Page 1

SPAȚII ALE SOCIALIZĂRII ÎN LOCUIREA MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ

Universitatea Tehnică „GHEORGHE ASACHI” Iași Facultatea de Arhitectură „G. M. CANTACUZINO”

Profesor coordonator: Prof. Univ. DR. ARH. VIRGILIU ONOFREI Student: MUNTEANU OANA

1


2


Universitatea Tehnică „GHEORGHE ASACHI” Iași Facultatea de Arhitectură „G. M. CANTACUZINO”

SPAȚII ALE SOCIALIZĂRII ÎN LOCUIREA MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ

Profesor coordonator: Prof. Univ. DR. ARH. VIRGILIU ONOFREI Student: MUNTEANU OANA

- IAȘI 2016 -

3


4


CUPRINS I. Introducere

Argument De la individual la colectiv Spaţiul public

II.

Comportament în spaţiul public

Aspecte psihologice Proxemica Spaţiul personal şi distanţele impersonale

III. Spaţiul public în contextul urban şi al locuirii

Spaţiul şi non-spaţiul Locuirea – importanţa spaţiilor socializării

IV. Perspective istorice

Locuirea în contextul mişcării de industrializare Evoluţia locuirii înaintea celui de-al Doilea Război Mondial Le Corbusier – Ideologii şi Modele Modele ale locuirii după cel de-al Doilea Război Mondial Despre identitate. Individul şi spaţiul urban românesc

V.

Locuirea în context contemporan

Imaginea oraşului contemporan Relaţii spaţiale între public şi privat Modele ale locuirii dincolo de locuinţă

8 10 12 18 22 24 28 31 36 38 46 52 58

64 68 70

VI. Concluzii

80

VII. Bibliografie

82

5


6

I. INTRODUCERE


7


01 ARGUMENT

„Societatea devine un infern de îndată ce dorim să facem din ea un paradis” (Gustave le Bon)

Arhitectura constituie expresia încercărilor umane de a crea spaţii care pot asigura adăpost şi protecţie faţă de condiţiile nefavorabile ale mediului natural. Prin satisfacerea necesităţilor şi cerinţelor umane, aceasta devine expresia principală a dezvoltării societăţii actuale, dând dovadă de forţă fizică şi inteligenţă. De-a lungul timpului dezvoltarea vieţii sociale, economice şi spirituale a amplificat cerinţele şi a impus arhitecturii diverse direcţii de dezvoltare a acestora, stabilind convenţii, reguli şi legi acceptate şi asimilate de societate. Arhitectura depinde nu numai de necesităţile pe care le satisface, ci şi de obiceiurile, cultura şi stilul de viaţă al oamenilor ce utilizează spaţiul construit (clădirile şi spaţiul dintre clădiri), oferind astfel calitate vieţii şi, implicit, societăţii. Societatea contemporană a fost puternic influenţată de fenomenul de globalizare, astfel încât arhitectura poate fi înţeleasă ca o reflecţie naturală a ceea ce s-a întâmplat pe plan social, politic, economic, tehnologic. Ultimele secole au fost martore ale unor schimbări radicale, una dintre condiţiile fundamentale ale existenţei populaţiei umane, cu rol major în modelarea societăţii, fiind aceea de a locui. Locuirea reprezintă procesul de convieţuire complexă a comunităţilor umane în cadrul aşezărilor, fiind mereu plasată între relaţia de interdependenţă dintre mediul natural şi cel creat de om. Putem spune că locuirea colectivă a avut rol decisiv în modelarea societăţii contemporane, întrucât a avut responsabilitatea, parţială sau chiar totală, de a rezolva criza locuinţei, care dincolo de limitele sale fizice, a ridicat probleme de factură socială şi politică. Fenomenul locuirii este definit nu numai de dimensiunea sa spaţială şi tehnologică, fiind în esenţă produsul unor relaţii complexe de natură socială, economică şi culturală. 8

Relaţia dintre mediul construit şi mediul social poate fi privită unidirecţional, cuprinzând două puncte de vedere şi anume măsura în care mediul social influenţează astăzi modelarea şi evoluţia mediului construit, respectiv influenţa pe care acesta o are asupra mediului social pe termen lung. Privind din perspectivă bidirecţională, putem afirma că cele două medii se află într-o permanentă relaţie de interdependenţă, aceasta trecând dincolo de mecanismul de tip cauză-efect. Raportul celor două medii este cel mai bine ilustrat în arhitectura oraşului, unde spaţiile publice, alături de spaţiile locuirii se află într-o relaţie de subordonare, unul faţă de celălalt. Spaţiul public poate fi definit ca un câmp al interacţiunii în care se manifestă şi se dezvoltă relaţii spaţiale, social-politice şi culturale. Privit din perspectiva sa geometrică, spaţiul public se caracterizează prin materialitate, prin modul de utilizare, prin tipul activităţilor desfăşurate şi uneori prin absenţa spaţiului delimitat arhitectural. Fiind diferit de spaţiul privat, acesta se caracterizează prin apartenenţa şi supunerea la convenţiile sociale, mentalităţile şi obiceiurile comunităţilor care îl utilizează. Spaţiul public devine, aşadar, un spaţiu al confruntărilor culturale. Deşi, atunci când vorbim de spaţiul public, ne referim implicit la un spaţiu al comunicării şi al participării, societatea are rol definitoriu în oferirea caracterului predominant al acestuia, întrucât modul de utilizare şi administrare poate potenţa calităţile sau dezvălui slăbiciunile. Spaţiul public este şi un spaţiu simbolic, al memoriei şi continuităţii vieţii urbane. Imaginea pe care o colectivitate o are asupra unui spaţiu exprimă modul în care este perceput şi fixat în conştiinţa comunităţii. Caracterul acestuia este dependent de semnificaţiile pe care le transmite utilizatorilor. Aşadar, spaţiul public nu poate fi definit doar în termeni spaţiali, ca rezultat al unor construcţii şi configuraţii urbane, fiind un coprodus ce apare atunci când este activat de prezenţa oamenilor.


Odată cu epoca modernă ce s-a caracterizat prin industrializare, oraşul a cunoscut o nouă dimensiune. Arhitecţii şi urbaniştii au fost nevoiţi să caute soluţii pentru rezolvarea problemelor locuinţei în oraşul tradiţional, ca rezultat al industrializării ce căpătase o dimensiune neanticipată. Soluţiile au fost variate, fiind un răspuns al propunerilor ideologice ale arhitecţilor, toate având însă, acelaşi scop: oferirea unor condiţii de trai decente clasei muncitoreşti. În încercarea de a realiza planuri urbanistice ideale, s-a pierdut interesul pentru latura socială şi importanţa spaţiilor pentru oameni. Astfel, societatea a avut de suferit, fiind candidatul perfect la realizarea unor experimente la scară largă. Spaţiul public a sfârşit prin a fi conturat în perspective sumbre, devenind un spaţiu alienat, extenuant, străin şi anomic. Această alterare progresivă a calităţilor sale a avut drept rezultat inhibarea manifestării ataşamentului şi afecţiunii, în detrimentul instalării apatiei şi dezinteresului faţă de ceilalţi. S. Millgram afirmă: „consecinţele sunt dintre cele mai nefaste, conducând la ignorarea, filtrarea şi blocarea interacţiunilor sociale.”

Arhitectura contemporană şi-a focalizat atenţia pe realizarea unor spaţii arhitecturale noi, având la bază în realizarea proiectelor principii sociale şi psiho-sociale, încercând totodată a repara greşelile istoriei. Pentru a descrie evoluţia spaţiului urban, F. Choay sugerează că „spaţiul public a fost, pe rând, spaţiu al contactului în Evul Mediu, spaţiu de spectacol în perioada clasică, spaţiu de circulaţie în era industrială şi spaţiu al conexiunii în timpurile noastre.”(1)

„ Cea mai mare greşeală a omului modern este că a crezut posibil să-şi amplifice ideile dincolo de limită. Nu poţi face ceva mai mare şi mai înalt, ba încă şi mai mare de atât, fără să înceapă ceva să meargă prost.” (Hassan Fathy)(2)

1. Choay, Françoise – Espacements, Milan, Skira, 2003, p. 42-43. 2. Hassan Fathy, în Yorick Blumenfeld, Beyond the Human Scale: Hassan Fathy interviewed by Yorick Blumenfeld, AAQ. Architectural Association Quarterly, 1974, VI, 3-4, p.53-57, republicat parţial în Boundaries, nr. 7, ian.-mar. 2013, Milano

9


02

DE LA INDIVIDUAL LA COLECTIV

”Nu există nici individ în sine, nici societate în sine. Există relaţii interindividuale, dintre care unele nu schimbă cu nimic structura mentală a indivizilor, în timp ce altele transformă în acelaşi timp spiritul individual şi grupul.” (Jean Piaget, 1976)

Societatea, sau mai precis instituția societății, poate fi definită, în sens general, ca fiind un grup, o colectivitate ce ocupă un anumit teritoriu, membrii săi aparținând aceleași culturi. Aceștia dau naștere la existența unui sistem de relații ce se stabilesc între indivizi. Societatea trebuie să își definească identitatea, articulațiile, raporturile cu obiectele și situațiile aparținând contextului. Fiecare societate se definește după niște parametri proprii, având la bază raporturile dintre natură și cultură. De asemenea, societatea reprezintă totalitatea nevoilor și dorințelor indivizilor care o compun, fără de care nu ar putea exista lumea umană, colectivitatea sau cultura. În cadrul acesteia, domină interesul personal, competiția fiind evidentă pe toate palierele sociale, nemaiexistând un consens cu privire la valorile sau normele de comportament. Viața privată este radical separată din punct de vedere structural de cea publică. Relațiile sociale se întemeiază în principal pe baza rolurilor sociale exercitate de fiecare membru, fiind reprezentate de diverse sarcini și acțiuni cu caracter mai mult sau mai puțin obligatoriu. Relațiile la nivelul comunităților, în special în zonele urbane, nu sunt constrânse în interiorul unui anumit spațiu și nici nu se bazează în mod obligatoriu pe relații directe, ci pot avea la bază diverse tehnici de comunicare sau relaționare. Conduita individului se explică prin societate: „adevărul e tocmai invers: însușirile individuale sunt explicabile prin analiza comunității în care se naște și trăiește individul” (T. Brăileanu). În cadrul societății, ia naștere individul și tot aici el reușeste a lega o mare diversitate de relații cu semenii săi aparținând aceleiași comunități, dar și cu contextul urban existent. În notiunea de “individ”(1) este intruchipată apartenența de origine a omului. Dacã în antichitate și în evul mediu era predominantã concepția (conservatoare) aristotelicã potrivit cãreia comunitatea 10

