat universităţile din Europa, să strig pretutindeni ca un nebun şi să-i apostrofez cu aceste cuvinte pe cei care au mai multă ştiinţă decât iubire: „Vai, cât de multe suflete sunt excluse din cer şi aruncate în iad din cauza voastră”. De altfel, toată scrisoarea sfântul Francisc Xaveriu către sfântul Ignaţiu de Loyola este dovada înţelegerii evangheliei şi a trăirii cuvântului sfântului Paul: „Vai mie dacă 22

nu vestesc evanghelia”. Nicicând nu a fost un timp mai necesar pentru o nouă evanghelizare şi cred că sub călăuzirea Duhului Sfânt şi prin mijlocirea sfântului Francisc Xaveriu se vor găsi modalităţile necesare şi, mai ales, se vor găsi inimile dispuse să meargă în lumea întreagă şi să predice evanghelia. Îmi place să cred că Sfântul Părinte papa Francisc, atunci când şi-a ales numele, s-a gândit la ambii sfinţi (Francisc de Assisi şi Francisc Xaveriu) şi acest pontificat va fi lucrarea armonioasă a Duhului Sfânt care va rodi noua evanghelizare printr-o trăire profundă a sfaturilor evanghelice: sărăcie, castitate şi ascultare. Cu siguranţă s-a gândit la ei, dar şi la alţi sfinţi, cu acest nume sau altul, în special la Sfânta Fecioară Maria, a cărei ocrotire a spus că o va invoca la începutul acestui pontificat al său. Buna Mamă să-i stea aproape cu mijlocirea sa maternă şi să fie pentru el, în orice clipă, „Maica Bunului Sfat”. Să stăm uniţi în rugăciune în jurul păstorului nostru papa Francisc. Iată, un nou drum se deschide pentru Biserică: este drumul rugăciunii şi al Evangheliei. Pr. Laurenţiu Dăncuţă Sursa: www.ercis.ro nr. 3 / 2013 * Glasul Bisericii


Experienţe de viaţă O întrerupere de sarcină în adolescenţă atârnă greu pe umerii unei femei întreaga viaţă. Anual, pe masa de chiuretaj ajung mii de minore. Cu părinţii de mână, fetele cred că scapă de o problemă, însă nu ştiu că avortul le poate zdrobi existenţa. Pentru ele totul va căpăta o altă culoare, un alt sens. Grav este că prin întreruperea de sarcină pot apărea şi serioase probleme de sănătate, ne mai vorbind de cele morale. Georgiana, o tânără de 22 de ani, povesteşte ce a însemnat pentru ea avortul făcut la 15 ani. Renunţă la păpuşi şi se grăbesc să se maturizeze. Vor să ajungă femei, cred orbeşte în cuvinte de dragoste, se îndrăgostesc, încep viaţa sexuală şi

Glasul Bisericii / nr. 3 / 2013

ajung cu un test de sarcină în mână. Când testul iese pozitiv, lumea lor se năruie. Adolescentele se izolează emoţional. De cele mai multe ori, iubitul care promitea luna şi stelele fuge speriat mâncând pământul. Rămân singure şi pentru un timp refuză să creadă că li se întâmplă cu adevărat lor aşa ceva. Cer într-un târziu ajutor din partea părinţilor şi ajung în faţa unui cabinet de ginecologie pentru „a scăpa de problemă”. Vor trece ani, poate, până când vor ieşi la iveală toate emoţiile şi gândurile reprimate atâta timp. Georgiana are acum 22 de ani şi o poveste care îţi rupe sufletul. La vârsta de 15 ani a avut o relaţie de dragoste cu un băiat mai mare cu un an decât ea. Când a acceptat să aibă

23


relaţii intime, nu s-a gândit la consecinţe şi s-a trezit însărcinată în 6 săptămâni. A fugit de acasă în speranţa că va evita avortul. Îşi dorea copilul deşi ea era însăşi un copil. La scurt timp şi-a dat seama că băiatul de lângă ea nu îşi poate asuma responsabilitatea şi s-a întors acasă la părinţi. A acceptat avortul când sarcina avea deja trei luni. „M-am dus cu mama mea la o clinică particulară când deja ajunsesem de trei luni. Ţin minte clar că erau două doctoriţe, una mai tânără şi cealaltă mai în vârstă. Mi-au făcut anestezie totală şi au început chiuretajul. Vreau să spun că n-am adormit deloc şi că plângeam într-una, nu de durere fizică (cât de cea sufletească). Când a terminat, a zis că se pare că era băiat şi i-a zis mamei dacă vrea să îl vadă şi a zis că nu. Eu însă am vrut să văd şi îmi aduc aminte că era în palmă şi avea şi «măslinuţe» care erau ochişorii. Acea imagine nu o voi uita nici când voi muri şi de fiecare dată când îmi aduc aminte, îmi dau lacrimile şi îi cer scuze că n-am avut curajul să lupt pentru el. Mereu îmi voi imagina că ar avea vârsta de patru ani în prezent. Eu n-am ştiut la vârsta aia că la scurt timp de la conceperea unui făt, începe să-i bată inima şi că la trei luni este format, că atunci când începe să chiureteze 24

