Issuu on Google+

MESTESUGUL

Mestesugul – cuvant de origine latina, desemneaza o indeletnicire speciala pentru care Dictionarul limbii romane contemporane indica doua sinonime, adica meserie si indeletnicire sau munca depusa de un mestertot un cuvant latin patruns la noi, insa pe filiera germano-ungara. Mestesugurile artistice au radacini adanci in creatia populara, intinzandu-si ramurile bogate si catre productia moderna a artelor decorative si aplicate. Arta populara, mestesugul artistic si arta decorativa sunt elemente ale unui proces istoric de dezvoltare a creatiei umane intr-unul din cele mai vaste domenii ale artelor plastice. Mestesugurile artistice reprezinta azi in intreaga lume unul din ultimii “martori” – cum se spune in arheologie - ai unei vaste etape din istoria civilizatiei umane. Originea mestesugitului dateaza probabil inca de dinaintea primelor trepte ale alcatuirii societatii omenesti. Omogene, nediferentiate in obarsii, indeletnicirile raspundeau in ansamblu, in forma primituva, necesitiatilor primordiale ale omului – aparare, adapost, hrana. Asa stand lucrurile, nimeni n-ar mai putea sa spuna cand si cum au aparut primul bordei, primul topor, primul cutit din os sau din piatra. Oricand s-ar fi putut realize prima unealta, aceasta insemnand si prima manifestare de tehnicitate. Si atunci, si mai tarziu, desavarsirea functionarii uneltei, exprima “in nuce” si frumosul, initial conceptul de frumos fiind indicat tocmai de adecvarea formei unei unelte la scopul sau. Astfel, se cuvine a se sublinia ca, spre deosebire de surorile sale neolatine, italiana si franceza, romana introduce pentru conceptual de frumos tocmai acesta relatie dintre finalitatea uneltei si forma ei; pentru limba romana este frumos ceea ce are forma. De la origini, indeletnicirea tehnica si frumosul sau artisticul au deci, inca din primul moment sau de la prima manifestare, un punct comun, o dubla relatie care va fi urmarita de-a lungul timpului pana in ziua de azi. Important nu este sa se aprecieze cu aproximatie cand a existat acest moment sau epoca a apatitiei mestesugurilor , deoarece asa-zisul moment a


constituit un indelungat proces istoric si social, ci mai necesara, este, fara indoiala, stabilirea raporturilor, relatiilor, legaturilor dintre indeletnicire sau mestesug, tehnica si frumos sau artistic. Cea dintai relatie este, cum bine se vede, aceea dintre forma obiectului – unealta ori ustensila – si finalitatea lui, legatura ce si-a pastrat valabilitatea pana astazi, cand ea constituie unul din datele de baza ale designului – de la cel industrial pana la vestimentatie si scenografie. O alta relatie care se stabileste, aceea dintre produsul mestesugului si tehnica de executie o constituie faptul ca, de foarte multe ori, tehnica de executie influenteaza, daca nu chiar determina, forma obiectului. Iar, in ceea ce priveste relatia dintre tehnica si frumos sau artistic, se poate demonstra cu numeroase exemple ca adesea tehnica de executie influenteaza sau chiar creeaza, prin aplicarea ei, frumusetea obiectului, a structurii expresive a acestuia, incepand, sa spunem cu exciziile si inciziile executate in vasele de ceramica inainte de a fi arse si pana la diferitele tehnici de tesut pe care se bazeaza si azi intregul sistem de ornamentare al alesaturilor din textilele noastre populare. Se stie ca pretutindeni – deci nu numai in cultura populara romaneasca –arta si mestesugul artistic, precum si produsul acestuia, au un caracter eteronom stabilit, fiind, din cele mai vechi timpuri, in cele mai diverse relatii cu societatea, religia si magia. In tehnicile de executie se regasesc si semnificatii filosofice. Adesea in descoperirea unui nou procedeu de a crea noi forme, a unui mestesug – cum este cazul vestitei ceramici de Cucuteni- se presupune ca intregul sistem de ornamente cu compozitii picturale bi- si tricrome reprezinta un nou stadiu de evolutie a unei populatii sedentare spre gandirea speculativa. Nu se poate gasi nicio altfel de interpretare compozitiilor decorative, care se desfasoara fara alte limite decat cele date de forma vasului pictat. Restrangand aprecierile la campul strict al mestesugului artistic, e necesar sa se observe ca acesta se desprinde de alte ocupatii si activitati ale indivizilor si ale grupurilor sociale din momentul in care gradul de civilizatie permite acest fapt, lucru care se petrece in spatial nostrum geografic in epoca fierului, epoca infloririi statului geto-dac. Fara indoiala, ca si in alte mestesuguri, mestesugul artistic se constituie mai intai ca mestesug ocazional si sezonier, pentru a capata cu timpul o reala autonomie. Detasandu-se si distingandu-se de celelalte mestesuguri, mestesugul artistic se apropie si aspira spre sfera creatiei artistice. Or, in cultura populara foarte adesea nu exista deosebiri, delimitari sau distinctii intre creatia artistica si produsul mestesugului artistic. Si , asa cum se poate spune, ca prin creatia artistica omul introduce in realitate produsele


inventivitatii si inteligentei sale, diferite de natura, la fel se poate spune si despre mestesugul artistic. Ne aflam in fata unui triunghi miraculos care implica si explica relatiile complexe dintre natura, societate, tehnica. Fara indoiala, exista si o deosebire esentiala intre arta si mestesug care consta in faptul ca daca arta sau opera de arta are in ultima instanta o existenta materiala ( chiar si in cazul muzicii se poate vorbi de materialitatea sunetului) absolut autonoma, opera fiindu-si suficienta siesi, mestesugul artistic reprezentans o activitate, o indeletnicire umana cu o finalitate utilitara. Problematica este deosebit de complexa si nu poate fi clarificata si solutionata decat in masura in care vom desemna, descrie si analiza fiecare mestesug artistic in parte, urmarindu-i evolutia si destinatia inca din momentul constituirii si manifestarii lui, adica din momentul practicarii lui de catre mestesuguri in complexul vietii sociale. Vom observa in felul acesta ca exista mestesuguri artistice(in cultura noastra populara) care se practica din acele timpuri pierdute in negura vremurilor si pana in epoca moderna. Vom observa ca exista mestesuguri artistice, care nu si-au modificat nici obiectul activitatii si nici structura tehnica, dupa cum produsul mestesugului nu si-a schimbat nici el nici destinatia si nici rolul in viata sociala, deopotriva , mestesuguri care au suportat numeroase transformari. Asemenea transformari se pot datora in primul rand evolutiei sociale, fapt care va arata ca mestesugul artistic depinde de societatea in care este practicat.Un important moment al acestei evolutii il constituie, fara indoiala, formele de organizare a mestesugarilor in bresle. Pe traiectoria unui imens arc de timp se deruleaza apoi aparitia formelor de asociere cooperatiste, proces care se prelungeste pana in zilele noastre, cooperatia mestesugareasca dovedindu-se o forma eficienta de organizare a mesterilor, fiind deopotriva si receptacolul care pastreaza in esenta lui cele mai vechi traditii mestesugaresti, demonstrand eficienta pe cele mai diverse planuri si directii, de la economie la social si estetic, a mestesugurilor artistice adaptat si adegvat vietii actuale. Terbuie amintite relatiile permanente dintre mestesugurile artistice si zona rurala si zona urbana. Numai in acest fel se poate explica, in ultima instanta, infaptuirea, de pilda , a vestitelor fresce exterioareale manastirilor din Moldova care egaleaza, ca desavarsire si perfectiune, capodopere picturale ale Europei acelor timpuri. Spre deosebire de sec. al XX- lea, cand industria a raspandit in viata sociala numeroase produse lipsite de forma si expresie artistica, sfarsitul secolului si inceputul mileniului al III- lea redescopera, o data cu forma frumoasa, sensibilitatea si caldura umana incluse in produsul mestesugului


artistic autentic, intarind parca afirmatiile unuia din stralucitii nostrii esteticieni:”Vechile afirmatii despre inaptitudinea artistica a epocii noastre fac parte din prejudecatile care trebuie eliminate”. Asezarea geografica si un complex de factori istorici au determinat existenta, pana in pragul vremurilor noastre, a unei culturi populare romane de o mare originalitate. A fost una din descoperirile tarzii ale publicului larg si ale cercurilor stiintifice din Europa faptul ca in sud-estul continentului folclorul si arta sunt incomparabil mai vii decat in nordul scandinav, considerat, pana in epoca primului razboi mondial, de catre opinia publica si de catre specialisti, ca fiind principala zona folclorica europeana. Iar in contextual sud-estului european, eforturile arheologilor din sec. al XX-lea au intarit si au clarificat tezele afirmate inca de la sfarsitul secolului anterior, potrivit carora teritoriul romanesc, incluzand sistemul muntos al Carpatilor si bazinul inferior al Dunarii, reprezinta una din vetrele de straveche civilizatie din aceasta parte a lumii. Pe aceasta vatra s-a nascut si s-a dezvoltat cultura populara romaneasca pastrand in liniile sale fundamentale traditii de civilizatii desfasurate milenii in sir cu o impresionanta continuitate. Teritoriul locuit de romani., inclusiv enclavele izolate azi ale aromanilor, megleneromanilor si farserotilor, este teritoriul pe care s-a conturat una din cele mai vechi civilizatii europene, cea traco-dacica, si este, in acelasi timp, aria care pastreaza cele mai importante vestigii istorice si lingvistice ale romanitatii orientale. De aici decurge interesul cu totul deosebit pe care cultura populara romaneasca il reprezinta pentru studiul civilizatiei si culturii populare europene. In cultura si arta populara, crescuta pe acest spatiu, se regasesc elemente ale civilizatiei din speciile romana, bizantina si occidentala, integrate organic intr-o viziune originala. Pe un pamant cu o armonie structurala uimitoare, in care treptele uriase de relief cresc concentric de la campiile joase ale Marii Negre, Dunarii si Tisei, catre cetatea inalta si rotunda a Carpatilor din mijlocul teritoriului romanesc, si ale carui rauri mari, care isi au izvoarele in acesti munti din inima tarii, isi indreapta apele radial spre est, vest si sud, pe acest pamant binecuvantat traieste de doua mii de ani un popor prin excelenta sedentar, legat prin existenta sa istorica de ogoarele, padurile si de muntii sai. Printre principalele ocupatii ale poprului roman, agricultura a jucat un rol primordial, fiind practicata nu numai pe campii, pe lunci si pe dealuri, ci si pe munti, dovada “agricultura de terase” din muntii Apuseni, din Vrancea si din Hunedoara, iar in cadrul agriculturii, viticulturtura, legumicultura, apicultura si pomicultura, raspandite pe aproape tot teritoriul tarii, constituie, prin conditiile de cultivare semnul neandoielnic al unei vieti de mare stabilitate istorica si economica. Cresterea vitelor mari a fost de cele mai


mlte ori practicata impreuna si alaturi de agricultura, la fel ca si pastoritul de diferite tipuri, intre care cel transhumat a avut pentru poprul roman o insemnatate deosebita, asigurand nu numai contactul intre diferitele tinuturi locuite de romani, aflate uneori la mari distante unele fata de altele, dar contribuind prin aceasta pendulare ritmica, la mentinerea unor forme de viata sociala si etnica, chiar in conditiile precare din epoca migratiilor, cand teritoriile romanesti au fost calcate de poparele si hoardele nomade. Atat agricultura, cat si pastoritul au fost legate de-a lungul vremii in mod indestructibil de padure, in “ochiurile” acesteia facandu-si loc petece, din ce in ce mai extinse, de sol cultivat prin tehnica “arsitei” sau a “lazuirii”si tot aici, in poiene, putand paste turmele. Dar padurea nu a reprezentat doar adapost in vremuri de restriste, ci a oferit si material de constructie pentru case si pentru nenumarate unelete trebuitoare in vremurile de altadata.Exploatarea multipla a padurii, din ce in ce mai complexa cu cat ne apropiem de epoca moderna, necesitand cunostinte tehnice specifice, indreptateste considerarea paduritului intre ocupatiile principale ale romanilor. In sfarsit mineritul si prelucrearea metalelor, favorizate de bogatia subsolului tarii noastre, constituie prin traditia sa foarte veche, ca si prin extensiunea pe care o are, cea de a patra ocupatie principala a poprului roman. In perioada medievala economia rurala este autarhica, viata se desfasoara intr-un regim inchis. Acest lucru presupune si un circuit inchis al valorilor culturale, ceea ce explica unitatea in diversitate caracteristica artei populare romanesti. Descoperirile arheologice coroborate cu creatii transmise peste veacuri, obiceiuri si credinte pe care le regasim in sate din : Maramures, Suceava, Tara Hategului, Padureni, Muntii Apuseni, Gorj, Valcea, etc., impreuna cu alte stiri, ne ajuta sa inviem lumea romaneasca in Evul Mediu. Ceramica, tesaturile, feroneria, sculptura, picturile murale din bisericile taranesti sunt dovezi ale practicarii unor mestesuguri artistice. Costumele, ornamentele crestate in lemn, picturile pe sticla nu sunt numai frumoase, ci au si o valoare simbolica. Ele infatiseaza o lume de idei, schimburi culturale si economice, constituind un inestimabil tezaur artistic datorat mesterilor populari. Fiecare din marile domenii ale creatiei artistice populare romanesti – arhitectura, ceramica, tesaturi, feronerie corespunde unui mestesug si are un decor specific, legat, fireste, de materialele si tehnicile folosite. Motivele sau compozitiile decorative inchid in ele stravechi intelesuri. Trecand de pe un obiect pe altul, o data cu succesiunea generatiilor , aceste semne au calatorit prin spatii intinse si au ajuns la noi datorita generatiilor de mesteri anonimi


sau cunoscuti ce pot fi asemuiti cu cronicarii. Obiectele create de ei au o functie determinate, iar prin forma, decor si culoare devin mijloace de comunicare intr-un limbaj specific. Un ornament in forma de cerc sau de rozeta pe o lada de zestre, de exemplu, poate fi un simplu semn, dar daca el este pus in relatie cu soarele, cu ciclurile cosmice, cu mitul permanentei reantoarceri, el capata o valoare simbolica si devine un document referitor la civilizatia straveche din spatial romanesc. Si, chiar daca pe parcursul timpului sensul si semnificatia ornamentelor s-au pierdut, mestesugarii au meritul de a le fi transmis peste veacuri. Latura materiala a culturii populare romanesti este formata din totalitatea obiectelor – de la caucul de baut apa pana la casa – destinate a satisface o mare diversitate de trebuinte. De foarte multe ori ele sunt investite si cu insusiri ce satisfac universala si mereu prezenta nevoie de frumos, facand, din acest punct de vedere , parte din latura spirituala a culturii populare romanesti in calitate de obiecte de arta populara. Luata in intrgul ei, arta populara reprezinta de fapt arta decorativa si aplicata a societatii rurale romanesti dintr-o foarte lunga perioada istorica, adaptata si conditionata de imprejurarile sociale, economice si tehnice respective. Toate obiectele de arta populara au servit unui anume scop, au avut adica o certa finalitate functionala, realizand astfel cunoscuta cerinta a imbinarii utiluilui cu frumosul intr-un grad pe care rareori obiectele propriuzisede arta decorative il ating. De aici interesul cu totul deosebit pe care il au obiectele produse in gospodarie sau in atelierele mestesugaresti romanesti. Cu vremea, o parte din mestesugurile populare s-au specializat in producerea de obieste a caror functie utilitare, odata cu transformarea conditiilor de viata, nu mai este cautata, calitatile artisitce fiind cele care trec pe primul plan al interesuli general. Astfel, mestesugurile artistice din Romania au intrat intr-o faza istorica noua, in acord cu dezvoltarea societatii contemporane.Formele traditionale incep sa se schimbe si apar produse cu caracter evident nou, nu intodeauna inzestrate cu calitati estetice. Pastrarea celor mai remarcabile obiecte de arta populara produse de mestesugarii satelor si stimularea productiei noi, au constituit preocupari ale statului care a initiat organizarea a numeroase muzee si colectii de arta populara si infiintarea centrelor de indrumare a creatiei populare in fiecare judet. Pe alt plan, prin intermediul unor fundatii, se incurajeaza dezvoltarea atelierelor particulare de productie, unele dintre acestea desprinse din cooperativele de arta populara, altele nou infiintate. In centrele mari, cu traditie, functioneaza inca ateliere ale cooperativelor indrumate de specialisti designeri si etnogrefi.


In felul acesta, fondul de aur al mestesugurilor artistice romanesti traditionale se constituie ca un pretios izvor de inspiratie pentru o productie diferentiata, cum este cea a zilelor noastre. Cunoasterea acestui fond are o insemnatate istorico-culturala, cat si una practica, avand in vedere multiplele solicitari de obiecte de arta decorative purtand pecetea specificului romanesc. Prezentare mestesugurilor artistice traditionale din satele romanesti poate fi facuta pe baza mai multor criterii, toate la fel de valabile, dar privind respectivele mestesuguri din unghiuri de vedere diferite. Astfe poate fi adoptat criteriul tehnologic, al materiei prime si al tehnicii de prelucrare, care ofera o clasificare simpla si clara in anumite cazuri, dar neindestulatoare in cazul fenomenelor complexe de arta populara. Poate fi adoptat apoi creiteriul teritorial, avand in vedere, in primul rand, raspandirea mestesugurilor si gruparea lor in diferite unitati naturale, administrative sau istorice ale tarii. Poate fi adoptat si criteriul social- economic, in care mestesugurile sa fie prezentate in raport cu rolul lor ca sursa de venit – principala sau auxiliara – in cadrul gospodariei taranesti sau, avand in vedere perspectiva istorica, sa fie private din punctul de vedere al exercitarii lor in sate libere sau aservite. Am considerat insa mai potrivit sa pornim de la om la om, de la mestesugar, pentru a ilustra evolutia mestesugului in diferite etape istorice si o data cu aceasta, a produselor.

