Issuu on Google+

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” IAŞI FACULTATEA DE ECONOMIE MASTERAT: Management economico-financiar european

ZONELE ECONOMICE LIBERE, UNIUNILE VAMALE ŞI PIAŢA COMUNĂ

Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare care a început în anul 1951, între şase ţări europene (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg si Olanda). După cincizeci de ani şi cinci valuri de aderare (1973: Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit; 1981: Grecia; 1986: Spania şi Portugalia; 1995: Austria, Finlanda şi Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria), Uniunea Europeana are astăzi 25 state membre şi se pregăteşte pentru a şasea extindere. Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relaţiile dintre statele membre si intre popoarele acestora, intr-o maniera coerenta, având drept suport solidaritatea. Principalele obiective sunt: - promovarea progresului economic şi social (piaţa unica a fost instituită în 1993, jar moneda unică a fost lansată în 1999); - să afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internaţională (prin ajutor umanitar pentru ţările nemembre, o politică externă şi de securitate comună, implicare în rezolvarea crizelor internaţionale, poziţii comune în cadrul organizaţiilor internaţionale); - să instituie cetăţenia europeană (care nu înlocuieşte cetăţenia naţională dar o completează, conferind un număr de drepturi civile şi politice cetăţenilor europeni); - să dezvolte o zonă de libertate, securitate şi justiţie (legată de funcţionarea pieţei interne şi în particular de libera circulaţie a persoanelor); - să existe şi să se consolideze în baza dreptului comunitar (corpul legislaţiei adoptate de către instituţiile europene, împreună cu tratatele fondatoare); Cinci instituţii sunt implicate în conducerea Uniunii Europene: Parlamentul 1


European (ales de către popoarele statelor membre), Consiliul (reprezentând guvernele statelor membre), Comisia (executivul şi organismul cu drept de a iniţia legislaţie), Curtea de Justiţie (care asigură compatibilitatea cu dreptul comunitar), Curtea de Conturi (responsabilă de controlul folosirii fondurilor comunitare). Aceste instituţii sunt sprijinite de alte organisme: Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor (organisme consultative care acorda sprijin ca poziţiile diferitelor categorii sociale şi regiuni ale Uniunii Europene să fie luate în considerare), Avocatul Poporului în Uniunea Europeană (care se ocupă de plângerile cetăţenilor cu privire la administraţia la nivel european), Banca Europeana de Investiţii (instituţia financiara a UE) şi Banca Centrala Europeana (răspunzătoare de politica monetară în zona euro). Istoria Uniunii Europene, aşa cum rezultă din Raportul general asupra activităţilor Uniunii Europene, se bazează pe cronologia celor mai importante realizări ale Uniunii si instituţiilor sale. De la declaraţia lui Robert Schuman, din anul 1950, până la primele valuri de aderare din anii '70 si '80, de la instituirea Pieţei Unice în 1993 până la lansarea monedei euro în 1 ianuarie 1999 şi deschiderea negocierilor de aderare cu ţările Europei Centrale şi de Est. - 1950, 9 mai: Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, inspirat de Jean Monnet, propune planul ce va sta la baza Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului sau CECO ("Declaraţia Schuman"); - 1951, 18 aprilie: Este semnat Tratatul de la Paris pentru constituirea CECO, de către Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda; - 1953, 10 februarie: Piaţa Comună a cărbunelui şi oţelului devine funcţională. Cele şase state fondatoare înlătură barierele vamale şi restricţiile cantitative cu privire la materiile prime menţionate; - 1954, 30 august: Proiectul de tratat pentru crearea unei Comunităţi politice europene eşuează, odată cu respingerea de către Parlamentul francez, în august 1954, a tratatului asupra Comunităţii Europene a Apărării; - 1957, 25 martie: Sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE) de către cele şase ţări - Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda; tratatele de înfiinţare sunt cunoscute sub numele de Tratatele de la Roma şi au intrat în vigoare la 1

2


ianuarie 1958; - 1967, 1 iulie: Intră în vigoare Tratatul de constituire a unui singur Consiliu şi a unei singure Comisii a Comunităţilor Europene; - 1987, 1 iulie: Intră în vigoare Actul Unic European (AUE), care adaugă cooperarea politică celei economice; - 1993, 1 noiembrie: Intră în vigoare Tratatul asupra Uniunii Europene. Comunităţile Europene (CECO, EURATOM şi CEE), împreună cu Politica externă şi de securitate comună şi Justiţia şi afacerile interne reprezintă cei trei piloni ai UE; - 1997, 16 iulie: Este adoptată "Agenda 2000 - pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă", care tratează reforma instituţională a UE, prezintă viziunea asupra extinderii Uniunii şi opiniile Comisiei cu privire la cererile de aderare la UE ale celor zece ţări central europene; - 1998, 4 noiembrie: Primele Rapoarte anuale referitoare la stadiul de îndeplinire a condiţiilor de aderare la UE; - 1999, 1 ianuarie: Lansarea monedei unice europene în 11 state europene care au îndeplinit criteriile de convergentă (Franta, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda); - 1999, 1 mai: Intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam; -

2000,

15

ianuarie:

Sesiunea

inaugurală

a

Conferintei

ministeriale

interguvernamentale pentru negocieri de aderare cu Malta, România, Slovacia, Letonia, Lituania şi Bulgaria are loc la Bruxelles ; - 2000, 14 februarie: Începe Conferinta interguvernamentală cu privire la reforma institutională a Uniunii Europene, la Bruxelles, Belgia. Ţările candidate sunt atentionate cu privire la importanta următoarelor aspecte: adoptarea oficială şi aplicarea acquis-ului comunitar; asigurarea unei bune funcţionări a pieţei interne, în concordantă cu politicile Uniunii Europene, cu o atenţie specială acordată domeniilor agriculturii, justiţiei şi afacerilor interne şi protecţiei mediului; alinierea la practicile Uniunii Europene în ceea ce priveşte relaţiile cu terţe state şi organizaţii internaţionale. De asemenea, statele candidate au primit asigurări ca fiecare solicitare de aderare va fi evaluată funcţie de meritele proprii. Ţările candidate şi-au prezentat obiectivele strategice determinate de aspiraţiile politice, culturale şi socio-economice în perspectiva aderării.

3


- 2000, 9 mai: Instituţiile europene celebrează a 50-a aniversare a "Declaraţiei Schuman"; - 2000, 8 noiembrie: Comisia Europeană adoptă rapoartele anuale asupra progreselor înregistrate de statele candidate şi revizuieşte parteneriatele pentru aderare; - 2000, 7-11 decembrie: Consiliul European de la Nisa este în favoarea accelerării negocierilor de aderare cu statele candidate şi apreciază pozitiv efortul acestora de a îndeplini condiţiile pentru adoptarea şi aplicarea acquis-ului. Consiliul a luat, de asemenea, în discuţie politica de securitate şi apărare europeană, a aprobat agenda socială europeană, a trecut în revistă procesul de cercetare european, coordonarea politicilor economice, siguranţa şi sănătatea consumatorului, siguranţa maritimă, protecţia mediului, servicii de interes general, libertate, securitate şi justiţie, cultură, regiuni îndepărtate şi relaţii externe. Conferinţa Interguvernamentală s-a încheiat cu un acord politic privind Tratatul de la Nisa; - 2001, 2 ianuarie: Grecia devine cel de al 12-lea membru al zonei euro; - 2001, 26 februarie: Tratatul de la Nisa a fost adoptat de către guvernele Statelor Membre. Tratatul va intra în vigoare după ratificarea sa de către toate parlamentele naţionale; - 2001, 15-16 iunie: Consiliul European de la Goteborg a decis, în ce priveşte extinderea UE şi procesul de aderare, printre altele, ca "eforturi speciale să fie dedicate asistenţei acordate Bulgariei şi României"; - 2001, 21 septembrie: Consiliul European extraordinar de la Bruxelles, Belgia evaluează situaţia internaţională după atacurile teroriste care au avut loc la 11 septembrie în New York şi Washington, SUA şi stabileşte liniile directoare pentru riposta UE; - 2001, 13 noiembrie: Comisia Europeană adoptă Rapoartele Anuale asupra progreselor înregistrate de statele candidate şi revizuieşte Parteneriatele de Aderare. Zece ţări candidate îşi propun să încheie negocierile în 2002; - 2001, 14-15 decembrie; Consiliul European de la Laeken, Belgia decide să convoace o Convenţie privind viitorul UE, prezidată de Valery Giscard d'Estaing; - 2002, 1 ianuarie: monedele şi bancnotele euro intră în circulaţie în cele 12 state participante la zona euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania;

4


- 2002, 28 februarie: perioada circulaţiei monetare duale ia sfârşit şi euro devine singura monedă a celor 12 state participante la zona euro. Are loc, la Bruxelles, sesiunea inaugurală a Convenţiei privind Viitorul Europei. - 2004, 1 mai: Ziua Extinderii. 10 ţări aderă la Uniunea Europeana (Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia si Ungaria) Prevederile pentru realizarea unei uniuni vamale între Statele Membre ale Comunităţii Economice Europene sunt cuprinse în Tratatul de la Roma, semnat la 25 martie 1957. Înţelegând prin uniune vamală un teritoriu vamal unic al ţărilor membre şi o politică comercială comună faţă de terţi, Tratatul de la Roma a prevăzut pentru realizarea acesteia următoarele: ‰ înlăturarea completă, dar treptată, a taxelor vamale de import şi de export în relaţiile comerciale dintre statele semnatare, pentru produsele industriale şi agricole; ‰ înlăturarea completă, dar treptată a restricţiilor cantitative şi a altor bariere netarifare din calea comerţului reciproc al ţărilor membre; ‰ instituirea unui regim fiscal comun în ţările membre, alături de elaborarea şi adoptarea unor reguli comune privind desfăşurarea concurenţei în cadrul comunităţii; ‰ instituirea unei politici comerciale comune faţă de terţi şi instituirea unui tarif vamal comun, precum şi armonizarea legislaţiilor vamale ale ţărilor membre. Încă de la începutul Tratatului sunt definite precis obiectivele Uniunii Europene. Astfel, art. 2 din cadrul Tratatului prevede ca sarcini specifice de îndeplinit pentru Comunitate stabilirea şi crearea unei Pieţe Comune, precum şi a unei uniuni economice şi monetare. Totodată, prin implementarea politicilor comune, aşa cum sunt acestea definite în art. 3 si art. 4 ale Tratatului, se urmăreşte, la nivelul Comunităţii, promovarea unei dezvoltări armonioase, echilibrată şi susţinută a activităţilor economice, atingerea unui nivel ridicat al angajării şi al protecţiei sociale, realizarea egaljtăţii dintre bărbaţi şi femei şi dintre toţi cetăţenii din cadrul Comunităţii, fără discriminare, atingerea unei creşteri economice echilibrată, susţinută şi cu un coeficient scăzut al inflaţiei, un grad ridicat de competitivitate în domeniile economice, un grad ridicat de protecţie şi de îmbunătăţire a mediului, creşterea standardelor de viaţă, precum şi a calităţii vieţii în general, coeziune economică şi socială precum şi solidaritate între Statele Membre. În scopul atingerii acestor obiective, Comunitatea trebuie să impună:

5


- abolirea, între Statele Membre, a taxelor vamale, precum şi a altor limitări cantitative a produselor care pot face obiectul schimburilor comerciale între acestea, precum şi a altor măsuri având un efect echivalent; - o politică comercială comună; - o piaţă internă funcţională, caracterizată prin abolirea, între Statele Membre a tuturor obstacolelor existente în cale liberei circulaţii a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi a capitalurilor; - măsuri specifice cu privire la intrarea şi mişcarea persoanelor în interiorul Comunităţii; - o politică comună în domeniul agriculturii şi al pescuitului; - o politică comună în domeniul transporturilor; - un sistem care să asigure existenţa concurenţei la nivelul Comunităţii; - modificarea legislaţiilor Statelor Membre în scopul alinierii acestora pentru a permite buna funcţionare a Pieţei Comune la nivel european; - coordonarea la nivelul politicilor de angajare între Statele Membre în scopul creşterii eficienţei acestora prin dezvoltarea unei strategii coordonate de angajare; - o politică comună în domeniul social în concordanţă cu obiectivele Fondului Social European; - întărirea coeziunii economice şi sociale; - o politică coordonată comună în domeniul mediului; - întărirea competitivităţii industriei Comunitare în ansamblul său; - încurajarea stabilirii şi dezvoltării reţelelor trans-europene; - atingerea unui nivel ridicat în ceea ce priveşte protecţia sănătăţii cetăţenilor prin intermediul unei implicări directe; - o educaţie şi formare profesională continuă de calitate şi în concordantă cu dezvoltarea culturală a Statelor Membre; - o politică de cooperare în domeniul dezvoltării şi al cercetării; - asocierea cu ţări şi teritorii din afara Comunităţii în scopul dezvoltării comerţului şi promovării dezvoltării economice şi sociale comune; - întărirea protecţiei consumatorului la nivelul Comunităţii; - măsuri în domeniul energiei, protecţiei civile şi al turismului.

