Page 1

ONIX

onix.onicescu.ro

nr 7, aprilie 2012

Educă-te singur!

Despre Caragiale vorbim mai ales în ocazii festive. În restul timpului, Caragiale este acela care vorbeşte despre noi... Ştefan Cazimir

Revistă online de cultură, educaţie şi divertisment


ONIX este o revistă online de cultură, educaţie şi divertisment realizată de elevii Colegiului Naţional “Octav Onicescu“ din Bucureşti.

ONIX Numărul 7, aprilie 2012

Coordonator: prof. Corina Popescu Redactori: Mihaela Necula Barbu Alexandra Alexandra Dumitru Alexandru Boroş Camelia Dobre Alina Manafu Irina Corbu Roxana Crînguş Liliana Cristache Eduard Nedelcu Raluca Rinu Simona Anghelina Florentina Tudor Alexandra Catinca Mădălina Iancu Dragoş Mara Vlad Mara Razvan Benga Bianca Mătuşa Renata Maxem Iuliana Roşu Diana Lepădat Luiza Arcan Ionela Lipovanu Adriana Bebelea Colaboratori: Ana Banu Fotografii: google.com Grafică şi DTP: Adriana Bebelea Revista înfiinţată de: Cosmin Epureanu Web: http://onix.onicescu.ro eMail: onix@onicescu.ro Yahoo ID: revista.onix Colegiul Naţional “Octav Onicescu“ str Trivale, nr 29, sector 4, Bucureşti


ONIX

nr. 7

Revistă online realizată de elevii Colegiului Naţional “Octav Onicescu“

4 Continuitate, perenitate, eternitate - Caragiale 5 Revizuire (de atitudine) şi schimbare (de generaţie) 6 Bubico, şezi mumos, mamiţo ! 7 Five o’clock

8

10

Eine kleine Nachtmusik – Caragiale şi Germania

Înclinaţia marelui dramaturg pentru lumea germană şi apoi mutarea definitivă la Berlin constituie un aspect delicat din viața sa.[...]Cât de adevărate sau false sunt aceste afirmaţii nu poate hotărî nimeni, iar în lipsa documentelor şi a mărturiilor care să ateste motivele plecării din România, rămân numai ipotezele.[...]

8 Eine kleine Nachtmusik – Caragiale şi Germania

Din această (falsă) dilemă, Caragiale a ieşit învingător. S-a zis !

10 Din această (falsă) dilemă, Caragiale a ieşit învingător. S-a zis ! 12 Dimensiuni spirituale caragialiene - religiosul

Există oameni pentru care impostu13 ra, minciuna şi dizarmonia interioară sunt un modus vivendi şi, implicit, 14 un modus dicendi. Pentru alţii însă, 15 aureolaţi de talent şi fantezie creatoare, adevărul poate fi greu de 16 dovedit, în proximitatea mizeră a misificării „credibile”. Este şi cazul 17 marelui dramaturg Caragiale, nevoit să se consume în stupide lupte de 18 apărare a harului său titanic[...]

8 10

După Caragiale Revizorul, Caragiale Regizorul Moduri şi mode pe la 1890 “Dresuri” şi “sulemeneli” la 1900 Politici şi delicatese Caragiale şi muza epigramei La bulivar, birjar !

19 Caragiale pastelist 20 Armament sentimental feminin în comediile lui Caragiale 21 CARAGIALE şi CARAGIALE 22 Între celuloid şi pixeli

20 Armament sentimental feminin în comediile lui Caragiale

Conform biografilor săi, viaţa sentimentală a lui Caragiale nu şi-a căutat „validarea” în vreun fel, în opera sa literară, ci l-a determinat să-şi dezvolte, ca scriitor, o anume atitudine ironică, uşor condescendentă faţă de majoritatea personajelor feminine din teatrul şi proza sa. [...]

20

26 Factiuni, fractiuni si frictiuni politice … doar ficţiuni ?

Caragiale a fost un observator lucid şi ironic al societăţii romaneşti din vremea lui, un scriitor realist şi moralizator, care a marcat puternic literatura post-pasoptistă. Ibrăileanu remarca despre Caragiale ca a fost „cel mai mare creator de viaţă din întreaga noastră literatură”. [...]

26

25 Caragiale poet ? 26 Factiuni, fractiuni si frictiuni politice … doar ficţiuni ? 28 Căruţa cu paieţe 29 Bilete de ...papagali 30 Grădini de vară şi baluri mascate în Bucureştiul sfârşitului de veac XIX 31 Culise... 32 Locuri ale boemei literare cafenele si berării din vremea lui Caragiale 33 Caragiale in filatelie 34 Cu “Moft”, dar fără mofturi – Caragiale jurnalist


În şcoala altfel, un Caragiale altfel.

onix.onicescu.ro

Continuitate, perenitate, eternitate - Caragiale Text: prof.Corina Popescu Coordonator Onix on line

A

m vrut, cititorule, să-ţi facem un dar – o revistă mică, pentru buzunar...am putea parafraza arghezian. Un buzunar de la piept însă, deşi virtual, aproape de inima voastră, a lectorilor nostri. Numărul omagial

dedicat marelui dramaturg a privit în oglindă rubricile consacrate ale revistei, chiar dacă uneori oglinda a fost deformată caricatural, dezvăluind chipuri tragi-comice ale personajelor din proză şi dramaturgie. Am ales titluri în răspăr, care să amuze, dar şi să incite imaginaţia, l-am slăvit dar l-am şi integrat grupului nostru, bătându-l amical pe umăr câteodată pe Caragiale. 4 | ONIX

"Despre Caragiale, ca în genere despre în filatelie şi în numismatica recentă, l-am clasici, vorbim mai ales în ocazii festive. În surprins iubind şi urând, restul timpului, Caragiale este acela care disimulând şi sincer, maimuţărind potentaţi şi vorbeşte despre noi. Şi se pare că o face judecându-se pentru a-şi mult mai bine. Ceea ce spunem noi despre apăra harul, toate într-un Caragiale este supus revizuirii neîncetate. caleidoscop halucinant de imagini viu colorate, care Ceea ce a spus Caragiale evadează mereu dau în amestec, lumina din formulele în care încercăm a-l prinde, albă a creaţiei marelui clasic. Privilegiată să îndrum pe când noi nu izbutim a evada din formula minţi tinere şi doritoare în care ne-a prins Caragiale" de cunoaştere, mi-am L-am urmărit cu gândul şi condeiul în redacţiile ziarelor la care a colaborat, l-am însoţit neoficial la Gambrinus şi Capşa, l-am admirat alături de junimişti, refăcând mental şedinţele furtunoase patronoate de Maiorescu, l-am blamat şi l-am elogiat deopotrivă, aşa cum au făcut-o şi contemporanii şi o va face posteritatea, după profeţia criticii literare. Din oricare unghi am privit însă lucrurile, am constatat forţa cu care scrierile marelui clasic se instalează în conştiinţa românilor, indiferent de vârstă, puterea de fascinaţie care se dezvăluie la fiecare generaţie care asimilează

organic pe Caragiale – cel din lumină, cel din umbră, cel din memoria criticii şi din cea a cititorilor săi. Am înmuiat pana în cerneală, socratic în cucută sau mahalagesc în vitriol, ne-am jucat cu vorbele eroilor lui, am purtat măştile râzânde ori plângânde ale acestora, ne-am ascuns după vreo uniformă de jandarm înregimentat politic ori am compătimit împreună cu damele ambetate de amor şi colportoare de bilete romanţioase. Am adus pe Caragiale în medii familiare lui, arc peste timp, la Gambrinus şi Capşa, l-am purtat imaginar prin labirintul cărărilor virtuale contemporane, i-am căutat efigia

fructificat darul într-o maieutică de tip nou, dar mereu valabilă întru naşterea viitoarelor spirite. Vă invităm, aşadar, într-o călătorie mirifică, cu ghizi amatori dar fără amatorism, în lumea etern(izat)ă şi fascinantă a lui Caragiale la capătul căreia vom deveni mai mândri, mai conştienţi de propria valoare, mai recunoscători pentru ceea ce ne-a dat, pentru că ni s-a dat Caragiale.


onix.onicescu.ro onix.onicescu.ro

Revizuire (de atitudine) şi schimbare (de generaţie) Text: Mihaela Necula, senior editor

L

a început a fost... avântul, entuziasmul tineresc al unei generaţii pe nedrept aşezată sub semnul general şi generalizator al dezinteresului. Pentru că omul e sub vremuri, cum zicea cronicarul, ne-am supus lor, dar am vizat un ţel mai înalt – să realizăm o revistă electronică a liceenilor pentru liceeni, în care să cuprindem, într-o formă atrăgătoare, urmând principiul utile

dulci, aspecte agreabil prezentate ale vieţii de elev şi ale şcolii. Am propus domenii de interes cultural, practic şi sportiv, am deschis o pagină de literatură, una confesivă şi una de debut jurnalistic, plecând la drum doar cu un calculator şi multă dorinţă de a face posibilă o comunicare de alt fel cu membrii generaţiei tinere. Echipa iniţială, în frunte cu cel care creat conceptul (Cosmin Epureanu), a realizat un brainstorming în şcoală pentru a găsi o denumire adecvată revistei noastre, sfârşind prin a crea un

mix între anagrama numelui patronului nostru spiritual, matematicianul Octav Onicescu, şi necunoscutul care ne stătea înainte, notat tot...matematic, cu x. Aşadar, ONIX. Mai departe, totul e istorie...O istorie de succes, dacă ne numărăm, chiar şi acum, primăvara, premiile obţinute la concursurile de jurnalism şcolar. După trei ani de la data lansării, ONIX on line a rămas un reper aşteptat bilunar de lectori fidelizaţi prin temele de interes, prin colaborările directe şi invitaţii speciali ai rubricii de interviuri.

Vă propunem acum un număr special, omagial, în care ne-am raportat toate rubricile la o temă unică – în anul Caragiale, un altfel de Caragiale, având în vedere aspecte inedite ale biografiei şi creaţiei sale sau ale receptării lor. Bucuraţi-vă de lectură !

ONIX | 5


În şcoala altfel, un Caragiale altfel.

onix.onicescu.ro

Bubico, şezi mumos, mamiţo ! Text: Iuliana Roşu

…Bubico este copilul lui Gaston şi al Gigichii, care era soră cu Zambilica a Papadopolinii, ceea ce, care va să zică, însemnează că Zambilica este mătuşa lui Bubico după mama…”, zice cucoana din celebra schiţă caragialiană…E afectuoasă cu copilul ei sau al alteia ? Face genealogia vreunei rude aflate la vârsta copilăriei ? Deloc ! E o

formă de pedigree sui generis, realizată unui câine miniatural, simbol al plictisului burghez de sfârşti de secol XIX. Atent la detaliul realist semnificativ, Caragiale nu putea rămâne indiferent în faţa unei asemenea “mode”, care transforma animalele în păpuşi vii, surogate de urmaşi ce acopereau ridicol frustrările maternale din saloanele epocii. Mai mult chiar, se perfectează imaginar “încuscriri”, logodne ridicole între

Bichon-ul Maltez

animalele de casă ale diferitelor cunoştinţe, dovadă a transferului de necesar părintesc: “Papadopolina are o căţeluşă, Zambilica, foarte frumuşică ! Şade alături de mine; suntem prietene; şi dumnealui (arată pe Bubico), curte teribilă ! (Cătră Bubico:) Craiule !” etc. Î mbrăcaţi şi adăpostiţi în coşuri ori în braţele “mamelor”, bieţii căţei sufereau cumplit, fapt demistificat de călătorul cu simţ practic din “Bubico”: “auz o mârâitură

Pechinez-ii

Admirat in permanenta, Bichon-ul Pechinez-ii au fost intotdeauna Maltez este un caine foarte priete- caini plasati in proximitatea stanos ce nu-si dezamageste nicioda- panilor lor, depozitarii afectiunii ta stapanul. Ingrijit si hranit cosi atentiei acestora, obisnuiti sa fie respunzator, Bichon-ul Maltez se rasfatati si sa se plaseze in centrul incadreaza perfect in zicala mult sferei de interes cunoscuta : cainele este cel mai bun prieten al omului. Devotat si iubitor Maltezul este compania ideala atat pentru familii, cat si pentru singuratici.

Un asemenea exemplar de bichon e si Bubico, un ,,baietel cuminte si bine crescut''. Vreţi sfaturi de hrănire ? Dragalasul Bubico e răsplătit de stăpână cu zăhărel, asemeni unui copil si la fel tratat: ,, Sa-i dea mama baietelului

6 | ONIX

zaharel?...Bubico! Bubi! Completare: după ce căţelul jucărie vie “apucă bucăţica de zahăr şi-ncepe s-o ronţăie...cocoana scoate din alt săculeţ o sticlă cu lapte, din care toarnă într-un pahar...apropie paharul aplecat de botul

şi văz apărând dintr-un paneraş de lângă cucoana capul unui căţel lăţos, plin de de funde de panglici roşii şi albastre, care începe să mă latre…Doamnă, rău faceţi că-l ţineţi aşa de aproape pe Bubico şi acoperit aşa în căldură, poate să turbeze…” Dar să revenim la rasele de câini pe care urma, conform obişnuinţei din alte numere, să le prezentăm, în pofida imaginii lor stirizate de Caragiale, consecinţă a deformării stăpânilor.