In a doua jumatatate a sec. IXI –lea si in primele doua decenii ale secolului al XX-lea, activitatea mestesugareasca este caracterizata printr-o relativa stagnare, mai ales in viata economica a centrelor urbane, consecinta fireasca a dezvoltarii industriale capitaliste. Aceeasi stare de lucruri caracterizeaza si viata mestesugrilor artistice.


Pe de alta parte, in contextul complex al relatiilor social-economice din aceasta perioada, al razboaielor, relativ slaba dezvoltare a mijloacelor tehnice privind uneltele si utilajele, a determinat persistenta activitatilor mestesugaresti, indeletnicirile cu caracter artistic manifestandu-se cu preponderenta in domeniul industiei casnice si al centrelor rurale specializate, astfel filonul vechilor traditii ale artei mestesugurilor populare este continuat si imbogatit. In acest timp si mai ales in perioada de dupa primul razboi mondial sunt cunoscute in Romania diverse nuclee de activitate si mici manufacturieiri, ateleiere in care se realizau produse de arta populara cu specific artistic, folosidu-se mana de lucru salariata. Un rol important si o activitate bogata – beneficiind, de altfel, de vechi traditii artistice- l-au avut atelierele manastiresti in care se produceau covoare, stofe, vesminte preotesti. Dupa cel de- al doilea razboi mondial, prin instaurarea dictaturii comuniste, incepand cu sfarsitul anilor ' 50, prin lichidarea in cea mai mare parte a proprietatii private, a atelierelor mestesugaresti, in orase si sate, activitatea mestesugurilor, inclusiv a celor traditionale, cu caracter artistic, a cunoscut o stagnare. Solutia asocierii acestora in cooperative ( forma de proprietate privata - de tip asociativ) a creat posibilitatea prelucrarii mestesugurilor in continuare, acestea adaptandu-se la noile conditii, pentru supravietuire si dezvoltadu-se continuu, cooperativele realizand pana in 1990 o importanta productie de covoare tesute si inodate, broderii, cusaturi, tesaturi, ii si costume populare, confectii de factura artizanala, ceramica, lemn, metal, impletituri din fibre vegetale, cojocarie si marochinarie, icoane pe lemn si sticla, papusi folclorice, etc., destinate pietii interne si exportului in peste 30 de tari.Acest lucru a fost posibil si datorita modului de organizare in cadrul caruia etnografi, istorici de arta, artisti designeri au urmarit atat respectarea traditiei, cat si continuarea ei in produse moderne, de calitate artistica. Interesul societatii contemporane pentru produsele de arta si artizanat de buna calitate explica dezvoltarea fara precedent a unor mestesuguri aproape disparute. Pretutindeni in lume, si cu accent sporit in tarile dezvoltate, arta populara si mestesugurile artistice, produsele cu acest specific, se bucura de un interes larg, la accentuarea caruia contribuie evident expansiunea turismului contemporan. Dupa anul 1990 s-a produs o diminuare a productiei de artizanat si arta populara in sistemul de organizare cooperatist atat ca volum de activitate, cat si ca numar de artizani. In schimb, o serie de mesteri din zone etnografice cunoscute si-au organizat ateliere proprii, unele dintre ele cu


productie de calitate. Paralel cu acestea, un numar mare de mesteri lucreaza individual pentru magazinele, targurile si expozitiile organizate de muzeele cu profil etnografic. Avand in vedere existenta tezaurului artistic popular, a traditiilor inca vii, cat si a interesului pe care il prezinta integritatea si dezvoltarea in structura social-economica contemporana a activitatii de arta populara si mestesuguri artistice o constituie atitudinea adoptata fata de acest fenomen, atitudine ce presupune nu numai pastrarea, ci si continuarea bogatelor si valoroaselor traditii ale poporului nostrum. Traditia insasi este un fenomen viu. Ea reflecta experienta de secole si milenii a unui popor, careia fiecare noua generatie ii adauga propriul sau aport. Respectul pentru traditie nu inseamna insa copierea obiectelor din colectiile muzeelor ci continuarea fenomenului de creatie populara, pe de o parte, si preluarea creatoare, pe de alta parte, a celor mai valoroase elemente ale artei populare si a mestesugurilor artistice din diverse domenii si realizarea de obiecte noi, dar in spiritul traditiei, si adaptarea la cerintele vietii moderne. Apropierea conceptului de “design� de sfera creatiei populare si a mestesugurilor artistice se face de obicei cu referire la caracterul optim de realizare a unui obiect-produs sub semnul relatiei util-frumos, forma-decor, unicat-serie mica, relatie ce sta la baza creatiei populare traditionale din cele mai vechi timpuri. Astfel, daca creatorii si mesterii populari, existenti in Romania, asigura valoarea si autenticitatea produselor de arta populara ce se executa in centrele si zonele traditionale, rolul creatorului modern, al designerului este deosebit de important in procesul de preluare si valorificare a acestui inestimabil tezaur traditional al artei populare si mestesugurilor in productia contemporana de obiecte utile, functionale si deopotriva frumoase, care sunt prezente in toate genurile mestesugurilor de arta si a artizanatului, de la covoare, tesaturi, ceramica, pana la piesele de vestimentatie moderna de inspiratie romaneasca.


MOSTENIREA MILENARA ARTA LEMNULUI

Dintre toate mestesugurile populare, arta lemnului presupune cea mai diversificata specializare. De la mesterii care au inaltat renumitele biserici de lemn din Maramures, Bihor ori Satu Mare sau casele din doua nivele din Gorj, pana la cei care au faurit mobilier taranesc, unelte de lucru, ustensile si numeroase obiecte de uz curent, toti au utilizat scule simple dar nu primitive - barda, secure, topor, fierastrau -, executand adesea obiecte de mare valoare artistica. Se poate spune insa ca inaintea culturii pietrei care a desemnat cele doua mari epoci din zorii civilizatiei umane, Paleoliticul si Neoliticul, a trebiut sa fi existat o epoca a lemnului, pe care paleontologii n-au avut-o ca atare in vedere, cu toate ca se stie ca, in raport cu piatra, lemnul este un material “perisabil�care, la fel ca lutul sau ceramica, reintra fara dificultate in circuitul neatrerup al naturii. Cu ajutorul mestesugurilor de prelucreare a lemnului au fost infaptuite creatii majore in domeniul arhitecturii, dar si acela al executarii multor obiecte marunte, ornamente de mare finete, care starnesc si azi indreptatita admiratie. Geneza mestesugului prelucrarii lemnului se pierde cu adevarat in zorii civilizatiei, lemnul fiind, poate, primul material utilizat pentru faurirea celei dintai unelte. La noi, prelucrarea lemnului este un mestesug ancestral. Marea raspandire a mestesugului pe teritoriul Romaniei se explica prin existenta unor paduri intinse, arta prelucrarii lemnului avand origini mai vechi chiar decat ale limbii romane. Maiestria prelucrarii lemnului s-a format in timpul colonizarii romane, pe cand traditia artistica s-a mentinut nestirbita si neantrerupta de la primii locuitori si pana la taranii de azi. Diversitatea esentelor lemnoase si multimea tehnicilor de prelucrare, maiestria cu care au fost construite bisericile si casele, confirma o buna cunoastere a materialului – soliditate, rezistenta, elasticitate, culoare- rezultata in urma unei indelungate practice. Si, daca, mult timp, fiecare gospodar isi cioplea singur cele trebuitoare, treptat s-au specializat diferiti mesteri in prelucrarea lemnului- dulgheri, tamplari, sindrilari, ciubarari, cioplitori, sculptori etc.


Documentele din sec. al XVI-lea atesta practicarea unor mestesuguri necesare cerintelor comunitatilor satesti, alaturi de constructori lucrand si alti mestesugari specializati , mestesugarii detinand mereu o pozitie sociala importanta in comunitatile rurale, dar si in cele urbane. In a doua jumatate a sec. XVI-lea, mestesugurile din Transilvania se diversifica in branse diferite, apar specializari noi, creste productia si se imbunatatesc tehnicile de lucru. Una din aceste branse este cea a carutarilor. La Oradea este amintit, inca din 1345, Pavel Carutar sau Rotarul, care devine carutarul regilor Carol Robert si Ludovic I-ul. La orase, tamparii, dulgherii si “masarii” produceau pentru orasenii din Transilvania si chiar pentru cei din Tara Romaneasca, ceea ce demonstreaza in acest domeniu legatura si comunicarea permanenta dintre provinciile noastre istorice. In Tara Romaneasca la prelucrarea lemnului pentru constructii erau folositi meseriasi dependenti de domni, care purtau denumiri de specialitate: lemnari sau darvari, taietori cu securea, caratori de lemne, mesteri de lemne etc. In ultimele decenii ale se. al XVIII-lea si in prima jumateate a celui urmator mestesugurile casnice sau “industria casnica” au avut o mare importanta economica. Atelierele mestesugarilor specilaizati de la sate sunt regasite mai fregvent in regiunile de deal si munte, unde procesul de desprindere de agricultura se petrece cu usurinta, prelucrarea lemnului facandu-se cu ajutorul gaterelor si al joagarelor, numerosi razesi si mosneni avand asemenea instalatii (ori le arendau de la proprieatarii de mosii). Varietatea esentelor, diversitatea tehnicilor si procedeelor intrebuintate pentru prelucrarea lemnului, simtul artistic innascut, explica rezultatele exceptionale la care s-a ajuns.Fiecare tehnica este in concordanta cu scopul urmarit. Cioplirea si sculptarea se folosesc in constructia caselor, bisericilor, sau acareturilor. Prin crestare se obtin efecte deosebite in decorarea mobilierului si a obiectelor marunte. Excizia si incizia sunt folosite de asemenea la mobilier si obiecte casnice. Perforarea si traforarea sunt tehnici mai noi prin care se elimina o parte din masa lemnoasa cu ajutorul fierastraului. Incovoierea este folosita la confectionarea cosurilor si lingurarelor. Pirogravarea este specifica mai ales pentru decorarea vaselor. Afumarea lemnului inainte de horjire, tehnica prin care ornamentul este potentat de contrastul de tonalitate dintre fond si culoarea sapaturii in lemn, este caracteristica centrlor din zona Bihor, satul Budureasa. Cioplitorii in lemn sunt raspanditi pe tot teritoriul Romaniei, acolo unde lemnul este la indemana tuturor. Sunt insa si zone caracterizate prin


existenta unor sate specializate in construirea de case, de mobilier, de furci de tors, de fuse sau vase din doage. Abundenta obiectelor din lemn, legatura lor cu viata cotidiana explica remarcabila lor diversitate tipologica marcata prin: fregventa diferentiata, de la o zona etnografica la alta, prin tehnici si sisteme ornamentale, prin categorii de obiecte. CONSTRUCTORII

Arta de a construi s-a exprimat in materiale diferite, dar lemnul a ocupat intodeauna un loc de prima importanta. Lemnul de stejar, de fag sau de brad a fost intrebuintat pentru realizarea unor bogate tipologii de locuinte, de constructii anexe si de porti a caror zveltete a profilului le imprima o linie eleganta; ele se caracterizeaza, de asemenea, prin proportii si volume echilibrate. Piesele ornamentale din cadrul constructiilor, grupate de regula la fatade- stalpi, undrele, grinzi, fruntare, ancadramente de usi si ferestreindeplinesc un rol de sustinere sau de protectie. Dispozitia ritmica a acestor piese, expresia artistica si finalitatea practica sunt subordinate ansamblului constructiei. Sunt renumiti stalpii de stejar din Gorj, Valcea, Mehedinti, cei din Paltin-Bucovina, ancadramentele cioplite ale ferestrelor din Oas si Maramures, Lapus si Muntii Apuseni, arcadele prispelor de pe Valea Argesului . Decorul constructiilor din Oltenia, Maramures, Valea Bistritei, releva o remarcabila fantezie si bogatie motivistica. In arhitectura din Moldova de Nord si din Maramuires mesterii au preferat forme si volume sobre. In Gorj apare o bogatie de sculpturi care dau impresia unei veritabile dantelarii in lemn. In anumite zone, mesterii in lemn au acordat o atentie deosebita portilor. In Maramures, Gorj, Buzau, Bacau, etc, portile monumente sunt dovezi ale unei indemanari exceptionale. Pe valea Cosaului, portile gospodariilor sunt sculptate adanc in lemn de stejar cu motive stravechi: pomul vietii, rozeta, sarpele, roata, etc. Dincolo de frumusetea lor, portile din Maramures constituie si o marca sociala, ele fiind un privilegiu al nemesilor.


Numeroase sunt satele in care se afla mesteri vestiti in case, printer cele mai cunoscute fiind Balta, Barbatesti si Arcanii din Oltenia, Ditestii, Lerestii, Chiojdurile si Pietrosanii din Muntenia, Tansa, Grozavesti, Vama, Frasinul din Moldova, Bedenciu, Garda, Ponorel, Cib, Carpinis, Pietroasa, Bulzesti, Halmagel si Brusturi din Transilvania. Intre ele se afla cateva la care specializarea a atins cel mai inalt grad, mesterii constructori facand casele chiar in sat la ei, deci case prefabricate.Asa se intampla la Bedeciu (jud. Cluj), la Meziad (jud. Bihor), la Vama (jud. Suceava).E vorba de un mestesug si de operatii complexe pe care le executau acesti constructori – artisti care cunosteau bine particularitatile arhitectonice ale diferitelor zone. Multe constructii poarta numele mesterilor si anul in care au fost ridicate sau numele proprietarului . Inscriptiile sunt amplasate in general pe pragul de sus al usii sau pe grinda longitudinala a casei, dovedind ca anumiti constructori intrasera in constiinta colectivitatii respective ca mari maestrii. Majoritatea inscriptiilor se intalnesc in Maramures, dar ele nu lipsesc nici dincolo de Carpati.

TAMPLARII SI DULGHERII

Sunt cei care lucrau mobilierul din casele taranesti. Primele dovezi care confirma vechimea preocuparilor omului de a-si crea un spatiu comod provin din Neolitic. Miniaturi din lut figurand scaune cu platforma dreptunghiulara si patru picioare au fost descoperite la Gumelnita si Cascioarele. Existenta uneltelor de prelucrare a lemnului sunt, de asemenea dovezi, dar fara a putea preciza nimic nici despre cei care lucrau cu ele, nici despre forma obiectelor realizate deoarece acestea nu s-au pastrat. Dezvoltarea economiei feudale in secolele XII-XIV a avut ca efect sporirea rolului productiei mestesugaresti, dulgheritul fiind o ocupatie complementara pastrand trasaturile traditionale, mai tarziu aparand printre dulgheri mesteri specializati in lucrari de constructie, mobilier.


In sec. XVIII principala piesa de mobilier in case era lavita, iar in casele boieresti divanul, mai ales in Moldova si Valahia. Mobilierul traditional este, in cea mai mare parte, opera mestesugarilor satesti, care lucreaza dulghereste, cioplind lemn si imbinand piesele componente in cuie de lemn, folosind unelte simple , barda si securea, iar pentru decor, horjul. Cerintele mari de mobilier au determinat aparitia unor centre satesti specializate in acest domeniu, cele mai cunoscute fiid in Mehedinti (Gorneti, Cracu Muntelui, Baluta) si de la Barbu Stefanescu in Bihor. Pe masura trecerii timpului, confectionarea mobilierului a fost preluata de mesteri asezati de regula in apropierea padurilor. Acestia sunt “rudarii” sau “baiesii” care au salasele pe malul apei. In Tara Romaneasca asezari de rudari se gasesc in Valcea, la Romanii de Sus, Vaideeni, Cerna, Slatioara, Ursani, Poiana-Perisani, Calinesti, Valea lui Stan, Bistrita, Francesti, Sirineasa,; in Gorj la Runcu, Dobrita, Suseni, Motru Sec, Comanesti, Buduhala – Telesti, Novaci, Polovraci, Baia de Fier si in Mehedinti la Gorneti, Obarsia-Closani, Ponoarele, Baluta, Cracu Muntelui, Isverna, Balta. In Trensilvania au functionat centre specializate foarte cunoscute : Dersida(Salaj), Caltea, Budeasa(Bihor), Densuis, Poenita Voinii si Cerbal(Hunedoara)in care au fost realizate piese de o mare frumusete. Centre specializate au fost si la Baita(Maramures), Preoteasa(Salaj), Hasnas si Bocsig(Bihor). In Moldova exceleaza mobiliere lucrate in zona CampulungMoldovenesc si Radaut, Cosula, Vutcani. Treptat, legatura tot mai stransa dntre sat si oras, , a facut ca, inca de la sfarsitul sec. al XIX-lea, unii mestesugari sasesti sa inlocuiasca tehnica de lucru traditionala cu una “tamplareasca”. Astfel, au patruns in imteriorul taranesc piese de mobilier noi, paturi cu tablii, dulapuri inalte, mese de diferite forme. O alta categori de tamplari au lucrat in Transilvania mobilier pictat, pictura pe lemn fiind atestata in acesta zona inca din sec. XVI, avandu-si originea in Europa Centrala. Pana in sec. XVIII mesterii din breslele sasilor si maghiarilor aveau exclusivitate in confectionarea mobilierului pictat. Datorita productiei unor mari centre – Sibiu, Sighisoara, Reghin - mobilierul pictat a fost adoptata si de catre romani.Abia din sec. XVIII dateaza primele informatii cu privire la mobilierul romanesc pictat executat la Rasinari, Moeciu de Sus (Brasov), Sasusi de Sambata, pe Valea Oltului, unde s-au realizat piese cu trasturi specifice, diferite de cele sasesti si unguresti. Categoriile de mobilier realizate de mesterii tarani, desi nu sunt foarte numeroase, definesc, prin forma si ornament, specificul unor zone.