6


Pentru a fi capabilă să atingă toate aceste obiective stabilite prin intermediul Tratatului, Comunitatea trebuia să îşi adapteze politica economica şi să realizeze o coordonare în definirea acesteia între toate Statele Membre, care să permită realizarea Pieţei Comune şi să susţină evoluţia acesteia în concordanta cu principiile unei economii de piaţă liberă şi deschisă cu o concurenţă directă. Politicile Comunitare care trebuiau implementate pentru atingerea tuturor obiectivelor Tratatului şi pentru crearea unei Pieţe Comune funcţionale erau: libertatea de circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi a capitalurilor, reguli comune în domeniul concurentei, taxării şi al interpretării legislaţiei, politica economică şi monetară, politica comercială comună. Dintre toate acestea, cel mai mare impact în crearea şi definitivarea legislaţiei economice Comunitare 1-au avut măsurile luate pentru asigurarea libertăţii de circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi a capitalurilor, prin crearea unei uniuni vamale precum si regulile comune în domeniul concurenţei. Tratatul subliniază în cuprinsul său importanţa constituirii Comunităţii ca o uniune vamală care să acopere comerţul cu bunuri şi care să implice abolirea taxelor de import şi de export, precum şi a oricăror reglementări legale având un efect similar şi adoptarea unei politici vamale tarifare comune în relaţiile cu terţe state. Tratatul nu cuprinde o definiţiei a "bunurilor" sau a "produselor", dar aceşti "termeni sunt în general folosiţi având înţelesuri similare, şi putând fi înlocuiţi intre ei". Astfel, în primul caz cu referire în cauză la valori artistice, Curtea Europeană de Justiţie defineşte drept "bunuri" ca fund produsele care pot fi evaluate în bani şi care sunt capabile, ca atare, să fie subiectul unor tranzacţii comerciale. În înţelesul aceluiaşi Tratat, bunurile care vor beneficia de libertatea de mişcare sunt acele bunuri a căror origine de producţie sau de fabricaţie este în unul din Statele Membre ale Comunităţii. Bunurile care provin din ţări care nu sunt membre ale Comunităţii sunt prohibite a fi subiectul liberei circulaţii în interiorul graniţelor acesteia, dacă tara de intrare a acestora nu a definitivat formalităţile necesare intrării legale a bunului pe teritoriul său şi nu a îndeplinit toate formalităţile vamale şi alte cerinţe echivalente pentru intrarea pe teritoriul său. Prin "taxe vamale", sunt delimitate nu numai taxele aferente importurilor de bunuri, dar şi taxele aferente exporturilor de bunuri realizate de către un Stat Membru. Nu este important nivelul schimburilor, destinaţia pe care o vor lua bunurile sub aspect

7


economic, dacă este destinat să folosească statului sau direct economiei naţionale, cât este de important faptul că aceste bunuri vor tranzita frontiera naţională a Statului Membru şi, prin urmare, vor intra pe teritoriul Comunitar. Deci, sub acest aspect, bunul va face obiectul taxării la frontiera de intrare fund supus regimurilor şi restricţiilor vamale. În ceea ce priveşte măsurile care au efecte echivalente taxelor vamale, Tratatul nu specifică expres care sunt aceste măsuri, numai interzice aplicarea acestora şi solicită Statelor Membre să renunţe la aplicarea acestora în cazul relaţiilor comerciale din interiorul Comunităţii. Aceste măsuri au fost practic delimitate de către Curtea Europeană de Justiţie ca fund "obligaţii şi taxe, indiferent de specificaţiile lor tehnice, impuse unilateral, care se aplică specific unui produs importat de către un Stat Membru, dar nu şi unui produs naţional similar şi care, prin alternarea de preturi, are acelaşi efect asupra libertăţii de circulaţie a bunurilor, ca şi taxele vamale". Justificarea pentru astfel de prohibiţii se bazează pe faptul că "orice schimbare pecuniară, indiferent cât de mică ar fi, impusă unor bunuri din raţiuni ca acestea ar tranzita frontiera, constituie un obstacol în calea liberei circulaţii a bunurilor", şi poate avea implicaţii majore prin utilizarea acestor bunuri fie în consumul direct, în forma în care au fost practic importate, fie prin încorporarea acestora, în calitate de componente, în alte bunuri care nu fac obiectul impunerii vamale ulterioare la export. Tratatul prevede faptul că toate restricţiile de natura cantitativă la importuri dintre Statele Membre, precum şi mice măsuri care au un efect echivalent vor fi interzise (art. 28). Totodată, art. 29 al aceluiaşi Tratat prevede aceeaşi interdicţie şi pentru restricţiile de natura cantitativă la exporturi între Statele Membre, precum şi orice măsuri care au un efect echivalent. Cu toate acestea, art. 30 permite Statelor Membre să se abată de la aceste restricţii, în anumite situaţii clar delimitate. În astfel de cazuri, statele trebuie să se asigure ca aceste derogări nu constituie, de fapt, o modalitate distinctă de discriminare, sau o restricţie de comerţ. Derogarea reprezintă practic o regulă permisivă adresată unui Stat Membru care îi permite practic acestuia să îşi protejeze anumite valori sociale de implicarea şi impactul comerţului liber şi direct din cadrul Comunităţii şi implicit a Pieţei Comune. Având statutul de excepţie de la regula generală, derogarea trebuie susţinuta în mod specific şi dovedită pe domeniile expres prevăzute de către Tratat. În astfel de cazuri, Tratatul trebuie

8


interpretat în sens restrictiv, iar măsurile restrictive trebuie justificate şi susţinute de către stat. Raţiunile de bază pentru care Tratatul prevede derogări sunt: - moralitatea publică, - politicile publice, - securitatea publică, - protecţia sănătăţii şi vieţii oamenilor, animalelor şi plantelor, - protecţia tezaurelor naţionale cu o valoare artistică, istorică sau arheologică, - protecţia proprietăţii industriale sau comerciale. Cazul de referinţă pentru derogările referitoare la moralitatea publică îl constituie prohibiţia din Marea Britanie cu privire la importul de materiale pornografice, care se comercializau în mod liber în alte State Membre. În baza celor primite de la Camera Lorzilor, Curtea Europeană de Justiţie consideră că este la latitudinea fiecărui Stat Membru să îşi determine cerinţele pentru moralitatea publică în concordantă cu propria scară de valori. Astfel, Marea Britanie se află în dreptul său legitim de a interzice importurile de materiale pornografice cu un anumit gen de conţinut, şi să îi penalizeze, în conformitate cu legislaţia în vigoare, pe cei care, încălcând-o, încercau să importe astfel de materiale. Realitatea că în alte state era adoptata o atitudine mai liberala, nu era relevant. Astfel, decizia Curţii Europene de Justiţie a fost: "În principiu, este la altitudinea fiecărui Stat Membru să îşi determine, în conformitate cu propriul sistem de valori, şi cu propriile cerinţe de moralitate publică, în interiorul teritoriului său, dacă să permită sau nu importul unor astfel de materiale". Politica publică reprezintă interesul unui stat de a menţine un anumit standard de comportament referitor la bunurile comune şi la ordinea publică. Din aceste raţiuni nu sunt surprinzătoare deciziile Curţii Europene de Justiţie unde au un impact scăzut cazurile în care se pledează pentru politica publică. Astfel, pledoaria pentru rezervarea denumirilor de "Sekt" şi "Weinbrand" exclusiv pentru Germania şi vinurile germane pentru a proteja astfel producătorii germani de concurenta neloială şi consumatorii germani de decepţiile decurgând din achiziţionarea unor produse contrafăcute, nu a fost de natură a impresiona Curtea care a decis că derogarea era permisivă numai daca era necesar să protejeze producătorii şi consumatorii de practici comerciale frauduloase. Astfel, s-a ţinut cont de

9


gardul de proporţionalitate. Este o practică comună şi absolut necesară pentru fiecare stat, în scopul protejării securităţii publice, impunerea de restricţii la importurile de elemente criminale şi de materiale suspecte a fi utilizate pentru activităţi teroriste. Totodată există şi alte practici de natură a afecta securitatea publică. Astfel, în procesul dintre "Campus Oil Ltd" şi "Minister for Industry and Energy" s-a acordat succes de cauză Guvernului Irlandez care apăra măsura în baza căreia importatorii irlandezi de petrol erau obligaţi să achiziţioneze un procent din necesarul lor de la rafinăriile petroliere naţionale. Curtea Europeană de Justiţie a decis ca, în baza legăturii vitale pentru economia naţionala dintre oferta de produse petroliere şi serviciile esenţiale implicate, măsura era necesară şi legală. Nu există nici o definiţie în Tratat referitoare la protecţia tezaurelor naţionale cu o valoare artistică, istorică sau arheologică. Astfel, Reglementarea 3911/92 referitoare la exportul bunurilor cu valoare culturală, urmăreşte ca exportul pentru astfel de bunuri să fie controlat uniform la graniţele externe ale Comunităţii. Exporturile pot fi efectuate numai în baza unei licenţe, valabilă pe tot cuprinsul acesteia, licenţa emisă de către autorităţile competente din statul în care obiectul este localizat. Licenţele de export pot fi refuzate pentru acele cazuri în care bunurile culturale în cauză se află sub incidenţa reglementărilor tezaurelor artistice, istorice sau arheologice naţionale. Sănătatea publică a unui stat se regăseşte defalcată în protecţia sănătăţii şi vieţii oamenilor, animalelor şi plantelor. Astfel de măsuri trebuie să fie de natură a proteja sănătatea publică fără însă a afecta concurenţa la nivelul Comunităţii. Astfel, în cazul 153/78, Germania îşi protejează Actul privind Inspecţia Cărnii care interzice importul de came şi de produse din came, cu excepţia cazurilor în care astfel de produse erau preparate în abatoare şi carmangerii care lucrau pentru export în ţara de origine, în care animalele erau sacrificate, aceste Abatoare fund aprobate de către Ministerul Federal, iar produsele sunt însoţite de un certificat de conformitate pentru consum emis de către un cabinet veterinar oficial. Pledoaria pentru protecţia sănătăţii publice susţinută de către Germania a fost respinsă deoarece există o directivă stabilind o procedură Comunitară referitoare la protecţie şi producerea produselor de came, iar simpla trecere a unei frontiere nu este de natură a afecta sănătatea publică, dacă directiva a fost respectată în ţara de origine.

10


Dreptul de proprietate intelectuală, precum patente de fabricaţie, mărci de origine, copyright, precum şi alte drepturi de acest gen sunt de natură a proteja producătorii şi au astfel un impact asupra Pieţei Comune şi implicit asupra concurenţei. A Treia Directivă standardiza măsurile care trebuiau luate de către Comunitate pentru a preîntâmpina şi corecta fluctuaţiile şi perturbările care urmau să apară în fluxurile de capital şi de a micşora impactul unor astfel de fluctuaţii asupra volumului naţional de lichidităţi. Adiţional acestor probleme, trebuiau realizate corelaţii între serviciile bancare şi instituţiile financiare pentru a putea depăşi restricţiile impuse de către legislaţiile naţionale. O altă problemă care a ajuns să fie soluţionată de către Curtea Europeană de Justiţie a fost cea a restricţiilor de monedă naţională care putea fi trecută prin punctele de frontieră, sub formă de lichidităţi. Concret, în cazul Casati, acesta a fost prins în timp ce părăsea tara de origine având asupra sa lichidităţi în monedă germană şi italiană peste limita legală permisă de către legislaţia italiană. Acuzat de încălcarea legii, acesta s-a apărat pretinzând că a introdus banii în Italia cu scopul de a achiziţiona anumite echipamente care îi erau necesare pentru barul său din Germania, dar nu a putut realiza tranzacţia întrucât fabrica era închisă. În ceea ce privea transferul de capital sub formă de lichidităţi prin frontiera, acesta nu fusese liberalizat prin prevederile Tratatului, fiecare Stat Membru având suveranitatea de a adopta propriile reglementări în domeniu şi de a impune aceste reglementări prin coerciţie. Conceptul de Piaţă Comună implică: - uniunea vamală: eliminarea taxelor vamale între statele membre şi stabilirea unor tarife externe comune - piaţa internă: desfiinţarea, între statele membre, a obstacolelor fată de cele patru libertăţi fundamentale (libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor si capitalului) - libera concurentă: asigurarea nedistorsionării concurentei în piaţa internă - politica comercială comună: cea mai importantă diferenţă între conceptul de piaţă comună şi zona de comerţ liber. Tratatul de Maastricht (1991), care înfiinţează Uniunea Europeană, introduce conceptul de Piaţă Unică Europeană (care intră în vigoare din 1993): "O zonă fără frontiere interne, în care este asigurată libera circulaţie a bunurilor, persoanelor,