precede individul și prin urmare binele acesteia, epoca modernã prin reprezentanții filosofiei liberale și al dreptului, instaureazã în țãrile capitaliste paradigma omului ca ființã individualã raționalã și a condiționãrii comunitãții de existența indivizilor care o compun, legați fiind printr-un contract ai cãrui termeni ei înșiși îl stabilesc. De la începutul umanității și până la societatea consumeristă, acest mediu social în care individul și-a desfășurat activitatea a fost grupul uman. Grupul a constituit, dintotdeauna, cadrul de afirmare și de securitate, exprimând nevoia asociativă a ființei umane. Atunci când nu va mai avea nevoie de un grup, omul își va pierde principala caracteristică a naturii sale, nevoia de socializare. Nevoia de socializare constituie una dintre principalele nevoie ale individului uman. Chiar și în societatea modernă se simte nevoia de „a se amesteca, de a face parte”. Aspiranții la statutul de adult (tinerii) manifestă o tendință puternică de a prelua de la ceilalți modele acționale și nu calități sau trăsături ale personalității. Trecerea individului dintrun cadru instituțional în altul, prezența oamenilor noi, solicitarea de a face față unor situații alternative în funcția publică și sectorul privat al vieții, activitatea profesională și întregirea familiei pot constitui surse de distorsiuni in procedul de socializare, ajungând în unele situații până la atitudini antisociale. „Prin societate noi înțelegem un ansamblu de indivizi și de grupuri care interacționează în baza unor reguli și valori comune de acțiune și gândire și care se consideră ca aparținând unui același tot pe care îl reproduc sau trebuie să îl reproducă de fiecare dată când acționează urmărind propriile interese.” (M. Godelier) 1. INDIVÍD, -Ă, indivizi, -de, s. m. și f. 1. Persoană privită ca unitate distinctă față de alte persoane; ins. (Peior.) Om necunoscut, suspect sau vrednic de dispreț. 2. Ființă de origine animală sau vegetală privită ca unitate distinctă a speciei din care face parte; exemplar dintr-o categorie de ființe. – Din fr. individu, lat. individuum.


11


03 SPAȚIUL PUBLIC

“Aveţi mare grijă de oameni şi de viaţa nepreţuită din spaţiile publice (…) O abordare de succes în proiectarea unor oraşe optime pentru oameni trebuie să aibă viaţa şi spaţiul urban ca puncte de plecare. Este cea mai importantă şi mai dificilă etapă, care nu poate fi lăsată pe mai târziu în proces.” (Jan Gehl)

Spaţiul urban „se constituie ca element important în cadrul procesului prin care oamenii îşi organizează şi îşi dau un sens stilului de viaţă, îşi creează un sentiment de identitate, cine sunt şi unde vor să ajungă.” (Thorns 2002).

Spaţiul public este un spaţiu cu caracter deschis, aparţinând domeniului public, accesibil întregii comunităţi, cuprinzând străzile, parcurile, pieţele şi alte forme spaţiale ce atrag la rândul lor aglomeraţie urbană, având rolul de a găzdui activităţi civice, sociale şi culturale. Putem spune că spaţiul public este o scenă a vieţii publice ce promovează simţul comunităţii, al locului şi al identităţii colective, întărind totodată sentimentul de apartenenţă. Acest tip de spaţiu reflectă cel mai bine valorile sociale, culturale şi obiceiurile societăţii ce îl utilizează, fiind o reflexie a interacţiunii dintre realitatea fizică, politică, socială şi economică. Atributele fizice şi funcţionale ale spaţiilor publice au rolul de a influenţa favorabil sau negativ interacţiunea socială, oferind o stare de confort sau de nesiguranţă, atrăgând sau îndepărtând pietonii. Calităţile fizice şi funcţionale se află într-un raport direct proporţional cu activităţile economice desfăşurate, conformarea compoziţional – volumetrică a spaţiului propriu-zis, accesibilitatea şi caracteristicile acestuia, gradul de lizibilitate, funcţiile marginale care susţin activitatea desfăşurată, influenţând aşadar interacţiunea socială şi gradul de confort oferit în utilizarea sa. Spaţiul public este configurat astfel încât să promoveze şi să adăpostească participarea şi viaţa publică, oferindu-le pietonilor posibilitatea de a interacţiona cu mediul. „Doar arhitectura care ia în considerare scara umană şi interacţiunea umană poate fi numită o arhitectură de succes.” (Jan Gehl) 12


Jan Ghel defineşte unităţile de bază ale oraşelor ca fiind „spaţii ale mişcării” (străzile) şi „spaţii ale percepţiei” (pieţele). Strada este spaţiul public organizat după mişcarea oamenilor, liniaritatea deplasării umane fiind definitorie în conturarea formei şi a profilului acestora. Ţesutul urban conturat de aceste elemente spaţiale poate fi generic definit drept spaţiu public. Tradiţional, acesta a reprezentat un loc de întâlnire, de schimb şi de comunicare, astăzi fiind doar un cadru ce adăposteşte un set de activităţi necesare, opţionale sau sociale. Majoritatea activităţilor sunt independente de mediul exterior, având ca element comun mersul pe jos, ceea ce reprezintă un contact necesar al societăţii cu mediul construit.

Lizibilitatea – reprezintă capacitatea spaţiului de a fi uşor de înţeles pentru utilizatorii săi şi de a anticipa următoarele mişcări (atât la nivel formal cât şi planimetric). Lizibilitatea este posibilă cu ajutorul unei iluminări corespunzătoare, realizarea unor trasee coerente şi a vizibilităţii. Iluminatul joacă un rol important întrucât oferă spaţiului urban claritate pe timpul nopţii, sporind astfel siguranţa. Imaginea urbană – este valoarea estetică cea mai importantă în crearea unui sentiment de siguranţă. Spaţiile intrinsece şi neîntreţinute descurajează utilizarea lor, ceea ce subliniază tot mai puternic necesitatea unei ambianţe de calitate pentru ca acestea să fie active.

Viaţa publică şi sociabilitatea sunt două concepte cheie în înţelegerea principiilor de utilizare a spaţiului public. Nevoia de socializare defineşte în esenţă nevoia omului de a aparţine unui grup, unei societăţi şi de a interacţiona cu semenii săi. Această apartenenţă determină oamenii să participe la sistemul social pentru a-şi menţine confortul psihologic, în timp ce sociabilitatea creşte vitalitatea spaţiilor publice. Pentru a fi un adevărat succes, spaţiul public trebuie să ofere utilizatorilor săi următoarele beneficii: confort, relaxare, posibilitate de implicare activă sau pasivă şi curiozitate. Toate aceste elemente oferă dinamism şi atractivitate, pietonii prezentând interes în utilizarea acestor spaţii. În extrema opusă, se poate observa existenţa unor serii de probleme cu privire la siguranţa publicului, segregarea urbană sau chiar transformarea acestuia într-un spaţiu ce încurajează violenţa.

Faptul că oamenii folosesc mai mult sau mai puţin un spaţiu public nu se datorează în mod exclusiv spaţiului propriu-zis, ci este puternic influenţat de categoria oamenilor ce îl utilizează, întrucât aceştia sunt diferiţi, au nevoi distincte şi întreprind diverse activităţi. Astfel, unele spaţii sunt agreate şi frecventate de persoane aparţinând tuturor categoriilor de vârstă, în timp ce altele pot fi abandonate sau periculoase pentru utilizare. Percepţia socială reprezintă relaţionarea dintre realitatea obiectivă şi lumea imaginară a fiecărui individ, fiind subliniat gradul ridicat de subiectivitate.

Odată ce nevoia de supravieţuire şi confort este asigurată, oamenii îşi concentrează atenţia către obţinerea siguranţei, siguranţă care în proiectarea urbană poate lua atât formă fizică cât şi psihologică. Siguranţa fizică apare din nevoia de a ne feri de pericole ce ne pot afecta sănătatea, în timp ce cea psihologică este dobândită atunci când individul simte că poate controla situaţia şi înlătura automat posibilitatea apariţiei neprevăzutului. Pentru a fi posibilă proiectarea spaţiilor urbane sigure, este necesară cunoaşterea categoriilor de utilizatori, modul în care aceştia interacţionează activ sau pasiv cu anumiţi stimuli şi contextul social. Securitatea în spaţiile publice depinde de o serie de factori: Vizibilitatea – este posibilitatea de a vedea şi a fi văzut la rândul tău de ceilalţi participanţi ai spaţiului public, relaţionând cu şansa de a primi sau oferi asistenţă în cazul unei necesităţi. Putem spune, deci, că sentimentul de siguranţă atinge cote înalte atunci când numărul persoanelor creşte, iar urbaniştii şi arhitecţii oferă prin proiectele lor permeabilitate vizuală, trasee clare, uşor lizibile, spaţii deschise. 13


14


15


16

II. COMPORTAMENT ÎN SPAȚIUL PUBLIC


17


01

ASPECTE PSIHOLOGICE

„Oamenii comunică în permanenţă cu mediul lor înconjurător. Ei descifrează, evaluează şi iau decizii pe baza acestei comunicări precum şi a răspunsului primit din partea altor oameni sau a evenimentelor care se petrec în jurul lor.”(1) (Kim Hertforth Nielsen)

Psihologia Ambianței

Organizarea spaţiului urban influenţează preferinţele, deciziile, opţiunile culturale sau sociale, modul de interacţiune cu ceilalţi, sentimentul de securitate sau de apartenenţă a unui cadru. Întâlnirea dintre oameni şi mediul construit este terenul de manifestare a ştiinţelor comportamentale. Spaţiul public, prin definiţia sa, prezintă un puternic caracter polarizator. Într-o lume a mobilităţii, locul în sine este valorizat, în timp ce spaţiul public se bucură de o atenţie deosebită atât din partea planificatorilor, cât şi a utilizatorilor. Oamenii au tendinţa naturală de a utiliza un spaţiu atâta timp cât acesta le oferă sentimentul de siguranţă. Deşi natura evenimentelor ce se desfăşoară este importantă, factorul securităţii este cel care determină comportamentul în spaţiul public. În acelaşi timp, putem spune că atitudinea(2) şi comportamentul(3) sunt direct influenţate de interacţiunea cu celelalte persoane participante la viaţa activă, dar şi de ambient. Totalitatea indivizilor alcătuieşte comunitatea, în timp ce totalitatea ambientelor defineşte ambientul social, spaţiul în care o persoană intră în contact cu alţi indivizi. Din punt de vedere al spaţiului construit, există o serie de elemente aparţinând spaţiului public ce ne pot influenţa, dintre care: aspectul şi starea obiectelor de arhitectură, calitatea mobilierului urban şi a infrastructurii, evenimentele ce au loc sau care au avut loc şi cu care asociem spaţiul respectiv, persoanele întâlnite pe stradă. Toate acestea au rol în formarea unei noi atitudini faţă de oraş şi, în special, faţă de spaţiul public. Analizând nivelul interacţiunilor dintre om şi mediul construit al oraşului, observăm că între cele două se dezvoltă o serie de interrelaţii ce au fost definite ca fiind unidirecţionale centrând vectorul de influenţă, fie dinspre comportament spre spaţiul public (înţeles sub manifestarea fizică/materială), fie dinspre 18

