12
Suflet de român
MAI 2012
În primii ani de după Revoluţie comerţul cu copii din orfelinatele insalubre ale României devenise o afacere transfrontalieră. Adopţiile internaţionale din primii şapte ani de după 1989 au stat sub semnul încercărilor statului român de a legifera şi reglementa sistemul de adopţii. Sub presiunea internaţională, cauzată de imaginile din orfelinatele insalubre care au făcut înconjurul lumii, statul român s-a trezit cu o situaţie extrem de complicată, fiind incapabil să reformeze sistemul de adopţii şi a emis o legislaţie slabă, care nu proteja interesul copilului şi dădea liber adopţiilor internaţionale realizate pe fugă, în doar câteva luni. „Până în 1997, când s-au înfiinţat Direcţiile Judeţene pentru Protecţia Drepturilor Copiilor, era o debandadă totală. Imediat după 1989 s-a aflat că la noi legislaţia nu este pusă la punct, că sunt ambiguităţi. Toată lumea venea să salveze copiii români de nenorocirile de aici. Se duceau la un avocat, acesta făcea actele, familia îşi lua copilul acasă şi cu asta, basta. Instanţa îi dădea aprobare pentru un nou certificat de naştere şi la revedere. Nu erau trecuţi în vreo bază de date. Din august 1990 până în iulie 1991, a fost o libertate totală pentru români sau străini să adopte copii. În această perioadă, 10.000 de copii au fost adoptaţi la nivel internaţional, fapt care i-a determinat pe experţii în domeniu să afirme că, în mai puţin de un an, România devenise o zonă fierbinte a adopţiilor internaţionale”, a explicat Georgeta Munteanu sistemul haotic de atunci. La Bucureşti însă nu mai ştie nimeni nimic despre cel puţin 16.041 de astfel de copii abandonaţi de părinţii biologici şi adoptaţi de cetăţeni străini între anii 1990 şi 1997. Singura bază de date
cu adopţiile internaţionale realizate în primii ani de după 1989 conţine doar numărul copiilor daţi spre adopţie, defalcat pe ani şi pe judeţe. Din baza de date lipseşte însă orice tip de informaţii personale, precum numele copilului şi al părinţilor adoptivi, vârsta celui adoptat, domiciliul înainte şi după adopţie. Mai mult, aceşti copii nu au fost monitorizaţi după adopţie, statul român pierzându-le urma imediat după ce noii lor părinţi i-au trecut graniţa. Până şi cifra de 16.041 este contestată atât de foşti directori ai autorităţilor centrale din domeniul adopţiilor, cât şi de rapoartele internaţionale din acea perioadă. Potrivit acestor surse, numărul copiilor adoptaţi înainte de 1997 ar fi mult mai mare. Oficiul Român pentru Adopţii a iniţiat o minimă centralizare a datelor abia la sfârşitul anului 2007, când a cerut instanţelor judecătoreşti din toate judeţele numărul adopţiilor internaţionale şi naţionale pe care le-au finalizat până în 1997. A rezultat astfel că în primii şapte ani postdecembrişti s-ar fi realizat la nivelul întregii ţări 10.496 de adopţii naţionale şi 16.041 internaţionale. În aceeaşi perioadă, două organizaţii nonguvernamentale din Geneva, Defence for Children Internaţional şi Service Social Internaţional - şi-au trimis experţii în România pentru a analiza situaţia adopţiilor internaţionale. Aceştia au ajuns la o concluzie şocantă: în primele trei luni ale lui 1991 s-au încheiat nu mai puţin de 2000 de adopţii la nivel internaţional. „Într-adevăr, ritmul de adopţii era mai rapid. Din acest motiv spun că cifra de 16.000 este mică. Nu au fost 50.000 de adopţii, dar sigur nici 16.000. Sistemul de atunci era total nepregătit pentru această provocare. Comitetul Român pentru Adopţii a fost înfiinţat la începutul anului 1991, din câte îmi amintesc. După primul moratoriu, din 1992, mă aşteptam ca noul sistem să fie mai bine pregătit pentru a înregistra toate informaţiile