11


serviciilor şi capitalului ". Acum, Piaţa Unică Europeană sau Piaţa Internă este cea mai mare piaţă a lumii - ca putere de cumpărare - cu 370 milioane consumatori. Politica comercială comună Condiţiile în care se realizează comerţul cu ţările nemembre sunt reglementate de Politica Comercială Comună (PCC). Această politică impune statelor membre să adopte poziţii comune în contractele comerciale cu alte ţări. Uniunea Europeana acţionează ca un bloc unitar în relaţiile cu organizaţii ca Acordul General pentru Tarife şi Cornell (GATT) şi Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE). PCC stabileşte reglementări comune pentru nivelurile tarifelor, restricţii calitative, acorduri comerciale cu statele nemembre, politica de export a UE şi măsurile de protecţie comercială. Propunerea Comisiei Europene de armonizare a procedurilor de luare a deciziilor în domeniul economic cuprinde amendamente care se referă la: - protecţia împotriva dumping-ului sau a importurilor subvenţionate din ţări care nu sunt membre UE, incluzând modificări ale procesului de luare a deciziilor pentru impunerea de taxe - întărirea politicii comerciale comune în privinţa protecţiei împotriva practicilor comerciale ilicite - reguli comune privind importul, incluzând modificări care să permită Comisiei fie să limiteze perioada de valabilitate a documentelor de import, fie să schimbe regulile de import al produselor care prin cantităţi mari sau prin condiţiile favorabile importatorilor ar putea constitui o ameninţare care să prejudicieze grav producătorii comunitari. Tarifele externe comune Tariful vamal cuprinde două tipuri de taxe vamale: - taxe autonome care sunt adoptate de către UE în mod unilateral - taxe convenţionale care sunt negociate de UE cu GATT. Reguli comune pentru importuri Importurile în UE sunt libere şi nu sunt subiect pentru restricţii cantitative. Restricţiile cantitative se referă la cote, licenţe de import sau orice altă restricţie parţială sau totală, cantitativă sau valorică a importurilor. Restricţiile cantitative, dacă acestea există, pot fi impuse numai la nivel comunitar, dar există totuşi excepţii de la această

12


regulă de bază. Supravegherea Supravegherea importurilor poate fi introdusă numai în următoarele situaţii: - pătrunderea sau creşterea ponderii pe piaţă a unui anumit produs realizat într-o terţă ţară ameninţată să aducă prejudicii producătorilor comunitari - interesele comunitare cer măsuri de supraveghere. Măsuri protecţioniste Aceste măsuri pot fi luate pe două căi: - de către Comisie, prin autorizarea unui stat membru să impună un termen limită de valabilitate a documentelor de import - permiţând statului membru să schimbe legile de import pentru acel produs, astfel încât acel produs să poată fi pus în circulaţie numai pe baza prezentării unui document de import. Proceduri vamale Toate legile vamale relevante din UE aplicabile în relaţiile comerciale dintre Uniune şi o terţă lard sunt cuprinse în Codul Vamal Comunitar. În afara de stabilirea legilor care guvernează tratamentul vamal aprobat pentru a fi utilizat asupra bunurilor, Codul Vamal Comunitar acoperă şi alte aspecte: - baza în care sunt aplicate taxele de import şi export cât şi alte măsuri legate de comerţul cu bunuri - prevederile aplicabile bunurilor aduse în teritoriul vamal al Uniunii până când este stabilit tratamentul vamal aprobat a fi utilizat - legile care se aplică bunurilor care ies din UE - datoria vamală şi dreptul de a face apel Nomenclatorul vamal Pentru a asigura aplicarea în mod egal a Tarifului Vamal Comun la frontierele externe ale UE, bunurile sunt clasificate conform Nomenclatorului Combinat. Comisia Europeană a stabilit, de asemenea, Tariful Integrat al UE. Acesta se bazează pe nomenclatorul comun şi este utilizat de Comisia Europeana şi de statele membre pentru aplicarea măsurilor comunitare legate de importuri şi exporturi şi schimburile comerciale dintre statele membre.

13


Evaluarea bunurilor Valoarea bunului, necesară stabilirii taxelor vamale, se stabileşte de autoritatea naţională vamală, astfel: -valoarea de tranzacţie sau preţul efectiv plătit, ajustat cu diferite costuri care ţin cont de diverse comisioane şi de cheltuielile de transport - valoarea de tranzacţie a unor bunuri identice exportate către UE şi care au fost vândute aproximativ în aceeaşi perioadă - valoarea de tranzacţie a unor bunuri similare, exportate către UE - preţul unitar de vânare al fiecărui bun importat sau al bunului identic/similar atunci când aceste bunuri sunt vândute în cantităţi foarte mari - valoarea calculată a bunurilor - valoarea determinată prin utilizarea de metode conţinute în GATT, pe baza datelor disponibile în UE. Prelucrarea internă Companiile din UE pot importa materii prime care sunt folosite în fabricarea unor produse destinate unor ţări nemembre, fără a plăti taxele vamale pentru acestea. Importatorul, producătorul şi exportatorul pot fi companii diferite. Prelucrarea externă Acordurile care privesc prelucrarea externă permit companiilor să re-importe bunuri originare din Uniune fără plata taxelor vamale, dacă aceste bunuri au fost prelucrate în state nemembre. Taxa vamală în acest caz se aplică doar la valoarea componentelor adăugate în procesul de producţie din ţara nemembră, la care se adaugă asigurarea şi transportul către UE. Bunurile re-importate într-o ţară membră, alta decât cea din care au fost exportate pot obţine aceeaşi scutire la plata taxei vamale, în baza procedurii triunghiulare. Măsuri de protecţie comercială Regulile comunitare se conformează acordului GATT, care reglementează comerţul internaţional, şi pot lua următoarele forme: Măsuri de protecţie (de salvgardare): tarife, cote, licenţe de import şi retragerea facilităţilor tarifare.

14


Taxele anti-dumping Potrivit reglementarilor în vigoare, un produs este considerat ca fund subvenţionat dacă preţul său de export către Uniune este mai mic decât valoarea normală a unui astfel de produs. Valoarea normală este de obicei înţeleasă ca fiind preţul solicitat de către exportator pe piaţa sa locală, în timp ce preţul de export este înţeles ca fiind preţul final solicitat primului cumpărător din Uniune. Diferenţa dintre cele cele două preţuri sau suma cu care preţul normal depăşeşte preţul de export este considerată ca marja de dumping. Taxe vamale de contracarare: este o măsura care poate fi impusă pentru a contracara efectele subvenţiilor unui produs importat. Politici comerciale Acordurile voluntare de restricţionare Comisia Europeana este împuternicită să accepte, în numele statelor membre, "acorduri" voluntare de restricţionare a exporturilor dintr-o terţă ţară. Acestea sunt acorduri bilaterale neoficiale între Uniune şi o terţă ţară şi se referă de regulă la produse sensibile cum sunt textilele, ocelul şi maşinile. Libera circulaţie a persoanelor Libertatea de circulaţie a peroanelor va fi asigurată în cadrul granicelor Comunităţii. Pentru prima dată, libera circulaţie a persoanelor a fost prevăzută în cuprinsul Tratatului de la Roma, art. 48 care cuprindea crearea condiţiilor pentru realizarea liberei circulaţii a persoanelor pe teritoriul Comunităţii. Acest fapt implica practic abolirea oricăror discriminări, în privinţa angajării, bazate pe naţionalitate, salarii, condicii de muncă. Scopul primordial al acestui obiectiv l-a reprezentat de fapt crearea Pieţei Comune ca o voinţă a oamenilor, voinţă rezultată din dorinţa acestora de a se deplasa şi de profesa şi în alte State din cadrul Comunităţii. Astfel, în ansamblul său, Tratatul urmăreşte corelarea dintre libertatea de mişcare a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi a capitalurilor. Aceste obiective economice, pentru a putea fi atinse, trebuia să se bazeze pe factorul uman, şi să îi asigure acestuia mobilitatea necesară la nivelul economiei. Astfel, „libertatea de mişcare constituie un drept fundamental al lucrătorilor, şi a familiilor acestora; mobilitatea muncii în cadrul Comunităţii trebuie să fie unul din mijloacele prin care lucrătorului i se garantează posibilitatea de îmbunătăţire a condiţiilor

15


sale de viaţă şi de lucru, precum şi promovarea pe scara socială, în timp ce ajută la îndeplinirea cerinţelor economiei Statelor Membre”. Obiectivul politic a fost cel de crearea a unui grad ridicat de coeziune între oamenii din cadrul Comunităţii, prin eliminarea barierelor din calea liberei migraţii a lucrătorilor şi prin promovarea ideii de cetăţean european. Astfel, Tratatul asigură pentru orice lucrător – cu excepţia condiţiilor care impun limitări justificate prin raţiuni de politică publică, securitate publică, sănătate publică – posibilitatea de a: - accepta orice ofertă de angajare care i se face şi care este în beneficiul său; - să se mişte liber în cadrul graniţelor Statelor Membre ale Comunităţii pentru atingerea acestui scop; - să locuiască provizoriu într-un Stat Membru în vederea angajării în acel stat, în concordanţă cu reglementările legislative şi administrative care guvernează derularea procesului de angajare în respectivul stat; - să rămână pe teritoriul unui Stat Membru după ce a fost angajat în acel stat. Toate aceste reglementări referitoare la circulaţia lucrătorilor nu vor fi aplicate personalului angajat în funcţii publice în cadrul Statelor Membre ale Comunităţii. Consiliul va trebui ca, acţionând în concordanţă cu procedurile şi după consultarea Comitetului Economic şi Social, A. emită directive şi regulamente pentru a putea pune în palicare efectivă prevederile Tratatului şi să asigure libertatea de circulaţie a lucrătorilor prin: - asigurarea unei strânse cooperări între serviciile naţionale de angajare a forţei de muncă; - eliminarea procedurilor administrative, a practicilor precum şi a perioadelor de calificare pentru lucrătorii disponibili şi calificaţi, întrucât menţinerea unor astfel de măsuri ar fi un obstacol în calea liberei circulaţii a lucrătorilor; - crearea unui mecanism eficient prin care să se asigure aducerea ofertelor de lucru în atenţia celor interesaţi şi realizarea prin aceasta a echilibrului între cererea şi oferta pe piaţa Comunitară a forţei de muncă, astfel încât A. se elimine şi eventualele ameninţări la nivelul standardelor de viaţă ale lucrătorilor din anumite arii industriale. Libera circulaţie a serviciilor Tratatul cuprinde o secţiune distinctă destinată serviciilor, unde este reglementată

16


libertatea de a furniza servicii pe tot cuprinsul Comunităţii, prin abolirea oricăror restricţii existente:,,...restricţiile existente asupra libertăţii de a furniza servicii în interiorul Comunităţii, de către persoane cu naţionalitatea unui Stat Membru şi care oferă serviciile unei peroane din alt stat al Comunităţii". Consiliul poate, în baza Tratatului, în baza unei majorităţi calificate, şi în baza unei propuneri a Comisiei, să extindă prevederile prezentului capitol şi asupra unei terţe ţări care oferă servicii în interiorul Comunităţii. În înţelesul prezentului capitol sunt definite ca fund servicii cele care sunt în mod normal prestate în baza unui tarif şi care nu intră în aria de acoperire a reglementărilor referitoare la libertatea de circulaţie a bunurilor, persoanelor şi capitalurilor. Serviciile vor include patru mari capitole: - activităţi cu caracter industrial; - activităţi cu caracter comercial; - activităţi ale meşteşugarilor; - activităţi ale profesioniştilor. Fără a prejudicia reglementările cuprinse în capitolul care prevede dreptul de a te stabili într-un Stat Membru pentru derularea unei anumite activităţi, peroanele care oferă servicii pot, pe o perioadă temporară, să îşi desfăşoare activitatea în statul în care prestează respectivele servicii, în aceleaşi condiţii care îi sunt impuse în ţara sa de origine. Conceptul de servicii, aşa cum apare definit este foarte extins, definiţia oferită fiind însă nu suficient de exhaustivă. Astfel, datorită caracterului vag al definiţiei, a rămas practic la latitudinea Curţii Europene de Justiţie să soluţioneze litigiile apărute din necesitatea de a decide dacă un „serviciu” intră în prevederile prezentului Capitol şi este considerat serviciu în concordanţă cu prevederile Tratatului. Concret, în anul 1992, Curtea Europeană de Justiţie a decis că activităţile de loterie sunt „servicii” în conformitate cu prevederile art. 60 şi a decis că interzicerea importurilor de materiale referitoare la astfel de activităţi (este vorba de bilete de loterie şi alte formulare de participare) organizate de către alte State Membre nu putea fi privită ca o măsură ce implică o interferenţă ne justificată cu libertatea de furnizarea a serviciilor. Materialele în cauză au fost confiscate de către autorităţile vamale ale Marii Britanii pe motiv că făceau publicitate unei loterii ilegale. Nu există nici un motiv de discriminare întrucât loteria comercială era interzisă în Marea Britanie iar respectivul serviciu ar fi fost contrar politicii publice.