spaţiul public spre comportamentul uman. Cea de-a doua interpretare presupune că între comportament şi spaţiul public au loc influenţe bidirecţionale, cele două aflându-se într-un permanent raport de interdependenţă. Ultima abordare teoretică consideră modul de percepţie şi interpretare a spaţiului şi a comportamentului uman ca fiind o condiţie intrinsec determinată, proprie fiecărei culturi, independentă de contextul geometric, fizic şi material de manifestare a spaţiului public. „Nu există nici un dubliu în prinvința influenței arhitecturii asupra comportamentului uman. Noi ne modelăm clădirile, urmând ca apoi ele să ne modeleze societatea.” (Winston Churchill)(4) Perspectiva unidirecţională este una de tip obiectiv şi se referă la relaţia dintre spaţiu şi comportament. Aceasta consideră că între ambianţă şi comportament există o relaţie cauzală directă, ceea ce înseamnă că anumite modele aparţinând spaţiului construit pot da naştere unor răspunsuri comportamentale: sentimente, atitudini, aşteptări. În funcţie de spaţiu, oamenii pot reacţiona diferit, îşi pot grăbi sau încetini viteza de deplasare, pot reduce tonalitatea vocii, etc. Aşadar şi spaţiul în sine poate fi definit printr-o serie de caracteristici precum: spaţiu tensionat, relaxant, indiferent, rece, claustrofob, animat, închis, jovial, iluzoriu, etc. Fiecare dintre aceste tipologii de spaţii influenţează comportamentul uman în mod direct, dând naştere unor noi stări emoţionale ceea ce determină „participanţii” să îşi dorească să petreacă timpul în acel spaţiu sau să simtă nevoia eliberării. „Modul în care individul poate percepe spaţiul poate declanşa emoţie. Prin această legătură se materializează relaţia dintre spaţiu şi comportamentul uman.” (5) (Dahinden Justus – Man and space)


Cea de-a doua abordare unidirecţională face referire la modul în care relaţia dintre comportament şi spaţiu influenţează apariţia, formarea şi organizarea lui. Conform acestei idei putem afirma că mediul social este generatorul apariţiei spaţiilor publice ce caracterizează fiecare context urban cultural. Principalele caracteristici ale acestor spaţii au rolul de a evidenţia interesele, aspiraţiile şi manifestările fiecărei culturi în parte. Lucian Blaga afirmă că noţiunea de „sentiment de spaţiu” este de fapt „orizontul spaţial al inconştientului (colectiv)” autentic şi nediluat ce persistă prin identificarea culturală a mediului social indiferent de peisajul în care se manifestă. ,,Arhitectura este o chestiune de artă, un fenomen ce ţine de emoţie, mai presus de problemele de construcţie şi dincolo de acestea. Scopul construcţiei este să lege lucrurile, să le susţină, al arhitecturii este să ne impresioneze. Emoţiile arhitecturale există atunci când opera rezonează cu universul din noi ale cărui legi ne supunem şi pe care le respectăm. Când anumite armonii au fost atinse, opera ne cuprinde” (6) Din punct de vedere al abordării bidirecţionale, se presupune existenţa unui mecanism mutual de influenţare între comportamentul uman şi mediul construit. Geneza mediului construit este determinată de organizarea şi relaţionarea celor patru elemente distincte: spaţiu, timp, sens şi comunicare. Spaţiul construit atacă în mod direct comportamentul uman la nivelul percepţiei, înţelegerii şi atribuirii unui sens spaţiilor. Putem spune că ţesutul urban apare iniţial ca un produs al proceselor sociale, având rolul de a influenţa modul în care aceste procese sociale apar şi se desfăşoară. Arhitectura proiectează într-o structură vie modul de înţelegere a vieţii, a regulilor şi obiceiurilor fiecărui cadru social.

1. 3XN, Mind your behaviour, How Architecture Shapes Behaviour, DAC Danish Architecture Center, Copenhaga, 2010 p8 2. ATITÚDINE, atitudini, s. f. 1. Ținută sau poziție a corpului. 2. Fel de a fi sau de a se comporta (reprezentând adesea o anumită concepție); comportare. ◊ Expr. A lua atitudine = a-și manifesta poziția, a-și afirma (cu hotărâre) punctul de vedere. – Din it. attitudine, fr. attitude. 3. COMPORTAMÉNT, comportamente, s. n. 1. Modalitate de a acționa și de a reacționa în anumite împrejurări sau situații; conduită, purtare, comportare. 2. Ansamblul reacțiilor unui organism sau al unei colectivități animale ori umane la factorii de mediu; conduită (2). – Din fr. comportement. 4. Churchill, Winston, în discursul adresat Asociației Arhitecților Britanici, 1924 5. Dahinden, Justus, Man and Space, Kraemer Karl, 2005, p 105 6. Le Corbusier, Vers une architecture

19


01

ASPECTE PSIHOLOGICE

Psihologia Mulțimii

În mod normal, spaţiile publice sunt ocupate de mici sau mari aglomerări de oameni. Acestea au loc ca urmare a unor evenimente organizate sau sunt pur şi simplu generate de prezenţa unui număr mare de persoane, datorită unor factori precum turismul, agrementul, etc. La nivel psihologic, comportamentul individual al unei persoane poate fi diferit în comparaţie cu manifestarea comportamentală a unei mulţimi. În ciuda faptului că nu toţi indivizii aparţinând unei mulţimi funcţionează după acelaşi set de reguli, aceştia ajung totuşi la o serie de principii comune ce le guvernează intenţiile, reacţiile sau modul de a se manifesta. În interiorul unei mulţimi se dezvoltă o pasivitate la nivel de grup faţă de tot ce este în afara motivului individual şi asta datorită unui nivel slab de contacte sociale şi de interrelaţii între indivizii ce o formează. Orice grupare de oameni este caracterizată de o generalizare rapidă a emoţiilor, părerilor, acţiunilor. Freud este de părere că acest fenomen este mai intens şi mai rapid atunci când numărul indivizilor creşte, determinând ca încărcătura emoţională a mulţimii să se intensifice prin empatia mutuală a oamenilor, din dorinţa pură ca individul să rămână parte a comunităţii, a întregului. Modalitatea în care o mulţime acţionează este asemănătoare cu cea a unui trib aparţinând unei societăţi arhaice, dezvoltând „instinctul de turmă”. În societatea umană, orice individ se simte incomplet atâta timp cât este singur, ceea ce îl determină să acţioneze şi să ofere răspunsurile aşteptate la nivel general, din frica de a nu fi înlăturat din întreg. Din punct de vedere funcţional, plasată în timp şi spaţiu, mulţimea are capacitatea de a se autoorganiza şi de a oferi un răspuns colectiv. La nivel urban, un astfel de răspuns poate fi sesizat în contextul unui trafic aglomerat sau de-a lungul unei străzi, ori a unei piaţete. Totodată astfel de spaţii cu caracter urban sunt acceptate de 20


către mulţime sau, în caz contrar, evitate. Impactul unei străzi sau al unei piaţete asupra mulţimii este cel care îi decide „soarta”, fapt pentru care arhitectura modernă şi contemporană a fost martora celor mai mari schimbări la nivel urbanistic. Dincolo de nevoia apartenenţei unui grup şi de modul în care acel grup se poate comporta şi acţiona într-un context social urban, trebuie să precizăm şi posibilitatea de reacţie a acestuia în urma unui stimul puternic precum teama, anxietatea, revolta, entuziasmul, ori irascibilitatea, întrucât acestea sunt stări psihice cu o puternică forţă de propagare în cadrul unei mulţimi. Aşadar toate aceste elemente au rolul de a explica preferinţa maselor de oameni pentru anumite spaţii publice, ori lipsa de atractivitate a altora. Simpla prezenţă a oamenilor transmite în mod inconştient mesajul calităţii spaţiului respectiv, fapt pentru care, în orice context, un individ sau un grup restrâns de persoane vor prefera să se afle în compania altor oameni, urmărindu-şi instinctul primar de turmă. O stradă populată inspiră în mod inconştient sentimentul de siguranţă pietonilor care o frecventează, în timp ce o stradă pustie va fi mereu evitată. Sentimentul de siguranţă este esenţial în planificarea urbană, la fel cum asigurarea unor funcţiuni ce stimulează prezenţa oamenilor şi încurajează activităţile sociale reprezintă o cerinţă esenţială pentru existenţa unui spaţiu public de calitate. „Trăsăturile generale de caracter, guvernate de inconştient (...) sunt cele care, la nivelul maselor, se manifestă simultan, în spiritul colectiv, aptitudinile intelectuale ale oamenilor, şi prin urmare individualitatea lor, dispar. Eterogenul se cufundă în omogen şi calităţile ce ţin de inconştient domină.” (Gustave Le Bon)(1) „Străzile şi drumurile sunt solidificări ale miilor de paşi care le străbat şi ale miilor de povestiri care le narează.” (Ciprian Mihali)(2)

1. Le Bon, Gustav, Psihologia Mulțimii, Editura Antet xx Press, București, p11 2. Mihali, Ciprian, PREZENTARE Raluca Baco, Mon Espace Privé Dans Es Espaces Publics Parisiens

21


02 PROXEMICA

„În experienţa arhitecturii se produce un schimb de substanţă particular: dai spaţiului din emoţiile şi gândurile tale, iar spaţiul îţi dă din aura sa, ademenindu-ţi simţurile şi eliberându-ţi mintea.” (Juhani Pallasmaa)