copilaşul se fereşte şi nu vrea să iasă din uter. Acum când ştiu toate lucrurile astea. Mă simt şi mai vinovată şi distrusă psihic că am făcut o crimă. Nu i-am dat dreptul la viaţă propriului meu copil. De atunci sunt o altă persoană. Nu mai simt fericirea care o simţeam în vârsta adolescenţei, deşi sunt o femeie fericită şi împlinită, am o familie care o iubesc şi mă iubeşte, trăiesc cu un mare păcat în suflet şi în minte”. În multe, foarte multe cazuri, părinţii cred cu convingere că dacă impun avortul îşi vor ajuta copiii pentru viitor. Nici măcar nu bănuiesc care sunt urmările în plan fizic, psihic şi moral ale avortului asupra copilei lor, aflată în plin proces de maturizare şi că îi vor provoca o traumă care îi va marca întreaga viaţă. „Aceste fete nu-şi dau seama de fapta lor imediat, de obicei ele vin mai târziu la psiholog sau la preot şi spun că sunt încercate de remuşcări. Părinţii decid şi ele consideră că aşa cum au zis părinţii este cel mai bine. Avortul duce în multe cazuri la comportamente autodistructive”, a explicat Roxana Puiu, psihoterapeut la Asociaţia „Pro-vita – pentru Născuţi şi Nenăscuţi”. Roxana Gagiu Sursa: www.rtv.net nr. 3 / 2013 * Glasul Bisericii


În „furtuna vieţii” să nu se coboare niciodată din „barca credinţei” Viaţa de familie este binecuvântarea lui Dumnezeu dincolo de toate greutăţile şi încercările sale. În rândurile următoare vă prezentăm un interviu cu una din familiile comunităţii noastre. „[…] Aici [viaţa de familie] pot spune că eu şi soţul meu avem opinii diferite. Încă de acum 21 ani când ne-am căsătorit şi am pornit în viaţă, aşa cum se spune «de la lingură şi furculiţă» şi fiind noi foarte ambiţioşi în a forma o gospodărie cât mai frumoasă şi cât mai rapid, eu, ca soţie, eram mereu tentată să plec în afara ţării, pentru că România nu ne oferea prea multe posibilităţi. Niciodată însă nu am reuşit să trec peste hotărârea soţului care avea o fixaţie în privinţa aceasta [de fapt şi acum este la fel!] şi a trebuit să mă împac cu asta, chiar dacă a trebuit să muncim mai mult şi să ne realizăm mai greu. Putem spune cu fermitate că întreaga noastră viaţă, ca părinţi, este dedicată familiei care este compusă din 6 copiii [3 fete şi 3 băieţi], care au mereu nevoie de atenţia şi sprijinul nostru. Dintotdeauna călăuză Glasul Bisericii / nr. 3 / 2013

ne-a fost credinţa în Dumnezeu! Aşa am reuşit să trecem peste greutăţile vieţii şi să luăm de la viaţă ceea ce este mai frumos! În general, în rugăciunile noastre nu obişnuim să cerem anumite lucruri: ne rugăm din dorinţa de a ne face datoria, ori pentru a-l preamări sau a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru viaţa noastră. Au fost însă în viaţă momente când aveam mai multă nevoie de ajutorul Domnului [când erau probleme mai grave de sănătate] şi apelam în rugăciunile noastre la mijlocirea sfinţilor [mai ales prin mijlocirea sfântului Anton de Padova], ori ne rugam mai cu intensitate şi constatam cu bucurie că reuşeam să trecem peste acele momente, chiar dacă nu aveam prea mulţi bani pentru medici: Dumnezeu ne-a ajutat mereu! Clar este pentru noi că lipsa locurilor de muncă ori salariile extrem de mici din România sunt o adevărată 25