Chihuahua Chihuahua este complet devotat şi extraordinar de loial. În mod obişnuit se ataşează de una sau două persoane, pe care nu le va mai părăsi niciodată. Sunt îndrăzneţi, lipsiţi de frică, foarte protectori cu stăpânii lor. Se descurcă cel mai bine dacă sunt trataţi cu atenţie de stăpâni. Firea lor este una gentilă, iubitoare şi

favoritului, care-ncepe să lipăie...”, spre perplexitatea furioasă a privitorului. ...şi a nostră, am putea spune, cei obişnuiţi să oferim animalului demnitatea ancestrală. Iată, dragi lectori fideli, un model de cum NU trebuie

să-ţi tratezi câinele, pe care Caragiale, cu verva-i acidă, reuşeşte să-l transforme într-un ghid de folosire pe dos: “Cum să-ţi dresezi stăpânul...” Am zis !


onix.onicescu.ro onix.onicescu.ro

Five o’clock Ion Luca Caragiale

Text: Barbu Alexandra

F

ive o’clock in English means five o’clock in the afternoon. In the wide world, each woman chooses one day a week (jour fixe), when she has guests at five o’clock in the afternoon and she serves them tea; that’s why it’s called “five o’clock tea” too, in Romanian it’s called “ ceaiul de la ora cinci”. Usually, women from high society, make public in Claymoor’s notebook, for their acquaintances to know, their receiving day. For example, we read in „L’Independance roumaine“: „Madame Esmeralde Piscopesco, five o’clock tea tous les jeudis“. -It’s Thursday! Let’s go, I say, to Madame Pisocpesco. The valet in suit and white gloves introduces me in the magnificent room of the gorgeous “hotel Piscopesco”. But I see nobody…A! In the back of the room! I hear them, in the intimate room with the purest style

Louis XV, them twittering , like two birds, two voices of women. I go there, Madam’ Măndica Piscopesco with her little sister, Madam’ Tincuţa Popesco. Madam Măndica, receives me with her usually grace. I have to tell… I have a big weakness for what French people call “ la causerie” and that’s why I usually go to mondains circles. So I like, in English, to talk to the women from the high society. I find in their conversation more grace than in men’s.Women know how to tell one hundred and one useless things in a more interesting way than men tell the most serious things. A flower, a little ribbon, a difference almost unseen between two shades, a nothing, sorted by the delicate mind of a woman and expressed with their sweet way of talking and with that charming game of the lights in their eyes gets, at least for me, an invincible charm, but look at me in my world… Here of course, I am going to spend some delicious moments with Madam Piscopesco, excuse me…

Text: Mădălina Carada Five o’clock en anglais signifie cinques heures . Dans l’aristocratie, chaque dame décide un jour par semaine (jour fixe) quand elle reçoit à cinq heures de l'aprèsmidi des visites et fait les invitès pour le thè. Donc, on dit "Five o`clock tea" , en roumain le thé de cinque heures. En général ,la dame du grand monde publie dans le carnet de Claymoor, pour leurs nombreux amis , le jour de leur réception . Par exemple, on lie a „L’ Independance roumaine“: „Madame Esmeralde Piscopesco, five o’clock tea tous les jeudis“. -Aujourd'hui c’est jeudi , je dis à Madame Pisocpesco. Son servant, en costume et le gants blancs, me conduit dans le salon de beauté, hôtel Priscopesco. Mais, je ne vois pas tout le monde... Ecoutez, dans le salon intime de pur style Louis XV , gazouillent les deux oi-

seaux, deux voix de dame. Je vais la-bas, „Madam’ Măndica Piscopesco” avec sa sœur, “ Madam’ Tincuţa Popesco”. Madame Mandica m’ accueillent avec grâce. Honestement...j`ai une grande faiblesse pour la causerie en francais que les dames utilisent et, par consequence, assister content à des cercles mondains .J`aime , en roumain , parler avec les dames du „grand monde “.

ONIX | 7


În şcoala altfel, un Caragiale altfel.

Eine kleine Nachtmusik – Caragiale şi Germania Text: Alexandra Dumitru

S

pre deosebire de unii confrați ai săi, „Molière al nostru”, Caragiale a învins împrejurările adverse, mânuindu-şi propriul destin şi situându-se deasupra vremurilor. Biografia sa prezintă totuşi perioade în care atitudinea lui a dat naştere unor semne de întrebare şi nu în ultimul rând, unor polemici. Înclinaţia marelui dramaturg pentru lumea germană şi apoi mutarea definitivă la Berlin constituie un aspect delicat din viața sa. Este surprinzătoare simpatia lui faţă de ţara care, la doi ani după decesul scriitorului, survenit în 1912, a aruncat lumea într-un măcel mon-

8 | ONIX

dial. Peste aceasta s-a suprapus şi reacţia dezaprobatoare a naţionaliştilor. „Ultimul ocupant fanariot”, în viziunea extremiştilor, a dovedit lipsa spiritului patriotic, ironiile sale la adresa naţionalismului construind o imagine intenţionat defavorabilă a societăţii româneşti. Cât de adevărate sau false sunt aceste afirmaţii nu poate hotărî nimeni, iar în lipsa documentelor şi a mărturiilor care să ateste motivele plecării din România, rămân numai ipotezele. În primăvara lui 1878, tânărul Caragiale, gazetar bucureştean, deja cu o piesă de succes în palmares, „O noapte furtunoasă”, a ajuns pentru prima dată într-un stat german, Austria. Până să

cunoască lumea germană de la Berlin, Caragiale iniţiază o serie de călătorii în străinătate, ideea de a se exila fiind mai veche. Prima dată, plănuieşte, întâmplător sau nu, să se mute la Sibiu, oraş cu puternice influenţe săseşti, iar anul următor, în 1892, se gândeşte la un alt oraş „germanic”, Braşov. În acea perioadă, Caragiale îi scrie unui amic din Cluj că stăruieşte mai mult ca oricând în dorinţa de a se stabili definitiv în Ardeal: „Acolo m-aş afla în sfârşit ajuns la liman ocrotitor; acolo m-aş vindeca în linişte de atâtea şi-atâtea ofense, mâhniri şi amărăciuni... acolo aş putea urma nedesăvârşita mea carieră literară, atât de des întreruptă de adâncă descurajare.” Societatea bucureşteană, „balamuc de ţesături şi intrigi bizantine”, i-au lăsat scriitorului un gust amar, factor decisiv în hotărârea de a părăsi ţara. În capitala dâmboviţeană a fost acuzat în „Revista Literară” că a plagiat drama „Năpasta” după o piesă a unui scriitor maghiar. Academia îi respinsese volumul „Momente”, astăzi capodoperă a literaturii române şi nu-i acordase premiile cuvenite din cauza opiniilor sale, incommode pentru

diverse instituţii publice. La Teatrul Naţional se făceau presiuni politice să nu i se mai monteze piesele. Colegii de partid îl marginalizau constant. În aceste împrejurări, în 1904, scriitorul, care trăise mereu strâmtorat, a avut şansa să primească o moştenire de la Ecaterina Cardini, o mătuşă bogată din Şcheii Braşovului. Această moştenire, pe care a râvnit-o ani de zile, îi putea asigura o viaţă confortabilă întruna dintre capitalele Europei. Şi totuşi, de ce a ales Berlinul? Mulţi pun această alegere pe seama nevoii de confort şi de civilizaţie. Mai multe sunt însă motivele pentru care Caragiale nu avea de ce să prefere fosta metropolă a Reich-ului. În primul rând, nu iubea clima aspră, iernile lungi şi ploaia. Capitala Germaniei nu oferea climatul blând pe care şi-l dorea el. În al doilea rând, Caragiale, un vorbitor excelent al francezei, nealegând un teritoriu francofon, a preferat în schimb, gest aparent de neînţeles, o ţară a cărei limbă nu o cunoştea şi după 52 de ani, era puţin probabil să mai dorească să o înveţe. Nu în cele din urmă, mentalitatea prusacă se dovedea a fi complet străină acestui


onix.onicescu.ro onix.onicescu.ro levantin naturalizat în Balcani. La plecare, îi scrie prietenului său, Alecu Urechia: „Plângemă! În acest moment pun în gură prima franzelă a exilului.” Berlinezul Caragiale se adaptează rapid la noile condiţii, fiind îndrăgostit de „ţara asta mândră, bravă şi plină de frumuseţi incomparabile”. Îl fascinau frumoasa disciplină nemţească, muzica clasică şi marca de bere Pfungstaedter. Spirit clasic, asculta cu încântare Haydn, Mozart şi în special Beethoven, pe care îl alinta, cu familiaritatea lui balcanică, „Babacul”, „Titanul” sau „Boierul”. În camera sa de lucru din vastul apartament berlinez chiar îşi amenajase un fel de sanctuar închinat „preafericitului Ludwig”. Se pare că puterea cea mai mare de facinaţie asupra sa ar fi exercitat-o, conform unei teze lansate recent de Vasile Lungu în “România literară” (anul XLIV, nr.11 din 16 martie 2012, p.10), Sonata Lunii, care ar fi generat şi rândurile următoare: “Strălucit-au vreodată aşa de dumnezeieşte razele reci ale lunii cum strălucesc aceste luminoase şi calde sonorităţi ? A înaintat vreodată discul ei pe calea eterată cu solemnitatea cu care curg valurile cântării acesteia ?” Din perioada aristocratică petrecută la Berlin datează o serie de poezii parodice, iar poveştile şi povestirile scrise atunci sunt adunate în 1910 în volumul „Schiţe nouă”, despre care însuşi autorul afirma că sunt opere „pe care nu le-aş da pe tot ce am scris până acum”. Plănuia chiar și să scrie o

piesă care să continue „O noapte furtunoasă” și „O scrisoare pierdută”. Tot din anii berlinezi datează o cantitate impresionantă de scrisori și cărți poștale trimise rudelor, prietenilor și cunoștințelor, dovedind astfel că, deși autoexilat, Caragiale păstrase o strânsă legătură cu țara de baștină, față de care a manifestat mereu o atitudine nesentimentală, pe de o parte și de irezistibilă atracție, pe de altă parte. Dramaturgul a satirizat necruțător lumea

ce se înconjura de cei mai buni prieteni din România şi de ce era la curent cu tot ce se întâmpla în ţară. Şerban Cioculescu, biograf, explică în „Viaţa lui I. L. Caragiale”: „Scriitorul s-a expatriat cu acea cuviinţă pe care o arăta şi ca artist şi publicist, nedoritor de reclamă zgomotoasă. A-l pune pe banca acuzaţiei înseamnă însă totodată a deschide procesul societăţii, care a făcut totul cu putinţă ca să şi-l îndepărteze. Materialiceşte vorbind, în chesti-

pe care a părăsit-o în favoarea Germaniei, însă ceea ce puțini știu este că el nu s-a îndepărtat niciodată de contrarianta lume românească. Casa lui fiind mereu deschisă, Caragiale era vizitat de nenumăraţi prieteni, ziarişti şi scriitori, din România sau din alte părţi ale lumii. Pe deasupra, aştepta nerăbdător veşti din ţară, discutând intens cu Paul Zarifopol, cel mai apropiat prieten şi corespondent, el însuşi un admirator al spiritului german. Aşadar, exilatul căuta să reconstituie în Germania mica ţară părăsită. Doar aşa se explică de

une de valori morale, societatea noastră i-a rămas debitoare: ea nu şi-a plătit datoriile faţă de creatorul unor valori nepieritoare.” Revoltele ţărăneşti din 1907, petrecute în Muntenia şi Moldova şi represiunea sângeroasă care le-a curmat i-au smuls lui Caragiale zâmbetul de pe chip. Într-o declaraţie adresată unui prieten, el afirma că numai atunci a regretat că se exilase. Astfel, evenimentele tragice din ţară îl determină pe Caragiale să publice la Bucureşti broşura „1907 din primăvară până-n toamnă”, un

eseu referitor la cauzele şi desfăşurarea mişcării ţărăneşti din anul respectiv. A trimis primul capitol chiar ziarului vienez „Die Zeit”, care l-a publicat cu semnătura „Un patriot român”. Barbu Delavrancea, bunul său prieten, i-a scris emoţionat: „Desigur, 1907 al tău e o minune ca adevăr, ca artă, ca sentiment, ca judecată.” Între timp, Caragiale îi trimisese fiului său, Mateiu, o scurtă scrisoare care cuprindea următoarele: „Împrejurările prin care a trecut și trece țara noastră și care-mi întristează așa de adânc bătrânețele să-ți fie îndemn în dragoste pentru patrie. Dumnezeu să-ți facă ție parte de vremuri mai bune la bătrânețe! Noi am început cu veselie și sfârșim cu mâhnire. Să vă dea vouă, tinerilor, Domnul să nu mai vedeți nici un rău arătându-se pe biata noastră țară.” Scriitorul s-a stins din viaţă în iunie 1912, în locuinţa sa din Schöneberg, în Innsbruckerstrasse nr. 1. Clădirea a fost distrusă în timpul celui de-al doilea război mondial. Bunul său amic, Zarifopol, îşi aminteşte, în 1928: «... m-am dus la Sachsenhof de-am băut o bere. Acolo, în toate părţile e numai Caragiale. Grozav mi-e dor de el. Când îmi scuturam ţigara în cenuşă parcă vedeam şi mâna lui întinzânduse pe masă – îl auzeam strigându-mă cu glasul lui răguşit: „Herr Doktor, Herr Doktor!” Greu de priceput că un om, ceva aşa de neastâmpărat, care e în atâtea feluri şi poate fi în atâtea locuri, acum nu mai e nicăiri...» ONIX | 9


În şcoala altfel, un Caragiale altfel.

onix.onicescu.ro

Din această (falsă) dilemă, Caragiale a ieşit învingător. S-a zis ! Text: Alexandru Boroş

E

xistă oameni pentru care impostura, minciuna şi dizarmonia interioară sunt un modus vivendi şi, implicit, un modus dicendi. Pentru alţii însă, aureolaţi de talent şi fantezie creatoare, adevărul poate fi greu de dovedit, în proximitatea mizeră a misificării „credibile”. Este şi cazul marelui dramaturg Caragiale, nevoit să se consume în stupide lupte de apărare a harului său titanic, încrucişându-şi floreta abilă cu croşeta dantelărind intrigi mârşave a unui detractor anonim valoric din vremea lu. Totul a început cu articolul publicat de Caragiale - „Un frizer-poet și o damă care trebuia să se scarpine în cap” - în data de 6 mai 1901 şi sub pseudonimul Ion, ce conținea un comentariu în celebrui stil ironic cu privire la textul trimis de un tânăr colaborator. Acesta semnase cu anagrama Caion ( Constantin Al. Ionescu pe numele său real) un poem patetic pe motivul părului iubitei. Iată un fragment din celebrul răspuns al lui Caragiale:

10 | ONIX

„Se știe că-n genere frizerii sunt, ca toți artiștii, foarte pasionați și foarte credincioși amanți ai fiicelor Malpomenei... În momentele sale pierdute, între curățitul pieptenilor și ascuțitul bricelor,

de care mai despletite. Unul dintre aceștia din urmă, dl C. A. Ionescu, un lirico-decadento-simbolistico-mistico-copilaro-secesionist, turbat de impresia stupefiantă ce i-a produs-o

razbunare împotriva marelui dramaturg. Astfel, pe data de 30 noiembrie 1901, apare un text de răspuns, plin de insulte, intitulat „Domnule Caragiale”, în care tânărul considera creația caragialiană „Năpasta” drept un plagiat dupa piesa de teatru maghiară, „Nenorocul”, scrisă de Kemeny Istvan. Semnatarul alătură cele două producţii, în dorinţa de a demistifica falsul caragialian şi de a denunţa ipocrizia închipuită a acestuia: „Domnule Caragiale,

orice frizer ortodox care se respectă trebuie să se dedea cultului măcar a unei muze profane... Unii cântă cu flautul ori cu ghitara; alții zugrăvesc sau compun tablouri, în fel de fel de nuanțe, cu firele de săpun – rachiu; alții fac versuri care mai de care mai nepieptănate, și alții scriu poeme în proză, care

capelura d-auro-blondoirizo-bronzată a aceleia care etc., ne trimite, cu rugămintea de a o publica, următoarea capodoperă în genul ei, pe care o dedică părului aceleia care etc.” Caion, mânat de furie și influențat de anumite personaje din anturajul său, începe să se gândească la un plan de

[...] Această speță de mandarini înflorește și în literatura noastră și unul dintre ei este și domnul Caragiale. Bea domnul Caragiale, lumea zice că face spirit; varsă domnul Caragiale din pricina vinului, lumea zice că face spirit; poate că dă spirt pe-afară, dar spirit ne-a ferit Domnul sfânt să vedem. Când înjură domnul Caragiale, iarăși lumea aplaudă și zice că dumnealui face satiră populară. [...] Se spunea


onix.onicescu.ro onix.onicescu.ro

odată că-i original nevoie mare și că tot ce a scris nu-i decât produsul capului dumnealui și al năzdrăvanului cela de rachiu. Acum și această faimă a zburat, căci capodora sa, „Năpasta” nu-i decât un plagiat după o dramă ungurească, intitulată „Nenorocul” și datorată unui Kemeny Istvan, dramă tălmăcită în românește de către Alexandru Bogdan în anul 1848, la Brașov.” Reacţia lui Caragiale după replica poetaşului de ocazie e, la început, tăcerea supefiată. Nu pentru că micul scriitor ar fi deconspirat vreun plan bine ascuns, ci mai mult pentru că năpăstuitul dramaturg nu avea absolut nicio idee de presupusa coincidență. Caragiale începe să facă cercetari intense pentru a afla mai multe despre scriitorul maghiar și operele lui, dar nu găseşte nicăieri nicio referinţă despre acest autor, nici măcar în arhive. Conchide că totul era doar o născocire a unui personaj disperat și lipsit de talent, care-şi acoperă frustrările eşecului litera cu vitriolul urii îmotriva celor mari. În scurt timp, Caragiale se decide să-l cheme în fața Curții de Justiție pe cel ce l-a acuzat de plagiat, principala acuzaţie fiind defăimarea. În timpul procesului, scriitorul Barbu Ștefănescu Delavrancea, care era avocatului reclamantului, reușește să demonstreze instanței faptul că documentele prezentate de Caion erau false și, mai mult decât atât, arată în-

tregii lumi că autorul străinn invocat era doar un nume fictiv, născocit de Caion pentru a-şi ponegri asupritorul literar Denigratorul, insistent („Căci nu mai e nimeni ca Caion”, cum semnala voit cacofonic Caragiale) perseverea-

„Puterea întunericului”, de Tolstoi. După dovedirea nevinovăției în cele două acuzații de plagiat, judecătoria îl condamnă pe Caion la închisoare corecțională și la plata a 500 de lei amendă penală, precum și plata a 10.000 lei despăgubiri civile.

ză în mistificare, nevoit să-şi apere acum propria onoare. Disperarea acestuia avea să-l ducă la o schimbare totală de planuri, căci decide să revină la acuzația inițială, afirmând acum că opera plagiată era, de fapt,

Sentința a fost atacată de tânăr care, de această dată, a venit în instanță flancat de doi avocați la modă în epocă, Tanoviceanu și Danielopolu. În cadrul noii sesiuni, Caion a admis că acuzația de plagiat cu piesa de teatru

„Nenorocul” a fost făcută pentru a stârni polemică, însă nu a renunțat și la ce-a de-a doua acuzație, în care afirma că între „Năpasta” și „Puterea întunericului” exista totuși o asemănare; nu de subiect, ci de modalitatea de abordare a subiectului. Absurd, am spune azi, şi ridicol !... Însă, decizia finală a instanţei a fost de achitare a Caion, deși s-a demonstrat ulterior eroarea făcută de jurați în cumpănirea cazului. Deşi dovedit cert ca încercare defăimătoare, procesul i-a lăsat un gust amar lui Caragiale, intensificat de alte semne ale nerecunoaşterii lui la justa valoare, care aveau să decidă, în final, repatrirerea lui târzie în Germania. Accidentul biografic a rămas în istoria noastră literară ca mostră de gratuitate, consumând energia creatoare a marelui dramaturg către zone ale gratuitului şi ale efemerului care aveau să-l marcheze interior. Putem exclama, astfel, ca gânditorul antic: „O, tempora, o, mores !”

ONIX | 11


În şcoala altfel, un Caragiale altfel.

Dimensiuni spirituale caragialiene - religiosul „Noi – nu ne închinăm. Închină-se nerozii!”

Text: Camelia Dobre uzim, dar nu mai ascultăm, privim şi nu mai vedem...E o degradare nu a simţurilor umane, ci a conştiinţei nostre, a fracţionării relaţiei omului modern cu el însuşi. Această disoluţie interioară era sesizată, încă la început de secol, de marele Caragiale, ale cărui profunzimi sufleteşti au fost nedrept ignorate de contemporani, în favoarea laturii lui satirice. Afirmaţii ama-

părtării omului supus unui galopant proces de modernizare de sinele său profund religios, în favoarea unor vanităţi care îi consumă fiinţa în schimbul unei mici glorii efemere. Pradă, unii dintre noi, aceleiaşi confuzii (şi de valori, dar şi de percepere unilaterală a spiritualităţii maestrului), ne putem completa imaginea despre Caragiale ascultând lamentaţiile sale în faţa unei lumi din ce în ce mai indiferente, mai agresiv (auto)laicizate, precum şi profetizările sumbre în

re, de o cutremurătoare actualitate parcă, relevă îngrijoararea scriitorului pentru fenomenul înde-

privinţa regăsirii de sine umane. Cu alte cuvinte, scriitorul român antici-

A

12 | ONIX

pează celebra formulare ulterioară, conform căreia secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc, pe un ton care ne surprinde, după o lectură monocoloră a paginilor sale. Totuşi, modernitatea secularizantă a contemporaneităţii scriitorului e blamată cu acelaşi ton coroziv din articolele politice, de pildă, relevând congruenţa stilistică comentatorului. Iată o pagină inedită din notaţiile asupra fenomenului: „De altă parte, tinerimea şi damele se abat uneori la câte o biserică high-life şi spre cinstea lor, trebuie să mărturisim că sunt pătrunse de tot respectul cuvenit casei

Domnului: atât tinerimea cât şi damele se prezintă acolo cu toată-ngrijirea. Atât numai că vorbesc cam tare.” Pe câtă vreme bisericile noastre ortodoxe româneşti părăsite de credincioşi, mai ales în Capitală şi-n oraşele mari, decad pe văzute; pe câtă vreme toaca şi clopotele noastre fac sgomot de-asurda, ne mai aflându-se urechi care să le înţeleagă glasul şi chemarea; pe câtă vreme o biată prescură şi câteva linguri de vin ajung unui trist altar pe mai multe duminici – ce se-ntâmplă în altă parte?”


onix.onicescu.ro onix.onicescu.ro

După Caragiale Revizorul, Caragiale Regizorul

Text: Alina Manafu

D

espre felul în care se desfăşurau repetiţiile pieselor lui Caragiale, una dintre cele mai atuentice mărturii ne-a rămas de la marele actor Constantin Nottara: Repetiţiile la piesele lui Caragiale nu se făceau în modul cel obişnujit, mai ales că mie mi-a căzut plăcuta sarcină să le montez pe toate. (...) În adevăr, eu însemnam poziţiunea fiecărui personaj, trecerile de la un loc la altul, după importanţa mişcărilor sufleteşti, însă toată lucrarea mea de punere pe scenă, de regizor, era făcută în mod provizo-

riu, pentru că de îndată ce Caragiale venea între noi, repetiţia lua alt aspect. Autorul începea să arate actorilor jocul în felul lui. Nu se mulţumea, de pildă , să dea o intonaţie sau să fixeze anumite gesturi sau mişcări de fizionomie. Se aşeza alături de actorul care repeta şi repeta şi el cu actorul, adică antrena şi călăuzea pe actor pe linia personajului conceput de dânsul, cu glasul, pentru că el ţinea ca la anume roluri actorul să-şi schimbe şi glasul, cu intonaţiile, cu accentul, cu mimica, cu gesturile, în fine, cu tot aparatul trebuincios unei interpretări. În momentul acela era interpretat acelaşi rol de doi actori. Această manevră o reîncepea cu toţi actorii în parte şi nu contenea până ce nu se ajungea la realizarea desăvârşită a interpretării. În timpul ăsta, Caragiale se oprea din când în când şi făcea haz de jocul amândurora, zicând: „Mă, dar ştii că o să iasă frumos !” Şi apoi o pornea mai departe şi tot aşa, până se făcea toată repetiţia şi a doua zi la fel, şi la alte repetiţii asemenea, luând însă din ce în ce

mai puţin parte la dublarea rolului dimpreună cu actorul. În sfârşit, actorul rămânea să repete singur şi Caragiale sta pe un scaun lângă sufleur, ca un spectator care se distrează şi face haz de glumele şi de situaţiile mucalite ale personajelor din piesă, zicând mereu: „Mă, dar ştii că o să fie frumos !” Fireşte că avea Caragiale preferinţele lui pentru un anumit stil actoricesc, pentru unii dintre actori care înfăţişau partea serioasă şi sentimentală din piesele lui. Aceştia nu erau dublaţi de personalitatea lui la repetiţii, erau lăsaţi slo-

bozi şi numai din când în când intervenea unde era de făcut legătura dintare pateticul interpretativ şi situaţiile comice înfăţişate de tipurile mucalite şi hazlii. Apoi ţinea foarte mult ca sfârşiturile de act, care mai totdeauna se încheiau cu tămbălău, să fie puse la punct în aşa fel, ca să aibă cât mai multe ridicări de cortină. ...şi se pare că posteritatea i-a asigurat un număr impresionant de ridicări ale cortinei. Bis pentru geniul dramatic caragialian, demn moştenitor al bunicului-actor Costache Caragiali !

ONIX | 13


În şcoala altfel, un Caragiale altfel.

Moduri şi mode pe la 1890 Text: Irina Corbu

I

nca din cele mai vechi timpuri,oamenii au fost preocupati de aspectul exterior. Vestimentatia poate evidentia gustul pentru frumos al unei persoane, starea sociala, mediul din care provine . Pe la 1890, moda feminina includea palarii gigantice, cu pene bogate, de păsări exotice, rochii din catifele grele, lungi, îmbogăţite cu dantelă. Decorate cu panglici, flori și ornamente de pânză, palariile erau atat de larg raspandite, devenind un accesoriu obligatoriu in tinuta unei femei, îi oferea eleganta si definea un anumit statut social.O femeie schimba cel puţin două - trei pălării pe zi, în funcţie de moment şi de activitate. Se acorda o atentie deosebita detaliilor in vestimentatie, doamnele purtand accesorii pretenţioase şi scumpe: aur, argint, os (în cunoscutele camee, care împodobesc ţinutele frumoaselor din fotografiile de epocă). Personajele caragialiene respectă cu stricteţe moda vremii, justificându-şi statutul social sau mimând doar intrarea în lumea burgheză (Miţele, Didinele, Vetele şi Ziţele din comedii se îmbracă 14 | ONIX

“preţios” când merg la Iunion). Dar ceea ce-i conduce pe eroii lui Caragiale în opţiunile lor vestimetare e, mai presus de toate, pretenţia. În acest sens, în finalul Scrisorii pierdute, Farfuridi şi Brânzovenescu, alături de alţi alegători “mai spălaţi”, apar “în costume de pretenţie provincial”. Aceeaşi căutare a eleganţei se întrevede şi în ţinuta lui Rică Venturiano: “cu sticlele-n ochi, cu giubenul în cap şi cu basma iac-aşa scoasă”, după caracterizarea lui jupân Dumitrache. Alteori, mahalagii împrumută aere de eleganţă “provincial” şarjând pe dealii, precum Crăcănel: “Miţo, să mă vezi cu ghete de brunel

cu bizeţ pe catafalc !...). În altă parte, Tiberiu Bumbeş (Premiul întâi) se face purtătorul de cuvînt al modei epocii: “Tânărul institutuor poartă o redingotă neagră foarte lungă-n poale; în schimb, pantalonii tot negri sunt destul de scurfţi; jiletca alba deschisă; o fundă mare rose-pale la gât, ale cărei căpătâie fâlfâie la fiecare mişciare pe manişca egretie ca porţelanul; în picioare pantofi galveni şi ciorapi crème; în mâini mănuşi gris-perle; o pălăriuţă canotieră de paie de deosebite feţe, cu panglica ecoseză asortată şi umbrella cenuşie de soare. Fiindcă e vânt afară, pălăria este garantată cu şiretul petrecut printr-un

nasture al redingotei. Toaletele feminine au însă culori mai vii chiar. În 25 de minute, soţia decanului avocaţilor “trage după dânsa o interminabilă rochia de catifea verde cu funde bogate de satin rose”. Miţa Protopopesco arborează o pălărie mare, bleu gendarme, cu panglici vieux-rose în Five o’clock. Îmbrăcămintea doamnei Georgescu din ziua plecării la Sinaia (Tren de plăcere) include „bluza vert-mousse, jupa fraise ecrasee şi pălăria asortată; umbreluţa a roşie, mănuşile alvbe şi demibotinele de lac cu cataramă; ciorapii de mătase vărgaţi, în lungul piciorului, o bandă galbenă şi una neagră, despărţite cu câte un fir stacojiu”. Toaleta de bal a doamnei Cuţopolu (O blană rară) frizează ostentaţia, opulenţa vestimentară trădând originea umilă a acestei fiice de slujbaş, „ajunsă” prin căsătoria cu un deputat milionar: „o arătare ca din poveşti... O rochie de catifea vânătă-deschis ca opalul...Pe cap, pe umeri, pe gât, pe braţe, în degete, în urechi, o avere, o avere întregă, în pietre scumpe !” Costumul copiilor e, şi el, interesant pentru evoluţia mentalităţilor sfârşitului de veac XIX. D-l Goe "poartă un


onix.onicescu.ro

frumos costum de marinar, pălărie de paie, cu inscripţia pe pamblică Le Formidable", Ionel Geogescu (Tren de plăcere) “nici nu mai încape discuţie, el va purta la Sinaia uniforma de ofiţer de vânători ca prinţul Carol”. Imitarea uniformei militare pentu băieţi e un semn al cosmopolitismului, dar şi al prestigiului de care se bucura armata, generând chiar atitudini războinice premature din partea odraslelor răsfăţate, care-şi supralicitau falsa

condiţie de comandă faţă de părinţi (vezi atitudinea agresivă a lui Ionel din

onix.onicescu.ro

Vizită, care socate sabia şi loveşte, în extazul admirativ al mamei). În sfârşit, contrar cunoscutului proverb, la personajele lui Caragiale “haina face pe om”, conferindu-i prestanţă, autentică sau împrumutată, trădându-i deseori gustul îndoielnic, dar întotdeauna treapta estetică şi socială pe care-l exilează părintele lor spiritual, cu ochi atent, dar mereu caustic.