Termenul de proxemică a fost utilizat pentru prima dată de Edward T. Hall, acesta definind proxemica drept ştiinţa care „investighează modul în care individul structurează inconştient spaţiul, distanţele interpersonale în tranzacţiile cotidiene, organizarea spaţiilor în case şi clădiri, şi nu în ultimul rând, în configurarea oraşelor”. Problemele legate de comunicarea prin intermediul spaţiului au stat şi stau în atenţia nu numai a antropologilor, ci şi a sociologilor, psihologilor, urbaniştilor, arhitecţilor, cercetători ai artelor vizuale şi ai comunicării sociale şi interculturale. Din perspectiva comunicării sociale, „comportamentul în spaţiu este un sistem nonverbal de comunicare umană, ce se află într-o relaţie directă cu capacitatea de a comunica celorlalţi despre sine şi de a stabili o legătură afectivă cu ei” (Delhees 1994). Astfel, putem spune că perspectiva comunicării nonverbale este generatoarea conceptelor de: distanţă socială, spaţiu personal, sferă privată şi teritorialitate. Distanţa socială face referire la gradul de intimitate a contactului pe care îl doresc sau îl tolerează oamenii într-o anumită situaţie. Există o serie de factori care influenţează şi delimitează zona de confort şi de apariţie a celor patru tipuri de distanţe (intimă, personală, socială şi oficială), precum: nevoile şi trăsăturile partenerilor de comunicare, socializarea culturală, contextul de comunicare, gradul de cunoaştere reciprocă, sexul şi vârsta persoanelor care interacţionează. Spaţiul personal este acea „bulă de protecţie” ce însoţeşte pretutindeni o persoană. Aceasta serveşte la păstrarea distanţei personale şi diferă de la un individ la altul, se modifică în funcţie de interlocutor, contextul şi situaţia de comunicare, şi nu în ultimul rând în funcţie de normele culturale. Sfera privată „este un domeniu personal protejat, care ia naştere prin retragerea de bunăvoie şi temporară a unei persoane din faţa altora”. Acest 22


comportament este dobândit şi influenţat de contextul social din care face parte individul şi dă naştere la patru funcţii fundamentale, care vin în întâmpinarea unor necesităţi importante ale omului: nevoia de autonomie personală, relaxarea emoţională, posibilitatea autoevaluării, comunicării limitate şi protejate. Comportamentul teritorial este manifestat atât de către personajul uman, cât şi de cel animal, conceptul de „teritoriu personal” fiind o prelungire a propriului „eu”. Desmond Morris distinge trei tipuri principale de „teritorii”, pe care orice individ sau grup uman simte nevoia să le delimiteze: teritoriul tribal, devenit astăzi teritoriul social, teritoriul familial, teritoriul personal.

Edward Hall este printre primii care a evidenţiat că percepţia şi utilizarea spaţiului corespund unor modele culturale, spaţiul însuşi fiind o dimensiune a culturii. Cercetările sale s-au axat pe analiza comparativă a acestei problematici atât în culturile vestice, cât şi în cele estice. Un aspect al percepţiei culturale a spaţiului este legat de funcţiunile acestuia, fapt pentru care în cultura clasei de mijloc americane, ca şi în majoritatea culturilor europene vestice, locuinţa este compusă din spaţii distincte în funcţie de activităţile domestice. „Persoanele care au putere socială au dreptul de a stabili nivelul distanței pe care o permit în interacțiunea cu ceilalți.” (G. Hearn)

23


03

SPAȚIUL PERSONAL ȘI DISTANȚELE IMPERSONALE

Conceptul de teritorialitate presupune comportamente centrate pe un teritoriu fix. Există însă şi un alt tip de comportament teritorial, legat de teritoriul mobil. Edward Hall este primul care analizează spaţiul din imediata apropiere a persoanei şi îl numeşte spaţiu personal. Potrivit antropologului, spaţiul personal ia forma unei sfere, iar individul nutreşte sentimente de proprietate pentru această sferă mobilă în care se include. În urma studiilor realizate, acesta a constatat că există un set de norme privind distanţa pe care indivizii trebuie să o păstreze între ei atunci când interacţionează. Dimensiunea acestor distanţe de interacţiune este determinată de cultură, context social şi de natura interacţiunii. E. Hall a identificat patru tipuri de distanţă ce caracterizează interacţiunile indivizilor: Zona intimă – aceasta este zona în care pătrund persoanele care se bucură de privilegiul încrederii. În contextul acestui tip de relaţie, nevoia de securitate este foarte ridicată, fapt pentru care orice tip de intruziune poate determina irascibilitatea şi sentimentul de ameninţare. Zona personală – această zonă începe acolo unde ia sfârşit zona intimă, fiind ca un al doilea înveliş invizibil al corpului. În cadrul acestei zone, comunicarea orală devine dominantă, în timp ce comunicarea vizuală focalizează prim-planul pe chipul interlocutorului. Zona socială – este rezervată întâlnirilor şi comunicărilor cu caracter social, fiind considerată şi distanţa de la care ne putem adresa unui străin în noapte. Zona publică – în cadrul acestui tip de zonă, comunicarea îşi pierde atât caracterul interpersonal cât şi pe cel social. Stabilirea limitei spaţiului personal este influenţată de o serie de factori care vizează particularităţile individuale ale utilizatorului de spaţiu public, precum vârsta, genul, personalitatea, etc., dar şi 24

de existenţa factorilor situaţionali şi anume contextul, activităţile desfăşurate de alţi indivizi, relaţiile dintre aceştia şi spaţiul public, gradul de confort, siguranţă, etc. Regulile privind spaţiul personal se dezvoltă în timp prin experienţa interacţiunilor sociale şi a normelor specifice. Atâta timp cât la nivelul spaţiilor publice, nu există o departajare impusă prin modalităţile de amenajare a acestora, indivizii au o tendinţă naturală de a divide spaţiul în funcţie de necesităţi şi de a-şi manifesta teritorialitatea prin limbaj sau comportament. Identificarea individului cu spaţiul public frecventat atinge punctul culminant în momentul în care individul îşi creează pentru un moment propriul spaţiu privat în spaţiul public, cel din urmă căpătând o anumită valoare. Percepţia spaţiului public devine unică pentru fiecare individ în parte, printr-o asociere personală cu un fapt al trecutului, un sentiment al prezentului sau o imagine a viitorului. Astfel, distanţa dintre individ şi context se dizolvă, iar experienţele personale în spaţiul public îi conferă acestuia durabilitate.


25


26

III. SPAȚIUL PUBLIC ÎN CONTEXTUL URBAN ȘI AL LOCUIRII


27


01

SPAȚIUL ȘI NON-SPAȚIUL

Făcând o analiză a spaţiului public din perspectivă istorică, acesta poate fi înţeles ca o aglomerare de oameni, obiecte şi evenimente. Privită sub acest aspect, civilizaţia umană a produs de-a lungul istoriei o serie de manifestări spaţiale reprezentative, a căror geneză se află într-o strânsă legătură cu mediul social, economic şi politic. Încă de la începuturile aşezărilor umane, noţiuni precum agoră, forum, piaţă au definit spaţiul ce atrăgea populaţia urbană şi oferea prilejul ideal desfăşurării unor activităţi cu caracter social. Relaţiile dintre oameni s-au stabilit dintotdeauna în funcţie de o serie de factori culturali, economici sau politici, caracterul spaţiilor comune de întâlnire fiind unul diferit, acesta lăsându-se caracterizat şi definit de perioadă, locul şi motivul realizării.

se află într-o strânsă legătură cu modul de organizare a societăţii medievale, întrucât aceasta se baza în exclusivitate pe relaţiile interumane, existenţa claselor sociale şi dezvoltarea comerţului.

Agora este expresia spaţială a democraţiei Greciei antice, numele însuşi însemnând loc de întâlnire – adunare, în timp ce spaţiul propriu-zis este centrul artistic, spiritual, comercial şi politic al oraşelor. Acest tip de spaţiu avea un caracter deschis, fiind accesibil tuturor, reprezentând poarta de intrare către viaţa publică. Agora este platforma de dezbatere ce adăpostea un manifest al democraţiei greceşti. Similar acesteia, forumul roman reprezenta centrul vieţii în societatea romană. Din punct de vedere al situării lui în cadrul oraşului, acesta se afla la intersecţia străzilor principale, ceea ce întăreşte ideea unui spaţiu utilizat ca instrument social, politic şi economic esenţial societăţii. Clădirile ce defineau spaţial forumul exprimă forţa imperiului şi a instituţiilor romane, spaţiul în sine găzduind numeroase ceremonii religioase sau spectacole.

Perioada Renascentistă şi cea Barocă, au adus la nivel urban o nouă tipologie de pieţe şi anume pieţele multiple. Acestea au rezultat ca o asociere a unor spaţii publice existente cu cele noi create. Tot în această perioadă apare conceptul de piaţă rezidenţială, ca urmare a creşterii interesului pentru spaţiul privat şi a dezvoltării zonelor de locuit.

Evul Mediu a avut ca produs piaţa urbană, un loc de interacţiune socială, adunare publică şi implicit schimb de mărfuri. Clădirile ce delimitau acest tip de spaţii găzduiau de cele mai multe ori instituţiile publice reprezentative pentru oraş (primării, biserici, casele meşteşugarilor). Geneza acestui tip de spaţiu 28

În secolul al XII-lea, odată cu organizarea populaţiei în „comune”, apare termenul de „orăşean”. În această perioadă, administrarea teritoriului şi implicit a spaţiilor publice din interiorul oraşelor este reglementată, iar problemele de interes public sunt discutate la nivelul autorităţii competente şi aflate în funcţie. Aşadar, în perioada medievală putem vorbi de existenţa unui spaţiu public apărut din nevoia de comerţ, ca urmare a reglementărilor impuse de autorităţile comunelor.

În perioada modernistă, spaţiul public devine un element strict funcţionalist distinct în cadrul proiectelor pentru oraşele ideale. „La Ville Radieuse” a lui Le Corbusier reprezintă traducerea în plan a unor diagrame de organizare spaţială ce răspund nevoilor traficului rutier şi urmăresc totodată realizarea unei densităţi de populaţie specifice oraşelor. Planul său propune o serie de turnuri de locuinţe dispersate pe teritoriul cartierului cu intenţia de a oferi locuitorilor lumină naturală, aer proaspăt şi acces la suprafeţele plantate de mari dimensiuni. Urmărind aceeaşi idee, Frank Lloyd Wright propune planul „Broadacres City”, ca manifest al unei culturi egalitariste specifice clasei de mijloc americane. Acest proiect se bazează pe realizarea unor unităţi de locuinţe asociate unui teren agricol ca model fundamental de organizare al


teritoriului. Pentru Wright, electricitatea, automobilul şi modelul caselor usoniene reprezintă forţele fundamentale ce permit şi încurajează o astfel de organizare spaţială. În mod similar, Ebenezer Howard doreşte armonizarea valorilor locuirii urbane cu cele ale mediului rural, propunând o nouă ideologie de locuire prin planul „Oraşelor Grădină”. Acesta doreşte un mod alternativ de organizare spaţială, cu plan prestabilit, căruia îi corespunde un număr ideal, dar limitat de locuitori. Perioada modernistă propune noi modele teoretice de organizare spaţială, ca reacţie a crizei locuinţei generată de apariţia industriei şi a globalizării. Este important de precizat faptul că toate aceste modele refuză noţiunile de stradă sau piaţetă urbană ca elemente definitorii ale spaţiului public, propunând în schimb spaţii lipsite de viaţă, alienate, improprii contactului social şi care au drept consecinţă imediată inhibarea oricărei forme de manifestare a vieţii publice.