Lada de zestre, cu raspandire generala in arta populara, s-a mentinut pana tarziu in multe case taranesti romanesti ca o piesa esentiala a interiorului. Din punct de vedere al formei, se pot distinge doua tipuri de lazi:lada paralelipipedica, cu capacul plat si lada cu capacul in forma de coama inalta, asemanatoare cu acoperisul in doua ape al unei case sau cu cel al unui sarcofag antic. Decorul este realizat prin incizii cu scoaba si este esentialmente geometric: linii intretaiate, zig-zaguri, romburi, cercuri intretaiate, si mai ales rozeta solara in nenumarate variante. Asezata la capatul patului sau a lavitelor , lada contine zestrea femeii sau pe cea a fetei de maritat. Uneori, pe lada se inalta pana in tavan teancurile de scoarte si tesuturi. Masa este o alta piesa importanta a interiorului romanesc, impodobita de cele mai multe ori cu acelesi ornamente incizate, si care este de trei tipuri: masa inalta pe patru picioare – are in zonele etnografice din nordul tarii o forma speciala, imbinand caracterele constructive ale mesei cu cele ale lazii; fata acestui tip de masa este mobil, adica aluneca pe doua stinghii subtiri, iar corpul mesei, descoperit prin alunecarea fetei formeaza o lada; efectul decorativ este completat de tonurile de brun-roscat ce acopera in mod variat suprafetele diverse ale figurilor geometrice; masa de tip germanic se intalneste mai ales in Transilvania, in zonele din sudul provinciei, dar si in cuprinsul Muntilor Apuseni; construita pe doua talpi masive, masa are un sertar, “puiuc”, acoperit cu fata patrata, lucrata adesea dintr-o singura bucata de lemn de nuc sau paltin; picioarele sunt crestate in volume geometrice; masa rotunda, joasa intalnita mai ales in sudul tarii – Muntenia, Oltenia, Dobrogea, dar si in unele zone din Moldova si Transilvania- reprezinta o dovada a legaturilor cu lumea orientele si balcanica si mai ales o dovada a continuitatii acestui tip pe teritoriul Romaniei, din Neolitic pana azi; aproape niciodata decorata, aceata masa se sprijina pe trei picioare, taiate in forme usor curbate, alcatuind singurul element decorativ notabil. O alta piesa importanta de mobilier este patul. In afara paturilor de natura tamplaresca – oraseneasca, a caror folosire a cunocut o larga raspandire in ultimul secol si jumatate, pot fi distinse trei tipuri de paturi avand elemente originale. Primul tip, a carui vechime este apreciabila, este folosit mai ales in sudul tarii; sprijinite pe talpi scurte, cele patru picioare, derivate din pari primitivi infipti in pamant peste care se intinde un pod de scanduri, sunt sculptate in volume geometrice: cuburi, emisfere, etc. Al doilea tip este patul foarte inalt- folosit in Transilvania – in care se urca cu ajutorul unei banci asezate de-a lungul patului si utilizata ca treapta; acesta este acoperit ueori cu un fel de baldachin mascat de multimea tesaturilor ornamentale.Varianta extrema a acestui pat inalt, intalnit in partile muntoase


ale nordului si vestului tarii ( Obicinele Bucovinei, Muntii Apuseni), era patul suspendat, fixat pe peretii de barne si ancorat de grinzile tavanului printr-un brat de lemn sculptat. Al doilea tip, intalnit mai rar, mai ales in partile de nord ale Moldovei, il constituie patul cu stalpi inalti la colturi, ce aminteste patul folosit in Renastere, stalpii fiind ciopliti si avand iesituri pe care se pot agata haine. Seria mobilerelor taranesti cioplite continua cu lavitele facute din trunchiuri masive de brad sau de stejar cioplit, de 5-8 metri lungime (cat peretele camerei), groase de cate 20-30 centrimetrii, cu bancile, cu si fara spatar, avand o mare varietate de forme, cu bancile pat si lada. Alaturi de ele se intalnesc numeroase forme de scaune cu spatare sculptate sau cioplite, in care ecourile stilurilor istorice sunt evidente, dulapuri inalte sau scunde in care se pastreaza urme ale formelor mobilelor locale din diferite epoci. Blidarele, politele, cuierele, coltarele completeaza interiorul taranesc. O alta categorie este mobilierul pictat, care s-a lucrat mai ales de mesterii centrelor urbane transilvanene. Din aceste atelier au iesit vestitele “lazi de Brasov” pe care le intalnim pana departe in satele Munteniei si Dobrogei, in Oltenia si Moldova, ba chiar si dincolo de Dunare. Decorul policrom se intalneste si pe produsele unor anumite centre de ladari din sudul Carpatilor, mobile cioplite in lemn de fag, de pilda cele de la SalatrucArges, fiind colorate in cateva tonuri vii alcatuind motivele simple geometrice sau pete de culoare aplicate peste scrijelituri, ca si in cazul mobilelor din nordul Moldovei. CIOPLITORII

Pe langa crestaturile si sculpturile aplicate in decorul arhitectonic interior si exterior si in cel al mobilierului, arta populara romaneasca are un vast domeniu alcatuit din crestaturi aplicate unei mari serii de unelte si vase din lemn. Facand parte dintr-o intinsa arie a civilizatiei lemnului, Romania cunoste o dezvoltare apreciabila a tot felul de obiecte confectionate din diferite esente lemnoase – stejar, fag, paltin, ulm, tei, brad – care in alte zone pot fi facute din metale. Legate de viata de toate zilele, uneltele si micile


obiecte de uz sau de podoaba au mici ornamente care le confera un farmec deosebit. Uneltele agricole ca plugul, coasa au partile lor de lemn impodobite cu fine crestaturi. In ceea ceea ce priveste larga categorie a uneltelor casnice legate de industria textila, intre care un loc important il ocupa furcile de tors, putem spune ca aceste unelte prin decorul lor alcatuiesc unele dintre cele mai frumoase obiecte de arta populara europeana de lemn. Alaturi de ele trebuie amintite fusele, vartelinitele, sucalele, braglele de la razboiul de tesut sau melitele. Tot in categoria mare a uneltelor impodobite cu crescaturi intra si cele legate de pastorit, acestea avand un dublu avantaj – durabilitatea si usurinta. Batele ciobanesti, caucele de baut apa, lingurile de diferite dimensiuni, de la cele mici, de mancat, pana la cele uriase cu o capacitate de doi-patru litri, sunt acoperite cu o sculptura marunta si precisa. Micile galeti si cupe din inventarul stanei, ca si “crintele” mari, incanta prin formele lor admirabile, prin sculptura lor migaloasa, prin luciul lor de lemn invechit si afumat, avand patina esentelor rare. Alaturi de acestea, tiparele de cas din Vrancea sau din Prahova si Bran sunt unele dintre cele mai frumoase obiecte reprezentative ale artei lemnului din creatia populara romaneasca. Uneltele agricole, pastoresti si pentru industria casnica textila au fost lucrate in multe sate romanesti, dar mai ales in sate specializate cu renume, care-si desfac frumoasa lor marfa la targurile si nedeile vestite cum sunt cele ce se tin pe muntele Gaina – Muntii Apuseni, la Vladeasa, la Polovragi in Gorj, la Vidra in Valcea, la Halmagiu – Arad, ca si la sute de balciuri si iarmaroace din toate provinciile romanesti.

CRUCERII

Sunt mesteri care prin arta lor au realizat insemne funerare de o mare frumusete. Multe din admirabilele cruci sculpatate sau pictate au disparut,


distruse de intemperii sau de uitare, dar cele care s-au pastrat reprezinta arhetipuri. Sculptura semnelor de mormant, crucile si troitele ridicate in amintirea unui eveniment sau a unei personae, cele care marcheaza silistea satului, cele asezate le fantana sau izvor, crucile de eroi fixate pe peretele exterior al unor biserici de lemn, indica existenta unui mestesug care s-a perfectionat de-a lungul secolelor. Forma lor si in special cea a stalpilor de mormant avand o pasare in varf, care se lucrau in zonele Sebesului, ne duc cu gandul la obiceiuri ancestrale. Fiecare zona are un stil aparte in ceea ce priveste aceste insemne strans legate de credintele si obiceiurile ancestrale; sunt renumiti mesterii de la Bocsig – Arad, pentru crucile lor mari de peste doi metri. Satul Piertis – Olt, este specializat in confectionarea crucilor de lemn in forma de troite, “scrise” de barbati si pictate de femei; ornamentul lor este realizat prin excizie, conturul sfintilor e adancit in masa lemnului, cromatica e vie, mai recent violenta: albastru, rosu, alb. De o exceptionala valoare sunt crucile de stejar din Maramures sculptate, ca si portile cu torsade, “colaci”, “dinti de lup”. Deosebite sunt si crucile din “Cimitirul” de la Sapanta –Maramures, lucrate de Stan Ioan Patras, mester devenit celebru, crucile lui fiind un fel de cronica a satului, remarcand cu umor, in versuri, caracterul decedatului si imprejurarea in care s-a stins.

VASARII


O categorie importnata de produse din lemn o formeaza vasele lucrate in multe ateliere de dogari, vasari, ciubarari sau butnari, dupa numele care li se da in Transilvania, Muntenia sau Moldova. Dimensionarea lor e diferita, mergand de la cofitele de un litru, pana la “zacatorile” uriase, folosite in zona Buzauli pentru fermentarea prunelor de tuica, avand diametrul pana la zece metri. Lucrate cu un mestesug deosebit, vasele din lemn sunt impodobite mai rar prin cretare, modul obisnuit de decorare fiind pirogravura. Ele erau lucrate in centre specialiate, cele mai cunoscute fiind Tara Motilor - Vidra, Arieseni, Albac, Maguri, Marisel, Dobrot si Leaut – tara Zarandului, ciubarii din Apuseni. In Moldova, butnarii renumiti se gaseau in Sendresti si Folesti, la Cleja, Gura Teghii, Breaza, dupa cum in Oltenia se lucrau “vase de lemn” la Topesti, Fometesti, Muieresca, Pocruia. Cererea mare de produse a determinat si diversificarea gamei pe care mesterii dogari o realizeaza, aparand astfel produse adaptate la utilitatile moderne: vase pentru fructe, pentru flori, suporturi de umbrela. In acelasi timp, alaturi de dogaria alba , pirogravata, se lucreaza si piese patinate si pictate in maniera picturii de pe mobilierul transilvan. Un mestesug apatre il constituie acela de construire a mijloacelor de transport: carute, sanii, dovare. Trebuie amintitie vestitele centre de fabricat carute de la Marsani si Osica din Oltenia, de la Topologu – Dobrogea, Gorgota, Leicesti, Tisau, Maruntisu – Muntenia, de la Candresti, Tansa, Bucesti- Moldova, unde fierari, rotari si pictori realizau carute de o rara frumusete. CONSTRUCTORII DE INSTRUMENTE MUZICALE Lemnul este materia prima de baza folosita si la confectionarea instrumentelor muzicale poulare romanesti. Unele dintre ele sunt ornamentate cu un decor care indreptateste tratarea lor si ca obiecte de arta. Categoria cea mai numeroasa o reprezinta fluierele de diferite feluri –


simple, duble, cu dop, fara dop, scurte, lungi – lucrate mai ales din lemn de prun. Sate vestite in acest mestesug sunt: Holdac – Mures, Juncu – Tara Zaradului , Urasni si Vai deeni – Valcea. Instrumente mai complexe , cum sunt clarinetele se confectionau de mestrii din Halmagel in Tara Zarandului, viori se fac in mai multe centre, cele mai cunoscute fiind Fundul Moldovei – Suceava si Feleac – Cluj. Tulnice si buciume se lucreaza la Bulzesti in Muntii Apuseni , la Nereju in Vrancea si la Vama – Suceava. In NadisaBacau se lucreaza cobze din lemn de molid, paltin, cires. Tot asa, naiul si cimpoiul se lucreaza in numeroase sate din Bucovina, Vrancea, Hunedoara si Banat. Fiecare din instrumentele amintite, are, pe langa cuvenitele calitati muzicale, si remarcabile insusiri plastice, obtinute fie prin crestare sau pirogravare si stantare, fie prin infasare cu placi de metal subtiri, mai ales alama, sau prin turnare de cositor si plumb. IMPLETITORII

Alaturi de fibra densa si regulata a lemnului de stejar sau de brad si cea contorsionata a lemnului rar de par salbatic, mesterii populari au folosit resurse vegetale si sub forma crengutelor, paielor, a panusilor de porumb, a trestiei si papurei, faurind obiecte usoare si delicate, rezistente si neasteptate ca textura. Arta impletiturilor, una din cele mai vechi indeletniciri, precedand atat artei tesutului, cat si pe cea a ceramicii, este stralucit reprezentata in toate provinciile romanesti. Ea a fost si prima tehnica de construire a lociuntelor, fiind pana azi prezenta in multe zone etnografice sub forma peretilor impletiti din nuiele groase. Din nuiele, materie prima ieftina si la indemana se fac cosuri de diferite marimi si forme.. In ultimele decenii acest mestesug se dezvolta si se extinde, largindu-si permanent gama produselor de la cele mai variate obiecte utilitare la produse decorative, piese de mobilier si pentru decoratie de interior. Din nuiele de alun se confectioneaza in genere cosuri diverse. Nuielele de rachita, solicitate atat pe piata interna, cat si pe cea externa, se lucreaza in ateliere specializate, cele mai importante fiind cele de la PecicaArad, Salonta si Oradea- Bihor, Corund – Harghita, Radauti-Suceava, Pitesti-Arges, Ramnicu Sarat-Buzau, Silistea Snagovului-Ilfov. Gama de


produse de rachita este de o mare diversitate, acestea fiid adaptate la diverse utilitati moderne (cosuri de piata, de paine, de fructe, cosuri pentru copii, caini si pisici, platouri si tavi). Formele si structurile impletituri, cu efecte decorative, le confera acestor produse o mare valoare artistica, data in primul rand de realizarea manuala a impletiturii. O alta categorie speciala o reprezinta piesele de mobilier din impletitura de nuiele de rachita de diferite dimensiuni – fotolii, canapele, scaune, mese, etajere – a caror realizare necesita o mare indemanare si stapinire perfecta a mestesugului. Procedeele tehnice de preparare a nuielelor de rachita sunt complexe: decojire, aschiere, fierbere in instalatii speciale, finisaj prin baituire, uscare in spatii adegvate, toate acestea necesitand existenta unor ateliere speciale. Papura – existenta in culturi spontane in zonele cu mare umiditate, in preajma apelor statatoare, e o materie prima din care se realizeaza impletituri cu destinatii foarte variate. Din papura sunt tesute, in razboaie speciale verticale, foile de impletitura simple, destinate acoperirii dusumelelor- rogojinile. Tot din papura sunt impletite cosuri cu diferite destinatii si forme, seturi, sezuturi de scaune, panouri decorative, posete si palarii. Doua sunt tehnicile de prelucrare. Cea mai larg raspandita , impletire libera a fibrelor umede, e practicata pentru obtinerea cosurilor, palariilor, papucilor in centrele de la Tulcea, Macin, Tg. Mures, Bacau. O alta tehnica, de veche traditie e cea in care suvitele de papura, rasucite in suluri si apoi dispuse in spirala, sunt cusute cu ajutorul unor scule speciale, apoi bine fixate pentru a da produsuli forma finala, robusta si solida. Deosebite sunt cosurile cu capac pentru paine, precum si gama –foarte variata- a cosurilor cu diferite utilizari in gospodarie. Astfel de impletituri de papura cusute se mai lucreaza in atelierele de la Bailesti-Dolj, Carei – Satu Mare, Corund-Harghita. Din panusi sau foi de porumb, de culoare naturala se realizeaza, prin impletire manuala, cosuri, posete, seturi pentru masa, palarii, panouri decorative, seturi pentru scaune de masina, suporturi. Alese, uscte si rasucite, foile de porumb se impletesc pe calapoade cu ajutorul unei crosete speciale. Structura impletiturii este de o valoare artistica deosebita. Se executa mai ales in Banat, Peciu Nou –Timis, Harghita – Corund, Odorheiul Secuiesc, Miercurea – Ciuc. Din pai de grau se impletesc palriile, ce se poart inca in unele zone cum sunt:Tara Oasului, Salaj, Maramures – de catre barbati, precum si de catre femei in special in Transilvania.


Sate specializate in acest mestesug sunt in Moldova, Transilvania si Oltenia. Paiul este impletit in 4-5 fire, in suvite de cca 1 cm, care se cos apoi de catre mesterii palarieri. La Sighisoara exista un atelier specializat in producerea palariilor, cosurilor, posetelor din impletitura de pai. Cea mai simpla tehnica a impletirii - intretaierea suvitelor subtiri de lemn (talaj) e folosita in realizarea unor cosulete si palarii in culoarea naturala a lemnului, cat si colorate. Produsele impletite in fibre vegetale pastreaza fie autenticitatea pieselor de arta populara, fie valoarea executiei manuale a acestor obiecte utile si decorative, atat de apreciate in ambientul modern.