17


Libertatea circulaţie a capitalurilor Libertatea de circulaţie a capitalurilor, alături de libertatea de circulaţie a bunurilor, persoanelor şi serviciilor a stat la baza fundamentării Pieţei Comune, aşa cum funcţionează ea în prezent. Libertatea de circulaţie a capitalurilor a fost prevăzută pentru început în art. 67- 73, apoi în art. 104 – 109 conform Tratatului de la Maastricht şi ulterior art. 56 – 60 în Consolidated Version of the Treaty Establishing the European Community, Official Journal of the European Communities. Concret, în baza Tratatului, sunt interzise orice restricţii de natură a afecta libertatea de mişcare a capitalurilor între Statele Membre ale Comunităţii precum şi între Statele Membre şi terţe ţări (art.56, alin 1). În baza Tratatului sunt anulate şi orice restricţii de plată existente între Statele Membre precum şi între un Stat Membru şi un terţ stat aflat în relaţii de schimburi şi transfer de capital. În ceea ce priveşte cerinţele concrete ale Tratatului, aşa cum sunt ele formulate, acestea se prezintă mai mult sub forma unor programe decât sub forma unor măsuri concrete. Mai mult, în acest domeniu, „legislaţia comunitară îşi asumă un rol mai mult de coordonare decât un rol normativ”. Libertatea de circulaţie a capitalurilor este practic, „sângele” care fluidizează şi face posibilă dezvoltarea economică şi realizarea de investiţii în alte state decât tara de origine a investitorului. Astfel, fără o libertate reală de mişcare a capitalurilor la nivel Comunitar, întreaga structură bazată pe celelalte trei libertăţi ar fi imposibil de implementat în practică, rămânând numai la nivel de deziderat. A Treia Directivă standardiza măsurile care trebuiau luate de către pentru a preîntâmpina şi corecta fluctuaţiile şi perturbările care urmau să apară în fluxurile de capital şi de a micşora impactul unor astfel de fluctuaţii asupra volumului naţional de lichidităţi. Adiţional acestor probleme, trebuiau realizate corelaţii între serviciile bancare şi instituţiile financiare pentru a putea depăşi restricţiile impuse de către legislaţiile naţionale. O altă problemă care a ajuns să fie soluţionată de către Curtea Europeană de Justiţie a fost cea a restricţiilor de monedă naţională care putea fi trecută prin punctele de frontieră, sub formă de lichidităţi. Concret, în cazul Casati, acesta a fost prins în timp ce părăsea tara de origine având asupra sa lichidităţi în monedă germană şi italiană, peste limita legală permisă de către legislaţia italiană. Acuzat de încălcarea legii, acesta s-a

18


apărat pretinzând că a introdus banii în Italia cu scopul de a achiziţiona anumite echipamente care îi erau necesare pentru barul său din Germania, dar nu a putut realiza tranzacţia întrucât fabrica era închisă. În ceea ce privea transferul de capital sub forma de lichidităţi prin frontieră, acesta nu fusese liberalizat prin prevederile Tratatului, fiecare Stat Membru având suveranitatea de a adopta propriile reglementări în domeniu şi de a impune aceste reglementări prin coerciţie. Zonele libere În temeiul Legii 84/ 21 iulie 1992 privind regimul zonelor libere (publicata în Monitorul Oficial nr. 182/1992) au fost înfiinţate până în prezent, prin Hotărâri de Guvern, la propunerea ministerelor interesate şi a autorităţilor publice locale, sase zone libere: zona libera Sulina, zona libera Constanta – Sud, zona libera Galaţi, zona libera Brăila, zona libera Giurgiu, zona libera Curtici-Arad. Scopul înfiinţării zonelor libere este enunţat în art.1 al Legii 84/1992: promovarea schimburilor internaţionale şi atragerea de capital străin pentru introducerea tehnologiilor noi, creşterea posibilităţilor de folosire a resurselor economiei naţionale, dar nu numai. Administrarea zonelor libere se realizează de către administraţiile acestora, care sunt organizate şi funcţionează ca regii autonome, persoane juridice. Coordonarea activităţii administraţiilor zonelor libere se exercita de către Agenţia Zonelor Libere, din cadrul Ministerului Transporturilor. Autorizarea activităţilor în zonele libere se realizează prin sistemul licenţelor eliberate de administraţia zonei libere respective. Agenţii economici care îşi desfăşoară activitatea în zonele libere beneficiază potrivit prevederilor Legii nr. 84/1992 de facilităţi vamale, fiscale şi comerciale. Bunurile fabricate hi zonele libere care intra în teritoriul vamal al României sunt supuse taxelor vamale, iar operaţiunile financiare desfăşurate în zonele libere se fac în valuta liber convertibila acceptata de Banca Naţională a României, cu excepţia operaţiunilor financiare ce se efectuează în perioada realizării construcţiilor şi obiectivelor din zonele libere, care se pot efectua şi în lei. În prezent sunt încheiate între administraţiile zonelor libere şi agenţii economici cu capital integral străin sau mixt 440 de contracte de concesiune, pe termen de maxim 50 de ani. Valoarea investiţiilor în zonele libere, la începutul lunii iunie 2000, este estimata la 35.000.000 USD (aproximativ 36.757.000 EURO). Pentru toate zonele libere din România, în 1999, s-au realizat venituri de 80,30

19


mld. lei (aproximativ 4.023.000 EURO). Exonerarea de taxe vamale şi celelalte derogări de la aplicarea regimului de import se constituie în mijloace efective de stimulare a activităţii economice a societăţilor. Existenta şi regimul de funcţionare al zonelor libere din România nu intră în contradicţie cu prevederile legislaţiei comunitare, nu ridica probleme privind menţinerea şi dezvoltarea unui mediu concurenţial sănătos, având, în plus, un efect favorabil pentru economia tarii. În acest context, autorităţile romane competente subliniază necesitatea menţinerii, pe de o parte, a obligaţiilor asumate de statul roman prin contractele încheiate în temeiul legislaţiei în vigoare, iar pe de altă parte a cadrului juridic care reglementează regimul zonelor libere. Uniunea Europeană este una din cele mai importante zone economice ale lumii, cei 377 de milioane de locuitori ai celor 15 state comunitare realizând la nivelul anului 2003 un produs intern brut de aproximativ 9300 miliarde Euro. Uniunea Europeană, este de asemenea, şi cel mai important actor din comerţul internaţional cu bunuri, importurile şi exporturile din Uniunea Europeană cifrându-se la nivelul anului 2002 la aproximativ 1900 miliarde Euro, adică 20% din totalul comerţului mondial. Succesul economic al Uniunii Europene nu ar fi posibil fără funcţionarea unei pieţe interne unice, definită de patru libertăţi de mişcare: a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului. Crearea unei pieţe interne unice, unde bunurile pot circula liber, fără a fi supuse controalelor la frontieră, poate fi realizată doar în cadrul unei uniuni vamale, cu reguli unice aplicate la frontieră. De asemenea, fără uniune vamală, politica externă şi de dezvoltare a Uniunii Europene, piaţa agricolă comună şi coordonarea eficientă a politicilor economice şi monetare nu ar fi posibilă. Acquis-ul comunitar în domeniul uniunii vamale Scurt istoric Comunitatea Economică Europeană a fost înfiinţată prin Tratatul de la Roma, semnat de cele şase state fondatoare (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda) la 25 martie 1957. Unul din obiectivele majore stabilite de Tratatul de la Roma a fost realizarea unei pieţe unice între statele membre, primul pas concret fund crearea unei

20


uniuni vamale. Între 1958 şi 1968, taxele vamale pentru importurile din statele membre ale Comunităţii au scăzut treptat până la dispariţia totală. În 1968 a fost desăvârşită unificarea tarifelor, adică au fost eliminate toate taxele vamale şi restricţiile în comerţul dintre statele membre ale Comunităţii, fiind introdus un tarif unic aplicabil bunurilor importate din terţe ţări. Aplicarea unui tarif comun nu a însemnat şi finalizarea uniunii vamale. Cu toate că între 1968 şi 1992 uniunea vamală s-a extins treptat, prin dezvoltarea legislaţiei vamale comune, statele membre ��i-au menţinut controalele vamale la frontierele interne, pentru a colecta alte taxe decât cele vamale (TVA, accize), pentru a strânge informaţiile statistice sau pentru a aplica măsuri de securitate. Menţinerea controalelor la frontierele interne implicând o mulţime de costuri, în timp şi bani, pentru importatori, exportatori şi transportatori, fund în acelaşi timp o piedică în calea funcţionării cu adevărat a unei pieţe unice. Ca urmare, între 1986 şi 1993, Uniunea Europeană a adoptat o serie de măsuri ce au condus la înfiinţarea pieţei unice în 1993, cele mai importante măsuri din punct de vedere vamal fiind introducerea în 1988 a unui formular unic de declaraţie vamală (care a înlocuit circa 150 de documente vamale diferite) şi adoptarea în 1992 a unui Cod Vamal Comunitar. Începând cu anul 1993, controalele la frontierele interne au fost abolite, colectarea TVA şi a accizelor pentru comerţul dintre statele membre fund realizat din acel moment prin sisteme fiscale şi statistice ce nu necesitau controlul bunurilor şi a documentaţiei aferente în momentul trecerii dintr-un stat în altul. Rezultatul - a fost creat un teritoriu vamal unic, fără frontiere interne, în care este garantată libera circulaţie a bunurilor comunitare. Bunurile „necomunitare” ce nu au căpătat statutul de liberă circulaţie pot fi tranzitate pe teritoriul Comunităţii ţinându-se cont de diferite convenţii precum cea referitoare la transporturile internaţionale rutiere (Convenţia TIR), la cea privind admiterea temporară a bunurilor (Convenţia ATA) sau Convenţia Comună privind tranzitul. Temeiul juridic Articolul 23 al Tratatului Comunităţii Europene (Tratatul de la Roma) stipulează ca uniunea vamală va acoperi totalitatea comerţului cu bunuri, interzicând taxele vamale de import şi export între statele membre sau toate taxele având un efect echivalent. Conform Tratatului, uniunea vamală implică şi adoptarea Tarifului Vamal Comun (forma

21


actuală fund stabilită prin Regulamentul nr. 2658/87) pentru relaţiile cu terţe ţări. Articolele 24 - 31 ale Tratatului Comunităţii Europene acoperă alte aspecte referitoare la libera circulaţie a bunurilor şi la uniunea vamală. Proceduri de luare a deciziilor Politica vamală cade în responsabilitatea Comunităţii şi este implementată de către statele membre. Comisia Europeană este responsabilă de iniţiativele privind dezvoltarea politicii vamale şi de propunerile privind legislaţia în domeniu. Comisia asigură coordonarea dintre administraţiile statelor membre, adunând informaţii şi opinii din sectorul afacerilor şi industrial la nivel european. De asemenea, Comisia Europeană are competenta exclusivă de a negocia concesiile tarifare în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC). Modificarea taxelor vamale din Tariful Vamal Comun sunt supuse de către Comisia Europeană spre aprobare Consiliului European, care le poate aproba cu majoritate de voturi. De asemenea, Consiliul aprobă derogările de la aplicarea Tarifului Vamal Comun, prin aplicarea de măsuri tarifare precum contingentele tarifare, plafoane tarifare, suspendări totale sau parţiale de taxe vamale. Administraţiile vamale din statele membre sunt responsabile de aplicarea în practică a legislaţiei vamale, atât în ceea ce priveşte politica comercială (colectarea taxelor vamale), cat şi restul politicilor comunitare (politica agricolă comună, politica de securitate, etc.). Politica vamală Politica vamală comunitară se bazează pe aplicarea uniformă a legislaţiei vamale de către administraţiile vamale ale statelor membre. Legislaţia privind politica vamală cuprinde: Codul vamal comunitar şi prevederile de aplicare a Codului Vamal, Nomenclatura combinată, Tariful vamal comun, precum şi legislaţia aferentă ce depăşeşte sfera codului vamal (legislaţia privind bunurile contrafăcute sau piratate, exportul de bunuri culturale, comerţul preferenţial, controalele sanitare şi de mediu, politicile comune în domeniul pescuitului şi a agriculturii, protejarea intereselor economice prin aplicarea instrumentelor netarifare sau măsurile de securitate şi politică externă).