definitoriu al unei comunităţi la nivelul unui cartier, ori ca suport al unui spectru cât mai larg de activităţi umane la nivelul întregului oraş. Acest nou curent al perioadei contemporane este interpretat ca un rezultat al implicării societăţii civile în planificarea şi dezvoltarea oraşelor, dar şi ca o dezvoltare comercială în rezolvarea noilor proiecte aparţinând sectorului privat. Cele două direcţii se află într-o strânsă relaţie de interdependenţă, întrucât doar dorinţa activă a populaţiei poate materializa spaţiul public într-un instrument fiabil din punct de vedere economic în cadrul proiectelor cu caracter privat. Arhitectura contemporană reinterpretează spațiul urban în interiorul clăririlor cu caracter public într-un mod inedit prin jocuri spațiale ce oferă dinamism și invită pulicul la socializare. Guggenheim

În perioada contemporană, asistăm la reapariţia spaţiilor pietonale, în special prin revigorarea centrelor istorice ale oraşelor, toate acestea fiind un răspuns imediat la nevoia societăţii de a-şi recâştiga spaţiul public pierdut în favoarea automobilului şi a funcţionalismului. Din perspectivă sociologică, putem vorbi de o criză a identităţii în contextul actual al globalizării rapide, ce încearcă a-şi regăsi valorile în spaţiile locale existente. Punerea în valoare a patrimoniului cultural este rezultatul unei dorinţe de apartenenţă la o comunitate într-o epocă a individualismului, caracterizată prin înstrăinare şi singurătate. Totalitatea elementelor de factură socială, psihologică şi constructivă are rolul de a oferi o mai bună înţelegere şi descifrare a spaţiului public, prezentat ca un produs al societăţii, dar şi ca un proces aflat în permanentă desfăşurare. Spaţiul public este un element definitoriu al ţesutului urban ce permite şi încurajează contactul social, ajutând totodată la coeziunea comunităţilor urbane. Privit la nivelul oraşului, acesta participă activ la conturarea unui peisaj urban atractiv şi dinamic din punct de vedere locativ, turistic şi economic, contribuind în egală măsură la creşterea calităţii vieţii în interiorul oraşului. Arhitectura are un rol catalizator la nivelul societăţii, acesta fiind unul din subiectele care a captat cel mai des atenţia arhitecţilor contemporani. Numeroase proiecte de arhitectură şi de urbanism nu mai urmăresc astăzi propunerea unor soluţii la nivel strict funcţional şi estetic, ci doresc să ofere calitate vieţii sub aspectul său social. În centrul tuturor acestor proiecte se află spaţiul public ca element 29


Museum (F. L. Wright, NY) este cel mai consacrat exemplu în acest sens, întrucât, prin cursivitatea spațiului interior și implicit a programului afăpostit, transformă spațiul muzeal într-un spațiu al culturii publice, invitând oamenii la socializare prin critica de artă, și nu numai. Articularea spațiului interior a fost vizualizată ca o potecă de la partea superioară a clădirii ce coboară ușor pentru a întâlni spațiul urban de unde a pornit. Kjetil Thorsen (Snøhetta) susţine că sentimentul de proprietate este esenţial pentru proiectele publice, interacţiunea şi accesibilitatea jucând un rol important. În procesul de proiectare al operei din Oslo, atenţia s-a concentrat în a oferi publicului o cât mai mare parte din clădire, aici incluzând acoperişul circulabil, şi de a încuraja sentimentul de proprietate comună asupra clădirii. Acesta a considerat că doar atunci când oamenii simt că sunt parte a vieţii urbane, vor proteja şi preţui noul spaţiu creat. Toyo Ito este de părere că mediul urban al marilor oraşe „pare a fi proiectat cu intenţia de a ne ţine la distanţă”, motiv pentru care asistăm la o tot mai puternică izolare a indivizilor ce locuiesc în astfel de oraşe. În viziunea sa, rolul arhitecturii este de „a aduce oamenii mai aproape unii de ceilalţi şi pe cât posibil să contribuie la recuperarea comunităţilor pierdute”. Dincolo de aceste zone clar definite, există o serie de „non-spaţii”, definite de nodurile şi căile de transport (aeroport, gări, autostrăzi, etc), spaţii aparţinând supermarketurilor sau centrelor comerciale. Toate acestea reprezintă un substituent mimetic al spaţiului public propriu-zis, fapt pentru care sunt organizate şi guvernate după o serie de reguli proprii de funcţionare. Non-spaţiul poate fi definit ca fiind un spaţiu al solitudinii, lipsit de identitate, de interrelaţii organice sau de orice formă de semnificaţie istorică şi este guvernat de o serie de reguli ce mediază relaţia comportamentului uman în raport cu spaţiul. Acest model de organizare conduce la pierderea temporară a identităţii individului, reinstaurarea ei având loc abia la părăsirea acelui spaţiu. Creşterea exponenţială a populaţiei în mediul urban, urmată în mod inevitabil de izolarea locuinţelor clasei mijlocii spre periferia oraşelor în suburbii, a dus la deteriorarea considerabilă a spaţiului public şi a calitatăţii vieţii urbane. Mediul privat a speculat acest regres şi a preluat sub o formă iremediabil alterată aceste spaţii, remodelându-le după tiparul noii societăţi consumeriste, aflate în plină ascendenţă. Spaţiul pseudo-public sau non-spaţiul oferă impresia falsă a unui spaţiu public, prezenţa oamenilor în acest cadru construit fiind condiţionată de consum.

30


02 LOCUIREA

IMPORTANȚA SPAȚIILOR SOCIALIZĂRII

Comunităţile umane din oraş iau forma vecinătăţilor de locuire. Vecinătatea este un element fundamental al vieţii urbane, întrucât oraşele cresc prin adiţionare nu de case, ci de comunităţi umane. Pentru a înţelege modul în care se agregă aceste comunităţi este necesară înţelegerea relaţiei lor cu teritoriul, rolul important ce revine locuirii într-un spaţiu comun şi legăturilor ce se stabilesc cu acesta. Oamenii acţionează în anumite cadre, create pe baza opţiunilor de stil de viaţă şi a resurselor de care dispun. Astfel, aceştia îşi aleg tipul de comunitate de locuire căruia să aparţină, conform nevoilor şi cerinţelor fiecăruia: în mediul rural sau urban, la casă sau la bloc, în centru sau la periferia localităţii. Transformările la care a fost supus oraşul ultimelor decenii, determinate de fenomenele de industrializare şi urbanizare, au afectat modul de locuire şi structura comunităţilor umane rezidenţiale, întrucât acestea au cunoscut un proces de consolidare influenţat de viaţa la comun în ansamblurile de locuinţe urbane sau procese de dislocare a populaţiei în urma politicilor de reconstrucţie urbană sau a celor de segregare. Analizând îndeaproape programul locuirii, putem spune că spaţiile rezidenţiale reprezintă componenta fundamentală a oricărei aşezări umane stabile, fiind constituite din ansambluri de locuinţe, infrastructuri şi echipamente conexe, materializate prin zone comerciale, spaţii verzi, spaţii culturale şi de educaţie, etc. Spaţiile rezidenţiale îndeplinesc două categorii de funcţii: unele legate de individ (protejare fiziologică şi psihologică, regenerare biologică şi psihică, protejarea bunurilor materiale, productivcreativ) şi altele legate de comunitate, respectiv familie (biologice, psihologice, sociale). Analizate din această perspectivă, activităţile dominante din interiorul spaţiilor rezidenţiale sunt odihna, activităţile spirituale, comunicarea familială, prepararea şi servirea mesei, întrunirile, creşterea şi joaca copiilor, primirea oaspeţilor, etc. 31


Spaţiile rezidenţiale se caracterizează printr-o complexitate ridicată sub aspect social şi economic, determinată de diversitatea extrem de mare a modurilor de relaţionare cu spaţiul de viaţă fizic, dar şi cu comunităţile sociale prezente la nivelul aceluiaşi teritoriu. Rezidenţialul este componenta în jurul căreia gravitează existenţa locuitorilor unui oraş şi căreia i se subordonează consecvent, în mare măsură, celelalte funcţii şi structuri ale aşezării umane. Locuinţa devine astfel o expresie a condiţiilor naturale, a nivelului de culturalitate, a poziţiei sociale, a percepţiei şi relaţionării cu mediul înconjurător. Aceasta a fost înţeleasă dintotdeauna ca un spaţiu al intimităţii, un spaţiu în care individul se poate refugia departe de agitaţia spaţiului urban. Este interesant de observat că acest fenomen de intimitate apare şi la nivelul amenajării interioare, astfel încât distanţa dintre sfera privată şi cea publică este subliniată prin poziţionarea încăperilor în cadrul locuinţei: camerele destinate musafirilor se află în imediata vecinătate a intrării, fiind spaţii uşor accesibile, în timp ce camerele cu un caracter mai personal sunt retrase. Locuinţa devine în sine un spaţiu al intersecţiei dintre privat şi public, linia dintre sfera privată şi cea publică trecând prin mijlocul casei. Importanţa acordată spaţiului interior al locuinţei poate fi analizată încă din tipologia locuinţelor tradiţionale. În organizarea interiorului ţărănesc, vatra a constituit elementul central, în jurul căruia s-au organizat toate celelalte spaţii ale locuinţei. Dincolo de rolul său funcţional, vatra reprezenta spaţiul de regrupare al familiei, un spaţiu al socializării înţeles la micro-scară, imaginea sa simbolică perpetuându-se până în perioada contemporană. Trecând de la spaţiul vetrei la salon şi mai apoi la spaţiu de zi, zona spaţiului „public” la nivel familial şi-a păstrat rolul centralizator al valorilor sociale. Procesul prin care locuinţa devine un spaţiu privat, ferit de ochii lumii şi intruziunile externe, se petrece în paralel cu alte fenomene ce ţin de dezvoltarea oraşelor şi a modului de trai. Locuinţa pierde din semnificaţia sa de spaţiu de producţie, înlocuind-o cu cea de spaţiu emoţional, de relaxare, de intimitate între membrii familiei. “Pentru că asa cum nu poate exista o populație social sănătoasă formată numai din indivizi egoiști și lipsiți de spiritul colectivității, tot așa nu poate exista un cartier architectural sănătos compus din clădiri suficiente prin ele însele.” (Eliel Saarinen)(1)