OLARII SI CRONICA DE LUT A OMENIRII

Inteles de obicei ca unul dintre cele mai complexe fapte de cultura si de civilizatie si situate de cercetatori, pe de o parte, intre arta, tehnica si economie, iar pe de alta parte intre traditii milenare si indraznete proiecte de viitor, mestesugul olaritului sau ceramicii, precum si multimea produselor faurite de mesterii olari sau ceramisti este o adevarata cronica in lut a omenirii. De origine greaca, cuvantul Keramos desemneaza lutul sau argila, deci unul dintre cele patru elemente fundamentale pe care cele mai vechi filozofii le-au asezat la temelia lumii, iar lutul , pamantul, este pourtatorul predilect al miturilor facerii si fertilitatii, fiind considerat mama tuturor lucrurilor. In cultura populara romaneasca, de la nastere pana la moarte, omul este permanent insotit de ceramica, de lut. Dupa o ipoteza , care pare a fi fost confirmata de unele descoperiri arheologice, impletiturile au contribuit si la inceputurile ceramicii. Primele recipiente create de oameni au fost cosurile impletite , pe care ulterior, au inceput sa lipeaca lut inmuiat. Multa vreme vasele au fost produse cu acesta


tehnica, dovada urmele de impletituri descoperite pe fragmentele ceramice din sapaturile arheologice. Teptat, oamenii au inventat o alta tehnica, construind vase din suluri de lut asezate in spirala de la fundul recipientului spre gura, tehnica practicata in Deda, Bradu, Rascolita, Pietris, Rusii-Munti si a dainuit pana in primele decenii ale sec. XX. Importanta olariei in viata omului a fost imensa pe tot globul pamantesc. Mestesugul olaritului pe teritoriul Romaniei incepe din Neolitic, admirabile fiind exemplarele de ceramica pictata descoperite la Frumusica, Cucuteni, Petresti, acestea constituind unele din cele mai frumoase piese de ceramica din acesta perioada, pe plan universal. Dincolo de valoarea artistica, ceramica de Cucuteni marcheaza, prin modul in care sunt concepute, forma si ornamentarea bi-si tricromatica, o evolutie pe planul dezvoltarii mentale a omului, realizarile artistice fiind semne evidente ale modalitatilor omului neolitic de a-si dezvolta gandirea speculativa. Admirabile sunt si piesele de ceramica neagra, decorate prin incizie , de tip Gumelnita si Boian, ori cele de la Vadastra, decorate prin excizie, ce sunt rezultatul practicarii unui mestesug artistic pe scara larga. Lucrand permanent in centre locale, olarii autohtoni au creat forme si ornamente proprii. Suntem in plina epoca a fierului, in perioada cucerii Daciei de catre romani, iar traditiilor olariei autohtone de ceramica neagra li se adauga ceramica romana, rosie, aceasta constituind si azi fondul de forme al multor centre din Banat, Oltenia, estul Munteniei, Sud-vestul Transilvaniei, Crisana si Dobrogea. Mai tarziu, prin intermediul porturilor Chilia si Cetatea Alba , patrund influente de natura bizantina; astfel au aparut vasele care imitau modelele bizantine, acest mod de lucru devenind traditie , perpetuat in productia multor centre pana azi: Vama – Satu Mare, Horezu-Valcea, Oboga- Olt, Curtea de Arges etc. Pe linia perfectionarii continue a mestesugului, sapaturile arheologice confirma existenta ceramicii lucrate la roata olarului in asezarile din Moldova, Tara Romaneasca si Dobrogea din sec. X, ceramica nesmaltuita, rosie sau neagra, dar au fost si vase smaltuite gasite la Garvan –DinogetiaTulcea, si Capidava-Constanta. Datorita frumusetii decorului si splendorii cromatice, ceramica de factura bizantina s-a raspandit pe scara larga in Tara Romaneasca si Moldova. In sec. al XIV-lea ea incepe sa fie folosita ca discuri sau bumbi la decoratia fatadelor bisericilor, la interioarele palatelor domnesti si a locuintelor taranesti, devenind o ceramica ornamentala. In sec.XV , in majoritatea satelor romnesti incepe sa se lucreze mai multa ceramica rosie in detrimentul celei negre.


In sec.XVI olarii din Brasov detineau in exclusivitate nu numai piata din targurile orasului, dar si pe aceea a localitatilor Tarii Barsei, iar in sec. XVII practicarea mestesugului olaritului continua sa fie cea mai importanta industrie. Sec. al VIII-lea a marcat o perioada de inflorire a mestesugului si o crestere a productiei. In regiunile mai izolate din Transilvania, olarii Romania din sate continua traditia artistica locala. Acolo unde contactul cu sasii a fost mai puternic, olarii au fost influentati de ceramica acestora imprumutand forme, motive si culori. In multe centre e introdus smaltul si se diversifica gama cromatica. La Glogova-Gorj, sau Horezu-Valcea, alaturi de galben si verde folosite prin traditie se adopta si rosu paltlagea. In Moldova, la Bara-Neamt, se folosea o decoratie romboidala in care se incadra o floare..In Bucovina se lucra ceramica sgrafitata, cunoscuta ceramica de Kutty, asemanatoare cu cea de la Kossovo. Ceramica romaneasca poate fi impartita dupa cateva criterii. Dupa felul de ardere se disting doua categorii: ceramica neagra si ceramica rosie. Ceramica neagra de traditie dacica, obtinuta prin arderea reducatoiare a vaselor, s-a produs in trecut pe teritoriul Moldovei si al Transilvaniei, dar si in sudul tarii, la Mehedinti. Azi mai lucreaza ceramica neagra numai olarii de la Marginea(Suceava).Ceramica rosie, de traditie romana, e raspandita in Oltenia, Muntenia, Dobrogea, sudul si centru Moldovei, sudul si vestul Transilvaniei, Banat. Formele caracteristice ceramicii populare romanesti sunt in stransa legatura cu functia vaselor si de aceea prezinta aspecte variate.In plus, fiecare mester sau fiecare centru are preferinte pentru anumite forme: strachini si blide cu talere, farfurii, ulcioare pentru apa cu forme sferoidale si gat inalt sau scurt si manere cu “tutur”, oale de tot felul, oale pentru dus mancarea la camp cu o manusa deasupra, borcane pentru untura, otet sau muraturi, “sacsaie” pentru flori, “fluierici” pentru copii, cani, cesti, etc. Sistemele de ornamentare a vaselor sunt un alt criteriu de clasificare. In ceramica romaneasca tehnicile de decorare variaza de la un centru la altul: desenare cu “cornu” sau cu “gaita” pe angoba (Horezu – Valcea), trasarea contururilor prin zgariere(sgrafitto) , lasand sa apara culoarea de fond a pastei (Radauti-Suiceava, Vama-Satu Mare), aplicarea unor braie alveolate sau altor elemente (Obogea-Olt, Curtea de Arges), lustruirea cu piatra (Marginea-Suceava, Sacel-Maramures), prin stropirea sau scurgerea culorilor (Pisc si Pucheni-Prahova) etc. Olaria romaneasca foloseste un numar restrans de culori. In trecut mesterii isi preparau ei insisi vopselele, culorile cele mai obisnuite fiind de origine minerala sau “pamanturi” aflate in apropierea satului, obtinandu-se o


gama cromatica variata: rosu, preparat dintr-un pamant rosu numit “ruseala” ori dintr-o roca feruginoasa , alb(obtinut din huma sau “pamnt alb”), negru, din “pamantel” ori pamant negru sau “pleasna”, verde(din arama arsa in foc) ori din argila comuna amestecata cu oxid de arama. In cromatica olariei romanesti apar fregvent: rosu, negru-brun, verde si galben. Prin adaugarea smaltului culorile au capatat stralucire, care a dus la cresterea valorii artistice a vaselor. Mestesugul olaritului e azi destul de raspandit, vasele de lut continunad sa joace un rol important in viata satului, in mare parte datorita unor obiceiuri legate de cultul mortilor. Centre importante erau la Horezu (Valcea), Galesoaia(Gorj), Oboga(Olt), Darmanesti(Dambovita), Pisc si Pucheni(Prahova), Sasciori(Alba), Tarnavita si Halmagel(Arad). Astazi, unele centre si-au incetat activitatea, in unele lucreaza doar cativa olari batrani si doar unele se remarca printr-o productie importanta, orientate spre gusturile societatii actuale. Principalele centre in care se mai practica azi olaritul sunt la Horezu(Valcea ) – unde se lucreaza atat pentru piata interna cat si pentru cea externa-, la Cureta de Arges(Arges)- unde se reailzeaza atat ceramica treditionala de Cutrea de Arges cat si “chipuri”, cu decor in relief, strachini, ulcioare, cani, oale, in care predomina culoarea verde, cat si o ceramica artizanala cu utilitati moderne, destinate in principal pietii externe- la Marginea(Suceava) –vestit centru de ceramica neagra, unde au fost pastrate formele traditionale, tehnica de lustruire cu piatra , cat si ornamentele geometrice:spirale, linii frante, frunza bradului-, la Botosani – unde e valorificata ceramica traditionala de Kutty, valoarea decorativa de exceptie a acesteia, de sorginte bizantina, fiind conferita de ornamentele decorative(cerbi, vanatori, biserici, pesti, flori), conturate cu “sgrafitto”, precum si stralucirea smalturilor verzi puse in valoare prin accente de galben pe fond sidefiu-, centru de ceramica de la Vama, din Tara Oasului - unde se realizeaza farfurii(“blide”) cu variate compozitii decorative si motive traditionale: steaua, ornamente florale si vegetale, antropomorfe, executate cu cornu, pensula si conturate cu “sgrafitto”, coloritul specific fiind un rosu special, brunul-negru si verdele; aici se mai lucreaza si cunoscutele ulcioare (“oluri de nanas”), cu forma si decoratii traditinale- , in Bihor, la centrele Cristilor, Lelesti, Vadul Crisului – unde se lucreaza o ceramica nesmaltuita, ale carei forma perfecte si decoratie sobra sunt remarcabile, aici trebiund amintita si ceramica de Binis(Banat) care se distinge prin forme simple si elegante si decor geometric, realizat cu alb si variate nuante de brun pe fond rosu .


Mesterii din aceste centre importante pastreaza traditia acestora si inoveaza, adaptand formele si decorul specific in produsele solicitate pe piata interana si externa.

ARTELE FOCULUI FIERARII

Mestesugul prelucrarii fierului e unul din cele mai vechi, o intreaga perioada din istoria omenirii fiind denumita “Epoca fierului”. Inca de la sfarsitul mileniului al II-lea i.Hr. se semnaleaza folosirea metalelor in spatiul carpato-danubiano-pontic. In perioada Hallstatt asistam la o inflorire a prelucrarii fierului, iar in perioada civilizatiei geto-dace se dezvolta metalurgia, din acea perioada datand cuptoarele de la Doboseni(Covasna) Urme privind extreagerea fierului si prelucrarea lui s-au gasit in multe zone din Transilvania – Apuseni, Poiana Rusca), la Berzovia(Caras Secerin) s-au descoperit cuptoare de redus minereul de fier si ateliere de prelucrare a metalului. In perioada de simbioza daco-romana din exploatarile minerale se extragea fier, cupru, aur si argint in special la Baita (Bihor), la Rosia Montana. Marturii asupra continuitatii exploatarii fierului sunt numeroase si provin din secolele IV, V, VI, IX de pe teritoriul Transilvaniei. In sec. X si XIV exreactia fierului nu era separata de prelucrare, si, ca urmare, metalurgia fierului nu era separata de prelucrare ,deci, metalurgia se practica adesea in apropierea zacamintelor. In perioada feudala fieraria a fost un mestesug satesc foarte important, fiind mentionta inca din 1169; cererea mare de produse a favorizat formarea unor sate specializate, care produceau petru o piata de desfacere mai mare – Remetea(Harghita), Ghelar(Hunedoara), Vascau(Bihor). Spre sfarsitul epocii feudale are loc separarea dintre extragerea si prelucrarea fierului. O data cu dezvoltarea mestesugului apar, in sec. XVXVI mai multe branse specializate: lacatusi, potcovari, cutitari, fierari.


Mestesugul se practica fie in ateleiere organizate anume, fie in constructii diferite, unde se lucra provizoriu. Atelierul era dotat cu o vatra din piatra si lut, o forja actionata cu piciorul, foale, o nicovala, diferite dalti, ciocane, clesti. O categorie aparte o formeaza fierarii tigani, multa vreme robi pe domenii, care se stabilesc cu deosebire in marginea satelor unde isi fac ateliere. Datorita cereii crescute de unelte agricole si de lucru la padure, a exploatarilor miniere, in anumite sate din Bihor fieraritul devine ocupatia de baza, la inceputul sec.XX ajungandu-se chiar la specializarea familiilor pe anumite categorii de produse.Fierarii din Varzari erau specializati in “fiare de plug”, sape, sapoaie, coase, seceri ,lanturi. Feroneria populara romaneasca cuprinde o larga categorie de obiecte, cu functii diferite, legate atat de practicarea unor ocupatii, cat si de activitati casnice. Una dintre categoriile importante, care a facut faima fierarilor de altadata e aceea a produselor legate de constructii si arhitectura, in mediul rural. De la cel mai simplu obiect, cuiele din fier cu rozete mari, asemnatoare cu cele dacice gasite in numar mare in sapaturi , pana la incuietorile si clantele usilor si portilor, sau balamalele mari, toate sunt de un efect decorativ surprinzator; aceste elemente de lacatuserie au evoluat in mod permanent. Balamale figurand serpi, plante sau forme izvorate din imaginatia fierarului impodobesc azi usile unor biserici de lemn sau case vechi. Sunt cunoscute apoi micile piese de semnalizare in forma de sarpe sau incuietorile caselor de lemn din stejar pe jumatate ingropate din sudul Olteniei.Amintim zabrelele din fier ingenios lucrate, sau crucile de fier de pe turlele bisericilor, unele inalte si de 12 metri, adevarate opera artistice ale feroneriei populare romanesti.. O alta categorie sunt obiectele din fier cu motive decorative batue pe lama lor- cosoare, secure, barzi, adptate perfect scopului lor, de multe ori impodobite cu un decor original, in care se integreaza si semne distinctive ale mestesugului care le-a lucrat. O categorie aparte o formeaza ustensilele casnice. Incepand cu cele mai vechi, pe care le gasim in preajma vetrei libere – pirostrii tripode pentru ceaun, lantul lung de care se agata tesutul ; o piesa deosebita, intalnita in interioarele burgheze este asa numitul “cal” sau “mata”, o constructie simpla formata din tije de care se sprijina bucati de lemn spre a arde mai bine; modul de stilizare al ansamblului figureaza forma unor animale, de un efect plastic exceptional.Amintim aici si frigaruile lungi de peste 1 metru


pentru fript mieii sau pasarile, cu o rozeta sau o floare forjata in varf pentru a impiedica alunecarea carnii. De asemenea seria cutitelor e foarte mare, cu diferite forme sau taisuri si manere. Cele lucrate la Nadanova-Oltenia au forma unor iatagane minuscule. Numeroase obiece de fier forjat au fost destinate interiorului traditional. Asa cum felinarele sau “lampasele” de diferite tipuri, cuierele, sfesnicele, decorate cu motive, cel mai adesea geometrice, batue sau stantate. Tehnicile cu care fierarii au impodobit obiectele sunt putine: rasucirea, baterea, stantarea. Prin simpla ciocanire a suprafetei obiectului se obtine un aspect decorativ. Rasucirea barelor de fier e caracteristica mai ales frigarilor, fiarelor pentru tesut, calutilor si gratarelor de la ferestre. Cea mai raspandita tehnica e stantarea, ce apare si pe obiectele de lucru. Prin incizie cu daltita se executa triunghiuri, romburi, linii serpuite sau mici rozete, dispuse intr-o compozitie coerenta, in permanent dialog dintre functional si decorativ. In mentalitatea populara faurului si fierului li se atribuie puteri magice. In Apuseni, se crede ca fierarul are forta stimulatoare, primavara, fiecare fierar fiind chemat la scuturat pomii pentru ca acesta sa-i ameninte cu taierea daca nu vor rodi. In satele bihorene fierul este investit cu puteri magice, in primele sase saptamani de la nastere , in leaganul copiilor punindu-se obiecte de fier, ca sa cresca tare ca fierul; pe usa se bate o potcoava gasita. Traditia populara a feroneriei romanesti se continua in cadrul unor ateliere specializate in prelucrarea metalelor. Cel mai important centru de realizare a produselor de fier forjat se afla la Boldesti – Scaieni (Prshova) unde se produc manual obiecte de uz gospodaresc sau obiecte pentru interiorul modern la locuintei – sfesnice, garnituri de semineu, rame diverse, suporturi de reviste, cuiere, aplice, cat si elemente pentru ferestre si usi cu aspect decorativ. Pe langa aspectul utilitar aceste produse din fier forjat sunt apreciate pentru factura rustica, artizanala, care le este conferita de executia manuala si inspiratia din arta populara. CALDARARII


Reprezinta o denumire generica pentru bransa mesterilor care prelucrau arama, avand in special pentru Tara Romaneasca, Moldova si Dobrogea, o importanta deosebita. Zonele in care s-au folosit fregvent vasele de arama din Romania se inscriu intr-o arie foarte larga care cuprindea lumea orientala si cea balcanica, unde tehnici similare au circulat timp de secole. Fiecare etnie a preferat diverse forme. Acest mestesug a fost practicat prin excelenta in orase, caldararii fiid prezenti de-a lungul sec. al XVII-lea in mai toate orasele din Tara Romaneasca si Moldova.: Buzau, Targoviste, Capulung, Curtea de Arges, Pitesti, Suceava. Vasele se realizau prin baterea foilor de arama cu ciocanul. Se lucrau cazane, caldari, tingiri cu capac, tavi rotunde(tipsii), “cazane� pentru tuica, folosite si la tara si la orase. In general fantezia decorativa a mesterilor caldarari apare evidenta prin modul in care sunt fasonate toartele si urechile de prindere sau prin ornamentele de pe buza vaselor. Frumusetea tavilor si tighiilor rezulta numai din forma. O data cu introducerea vaselor de factura industriala mestesugul aramei a decazut si o data cu acesta s-au imputinat treptat si faimoasele ateliere. Singurii care mai strabateau satele pemtru cositorirea vaselor sau pentru confectionarea cazanelor de tuica erau tiganii spoitori. In ultimele decenii au existat restrictii in folosirea aramei,dar in unele ateliere de traditie ca Brasovul, Arad , Timisoara, Targu Mures (unde se lucreaza sfesnice, clopotei, produse artizanale foarte apreciate pe piata) s-a continuat totusi practicarea acestor mestesuguri artistice, realizandu-se in present o variata gama de produse artizanale din metal, decorate prin repusaj: servicii de ceai, boluri, platouri, sfesnice, lampi rustice, aplice decorative. ARGINTARII SI AURARII


Pe teritoriul Romaniei au existat, la gurile Dunarii, in sec. X-XIV, mesteri care lucrau obiecte de podoaba din materiale pretioase. Aurari si argintari au existat si pe domeniile feudale. In Trensilvania zacamintele arginto- aurifere au fost cunoscute de timpuriu. Exploatarea zacamintelor si prelucrarea lor s-a paracticat din neoliticul tarziu(2800-1900i.Hr), descoperirile din numeroase localitati dovedind, prin existenta unor obiecte de aur, practicarea mestesugului inainte de cucerirea Daciei de catre romani. Se stie ca fabulosul tezaur de obiecte din metal pretios insusit de romani dupa cucerirea Daciei a asigurat festivitatile populare de la Roma si se spune, de altfel, ca datorita cantitatii mari de aur si argint jefuite de la daci s-a asigurat reducerea pe timp de un an a impozitului suportat de cetatenii romani. Aurul s-a extras si din podisul raurilor. Spalarea aurului a constituit o ocupatie contemporana a locuitorilor de-a lungul acestor rauri: Ariesi, Ampoi, Crisul Alb, Crisul Negru, Mures, Timis. In zona Abrudului existau numeroase stampuri in care se sfarama piatra aurifera. Numai la Rosia Montana erau 312 stampuri, iar in Bucium ,171. Tehnica cea mai folosita in prelucrarea metalelor pretioase a fost turnarea, operatiune prin care, materialul topit se scurge intr-o forma (tipar). O maiestrie deosebita necesita atat confectionarea tiparului cat si turnarea, avand in vedere dimensiunile mici ale pieselor. Pentru umele podoabe(bratari simple sau in spirala, verigi, toarte de inele si de cercei) s-a folosit si procedeul baterii lingoului sau sarmei de metal pana se obtinea dimensiunea si forma necesra. Finisarea se facea prin ciocanire, cizelare, granulare, presare, pilire, traforare, filetare, razuire, procedeul cel mai cunoscut fiind cizelarea, grevarea si presarea. Seria podoabelor lucrate de mestesugarii satelor e foarte variata: inele de arama, argint sau cositor, agrafe sau copci de arama cu care se inchid pieptarele, bumbii din diferite forme si marimi, discurile de pe curelele si gentile din piele ale flacailor din Bistrita Nasaud, tintele care acopera curelele din Tara Vrancei, baltii si lanturile purtate de femeile din Padureni, si multe altele, arata importanta si nivelul atins de acest mestesug in trecut.