22


Instrumente În timp ce libera circulaţie a bunurilor este principala manifestare internă a uniunii vamale, Tariful Vamal Comun (TVC) formează aspectul extern, deoarece face posibilă aplicarea uniformă a taxelor vamale la produsele importate din alte ţări decât cele ale Uniunii Europene, indiferent de tara de destinaţie. Iniţial, în 1968, Tariful Vamal Comun a fost creat ca o medie a tarifelor celor şase state membre. Pe baza articolului 28 al Tratatului, Consiliul a introdus de-a lungul timpului multe amendamente, fie din proprie iniţiativă, fie datorită negocierii tarifelor în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (Acordul General asupra Tarifelor şi Comerţului – GATT). Tariful Vamal Comun conţine atât nomenclatorul bunurilor supuse taxelor vamale (nomenclatura combinată) cat şi nivelul taxelor vamale pentru fiecare linie tarifară. Tariful Vamal Comun este un instrument important nu numai pentru colectarea taxelor vamale dar şi pentru întocmirea statisticilor privind comerţul exterior şi pentru aplicarea măsurilor din domeniile politicii fiscale şi monetare, a agriculturii sau a comerţului. Nomenclatura combinată este o listă a tuturor tipurilor de bunuri ce pot face obiectul comerţului internaţional, bunurile fund împărţite în funcţie de caracteristicile lor în 96 de capitole şi aproximativ 10400 de încadrări tarifare. Nomenclatura combinată este folosită atât pentru aplicarea sau negocierea tarifelor cat şi în scopuri statistice; ea are la bază un instrument internaţional de clasificare, Sistemul Armonizat, administrat de Organizaţia Mondială a Vămilor. Anual, Comisia face o actualizare a Anexei I a Regulamentului nr. 2658/87, actualizare ce ţin cont de schimbările intervenite la nivel internaţional sau de cele necesitate de reflectarea evoluţiei politicii comerciale. Actualizările tarifului valabile pentru anul următor se publică în general în luna octombrie, cea mai recentă actualizare, valabilă pentru anul 2004, fund Regulamentul (CE) 1789/2003. Din 1983, disparităţile dintre statele membre privind aplicarea scutirilor de taxe vamale de import şi de export au fost eliminate prin înfiinţarea unui sistem comunitar de scutire de la plata taxelor vamale (Regulamentul nr. 918/83), regulamentul prevăzând categoriile de bunuri importate sau exportate scutite de astfel de taxe. Începând cu 1999 Uniunea Europeană a introdus o versiune electronică a Tarifului Vamal Comun, numită TARIC. Principalul avantaj al TARICu1ui este faptul ca acesta

23


conţine, pe lângă nomenclatura bunurilor şi taxele vamale, şi toate prevederile legale aplicabile în vămuirea unui anume bun, ceea ce face ca TARIC-ul să fie un instrument operaţional extrem de puternic în asigurarea uniformităţii aplicării legislaţiei vamale de către toate administraţiile vamale comunitare. Pe lângă aceasta, TARIC-ul are avantajul că este actualizat zilnic şi poate fi consultat online, pe Internet, atât de către autorităţi cât şi de către public (prin sistemul numit DDS - Sistemul de Distribuirea a Datelor privind Tarifele). Prin acelaşi sistem DDS poate fi consultată şi baza de date privind contingentele şi plafoanele tarifare, numită TQS – Contingente Tarifare şi Supraveghere. Un alt instrument al politicii vamale este reprezentat de NCTS – Noul Sistem Computerizat de Tranzit. Acesta înlocuieşte vechile modalităţi de urmărire a tranzitelor, bazate pe schimbul de documente tipărite, care s-a dovedit de-a lungul timpului greoi, dificil de gestionat şi expus fraudelor de proporţii. NCTS permite schimbul electronic de date între administraţiile vamale în paralel cu circulaţia propriu zisă a bunurilor aflate în tranzit, existând astfel un control mult mai bun asupra celor aproximativ 20 de milioane de tranzite interne sau externe efectuate la nivel comunitar într-un an. Declararea bunurilor în vamă se face prin folosirea Documentului Administrativ Unic (SAD – Single Administrative Document); acesta a început să fie folosit în 1988, simplificând mult procedurile vamale prin înlocuirea a aproximativ 150 de documente vamale folosite anterior de administraţiile vamale ale statelor membre. Eliminarea formalităţilor vamale la frontierele interne în 1993 a condus la introducerea sistemului Intrastat (Regulamentul nr. 3330/91) prin care se face colectarea informaţiilor statistice referitoare la comerţul cu bunuri între statele membre direct de la comercianţi. Pentru a asigura o funcţionare cât mai bună a Uniunii vamale la nivelul statelor membre, Comisia Europeană a lansat începând cu 1996 o serie de programe (Customs 2000, Customs 2002, Customs 2007) ce au ca obiectiv asigurarea uniformităţii aplicării legislaţiei vamale, prevenirea fraudelor, cooperarea dintre administraţiile vamale şi dezvoltarea utilizării sistemelor informatice precum TARIC sau NCTS. Cooperarea vamală Schimbările intervenite prin introducerea pieţei unice, implicarea ţărilor din Europa Centrală şi Răsăriteană în comerţul internaţional sau acordurile GATT au dus la

24


nevoia de cooperare şi asistentă reciprocă între administraţiile vamale ale statelor membre şi a celor din terţe ţări. Uniunea Europeană a semnat acorduri de cooperare şi de asistentă reciprocă în domeniul vamal cu 36 de ţări (la nivelul anului 2001). De asemenea, Uniunea Europeană a acordat constant un sprijin financiar consistent administraţiilor vamale din diverse ţări pentru dezvoltarea şi modernizarea capacităţii lor administrative şi operaţionale. în 2001, Comisia Europeană a publicat Strategia pentru Uniunea Vamală (Comunicarea COM (2001) 51), ce recapitulează provocările cărora trebuie să le facă faţă Comunitatea pe termen scurt şi propune acţiunile concrete pentru funcţionarea şi dezvoltarea Uniunii Vamale. Obiectivele strategice ale Uniunii Europene pentru următorii ani sunt: - furnizarea unui cadru bazat pe reguli stabile şi transparente pentru dezvoltarea comerţului internaţional; - furnizarea resurselor necesare statelor membre şi Comunităţii; - protejarea populaţiei de comerţul inechitabil (ilicit) şi garantarea intereselor financiare şi comerciale. Strategia propusă de Comisie indică cinci domenii majore de acţiune: simplificarea şi raţionalizarea legislaţiei, îmbunătăţirea controalelor vamale, furnizarea de servicii mai bune comunităţii oamenilor de afaceri, îmbunătăţirea formării profesionale şi îmbunătăţirea cooperării internaţionale în domeniul vamal. Comisia Europeană sprijină implementarea în practică a Strategiei privind Uniunea Vamală prin programele menţionate mai sus: „Customs 2000” (Decizia nr. 210/97), extins până în decembrie 2002 (,,Customs 2002") şi continuat cu un nou program „Customs 2007” (Decizia nr. 253/2003). Programul „Customs 2007” se desfăşoară în perioada 2003 – 2007 şi are în vedere: • Accelerarea computerizării punctelor de trecere a frontierei; • Standardizarea metodelor de lucru şi sprijin practic acordat ţărilor aplicante; • Îmbunătăţirea luptei împotriva fraudei printr-un mai bun management al riscului şi o mai mare cooperare între autorităţile vamale; • Crearea unui mediu de afaceri competitiv prin reducerea costurilor de conformitate; • Acţiuni de formare care să răspundă nevoilor activităţilor implementate în cadrul programului.

25


Pentru a asigura baza legală pentru cooperarea vamală inter-comunitară, în temeiul articolului K3 al Tratatului Uniunii Europene, a fost ratificată Convenţia privind cooperarea şi asistenţa reciprocă dintre administraţiile vamale (Actul Consiliului nr. 98/C 24/01), denumită şi Convenţia Napoli II. Prin această convenţie sunt reglementate formele particulare de cooperare transfrontalieră referitoare la prevenirea, investigarea şi urmărirea încălcărilor regulamentelor vamale naţionale şi comunitare, cum ar fi: - traficul ilicit de droguri şi substanţe psihotropice, arme, muniţii, materiale explozive, bunuri culturale, deşeuri toxice şi deşeuri periculoase, material nuclear sau materiale şi echipamente destinate fabricării armelor atomice, biologice, chimice (bunuri interzise); - comercializarea substanţelor listate în tabelele I şi II ale Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva traficului ilicit de narcotice şi substanţe psihotropice şi destinate fabricării ilegale a narcoticelor (substanţe precursoare); - comerţul transfrontalier ilegal cu bunuri taxabile pentru a evita impunerea sau pentru a obţine plăţi neautorizate legate de importul sau exportul de bunuri; - orice alt comerţ cu bunuri interzis de Comunitatea sau de legislaţia naţională. Măsurile efective de combatere a traficului ilicit de bunuri, în special droguri, necesită intensificarea verificărilor la punctele de frontieră, ceea ce presupune o bună cooperare practică între administraţiile vamale şi organizarea de operaţii comune de supraveghere. Consiliul a adoptat un manual privind planificarea, desfăşurarea şi evaluarea acestor operaţii (Rezoluţia Consiliului din 9 iunie 1997). Manualul furnizează cadrul general pentru organizarea, planificarea, înştiinţarea şi raportarea performanţelor operaţiilor comune de supraveghere vamală. Pentru a oferi baza legală pentru schimbul informatic al datelor necesare acţiunilor de cooperare vamală, statele membre au semnat în 1995 Convenţia CIS de folosire a tehnologiei informaţiei în scopuri vamale. Convenţia CIS (Customs Information System) a permis realizarea unei baze de date ce poate fi accesată de administraţiile vamale ale statelor membre, bază de date ce conţine informaţii privind pe cei care au comis încălcări ale legilor vamale precum şi tendinţele infracţionale. Formalităţi şi controale vamale Codul Vamal Comunitar (Regulamentul nr. 2913/92) a fost înfiinţat pentru a codifica şi simplifica legislaţia vamală, care până la acea dată făcea obiectul a peste 30 de

26


directive şi regulamente, adoptate în perioada 1968 – 1990. Prin cod sunt stabilite procedurile vamale aplicabile bunurilor intrate în teritoriul Comunităţii precum şi regimurile vamale sub care acestea pot fi declarate (de exemplu import, export, tranzit, etc.). O atenţie specială este acordată antrepozitelor şi zonelor libere ca şi reexportării, distrugerii sau abandonării bunurilor ne-comunitare. Codul Vamal Comunitar a suferit până în prezent o serie de modificări, destinate să simplifice şi să modernizeze procedurile şi regimurile vamale (ex. Regulamentele 89/1997, 2700/2000). În ceea ce priveşte bunurile ce tranzitează teritoriul Uniunii, Comisia Europeană a emis o Comunicare COM (97) 188 – Planul acţiune pentru tranzit, ale cărui principale obiective sunt: - întărirea cooperării între administraţiile vamale; - verificarea aplicării corectă şi uniformă a regulamentelor; - stabilirea unui parteneriat între autorităţile vamale şi operatori care să răspundă necesităţilor utilizatorilor de tranzit; - integrarea sistemelor vamale europene; - asigurarea compatibilităţii sistemelor internaţionale de tranzit; introducerea unui instrument necesar reformei privind tranzitul: noul sistem computerizat de tranzit (NCTS). Începând cu 1991, au fost abolite formalităţile vamale pentru bunurile aparţinând sau destinate forţelor NATO (Regulamentul nr. 3648/91), iar din 1989 au fost eliminate controalele vamale la graniţele dintre statele membre pentru transporturile rutiere sau transporturile pe căi navigabile interioare. Mărfurile înregistrate sau puse în circulaţie într-o ţară ce nu este membră a Uniunii Europene, transportate rutier sau pe căi navigabile interioare, sunt supuse controlului vamal la frontiera externă a Comunităţii (Regulamentul nr. 3912/92). Pentru asigurarea liberei circulaţii a bunurilor pe piaţa internă, au fost eliminate controalele şi verificările bagajelor persoanelor ce întreprind zboruri sau deplasări maritime intracomunitare (Regulamentul nr. 3925/91). Reţele de comunicare a datelor între administraţiile vamale Convenţia privind folosirea tehnologiei informaţiilor în scopuri vamale (Sistemul Informatic Vamal – CIS) a fost ratificată de statele membre pentru a se preveni, investiga