problemă! Cerinţele sunt foarte mari, dar posibilităţile minime! După cum am mai menţionat, credinţa în Dumnezeu este ideea de bază în sprijinul familiei şi, mai ales, spiritul de sacrificiu, pentru noi ca părinţi, pentru că noi am mers mereu pe principiul că «viaţa trebuie oferită, nu trăită!», deoarece credem că dacă fiecare dintre noi am fi egoişti şi ne-am gândi mai mult la propriile satisfacţii, atunci cei de lângă noi sigur vor suferi, mai ales copiii. Ceea ce mă deranjează cel mai mult este «gura lumii», care, mai ales la sat, are «grijă» să scoată în evidenţă cele mai urâte lucruri. În afară de primul nostru copil, putem spune că toţi ceilalţi cinci care au urmat nu au fost doriţi şi ne-au luat mereu pe nepregătite. Pentru fiecare sarcină au fost vărsate multe lacrimi, multe momente de disperare în care eram gata-gata să scăpăm de sarcină, dar mereu frica de Dumnezeu nu ne lăsa să facem lucruri necugetate. Culmea disperării, «apogeul» problemelor noastre a fost anul 2010, cu o săptămână înainte de Crăciun, când mi-am dat seama că aveam deja patru luni de sarcină. Pentru mine era groaznic, copilul deja mişca, deci nu se putea pune problema unei 26

întreruperi de sarcină. Să mai fac încă un copil era prea mult pentru mine, care abia aşteptam ca cel mic [care atunci avea 3 ani] să mai crească, să pot munci undeva, să mai fac şi altceva în viaţă decât să cresc copii. Disperarea mă cuprindea [aş fi preferat în mintea mea să-mi fi dat Dumnezeu o «boală» să pot muri fără ca eu să-mi iau viaţa]. Când era acel zbucium, Dumnezeu a făcut ca din întâmplare [sau aşa a fost voinţa lui] ca părintele paroh să vină la noi şi am fost nevoită să-i povestesc prin ceea ce trec. Pot spune că Dumnezeu «mi-a vorbit» prin părintele paroh care m-a făcut să înţeleg cât de important este să împlinim planul lui Dumnezeu şi că fiecare dintre noi avem o menire în viaţă. Prin cuvintele sale a reuşit să mă facă să îmi recapăt încrederea şi aşa am dat naştere unei fetiţe sănătoase care aduce multă bucurie în familie; ne-a cucerit pe toţi cu gingăşia ei. Acum, de miar pune cineva lumea la picioare, tot n-aş renunţa la ea. Nimic nu se compară cu momentul în care ţii prima oară în braţe copilul născut, auzul primului «mamă» sau «tată», entuziasmul copiilor când îşi pregătesc ghetele pentru Moş Niculae, reacţia lor la cadourile desnr. 3 / 2013 * Glasul Bisericii


coperite de Crăciun: zilnic «ne hrănim» cu astfel de momente fiind înconjuraţi de copiii. Cele mai dificile momente au fost la inundaţiile de acum 5 ani, când după 15 ani de muncă am pierdut totul într-o singură noapte! Am reuşit să depăşim acele momente cu ajutorul implicării Bisericii şi a Caritasului antonian care ne-a sprijinit pentru a reveni la normal şi de a duce o viaţă decentă. Deciziile întotdeauna le luăm împreună, ţinând cont chiar şi de părerile copiilor şi, bineînţeles, soţul are întotdeauna ultimul cuvânt (!?!?!?!?). Deseori se ivesc şi conflicte. Întotdeauna este bine ca atunci când unul este nervos, celălalt să fie extrem de calm până trece «furtuna». Nu trebuie niciodată să obosim să iertăm şi să o luăm de la capăt de câte ori este nevoie. Participarea la viaţa Bisericii este necesară întotdeauna începând cu părinţii şi apoi urmată şi de copii în aceeaşi măsură. Dacă părinţii nu sunt un exemplu bun în toate, atunci nu pot cere copiilor să facă altfel! În 21 ani de căsnicie «am căpătat experienţă» pot spune, încrederea între soţi este totală, de asemenea, respectul şi dăruirea de sine. Preferăm să trăim viaţa în liniştea şi căldura Glasul Bisericii / nr. 3 / 2013