O categorie aparte o constituie colierele de “drot”, sarma de argint sau diferite aliaje. In Bihor firul rasucit intr-o tehnica asemanatoare filigranului forma o impletitura in care erau introduce margele. Zgarzile “cu globurele” purtate in zona Albei Iulii aveau valoare mare, fiind lucrate cu sarma de argint. Ateleiere specializate in preliucrarea si cizelearea argintului se gasesc azi la Cluj si Bucuresti, unde se executa manual- din argint sau metale commune argintate-tavi, servicii diverse, casete, fructiere, cupe, platouri, sfesnice, cu forme specifice diferitelor stiluri. O categorie speciala o constituie podoabele (coliere, pandative, bratari, salbe, inele) executate din arama, , argint in tehnici diferite(ciocanit, stantare, turnare, filigran) si inspirate din vestitele bijuterii dacice si medievale, lucrate la Brasov, Timisoara, Bucuresti, Cluj.

STICLARII

Arta a focului – sticla, cu calitatile sale expresive, a constituit din cele mai vechi timpuri, un material pretios pentru executarea diverselor obiecte necesare omului, realizate prin practicarea mestesugului specializat al sticlaritului. In sec. XV-XVI sticlarii (vitreari, fenestrari) lucrau in sticla pentru geamuri , farfurii si alte obiecte. Primele manufacturi de sticla, glajariile din Transilvania, sunt atestate documentar in Tara Oltului in sec.VII, la Porumbacu de Sus, Comana de Sus, Rasnov(Brasov), Talmaciu(Sibiu) si Valea Zalanului(Covasna). Amplasarea glajariilor pe vaile impadurite ale muntilor, in mediul satesc, demonstreaza ca unii localnici au lucrat si invatat meseria aici. Obiectele lucrate artizanal – cancee, cani cu butoni, sticle de tot felul – au fost fregvente si in casa taraneasca din sec. al XIX-lea, ceramica continuand sa joace un rolul principal in gospodaria taraneasca. In ultimele decenii atelierele artizanale realizeaza o productie de sticla, diferentiata de produsele industriale din acelasi material.


In primul rand e vorba de o productie de obiecte mici, decorative, din sticla suflata, figurine, bibelouri, vase diverse, scrumiere, ateliere care le produc fiind la: Baia Mare, Bucuresti, Sarmas, Miercurea-Nirajului, Sibiu, Sinaia. O alta categorie aparte a produselor artizanale din sticla de suflat o reprezinta globurile pentru pomul de Craciun, pictate si decorate manual, ateleire fiind la Cluj si Cutrea de Arges. In ultimul timp sticla ocupa un loc important in artele decorative din Romania. BUCURIA CREATIEI DURABILE PIETRARII

Mestesugul prelucrarii pietrei in mediul satesc, intemeiat pe o straveche traditie s-a bucurat mai putin de atentia specialistilor cu toate ca in multe parti ale tarii pietrarii au realizat tot felul de constructii si obiecte. De la constructiile dacice, romane si medievale pana la admirabilele lucrari din epoca brancovenesca, mestesugul a evoluat perpetuand o traditie care dovedeste cunoasterea tehnicilor si abilitatea mesterilor. Cioplitorii in piatra din sate au realizat constructii anexe, au confectionat rasnite, testuri pentru copt painea, pive si valae, ghizduri de fantana, cruci. In orasele Transilvaniei pietrarii erau organizati in breasla cioplitorilor – in 1589 la Cluj. Nu toti zidarii pietrari faceau parte dintr-o bresla, facand concurenta “neloiala� breslasilor, deoarece lucrau cu preturi mai mici. In arhitectura taraneasca romaneasca piatra a inceput sa fie folosita pe la mijlocul sec. al XVIII-lea, fiind raspandita mai mult in sudul Banatului si sud-estul Transilvaniei, in clisura Dunarii, in Tara Almajului, Hategului, in Muntii Apuseni, in Dobrogea. Cea mai mare concentrare de case construite din piatra de la temelie pana la invelitoare au fost concentrate in zona Ceru-Bacaniti, o piatra care cliveaza usor si consolidate printr-un mortar de pamnt. Desi realizarea unor asemenea constructii necesita o


adevarata arta, calitatea pietrei folosita nu a permis realizarea unor motive decorative. Alte sate din Transilvania au fost specilaizate in cioplirea rasnitelor : Bucun(Hunedoara), Corna si Rosia Montana (Alba), pietrelor de moara Ciceu-Corabia-Bistrita, a pietrei pentru constructii monumentale din orase. Cioplitorii in piatra au realizat cu maiestrie si piese cu reala valoare artistica.Centrele cele mai cunoscute au fost la: Alunu(Valcea), Albesti(Arges), masivul Istrita cu satele Dorna, Pietroasele, Baleni(Buzau), Slanic(Prahova), Turcoaia(Tulcea), unde mesterii populari cu talent exceptional au sculptat piese ce se impun in patrimonial artei noastre populare prin marea lor valoare artistica. Mesterii erau specializati in domenii: cei din Albesti ciopleau elemente de arhitectura-ancadramente de fereastra si de usi, stalpi, balustrade, cei de la Scheia lucrau stele funerare, cei din Istrita monumente votive, ghiaduri si fantani, cei din Buazu jgheaburi pentru adapat animale, cruci, troite, stalpi, cismele. In cadrul mestesugului a existat si o alta specializare, cei care scoteau blocurile de piatra din cariera si cei care le ciopleau dandu-le forma, cu dalti de diferite marimi. Decorul pieselor din piatra e adecvat atat materiei prime cat si destinatiei obiectelor, fiind un gen de arta legat in egala masura de necesitati concrete si de aspiratii spirituale, estetice si simbolice. Din analiza specificului decorului in piatra apare clar lipsa perspectivei, predominanta reliefului plat si caracterul geometric al motivelor figurand rozete solare, torsade.In crucile funerare, stalpii funerari si pietrele tombale, sculptura se ridica adesea la un inalt nivel artistic. Stalpii de porti si casele din Oituz, Schela si Tansa sau colacii de fantana sunt de regula decorati cu rozete solare. Decorul troitelor sau al stelelor funerare de la Dabuleni si Calarasi au un decor amintind de perioada medievala si imagini de inspiratie biblica. Intreaga compozitie e rigida iar personajele au atitudini statice. Marile cruci din Baragna cuprind, alaturi de decorul geometric , si inscriptii de pomenire. Crucilor li s-a adaugat cu timpul si imaginea lui Isus Hristos rastignit. In ultimele decenii acestea sunt colorate cu albastru, negru, galben si rosu. Cu unelte simple pietrarii din sate au reusit sa realizeze monumente funerare si troite reprezentative pentru arta populara romaneasca. Un studiu de ansamblu al sculpturii taranesti in piatra se cere realizat in viitor deoarece disparitia ei se petrece de la o zi la alta.


ARTA TESUTULUI FIRULUI TESATOARELE

Tesutul este un mestesug milenar, asezat pe teritoriul Romaniei inca din Neolitic, in epoca medievala ajungand sa se practice peste tot, fie in ateliere manastiresti sau in cele domemniale, fie individual, in gospodaria taraneasca. Unele tesaturi, stofe, trebuiau finisate in instalatii speciale, pive, iar altele cum sunt cergile, erau duse la valtoare. Primele pive si piuarii sunt mentionate inca de la 1342. Alaturi de acestea sunt pomenite si “stupele” ( in Moldova) si “vartoapele” din Oltenia si darsele , foarte fregvente in Meridionali si Orientali. Mestesugul tesurului devine timpuriu profesional in orase, fiind organizati in breasle, una foarte importanta existand la sfarsitul sec. al XIVlea la Oradea. In sate, mestesugul, practicat cu precadere de femei, se desfasoara in cadru casnic pentru satisfacerea nevoilor gospodariei, si mai rar pentru vanzarea in targuri, facandu-se preponderant postav si panza. Treptat, o data cu decaderea breslelor, multe gospodarii taranesti s-au specializat in prelucrarea tesaturilor, mestesugul capatand un caracter profun rural. Baza acestui mestesug il constituie laraga raspandire a tesutului care folosea lana, un material furnizat de una din ocupatiile de baza, pastoritul. Fazele premergatoare tesutului se desfasurau in toate gospodariile le fel. Lana se spala, se usuca, se scarma cu mana, apoi cu ajutorul pieptenelor se scot firele lungi . Lana cu fieul scurt, ramasa in dintii pieptanului se aseaza separat. Din “par” se torc fire pentru urzeala, cealalta calitate de lana folosindu-se ca ”batatura”. Un alt material folosit de tesatoare e canepa, cultivate din ce in ce mai putin in zilele noastre. Torsul lanii si al canepei in sate se face cu furca, mai ales in timpul iernii. Din caierul format se trage firul si gradul de rasucire e in functie de


destinatie.. Firele toarse se fac gheme daca nu se vopsesc sau scule pe raschitor daca trebuie sa fie vopsite. Torsul parului de capra in cadrul mestesugului specializat se face cu o roata de tors speciala, a carei tehnologie se regaseste in Turcia, Iran, Bulgaria, deci cel mai probabil mestesugul a fost adus din sudul tarii. In cursul sec. XVII-XVIII incepe sa se lucreze mai mult cu fire de bumbac. Se importa atat bumbacul brut cat si cel prelucrat.. Bumbacul a oferit o gama larga de posibilitati in desfacerea tesaturilor, in special celor cu caracter decorativ si a pieselor de port iar in a doua jumatate a sec. XIX la sud si la sud-est de Carpati, bumbacul a devenit material prima de baza. Borangicul, material pretios, a fost intrebuintat la sate mai intai pentru realizarea unor tesaturi cu caracter ceremonial: batiste, naframe, marame. Dezvoltarea sericiculturii in cadrul economiei casnice taranesti, determina folosire unor metode arhaice de preluicrare a gogosilor in scopul producerii firelor de borangic. Patruderea unor materiale de import , ca firul de aur si argint, prin porturile dunarene, a contribuit la imbogatirea aspectului diferitelor tesaturi. , raspandite mai ales in Banat, Oltenia, Muntenia si o parte a Moldovei. Vopsitul firelor s-a realizat multa vreme in cadrul gospodariei. Acestea se vopseau cu plante tinctoriale si mai rar cu ajutorul colorantilor de origine animala sau vegetala. Femeile stiau care parte din planta coloreaza si cand trebuie culeasa. Extractia colorantului se facea fie prin macerare in solutie de zer sau bors, fie prin fierberea plantelor. Din sec. XIX colorantii naturali au fost inlocuiti aproape in intregime de cei chimici. Vopsitul firelor se face inainte de tesut. Urzitul, invelitul si navaditul sunt operatii premergatoare tesutului propriu-zis. In functie de zone, urzitul s-a practicat in doua sisteme: urzitul pe gard sau la perete si pe urzitor, la ambele metode numarandu-se firele urzite, legand cate zece grupuri de cate trei fire pentru a obtine o “jirebie” sau o “gherba”. Zece gherbe alcatuies o “papusa”. Totalitatea papusilor formeaza latimea tesaturii, si, de aceea, numarul lor se socoteste in functie de spata, ai carei dinti trebuie sa corespunda cu numarul total al firelor. Cand se scoate de pe cuie sau de pe urzoi, urzeala se face “lant”. Invelitul urzelii pe sulul de dinapoi e o operatiune premergatoare asearii in razboiul de tesut, se executa in curte, de doua femei , cu mare atentie. Pentru a incepe tesutul, firele de urzeala se nevedesc, se trec prin ite si prin spata. Tesutul s-a practicat in diferite feluri, in functie de zona, perioada si obiectul care trebuie obtinut..


Unul din cele mai vechi sisteme e tesutul in bate, care consta in impletirea firelor pe un fel de razboi vertical cu ajutorul unor bete, practicat mai ales in Padurenii Hunedoarei. Tesutul cu scandura, practicat in tara Hategului, Apuseni, zona Sibiului, e un alt sistem stravechi. Se tese cu ajutorul unei scanduri subtiri , in lungul careia se deschid 9-12 taieturi, iar alternative 10-13 gaurele “hude”.; firele introduce prin hude sunt fixe, iar cele strecurate prin taieturi se misca in sus si in jos formand rostul in timp ce se introduce batatura. In satul Saschiz(Mures) si in Agnita(Sibiu) s-a folosit si un razboi de tesut bete semnalat in doua variante: orizontal ( cel mai raspandit), vertical (utilizat numai pentru tesaturile din par de capra si realizarea de covoare mari). Urzitul se face direct pe razboi, cu o stinghie plata cu care se face rostul. Itele se schimba cu o bagheta aplatizata, iar firele se bat cu o spata lucrata din radacina de lemn tare, cu dinti metalici. Toate tesaturile se realizeaza in doua ite. Tehnici de tesut

Cea mai simpla cusatura e cea in doua ite “panzeste” sau cu urzeala ascunsa . Tesutul in patru ite prin care se obtine o contextura in linii oblice, in “braduti”sau “ochiuri” e si ea foarte veche, chiar din epoca bronzului. Bogatia si frumusetea tesaturilor lucrate de tesatoare rezulta din varietatea tehnicilor de ornamentare. La baza decorului executat de razboi sta “alesatura” raspandita in toate zonele etnografice ale tarii. Alesaturile caracteristice artei populare romanesti sunt de mai multe feluri. O prima grupa o formeaza alesul karamani(tehnica orientala folosita mai ales la tesaturile de lana, la stergarele de ruda sau la cele de perete, in care ornamentele sunt delimitate prin “taietura” si realizate prin intoarcerea firului de bateala dupa unul de urzeala la marginea fiecarui motiv, tehnica practicata in Banat, Oltenia, Muntenia, Dobrogea si Tara Hategului); alesul legat(suprafetele colorate in mod diferit sunt continue, deoarece firele se rasucesc la marginea motivului in jurul aceluiasi fir de urzeala ori incrucisate pe dosul tesaturii, tehnica fregventa in Moldova si Maramures) si alesul curb (realizat prin puncte foarte apropiate la trecerea de la o culoare la alta, fie


prin procedeul folosit la scoartele oltenesti in care firul de bateala urmeaza liber forma modelului care e indesat cu furculita, provenit din Orient; e practicat fregvent in Oltenia). A doua grupa e reprezentata de : alesatura printre fire ( realizata prin introducerea ghemului de lana sau arnica colorata , printre firele urzelii cu mana), alesatura peste fire ( specifica multor zone, se executa pe tesaturi lucrate “panzeste” sau cu urezeala “pitulata” in doua sau trei ite, trecerea de la o culoare la alta facandu-se prin trecerea firului pe deasupra tesaturii, printre fiecare rand de alesatura introducandu-se un fir de bateala cu suveica, formand suportul tesaturii) si alesul buclat (la care motivele apar in relief, realizate prin introducerea de fire groase, ridicate cu ajutorul unor vergele sau ate asezate in spatele urzelii) Alesatura in sabac, folosita la tesaturile fine de borangic, sau bumbac se caracterizeaza prin alternarea suprafetelor compacte , decorative, cu spatii libere. E practicata in Campia Dunarii, Banatului si Dobrogea. Tesatura cu oglinda e practicata in zona de campie a Banatului si se executa pe dosul tesaturii iar verificarea corectitudinii modelului se face cu ajutorul unei oglinzi care se aseaza dedesubt. Se mai numeste si “prea marunt”. Tehnica navaditului cu multe ite a fost mai raspandita in nordul Moldovei , folosita mai ales la realizarea stergarelor si zabrenicilor. Pe suprafata acestor tesaturi cu valoare deosebita apar compozitii variate si ingenioase alb pe alb sau intrerupte cu motive realizate in culori pastelate. In satul romanesc s-au realizat felurite tesaturi. Dintre acestea, cele cu caracter functional, decorative si ceremonial au valoare artistica deosebita. Ele definesc stilul decorativ zonal al interiorului locuintei, constinduindu-se in adevarate documente probatorii cu privire la vechimea si nivelul artistic al mestesugului. Forma si dispunerea pe tesaturi a ornamentelor sunt determinate de functia obiectului .Diversitatea zonala evidenta constituie o caracteristica. In fiecare provincie istorica, fiecare zona etnografica, tesatoarele au creat si interpretat motive si compozitii decorative in stil propriu. Tesaturile din lana In Oltenia s-au lucrat diferite tesaturi din lana, velnite, “cioltare” pentru pus pe cai, scoarte, covoare. Ceea ce le deosebeste pe acestea de toate celelalte tesaturi similare din alte zone e maiestria cu care sunt imbinate motivele vegetale cu cele zoomorfe si antropomorfe. Tot aici intalnim covoarele mari de pana la patru metri pe care apar adesa motive provenind din alte repertorii ornamentale.