27


şi urmări infracţiunile stipulate de legislaţiile naţionale a statelor membre. Prin folosirea Sistemului Informatic Vamal se urmăreşte diseminarea rapidă a informaţiilor, cooperarea dintre administraţiile vamale a statelor membre ca şi folosirea unitară a procedurilor de control. Sistemul Informatic Vamal a fost înfiinţat prin Regulamentul nr. 515/97. Abolirea verificărilor veterinare la graniţele dintre statele membre a dus la implementarea unei reţele computerizate privind procedurile de import în domeniu veterinar (Proiectul SHIFT). Prin Decizia nr. 92/438/CEE a fost creată o bază de date privind importurile comunitare de animale şi produse. Aranjamente specifice Droguri şi substanţe psihotrope Pentru a preveni comercializarea ilegală a drogurilor, prin Regulamentul nr. 3677/90 şi Directiva nr. 92/109 au fost stabilite măsurile ce trebuie luate pentru fabricarea şi plasarea pe piaţă a anumitor substanţe care sunt folosite pentru fabricarea substanţelor psihotropice şi a narcoticelor. Bunuri culturale Prin Regulamentul nr. 3911/92 se stabilesc măsurile referitoare la exportul bunurilor de patrimoniu cultural. Bunurile aparţinând tezaurului cultural naţional exportate ilegal de pe teritoriul unui stat membru şi confiscate, sunt returnate statului de pe teritoriul căruia provin (Directiva nr. 93/7). Măsuri privind libera circulaţie, exportul, regimul suspensiv de perfecţionare pasivă şi activă a bunurilor falsificate, piratate sau care aduc atingere drepturilor de proprietate intelectuală sunt stabilite de Regulamentul nr. 3295/94. Armonizarea legislaţiei statelor membre referitoare la plasarea pe piaţă a explozivilor folosiţi în scopuri civile, libera circulaţie a acestora precum şi procedura de inspecţie sunt stabilite prin Directiva 93/15. Regulamentul nr. 1334/2000 stabileşte procedura de control a exportului bunurilor şi tehnologiilor cu dublă utilizare (atât civilă cât şi militară) iar prin Directiva nr. 91/477 este stabilită procedura de control a achiziţionării armelor de foc. Uniunea Europeană este membru fondator al Convenţiei de la Washington (Convenţia CITES), convenţie ce reglementează protejarea şi garantarea conservării

28


speciilor de flora şi fauna sălbatică aflate în pericol sau pe cale de disparitie (Regulamentul nr. 338/97). Transpunerea acquis-ului comunitar în România România a deschis negocierile privind Capitolul 25 – „Uniunea vamală” în anul 2001, când documentul de poziţie aferent a fost comunicat oficial Consiliului U.E. Conform prevederilor documentului de poziţie, România acceptă în întregime acquis-ul comunitar privind „Uniunea vamală” luând măsurile necesare pentru implementarea efectivă a acestuia până la data aderării, nesolicitând perioade de tranziţie sau derogări. Negocierile asupra acestui capitol au fost închise provizoriu în noiembrie 2002. Armonizarea legislaţiei În vederea completării, armonizării şi implementării efective a cadrului legislativ, pentru perioada 2000 – 2005 a fost întocmită Strategia de dezvoltare a Administraţiei Vamale Române care are ca principale obiective: - Completarea cadrului legislativ şi a procedurilor specifice, corelarea cu sistemul legislativ naţional şi cel european; - Creşterea eficienţei activităţii de colectare a drepturilor cuvenite bugetului de stat, din activitatea vamală; - Întărirea controlului vamal la frontieră în corelaţie cu fluidizarea traficului de mărfuri – combaterea fraudei comerciale şi a crimei organizate; - Structurarea sistemului de comunicare inter – instituţională la nivel naţional şi internaţional; - Consolidarea, stabilizarea şi dezvoltarea Sistemului Informatic Integrat Vamal (TARIR); - Modernizarea infrastructurii şi dotarea cu echipamente performante specifice activităţii vamale de control; - Restructurarea cadrului organizatoric şi îmbunătăţirea sistemului managerial şi de comunicare internă; - Crearea cadrului instituţional şi al mecanismelor de recrutare, selecţie, pregătire

29


profesională, evaluare şi alocare a resurselor umane, protecţia lucrătorului vamal; - Combaterea corupţiei şi crearea unui profil etico – profesional al personalului vamal; - Pregătirea Administraţiei Vamale pentru aderarea la Uniunea Europeană prin abordarea obiectivelor strategice în contextul evoluţiilor funcţiilor vamale la nivelul Comunităţii Europene. Alinierea legislaţiei vamale la acquis-ul comunitar s-a efectuat prin adoptarea Codului Vamal al Românei (Legea nr.141/1997) continuând cu adoptarea Regulamentului de aplicare a Codului Vamal al României (Hotărârea Guvernului nr. 1114/2001), regulament prin care s-a creat cadrul legal de punere în aplicare a Tarifului Vamal Integrat Român (TARIR) şi a principiilor tranzitului comun. Regulamentul a introdus elemente noi referitoare la perfecţionarea personalului, acordarea liberului de vamă şi decontarea datoriei vamale în forma electronică. Armonizarea în domenii referitoare la procedurile simplificate, mărfuri cu dublă utilizare sau scutiri de taxe vamale a fost efectuată prin: - Decizia directorului general al Direcţiei Generale a Vămilor nr. 1186/2002 privind aprobarea Metodologiei de prelucrare a declaraţiei vamale în detaliu prin procedee informatice, care reglementează autorizarea utilizatorilor sistemului informatic, etapele procedurii informatice standard, etapele procedurii informatice la destinaţie, etapele procedurii informatice rapide, modelul formularelor utilizate; - Decizia directorului general al Direcţiei Generale a Vămilor nr. 879/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice privind procedura de decontare a datoriei vamale prin mijloace informatice; - Decizia directorului general al Direcţiei Generale a Vămilor nr. 471/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice privind aplicarea sistemului de tranzit comun pe teritoriul României; - Decizia directorului general al Direcţiei Generale a Vămilor nr. 259/2002 pentru aprobarea Normelor privind procedurile simplificate de vămuire, prin care au fost introduse procedura simplificată de declarare incompletă şi procedura de declarare simplificată, proceduri ce se aplică pentru toate regimurile vamale; - Decizia directorului general al Direcţiei Generale a Vămilor nr. 1296/2002

30


privind Avizele de evaluare în vamă; - Decizia directorului general al Direcţiei Generale a Vămilor nr. 283/2003 pentru aplicarea reglementărilor adoptate de Comisia Comunităţilor Europene privind clasificarea anumitor mărfuri în Nomenclatura Combinată; - Decizia directorului general al Direcţiei Generale a Vămilor nr. 175/2003 pentru aprobarea Normelor tehnice privind imprimarea, utilizarea şi completarea declaraţiei vamale de detaliu; - Decizia directorului general al Direcţiei Generale a Vămilor nr. 176/2003 privind instituirea unor registre simplificate de evidenţă pentru bunurile transportate prin sistemul de expediţii expres; - Decizia directorului general al Direcţiei Generale a Vămilor nr. 177/2003 pentru aprobarea Normelor tehnice privind aplicarea uniformă a reglementărilor vamale, evidenţa operativă, controlul şi supravegherea vamală a mărfurilor care se introduc sau se scot din zonele libere şi din porturile care beneficiază de facilităţile prevăzute în Ordonanţa Guvernului nr. 131/2000 modificată şi aprobată prin Legea nr. 99/2002; - Decizia directorului general al Direcţiei Generale a Vămilor nr. 178/2003 pentru aprobarea Normelor tehnice privind procedura simplificată de efectuare a formalităţilor vamale pentru importul şi exportul de presă, tipărituri, energie electrică şi mărfuri transportate prin conducte; - Decizia directorului general al Direcţiei Generale a Vămilor nr. 179/2003 pentru aprobarea Normelor tehnice privind procedura simplificată de efectuare a formalităţilor vamale aferente aprovizionării mijloacelor de transport aflate în trafic internaţional; - Decizia directorului general al Direcţiei Generale a Vămilor nr. 180/2003 pentru aprobarea Normelor tehnice privind antrepozitul vamal. Avizele de clasificare emise de Organizaţia Mondială a Vămilor au fost puse în aplicare prin deciziile directorului general al Direcţiei Generale a Vămilor, astfel: - Decizia directorului general al Direcţiei Generale a Vămilor nr. 1337/2002 privind actualizarea culegerii de avize de clasificare emise de Comitetul Sistemului armonizat din cadrul Organizaţiei mondiale a Vămilor; - Decizia directorului general al Direcţiei Generale a Vămilor nr. 1417/2002 privind aplicarea deciziilor Comitetului Sistemului armonizat de denumire şi codificare a

31


mărfurilor, emise în sesiunea 28/2001 şi 29/2002; - Decizia directorului general al Direcţiei Generale a Vămilor nr. 1783/2002 privind Notele explicative a Sistemului armonizat de denumire şi codificare a mărfurilor, ediţia a III- a, actualizate prin aducerile la zi nr. 1 şi 2; - Decizia directorului general al Direcţiei Generale a Vămilor nr. 54/2002 privind aplicarea deciziilor Comitetului Sistemului armonizat referitoare la interpretarea Sistemului armonizat de denumire şi codificare a mărfurilor. Supraveghere vamală Începând cu anul 2000, Autoritatea Naţională a Vămilor, a introdus şi dezvoltat funcţia de analize de risc. Activitatea de analiză şi gestionare a Riscurilor se desfăşoară în cadrul Direcţiei Generale a Vămilor de către colective specializate. Structura implicată în analiza şi gestionarea riscurilor este formată din personalul Biroului Analize de risc din cadrul Direcţiei Generale a Vămilor, personalul cu atribuţii în domeniul analizei de risc de la nivel regional şi lucrătorii vamali antifraudă la nivel local. Pentru combaterea mărfurilor contrafăcute şi piratate, gama acestor produse acoperind aproape toate domeniile pieţei româneşti, a fost adoptată Legea nr. 202/2002 privind unele măsuri pentru asigurarea drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire, modificată şi completată de Legea nr. 664/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 59/2002 privind unele măsuri pentru asigurarea drepturilor de proprietate intelectuală. Pentru protejarea patrimoniului cultural – naţional au fost adoptate următoarele acte normative: - Ordonanţa de Urgentă nr. 16/2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil; - Legea nr. 79/1993 pentru aderarea României la Convenţia asupra măsurilor ce urmează a fi luate pentru interzicerea şi împiedicarea operaţiunilor ilicite de import, export şi transfer de proprietate al bunurilor culturale, adoptată de Conferinţa Generală a Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură la Paris la 14 noiembrie 1970; - Legea nr. 149/1997 pentru ratificarea Convenţiei UNIDROIT privind bunurile culturale furate sau exportate ilegal, adoptată la Roma în 1995;

32


- Ordinul Ministrului Culturii nr. 1284/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind criteriile unice de clasare a bunurilor culturale care fac parte din patrimoniul cultural naţional şi a metodologiei de eliberare a adeverinţelor de export, precum şi a Regulamentului privind desfăşurarea activităţilor comerciale cu bunuri culturale. Pentru combaterea consumului de droguri a fost adoptată următoare legislaţie: - Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri; - Hotărârea Guvernului nr. 1359/2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri; - Legea nr. 73/1969 privind regimul produselor şi al substanţelor stupefiante; - Legea nr. 300/2002 privind regimul juridic al precursorilor folosiţi la fabricarea ilicită a drogurilor. Sistemul informatic A fost dezvoltată structura Sistemului Informatic Integrat Vamal, care asigură interfaţa cu sistemele TARIC şi NCTS, acoperind prin actuala sa structură toate domeniile legate de sistemul vamal, respectiv procesarea declaraţiilor vamale, gestionarea tranzitului, procedurile simplificate, supravegherea şi controlul vamal. Procentul declaraţiilor vamale procesate automatizat prin sistemul informatic este de 100%. Prin Sistemului Informatic Integrat Vamal se realizează interoperabilitatea cu sistemele Uniunii Europene. Capacitatea administrativă Autoritatea Naţională a Vămilor a fost înfiinţată prin Hotărârea Guvernului nr. 366/2004 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale a Vămilor, având ca principale atribuţii organizarea, îndrumarea şi controlul activităţii vamale, fiind condusă de un secretar de stat. La nivel regional funcţionează 10 direcţii regionale, respectiv în Arad, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanta, Craiova, Galati, Iaşi, Oradea şi Timişoara şi 47 de birouri vamale de interior care la rândul lor posedă puncte vamale (în total 48) şi 63 birouri vamale de frontieră cu 44 puncte vamale de frontieră. Cu sprijin din partea programului PHARE al Comisiei Europene, Autoritatea Naţională a Vămilor a desfăşurat o serie de programe destinate informatizării activităţii