“Dresuri” şi “sulemeneli” la 1900 Text: Roxana Crînguş

S

ecole la rând, femeile au căutat soluţii pentru a sublinia ochii,a vopsi buzele şi a adăuga o umbră de culoare pleoapelor. Din cele mai vechi timpuri,cosmeticele au avut un rol deosebit în transfigurarea femeii.Machiajul face ca femeia să se simtă admirată, să atragă priviri şi să domine prin imagine. La noi, primele consemnări despre machiaj apar pe la 1820. Nuanţa pielii la modă era terifiant de albă,străvezie,pură şi de aceasta dată pudra este înlocuită cu un praf de grâu asemănător făinii. Tenul pal desemna statutul unei persoane. Cu cât statutul era mai înalt,cu atât aceasta petrecea mult timp in spaţii închise pentru a-şi proteja

tenul pal.Pudra aplicată pe faţa dădea un aer şi mai aristocrat. Pentru a-şi pune în evidenţă ochii, femeia începutul secolului XX folosea cărbunele prelucrat în locul rimelului.Acesta era făcut dintr-un amestec de cărbune si vaselină sau petrol, altele din combinaţii pe bază de plumb. Pentru a sublinia forma buzelor şi a le da o culoare, foloseau rujul. Rujul roşu îmbinat cu o piele foarte albă,reprezenta înaltul statut social. Rujul putea fi un amestec pe bază de miere şi plante sau o vopsea de tip henna.Pentru o vreme,se folosea un amestec de iod şi brom,care însă avea efecte negative asupra sănatăţii. Spâncenele nu erau nici ele neglijate.Trebuiau pensate şi pentru accentuarea lor foloseau carbunele. Obrajii erau şi ei puşi in

evidenţă.Pentru un plus de culoare aceştia erau ciupiţi. Aşadar,machiajul era contradictoriu.Deşi,rolul era să pună în lumină fragilitatea,privirea întunecată era mai degrabă atributul unei femei care emana putere şi autoritate. Toate aceste aspecte par a fi fost cunoscute şi de femeile protipendadei, dar şi de mahalagioaicele caragialiene. Sulemenelile exagerate erau erau considerate apanajul femeilor uşoare, motiv pentru care se prefera „naturaleţea”, lipsită de „dresuri”. Oricum, adaosurile de înfrumuseţare erau ţinute secrete, mai ales ferite de ochii masculini. Sanctuarul feminin al frumuseţii trebuia să rămână exclusiv iar alambicul unde se adunau cosmeticalele – o alchimie rămasă misterioasă. Nu şi pentru Caragiale...

ONIX | 15


În şcoala altfel, un Caragiale altfel.

Politici şi delicatese

Text: Liliana Cristache

Bună mâncare! Pâine caldă, raţă friptă pe varză, cârnaţi de purcel prăjiţi, şi nişte vin ! şi cafea turncească ! şi râs şi vorbă...” Sunt datele de identificare ale atmosferei specifice hanurilor din nuvelele caragialiene, în care călătorii eliberează o vitalitate debordantă, se descătuşează de constrângeri şi construiesc o formă de confrerie ad-hoc, agreabilă şi generatoare de verbozitate. Lista de bucate a Hanului lui Mânjoală e stârneşte un apetit sănătos, neaoş, românesc, pe care-l vom găsi mai târziu în hanurile lui Sadoveanu. Gastronomia caragialiană prezintă două coordonate, în funcţie de mediul în care este plasat personajul: una autohtonă, formată din feluri simple, cu gust frust, lipsit de complexe şi complicaţii, autohton („ La conac, tingirile şi căldările clocotesc, grătarele sfârâie,

16 | ONIX

cântă lăutarii, forfoteală şi larmă mare...”), altul mai complicat, specific protipendadei urbane. Tranzitorie rămâne bucătăria cârciumii de mahala orăşenească, dominată de cârnaţii afumaţi şi mititei, stropiţi cu ţuică din belşug. Cârciumarii ori cârciumăresele (vezi Leanca Văduva din „Justiţie”) sunt, de cele mai multe ori, locvace, spaţiul consacrat fiind unul al colportării de veşti ori al micii bârfe. Fauna umană a locului numără mahalagii cu ferme convingeri despre soluţia succesului în viaţă, frustraţi care-şi împărtăşesc tuturor şi nimănui neîmplinirile

locale. Mai complexă este însă atmosfera berăriilor, în care se fac empirice comentarii politice, se pun la cale cumetrii de partid, se perfectează tranzacţii comerciale, se fac şi se desfac relaţii. De asemenea, cafenelele, mai ales cele „Central”(clişeu denominativ dominant, vezi „Telegrame”), sunt sedii ale vrajbei civice, dar şi ale împăcării ulterioare: „Raul Grigoraşcu insultat grav dumnezeu mami şi palme cafine central. Ameninţat moarte. Viaţa, onorul nesigure” etc. La fel, în „Politică şi delicatese” asistăm la o

sufleteşti sau indivizi care pun la cale mici potlogării

prezentare culinară de, fireşte,” delicatese” pe care

un negustor le are în prăvălie. Acesta, cu iscusinţă şi isteţime, reuşeşte să dea

o lecţie politicienilor, care după un lung şir de încercări renunţa la orgoliu pentru „delicatese”. „Icre moi”, „somon proaspăt”, „langustă vie”, „strdii” şi „ananas” sunt o mică parte din bunătăţile pe care le deţine negustorul. Totuşi, până la urmă, şi politica trece prin stomac. Pentru necunoscători, iată câteva date minimale: Din cele mai vechi timpuri se cunosc calităţile nutritive ale icrelor multor specii de peşti. Icrele au o largă utilizare în arta culinară, acestea putând fi servite în stare proaspătă, ”icre moi” , sau sărată. Somonul este bine cunoscut ca o specie de peşte cu conţinut slab de grăsime, fiind consi-


onix.onicescu.ro onix.onicescu.ro

derat unul dintre cel mai calitativ peşte pentru consum, diferenţiindu-se de celelalte cărnuri albe prin preţ. Langusta este o crustacee, fără cleşti, care poate fi preparată în variate moduri, şi fiind foarte apreciată pentru gustul ei, desăvârşit. Stridiile sunt un soi de moluşte, cu cochilii neregulate, unele comestibile altele care produc perle. Stridiile de Mennes au fascinat întreaga lume prin gustul lor incomparabil. Toate sunt destinate aici potolirii vrajbelor politice, reuşind să împrietenească adversari anteriori redutabili. Băuturile preferate ale personajelor din proză scurtă caragialiană sunt: ţuica, băută în bir-

turi de la marginea oraşelor sau în cârciumi de ţară, mastica ( la „clondir”) şi romul de Jamaica, cu care

„se magnetizează”, de pildă, Catindatul din „D,ale carnavalului”, dar şi braga, băută la colţ de straţa din mâna negustorilor ambulanţi. Berea rămâ-

Caragiale şi muza epigramei

L

Unui senator imba ascuţită şi spiritul critic caraCănit? Şi crezi că ăsta-i chipul gialian se exprimă Să-ntinereşti în adevăr?… şi prin epigramă, o formă deloc sumară de experesie Ca Venerii să fii discipul Mai va ceva pe lângă păr! a vitriolului lingvistic al dramaturgului. Inmuind Domnul Cuza peniţa în venin, el schiţează caricaturi în cuvinte, Te-ai înălţat atât de sus, din care răzbat chipuri şi voci din cultura şi politica Iubitul meu amic; În cât să nu te miri de-mi pari, vremii. Iată cum supuDe jos, atât de mic ne oglinzilor concave şi convexe pe câţiva dintre contemporani: Unui clubman

ne însă suverană pentru convivii urbani, clienţi ai unui Gambrinus, să spunem. Ea dezleagă limbi,

pune o analiză amplă, dar şi o tratare jurnalistică multiplă, pornţionată în episoade. Vom reveni cu alte amănunte în numerele viitoare ale revistei noastre. Sper să vă fi deschis...apetitul !

(re)confirmă amiciţii ori marchează aplanarea unor conflicte. În fine, gestionarea unui inventar gastronomic caragialian presu-

Doamna cu evantai Pe canapeaua elegantă Se-ntinde doamna nonşalantă Şi c-un papyrus se evantă De atmosfera ambiantă. Făt-Frumos cu Moţ în Frunte Zi că-i dragoste, şi pace ! Te-a vrăjit ? atât ţi-a fost : Din pocit, frumos îţi face, Şi deştept din ăl mai prost.

Teleor Ţaţa E lucrul natural, Iubitul meu amic: Cu cât te înalţi mai sus, Cu atât te văz mai mic.

La cărţi, c-un as eşti asasin, “Cu spada-n luptă, spadasin; Dar fără spadă, fără as, Tu singur spune: ce-ai rămas? ONIX | 17


În şcoala altfel, un Caragiale altfel.

La bulivar, birjar !

Text: Eduard Nedelcu

I

nca de cand au aparut primele cai ferate, oamenii erau suspicioşi cand venea vorba de calatoria cu trenul. De aici temerea ca de la acea viteza se putau produce leziuni la nivelul creierului celor care calatoreau. Trenul, noutate explozivă a epocii, devine o sursa de inspiratie şi pentru fratii Lumière, inventatorii cinematografului, care organizeaza prima proiectie publica a unui film la 28 decembrie 1895 la Paris, in localul "Grand Cafe", Boulevard des Capucines. Filmul, intitulat “Sosirea unui tren in gara”, a rulat, imediat dupa premiera franceza si la Bucuresti. Filmul fratilor Lumiere cu trenul a speriat initial auditoriul, care a fugit din sala de cinematograf, surprins de realismul proiecţiei. La Caragiale, sensibil şi el la noutate, trenul e “un moft”, în sensul mitician al cuvântului, formă de divertisment burgheză, vecină snobismului. În “Bubico”, “ În tren accelerat”, “D-l Goe” , “Tren de placere”., Caragiale ridi18 | ONIX

culizează automatismele mic burgheze ori lipsa de educaţie a odraslelor scăpate de sub control matern, cosmopolitismul matroanelor proprietare de căţei-bibelou impertinenţi ori indiferenţa taţilor de familie “bună”, cu tabieturi care pierd din vedere grija familială. Vehiculul ne ofera o imagine sugestiva in care putem intui cateva atribute ale lumii caragialiene, plina de dinamism si in cautare de senzatii. Călătoria cu trecunul poate fi o formă de relaxare, o expediţie chiar, dar şi un prilej pentru a relata amicilor, în saloane sau la berărie, aventuri de voiaj. E, aşadar,o formă de cosmopolitism. Caragiale include aceste stari posibile intr-un cuvant de maxima fascinatie: placerea, dar si de maxima instabilitate. Ca si fericirea, placerea e in, viziunea scriitorului nostru, inselatoare, amenintata de relativizare si platitudine, de reversul sau, care inseamna caderea in grotesc si scandalos. Un vehicul comun în epocă, specific deplasărilor urbane pe distanţe mai scurte, e însă birja.