In Muntenia tesaturile de lana, realizate prin tehnica karamani, amintesc de vechile tesaturi din Egipt. Stilul decorului e preponderant geometric, in care motivele sunt dispuse in sirurui pe un fod monocrom – oliv, bleumarin, visiniu. Covoarele din aceasta zona au motive geometrice dispuse central, incadrate de chenare; gama cromatica are la baza combinatii de verde, galben, brun, rosu, visiniu, alb, albastru, negru. In Dobrogea tehnicile foosite fregvent sunt tesutul in doua si patru ite si neveditul, iar cromatica realizata prin folosirea tonurilor de ocru, albastru de Prusia, verde deschis se caracterizeaza prin armonii subtile de verde cu roz, albastru cu ocru, verde cu ocru. In Moldova cele mai raspandite tesaturi din lana sunt laicerele, compuse dintr-o singura foaie si decorate cu dungi, carouri si alesaturi. Ca si in sudul tarii, scoarta reprezinta tesatura de lana in cadrul careia mestesugul a atins punctual maxim de maiestrie; motivele in aceasta zona fiind dispuse pe un fond rosu monocrom, grupate in jurul unui motiv central (arborele vietii) figurand stilizari ale unor motive ancestrale. Ceea ce constituie nota specifica a decorului desfasurat pe campul scoartei e forma alegorica a intregii compozitii: cai de dimensiuni gigantice ca in povesti , femei cu rochii in forma de clopot, barbati in costume ciudate, pasari in zbor, intruchipand un univers de un pitoresc cu totul neobisnuit. In Nordul Transilvaniei , scoartele, denumite “toluri” sunt lucrate pentru a fi asezate pe culme, si ornate cu elemente geometrice, vegetale, zoomorfe si antropomorfe, avand o gama de armonii potolite, bazate pe folosirea lanii in culori naturale – alb, bej, brun, ruginiu. In Tara Hategului cele mai interesante creatii sunt covoarele de culme, tesute din doua foi, fiecare cu alt model. Fondul tesaturii e rosu sau albastru inchis, iar motivele alese in tehnica chilimului sunt in tonuri de rosu, galben, brun, negru. Tesaturile din canepa, in si bumbac alcatuiesc unul din cele mai mari domenii ale artei populare romanesti atat prin varietatea categoriilor lor, cat si prin numarul de exemplare. Din toate tesaturile de fibre textile stergarul a fost cel mai raspandit atat in interioarele taranesti cat si in recuzita cermoniala sau ueori drept componenta a portului popular. Majoritatea tesaturilor din bumbac sunt executate in doua ite; cromatica atelor vechi e simpla – rosu, negru, albastru, treptat adaugandu-se alb, galben, verde. Alte textile de interior sunt masa de toale sau masoaia de lada, masa de perete, iramul .


In Moldova stergarele si fetele de masa sunt remarcabile prin sobrietate si rafinament, diferntiindu-se de toate celelalte zone prin decorul realizat in 12, 14,16,18 pana la 32 ite. Tesaturile din canepa si bumbac au avut in Transilvania o pondere mai mare, ca stergare si mese de culme, capataie, perne, lepedeie, chindeie de grinda, servete, fete de masa , preponderant in culoarea rosie, folosita ca fond, deasupra careia sau integrate acesteia sunt executate motive cu albastru inchis, negru, alb, verde, galben, violet. In Banat tesaturile executate din bumbac alb cu fir mai gros, decorate cu alesaturi rosii, albastre si albe, au ca elemnt de decor principal rombul. Numarul tesaturilor din interioarele taranesti e asa de mare incat termenul folosit curent pentru a desemna aranjamentul lor in genere e “a imbraca”. Incaperile., mai ales cele “de curat”, pentru oaspeti, sunt “imbracate” cu piese textile. Un alt domeniu in care tesatoarele s-au intrecut pe sine e cel al tesutului pieselor de port . De la stofa pentru haine sau panza pentru camasi, pana la fotele, catrintele, boscelele, valnicelele, sorturile, stergarele de cap sau maramele de borangic, totul a fost lucrat in cadrul mestesugului casnic. Fiecare zona etnografica a avut un specific, piesele de port fiind marci de recunoastere a membrilor comunitatii, mijloace de apreciere a varstei si starii sociale. Integrarea covorului autentic sau prelucrat in interiorul urban e larg raspandita din primele decenii ale sec.XX, covorul romanesc traditional , in special cel oltenesc, moldovenesc sau basarabean fiind prezent in interiorul de locuit modern si agreat de toate straturile sociale. O data cu extinderea folosirii covorului pentru acoperirea pardoselilor., se accentueaza caracterul sau utilitar, tesatura, contexturile, firele de lana si bumbac trebuind sa asigure o buna rezistenta, dimensiunile si compozitiile decorative adaptandu-se noii functionalitati. In afara tipurilor de covoare inspirate din piesele traditionale se realizeaza si covoare cu compozitii moderne inedite, la Radauti(Suceava), Iasi, (Saliste)Sibiu, Valenii de Munte (Prahov), Topoloveni (Arges), Craiova(Dolj), unde se realizeaza unicate sau serie mica, covoare tesute in gerghef. In Romania tapiseria e un gen relative nou, care s-a dezvoltat in a doua jumatate a sec. XX. Sursa originalitatii si a acuratetei tehnicii tapiseriei moderne care s-a realizat in tara noastra o reprezinta arta textila traditionala, in special covorul si scoarta romaneasca.


Ceea ce caracterizeaza in genere aceste tesaturi e decorativismul lor. Ornamentele predominant geometrice sau geometrizate sunt realizate in culorile rosu, alb si negru. Covoarele innodate de mana (de tip oriental) Arta si mestesug stravechi, covorul cu noduri e larg raspandit si bine cunoscut lumii orientale -Asia Mica, Orientul Mijlociu. Dezvoltarea lui a atins apogeul in Evul Mediu, in Persia, de unde vine si denumirea de “covor persan”, utilizat mai ales in Europa. Pretuit pentru valoarea sa artistica si pentru destinatiile multiple care i se pot da, covorul oriental a interesat de mai bine de sapte sute de ani lumea orientala. In istoria artei covoarelor orientale e cunoscuta o categorie distincta a covoarelor “de Transilvania”, caracterizate printr-o ornamentica predominant geometrica, fiind in genere de dimensiuni relativ mici(1,08/1,7m si 1,4/2,2 m) ce variaza intre 756 si 1260 de noduri/dm², cu motiv ornamental predominant, arborele vietii. Covoarele innodate de mana din Romania sunt lucrate din lana indigena, pe urzeala de bumbac, sau de la”de Transilvania”.avand 40000 noduri/ m², 600000 noduri/ m², 92400 pe m², 108900, 160000, pana la 200000 pe m² sau 250000 pe m², lana fiind vopsta in coloranti rezistenti la lumina, praf si spalre. Adaptate la tendintele decoratiei de interior modern, covoarele innodate de mana realizate in Romania sunt apreciate – pentru calitatile lor – in tara si in strainatate fiind comandate de cumparatori din Italia, Anglia, Franta, Germania, Olanda – iar in present, intr-o proportie importanta, din Statele Unite ale Americii.

ARTA IN VIATA DE ZI CU ZI


CUSATOARELE Impodobirea tesaturilor prin cusaturi e o indeletnicire veche a omului si a evoluat de-a lungul timpului potrivit posibilitatilor si conceptiei artistice ale epocii. Forma si structura cusaturilor si a broderiilor a variat de la o epoca la alta, de la o zona la alta, in functie de conditiile social-economice, de schimbarile culturale, de conceptia de frumos a creatorilor si a beneficiarilor. Pana la mijlocul secolului XIX, cusaturile au foct executate sau aplicate mai ales pe piesele de port si apoi , “alesatura”, ca modalitate de decorare a tesaturilor de interior, a inceput sa fie inlocuita prin cusaturi. Cusutul, ca tehnica de factura traditionala, se executa in gospodarie de catre femei pe suprafata materialului textil, prin numararea firelor sau prin reunirea bucatilor de panza. Mestesugul se mosteneste din generatie in generatie. Broderia, cusatura lucrata in relief pe suprafata panzei , e mai noua si se executa initial doar la cojoace si panura in ateliere mestesugaresti, patrunzand apoi si la unele piese de port din panza si stofa. Dintre materialele folosite la cusut cea mai veche e panza de canepa sau in tesuta in gospodarie, doar in unele zone din Arges, Tara Vrancei, Muscel, Prahova cusaturile executandu-se pe suport de borangic (la marame) sau camasi. Panza fina de lana s-a folosit in Moldova ca material pentru camasi, pe care se coseau modele traditionale. Din sec. XX, in satele romanesti e introdus “jolijul”, o panza subtire de bumbac de factura industriala, intrebuintat fregvent in Marginimea Sibiului, in satele unguresti din Oltenia sau in zona Alba. Ornamentarea prin cusatura se realizeaza printr-o forma variata de puncte, dar indiferent de motive, sistemul etnic al cusaturii romanesti urmareste textura panzei pe care se coase, respectand liniile drepte ale firelor de urzeala si bateala.. Prin structura, cusatura se preteaza realizarii motivelor geometrice, ceea ce corespunde viziunii artistice a poprului roman. Materialele folosite pentru cusut au fost diferite. Firele de lana si “parul” mai intai in culori naturale, ulterior colorate, sunt primele materiale folosite . Le urmeaza firele de in si canepa, inlocuite treptat cu arnicul , fir de bumbac de factura industriala si cu lanica, lana fina prelucrata industrial. Firele de borangic cu care s-a lucrat in mediul rural au contribuit mult la pretiozitatea si stralucirea cusaturilor populare romanesti.


In epocile moderna si contemporana, ca urmare a introducerii firelor de matase vegetala si a celor sintetice s-au petrecut schimbari importante in cromatica cusaturilor. Pentru a da mai multa stralucire cusaturilor, alaturi de fir, sub forma de ata rasucita sau de bateala, din secolul al XIX-lea se folosesc paietele , “fluturii” si margelele policrome. Procedee tehnice Acestea sunt realizate printr-un element de baza, care e “punctul”, realizat pe o contextura suport, dupa o anumita ordine a firelor sau liber, sub impulsul fanteziei. Cu ajutorul punctelor de cusatura se obtin ornamentele si compozitiile cromatice. In functie de zona si epoca, se utilizeaza o varietate de tehnici: tighelul( folosit pentru conturarea ornamentelor), cruciuluita ( cel mai larg folosita la noi), lantisorul (folosit in broderia populara, realizat mai ales din fir de aur sau argint), festonul (lucrat de regula la marginea tesaturilor), pana la cele mai complexe tehnici, ca ajurul( care se lucreaza pe fire scoase cu gaurele, cu fire rasucite-paianjen, cu fileu-folosita mai ales in Banat si Transilvania). Unul din punctele de broderie specifice artei romanesti si cunoscut ca o tehnica traditionala e “punctul batranesc” sau “rumanesc”, care se lucreaza cu o singura culoare, in scara, cu firul lasat larg, buclat, dand impresia unui punct batut si in relief. Azi se mai lucreaza in aceasta tehnica iile costumelor populare din zona Muscel. Alte tehnici de cusut sunt cele realzate pe cutele panzei fregvent la camasile costumelor populare din Transilvania. Elementele ornamentale specifice cusaturilor romanesti sunt geometrice( zig-zag, romb, stea), vegetale cat si reprezentari de animale, pasari si figuri omenesti. Alaturi de acest mod de tratare a ornamentelor, in cusaturile populare s-a cristalizat si alt mod de exprimare plastica, prin redarea motivului liber desenat( negeometric, figural, individualizat, pictural, narativ, mai dinamic, mai schimbator) si mixt ( reunind modalitatile de tratare si negeometrica cu tendinte tipizante). In realizarea artistica a cusaturilor un rol important l- a avut culoarea care, dincolo de rolul sau estetic, in portul popular romanesc are si o semnificatie legata de varsta. Compozitiile ornamentale si cromatice ale cusaturilor romanesti, puse in valore de campurile albe ale materialelor pe care sunt realizate, vadesc in genere un deosebit simt artistic si decorativ. Se poate spuine ca s-a ajuns la o intreaga arta in combinarea culorilor si gruparea ornamentelor.


Din pacate, azi, o data cu parasirea costumului, multe tehnici au fost uitate ori au fost inlocuite cu altele mai usor de lucrat sau cu cele de influenta obsteasca. In ceea ce priveste cromatica, o data cu introducerea materialelor sintetice in sate, a intervenit si o orientare spre culorile vii. Un domeniu in care se valorifica in prezent traditia il reprezinta vestimentatia moderna. Inspirandu-se din piesele costumului popular (ii si camasi), folosind mai ales tehnicile de cusut, deosebit de originale apreciate atat in tara cat si in strainatate. BRODEZDELE

Acest mestesug a inflorit in functie de necesitatile sociale ale comunitatilor. Ceea ce ridica valoarea broderiilor e faptul ca ele se integreaza armonios in ansambluri de costum sau de tesaturi de interior. O data cu parasirea costumului, cu modernizarea interioarelor si a schimbarilor conceptiei cu privire la modul de trai, vechile obiecte cusute cu maiestrie nu-si mai gasesc locul. Era firesc ca aceasta mana de lucru supracalificata prin traditie, existenta in majoritatea satelor noastre sa fie indreptata spre producerea unor obiecte utile care sa valorifice patrimoniul existent si sa-l duca mai departe prin broderia artistica. O data cu organizarea cooperativelor, broderia Sparta se lucreaza mai ales la masina, realizandu-se: fete de masa, cearceafuri, seturi, servetele. Broderia artistica a cunoscut o noua dezvoltare la inceputul sec.XX, Viena fiind un centru important de iradiere a uni nou gen de broderie artistica si anume “goblenul�, care a patruns si in tara noastra. Punctele in cruce atat de fregvente in traditia romaneasca se executa de aceasta data pe o textura regulata foarte fina, cu fire de bumbac, matase sau lana, in gerghefe circulare de mici dimensiuni, tinute de brodeze in mana. Cele mai deoseite modele sunt compozitiile florale si vegetale . Broderia goblen a fost preluata si dezvoltata in cadrul activitatii de artizanat a coopertaivelor mestesugaresti., ca cele de la Breaza, Pitesti, Bacau si Ploiesti. Se lucreaza in prezent obiecte - unicate sau de serie mica, perne decorative, elemente pentru ornarea unor fete de masa, cuverturi,


mileuri in combinatie cu tehnica “macramé”, posete de seara, destinate magazinelor de artizanat, dar si in mod deosebit pietei japoneze.

INDEMANARE SI FANTEZIE DANTELE

Dantelaria e prezenta in arta romaneasca a mestesugului prelucrarii firelor sau materialelor textile ca o tehnica auxiliara. Termenul dantela se refera la o arta decorativa specifica, in care modelele sunt realizate cu acul de cusut, cu naveta, cu ciocanelele sau cu croseta. Acest mestesug a intrat In Romania destul de tarziu. Cele doua tipuri de dantela din arta populara romaneasca au, probabil doua origini. Una sud-est europeana pentru dantelele cu acul, raspandite cu precadere in sudul Carpatior si una central-europeana pentru cele executate cu croseta, raspandita in Transilvania. Materialul folosit la realizarea lor era ata alba si mai rar colorata, la care se adauga uneori si margelute colorate. Cele mai fine dantele in arta populara romaneasca au fost” bibilurile”(gasite in special in satele din Campia Dunarii), dupa care urmeaza cheitele de tot felul. Bibilurile sunt dantele fine, executate cu acul pe marginea tulpanelor albe, a podoabelor sau pe marginea manecilor, lucreate cu ata alba sau colorata si uneori si cu margelute policrome. Cele mai raspandite sunt cele facute in siruri, repetand acelasi motiv sau alternand mai multe motive formand o varietate de modele. Cele din satele romanesti au o compozitie simpla desi la utilizarea lor se utilizeaza aceeasi tehnica de mare virtuozitate. Cheitele, executate cu acul pentru unirea foilor de panza la camasi, de regula sunt albe, dar pot fi si colorate in galben, ca in zona Banatului sau rosu , alternat cu negru si alb, ca in Dobrogea.