familială, închizând ochii şi urechile la «răutăţile» din jur. În anturajul şi localitatea noastră sunt extrem de multe familii în care unul sau ambii părinţi sunt plecaţi pentru hotare rămânând mulţi copii care suferă! Eu cred că dacă chiar este nevoie ca unul sau ambii părinţi să plece, este bine să nu uite niciodată ce au lăsat în urmă şi dacă nici unul dintre ei nu va pierde legătura cu Dumnezeu, vor rezista tentaţiilor şi nu vor ajunge să-şi destrame familia. De asemenea, foarte important să ştie când să se oprească pentru că de cele mai multe ori ne se mai face diferenţa dintre nevoia de a avea un trai decent şi «setea» de a aduna tot mai mult, riscând, de fapt, ceea ce este mai de preţ: FAMILIA! În încheiere putem afirma că în «furtuna vieţii» nu trebuie să coboare niciodată din «barca credinţei», să nu se îndepărteze niciodată, nici o clipă de Dumnezeu, să apeleze cu încredere la mijlocirea Duhului Sfânt, a sfinţilor. Şi, în cele din urmă, o părere: nici cele mai mari bogăţii ale lumii nu se compară cu gingăşia şi bucuria pe care o poate aduce în suflet un COPIL!” Familia D. și L. A. din Buruieneşti 27


Anxietatea – o tulburare frecventă în rândul adolescenților Ești deseori îngrijorat? Te simți tensionat și iritabil? Ai probleme cu somnul? Îți simți corpul încordat și simți că nu te poți relaxa? Simți că neliniștea te împiedică să te odihnești sau să te concentrezi? Anxietatea se manifestă prin: iritabilitate, crize de mânie, dificultăți de concentrare a atenției, tulburări ale somnului. În ceea ce îi priveşte pe adolescenţi ei se confruntă cu probleme care sunt mult prea grele pentru ca ei să le poată rezolva. În al doilea rând, ei au o nevoie inerentă de a îşi dovedi că sunt adulţi, şi încearcă adeseori să facă lucrul acesta consumând alcool, luând droguri, implicându-se în sex şi, desigur, fumând. Adolescenţii nu sunt tocmai pregătiţi pentru această lume a adulţilor. Pentru că există aşa de mari presiuni, ei tind să vadă partea negativă în aproape orice situaţie, ceea ce contribuie la mărirea anxietăţii pe care ei o experimentează. Cauzele anxietăţii pot fi împărţite în cinci categorii: • Ameninţările. Tinerii tind să perceapă pericolele, care sunt adeseori 28

ireale, însă care pot fi şi reale. Valoarea personală este foarte importantă pentru un adolescent, şi atunci când sesizează un atac la adresa ei, devin foarte temători. • Conflictele. Un fel de conflict apare atunci când adolescentul este nevoit să aleagă între două scopuri de dorit, însă incompatibile. Un alt fel de conflict apare atunci când au dorinţa de a face ceva, însă, în acelaşi timp, au o dorinţă teribilă de a nu face acel lucru. Un alt fel de conflict apare atunci când tânărul trebuie să aleagă între două alternative, ambele nefiind de dorit. Oricare din aceste conflicte pot să îl ducă pe un tânăr înspre anxietate. • Frica. Tinerilor le este frică de multe lucruri. Iată o listă cu cele mai comune temeri ale lor: teama de eşec, de viitor, de insucces, de respingere, de intimitate, de conflict, de a fi lipsiţi de sens, de a fi bolnavi, de moarte şi de singurătate. Nevoile neîmplinite. Oamenii au şase nevoi de bază. Prima este nevoia de supravieţuire. Oamenii au o dorinţă foarte puternică de a exista. A doua este nevoia de siguranţă, economică şi emoţională. A treia nevoie este sexul. Oamenii au nevoie să exprime dragostea lor ca şi fiinţe sexuale. A patra nevoie de bază este nr. 3 / 2013 * Glasul Bisericii


aceea de semnificaţie, nevoia de a se simţi valoroşi. A cincea nevoie de bază este împlinirea, nevoia de a atinge scopuri care să se împlinească. A şasea nevoie de bază este identitatea de sine, nevoia de a şti cine sunt ei. Dacă una din aceste nevoi de bază ale omului nu sunt împlinite, acest lucru poate să ducă la anxietate. Diferenţele individuale. Oamenii reacţionează diferit la situaţii diferite. Unii oameni experimentează uşor anxietatea, alţii însă nu. Sunt multe motive pentru aceste diferenţe: • Psihologia. Mare parte din comportament este învăţat de la părinţi şi de la oamenii importanţi în viaţa tinerilor. Modul în care părinţii sau aceşti oameni importanţi reacţionează la diferite situaţii va afecta modul în care reacţionează tânărul la ele. Glasul Bisericii / nr. 3 / 2013