Angajarea ei presupune un adevărat ritual al negocierii plăţii pentru distanţa de parcurs, dar şi posibilităţile material “rezonabile” ale clienţilor. Un personaj aflat între pitoresc şi anonimat e birjarul. Departe de a fi un simplu mânuitor al hăţurilor, el devine pentru client un interlocutor dominat de verbozitate, manevrat deseori prin intermediul bastonului domnilor sau al umbreluţelor cu mâner ascuţit al doamnelor, la fel cum acesta procedează cu caii – dreapta, stânga, oprire. Interesante sunt şi formulele-îndemn – “Mână !”, “La bulivar, birjar !”, care conferă, pe lângă informaţia propriu-zisă, şi prestanţă clientului burghez, reconfirmând statutul său de ins care comandă, prin puterea banului. Dacă oraşul – spaţiu predilect, fetiş al lui Caragiale în schiţe – vizează astfel de mijloace locomotoare, moderne în epocă, ruralitatea atmosferei multora dintre nuvele rămâne can-

tonată în tradiţie, vizând deplasarea cu atelaje de tipul carului cu boi au a căruţei cu cai. Calul este, de altfel, principalul “vechicul”, cu care călăreţul leagă deseori o prietenie sui generis, dusă până la complicitate, în cazul aventurilor amoroase ilicite. Asta se întâmplă şi cu tânărul protagonist al nuvelei “La hanul lui Mânjoală”, al cărui cal se întoarce pe urmele stăpânului său, urmându-i gândul la atrăgătoarea Mânjoloaia… şi al acesteia la stăpânul său. Să fie o vrajă, să fie intuiţie…cabalină ? Nu vom şti niciodată, pentru că “asta e altă căciulă”…


onix.onicescu.ro onix.onicescu.ro

Caragiale pastelist

Î

ntre Scilla şi Charibda, între liric (aşa cum se mărturisea cândva) şi stiric (aşa cum îl percepea contemporaneitate şi posteritatea literară), se situează tipul de sensibilitate caragialiană. Iată două viziuni asupra aceleiaşi teme, în oglinzi sufleteşti diferite:

PASTEL OPTIMIST

PASTEL PESIMIST

Cand ploua lin in primavara, Toti zic: “Sa dea Domnul, sa dea!” Si de te culci pe prisp-afara, Mai vezi pe cer si cate-o stea... E cald, si ploaia racoroasa Ozon in aerul curat In urma-i lasa; dragastoasa Natura toata-i un pupat. Se pupa corbi, de bucurie Ca au scapat de iarna grea; Se pup brabeti cu galagie, Si iata si o randunea... Si-o barza... calca cu masura Cu pasul grav, explorator, Se plimba chiar prin batatura Cu aerul nepasator. Cand ploua toate germineaza; Pamantul liber de zapezi, Spalat de ploi, se decoreaza Cu mii de mii de muguri ve zi... In tarini graul incolteste, In dealuri via o dezgrop; De ploaie tot se-nveseleste, Pe orice frunza e un strop. Si soarele o calda raza Trimite pe furis prin nori; Iar flori si pasari ca sa-l vaza Se-nalta, zboara catre zori.

Tot ploua! A! ce primavara! Cum curge fara sa mai stea! Se-ntinde ceata grea p-afara, Pe cerul sumbru nici o stea. E frig... si apa mocirloasa Infecta aerul curat, La camp e balta mlastinoasa Si codrul doarme intristat. Sunt tristi si corbi-n deal de vie, Cobesc din nou a iarna grea; Plouate vrabii cad o mie, Nu vezi zburand o randunea. O barza, cu pas de masura, Soseste ca explorator... Si ploua... ploua…-n batatura, Pustiu... Departe pleaca-n zbor. Tot ploua, ploua, inundeaza... Mai vin si ape din zapezi; Umflate, apele spumeaza, Torente curg din codrii ve zi. In tarini graul putrezeste, Sub piatra-n deal vii se ingrop; De ploi plugarul saraceste, Malai, faina, nu e strop. Si soarele, o slaba raza Cand o mai pierde printre nori, O trista balta lumineaza Fara apus si fara zori.

ONIX | 19


În şcoala altfel, un Caragiale altfel.

Armament sentimental feminin în comediile lui Caragiale Text: Camelia Dobre

C

onform biografilor săi, viaţa sentimentală a lui Caragiale nu şi-a căutat „validarea” în vreun fel, în opera sa literară, ci l-a determinat să-şi dezvolte, ca scriitor, o anume atitudine ironică, uşor condescendentă faţă de majoritatea personajelor feminine din teatrul şi proza sa. Personajul feminin din opera lui Ion Luca Caragiale este atât de complex, mobilează lumi şi planuri ficţionale atât de diferite, de la real până la fantastic, încât deschide o multitudine de variante de percepere şi interpretare. Personajului feminin din opera lui Ion Luca Caragiale nu i s-a destinat un spaţiu substanţial, dar în jurul acesteia, s-a profilat o imagine schimbătoare realizată de diferitele opinii asupra sa şi de configurarea unui imaginar portret proteic : femeie isterică şi bovarică, snoabă, tirană şi mercantilă, malefică, energică şi manipulatoare, romanţioasă, dar violent

20 | ONIX

pasională, teatrală dar realistă, adulterină din frustrare, ispită, vrăjitoare dar „virgină” sufleteşte, răzbunătoare, dar sentimentală. Zoe Trahanache este cea mai distinsă dintre toate personajele feminine ale teatrului caragialian. Zoe iese in evidenţă, ea fiind diferită de

situaţie, realizat cu mare artă de autor, este savuros, Zoe fiind nevoită să lupte astfel pentru salvarea aparenţei sale. În acest sens, indirect, prin comportamentul ei, prin relaţia cu celelalte personaje, se remarcă însuşirea unei femei energice, care este hotărâtă să iasă din impas. Prin urmare, apelează la

celelalte personaje feminine din operele lui Caragiale, despre care se poate spune că sunt inculte şi mahalagioaice. Este tipul damei din societate care se face remarcată prin frumuseţe şi inteligenţă şi pe care moralitatea în sine nu o interesează, ci doar moralitatea aparentă. Comicul de

toate mijloacele pentru a-l convinge pe Tipătescu sa-l sprijine pe Caţavencu în alegeri: plânge, leşină, ameninţă şi trece de la o stare la alta cu dezinvoltură, ca o actriţă. Zoe e ridicolă prin manifestări, dar spre deosebire de alte personaje feminine din teatrul lui I. L. Caragiale, nu e

ironizată până la sarcasm. Putem observa aşadar, o uşoară schimbare comportamentală a femeilor din opera lui Caragiale. Trecerea de la stabilitate la diversele şantaje sentimentale corelează cu personalitatea femeilor din diferitele opere ale scriitorului. Femeia “simţitoare” şi “curăţică” reprezintă stilul feminin al epocii, caracterizat de asemenea, şi prin şantajul sentimental tipic feminin, leşinul. Dacă Zoe Trahanache se învârte în lumea burgheză a capitalei judeţuluji de munte, Miţele, Didinele, Ziţele şi Vetele celorlate comedii sunt prizonierele mahalalelor urbane. Viaţa lor sufletească e dominată de o tendinţă purernic imitativă a eroinelor din romanele sentimentale la modă ori a arsenalului sufletesc feminin din romanţele colportate în epocă. Să ne-o amintim pe Veta fredonând o “bucată” muzicală, ascultată vrândnevrând, la Iunion: Întrun moment de fericire, / Stelele s-au umplut de dor / Şi, printr-o perlă de iubi-


onix.onicescu.ro onix.onicescu.ro

re, / Mi-au revărsat razele lor… După principiul imitativ de care aminteam, jocul scenic e previzibil: “(Şade lângă masă, deschide albumul şi dă de portretul lui Chiriac): Ah ! Ah ! Chiriac ! (Fredonează întâia strofă din Portretul, de d.G.Sion), evident, cu versuri stâlcite: Când ore de-ntristare vor tulbura vreodată / Frumoasa-ţi inimioară, tu vezi portretul meu, / Şi crede că eu sufer cu tine deodată, / Şi c-amândoi atuncea compătimim mereu. Şi, într-adevăr, eroinele suferă, cu patetisme gestuale ce trădează implicarea sentimentală ca alternative la plictis.

Fac imputări amanţilor, se plând, ameninţă cu sinuciderea chiar, pentru a (re)

plicate, precum Ziţa, care, în urma corespondenţei asidue cu Rică Venturiano,

dobândi amorul lor, crezut diminuat. Altele sunt capabile de planuri com-

şi a unei urmăriri repetate pe drumul de întoarcere de la Iunion, îl cheamă

conspirativ acasă prin intermediul lui Spiridon, aşa cum procedează şi damele din “D’ale carnavalului”, folosindu-l pe Iordache. Şantajul sentimental forţează mâna celor vizaţi, care totuşi reuşesc să facă echilibrism între mai multe „amoruri”. Aşadar, totul de supafaţă, specific acestei lumi imitative şi lipsite de substanţă, care recurge la teatralitate convertită într-un întreg arsenal de leşinuri, imputări şi ameninţări cu sinuciderea, după model genetic oriental şi modern, după model bulevardier francez.

CARAGIALE şi CARAGIALE

Text: Raluca Rinu

M

ostenirea genetică lasata de I.L.Caragiale fiului său, Mateiu, se vede în talentul si dragostea pentru literatură, pasiunea pentru scris fiind prelungită de la tată la fiu. Dacă tatăl a fost reţinut de istoria literară şi de posteritate ca spirit ludic, cu condei vitriolat prin care-şi infăţişează contemporanii, fiul e un visitor, un “crai de curte veche”, migălind la genealogii fanteziste şi la

imaginare blazoane. Ironizându-l (cum altfel ?), Ion Luca îi amintea de creştetul său plat, urmare a tăvii cu plăcinte ţinută pe cap de strămoşii aromâni plăcintari. Dar autorul lui “Remember” îşi păstrează iluzia cu încrâncenare, arborând steagul unei imaginare descendenţe regale. Relaţia încordată cu părintele e vizibilă la

tot pasul, aşa cum aveau să constate cunoscuţii familiei Caragiale. Refuzând un destin conformist prin opoziţia fermă de a urma Dreptul, Mateiu preferă lecturile şi plimbările lungi, mai ales în perioada berlineză, dezvăluind o fire visătoare ce se va traduce în paginile de poezie din “Pajere”. După o intenţie de carieră diplomatică ratată,

Mateiu se retrage la conacul construit la Fundulea, pe moşia de zestre a soţiei sale, Maria Sion, ca un senior medieval sub stindardul “vert sur jaune” al unei nobilităţi şarjate. Aici va fi atelierul spiritual pentru “Craii de Curtea Veche”, în turnul de fildeş al unui imaginar baroc, populat cu vestigii ale unei ere cavalereşti. Doi Caragiale, deci, tată şi fiu, două temperamente opuse şi, deci, prin excelenţă, de neîmpăcat…Dar câte daruri pentru literatura noastră din partea amândurora ! ONIX | 21


În şcoala altfel, un Caragiale altfel.

ÎNTRE CELULOID ŞI PIXELI Spiritul marelui I.L.Caragiale privit in oglinda filmului, televiziunii şi internetului

Text: Simona Anghelina

S

crierile lui I.L. Caragiale au fost, sunt și vor rămâne mereu actuale, motiv pentru care s-au făcut nenumărate încercări, mai mult sau mai puțin reușite, de a fi transpuse cinematografic. Cel mai important film produs înainte de 1948, de altfel punctul de reper în istoria cinematografului romanesc si model de transpunere cinematografica este ecranizarea in regia lui Jean Georgescu a piesei “ O noapte furtunoasa “, având o distribuție strălucita: Stefan Baroi, Radu Beligan, George Demetru, Florica Demion, Alexandru Giugaru. Filmul a fost privit ca o apariție miraculoasă, datorită

22 | ONIX

entuziasmului și curajului realizatorului, fiind un exemplu strălucit de adaptare liberă și fidela a unui text clasic, o

fice ale schițelor Vizita, Lanțul slăbiciunilor și Arendașul român(1952), în regia aceluiași Jean Georgescu, sunt trans-

ecranizare desăvârșită. Își păstrează și astăzi prospețimea, vizualizarea povestirii caragialiene, selecția replicilor, montajul, fiind impecabil realizate. De asemenea, ipostazele cinematogra-

puneri filmice exemplare ale textului, păstrând cu exactitate tonul si ascuțișul satirei sociale, relieful tipurilor și caracterelor, dovezi de netăgăduit ale virtuții vizuale, obiective a marelui scriitor.

In 1953, in regia lui Si ca Alexandrescu si Victor Iliu, este ecranizată “ O scrisoare pierdută “ în genul de “ film-spectacol “ cultivat de producția rusă a vremii. Este o înregistrare a montării Teatrului National din anii ’50 care conserva un spectacol clasic cu o distribuție de aur: Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu, Costache Antoniu, Radu Beligan, Ion Fintesteanu, Gr. V. Birlic, Elvira Godeanu, etc. Nu putem trece peste “Două Lozuri”(1957), regizată de Aurel Miheleș si Gh. Naghis, ecranizare a schiței Două Loturi, care este din păcate o suită de caricaturi și imagini socio-acuzatoare. Machiajul îngroșat, ambianţele sordide, lipsa intenției satirice nu ne lasă gustul pe care îl


onix.onicescu.ro onix.onicescu.ro

dorim... În aceeași notă, in 1958, ecranizarea după “D-ale carnavalului”, in aceeași regie ca și “Doua Lozuri”, este o ilustrare fără strălucire a farsei caragialiene, un haos conceptual, gestic, oratoric, costumier, o viziune regizorala neinspirata. Rămâne totuși jocul actorilor-legenda din acea vreme (Grigore Vasiliu Birlic, Alexandru Giugaru, Ion Lucian) si debutul actriței Vasilica Tastaman. Cu siguranță că nu puteau lipsi din complexa opera a marelui nostru I.L. Caragiale, ecranizări chiar

și televizate realizate după memorabilele sale “Momente si schițe”. Astfel, realizat în 1959, in regia lui Aurel Miheles si Gheorghe Naghi, este filmul “Telegrame”, într-o interpretare standardizată, de un burlesc ieftin. Garnitura interpreților este cea care menține, totuși, interesul. Un alt imens merit a lui Jean Georgescu este acela de a fi adus pe lume filmul “Mofturi 1900”(1964), un fenomen artistic de valoare mondiala pentru noutatea și ingeniozitatea lui, condamnat să rămână veșnic

încuiat în granițele țării. Filmul este o încântare din toate punctele de vedere, fiecare silaba este reușită, fiind mai puțin o pictura de moravuri şi mai mult un film cu scheciuri si portretistică pură. În 1978, după nuvela “In vreme de război” a lui I.L. Caragiale, regizorul Alexa Visarion realizează filmul “Înainte de tăcere”, adaptandul liber pe Caragiale într-un exercițiu de stil înghețat. Este mai mult un film de autor si nu o

și comicul, sarcasmul și poezia, grotescul și tandrețea, într-o reprezentare de neuitat. Filmul poartă numele “De ce trag clopotele, Mitică?” și este înainte de orice un film despre suferința umană, comicul mascând compătimirea. Distribuția este memorabila: Mariana Mihut (Mita Baston), senzaționalul Victor Rebengiuc ( Pampon). Pendulăm permanent între râs și compătimire văzând caraghiosul spectacol al suferinței din iubire pe care ni-l

ecranizare propriu-zisă, convertind o poveste din lumea satului de la sfârșitul veacului trecut într-o pagina de cinematograf modern. Nu putem sa nu ne oprim si asupra unei alte ecranizări după piesa “D-ale carnavalului”, in 1981, in regia lui Lucian Pintilie, proaspătă și înnoitoare, regizată inspirat într-un întreg coerent în care fuzionează terifiantul

oferă eroii filmului. Este o ecranizare originală, televizată de altfel, o radiografie pertinenta a mahalalei de oricând si oriunde. În anul următor, 1982, regizorul Alexa Visarion, în “Năpasta”, muta traiectoriile trasate de Caragiale într-o zonă a neputinței, lipsită de nebunia care ar fi putut transforma filmul într-o capodoperă. “Năpasta” este

ONIX | 23


În şcoala altfel, un Caragiale altfel.

un film despre cauzele ratate în numele unui ideal, vinovăția ispășita prin nedreptate, despre șansele pierdute sau nu ale eliberării. De amintit este și “Hanul dintre dealuri” (1987), regizat de Cristiana Nicolae, o adaptare libera după “ La hanul lui Manjoala”, un exercițiu de “realism magic” într-un efort rar în cinematografia noastră a unei elaborări folclorice. Lista este nesfarsita si ar fi bine de menționat adaptările pentru televiziune, realizate după multitudinea de momente si schițe memorabile, care ne vor rămâne mereu ca etalon valoric, ne vor amuza oricum si oricând le-am revedea. Un exemplu este “Vizita”, realizat in 1952 tot de marele Jean Georgescu și interpretat magistral de: Florica Demion, Grigore Vasiliu Birlic, Radu Beligan ori Marcel Anghelescu.