Treptat cheitele lucrate cu acul au fost inlocuite cu cele lucrate cu crosetul, mai usor de realizat. Dantela crosetata a patruns in lumea satului prin intermediul targurilor si oraselor, fiind prezente spre sfarsitul sec. XIX peste tot si pe categorii mari de piese – port, stergare, cearceafuri, macaturi, fete de masa. Ea e executata cu fire de bumbac sau chiar de lana in functie de destinatie. Tot ca o influenta oraseneasca s-au lucrat si perdelele crosetate pentru ferestre de dimensiuni mici. In ultimele decenii , raspunzand unei cereri de piata, se lucreaza cu croseta, manual, din fir subtire de bumbac in culoare naturala, piese decorative ca fetele de masa, garnituri la perdele, mileuri, veste, etc. Aceste piese se integreaza stilului “retro” prezent si in tendintele decoratiei de interior moderne. MONUMENTALITATE SUMANARII

Un mestesug care a cunoscut o mare dezvoltare in Evul Mediu, mai ales in Transilvania, Moldova si nordul Olteniei, e tesutul sumanului si al postavului. Stofa de lana tesuta manual si indesita in piua, numita “suman”, “dimie”, “ciaorec”, “aba”, e lucrata in cadrul industriei casnice pana tarziu, in unele zone chiar in prezent.Multe deocumente (grafice si literare, sumanul aparand chiar si pe Columna lui Traian), demonstreaza aparitia de timpuriu a mesterilor specializati in confectionarea si decorarea hainelor de dimie neceasre comunitiatii, mesteri numiti “croitori de tara”, “abagii”, “sumanari”. Ei lucrau dupa specificul diferitelor zone “sube sinorite”(Almaj), “sumane saraduite”(Moldova), “fisuri” (Meses), racale” (Tara Oltuluiu), “tundre”(Muntii Apuseni), “mancare”(Bran), “sube cu molii”(Valcea), “sube infundate”(Hunedoara), “durute”(Timis), “giubele”(Dolj), “ipingele”(Telorman), , “glugi”, etc. Hainele de stofa taraneasca sau industriala executate de “abagii” sau de croitori au in genere un aspect deosebit, fiind purtate mai ales in zilele de sarbatoare. Ele se confectioneaza la cerere, dupa gustul si nevoile taranimii si de aceea se integrau perfect in costumul popular.


Alaturi de glugi si pelerine cea mai mare pondere in seria de haine lucrate de sumanari o au “laibarul”(vesta scurta), “giubeaua”(haina lunga fara maneci), “guba” sau “buboul”(haine mitoase scurte pana la talie), sumanul, suba, mantaua, imurlucul(haina lunga cu maneci). Laibarul, vesta din postav denumita si pieptar, ilic, chintus e specifica zonelor Hateg, Hunedoara, Ramnicul Sarat, Buzau, Prahova, Muscel, Bran, Lugoj. Dintre acestea , chintusul, bogat decorat cu arabescuri din gaitane negre, bleumarin sau violet, si cu aplicatii din postav policrom , e cel mai valoros din punct de vedere artistic. Giubeaua sau sumanul fara maneci e o haina alba sau gri, cu forma evazata spre poale si clini laterali, ornamentata cu gaitane colorate, aplicatii de postav colorat si cusatiuri in care domina culoare rosu, purtata numai la sarbatori in sudul Olteniei si Munteniei. Sumanul , haina lunga sau scurta, cu maneci croite in diferite feluri, difera mult de la o provincie la alta , sub aspectul croitului, ornamentatiei.Sumanele moldovenesti sunt scurte dar si lungi, in Campia Dunarii s-a purtat si o haina lunga din dimie colorata numita “imurluc”. Suba infundata de forma unei rochii cu clini in fata, apare doar in Hateg si Petrosani, conferind costumului un aspect monumental. Cioarecii sunt o alta piesa de imbracaminte care se diferentiaza prin culori deosebite de la o zona la alta (alb – cel mai vechi avand si o distinctie deosebita). Hainele lucrate de sumanari se integreaza organic portului popular, contribuind la aspectul somptuos si original al acestuia. Rigiditatea materialelor din care se confectioneaza aceste haine inscrie siluetele in contururi precise, impunand costumului o linie monumentala , multe dintre ele avand pe langa rolul functional si unul ceremonial, fiind destinate portului de sarbatoare. Acest tip de haine se mai poarta inca in unele zone ale tarii, adesea cu alta croiala si descor diferit, cele traditionale fiind imbricate la ocazii diferite. Unele dintre acestea se lucreaza in cooperative de arta populara, fiind solicitate de creatorii si mesterii populari. In ultimele patru-cinci decenii, in Cooperativa de arta populara de la Tismana e continuata traditia acestui mestesug artistic., mesterii abagii folosind tehnicile cunoscute si stilul decorative specific, lucreaza tot din aba, veste, jachete, pardesie, compleuri, confectii pentru copii adegvate modei curente. INGENIOZITATE SI MAIESTRIE


COJOCARII

Costumul popular cuprine multe piese lucrate de mesteri specializati. Intr-o tara in care iarna dureaza mult si cresterea oilor a constituit una din ocupatiile principale, portul cojoacelor era inevitabil.. Din aceasta necesitate s-a nascut si mestesugul prelucrarii pieilor de aminale si confectionarea de cojoace si caciuli. Date cu privire la vechimea mestesugului avem inca din Antichitate. Pastrarea termenului de piele(pellis) si al celui de substrat, caciula, constituie inca un argument de vechime a mestesugului. In perioada medievala mestesugul era foarte dezvoltat. In secolul al XIV –lea si mai ales in secolul XV, in cadrul mesterilor care prelucrau piele are loc o separare in branse diferite: tabacari, pielari, selari, curelari, cojocari. Din secolul XVIII imaginile cu tarani imbracati in cojoace de piele brodate apar tot mai des. Ca si in cazul altor mestesuguri, in practicarea cojocaritului s-au folosit materiale avute la indemana si procedee simple. Materia prima a fost in principal blana de oaie sau de miel, dar s-au intrebuintat si pieile de animale salbatice – vulpe, lup, jder. In atelierele sasesti tabacitul pieilor se practica si azi. Pielea jupuita se spala, se presara cu un strat de sare, se indoaie si se aseaza”piele pe piele”, fiind lasata asa 10 zile, apoi se spala din nou si se curata bine de resturile de carne. Concomitent se prepara o solutie pentru argasit din faina de coaja de stejar sau de arin cu continut mare de tanin, in care se introduce pielea la murat, unde sta cateva zile pentru desprinderea parului. La fabricarea cojoacelor se foloseau si piei complet curatate denumite “jamse “ sau “irha”, care se foloseau la realizarea garniturilor- buzunare, margini. Pe ele se putea broda sau se puteau taia fisii subtiri pentru impletit. Cojocarul alege pielea in functie de destinatie, operatie care precede croitul., croit care se face fie “la ochi”, fie dupa tipar. Atat pregatirea pieilor cat si croitul sau brodatul se invata in familie si se mosteneste de la o generatie la ata. Cojocarii au lucrat piese de imbracaminte peste tot in Romania. Unele dintre acestea nu sunt decorate – caciulile de tot felul, saricile sau bitusele


ciobanesti. Cele decorate sunt mai numeroase: pieptare infundate, pieptare crapate, cojoace lungi cu maneci sau fara, fiecare purtand nota specifica unei zone sau unui grup de sate. De multe ori piesa era acoperita in intregime de broderii sau aplicatii de piele policroma; alteori broderii discrete, realizate cu matase si fir, se detaseaza pe fondul alb al pieptarului . In unele cazuri, decorul aminteste, prin dispozitie si motive, de hainele lungi de postav. Materialele folosite pentru impodobirea cojoacelor sunt diferite de la o zona la alta si de la o perioada la alta. Intalnim broderii executate cu lanita si matase, muline, fir de aur sau argint, impletituri din fasii inguste de irha clorata sau fire metalice, aplicatii din piele , stantate sau repusate, margele, fluturi, oglinzi, bumbi de metal sau de sticla, monezi. In general se folosesc pe aceeasi piesa mai multe tehnici pentru realizarea unor compozitii decorative de efect, dar se poate afirma ca broderia e cea care predomina. Bogatia ornamentului si costul materialelor folosite fac din cojoace nu numai piese cu valoare artistica, ci si piese scumpe, purtate cu precadee in zilele de sarbatoare. In sudul Olteniei se poarta pieptare deosebite, croite elegant , decorul avand rozete policrome dispuse pe marginile brodate cu blanita neagra. Cojoacele barbatesti sunt acoperite aproape in intregime cu broderii de lanica visinie sau neagra, iar cele purtate de femei sunt lungi cu partea interioara closata si manecile trei sferturi. In Moldova de nord, in zona Botosani, se poarta cheptare scurte (bonzi), cojoace cu maneci lungi pana la sold sau pana la genunchi, si mai rar, pana la glezne. Dintre acestea, bonda, piesa de port barbateasca e bogat decorata. Zona Dornelor se remarca prin portul cojocului lung pana la genunchi, fara maneci si poale mai lungi., cu blana de jder montata pe piept. In zona Neamt, gasim cojoacele lungi, spentere infundate, pieptare si bondite de sarbatoare, deosebit de frumoase. In Maramures s-au lucrat doua tipuri de cojoace: unele decorate cu “carmajina” visinie aplicata pe toata suprafata , formand motive florale, broderii policrome, mici nasturi din piele, tinte de metal si ciucuri din lana sau matase. Cojocul de Nasaud se remarca prin broderia rosie de matase si multitudinea ciucurilor de matase. . La Bihor se lucreaza doua feluri de cojoace: “corhanesc” cu broderii in culori inchise pentru batrane, iar cele tineresti au aplicatii de piele si broderii in culori deschise. – rosu ,verde, brun si “binsenesc” care are acoperita suprafata cu un numar mare de ciucuri policromi, pana la 400, dispusi printre impletiturile de iarha rosi si vede.


Portul buciumanilor din Mutii Apuseni se distinge prin somptuozitate., cojoacele fiind impodobite cu o broderie marunta si compacta, executata cu matase neagra, verde inchis, pusa in valoare de puncte luminoase de galben, rosu sau fir auriu si ornamente de mesina, ce constituie o adevarata podoaba a costumului. In Hunedoara, Tara Hategului , Valea Jiului si zona Orastie, cojocarii au creat tipuri de cojoace de o mare frumusete.. Cele din Orastie se disting prin coloritul alb, verde, negru, cele din Valea Jiului , lungi sau scurte, au clini laterali, sunt decorate cu aplicatii de piele si cusaturi fine realizate cu matase neagra, ciclemen, verde, asemanatoare cu cele din Marginimea Sibiului. Tara Oltului e o alta zona in care cojocarii au realizat piese originale. Preferinta pentru somtuozitate e prezenta si aici. , intalnind si aici aplicatii de mesina colorata, broderie de matase, nasturi mici de piele si foarte des, aplicatii cu oglinzi, pe fond de rosu sau negru. In ultimele decenii, traditia mestesugurilor de prelucrare artistica a pielii e continuata in cooperativele de arta populara, realizandu-se o adaptare a elementelor de tehnica, de executie cat si de ornamentica traditionala a cojoacelor, chimirelor, in produse artizanale cu utilitati moderne. Marochinaria artistica, un mestesug urban, completeaza in acest domeniu gama produselor din piele cu specific de arta populara si artizanala din Romania. La Bucuresti au fost si cele mai importante ateliere de marochinarie artistica. Marochinaria repusata se distinge prin pretiozitatea compozitiilor ornamentale de piele, realizate fie in tonurile naturale ale matrialului, fie cu elemente cromatice si accente aurii, in general patinate: coperti de carte, semne de carte, garnituri de birou, casete, mape de discuri, posete. In ultimele decenii aceste obiecte s-au lucrat si la Cooperativa “Arta� din Brasov.


UN MESTESUG NEOBISNUIT XILOGRAVORII

Xilogravura e una din tehnicile de gravura realizata prin saparea in lemn a unui desen in relief inalt si imprimarea lui pe hartie. Acest mestesug apare in Tara Romaneasca in sec. al XVI-lea o data cu raspandirea tiparului in directa legatura cu realizarea ilustratiei de carte si se practica in tipografii. Cum a devenit mestesugul xilogravurii “taranesc” nu se stie. De la prima xilogravura cunoscuta pana la xilogravura executata de Pop Gheorghe in 1798, mesterii au parcurs un drum de-a lungul caruia, lucrand continuu, au capatat experienta si s-au perfectionat, raspunzand cerintelor locale, largind ulterior sfera de desfacere. Xilogravurile populare din Transilvania sunt lucrate in doua tehnici: gravare si colorare dupa imprimare. Xilogravurile se tiparesc dupa placi din lemn de par sau de mar paduret cu fibra dreapta. Acestea sunt tinute in jur de 60 de zile in gunoi de grajd ca sa se intareasca, dupa care sunt curatate, uscate si geluite. Desenul dorit se obtinea prin decalcare dupa o stampa sau direct cu creionul, in functie de indemanarea mesterului. Gravarea se executa cu ajutorul unui briceag “pitalas” si al unei daltite “jicleu” in lungul fibrei, inlaturand suprafata neacoperita cu desen. Operatia dura in medie o saptamana. Placile originale pot fi recunoscute dupa stilul naiv, stangacia personajelor si ordonarea compozitiei. Placile erau executate de fiecare mester, uneori de la un mester la altul. Hartia de imprimare in sec. XVIII – XIX avea un aspect brut, era vargata, avand uneori filigram. Inainte de imprimare , placa se ungea cu o periuta , inmuiata in cerneala , preparata din chindrut, negru de fum plamadit in apa.. Dupa ce hartia era umezita, se intindea pe placa si se netezea cu un rulou confectionat din par de cal.. Cu o singura ungere a tiparuli se puteau imprima 12-15 stampe. Hartiile tiparite astfel se agatau pe o sfoara pentru a se usca.


Finisarea se facea prin colorare in lente plate, aplicate potrivit inspiratiei. In acest scop s-au folosit atat vopsele de aniline- verde, albastru, violet , cat si vegetale – verde si galben. Xilogravurile cu tematica religioasa infatiseaza viata lui Isus, a Maicii Domunului si diferiti sfinti. Xilogravurile cu tematica laica, figureaza pasari sau personaje feminine, insotite de elemente de arhitectura mai degraba sugerate. Uneori se gasesc elemente de costum occidental, de peisaj sau de costum popular. Desi mestesugul a avut mare amploare, pana acum se cunosc numai cinci mesteri. Pop Gheorghe, venit din Moldova, a avut un stil monumental , asemanator cu al picturilor pe sticla (se cunosc 11 lucrari ale sale). Xilogravurile care au facut parte din colectia Ion Muslea, avand ca teme icono-grafice, ne dezvaluie o indemanare deosebita si o personalitate puternica. Zece gravuri de factura mai simpla, completate cu inscriptii, au fost lucrate de Nichita Moraru care se dovedeste a fi un bun portretist. Trei gravuri cu desenul pus in valoare de lente de culoare dispuse radial apartinan lui Pop Simion. De la Pop Arsenie s-au pastrat 18 xilogravuri pe care sunt figurate elemente din natura inconjuratoare. Andrei Man e ultimul mester cunoscut de la care s-au pastrat sapte stampe , caracterizate printr-o tendinta de simplificare. Xilogravurile populare au decorat interiorul locuintelor taranesti, fiind expuse pe pereti sau lipite de lazile de zestre. Au impodobit si interioarele bisericilor ori au fost lipite de diferite obiecte liturgice si s-au folosit ca izvoare pentru icoanele pictate pe sticla. Cu timpul activitatea mesterilor a incetat, desigur, ca urmare a raspandirii litografiilor.

STRALUCIRE SI CULOARE PICTORII

Pictura populara a facut parte din universul satului traditional.


Ea se gasete in arhitectura, in interiorul locuintelor si al bisericilor, la unele cimitire sau e practicata in legatura cu unele obiceiuri, avand deci un character bivalent, fiind pe de o parte arta decorativa (apicata pe mobilier, case, oua), iar pe de alta parte constituindu-se ca gen autohton, valorad deci in sine si pentru sine, ca in icoane si pe biserici. Pictura in arta noastra populara se realizeaza in tehnici diferite: tempera de diverse feluri, ulei, similifresca, culori de apa, picture pe dosul sticlei, prezervare cu ceara. Pictura murala taraneasca se imparte in doua categorii: pictura de pe monumentele religioase ( cu valoare artistica, istorica si documentara deosebita, dar care iese in genere din cercul problematicii artei populare din cauza implicatiilor de ordin iconografic strans legate de arta medievala, dar realismul imaginilor acestei picturi naive din bisreicile satelor romanesti e graitor pentru sorgintea ei taraneasca; parabolele bibilice si cartile sfinte sunt traduse intr-un limbaj plastic folosind experienta de viata a unor oameni care lucreaza pamantul si se imbraca in haine locale, figurile sunt deseori mai mult ale unor tarani decat ale unor ingeri, peisajul e cel al tinuturilor temperate si nu din „Tara Sfanta� ) si pictura de pe arhitectura civila (folosita ca decor al caselor taranesti are in general un alt caracter; culoarea a fost folosita ca element ornamental in afara ideii de pictura, braiele de huma cenusie sau ocru, sau albastru-sinilii, inconjurand casele la temelie ori formand rama ferestrelor si usilor, vopsirea lemnariei in rosu si albastru, mai ales a stalpilor prispei, fiind practici curente de impodobire a casei; culoarea s-a mai folosit si pentru a realiza chenare decorative constand in motive geometrice sau florale, acest gen de decor fiind de traditie veche; specializarea mesterilor e evidenta in cazul picturilor murale de data mai recenta, aparuta in ultimele patru-cinci decenii, care, executate in ulei, necesita cunostiinte ce nu pot fi invatate decat prin ucenicie pe langa vre-un pictor sau zugrav bisericesc.) PICTORII PE STICLA