• Personalitatea. Unii oameni sunt mai fricoşi decât ceilalţi. Alţii sunt mai sensibili, mai dependenţi, sau mai nesiguri decât alţii. • Sociologia. Factorii ar putea include instabilitatea politică, o societate care este din ce în ce mai mobilă, valorile mereu în schimbare, modificarea standardelor morale ale societăţii, sau credinţele religioase. • Teologia. Un tânăr care face parte dintr-o biserică foarte legalistă, va avea o nevoie interioară nesănătoasă de a îl mulţumi tot timpul pe Dumnezeu. Acest lucru va duce la anxietate, pentru că nu face destul pentru Dumnezeu. Astfel de tineri vor începe chiar să pună sub semnul întrebării mântuirea lor. Lipsa credinţei nu este singura cauză teologică a anxietăţii. 29


Cele mai întâlnite 10 credinţe false pe care le au adolescenţii, care ajung să îi conducă la anxietate. 1. Este esenţial ca eu să fiu iubit sau aprobat de cineva. 2. Trebuie să fiu perfect pentru a mă considera valoros. 3. Este teribil atunci când lucrurile nu sunt aşa cum vreau eu să fie. 4. Nefericirea este determinată de circumstanţe externe şi eu nu am nici un control asupra lor. 5. Lucrurile periculoase sunt cauze pentru îngrijorare, şi eu trebuie să mă gândesc la ele. 6. Este mai uşor să evit dificultăţile şi responsabilităţile, decât să încerc să le abordez. 7. Trebuie să fiu dependent de cei din jur şi trebuie să am pe cineva mai puternic decât mine, pe care să mă bazez. 8. Experienţele mele din trecut îmi determină caracterul în prezent. Nu este nimic ce pot face ca să îmi influenţeze trecutul. 9. Ar trebui să fiu supărat cu privire la problemele oamenilor din jurul meu. 10. Este întotdeauna o soluţie corectă şi perfectă pentru fiecare problemă şi trebuie să o găsesc, sau rezultatele vor fi catastrofale. 30

Efecte ale anxietății: • Efecte fizice. Sunt multe efecte fizice pe care le are anxietatea în adolescenţi: durerile de cap, de spate, deranjamente stomacale, respiraţie scurtă, probleme de somn, oboseală şi pierderea apetitului. De asemenea, se pot declanşa reacţii severe, în ce priveşte tensiunea sangvină, tensiunea muşchilor, şi schimbări digestive şi chimice în corp. • Efecte de comportament. Adolescenţii, la fel ca şi adulţii, aleg inconştient comportamente care micşorează durerea anxietăţii şi îi ajută să poată face faţă fiecărei situaţii. Unii vor dormi prea mult, alţi vor lua droguri, vor consuma alcool, sau vor trăi în negarea anxietăţii lor. Anxietatea poate să îi facă pe oameni să fie foarte dezagreabili, să dea vina pe cei din jur pentru problemele lor, sau să se umple de mânie. • Efecte spirituale. Anxietatea poate să îl facă pe un tânăr să Îl caute pe Dumnezeu, sau poate să îl facă să se despartă de el. Anxietatea poate să îl depărteze pe un tânăr de la petrecerea unui timp singur cu Dumnezeu, de la citirea Bibliei şi de la părtăşia cu alţi creştini. • Efecte psihologice. Tânărul s-ar putea să aibă o teamă intensă de a fi nr. 3 / 2013 * Glasul Bisericii


separat de un părinte sau de o altă persoană cu mare influenţă asupra lui, să caute o relaţie apropiată cu membrii familiei, în timp ce evită orice relaţie cu necunoscuţii, frica de mulţimi, teama de spaţii închise, teama de înălţimi, poate dezvolta diferite dezechilibre de hrănire cum este anorexia sau bulimia, datorită anxietăţii cu privire la greutatea lui şi la modul în care arată, experimenta unele dezechilibre în ce privesc mişcările lui, cum sunt ticurile musculare involuntare. Rareori anxietatea generalizată are un debut brusc ea instalându-se progresiv. Pentru copii si adolescenți elementul de noutate poate fi și el un factor declanșator al tulburării de anxietate generalizată. De aceea, sprijinul și încurajările părinților sunt necesare atât în cazul copiilor cât și în cel al adolescenților, mai ales atunci când încep o nouă etapă cum ar fi începerea grădiniței, a școlii, intrarea la liceu, la facultate. Încurajarea autonomiei și independenței copilului precum și a adolescentului, în conformitate cu vârsta la care se află, îi poate ajuta să aibă încredere în ei că se pot descurca. Silvia-Loredana Păuleț Glasul Bisericii / nr. 3 / 2013