24 | ONIX

Apoi, “Politica cu delicatese”, in 1963 este un scurt-metraj realizat de Haralambie Boros din nou cu o distribuție de zile mari: Dem Rădulescu, Rodica Tapalaga, Marius Pepino, Mihai Fotino, Nae Roman, Stefan Mihăilescu Braila, Toma Caragiu, Puiu

pedagog de școală nouă” (cu marele nostru actor Florin Piersic), “Five o’clock”. Interpretări magistrale, efecte regizorale subtile, rezultate artistice maxime… În teatru și film, opera lui Caragiale a strălucit, strălucește și acum și cu siguranța

Călinescu si mulți alții. Ecranizări la fel de reușite au mai fost și de aceea voi reaminti “Bubico”, “D-l Goe”, “Căldură mare”, “Un

va continua și în viitor, caci artistul a evidențiat în trei universuri diferite, comic, tragic și fantastic, realitatea noastră sociala din secolul al

XIX-lea. Oraşul caragialian s-a păstrat, la alte dimensiuni istorice, şi astăzi, măsurat cu patul procustian al moravurilor dâmboviţene şi scos din pagini pentru a fi readus la viaţă în numeroase producţii pentru micul şi marele ecran. Putem profetiza, totuşi, că opera marelui dramaturg va interesa şi spaţiul virtual, începând deja să populeze cu personajele consacrat site-urile actuale (vezi Youtube), cu aceeași putere de fascinație.


onix.onicescu.ro onix.onicescu.ro

Caragiale poet ?

Text: Florentina Tudor

T

itlul interogativ se datorează unei contradicţii care se naşte în mintea fiecărui lector al creaţiilor scriitorului, după ce parcurge şi lirica acestuia. Contrar afirmaţiei sale de la Capşa, într-o discuţie cu Vlahuţă (care a şi consemnat, de altfel, mai târziu dialogul), Caragiale cultivă o latură mai sensibilă a personalităţii sale în producţiile versificate. Pentru că despre versificaţie e vorba, nu despre lirică propriu-zisă. În acest sens, istoricul literar şi eseistul Ştefan Cazimir, specialist în Caragiale, decreta, în urma unui studiu aprofundat, că „nu putem vorbi de Caragiale ca poet, ci exclusiv ca autor de versuri satirice, parodii, fabule etc.” Putem identifica, totuşi (şi intenţia concesivă e evidentă) o formă mai diluată de subiectivitate „poetică” delicată în „Stea”, pe tema unei iubiri neîmplinite, care probabil

se crede eminent, considerând că este în măsură să critice lipsa de cultură „politicească” a celorlalți: „Să m-asculți pe mine, eu citesc gazete:/ Tu nu ești nimica, ești un agiamiu.”. Motivaţia acestui tip de abordare a realităţii poate fi regăsită în structura interioară a scriitorului, în gâlceava cu lumea după Alecsandri, toate cu ca stare permanentă, în aceeaşi intenţie demascadetaşarea – prin satiră – toare de exces figurativ şi de o societate deformată sensiblerie ostentativă. de vicii şi dominată de Fabulele îi „merg” vanităţi, în care poezia e însă cel mai bine lui Caraprivită ca o curiozitate de giale, alături de imitaţiile târg, văzută ca încălcare denigratoare (vezi „Critici- a „seriozităţii” burgheze şi lor mei”, de pildă). Astfel, inclusă într-un nou Decaîn „Boul şi viţelul”, după log al conservatorismului Grigore Alexandrescu, acesteia: regăsim autosuficienţa paşoptistă adaptată la reali„Ce-mi spui de poezie, tăţile secolului al XIX-lea. de-acea chimeră tristă, Aici, boul reprezintă pe Când lumea de-astăzi, insul şcolit şi ajuns „doreci şi materialistă, cent” în a comenta știrile Îşi râde de chimere şi „politicești” din jurnale de puterea lor ? fără a le înțelege câtuși de Credinţele de-acuma puțin substratul mistificacondamnă poezia tor al mesajului politic: „ Ca rătăcirea, crima, Drepturile noastre sfinte păcatul, erezia triumfară: / O s-avem Ce merită să poarte islazuri, dacă ni l-or da…”. dispreţul tutuor...” În fine, acest tip de om cu („Versuri”) o cultură „vastă”, dobân dită din jurnalele citite,

Motto: „Eu sunt liric, nu satiric. S-o ştii!” (Caragiale la Capşa) l-a marcat pe autor: „O stea pe cer s-a stins…/ Păreri au fost deșarte.” și promisiunea acestuia că nu o va uita vreodată: „Te țin-aci mereu/ A mea închipuire…”. La fel şi în poezia „În gondolă”, unde se simt aceleaşi influenţe eminesciene, identificabile până şi la nivel lexical. Multe dintre creaţii sunt însă replici simboliste („Amiază maură”, „Sonet simbolist”, „Triolete simboliste”, „Declaraţie simbolistă”, „Excelsior”, ultima cu trimitere directă la Macedonski). Scrise, cum spune autorul, „abracadabrant”, într-un stil îngroşat simbolist, creaţiile au un substrat polemic şi satiric totodată. Pastişele simboliste sunt dublate şi de unele romantice, „Pohod la şosea”,

ONIX | 25


În şcoala altfel, un Caragiale altfel.

Factiuni, fractiuni si frictiuni politice … doar ficţiuni ? Text: Alexandra Catinca Mădălina Iancu

C

aragiale a fost un observator lucid şi ironic al societăţii romaneşti din vremea lui, un scriitor realist şi moralizator, care a marcat puternic literatura postpasoptistă. Ibrăileanu remarca despre Caragiale ca a fost „cel mai mare creator de viaţă din întreaga noastră literatură”. Scriitor profund, bun cercetător de oameni, el nu a putut să nu vadă prostia şi răutatea societăţii în care a trăit. Osândindule, opera lui a căpătat un caracter polemic, de aceea personajele lui trăiesc în orice epocă prin vicii, impostura, ridicol şi prostie. Caragiale a avut intenţia de a contribui la îndreptarea moravurilor sociale, fiind adeptul cugetării clasice, „ridendo câştigat mores” („râsul îndreaptă moravurile”), idee pe care o afirmă el însuşi, convins fiind că „nimic nu arde mai rău pe ticăloşi decât râsul”. În comediile sale I.L.Caragiale rămâne fidel propriei concepţii,

26 | ONIX

conform căreia cuvântul este cea mai sinceră exprimare a gândirii, riscul cel mai mare prin care se poate demasca prostia, incultura, demagogia şi fariseismul: „Niciodată gândirea n-are alt vrăjmaş mai cumplit decât vorba, când aceasta nu-i vorba supusă şi credincioasă, nimic nu arde pe ticăloşi mai mult ca râsul”. În epoca de formare şi de maturitate , Caragiale asista la denaturarea idealurilor paşoptiste de către burghezia dornică de îmbogăţire şi parvenire, constituită în partide politice în continuă opoziţie, reclamându-şi întâietatea la însuşirea profiturilor. Aceasta burghezie din jurul anului 1870, produs al liberalismului paşoptist, cu forme de cultură şi civilizaţie neasimilată încă în măsura pretinsa de gradul de parvenire atins , a fost surprinsă de scriitor în operă sa. Munca redacţională i-a permis lui Caragiale să fie în mijlocul luptelor politice, să pătrundă mai bine frământarea socială, procesul de ridicare al unei clase şi să cunoască diferiţi oameni

ai vremii după care şi-a creat tipurile. Unii dintre aceştia sunt Caţavencu, politicianul demagog, oportunist şi semidoct, Pristanda, poliţaiul servil şi abuziv, Agamemnon Dandanache, mărginit şi şantajist, simbol al metodelor electorale burgheze, Conu Leonida, birocratul pensionar , format de frazeologia liberală, dar trăind la bătrâneţe „teroarea” revoluţiei, Coriolan Draganescu , studentul orator de o incoerentă ideologică tipică celor care profesau , întotdeauna în opoziţie , un progresism în care nu credeau nici un moment , devenit la maturitate inspector de poliţie. Tipuri precum politicianul demagog , arivistul lipsit de scrupule , poliţaiul slugarnic şi abuziv ,reprezintă adevărate coordonate ale sistemului social-politic descris de scriitor . Exista în proză scurtă a lui Caragiale agramatul reprezentant al ordinii publice, întocmind sforăitoare procese-verbale, conţopistul îmbâcsit de prejudecăţi birocratice, dascălul terorizat de pos-

turile influente ale părinţilor şcolarilor, gazetarul superficial şi oportunist, ahtiat după informaţii de scandal culese din culisele vieţii, studentul „cu caracter de bronz”, trădând la primul prilej idealurile generoase susţinute până atunci cu demagogica ardoare, politicienii din tabere adverse, ireconcibiabili pe chestiuni de „printipuri” dar, de particular, înţelegându-se de minune în afaceri. Accentul nu cade pe politicianul propriu-zis, ci pe individul mic-burghez, în general, surprins în viaţa domestică, într-un tramvai, la un ghişeu, în faţa unui pahar cu vin cu „amicii”, şi alte locuri de amuzament mic-burghez. Căci dacă într-o berărie se discută politica, nu e acelaşi lucru cu a face politica în genul lui Caţavencu. “O scrisoare pierdută” este o comedie realistă de moravuri politice, ilustrând lupta de pornire a burgheziei în timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputaţi. Pe fondul agitaţiei oamenilor politici aflaţi în campania electo-


onix.onicescu.ro onix.onicescu.ro

rală, se nasc conflicte între reprezentanţii opoziţiei - Caţavencu şi grupul de „intelectuali independenţi” - şi membrii partidului de gurnamant- Ştefan Tipatescu, Zoe şi Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Branzonescu, personaje ridicole puse în situaţii comice, cu scopul de a satiriza moravurile politice ale vremii. De asemenea, în farsa “D’ale Carnavalului”, Caragiale reflecta scurta viaţa de politician pe care a avut-o prin intermediul personajului Mita Republicană, care i se adresează pe un ton ridicat lui Nae: “Da, vreau scandal, da... pentru că m-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate; ai uitat că sunt fiică din popor şi sunt violentă; ai uitat că sunt republicană, că-n vinele mele curge sângele martirilor de la 11 Fevruarie; (formidabilă) ai uitat că sunt ploieşteancă – da, ploieşteancă! – Naica, şi am să-ţi torn o revuluţie, da’ o revuluţie... să mă pomeneşti!...”. “Îndărătul fiecărei întâmplări şi al fiecărui personaj caragialesc stă un gazetar care pândeşte şi ia notiţe, iar îndărătul fiecărui gazetar stă scriitorul Caragiale”, afirma Ioana Pârvulescu în cartea sa “Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale”. Exteriorizânduşi supărarea şi necazul după eşecul doar intenţionalei sale cariere politice în partida takiştilor, într-o scrisoare adresată doctorului Urechia, Caragiale dezvăluie următoarele: “Intrarea în viața publică mi-a fost pân-acuma închisă de boierii și de

ciocoii noștri pe simplă bănuială instinctivă că

sionează mult pe aceștia, în zăpăceala în care se

n-aș fi amantul destul de fidel al sacrei noastre Constituțiuni. De ce adică astăzi, la bătrânețe, să nu fiu leal, să nu le dau dreptate oamenilor, arătând pe față de ce sentimente sunt animat față de actuala organizare de stat? De ce să nu arăt lumii cum am văzut eu împrejurările sociale și politice la care am asistat și ca istoric, nu numai ca simplu comediant. Și deși mamelucărimea mă va huidui în unison, poate să am norocul ca în mulțimea lumii cinstite, inteligente și dezinteresate, să găsesc câteva aprobări, care să mă plătească cu prisos de necazurile îndelungatei mele proscripțiuni.”. Într-o scrisoare precedentă către același, Caragiale anunțase intenția de a scoate o foaie săptămânală în sensul broșurii 1907, cu încrederea că, acum, scrisul său, dezvelind ticăloșia politicienilor, îi impre-

găsesc; și adaugă, despre Constituția de atunci, că e pe moarte și că va mai dura poate cât va trăi regele Carol, sau poate el însuși, om cuminte, o va schimba. Cum toți prietenii săi știu, Caragiale vroia atunci să fie deputat și, un timp, nici nu s-a îndoit de aceasta. A participat foarte viu la campania partidului conservator-democrat; a

ținut discursuri și închinat toasturi. Se făcuse soldat politic deplin disciplinat. Mai târziu, în 26 ianuarie 1911, Caragiale, refuzând

a protesta în publicitate contra expulzării doctorului Rakowski, cum îl rugase Alexandru Dobrogeanu, răspunde acestuia astfel: “Te înșeli crezândumă absolut independent. În viața profesională, ca literat și eu, cât ține ciurul apă, oi fi; dar în viața publică nu sunt deloc: sunt absolut legat pe cuvântul de onoare să nu fac un pas fără ordinul expres al șefului conservatorilordemocrați.”. Totuși deputat nu s-a ales, neîmplinirea marcându-l suficient pentru a renunţa la orice veleitate politică. Spre sfârșitul anului 1895, îl găsim pe Caragiale la un ziar liberal, Gazeta poporului, scoasă de Gheorghe Palade: notițe polemice, una îndeosebi, contra Junimii contra conservatorilor, contra Epocii, în special. Memorabil cu deosebire este schimbul de lovituri înveninate dintre Caragiale, de la Gazeta poporului, și Anton Bacalbașa, de la Epocă. În o cronică sub titlul “Grămătici și măscărici”, aruncase Caragiale niște aluzii drastice lui Bacalbașa. Fără a-l numi, îl asemănase cu acei inferiori oameni de condei și farsori, care slujeau dușmăniile boierilor de altădată. Replica fieros spirituală a lui Bacalbașa provoacă un răspuns al lui Caragiale către socialistul științific de la Epoca răspuns lucrat cu o răutate fără rezervă. În februarie 1897, Epoca publică un toast al lui Caragiale la banchetul dat în cinstea lui Nicolae ONIX | 27


În şcoala altfel, un Caragiale altfel. Filipescu: este un discurs întreg în care tratează, fără glume, raporturile literaturii cu politica. Subiectul se impunea: Literatul se lasă, în momentul acela, ademenit de politica cea mai propriu-zisă: politica colorată hotărât. Încă din noiembrie 1896 Caragiale publicase în acelaşi ziar articole politice. Seria s-a continuat în 1897 și a rezultat astfel în acei ani cea mai compactă masă de ziaristică politică a dramaturgului, care, și ca atare, făcuse destul sânge rău unui anume partid. În acea serie se găsesc portretele politice ale lui Dimitrie Sturdza, Al.