33


vamale şi dezvoltării şi optimizării sistemelor de control la frontiere. în perioada 1993 şi 2003 Administraţia Vamală Română a beneficiat de asistentă financiară nerambursabilă prin programul Phare de peste 30 milioane Euro. În vederea întăririi eticii vamale a fost introdus Codul de conduită şi disciplină a personalului vamal. Au fost întocmite studii pentru evaluarea nivelului corupţiei în rândul personalului vamal, a identificării cauzelor, a fost întocmit un plan de acţiune şi o campanie de conştientizare a publicului. A fost întărită metodologia de control prin adoptarea controalelor la locul de muncă şi adoptarea sistemului de rotire a personalului. Pentru întărirea spiritului de disciplină a personalului şi implementarea corectă a Codului de conduită a funcţionarilor vamali, au fost iniţiate o serie de cursuri de specialitate. În perioada 2002 – 2003, un număr de 3600 de persoane au participat la astfel de cursuri. În 2003, a fost semnat Memorandum-ul de Înţelegere privind participarea la programul comunitar „Vama 2007”, România participând cu drepturi egale, în calitate de tară candidată. În perspectivă Conform Raportului anual privind progresele României de pregătire pentru aderarea la UE, publicat în 2003 de Comisia Europeană, România îşi îndeplineşte obligaţiile în ceea ce priveşte transpunerea şi implementarea acquis-ului comunitar. Trebuie înfăptuită completarea cadrului legislativ şi sunt necesare eforturi suplimentare de combatere a corupţiei în cadrul administraţiei vamale. Asistenţa Uniunii Europene pentru România În calitate de stat candidat, România beneficiază anual din partea Uniunii Europene de o asistenţă financiară substanţială, care sprijină eforturile sale în pregătirea pentru aderare. Asistenţa UE este acordată în principal prin intermediul a trei instrumente financiare: Phare, Ispa şi Sapard. În afară de acestea, mai multe programe comunitare sunt deschise participării României. Phare (Poland Hungary Aid for Reconstruction of the Economy – Polonia Ungaria Ajutor pentru Reconstrucţia Economiei) are trei obiective principale: 1. consolidarea administraţiei publice şi a instituţiilor din statele candidate pentru

34


ca acestea să poată funcţiona eficient în cadrul Uniunii (dezvoltare instituţională); 2. sprijinirea statelor candidate în efortul investiţional de aliniere a activităţilor industriale şi a infrastructurii la standardele UE (investiţii pentru sprijinirea aplicării legislaţiei comunitare); 3. promovarea coeziunii economice şi sociale (investiţii în sectoare cheie pentru dezvoltarea regională). Ispa (Instrument for Structural Policies for Pre-Accession – Instrumentul pentru Politici Structurale de Pre-Aderare) finanţează în perioada 2000-2006 proiecte de infrastructură în domeniul transporturilor şi al protecţiei mediului. Obiectivele Ispa sunt: 1. sprijinirea ţărilor beneficiare în vederea alinierii standardelor lor de mediu la cele ale Uniunii Europene; 2. extinderea şi conectarea reţelelor de transport ale statelor beneficiare la cele transeuropene; 3. familiarizarea ţărilor beneficiare cu politicile şi procedurile aplicate Fondurilor Structurale şi de Coeziune ale Uniunii Europene. În domeniul protecţiei mediului, Ispa se concentrează pe "investiţii masive" legate de directivele de mediu a căror implementare solicită costuri foarte importante. Ele se referă la următoarele domenii: rezerva de apă potabilă, tratarea apelor reziduale, administrarea deşeurilor solide şi a celor periculoase şi respectiv poluarea aerului. În domeniul transporturilor, Ispa acordă prioritate investiţiilor legate de integrarea sistemului românesc în cel al Uniunii Europene şi în reţelele trans-europene. De asemenea, se acordă prioritate îmbunătăţirii legăturilor cu alte ţări candidate, precum şi eliminării lacunelor din sistemul naţional de transporturi. Ispa finanţează dezvoltarea căilor ferate, a şoselelor şi a căilor de navigaţie. Sapard (Special Pre-Accession Programme for Agriculture şi Rural Development – Programul Special de Pre-aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală) sprijină ţările candidate în abordarea reformei structurale din sectorul agricol şi din alte domenii legate de dezvoltarea rurală, precum şi în implementarea acquis-ului comunitar referitor la Politica Agricolă Comună. România a identificat patru domenii prioritare care să fie finanţate în cadrul acestui program: 1. Îmbunătăţirea activităţilor de prelucrare şi comercializare a produselor agricole

35


şi piscicole; 2. Dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale; 3. Dezvoltarea economiei rurale; 4. Dezvoltarea resurselor mane. Programele comunitare reprezintă un set de programe adoptate de către Uniunea Europeană, pentru o perioadă de mai mulţi ani, pentru a promova cooperarea între Statele Membre în diferite domenii specifice legate de politicile Uniunii. Destinate, în principiu, exclusiv Statelor Membre, aceste programe au fost deschise treptat participării ţărilor candidate în scopul de a sprijini pregătirea acestora pentru aderare. Fiecare tară trebuie să contribuie din resursele proprii la bugetul general al fiecărui program la care participă. Finanţarea pe care aceasta o primeşte în cadrul acestor programe depinde de calitatea propunerilor de proiecte depuse de proprii solicitanţi, care intră în concurentă cu proiecte provenind din toate ţările participante la program. România participă la o serie de programe comunitare, precum Programul Cadru 6 (pentru cercetare şi dezvoltare), Leonardo da Vinci, Socrates şi Tineret/Youth (în domeniul educaţiei şi pregătirii profesionale), Egalitatea de gen, Combaterea Excluderii Sociale şi Combaterea discriminării (în sectorul social) etc. România participă şi beneficiază, de asemenea, şi de asistentă prin intermediul mai multor programe Phare multi-ţară şi orizontale, precum TAIEX (Biroul de Asistentă Tehnică pentru Schimbul de Informaţii), Facilitatea de Finanţare a Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, SIGMA (Sprijin pentru Îmbunătăţirea Guvernării şi a Managementului Public), Programul privind Securitatea Nucleară şi Programul Phare pentru micro-proiecte. În domeniul comerţului cu produse agricole, România şi UE şi-au acordat iniţial concesii tarifare limitate pe o bază reciprocă. Începând cu anul 1999, a fost lansat un proces de negocieri comerciale vizând îmbunătăţirea accesului preferenţial reciproc pentru aceste produse, în scopul alinierii graduale la cerinţele pieţei unice europene în interiorul căreia marfa circulă liber, fără taxe vamale sau bariere netarifare. Negocierile privind ameliorarea concesiilor tarifare pentru comerţul cu produse agricole din România şi UE au fost finalizate la sfârşitul lunii mai 2000, iar rezultatele acestor negocieri au aplicabilitate începând cu 1 iulie 2000. În acest context, principalele concesii tarifare acordate de UE importurilor de produse agroalimentare din România

36


sunt: - Eliminarea taxelor vamale la unele categorii de animale vii (măgari, iepuri de casă, porumbei, reproducătoare de rasă pură din specia caprină) - deschiderea de contingente tarifare cu taxa vamala zero la unele sortimente de came de pasăre, preparate din came de pasăre şi brânzeturi (pentru care s-a negociat "dubla opţiune zero", respectiv instituirea unor contingente tarifare cu taxe vamale zero, concomitent cu eliminarea subvenţiilor acordate la export către cealaltă parte) - deschiderea de contingente tarifare suplimentare cu taxa vamală zero la ovine şi caprine vii, came de ovine şi caprine, came de bovine şi preparate din came de bovine, miere naturală, grâu comun şi măslin, piureuri şi paste de prune, preparate omogenizate din fructe, sau cu taxa vamală preferenţială (redusă) la sucuri de mere şi amestecuri de sucuri de fructe. - eliminarea tuturor taxelor vamale la unele fructe roşii (fructe de pădure) dar cu respectarea angajamentelor privind preţul minim de import de pe piaţa UE - deschiderea unui contingent tarifar anual pentru vinuri de 300000 hl cu taxa vamală zero. Acordul de comerţ liber dintre România şi ţările AELS (10 decembrie 1992): Republica Islanda, Principatul Liechtenstein, Norvegia şi Elveţia. Ca şi în cazul Acordului European, acesta a prevăzut aplicarea principiului asimetriilor concesiilor tarifare în favoarea exporturilor româneşti pe aceste relaţii. Obiectivul principal al acestui acord este crearea zonei libere de comerţ liber în schimbul cu produse industriale şi unele produse piscicole. Calendarele de liberalizare a comerţului dintre România şi ţările AELS şi aria de cuprindere a concesiilor tarifare sunt, în linii mari, identice cu cele convenite de România în relaţiile comerciale cu UE. Pentru produsele agricole transformate, păstrând linia negocierilor în materie purtate cu UE, exporturile româneşti pe pieţele AELS beneficiază începând cu 1 ianuarie 2000 de taxe vamale de import mai reduse, ca urmare a eliminării complete a componentei industriale (păstrându-se componenta agricola) din cadrul taxelor vamale aferente acestor produse. Spre deosebire de caracterul unitary al negocierilor în relaţiile cu UE, caracterul unitar fund o trăsătură a conceptului de piaţă unică, acordul încheiat cu ţările AELS prevede, pe lângă îmbunătăţirea regimului comercial preferenţial comun

37


dintre România şi AELS, ca entitate economică, şi acordarea de concesii comerciale negociate şi convenite de România separate cu Norvegia, cu Lichtenstein şi Elveţia, şi respective cu Islanda. Acordul de Aderare a României la CEFTA- semnat la data de 12 aprilie 1997, moment în care această grupare economică era formată din: Republica Ceha, Republica Ungara, Rep. Polona, Rep. Slovaca si Rep. Slovenia. A intrat în vigoare la 1 iulie 1998. în 1999 acordul a fost semnat şi de Rep. Bulgaria. Cele 7 ţări central şi est-europene sunt, în acelaşi timp şi ţări cu statut de ţară asociată la UE. Obiectivul principal al CEFTA este reprezentat de crearea unei zone de comerţ liber între ţările membre pentru producţia industrială până la 1 ianuarie 2002 şi dezvoltarea schimbului comercial cu produse agricole. Domeniul de aplicabilitate a concesiilor comerciale prevăzute de Acordul CEFTA este definit de protocoalele-anexe la Acord, care au fost negociate într-un cadru comun tuturor ţărilor CEFTA, sau în funcţie de interesele specifice ţărilor membre, într-un cadru bilateral. Astfel concesiile tarifare acordate de ţările CEFTA importurilor din România sunt aceleaşi pentru o parte din produse şi diferă de la ţară la ţară pentru restul produselor. Sistemul global de preferinţe comerciale (SGPC) În aprilie 1988 a fost semnat, la Belgrad, Acordul privind SGPC, deschis spre aderare ţărilor în curs de dezvoltare membre ale Grupului celor 77. în baza acordului, ţările participante îşi acordă reciproc facilităţi tarifare, în vederea dezvoltării comerciale şi cooperării economice între acestea. Produsele la care se acordă asemenea facilitate, sub forma reducerii procentuale a taxelor vamale de bază sau stabilirea unor taxe vamale preferenţiale şi consolidarea acestora, precum şi nivelul concesiilor figurează în listele individuale ale fiecărei ţări, anexate la acord. Acest acord a devenit operabil pentru ţara noastră în 19 aprilie 1989. Alături de România, la Acordul privind SGPC au mai aderat până în prezent: Algeria, Argentina, Bangladesh, Benin, Bolivia, Brazilia, Camerun, Chile, Columbia, Cuba, Ecuador, Egipt, Filipine, Ghana, Guineea, Guyana, India, Indonezia, Iran, Irak, Libia, Malaezia, Maroc, Mexic, Mozambic, Nicaragua, Nigeria, Pakistan, Peru, Rep. Coreea, RPD Coreeana, Singapore, SriLanka, Sudan, Tanzania, Thailanda, Trinidad, Tobago, Tunisia, Uniunea Muanmar, Venezuela, Vietnam, Simbabwe.

38


În virtutea acordului, România beneficiază de facilităţi vamale preferenţiale acordate de celelalte ţări participante, pentru o serie de produse de interes la export.