Palpitațiile – ce ascund și ce trebuie să facem? O cauză frecventă pentru vizita la cardiolog o reprezintă palpitațiile. În cazul persoanelor sănătoase, palpitațiile sunt cauzate de oboseală, stres prelungit, dezechilibre minerale. Și consumul în exces de cafea, alcool, băuturi energizante poate determina palpitații. În aceste cazuri, de cele mai multe ori nu se identifică la ecografia cardiacă anomalii majore, uneori mici modificări ale unei valve cardiace care nu realizează o închidere completă. Trebuie eliminat factorul care determină palpitațiile, prognosticul pe termen lung fiind bun și legat doar de gradul de disconfort pe care pacientul îl resimte. La polul opus sunt disfuncțiile tiroidiene, anomaliile cardiace importante – dilatări ale cavităților, disfuncții ale miocardului (mușchiul inimii), disfuncții severe ale unor valve cardiace, anomalii congenitale, caz în care prognosticul depinde și de boala de bază, care trebuie tratată, dar și de tipul aritmiei. Dacă vorbim de riscul aritmiei în sine, extrasistolele rare și care apar pe o inimă normala au un risc scăzut. Ele sunt cele mai frecvente forme de 31


aritmie și sunt resimțite ca o pauză în ritmul inimii, urmată de o bătaie mai puternica. Multe persoane sănătoase prezintă câteva extrasistole în cursul zilei, pe care nu le simt. Tot cu risc redus este și tahicardia sinusală – ritmul normal al inimii, dar mult mai accelerat. Fibrilația atrială este resimțită ca un ritm rapid, complet neregulat. Necesită un tratament specific și presupune riscuri mai mari – formarea de cheaguri de sânge în interiorul inimii, care pot migra în circulația cerebrală determinând accident vascular cerebral. Poate apărea și pe cord normal, dar de cele mai multe ori în contextul altor afecțiuni. Tahicardia ventriculară este o aritmie cu risc crescut, poate determina pierderea stării de conștiență și poate evolua spre fibrilație ventriculară și stop cardiac. 32

În cazul tuturor acestor tulburări de ritm, trebuie identificat tipul aritmiei și cauza (cardiacă sau noncardiacă). Tratamentul este cel mai adesea medicamentos, dar în anumite situații este necesară o procedură de ablație. Aceasta este o metoda invazivă, care presupune și anumite riscuri, dar care poate scuti pacientul de un tratament medicamentos de lungă durată. În cazul aritmiilor severe, care duc la pierderea stării de conștiență, poate fi necesară și aplicarea de șocuri electrice. Așadar, palpitațiile pot ascunde de la banale extrasistole până la aritmii severe, trebuie căutată întotdeauna cauza, iar tratamentul și prognosticul diferă în funcție de tipul aritmiei și de prezența sau absența unei boli cardiace. Autor: dr. Lăcrămioara Petrescu, Sursa: www.medlive.ro nr. 3 / 2013 * Glasul Bisericii


Decalogul Ieromonahului Savatie Bastovoi 1. Să nu uiţi că trebuie să mori Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă.

2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mămica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Glasul Bisericii / nr. 3 / 2013

Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.

3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel sa apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată. 33


4. Să nu crezi răul De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.

5. Să nu te crezi pierdut Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul 34

e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”.

6. Să nu te crezi sfânt Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.

7. Să nu te pui chezaş De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat nr. 3 / 2013 * Glasul Bisericii


şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.

8. Să nu te răzbuni de două ori Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi. Glasul Bisericii / nr. 3 / 2013

9. Să nu învingi cu orice preţ Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin anul 2004): „Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.

10. Să nu râzi de ruşinea nimănui Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar niciodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea. Text: Savatie Baştovoi 35


Întâlnirea Consiliului Pastoral Parohial La 10 martie 2013 a avut loc întâlnirea de primăvară a Consiliului Pastoral Parohial din Buruienești. Consiliul Pastoral Parohial are misiunea de a promova activitatea pastorală a parohiei, de a individualiza problemele, de a face proiecte și a verifica inițiativele, în comuniune cu întreaga biserică locală. Atât părintele paroh, cât şi ceilalți preoți din comunitate, dar şi membrii Consiliului Pastoral Parohial colaborează împreună pentru bunul mers al comunității si al parohiei.