1. Eliel Saarinen (1873-1950) - arhitect finlandez

32


33


34

IV. PERSPECTIVE ISTORICE


35


01

LOCUIREA ÎN CONTEXTUL MIȘCĂRII DE INDUSTRIALIZARE

Imaginea urbană a oraşelor a cunoscut de-a lungul timpului numeroase feţe, rezultate ale evoluţiei politice, economice şi culturale a societăţii. Oraşele din perioada medievală s-au dezvoltat în jurul spaţiilor cu caracter public, acestea nefiind supuse unor planuri urbanistice prestabilite, ceea ce a permis totodată o dezvoltare lentă şi o adaptare continuă a mediului construit la nevoile funcţionale ale societăţii. Oraşul nu era în sine un scop, ci un mijloc prin care distribuţia în plan a clădirilor se putea adapta diverselor cerinţe funcţionale. Cu toate acestea, din Evul Mediu până în zilele noastre, bazele planificării urbane s-au schimbat de două ori. Prima schimbare fundamentală a avut loc în perioada Renascentistă, când se face trecerea de la planurile urbanistice dezvoltate liber la cele proiectate. În această perioadă, se pun primele baze ale unor ipoteze teoretice de dezvoltare a aşezărilor umane, în scopul atingerii unui ideal. În esenţă, accentul era pus pe realizarea unor efecte spaţiale deosebite, obţinute atât prin organizarea planimetrică a clădirilor, cât şi prin desenul de faţadă, imaginea urbană. Oraşul devine o operă de artă, fiind conceput, perceput şi realizat ca un întreg. În această perioadă, se poate observa schimbarea centrului de interes la nivel urban, spaţiile dintre clădiri şi funcţiunile lor nu mai prezintă interes, atenţia concentrându-se pe clădiri sau artiştii care le modelau. Preocuparea pentru aspectele vizuale ale planificării urbane ale acestei perioade şi estetica articulată în acest context a influenţat în mod decisiv bazele tratării arhitecturale a acestor probleme în secolele imediat următoare. Cea de-a doua schimbare majoră este cunoscută sub numele de funcţionalism. Schimbarea de paradigmă are loc în jurul anului 1930, perioadă în care se instalează principiile de proiectare funcţionaliste. Clădirile sunt proiectate şi organizate la nivel urban, exclusiv conform principiilor igieniste 36

ale vremii, fără a se mai acorda atenţie aspectelor de natură psihologică sau sociologică. Aceste schimbări nu au avut un alt rezultat decât cel al deteriorării iremediabile a spaţiului public, dar şi a principiilor de locuire la nivel urban. Scara arhitecturii sociale a fost unul dintre subiectele de mare interes odată cu apariţia locuirii de masă în epoca modernă, Revoluţia Industrială încurajând preluarea vechiul model al coloniilor de muncitori. Critica ansamblului calitativ şi dimensional care generează scara umană s-a axat la început pe două fenomene clare: subdimensionarea locuinţelor sociale şi augmentarea cartierelor. Ulterior, problema ce va capta interesul arhitecţilor şi urbaniştilor va fi relaţia dintre scara ansamblurilor rezidenţiale şi sentimentul de apartenenţă pe care acestea reuşeau sau nu să îl trezească la nivelul societăţii. Cesare Baccaria, citat de Bruno Zevi, afirma în 1764 că: „Încercarea de a organiza o mulţime de indivizi într-un mod simetric şi monoton, cum doar materia fără viaţă poate fi organizată, înseamnă a avea o concepţie falsă asupra unităţii.”(1) Revoluţia industrială a reprezentat un proces complex de trecere de la producţia manuală la producţia de tip maşinist, producţia mecanizată în cadrul fabricilor. Oraşele industriale îşi găsesc, deci, originea în popularea zonelor cu potenţial în exploatarea resurselor locale. Oraşul s-a transformat în mod inconştient într-un monstru căruia omul i s-a subjugat. Dezvoltarea alertă a industriei a avut drept consecinţă imediată mărirea necontrolată a populaţiei şi a spaţiului urban. De cele mai multe ori, această dezvoltare a avut un caracter haotic, construindu-se într-un ritm alert şi ignorând buna stare a populaţiei şi a esteticii urbane. Noile aşezări urbane se caracterizează printr-un habitat muncitoresc insalubru, distanţe mari între locuinţe şi locurile de muncă, , străzi cu aspect


ostil şi lipsa spaţiilor publice şi a grădinilor sau parcurilor. De asemeni, se disting diferenţe clare între cartierele de locuit ale diferitelor clase sociale, scoţând în evidenţă segregarea, urâţenia şi monotonia construcţiilor clasei muncitoreşti. Toate acestea sunt elemente cu impact direct asupra evoluţiei individului şi a maselor sociale angrenate. Odată cu apariţia acestor probleme, s-au tras numeroase semnale de alarmă, fapt pentru care s-a încercat găsirea unor soluţii viabile în restabilirea calităţii spaţiilor urbane şi a locuinţelor. Prin urmare, se propun diverse curente în modelarea societăţii raportate la direcţiile fundamentale de dezvoltare a individului, fie prin egalizare socială şi standardizare, fie prin personalizarea bunului fiecărui individ, luându-se în calcul nevoile spirituale şi estetice ale locuitorilor. Această planificare funcţionalistă a afectat în mod drastic activitatea dintre clădiri. Viaţa urbană a fost expulzată în afara noilor cartiere, nu ca urmare a intenţiilor ce au stat la baza planificării, ci ca rezultat secundar al unui lung şir de considerente de natură sociologică. Comparativ cu oraşul medieval care se dezvolta în jurul spaţiilor cu caracter public, încurajând traficul pietonal şi petrecerea timpui afară, suburbiile şi cartierele dormitor au efectul contrar. Răspândirea la scară largă a automobilului în anii ’60 a dus la deteriorarea iremediabilă a spaţiului public, sacrificat de cele mai multe ori în favoarea traficului şi a parcărilor auto. Dezvolările urbanistice ulterioare au schimbat scara de proiectare a oraşului, noul punct de referinţă fiind viteza automobilului. Imaginea urbană a avut foarte mult de suferit întrucât şi noile ansambluri rezidenţiale erau proiectate pentru a răspunde cerinţelor traficului auto, în detrimentul existenţei trotuarelor şi al spaţiilor pentru pietoni.

”Diversitatea spaţiului public este dată de diversitatea percepută la nivelul ochiului şi nicidecum cea dată de planul de organizare.” (Jane Jacobs) (2)

”Spaţiul trebuie proiectat având ca premisă scara umană de înţelegere şi descifrarea a acestuia. Trebuie să pornim de la oameni şi să ajungem într-un final la clădiri.” (Jan Gehl) (3)

1. Bruno Zevi: Codul anticlasic, Paideia, Bucureşti, 2000, p.67 2. Jacobs, Jane, The Death and Life of Great American Cities, Vintage Books, New York, 1961, p338-344 3. 3XN, Mind your behaviour, How Architecture Shapes Behaviour, DAC Danish Architecture Center, Copenhaga, 2010 p116

37


02

EVOLUȚIA LOCUIRII ÎNAINTEA CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Primele mari proiecte de sistematizare urbană în Europa apar odată cu începutul secolului al XIX-lea. Oraşele nu se mai potriveau ambiţiilor monarhilor, fapt pentru care apar noi politici de transformare, menite să se adapteze nevoilor cotidiene. Parisul este primul oraş care a suferit o astfel de transformare majoră, devenind noul model urbanistic utilizat pe întreg continentul. Problemele cu care se confrunta populaţia acestei perioade. epidemiile, curăţenia deficitară, întunericul, haosul, sărăcia, au fost principalele motive generatoare unor noi idei de dezvoltare. Parisul Haussmannian Remodelarea imaginii Parisului, cunoscută şi sub numele de Plan Haussmannian, a însemnat o politică de modernizare a capitalei Franţei, ordonată de împăratul Napoleon al III-lea şi condusă de prefectul Senei, Baronul Georges – Eugene Haussmann, între anii 1853 şi 1870. Parisul trebuia să se schimbe pentru a putea absorbi noua eră capitalistă, ca urmare, Haussmann a tăiat ceea ce aveau să numească „marile bulevarde”, provocând astfel un imens haos. Haussmann a afirmat că nu a urmărit decât să creeze condiţiile pentru

38

realizarea sistemului modern de echipare urbană, realitatea dovedind însă că acţiunea sa a oferit o deschidere economică şi politică, lansând Parisul întrun progres capitalist fără precedent. Tăierea bulevardelor a înlesnit rezolvarea sistemelor de canalizare şi aducţiune de apă, electricitate, gaze, salubritate, transport de persoane şi mărfuri, intervenţii în caz de incendiu, etc, efectul imediat fiind un imens bum constructiv. Terenurile de-a lungul acestor bulevarde au devenit, astfel, interesante pentru investitori şi în timp record au apărut numeroase instituţii publice alături de noi clădiri de locuit. Haussmann nu a urmărit ca mişcarea sa să rezolve problemele oraşului, ci doar să deschidă o nouă poartă către evoluţie. Shelley Rice observă că bulevardul s-a materializat într-un urbanism al regularizării, întrucât străzile scurte, înguste şi cu aspect pitoresc sunt înlocuite cu drumuri drepte, având lungimi mai mari decât poate percepe ochiul uman, cu rolul de a lega puncte principale de interes în cadrul oraşului. Ca rezultat imediat al distrugerii străzilor mici, aflate la scară umană, de cele mai multe ori populaţia s-a


simţit străină de noul oraş, instalându-se sentimentul pierderii în spaţiu. Cu toate acestea, bulevardele nu trebuie privite doar ca elemente funcţionaliste ale circulaţiei, ele având un important rol estetic. Deşi reţeaua stradală propusă de Haussamann a avut rolul de a valorifica monumentele din cadrul oraşului, acesta a proiectat perspective şi conexiuni vizibile doar pe planşetă, imposibil de a fi resimţite la nivel de stradă. Haussmann a realizat ceea ce nimeni nu reuşise până atunci, eliberarea centrului Parisului şi construirea unei reţele ample de bulevarde care se întâlneau în inima sa. Odată cu planul urbanistic propus, strada, aşa cum a fost înţeleasă şi trăită până atunci, moare, făcând loc bulevardelor şi noii reţele stradale, această structură urbană fiind capabilă să absoarbă funcţiunile oraşului şi să se adapteze vieţii noi. Oraşele grădină engleze Secolul al XIX-lea a reprezentat epoca de aur a utopiei, iar cercetările ei, deşi neaplicabile în forma în care au fost concepute, au avut o mare influenţă asupra gândirii urbane în secolul XX. Critica dimensiunilor uriaşe a noilor cartiere de locuinţe, a monotoniei, condiţiilor precare de igienă, iluminare deficitară sau ventilaţie proastă, se instalase şi începea să se afirme cu precădere în ţările puternic industrializate. Anglia este ţara în care Revoluţia Industrială şi stagnarea economică de după războaiele napoleoniene au generat o locuire de masă extinsă, imundă şi disperată. Noile cartiere sunt descrise sub înfăţişarea violenţei, acuzând locuinţa de tip victorian, întrucât suprafaţa medie de locuit a unei familii muncitoreşti era foarte mică. Reacţia arhitecţilor şi urbaniştilor englezi la repetiţia fără sfârşit a locuinţelor înşiruite victoriene şi anihilarea scării umane se concretizează în propunerea oraşelor de tip grădină, realizate de Ebenezer Howard în 1898 şi aplicată de Unwin şi Parker. Prin acest concept urban – un oraş paradiziac, nou construit, departe de