necesare privind copiii adoptaţi în străinătate, deci mă surprinde şi mă întristează lipsa acestor date până în anul 1997”, a explicat întrun comunicat oficial expertul internaţional în protecţia copilului, Nigel Cantwell. Potrivit acestuia, lipsa unor date elementare despre aceşti copii reflectă lacunele sistemului de adopţii din România anilor ‚90. „Este un motiv legitim de îngrijorare cu privire la modul în care s-au realizat unele dintre aceste adopţii. În plus, aceşti copii nu pot accesa informaţii privind originea lor, ceea ce este o încălcare a drepturilor lor, potrivit articolului 30 al Convenţiei de la Haga”, a mai afirmat Cantwell. Astfel, Bucureştiul a pierdut urma a zeci de mii copii adoptaţi de străini între 1990 şi 1997. În baza de date a Oficiului Român de Adopţii, care ar fi trebuit să inventarieze adopţiile internaţionale, poate fi găsit doar numărul copiilor daţi spre adopţie în acea perioadă, nu şi domiciliile sau numele lor şi ale noilor părinţi. Simple cifre într-o bază de date incompletă În urma prăbuşirii Cortinei de Fier, o expunere a condiţiilor mizere din orfelinatele româneşti a ţinut prima pagină a ziarelor din întreaga lume. Vederea acelor „camere de plâns”, suprapopulate cu copii care sufereau de foame, a determinat un număr fără precedent de irlandezi, americani sau englezi să se ofere voluntari pentru a adopta copii din România. Gemenii Brandon si Bryan Whittier au fost adoptaţi dintr-o maternitate din Brăila în noiembrie 1990 şi trăiesc în momentul de faţă în Florida. În 1991, Austin Kulesza a fost abandonat într-un spital din Craiova. Câteva luni mai târziu, a fost adoptat de o familie din Irlanda. Sophia şi Samuel McDermott s-au născut în judeţul Satu-Mare în anii 1979 şi 1977. Mai aveau încă şapte fraţi aflaţi la acea vreme şi ei în grija statului român. În 1991, după mai bine de 12 ani petrecuţi în diverse orfelinate din judeţul Bihor, Satu-Mare şi Alba, noua lor familie adoptivă i-a trecut graniţa. Despre ei şi despre alte mii de copii, statul român nu mai ştie absolut nimic, deşi traseul lor ar fi trebuit atent monitorizat de autorităţi. Dar, din momentul în care au trecut graniţa, statul român le-a pierdut urma. Astăzi, aceşti tineri mai figurează doar ca simple cifre (fără nume, fără domi-
ciliu, fără informaţii despre părinţi) într-o bază de date incompletă care ar fi trebuit să contabilizeze adopţiile internaţionale, efectuate în România între 1990 şi 1997. Sophia McDermott nu îşi aminteşte foarte multe despre suprapopularea, raţionalizarea alimentelor, lipsa de instalaţii sanitare sau întreruperile de curent din România. În schimb, îşi aminteşte momentele în care a fost adoptată împreună cu fratele ei, la puţin timp după iarna anului 1991. Îşi aduce aminte diverse momente petrecute în orfelinatele româneşti, bătăile crâncene pe care mama ei le primea de la un tată alcoolic, rău şi fără Dumnezeu şi de copiii care veneau ca pe bandă în casa lor. Într-o perioadă de opt luni de la sosirea fraţilor McDermott, alţi 11 copii români au ajuns în oraşul Pittsburgh, din statul american Pennsylvania. Părinţii adoptivi au fost deschişi cu privire la originea celor doi fraţi şi au păstrat o vreme contactul cu părinţii lor biologici, sau mai bine spus, un contact financiar atât timp cât trimiteau în România bani pe care părinţii celor doi copii nu au încetat să-i ceară timp de peste şase ani, din diverse motive. Kasandra Kalmann Năsăudean: Când ai aflat mai multe informaţii despre părinţii voştri biologici şi care au fost motivele pentru care mulţi ani după adopţia ta şi a fratelui tău, aceştia solicitau bani părinţilor adoptivi? Sophia McDermott: După instalarea noastră în casa familiei McDermott, atât fratele meu cât şi eu am refuzat să mai discutăm despre părinţii din România, Sică şi Măriuţa. De fapt, noi ne-am impus să uităm acele episoade triste şi