BIBLIOGRAFIE 1. „România pe calea integrării economice europene” , N.G. Niculescu, I.D. Adumitrăcesei, Ed. Economică, Bucureşti, 2001. 2. „Introducere în relaţiile europene”, A. Profiroiu, M. Profiroiu, Ed. Economică, Bucureşti, 1999. 3. „Contabilitatea operaţiilor de comerţ exterior”, C.C. Toma, Editura Univ. A.I. Cuza, 2004. 4. „Dicţionar - Corneţ exterior”, E.G. Hinkelmann, Ed. Teora. 5. www.eicne.ro 6. www.infoeuropa.ro 7. www.europeana.ro 8. www.publicinfo.ro 9. www.mae.ro

39


FINANŢAREA ŞI CREDITAREA COMERŢULUI EXTERIOR

1.2. Creditele de export Avansul pe documente de mărfuri. În unele ţări, băncile acorda exportatorilor credite pe baza unor documente care atesta existenţa mărfurilor pregătite pentru export. Valoarea creditului este proporţională cu mărfurile astfel gajate, dar nu depăşeşte 80% din valoarea lor. De regulă, astfel de credite se acorda exportatorilor ce livrează cantităţi mari. Avansul în valută este, în egală măsură, o tehnica de finanţare pe termen scurt şi o metodă de protecţie împotriva riscului valutar. În esenţă, este vorba de acordarea de către o bancă a unui împrumut în valută firmei exportatoare în baza creanţei acesteia faţă de clientul sau din străinătate, creanţă nevalorificată în moneda naţională. Apoi, odată finanţarea aprobată, banca poate credita contul valutar al exportatorului sau poate vinde „la vedere” valuta, oferind clientului sau suma în moneda naţională, ceea ce îi permite acestuia să-şi asigure necesarul de lichidităţi. Rambursarea împrumutului se face la un preţ care cuprinde două elemente: rata dobânzii pe piaţa de refinanţare (piaţa eurovalutelor) şi marja băncii creditoare. Avansul bancar prin cesiunea de creanţe. În unele ţări, băncile acordă facilităţi sub formă de avans exportatorilor pentru reintregirea fondurilor avansate de aceştia în livrări de mărfuri pe credite pe termen scurt, prin cesionarea creanţelor deţinute asupra importatorilor străini. Cesionarea se efectuează printr-un document financiar de cesionare. În baza acestuia pot beneficia de un avans sub forma unui credit pe termen scurt până la încasarea creanţelor de la importatori. Avansul acordat nu depăşeşte, de regulă, 70% din valoarea facturilor. Acordarea creditului presupune din partea băncii o analiza de fond a solvabilităţii exportatorului.

40


Creditul de scont constituie una dintre cele mai utilizate tehnici în finanţarea pe termen scurt a exporturilor. De regulă, vânzarea pe credit este însoţită de emiterea unui titlu de credit-cambie, bilet la ordin- prin care importatorul este obligat să plătească, la scadenţă, contravaloarea mărfurilor. Scontarea reprezintă o formă de mobilizare a creditelor pe termen scurt şi constă în vânzarea unui titlu de credit unei- bănci înainte de scadenţă. Scopul scontării este ca beneficiarul unei cambii sau al unui bilet la ordin să transforme creanţa pe care o are asupra unui terţ într-o suma lichidă, fără să mai aştepte scadenţa. Creditul de scont este utilizat de exportatorul care vinde pe credit pe termen scurt şi se finanţează prin scontare. Creditul de scont care se acordă de către bancă are deci o valoare calculată plecând de la valoarea cambiei din care se scade taxa scontului; totodată, se percepe şi un comision pentru acoperirea riscurilor băncii în astfel de operaţiuni. În acest mod, o vânzare pe credit este transformată într-o vânzare cu plata la livrare. Cunoscând această posibilitate, deseori exportatorii includ în preţul de ofertare o marjă suplimentară care să le acopere costul scontării. La scadenţă banca încasează contravaloarea cambiei de la importator. Relaţia de scontare poate să apară şi între importator şi banca exportatorului. Prin scontarea cambiei direct de importator, acesta asigură exportatorului plata mărfurilor integral până la livrare, el rămânând debitor faţă de banca exportatorului până la scadenţa cambiei şi, bineînţeles, suportă costul scontării. De regulă, creditul de scont acordat în favoarea importatorului presupune, iniţial, acceptarea de principiu a operaţiunii de către banca exportatorului. Băncile comerciale se refinanţează prin rescontarea cambiilor, respectiv transmiterea acestora către banca centrală care, în schimbul unei taxe de rescont (taxă oficială a scontului), plăteşte cambiile respective: Creditul de accept constituie o altă modalitate frecvent utilizată în finanţarea exporturilor pe termen scurt, asemănătoare în principiu cu tehnica creditelor de scont.

41


Acest tip de credit poate fi acordat în favoarea exportatorului, sau a importatorului. Creditul de accept în favoarea exportatorului. În cazul în care partenerul de contract, din diferite considerente, nu acceptă utilizarea titlurilor de credit, exportatorul are posibilitatea să tragă o cambie asupra băncii sale. Banca comercială acceptă cambia (accept bancar) pentru o scadenţă ce nu depăşeşte, de regulă, 180 de zile. În funcţie de legislaţia din diferite ţări, creditul de accept poate fi obţinut, în principiu, în două moduri: - fie ca însăşi banca acceptantă rescontează titlul la banca centrală sau la instituţia de finanţare a exporturilor, şi pe această bază, acordă exportatorului creditul; - fie ca exportatorul, pe baza acceptului bancar primit, scontează cambia la o altă bancă. În acest caz, banca exportatorului, deşi nu finanţează operaţiunea, înlesneşte, prin semnătura dată pe cambie ca exportatorul, folosindu-se de standing-ul ei, să realizeze finanţarea la o altă bancă. Acordarea acceptului de către bănci se face pe baza verificării documentelor comerciale şi financiare care atestă că exportatorul într-un interval de timp dat (maxim 180 de zile), urmează să încaseze contravaloarea exporturilor. În cazul în care plata mărfurilor are loc mai devreme, banca blochează sumele într-un „cont de acoperire” până la scadenţa cambiei. Costul creditului de accept include taxa scontului şi un comision de acceptare. Creditul de accept acordat importatorului apare în situaţia în care banca acceptantă, în conformitate cu condiţiile stipulate în convenţia de credit, acceptă cambii trase asupra sa în favoarea importatorului şi destinate să achite exportatorul care este clientul ei. În acest caz, exportatorul este plătit la vedere, iar importatorul rămâne debitor faţă de bancă, suportând costul creditului de accept. 2. Tehnici de finanţare pe termen mediu şi lung Finanţarea pe termen mediu şi lung este specifică exporturilor de mare valoare, exporturilor complexe, ca şi unor forme de cooperare industrială. Ea se poate realiza prin tehnicile clasice de creditare -creditul furnizor şi creditul cumpărător- sau prin tehnici moderne, - cum sunt creditul consorţial şi cofinanţarea.

42


2.1. Creditul furnizor Creditul furnizor este un credit bancar acordat exportatorului (de unde denumirea sa), atunci când acesta consimte partenerului sau o amânare de plată pentru marfa livrată în străinătate. Practic, operaţiunea presupune două relaţii distincte de creditare: - un credit în marfă, acordat de exportator importatorului prin acceptarea efectuării plăţii la un anumit termen de livrare; - un credit în bani, acordat de banca exportatorului pentru finanţarea operaţiunii de export. Băncile comerciale, la rândul lor, au posibilitatea să se refinanţeze, să-şi întregească fondurile acordate sub forma de credit exportatorilor, de la banca centrală sau o instituţie specializată în finanţarea exporturilor din ţara lor.

r

Creditul furnizor este un credit pe termen mediu sau lung. Creditul furnizor are la bază considerentul că, deşi valoarea mărfii livrate este mare, resursele financiare ale exportatorului permit vânzarea ei pe credit. Creditul furnizor nu depăşeşte, de regulă, 80-90% din valoarea mărfii, diferenţa fiind achitată de importator sub forma avansului sau plăţii la livrare. Băncile comerciale condiţionează acordarea creditelor exportatorilor de asigurarea acestora la o instituţie de asigurare. Poliţa de asigurare emisă în favoarea furnizorului este cedată de acesta băncii care a finanţat exportul. Astfel, poliţa de asigurare serveşte drept garanţie băncii pentru creditul acordat exportatorului pe toata durata valabilităţii sale. Costul asigurării, sub forma primei de asigurare plătită de exportator, este întotdeauna suportat de importator, fie direct prin evidenţierea ei separată în contract, fie indirect prin includerea în preţul mărfii. Creditul furnizor presupune aşadar trei documente: contractul comercial internaţional (exportator-importator), convenţia de creditare (exportator-bancă) şi poliţa de asigurare (exportator-instituţia de asigurare). Deoarece furnizorul este cel ce avansează fonduri proprii sau mobilizează alte resurse, creditul furnizor este mai scump, de regulă, decât creditul cumpărător. Exportatorii include în preţul de ofertare şi costul propriei finanţări, precum şi alte speze şi comisioane bancare.

43


2.2. Creditul cumpărător Creditul cumpărător este o finanţare directă acordată importatorului de către o bancă din ţara exportatorului pentru a-i permite cumpărătorului să plătească imediat contravaloarea mărfii. Creditele cumpărător sunt acordate, de regulă, de bănci sau instituţii specializate în finanţarea exporturilor din ţara exportatorului, în acest scop încheindu-se o convenţie de credit între importator (sau banca sa) şi banca exportatorului. Dacă în cazul creditului furnizor exportatorul trebuie să se preocupe de încasarea creanţelor sale de la o bancă în creditul cumpărător exportatorul este exonerat complet de cerinţele mobilizării fondurilor, el fiind plătit pe loc de către importator. Valoarea creditului se situează, de regulă, între 75-90% din valoarea mărfii, diferenţa fiind suportată sub formă de avans sau plata la livrare, de către importator. Prin utilizarea acestui tip de credit, furnizorul este, practic, plătit integral la livrarea mărfii. Băncile care acordă credite cumpărător îşi reintregesc fondurile de la banca centrală sau de la o instituţie de finanţare a exporturilor prin rescontare. În cazul finanţării unor exporturi de valori mari, băncile comerciale procedează la mobilizarea fondurilor prin lansarea de emisiuni de obligaţiuni, prin eurocredite sau credite consorţiale. Asigurarea creditelor se realizează de banca exportatorului la o instituţie de asigurare din ţara sa. Costul asigurării este suportat, de regulă, de importator (uneori şi de exportator). Deci şi în cazul creditului cumpărător apar trei documente: contractul comercial internaţional (exportator-importator); convenţia de credit (importator-banca exportatorului); poliţa de asigurare (banca exportatorului-instituţia de asigurare). În cele două cazuri, relaţia de creditare prezintă o serie de elemente comune. Costul creditului internaţional reprezintă elementul determinant în mecanismul pieţei creditului. El este constituit din dobânzi (percepute de creditor şi care reprezintă ponderea principală), prime de asigurare si diverse speze bancare. Dobânda pe care debitorul o plăteşte creditorului se exprimă ca procent la valoarea creditului acordat pe timp de un an. Mărimea ei se stabileşte în funcţie de nivelul dobânzii de refinanţare a băncii centrale din ţara creditorului (taxa scontului), în cazul creditelor Internaţionale, respectiv de nivelul-reper al pieţei (de exemplu, LIBOR pe piaţa londoneză), în cazul eurocreditelor.

44


Rambursarea creditului sau restituirea acestuia de către beneficiar comportă două perioade: perioada de graţie, în care nu se restituie nimic şi perioada efectivă de rambursare. Aceasta din urmă se poate calcula ca perioada medie de rambursare, în care se iau în considerare perioada de graţie, intervalul dintre prima şi ultima rambursare şi intervalul dintre, două rate de rambursare succesive, toate exprimate în ani sau luni. Cu cât perioada de graţie este mai mare, cu atât beneficiarul creditului este mai avantajat, crescând perioada medie de rambursare. Un rol important în tehnica de creditare revine sistemului de asigurare şi de garantare a creditelor de export. Asigurarea creditelor constă în asumarea de către o instituţie specializată a obligaţiei de a rambursa furnizorului autohton creditul acordat de acesta beneficiarului străin, în cazul în care respectivul credit nu a fost rambursat din diverse cauze. Riscurile de natură comercială şi politică nu sunt acoperite integral de asigurare, furnizorul preluând astfel o parte din risc, numită franciză. Instituţia care asigură creditul primeşte o primă de asigurare din parte celui care a cerut asigurarea.

.

Exportatorul sau banca finanţatoare cer importatorului beneficiar de credite diverse garanţii pentru eliminarea sau diminuarea riscului nerambursării. Acestea pot îmbrăca forma scrisorilor de garanţie, a avalizării tratelor, a instituirii de ipoteci sau gajuri.

45


Zonele vamale