36

În cadrul acestei întâlniri s-a discutat despre importanta comunității având în vedere relațiile dintre credincioși, Dumnezeu și preot; sacralitatea Bisericii și a preotului. Apoi s-a adus în discuție pregătirile pentru sfintele misiuni populare și hram. Relațiile dintre credincioși – Dumnezeu – preot au la bază în primul rând credința, respectul și iubirea. Acestea le putem manifesta în funcție de împrejurările conștiinței noastre. Relația noastră cu Dumnezeu trebuie sa fie una foarte strânsă, iar singurii care ne pot ajuta să menținem această relație sunt preoții. Ei sunt singurii în măsură să întărească credința noastră

nr. 3 / 2013 * Glasul Bisericii


și să ne ajute să o dezvoltăm. Ei ne pot ajuta în diferite etape ale vieții, ei ne ajută să ne menținem senini. Doar preotul are harul de a celebra sfânta Liturghie. Se spunea undeva cam așa: până și îngerii îngenunchează în fața unui preot… Trebuie să fim recunoscători lui Dumnezeu că ne-a lăsat acest sfânt și sacru dar pe pământ: Preoția. Iar noi suntem binecuvântați prin faptul că avem preoți zilnic la dispoziția noastră. Spun asta pentru că sunt cazuri reale în care într-o comunitate un preot ajunge la două săptămâni sau chiar mai mult și oamenii respectivi îl caută pe Dumnezeu prin toate mijloacele, își mențin credința și abia așteaptă să ajungă și la ei preotul. Sunt cazuri unde nu sunt biserici, iar oamenii împreună cu preotul fac sfânta Liturghie unde găsesc spațiu, chiar și sub copaci sau în câmp pentru că nu exista posibilitatea să aibă o biserică. Aici mă opresc gândindu-mă: oare noi câtă importanță dăm când ne aflăm într-o biserică? Oare cât respect avem față de casa lui Dumnezeu? Cum acționăm când vedem pe alții că nu respectă acest spațiu atât de sacru? E dureros să ne gândim la alții când vedem că au anumite lipsuri, dar oare nu e mai dureros când noi Glasul Bisericii / nr. 3 / 2013

avem dar nu știm să prețuim ceea ce avem? Membrii comunității trebuie să susțină, să întărească și să răspândească credința, să lucreze și să viețuiască potrivit învățăturilor acestei credințe, să participe la sfintele slujbe, să se spovedească, să se împărtășească, să îndeplinească fapte creștine, să întrețină și să ajute Biserica și pe slujitorii ei. Credincioșii trebuie să fie integrați în chip conștient și cât mai activ în viața parohiei. În ceea ce privesc pregătirile pentru misiuni, părintele paroh împreună cu frații au avut o inițiativă foarte bună în interesul și binele comunității implicând la diferite momente de rugăciune toate grupurile din comunitate. A fost şi foarte atent ca să fie și preoți străini la scaunele de Spovadă, dar şi la Liturghii. Hramul s-a stabilit să fie la fel ca și anul trecut, adică în ziua în care se celebrează sfântul Iosif Muncitorul. Toate aceste momente sunt speciale, dar să le trăim nu doar cu aceste ocazii, ci mereu, în viața de zi cu zi. A fost o întâlnire cu dialog, colaborare; toate spre bunul mers al comunității, a fiecărei familii și a fiecărui credincios în parte. Marcelina Veridiana Scripcar 37


Misiuni populare În acest timp binecuvântat al Postului Mare, comunitatea parohială Sfântul Iosif Muncitorul din Buruieneşti a trăit profunda experienţă de credinţă a Misiunilor populare, care s-au desfăşurat în intervalul 16-19 martie. Având ca temă principală Anul credinţei şi Familia, aceste zile de misiuni s-au aflat în deplină sintonie cu iniţiativa Anului Credinţei la nivelul întregii Biserici şi, în acelaşi timp, cu cel de-al doilea an dedicat familiei în cadrul diecezei noastre de Iaşi. Ca predicator al misiunilor a fost pr. prof. dr. Lucian Farcaş, profesor de morală la Institutul Teologic din Iaşi. În vederea unei plăcute, rodnice şi cât mai bune desfăşurări a acestor zile cu o adâncă încărcătură spirituală, fiecare sfântă liturghie a fost precedată de un moment de rugăciune comunitară precum: Calea Sfintei Cruci, Rozariul, Ora Mariană, Adorarea Sfintei Cruci. Toate aceste momente de rugăciune au fost animate de diferitele grupuri sau asociaţii din cadrul parohiei: Fraternitatea terţiară, Armata Maicii Domnului şi Rozariul Viu, Fraternitatea terezienelor, Consiliul parohial, Grupul lectorilor, Corul parohial, Grupul tinerilor, Grupul copiilor, Ministranţii. 38