haosul oraşului industrial – se ofereau locuitorilor săi condiţii de viaţă în acord cu idealurile democratice, cu teoriile igieniştilor şi cu legile organice ale unei vieţi decente. Ideile de bază ale noului model de oraş au avut în vedere comunitatea ce deţinea controlul asupra creşterii şi limitării creşterii populaţiei, evitându-se astfel suprapopularea; terenul destinat fiecărui oraş grădină era proprietatea comunităţii şi trebuia atinsă o armonie între urban şi rural, dezvoltarea internă trebuind să stabilească un echilibru între localităţi, activităţi productive şi între funcţiunile politice, sociale şi recreative. Singurele modele realizate ale oraşului – grădină se pot găsi la Lechworth şi la Welwynn City. Noile cartiere satisfăceau nevoile de confort ale locuitorilor, singura problemă fiind, însă, depărtarea de oraşul în care pulsa viaţa. Avantajele unui oraş-grădină ar fi: dezvoltarea treptată a unui centru abundent plantat (până la 60-70% din teritoriu), zonificarea clară a planului sub aspect funcţional, realizarea unui bun sistem de comunicaţii care să nu necesite investiţii prea mari, prevederea pentru fiecare familie a serviciilor necesare pentru o viaţă ieftină, sănătoasă şi civilizată. Principalele reproşuri făcute modelelor urbane au fost de fapt şi motivul pentru care acestea au eşuat, şi anume faptul că autorii lor au regândit oraşul pornind de la zero, eliminând în totalitate contextul istoric sau social. Aceste soluţii erau, în esenţă, abstracte, neputând rezolva drama oraşelor existente. Deşi aceste noi aşezări asigurau un grad de confort ridicat, au eşuat, întrucât oamenii erau tentaţi să prefere să trăiască în subsolul mizer al clădirilor din oraş, decât departe de acesta. Reducerea contactului social către inexistent în cartierele noi de locuinţe, aceasta funcţionând strict ca unitate de adăpost, a avut un efect negativ, oamenii simţind lipsa apartenenţei la viaţa urbană activă. Deşi cartierele prezentau siguranţă, distanţa considerabil mare faţă de activităţile sociale şi inexistenţa unui transport public dezvoltat a făcut imposibilă funcţionarea acestor noi sprawl-uri.

39


Europa secolului XX avea să preia criza marilor oraşe. La graniţa dintre cele două secole, bulevardul promovat de Haussmann a proliferat, iar locuinţele înşiruite au difuzat una într-alta, rezultatul acestui amestec de structuri dezagregate fiind locuinţa colectivă dezvoltată de-a lungul bulevardelor, cunoscută şi sub numele de locuinţă tip bloc. Blocul apare ca o rezolvare a crizei locuinţei, fiind idealul promovat în acea perioadă. Astfel de soluţii urbanistice apar după Primul Război Mondial, în timpul avangardelor, marile ansambluri de locuinţe tip dormitor fiind organizate în incinte. Blocurile tip bară se deschideau spre mari curţi interioare cu zonă verde şi servicii colective. O serie de ansambluri rezidenţiale au fost realizate atât pe teritoriul sovietic, cât şi în ţări precum Germania sau Olanda. Acestea întruneau ideile filosofice igieniste a oraşului-grădină, îndeplinind toate criteriile promovate în perioada anterioară, plusul adus fiind rezolvarea cantitativă a locuinţelor. Unul dintre primele proiecte ce ilustrează conceptul unei unităţi de locuit compacte poate fi remarcat în proiectul propus de Charles Fourier, socialist utopic şi filosof francez, care a susţinut reconstrucţia societăţii pe baza ideii că patimile naturale ale omului, dacă ar fi bine canalizate şi satisfăcute, ar duce la armonie socială. Proiectul propus de acesta poartă numele de „Phalansteres” (Falanster), termenul de falanster desemnând o grupare organică de elemente construite, considerate necesare pentru viaţa armonioasă a unei comunităţi. Filosoful propune o societate ideală organizată în unităţi numite falange, compuse din bărbaţi şi femei, în care interacţiunea naturală ar duce în mod sigur la armonie socială. Dincolo de reprezentarea unui spaţiu de adăpost, falanster-ul era şi locul de muncă, întreaga unitate de locuit fiind capabilă să se autosusţină financiar. În viziunea lui Fourier, fiecare falangă era găzduită de o clădire-oraş numită falanster: „un castel de trei până la cinci etaje, împărţit în apartamente, unde cei mai bogaţi ocupă apartamentele de la nivele superioare, iar cei mai săraci pe cele de la nivelul solului”. Organizarea falanster-ului era făcută pe aripi, respectiv sectoare din castel. Astfel, partea centrală trebuia să fie destinată activităţilor liniştite (sălile de mese, bibliotecile şi sălile de studiu), spaţiului destinat bisericii şi locului de rugăciune, în timp ce în turnul central erau instalate observatorul, carillon-ul, telegraful şi postul paznicului de noapte. Într-o aripă separată, erau localizate activităţile zgomotoase cum ar fi atelierele de fierărie, lemnărie şi copiii, iar altă aripă ar fi trebuit să conţină sălile de bal, de întruniri, de întâlnire şi relaţionare cu cei din exteriorul ansamblului. În proiectul lui Fourier, comunitatea reinterpreta modelul familiei. 40

Ideile promovate de Charles Fourier cu privire la existenţa unei comunităţi dezvoltate în interiorul falanster-ului au fost puse în practică câţiva ani mai târziu de un industriaş francez, Jean-Baptiste Andrei Godin. În anul 1859, acesta a realizat în Guise o astfel de comunitate pentru muncitorii din fabrica sa, pe care ulterior a numit-o „Familistere”. Proiectul a fost adaptat după ideile şi nevoile lui Godin. Noul cartier este compus din pavilioane colective legate între ele de cursive şi de pasaje, dar şi din spaţii destinate şcolii, creşei, magazinelor, unui teatru şi chiar unei piscine şi unei grădini. Corolar al acestui mod de locuire colectiv este impunerea unui regulament strict şi supravegherea tuturor de către toţi, într-o arhitectură în care fiecare este expus privirii celorlalţi. În această a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Familisterul de la Guise constituie o experienţă unică în lume, care va defini cu mult înaintea lui Le Corbusier principiile arhitecturale care au drept scop ameliorarea condiţiilor de trai ale clasei muncitoreşti. Anul 1925 este considerat a fi apogeul pentru constructivismul rusesc, răspuns arhitectural de ordin matematic şi funcţional al problemelor societăţii. Dispare, astfel, ideea individului, fiind promovată cea a comunităţii. Clasa muncitorească avea nevoie de locuinţe cu caracter privat: la fel ca în proiectul Familister-ului, fiecărei familii i se oferea un spaţiu propriu, beneficiind totodată de spaţii comune, inclusiv funcţiuni destinate creşterii şi educării copiilor. Idea ce a stat la bază a fost promovarea contactului social în detrimentul izolării, proiectul promotor al acestor principii fiind cel realizat de Narkomfin (1928) – „Dom – kommuna”. Acest nou model urban ce susţinea prezenţa unui astfel de ansamblu ignora existenţa oraşului tradiţional din aceleaşi considerente ca în restul Europei (supraaglomerare, condiţii insalubre, etc.). Clădirea, în sine, este o suprapunere de celule de locuit independente, legate printr-un coridor de acces închis, înţeles ca fiind o stradă interioară, un spaţiu comun tuturor locuitorilor. Blocul principal era susţinut de alte clădiri de dimensiuni mai mici, cu funcţiuni de utilitate comună şi spaţii cu caracter social. Întregul oraş era imaginat ca o succesiune de Dom-komunas, alături de alte zone destinate clasei muncitoreşti, dar cu un caracter mai special. Proiectul Dom-komuna a eşuat din toate punctele de vedere, întrucât în opoziţie cu mişcarea ideologistă propusă, în societatea sovietică modelul social de bază era familia şi ideea vecinătăţii, apărută din nevoia de apropiere, de intimitate şi de independenţă.


41


În Olanda, la începutul anilor 1910-1930, încă se pot observa câteva dintre principiile de dezvoltare ce păstrează în centrul său, ca pol director, oraşul tradiţional. Amsterdam este printre puţinele oraşe ce a cunoscut o dezvoltare de mare amploare, însă nu a făcut abstracţie de contextul istoric, deopotrivă extinzându-se în conformitate cu acesta. Dezvoltarea oraşului este una modernă, progresivă, ce are ca scop principal realizarea în masă a locuinţelor colective. Şcoala de arhitectură olandeză încurajează tinerii arhitecţi să încerce lucruri noi şi să vină cu idei inovatoare de dezvoltare şi organizare urbană. Dincolo de aspectul exterior conturat prin utilizarea cărămizii şi a decoraţiunilor, s-a promovat ideea încercării de noi forme planimetrice, centrul de interes fiind celula de locuit şi combinaţiile posibile ale acesteia. Însăşi faţada clădirilor depăşeşte statului de prag ce separă spaţiul interior de cel exterior, devenind o zonă de conflict între cele două dimensiuni, scara locuinţei şi scara oraşului. Jan Kalf, iniţiază in 1875, o nouă dezvoltare a oraşului, dincolo de forma radială a zonei centrale. Acesta propune o dezvoltare pe două direcţii ortogonale, ce îmbracă zona centrală, păstrând continuitatea străzilor principale de circulaţie. Datorită implementării acestor principii, iniţial, la nivelul oraşului s-a resimţit o discrepanţă între locuinţele burgheziei din zona Vondelpark şi cartierele muncitoreşti. Cu toate acestea, oraşul a căpătat noi dimensiuni, zona portuară fiind activată, ceea ce a

42

determinat propunerea unor noi clădiri de locuinţe în zona nordică a canalului central. Construcţiile realizate în această perioadă nu au ieşit din dimensiunea oraşului tradiţional, chiar dacă repetiţia blocurilor de înălţimi reduse putea crea monotonie. Blocurile îşi depăşesc funcţiunea unei unităţi de locuit, arhitecţii proiectând spaţii comune destinate tuturor locatarilor, grădini private la parterul blocului cu rol de spaţiu verde interior ansamblului de locuinţe, balcoane ce ofereau şi apartamentelor aflate la etajele superioare confortul unui spaţiu exterior propriu. În timp ce faţadele clădirilor urmăreau aliniamentul stradal, grădinile din spatele acestora ocupau toată adâncimea terenului. Din punct de vedere al principiilor urmărite, s-a încercat utilizarea simetriei, respectarea aliniamentelor şi a dispunerii faţadelor, păstrând astfel unitate şi coerenţă. În toată această perioadă, s-au realizat numeroase ansambluri de locuinţe colective, unele cu deschidere directă către stradă, altele beneficiind de o zonă privată de acces, ce le oferea acestora un plus de intimitate. Introducerea pistelor de biciclişti a avut, de asemenea, un rol benefic, întrucât relaţia dintre spaţiul stradal şi spaţiul privat nu a mai fost una directă, trotuarul fiind redat în exclusivitate pietonilor şi căpătând în deplinătate funcţia unui spaţiu al socializării, un spaţiu al oamenilor.