Pictura pe sticla e cea mai cunoscuta si apreciata atat in mediul rural cat si in cel urban, desi descoperirea ei este tarzie. Acest mestesug s-a


dezvoltat in Transilvania si in nordul Moldovei, in centre rurale si urbane incepand cu sec. XVIII. Spre deosebire de centrul Europei, pictura pe sticla din Transilvania e o creatie individuala, perfect incadrata in specificul artei populare romanesti. Icoanele sunt incarcate de simboluri, reflectand credinte din lumea satelor din epoca respectiva. Primele icoane pe sticla provin de la Nicula (Cluj), fiind inspirate din xiogravurile lucrate in imprejurimi. Tehnica picturii pe sticla se intemeiaza pe copierea unui model; sticla e in acelasi timp suport si strat protector deoarece desenul e trasat pe dosul acesteia. Se lucreaza cu ajutorul sabloanelor desenate pe hartie (tipare). Trasarea liniilor de contur se realizeaza cu o pensula subtire cu par sau cu pene de gasca. Ulterior, s-au folosit si penite de otel. Se scriau apoi inscriptii , cu litere chirilice, latine si foarte rar gracesti. Desenul constituie structura compozitiei, “urzeala� peste care se aseaza culorile completand spatiile libere. Culorile se aplica in faze succesuie, iar desenul ramane vizibil sub straturile de vopsea. In afara de coloranti s-a folosit si foita de aur, necesara la redarea structurii nimburilor. Apoi icoana se ungea cu terebentina pentru a deveni rezistenta la umezeala. Ramele vechi in care erau incadrate icoanele sunt simple, vopsite cu brun. Pentru protejarea sticlei se punea o hartie si apoi un capac din scandurele de brad. Mestesugul a inceput sa se dezvolte in Nicula(Cluj), pictura aici caracterizandu-se printr-un desen simplu dar sugestiv si o compozitie clara, cu putine personaje; elementele geometrice sau florale, formeaza chenare sau sunt distribuite pe fond. Tonurile de roz, verde, oliv, galben – ocru si albastru sunt dispuse in pete mari pe fondul mai inchis. Pictorii s-au inspirat adesea din picturi murale si icoane pictate pe lemn din interiorul bisericilor sasesti. Canoanele au fost respectate mai ales de pictorii care au fost si zugravi de biserici. Majoritatea iconarilor, neavand pregatirea necesara, multi fiind analfabeti , nu cunosteau canoanele, dar se inspirau din xilogravuri. Unii pictori s-au manifestat ca adevarati creatori, ei si-au semnat si datat operele, fiind constienti de valoarea lor. Cele mai importante centre de pictura pe sticla aprute dupa Nicula sunt: Iernuteni(Muresw), Scheii Brasovului, Fagaras si Tara Oltului(Brasov), Valea Sebesului, Lancram, Laz, Alba Iulia, Marginimea Sibiului. Pictura pe sticla e considerata un gen de creatie populara cu valente artistice remarcabile. Aceasta valoare a fost recunoscuta abia la inceputul


secolului XX. Disputele privind calitatea lucrarilor s-au soldat cu aparitia in anul1890 a unui ordin ministerial care interzicea producerea si colportarea icoanelor pe sticla din Transilvania, iconarii fiind considreati “mazgalitori de sfinti�. In arta populara romaneasca, mestesugul picturii pe sticla ocupa un loc important. Caracterizate prin originalitate si decorativism, icoanele au constituit in Transilvania si un mijloc de infrumusetare a interioarelor taranesti. Stralucirea sticlei le face sa semene uneori cu smalturile de pe ceramica persana. Petele de culoare, deseori despartite de liniile negre, ingrosate, ale contururilor amintesc pictura murala veche din bisericile de lemn transilvanene. Pe langa chipurile de sfinti si scenele evanghelice, in icoane au patruns deseori si elemente legate de viata si preocuparile taranesti, precum si nuvele inspirate din folclorul local. Iconografia acestor icoane in care traditia orientala se intalneste adesea cu cea occidentala e de un interes artistic cultural deosebit.

PICTORII DE ICOANE PE LEMN

Cu originea in primele timpuri ale crestinatatii, icoanele sunt obiecte de cult pe drept considerate sacre. Icoanele pictate pe lemn ocupa un loc important in interiorul traditional romanesc. Acestea sunt fie piese realizate in ateliere manastiresti, fie de mesteri tarani iconari mai putin scoliti. Mestesugul picturii icoanelor pe lemn a cunoscut si el, incepand cu mijlocul sec. XX un declin care s-a accentuat pana la disparitie, aceasta si datorita restrictiilor religioase de pe vremea epocii comuniste. Totusi, intre anii 1970-1980 s-a initializat la Tulcea un atelier specializat in pictura de icoane pe lemn, unde s-au realizat piese ce respectau modelele traditionale, locale, cat si copii dupa icoane- piese de muzeu sub asistenta specialistiloretnografi, istorici de arta, artisti plastici si artizani ai picturii pe lemn, ce cunosteau tehnicile executiei si a patinarii pieselor.De factura bizantina, icoanele realizate la Tulcea se disting prin acuratetea desenului si a


compozitiilor ce respecta canoanele religioase, cat si prin pretiozitatea coloritului si al finisajelor. Activitatea s-a dezvoltat de la an la an, produsele fiind destinate exportului in Italia, Germania, S.U.A., iar in ultimii ani mestesugul pictarii icoanelor s-a extins, in present, la Tulcea existand cateva ateliere si asociatii familiale care lucreaza icoane.

PICTORII DE MOBILIER

Acest mestesug se dezvolta in Romania inca din sec. al XIV-lea, mai ales in Transilvania. Pictura pe mobilier reprezinta o categorie distincta, ilustrand atat intereferentele cultural-europene, cat si modalitatile lor de receptare de catre romanii din Transilvania. In comparatie cu celelalte mestesuguri specifice artei populare, mobilierul marcheaza un proces de depasire a traditiei prin trecerea de la mobilierul simplu crestat sau sculptat la cel pictat, sub influenta factorilor de civilizatie urbana. Colorarea mobilierului era practicata chiar din Evul Mediu in Transilvania, in nordul Moldovei sau la sud de Carpati. In acest caz completarea decorului prin culoare avea un rol secundar, urmarind sa puna in valoare decorul sculptat. Acoperirea cu un fond de culoare a lemnului peste care e pictat decorul, tehnica folosita in sec. XVII, semnifica aparitia unui alt mestesug legat de tehnica tamplareasca de realizare diferita de accea traditionala. Pana in sec. XVIII mestesugul a fost practicat in cadrul breslelor sasesti. O data cu aparitia breslelor se dezvolta si centre romanesti de


mobilier pictat la Rasinari, si Sasusi (Sibiu), Moeciu de Sus si Sacele (Brasov). O caracteristica a tuturor centrelor de mobilier pictat din Transilvania, o constituie diversitatea pieselor executate:dulapuri inalte ( armaroaie), dulapuri de perete, coltare, lazi de zestre, cuiere pentru blide si icoane, mese, etc. In Transilvania, diferit de alte zone europene, s-au lucrat piese care compuneau ansamblul mobilierului unei camere formand o unitate stilistica. Piesa cea mai raspandita era lada pentru haine lucrata dulghereste, impresionanta prin varietatea decorului, constituind adevarata marca pentru diferitele centre. Mobilierul lucrat in centrele romanesti difera de cel specific sasesc. Motivele florale pe fond de verde-oliv, iar mai tarziu pe albastru, au fost specifice Rasinarilor. La Brad si Moeciu s-a lucrat un mobilier cu fond verde oliv pe care figureaza pasari si pomi. In aceste centre fondul devine pe parcurs tot mai colorat. Lavita e o alta piesa prezenta in toate casele din Transilvania asezata in lungul peretilor incaperii. Denumita si banca infundata, aceasta e de fapt o lada cu spatar. Unele lavite erau extensibile, fiind folosite de familiile mai numeroase si pentru dormit. Din a doua jumatate a secolului XIX si pana dupa primul razboi mondial productia mestesugareasca de piese pictate a invadat satele. Crestera masiva a productiei a avut o influenta negativa asupra calitatii artistice. Piesele sunt putin variate ca forma si decoratie. Se poate spune ca pictura a fost adaptata unei conceptii specifice artei populare romanesti , creatiile de acest gen ocupand acum un loc bine definit in contextual mobilierului pictat european. PICTURA PE OUA – INCONDEIATUL

Pictura oualor legata de sarbatoarea Pastelui a fost practicata atat de femei cat si de barbati in multe zone ale tarii – Bucovina, Vrancea, Bran, Arges, Corabia, Zarand, Ineu. Tehnica folosita, colorare prin rezervare de saptii acoperite cu ceara e aceeasi peste tot; ceea ce difera insa sunt modelele folosite. Arta oualor


incondeiate s-a manifestat intr-un stil propriu, specific artei populare romanesti. Mestesugul e vechi in satele romanesti, cam de pe la 1700. In trecut se foloseau coloranti vegetali – coaja de ceapa rosie, iazma, frunze de mesteacan, coaja de mar, coaja de arin. Procedeul prepararii culorilor vegetale a fost parasit, azi fiind folositi coloranti industriali. Cea mai dificila operatie e “scrierea” acestora cu un “condei”(un betisor cu un fel de palnie minuscule la capat prin care se scurge ceara). Cu acest condei se deseneaza motivele, dupa care oul se introduce succesiv in mai multe culori.. Motivele desenate sun de regula geometrice, zoomorfe si mai rar antropomorfe. Evident nu lipsesc nici motivele florale. Datorita maiestriei cu care sunt realizate si armoniei culorilor , mestesugul pictarii oualor se practica azi, cu precadere in Bucovina, pe tot parcursul anului. Zeci de femei lucreaza la Brodina si Vatra Moldovitei pentru magazine sau pentru export. Multe femei participa la expozitii in tara si strainatate. Precizia desenului, tonurile clare ale culorilor, zeci si sute de motive miniatureale fac din aceste mici obiceiuri de arta trecatoare prilej de incantare artistica. ARTA VOPSITULUI

In arta populara romaneasca, fie ca este vorba de tesaturi, ceramica, sau pictura murala, de icoane sau mobilier, gama cromatica se compune din cateva culori de baza si o infinitate de nuante. Cromatica tesaturilor din bumbac e compusa doar din cateva culori primare: albastru, rosu, alb, negru. Pe la inceputul sec. XX, intervin unele accente de galben si verde. Ceea ce caracterizeaza tesaturile si cusaturile romanesti din punct de vedere cromatic este discretia si armonia, rezultata din imbinarea culorilor in cadrul unui acord cromatic sobru. Olaria romaneasca foloseste, de asemenea, un numar restrans de culori. Ca si tesaturile, olarii isi prepara singuri vopselele. Acestea erau de origine minerala sau “pamanturi” , aflate in apropiera satului. In functie de zona , olarii obtin rosul (ruseala) dintr-un pamant rosu, albul din “huma”, negrul din “pamantel”, verdele din arama arsa sau din argila comuna amestecata cu oxid de arama.


In xilogravura s-au folosit vopsele de aniline intr-o gama cromatica restransa: verde, albastru, violet si culori de origine vegetala: verde si galben. In pictura pe sticla culorile se preparau din oxizi metalici care se amestecau cu emulsie de tempera, obtinuta din clei, galbenus de ou, ulei de in , fiere de bou sau otet. S-a mai folosit si foita de aur pentru a reda stralucirea nimburilor si foita de argint pentru fundal. Gama cromatica nu este una diversificata: negru, rosu, albastru, brun, galben, verde. Pictorii pe lemn au folosit in nordul Moldovei si la sud de Carpati culori obisnuite din plante, intr-o gama foarte restransa: brun, rosu, galben. La mobilierul vopsit din Transilvania s-au folosit vopselele din ulei, cu o paleta mai larga de culori. Pentru vopsitul stofelor sau pentru vopsirea unei cantitati mari de lana, au existat in sate si boiangii care au folosit la inceput tot modele traditionale , parasite apoi pentru vopselele industriale. In general, vopselele se obtin prin fierberea plantelor , iar culoarea se fixeaza cu un mordant, cel mai adesea piatra acra. Aceasta impune insa o grija permanenta pentru culegera plantelor necesare in sezonul cel mai potrivit si o cunoasterte amanuntita a calitatii fiecareia dintre ele. Considerand ca folosirea sau cunoasterea unor retete traditionale simple pentru vopsit pot contribui la imbogatirea patrimoniului in acest domeniu aproape uitat, mentionam cateva dintre principalele culori. GALBENUL

In unele parti din Muntenia si Moldova, se foloseste pentru obtinrera culorii galbene, drobita, care se culege cand e inflorita si se usuca la umbra. Florile, frunzele si tulpinile se toaca si se fierb.Dupa ce apa s-a colorat in galben, se scot plantele, se adauga mordantul si se introduce firele. Pe Valea Somesului, galbenul se obtine din salcie tanara .


In judetul Prehova galbenul se obtine din frunze de mar paduret, cules in cursul lunii iulie si uscate la soare, la care se adauga, in proportie de 1/3, sovarf inflorit. Pentru culoarea galbena s-au folosit si frunze verzi de dud alb, drob, rapita salbatica – culeasa cand e inflorita , frunze de soc – pisate si fierte. In Moldova se scot toamna radacinile de stevie salbatica dupa ce s-a uscat floarea. Radacinile se rad si se fierb pana cand apa se coloreaza. In Dobrogea, sculele de bumbac se vopsesc cu frunze verzi de vita-devie. Si frunzele verzi de urzica , fierte in apa, s-au folosit pentru obtinerea culorii galbene. ROSUL

Culoarea rosie a inviorat mult aspectul tesaturilor din lana si de aceea femeile s-au straduit sa-l obtina in cat mai multe nuante. Plantele din care se obtine aceasta culoare sunt mai putin numeroase. Cele mai la indemna sunt frunzele si florile de mar paduret, uscate la umbra. Procedeul acesta e mai complicat. Se fierb frunzele si florile sfaramate in mana si se lasa in vas, la caldura, trei zile. Abia dupa aceea se introduce firele. Daca culoarea nu e suficient de aprinsa se repeat operatiunea. In Oltenia culoarea rosie se obtine din roiba – radacinile scoase vara se usuca si se fierb in bors. In Moldova, radacinile de roiba se spala, se usuca si se piseaza. Inainte de vopsit ele se introduce in bors cald, cu piatra acra pisata. Firele se lasa in solutia obtinuta timp de trei zile. Culoarea obtinuta e foarte intensa. Rosul se mai obtine si din calin –extract de fructe, fraga tatarasca – frunzele si tulpinile, mei pasaresc – coaja radacinilor, sanziene albe – radacinile, scumpie, etc. ALBASTRUL


Culoarea se obtine mai greu, ca si rosul. Florile de viorele, fara tulpina, se folosesc in multe zone. Ele se fierb in apa. Mordantul se adauga inainte de scoaterea florilor. Se mai intrebuinteaza albastrele, vinetele, canepa codrului – tulpini si frunze, iarba-mare – radacinile uscate, loboda – seminte pisate si tulpini. VERDELE Culoarea verde apare pe multe scoarte din Moldova in tonuri stinse de mare rafinament. Verdele se obtine din dobrita culeasa cu frunze si flori, uscate la umbra, se fierbe cateva ore in apa si bors, folosite in cantitati egale, adaugand mereu din acelasi amestec, pe masura ce se evapora. Dupa ce lichidul s-a inverzit, se scot plantele si se introduc firele umede, se lasa aproximativ doua ore. In judetul Prahova se fierb fruze verzi de nuc, cu fasii de coaja de arin. Alte plante folosite pentru a obtine verde sunt: dobrita- frunze si lastari, laptele cainelui – tulpinile si inflorescenta cu mordant pe baza de cupru, ochiul boului vanat, etc. NEGRUL Pentru obtinerea acestei culori cele mai multe retete folosesc coaja si fructe de arin negru, care se culeg in august, si se fierb doua-trei ore. Cand lichidul capata o culoare rosiatica, se scot arinele, se pune calaicanul si se amesteca pana cand solutia devine neagra. Atunci se introduce firele si se fierb doua-trei ore. In combinatie cu alte plante( nuc, boz, artar) si diferiti mordanti( bors, praf de tocila) se obtine un negru mai intens. In Moldova se folosesc cojile verzi de nuci. In alte zone se folosesc coji uscate de nuci si piatra acra. Fructele coapte de boz fierte in apa si impietrite cu piatra acra au fost utilizate pentru colorarea firelor de lana in negru-cenusiu. Tot pentru obtinerea negrului se mai folosesc: artarul, paltinul scoarta si ramuri tinere, catina – ramuri tinere si coaja tulpinii, iarba – matei – planta cu totul. CAFENIUL Apare in tesatura fie sub forma lanei naturale, fie vopsita. Pentru obtinerea acestei culori s-au folosit numeroase plante, ca frasinul – scoarta


pisata cu mordant, nufar alb – rizomii, porumbarul- fructele si radacinile, dragaica – frunzele si tulpinile fierte. Complexitatea procedeululi de vopsit, dificultatea culegerii si recunoasterii plantelor si a partilor care trebuie culese, precum si introducerea vopselelor de factura industriala, au contribuit la parasirea mestesugului. In prezent putine sunt femeile care se incumeta sa foloseasca plantele tinctoriale, in cateva zone din Maramures . MESTESUGUL INCOTRO? Se stie ca pretutindeni in lumea mderna si contemporana, s-a inregistrat o continua sporire a interesului general pentru lucrul executat de mana, pentru unicat si serie mica, in opozitie cu seria mare industriala, ceea ce indreapta puternic atentia spre obiectul produs de mestesugar, in special de mestesugul artistic. A valorifica inseamna a prelua creator cele mai caracteristice elemente produse de mestesugul artistic si in general din cultura traditionala in cele mai diverse domenii – tehnici de lucru, materii prime, forme, ornamentica, cromatica – si a realiza in spiritul traditiei creatii noi. Toate acestea pretind si presupun din start o cunoastere temeinica a traditiilor de arta si mestesug, precum si temeinice cunostiinte de tehnica si de tehnologie. Mestesugurile artistice traditionale capata in prezent o semnificatie aparte in structurile economice ale societatilor din lumea intreaga, avand in vedere faptul ca ele reprezinta forma in care se poate aduce arta si cultura in viata zilnica a tuturor. Un factor important in vederea mentinerii interesului pentru produsele mestesugurilor artistice, pentru artizanat, il reprezinta expansiunea turismului in intreaga lume. Obiectul de artizanat este cautat tocmai pentru ca reprezinta specificul local, ineditul. De aici necesitatea care a dus la promovarea produselor de artizant, in general de mici dimensiuni, de la textile la ceramica, produse ce pastreaza ceva din traditiile caracterisitice, din trasaturile etnice. S-a spus de atatea ori ca nu arta populara are nevoie de realizarile majore ale tehnicii moderne, ci omul epocii moderne (cibernetice) are nevoie de caldura obiectului creat de mana mesterului, care este mai aproape de natura. Fara indoiala acesta este un profound adevar.



www.3arte.ro