Lahovari, Lascar Catargiu; apoi: O lichea (tot Dimitrie Sturdza), Caradale și Budanale, Cabinetul

Anul 1910 este anul Schițelor , despre care a spus Caragiale odată că nu le-ar da pentru tot

Hagi Tănase, Rărunchii Națiunii și multe altele.

ce a scris. În om triumfa iarăși artistul literar. Politica fusese, în fiecare

rând, numai incident și, în definitiv, pacoste însă nu de tot. Întors din prima sa călătorie conservator-democrată, Caragiale a spus: “Mă, știu c-am avut de ce râde!” Și această formulă rezumativă a revenit pe urmă, ani de-a rândul, în gura lui Caragiale. Sub perturbările de suprafață, după ce i se potolise groaza din luna răscoalelor țărănești și se consolase de decepții, politica recădea, fatal, pentru dânsul, sub categoria pe care i-o fixase în Moftul român

CĂRUŢA CU PAIAŢE Însemnări despre ansamblul sculptural de Ioan Bolborea

Text: Adriana Bebelea

M

ulţi dintre scriitorii români au fost imortalizaţi în statui amplasate în diferite spaţii ale oraşelor. Însă niciunul n-a inspirat 28 | ONIX

parcă atâtea portrete ca I.L.Caragiale. Mai mult, personajele maestrului au fost eternizate prin creaţia recentă a lui Ioan Bolborea. Proiect controversat de la concepere şi până la inaugurarea din 19 decembrie 2010, în faţa Teatrului Naţional I.L.Caragiale (cum altfel?), sculptura intitulată sugestiv „Căruţa cu paiaţe” surprinde magistral spiritul ludic al scriitorului, precum şi caricatura eroilor lumii sale. La o întâlnire prezidată de autorul sculpturii, Eugen Simion

numea creaţia acestuia „o alegorie excepţională, cu un sens înalt, care se

fixează bine în peisaj”. Recunoaşteţi personajele ?


onix.onicescu.ro onix.onicescu.ro

BILETE DE... PAPAGALI Text: Ionela Lipovanu

T

itlul de mai sus mi-a fost inspirat, fireşte, de mica publicaţie de mai târziu a lui Tudor Arghezi, însă parafraza se datorează faptului că în creaţiile epice scurte sau în comediile lui Caragiale scrisorile sunt întotdeauna scurte, semănând cu biletele lăsate pe uşi în absenţa proprietarilor. Expeditorii lor sunt, în acelaşi timp, şi expeditivi, iar „andrisanţii” distraţi, astfel încât pierd, uneori în mod repetat, misivele. Textul e comprimat, deseori laconic, pentru că ele sunt frecvent ilicite – bilete de amor, care încalcă „onoarea de familist” a câte unui Crăcănel, Jupân Dumitrache ori Zaharia Trahanache. Limbajul e împănat cu dulcegării, traduse prin diminutive sau trimiteri (uneori) licenţioase, care generează umor gros de limbaj. Interferenţa registrelor stilistice trădează incultură, incapacitate de adaptare la situaţia comunicativă, având ca rezultat unorul involuntar. Dar să lăsăm personajele să „scrie”: Scumpa mea Zoe, venerabilul...merge deseară la întrunire...Eu...

trebuie să stau acasă, pentru că aştept depeşi de la Bucureşti, la care trebuie să răspunz pe dată; poate chiar să mă cheme ministrul la telegraf. Nu mă aştepta, prin urmare, şi vino tu...la cocoşelul tău... care te adoră, ca totdeauna, şi te sărută de o mie de ori. Fănică („O scrisoare pierdută”) Bibicule, mangafaua pleacă mâine miercuri la Ploieşti, rămâi singură şi ambetată; sunt foarte rău bolnavă; vino să-i tragem un chef... [Miţa] („D’ale carnavalului”) Numai în aparenţă vocabularul epistolar diferă, pentru că, de fapt, esenţa e aceeaşi – înşelarea partenerului mai mult sau mai puţin oficial(izat). Interesantă e şi reacţia celor cărora li se adresează misivele. Dacă Zoe e „ruşionoasă”, generând menajamentele bărbatului ei încornorat, deşi pierde scrisoarea cu o nonşalanţă suspectă în atare condiţii, Miţa Baston e ignorată de Bibicul prea ocupat cu o altă cucerire: „Şi Năică nici nu-mi răspunde. Iubeşte pe alta, mi s-a făcut semn. În cărţi cade mereu gând la gând cu bucurie, cu dragoste, cu temei, cu întâlnire pe drum de seară cu o damă de verde.”

Şi mai bizară este însă relaţia epistolară cu autorităţile din Momente şi schiţe. Petenţii sunt, de regulă, reclamanţi ai unor situaţii conflictuale sau cer favoruri, respectând doar în formă rigorile scrisorii oficiale, limbajul păstrând colocvialitatea zilnică. Astfel, în „Telegrame”, Costăchel Gudurău (se) plânge oficial şi agramat din cauza persecuţiilor din „Piaţa Independenţi”, dar nu ocoleşte nici dezvăluirea neregulilor din urbe: Onor.prim-ministru, Directoru prefecturii locale, Raul Grigoraşcu insultat grav dumnezeu mami şi palme cafine central. Ameninţat moarte. Viaţa onorul nesigure. Rugăm anchetaţ urgent faptu. Costăchel Gudurău, avocat, aleg.coleg.I, fost deputat Onor.prim-ministru, Repet reclama telegrama No...Petiţionat pachetului Procuror lipseşte oraş mănăsire maici chef. Substitut refudat pără vini procoror. Tremur viaţa me, nu mai putem merge cafine. Facem responsabil

guvern. Costăchel Gudurău, avocat, aleg.coleg.I, fost deputat etc. Altă dată, o şcoală obscu-

ră din urbea Z ajunge să relclame ministrului lipsa lemnelor, obţinând, prin insistenţă, dezbaterea problemei – locale, totuşi - în parlament: Revizorul şcolar al distr.X, No.103 – 1 februarie. D-sale d-lui ministru al Instr.Publice şi Cultelor; Domnule ministru, ...în adevăr, am găsit din cauza frigului pe jumătate şcoala despopulată complet, iar restul tuşind toate şi dureri cu umflătură în gât, pentru care chemând pe d.medic al urbei, a constatat mai multe cauzuri de amigdalită, adică gâlci, care poate degenera mai cu seamă la copiii anemici şi limfatici, âprin diferite complicaţiuni foarte adesea contagioase...Binevoiţi, d-le ministru, etc. Revizor şcolar, Lazăr Ionescu-Lion. În fine, există scrisori de recomandare pentru posturi comode, eliberate de potentaţi politici în vederea angajării câte unui incapabil („Triumful talentului”) ori bilete care vizează promovarea şcolară a vreunei loaze din „lumea bună” („Bacalaureat”), care sfidează bunul simţ şi etica profesională, generând un haos de valori ce aminteşte de fanariotism. La porţile Orientului, Caragiale condamnă fenomenele făcând haz de necaz şi dând senzaţia verosimilităţii prin utilizarea acestei tehnici imitative a stilului epistolar. In epica veritas !

ONIX | 29


În şcoala altfel, un Caragiale altfel.

Grădini de vară şi baluri mascate în Bucureştiul sfârşitului de veac XIX Text: Luiza Arcan

Hai, ţaţo, la Iunion !”, se roagă Ziţa, sora „devorsată” de Ghiţă Ţărcădău a Vetei din „O noapte furtunoasă”. Am putea-o bănui de sete de cultură, de spirit monden, cel puţin. Aş, cum ar spune personajele caragialiene. Ne lămureşte, dezamăgitor, chiar ea: „Ei, Doamne ! ţaţo, parol...Ce, pentru comediile alea mergem noi ? Ce, adică toţi câţi merg acolo înţeleg ceva, gândeşti ? Merg numai aşa de un capriţ, de un pamplezir; de ce să nu mergem şi noi ?” Prin urmare, nici

30 | ONIX

vorbă de intenţionalitate artistică, nici măcar la nivelul comprehensibilului, pentru că, iată, extinzând constatarea la nivelul întregii suflări partipante, Ziţa pune degetul pe rană – nimeni nu frecventează teatrul de vară pentru altceva decât pentru „de pamplezir”. E adevărat că mai încolo aflăm că varieteul susţinut de trupa lui Ionescu reprezenta cupletele în limba germană, dar e bulversantă situaţia generală, în care convenţia de bază a relaţiei spectatoractor, fie şi în genuri mai uşoare, ca muzicalul, aceea a codului verbal comun, e încălcată fără probleme în favoarea unor scopuri... extraartistice: „mai vedem

şi noi lumea...” Aşadar, a vedea, nu a auzi, cu atât mai puţin a conştientiza şi deloc a recepta. O altă formă de divertisment a vremii e balul mascat. Preferat de mahalagii şi deloc dispreţuit chiar în „lumea bună” burgheză, el oferă, sub imperiul anonimatului, pretexte pentru încălcări libere ale canoanelor comportamentale şi etice ale epocii. Forma adresativă curentă în „D’ale carnavalului” e „Bonjour, mască !”, fapt care permite, prin ascunderea identităţii, orice. În această ipostază, catindatul se poate distra, „magnetizându-se” spre a-şi obloji măseaua dureroasă, ascuns de privirea dezaprobatoare a frateluifinanţator, Pampon. Tot astfel, Crăcănel capătă curajul de a-i cere cont

Bibicului pentru intruziunea în relaţia sa cu Miţa Baston, iar aceasta de a-l urmări pe junele bărbier, bănuit de menaj a trois. Un joc preluat din comedia dell arte, prin teatrul bulevardier francez, de care scriitorul nu e străin, este schimbul costumelor de „bal masque”, în care recunoaştem qui pro quo-ul ca sursă de umor gros aici. Confuzia care se naşte generează conflicte şi, de aici, mobilizarea dramatică şi amplificarea conflictelor între personaje. Totul se lămureşte aparent, dar se perpetuează în esenţă, la final, aşa cum conchide Nae Girimea, în ultima scenă a farsei: „Se înţelege că a fost o încurcătură, cum se-ntâmplă totdeauna în carnaval...Ei, d’ale carnavalului !”


onix.onicescu.ro onix.onicescu.ro

Culise... Text: Diana Lepădat

C

omedia „O scrisoare perdută” a avut o perioadă de gestaţie zbuciumată ? Autorul nu reuşea să găsescă un final demn de calitatea primelor două acte, citite la şedinţele Junimii şi elogiate de Titu Maiorescu. Frământările lui au luat sfârşit o dată cu sugestia unui prieten, care, în dispută dintre potenţialii câştigători ai alegerilor din capitala judeţului de munte – Tache Farfuridi şi Nae Caţavencu – propune să câştige amândoi. Deşi dată în răspăr, propunerea a generat în mintea autorului amestecul lor, astfel născându-se Agamemnon Dandanache, „mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”. Dar iată cum relatează evenimentul un bun prieten al lui Caragiale, profesorul I.Suchianu: Avea definitiv redactate primele trei acte ale piesei „O scrisoare pierdută”; le citise la Maiorescu la o serată a Junimii; câteşitrele actele au fost un adevărat triumf. Nu găsea însă deznodământul care să-i placă. La serată de la Maiorescu,

unii erau pentru Farfuridi, alţii pentru Caţavencu. Într-o duminică, după obiceiul nostru de atunci, ne plimbam pe Calea Victoriei că să schimbăm gardă la palat şi să auzim marşul nou, care se cânta atunci; când iată şi Caragiale însoţit de Petrache Misir, făcând aceeaşi plimbare ca şi noi

După citire, ne întreabă pe rând cine să fie ales. Missir era pentru Caţavencu, căci ar fi păcat, zicea el, ca aşa canalie politicastră să nu reuşească. Iulian era pentru Farfuridi, pentru că aşa prost să nu reuşească n-ar fi păcat ? La rândul meu, fiindcă nu era şi un al treilea candidat, i-am răspuns

– după masa de la ora cinci să ne întâlnim la buen retiro, aşa cum numeam noi odăiţa discretă de la băcănia lui Cosman din gura Pasagiului; voi să vă citesc piesa şi să vă cer şi părerea voastră asupra actului final, pe care nu l-am găsit încă. La ora fixată, câteşipatru eram prezenţi.