să nu le mai aducem în discuţii pentru că fratele meu a avut mult timp coşmaruri cu bătăile tatălui care se repetau în fiecare vacanţă petrecută la ei şi se simţea rău ori de câte ori se discuta în casă despre cei din România, despre viaţa noastră în casele de copii şi vacanţele de coşmar pe care le înduram în casa lui Sică. Faptul că părinţii McDermott trimiteau bani celor din România am aflat când am intrat la facultate. Pe motiv că sunt săraci şi că nu au bani pentru mâncare şi haine pentru copii, Sică şi Măriuţa au primit în fiecare lună timp de peste şase ani, bani şi pachete, trimise fără ştirea noastră. Din milă şi bunătate, deşi nu au meritat atenţia şi omenia părinţilor noştri, pentru că am aflat că acei bani erau
Origini
cheltuiţi aproape în totalitate pe băutură. KKN: Îmi spuneai înainte de interviu, de faptul că în urmă cu trei ani, tu şi Samuel v-aţi căutat fraţii rămaşi în România. Care a fost impactul cu ţara de origine şi întâlnirea cu rudele? S. McD.: Timp de peste 21 de ani, noi nu am avut niciun fel de legătură cu rudele noastre din România. Şi asta pentru că am dorit să uităm tot ce ne amintea de România. Părinţii McDermott, sunt părinţii noştri şi punct. Ei sunt cei care au avut grijă de noi, cei care au stat zi şi noapte la căpătâiul nostru atunci când am făcut bolile copilăriei, atunci când am avut nevoie de un sprijin de orice fel, de înţelegere sau de dragoste părintească. În această familie noi nu am văzut niciodată scandal, bătăi sau beţii. Am avut norocul de doi părinţi extraordinari care ne-au oferit toată dragoastea şi binele posibil. La alegerea noastră, am urmat şcolile pe care le-am dorit, iar după moartea bunicilor din California ne-am mutat în casa lor, unde, am petrecut cei mai frumoşi ani din viaţa noastră. În California ne-am îndrăgostit pentru prima oară şi tot aici ni s-au născut primii copii. În urmă cu trei ani însă, Samuel, care trăieşte cu familia lui în New York, a insistat să mergem în România şi să încercăm să-i găsim pe ceilalţi şapte fraţi ai noştri. Din păcate, ultimele informaţii pe care părinţii le deţineau despre cei din România, nu mai corespundeau cu realitatea. Astfel, am aflat că Sică nu mai era în viaţă din 1997, în urma unui infarct miocardic, iar Măriuţa, mama noastră biologică se mutase în judeţul Bacău dar nimeni nu ştia amănunte în acest sens. Despre urma fraţilor noştri nu am reuşit să dăm, dar de la ultima casă de copii în care au trăit, am aflat că alţi patru fraţi ar fi fost adoptaţi în Ir-
landa. Nici în momentul de faţă nu avem însă, informaţii în plus legate de aceştia. KKN: Sophia, ai 33 de ani, eşti soţia unui american de mare calitate şi mamă a trei copii care spui că reprezintă viaţa voastră. Cum reuşeşti să te împarţi între familia ta şi responsabilităţile pe care le ai în Statele Unite şi părinţii care timp de şase luni locuiesc la Mediterană? S. McD.: De când îi ştiu, părinţii au avut afacerea lor de familie în domeniul imobiliar care avea o filială şi în Barcelona. Încă de pe vremea când eram mici, familia obişnuia să-şi petreacă pe rând, câteva luni bune din an pe coasta de est a Spaniei, la Mediterană. Când m-am căsătorit, imediat după facultate, am preluat o parte din afacerile familiei, Samuel traversând Statele pentru a studia la New York şi unde până la urmă s-a şi stabilit, astfel că, noi, restul familiei ne bucurăm în fiecare an de apa cristalină şi unică a Mării Mediterane, unde familia deţine un imobil încă din anii ‚90. Nu contează efortul, zborurile dese pe care le facem într-un an, pentru că dorinţa noastră este să fim împreună cât mai mult timp, să muncim împreună iar copiii să ne fie în preajmă mereu. KKN: Am înţeles că în primăvara aceasta, în urma unor investigaţii de peste un an şi jumătate realizate de