Sfintele misiuni au fost inaugurate odată cu Sfânta Liturghie din seara zilei de sâmbătă, 16 martie. Cu acest prilej întreaga comunitate s-a bucurat să îl aibă în mijlocul ei pe Preasfinţitul Aurel Percă, episcop auxiliar de Iaşi, care a prezidat Sfânta Liturghie, în prezenţa mai multor părinţi concelebranţi şi a poporului credincios prezent în mare număr la această sfântă celebrare. După ce a transmis salutul din partea Preasfinţitului Petru Gherghel, Preasfinţitul Aurel şi-a exprimat sentimentele personale de mare satisfacţie interioară datorate posibilităţii de a se afla în mijlocul comunităţii din Buruieneşti cu ocazia începerii misiunilor populare. Totodată Preasfinţitul i-a încurajat pe toţi credincioşii şi i-a îndemnat să participe cu râvnă la sacramente şi la celebrările din aceste zile, pentru a se putea bucura din plin de roade spirituale îmbelşugate. nr. 3 / 2013 * Glasul Bisericii


Întru aceasta, plecând de la tema principală a acestor misiuni populare, Anul credinţei şi Familia, în predicile ţinute la fiecare dintre liturghii, părintele dr. Lucian Farcaş a încercat să sensibilizeze sufletele credincioşilor cu privire la anumite teme de maximă importanţă pe pentru viaţa de credinţă a oricărei familii şi comunităţi parohiale. Părintele Lucian a prezentat în cele dintâi o imagine de ansamblu a realităţii credinţei şi a familiei, aşa cum acestea se prezintă şi se cuvine să fie trăite tocmai în contextul societăţii de astăzi, cu problemele şi dificultăţile sale. Predicile care au urmat în continuare au avut ca temă o serie de vicii, precum: bârfa şi calomnia, înjurătura şi blestemul, beţia şi furtul, concubinajul, vicii care dăunează atât de mult vieţii de familie, şi cu atât mai mult relaţiei noastre cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru. Lupta cu aceste vicii nu este întotdeauna chiar uşoară. De aceea, tocmai pentru a înţelege mai bine faptul că trăirea vieţii de credinţă şi de familie aşa cum ne învaţă şi ne cere Dumnezeu este într-adevăr posibilă, predicile din finalul acestor zile au avut ca punct de referinţă modelul concret de credinţă al Sfintei Fecioare Maria şi al Sfântului Iosif. Atât exemplul cât Glasul Bisericii / nr. 3 / 2013

şi mijlocirea lor puternică pot ajuta familiile noastre să înainteze pe drumul credinţei, al împlinirii voinţei lui Dumnezeu. Credincioşii comunităţii au putut astfel asculta şi reflecta asupra acestor teme de o aşa de mare însemnătate pentru viaţa oricărui creştin, pentru creşterea în credinţă atât la nivel personal cât şi la nivelul întregii comunităţi. O mare importanţă a avut-o şi participarea în număr mare la sfintele sacramente, credincioşii având această posibilitate pe întreaga durată a misiunilor, care au devenit în acest mod şi un privilegiat timp de pregătire pentru Sărbătoarea Învierii Domnului. Solemnitatea Sfântul Iosif din ziua de marţi, 19 martie, a constituit pentru parohia noastră ultima zi a misiunilor populare, care s-au încheiat cu Sfânta Liturghie solemnă de seara. La sfârşitul acestei Sfinte Liturghii prezidate de părintele Pavel Bulai, OFMConv., alături de care au concelebrat mai mulţi preoţi din provincie şi din împrejurimi, toţi cei prezenţi s-au rugat pentru obţinerea indulgenţei plenare şi au primit binecuvântarea specială cu Sfânta Cruce. Pr. diac. Cristian Aiojoaei, OFMConv. 39


Ziua Bolnavului (10 februarie 2013)

Instituirea lectorilor (24 februarie 2013)

Miniconcert de Ziua mamei (8 martie 2013)

Consiliul Pastoral Parohial (10 martie 2013)

Deschiderea misiunilor populare (16 martie 2013)

Corul parohial (16 martie 2013)

Duminica Floriilor (24 martie 2013)

Calea Crucii a familiilor (24 martie 2013)


Glasul Bisericii - nr. 9