D e Livia Zaharia www.orasul.ro
D e Andrei Ionel Bergheș http://arhivadegeografie. wordpress.com/
70 Bucureștiul meu drag
Pentru început, ţin să vă povestesc o scenă dintrun film pe care l-am văzut acum ceva ani și pe care îl revăd cu mare plăcere ori de câte ori am ocazia. Acţiunea se petrece în anii ’60 ai secolului trecut. Într-o școală americană de elită (preparatory school), un profesor de limba și literatura engleză utilizează metode neconvenţionale de educare a elevilor “îngheţaţi” de rigorile regulamentului școlar, asemănătoare mai degrabă cu cele dintr-o unitate militară. Într-un mediu ostil, adolescenţii sunt ţinuţi “prizonieri” în internatul școlii, fără fete (era o școală de băieţi), fără acces la presa de orice tip, fără muzică, practic lipsiti de orice contact cu realitatea de afară. La una dintre ore, profesorul neconvenţional invită fiecare elev în parte la o faptă neobișnuită, “obraznică” am putea spune: să urce pe catedră și să privească timp de câteva secunde, de sus, către sala de clasă! În aceste secunde, elevul admiră un peisaj uluitor, “interzis” în alte contexte, o perspectivă de a cărei existenţă nu era conștient sau nu ar fi crezut în accesibilitatea ei. Elevii erau astfel educaţi să gândească pentru ei, să fie diferiţi unul faţă de celălalt astfel încât fiecare să vină cu ceva nou și util pentru omenire, să caute în permanenţă unghiuri noi de vedere asupra realităţii, dar cel mai important: să nu se plafoneze la realitatea seacă și monotonă pe care i-o servesc ceilalţi în cotidian! Lecţia m-a impresionat și a fost principala sursă de inspiraţie pentru cuvintele și imaginile care urmează. Personajul (profesorul) se numește John Keating (Robin Williams), iar filmul se numește Dead Poets Society (1989). Modernizarea orașului București, începută în anii ’90, a atras după sine modificarea regimului de înălţime al clădirilor, bineînţeles în sensul pozitiv. Până în anul 1989, “zgârie-norii” Bucureștilor se numărau pe degetele de la două mâini, în top fiind turnul de testat ascensoare de la Basarab, hotelurile Intercontinental și Dorobanţi, turnul de parașutism din parcul 23 August, precum și noile clădiri Casa Scânteii și Casa Poporului. Dacă în anul 1990, cea mai înaltă clădire din București avea 112 metri, astăzi recordul a fost dublat și chiar mai mult, cea mai înaltă structură având 240 de metri și o funcţiune tot industrială – furnalul Centralei Electrotermice Progresu. Fiindcă tot venit vorba despre funcţiunile clădirilor înalte din București, trebuie menţionat că înainte de 1989 acestea erau în mare parte hoteluri, clădiri oficiale de stat și unităţi industriale. Astăzi, o majoritate covârșitoare a clădirilor din București mai înalte de 50 de metri îndeplinesc funcţia de birouri și complexe rezidentiale, astfel că regimul de înălţime al capitalei a crescut odată cu tendinţa marilor dezvoltatori de a se impune cu ceva nou pe piaţa imobiliară românească, tânără și cu potenţial ridicat.