în glumă: eu sunt pentru amânmdoi. Caragiale însă, care era un adevărat om de teatru, a văzut că asta ar fi o soluţie ieftină, pe care ar găsi-o oricine. Deznodământul unei astfel de acţiuni trebuie să fie o surpriză, o culminaţie, să aibă o poantă. Acestea se petre-

ceau pe la începutul lui septembrie. La sfârşitul lui octombrie, într-o dimineaţă, înainte de ora şapte, mă trezesc cu Caragiale că-mi bate la uşă şi-mi cere să-i deschid şi să aprind lampa. - Am ales pe amândoi, cum ai spus tu în zheflemea, dar într-o singură persoană, pe Agamiţă Dandanache, mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu. Asta-i culminaţie la teatru, ăsta-i deznodământul de surpriză, după ce am umblat două luni şi nu-l puteam găsi. - Bravo, nemuritorule, bravo, bine ai făcut că te-ai grăbit încet. În aceeaşi zi l-a citit lui Maiorescu. Maestrul a fost aşa de plăcut surprins de o astfel de truvadă, că i-a promis că premiu literar să-i obţie o citire la Regina înainte de reprezentare. Audienţa i-a fost acordată chiar pentru a doua zi. Citirea piesei, cea mai frumoasă serată literară la palat; iar la actul final, Regina i-a adresat cele mai calde felicitări pentru deznodământul aşa de ingenios găsit, une vraie trouvaille. Şi i-a promis că va asista la prima reprezentaţie, căci e sigură că jocul actorilor are să fie la înălţimea operei. ONIX | 31


În şcoala altfel, un Caragiale altfel.

LOCURI ALE BOEMEI LITERARE CAFENELE ŞI BERĂRII DIN VREMEA LUI CARAGIALE Text: Dragoş Mara Vlad Mara Razvan Benga Casa Capşa

Î

n 1852 a fost înființată de Grigore Capşa o cofetărie sub numele „La doi fraţi, Anton şi Vasile Capşa”. Deschiderea se face în fostul Han Damari, peste drum de biserica Zlătari dar se va muta curând în casa Slătineanu, unde a ramas până azi. Era un loc de întâlnire foarte frecventat de peronalitățile politice marcante. În 1873, Capșa primește „Marea Medalie” la Expoziția de la Viena. În 1886, Grigore Capșa deschide și un hotel și inaugurează vestita cafenea. Capșa, care a devenit cel mai important punct de întâlnire a personalităților politice românești dar și internaționale, a celor gazetărești, culturale și artistice dar și a celor mai frumoase femei. Pentru proiect, Capșa primește „Medalia de aur” la „Expoziția Universală” de la Paris. După 1932 devine aproape oficial „Cafenea-

ua scriitorilor şi artiștilor”. La 17 iunie 2003 a fost redeschis hotelul care are acum 61 de camere.. În acest stabiliment e locul predilect de “reflecţiune” al lui Caragiale, care ştie aprecia atât atmosfera boemă a cafenelei, cât şi berea bună a casei. Aici se întâlneşte cu Vlahuţă, cu Coşbuc şi cu actorii preferaţi care-i vor interpreta piesele, aici găseşte, poate, soluţia pentru finalul “Scrisorii pierdute”, aici e posibil să-i fi venit idea înfiinţării unei cafenele proprii. Oricum, de acest spaţiu e legată o serie întreagă de personalităţi, printre care Eminescu, mare amator de “delicatesuri”, oferite generos de patron. Pe seama convivilor obişnuiţi ai stabilimentului circulau chiar calambururi de tipul: “La Capşa, el de cap-ş(i)a făcut !”

Dacă paşii vă poartă în zonă,aruncaţi,

nostalgic, o privire către clădirea impunătoare a Capşei, gândindu-vă că pe aici au trecut cei mai mari.

32 | ONIX

Berăria Gambrinus Cine n-a auzit de faimoasa berarie bucureşteana citată deseori de Caragiale? „ Mergând aşa, ajung [Mache si Lache] în Piaţa Teatrului... Lache zice: -Hai să bem o bere la Gambrinus... -Intârziem Lache... -Lasă monser, ştiu eu... Numa câte o bere...” I.L.Caragiale - O lacună (Universul 1900) Însă lumea de azi nu mai ştie unde a fost Gambrinus. Unii îşi imaginează că a fost berăria de la parterul fostului Hotel Cişmigiu, numit cândva Hotel Palace, (azi părăsit şi ruinat) de pe Bd. Elisabeta. De numele lui „nenea Iancu“ din Haimanale, cel care nu a fost primit în Academie imputîndu-i-se „calomnierea valorilor naţionale“, dar care, şi azi, ne face să rîdem cu lacrimi, fiindcă,

după mai bine de un veac, ne recunoaştem, doar cu alte haine, dar la fel de „imparţiali“, în personajele sale, este legat numele Berăriei Gambrinus, cîndva mai celebră decît Caru’ cu Bere. Gambrinus nu este nici pe departe o denumire autohtona, fiind numele unui rege legendar din Flandra care, conform tradiţiei, a inventat fabricarea berii şi este protector al berăriilor. Din acest motiv, denumirea Gambrinus este întalnită la mai multi producători şi mărci de bere din Cehia, Belgia, Germania, Franţa sau S.U.A. La Gambrinus s-au dus crâncene lupte pe tărâmul artelor, s-au legat prietenii durabile şi s-au conturat adversităţi, au fost găsite idei pentru creaţii de geniu şi au fost colportate bârfe, într-o atmosferă boemă, de sfârşit de veac XIX care ne face să oftăm nostalgici după un timp revolut, al Marilor nostrii Clasici.


onix.onicescu.ro onix.onicescu.ro

Caragiale in filatelie

Imagini: IonuĹŁ Capră

ONIX | 33


În şcoala altfel, un Caragiale altfel.

Cu “Moft”, dar fără mofturi – Caragiale jurnalist – Text: Bianca Mătuşa Renata Maxem

Î

nceputul activității jurnalistice a lui Caragiale poate fi datat, cu probabilitate, în luna octombrie 1873, la ziarul Telegraful, din București, unde ar fi publicat rubrica de anecdote intitulată Curiozități. Apropierea de ziaristică este confirmată, cu certitudine, odată cu colaborarea la revista Ghimpele, unde și-ar fi semnat unele dintre cronici cu pseudonimele: Car și Policar, în care sunt vizibile vioiciunea și verva de bună calitate. Numele întreg îi apare la publicarea de la 1 octombrie 1874 a poemului Versuri în Revista contemporană. În numărul din luna decembrie 1874 al revistei, numele lui Caragiale a apărut trecut printre numele scriitorilor care formau „comitetul redacțional”. Un moment esențial l-a constituit colaborarea la Revista contemporană, la 4 octombrie 1874, cu trei 34 | ONIX

pagini de poezie semnate I. L. Caragiale. Gazetăria propriu-zisă și l-a revendicat însă de la apariția bisăptămânalului Alegătorul liber, al cărui girant responsabil a fost în anii 1875 - 1876. În lunile mai și iunie 1877, Caragiale a redactat singur șase numere din „foița hazlie și populară”, Claponul. Între anii 1876 și 1877 a fost corector

la Unirea democratică, iar în august 1877, la izbucnirea Războiului de Independență, a fost conducător al ziarului Națiunea română, scos la propunerea publicistului francez Frédéric Damé (1849, Tonnerre, Franța 1907, București). În această perioadă a apărut și

Calendarul Claponului. Ziarul, cu numeroase rubrici scurte și cuprinzătoare, a fost suprimat după numai șase săptămâni. Punânduși în practică experiența gazetărească de până atunci, Caragiale a început, în decembrie 1877, colaborarea la România liberă, publicând foiletoanele teatrale Cercetare critică asupra teatrului românesc. La Teatrul Național se prezenta în această perioadă, piesa Roma învinsă, de Alexandre Parodi, în traducerea lui Caragiale. Între anii 1878 și 1881 a colaborat la Timpul, alături de Eminescu, RonettiRoman și Slavici. La 1 februarie 1880 revista Convorbiri literare a publicat comedia într-un act Conu Leonida față cu reacțiunea. Tot în 1878 a început să frecventeze ședințele bucureștene ale Junimii, la Titu Maiorescu și să citească din scrierile sale. La Iași, a citit O noapte furtunoasă întruna din ședințele de la Junimea. În 1879 a publicat în Convorbiri literare piesa O noapte furtunoasă. De Paște, în 1879, se afla la Viena, împreună cu Titu Maiorescu.

După 3 ani de colaborare, în 1881, s-a retras de la Timpul. A fost numit, prin decret regal, revizor școlar pentru județele Suceava și Neamț. În 1882, a fost mutat, la cerere, în circumscripția Argeș - Vâlcea. La 1 martie 1884, a avut loc prima reprezentație a operei bufe Hatmanul Baltag, scrisă în colaborare cu Iacob Negruzzi, iar la 17 martie a participat la ședința Junimii, în prezența lui V. Alecsandri. În 6 octombrie, însoțit de Titu Maiorescu, a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O scrisoare pierdută, iar la 13 noiembrie, în prezența reginei, premiera piesei s-a bucurat de un succes extraordinar. În iunie 1885 și-a început seria articolelor literare și politice la Voința națională, ziar condus de Alexandru D. Xenopol. La moartea lui Eminescu a publicat articolul În Nirvana. A colaborat cu articole politice și literare la ziarul junimist Constituționalul, sub semnătura C. și cu pseudonimele Falstaff, Zoil, Nastratin și Hans. La 8 aprilie 1885, a avut loc reprezentația comediei D-ale Carnavalului, premiată la 25 ianuarie 1886,


onix.onicescu.ro onix.onicescu.ro

fluierată la premieră. Caricatură de Constantin Jiquidi. Din 1896, a colaborat sub pseudonimele Ion și Luca la revista umoristică Lumea veche. La Ziua a scris articole politice și un reportaj la moartea lui Alexandru Odobescu. A condus, din 1896, Epoca literară, supliment al ziarului Epoca. În Convorbiri critice și în Timpul și-a publicat piesele de teatru. Când Slavici și Coșbuc au început publicarea revistei Vatra (1894), Caragiale s-a aflat printre principalii colaboratori. Din 1895 și până în 1899 a colaborat la revistele: Gazeta poporului,Epoca, Drapelul, Povestea vorbei, Lumea veche, Adevărul, Foaie interesantă, Literatură și artă românească, Pagini literare. Din 1899 a început să publice la Lupta, Luceafărul, Românul, Convorbiri. Din 1899 a susținut la Universul seria de Notițe critice, care a oferit materiale volumului Momente. Prin articolul Despre Teatrul Național, de la 19 noiembrie 1899, a indispus comitetul teatral din care el însuși făcea parte. Ziarul Die Zeit din Viena a publicat, la 3 aprilie 1907, sub semnătura Un patriot, prima parte din scrierea politică 1907. Spre deosebire de Eminescu, cel care vedea în gazetărie o misiune civică

directă, Caragiale și-a asumat-o indirect, ca o pedagogie implicită a prezentării aspectului social, sub forma ironiei, pentru îndreptarea tuturor relelor. Colaborarea susținută în presă, de la publicațiile de prestigiu

(Convorbiri literare, în anii de participare la Junimea, Convorbiri critice și Viața românească, după 1900, Timpul, Constituționalul,Epoca), dar și în publicații mai obscure, cărora nu le-a refuzat sprijinul (Gazeta săteanului, în care au apărut Cănuță, om sucit și La hanul lui Mânjoală), l-a făcut pe Caragiale să abordeze diverse genuri publicist, precum reportajul și interviul, articole politice și foiletoane cu tematică și alură stilistică diferite. Prin modul de a scrie și prin diversitatea preocupărilor, articolele politice ale lui Caragiale au devenit sinteze satirice concentrate. O mișcare caracteristică a făcut să alterneze observația de moravuri cu generalizarea

și cu construirea ironică de tipuri. Cu privire la pamfletul caragialian trebuie remarcat textul din 1907, greu de clasat într-un gen și așa destul de elastic. Prin relațiile lui Caragiale cu publicațiile anilor 1870 - 1910, dincolo de constatarea unui interes care s-a prelungit până la capătul existenței sale, Caragiale a înnobilat genul publicistic. In ianuarie 1893, retras din ziaristică de la sfârșitul anului 1889, Caragiale a înființat revista umoristică Moftul român, subintitulată polemic„Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea științelor oculte în Dacia Traiană”. Începând cu numărul 11, revista a devenit ilustrată, publicând caricaturi, iar prin publicarea unora dintre cele mai valoroase schițe caragialiene, Moftul român s-a dovedit și un organ literar. Cu unele întreruperi, revista a apărut până în anul 1902 și a avut colaboratori numeroși (Teleor, Emil Gârleanu, I. Al. BrătescuVoinești, Alexandru Caza-

ban). Calendarul Moftului român, pe anul 1908, de

I. L. Caragiale, a apărut la București. „Începând cu „mofturile” sale de la debut în ziarul Alegătorul liber (1875 - 1876) și până la scrierea „Momentelor” (1899 - 1901), Caragiale, trecând prin orice rubrică a ziarelor la care colabora, va compune o operă umoristică fără egal în literatura noastră. Dar, paralel cu această față a personalității sale, în publicistică mai este o față, de cele mai multe ori ascunsă în anonimatul de până acum al paginilor de ziare: anume o față gravă, preocupată până la neliniște și frământare interioară de destinul nostru național, pe fundalul mișcării politice confuze, superficiale, improvizate și iresponsabile. Caragiale este singurul adevărat mare contemporan al lui Eminescu. Poate că în străfundurile sale și poetul, simțindu-se singur în redacția Timpului, se va fi gândit la tovărășia perechii sale de destin!” , scria undeva un comentator al operei lui marelui clasic. Aşadar, pentru Caragiale jurnalismul n-a fost un moft, în pofida glumelor publicate pe seama presei noastre din epocă: “Ce mai spun gazetele, nene ? – Mofturi !”

ONIX | 35


Parerea ta este importantă! Ajută-ne să facem revista mai bună. Trimite-ne sugestiile tale pe adresa de email onix@onicescu.ro sau completează formularul de feedback pe onix.onicescu.ro/feedback

Îţi mulţumim!

36 | ONIX


Revista ONIX - nr 7  

Numar special al revistei ONIX

Advertisement
Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you