Acest model de dezvoltare urbană a fost adoptat în mai multe zone ale Olandei, precum Den Haag – ansamblul de locuinţe Nirvana (J. Duiker 1926-1929), Rotterdam – clădirea Bergpolder (J. A. Brinkman şi L.C. van der Vlugt 1932-1934). Germania a suferit grav în urma Primului Război Mondial, economia ţării fiind afectată, iar inflaţia în plină creştere. Odată cu mărirea populaţiei, a început să apară criza locuinţelor întrucât cele existente nu mai făceau faţă cerinţei de pe piaţă. Frankfurt este unul dintre oraşele remarcabile ale acestei perioade, ilustrând cel mai clar modul în care societatea a căpătat o altă înfăţişare odată cu industrializarea. Prin implementarea planului propus pentru dezvoltare, oraşul a devenit visul ideal al mişcării moderniste. Acesta era imaginea clară a ceea ce se putea obţine în materie de dezvoltare controlată, atât la nivel industrial, cât şi la nivelul realizării locuinţelor colective. Această mişcare de prosperitate economică s-a desfăşurat sub conducerea şi supravegherea arhitectului Ernst May. Industrializarea nu reprezenta doar visul arhitecţilor ce le permitea libertate totală, ci condiţia indispensabilă generării unor soluţii noi pentru rezolvarea crizei locuinţelor. Într-un oraş social-democratic, precum Frankfurt, anii 1925-1930 au marcat o perioadă importantă pentru încercarea rezolvării locuinţelor colective şi remodelarea imaginii urbane. Fiind un oraş industrial, populaţia a crescut considerabil, ceea ce a determinat o dezvoltare către periferie după modelul haussmannian, utilizând totodată numeroase principii de organizare ale oraşelor grădină. Ernst May aduce ca element nou construcţiile prefabricate, realizând spaţii minime cu eficienţă maximă. Deşi a considerat că proiectele sale trebuie să satisfacă nevoile locuitorilor în loc să reflecte imaginea lor socială, acesta nu a încercat să remodeleze societatea. May a fost preocupat de identitatea societăţii: a păstrat centrului istoric, noile zone dezvoltându-se în relaţie cu acesta, subordonându-i-se.

fiind proiecte tip. În remodelarea imaginii oraşului Frankfurt, Ernst May a introdus numeroase elemente noi, precum parcuri şi spaţii verzi, urmărind modelele oraşelor-grădină, a construit noi cartiere de locuinţe de mari dimensiuni, menite să satisfacă nevoia locuinţei, a introdus modelele prefabricate, ceea ce a supus locuinţa la un proces de standardizare, dar totodată a permis străzii pietonale să-şi recâştige identitatea. În această perioadă, putem observa cum imaginea străzii a suferit numeroase schimbări prin introducerea spaţiilor cu rol separator între zona de trafic şi cea a pietonilor şi a spaţiilor verzi din faţa locuinţelor, ce au avut rol în redobândirea gradului de intimitate ce lipsea locatarilor. Spaţiile intermediare au avut impact la nivelul societăţii, strada devenind un spaţiu plăcut şi agreabil, care, dincolo de rolul său strict funcţionalist, a căpătat rolul de face trecerea graduală între spaţiul industrial maşinist şi spaţiu privat cu care fiecare locatar se putea identifica, într-o eră în care omul era supus maşinii. Idealul de a construi suficiente locuinţe salubre pentru toţi oamenii a generat cel de-al doilea Congres Internaţional de Arhitectură Modernă (CIAM), ţinut la Frankfurt în 1929. Ideea promovată a fost că suma minimă a funcţiunilor obligatorii ale unei locuinţe a început să primeze în raport cu aspectul şi răspunsul diferenţiat din punct de vedere dimensional, generat de structura familială şi identitatea culturală. Arhitecţii s-au concentrat în cadrul congresului pe determinarea spaţiului existenţei minime, cunoscut şi sub numele de Existenzminimum, eliminând din locuinţă tot ce

Una din cele mai cunoscute zone de locuinţe colective realizată de May este Römerstadt. Acesta se desfăşoară de-a lungul a două benzi pe o distanţă de 2 km. Reţeaua stradală propusă se prezintă sub forme rectilinii şi curbe, oferind o organizare urbană a funcţiunilor după gradul de importanţă. Străzile perimetrale erau foarte bine definite pentru a accentua sentimentul de comunitate, apartenenţă a unei unităţi. Din punct de vedere al locuinţelor, acestea erau dotate cu toate utilităţile, oferind un grad de confort ridicat. Fiecare modul era pus în relaţie directă cu strada, ceea ce a dat naştere existenţei spaţiului privat interior, ocupat de grădini cu caracter individual. Acestea făceau parte dintr-un proces de standardizare, 43


putea fi excedentar. Proiectele rezultate, epurate de circulaţii, cu bucătării subdimensionale, minimizează suprafaţa locuibilă în favoarea replicării infinite a unui model ieftin. „Funcţiile precise ale vieţii domestice necesită suprafeţe diferite, ale căror conţinut minim poate fi determinat cu exactitate. Pentru fiecare funcţiune trebuie să existe un fel de volum minim standard, necesar şi suficient (scara umană). (...) va fi evident că modul în care aceste suprafeţe sunt conectate are foarte puţin în comun cu formele mai mult sau mai puţin arbitrare ale locuinţelor tradiţionale.”(1) (Le Corbusier şi Pierre Jeanneret – citat din raportul celui de-al doilea CIAM)

Odată cu adâncirea crizei locuinţei, ideile modernismului în arhitectură şi urbanism au proliferat, iar arhitecţii s-au implicat cu mai multă responsabilitate în rezolvarea problemelor de natură socială, alegând calea pe care o ştiau ei, şi anume cea a rezolvării problemelor strict prin proiecte funcţionaliste urbanistice şi de arhitectură, ignorând necesitatea unor sociologi, psihologi, filozofi sau istorici. Momentul de declanşare a generalizării şi radicalizării urbanismului modernist s-a conturat odată cu organizarea celui de-al patrulea Congres Internaţional de Arhitectură Modernă (CIAM), în anul 1933. Subiectul principal al discuţiilor a fost 44

Din punct de vedere al imaginii şi importanţei străzii la nivel urban, s-au făcut câteva remarci: „Spre 1930, dezintegrarea străzii şi a oricărui spaţiu public puternic structurat părea să fi devenit inevitabilă pentru două raţiuni majore: noua formă raţionalizată de locuinţă şi exigenţele circulaţiei. Căci, dacă forma locuinţei se dezvolta plecând de la nevoile individuale spre unitatea locativă, adică de la interior spre exterior, atunci ea nu se mai putea supune presiunilor exterioare (venite dinspre oraş şi ţesutul său). Şi cum, spaţiul exterior public devenise, de altfel, haotic din punct de vedere funcţional – până la pierderea semnificaţiei sale efective – atunci nu mai existau presiuni valabile pe care şi le-ar fi putut exercita...”(2)

rezolvarea problemelor oraşului industrial, lucrările fiind dominate de personalitatea şi prezenţa arhitectului Le Corbusier, în timp ce părerile reprezentanţilor şcolii germane au fost ignorate. Scara umană se transformă în volum minim standard, omul însuşi generând un tipar dimensional, celebrul „modulor”. Sub conducerea lui Le Corbusier, în cadrul CIAM au fost promovate utopii în care arhitectul demiurg hotăra destinele tuturor cu intuiţiile sale legate de disciplină , dimensiune şi funcţiune. Tot acum ia naştere şi Carta de la Atena – promova o serie de ideologii conform cărora noile soluţii urbane ar trebui construite de la zero, ignorând sau chiar distrugând structura existentă a oraşului tradiţional.


Cu spiritul său mai mult decât impunător, Le Corbusier a luat parte activă şi decisivă la activităţile CIAM-ului, momentul său de apogeu constând în elaborarea Cartei de la Atena (1933), care în nouăzeci şi cinci de articole a încercat să încadreze pentru prima dată fenomenul urban în contextul economic, social şi politic. În mare măsură, Carta este o transpunere a propriilor sale idei exprimate sintetic prin grila urbanistică bazată pe patru „comandamente”: locuire, muncă, recreaţie, circulaţie, făcând un portret al unui nou concept individual de locuire plauzibil la nivelul anilor ‘30-’40, când se spera că iluziile optimiste se vor împlini într-un nou cadru urban. Carta propunea o serie de idei cu rolul de a fixa problemele urbanismului modernist, oferind astfel reţeta perfectă pentru rezolvarea tuturor aglomerărilor urbane şi a totalităţii problemelor ce au apărut de-a lungul timpului. Aceasta cuprindea soluţii ce tratau diferite aspecte precum: Zonificarea – separarea funcţiunilor oraşului, aceasta fiind directiva cea mai importantă. Mai mult decât atât, titlul congresului a fost „Oraşul funcţionalist”. Noile funcţiuni acceptate în cadrul oraşului erau: locuirea colectivă, serviciile, industria, petrecerea timpului liber şi circulaţia, aşadar doar cele cu caracter practic, ignorându-se în totalitate coordonatele psihicului uman. Demolarea oraşului industrial – structura oraşului modern trebuia să fie una nouă, diferită din toate punctele de vedere de cea aparţinând oraşului tradiţional, nemaiexistând elemente ce ar putea corespunde noului tipar modern. Prin urmare, oraşul tradiţional putea fi desfiinţat, făcând loc celui nou. Cu scopul realizării acestei imagini ideale ce garanta locuitorilor reţeta fericirii, autoritatea responsabilă cu terenul şi finanţele era legitimată să ignore drepturile democratice şi psihologia socială. Înlocuirea străzii şi a pieţei cu bulevardul şi intersecţia – elementul generator al întregii mişcări moderniste a fost apariţia automobilului şi implicit întreaga industrializare, ceea ce a determinat ca reţeaua de trafic să capete un rol din ce în ce mai important. Aceasta era alcătuită din mari bulevarde, artere largi de circulaţie, cu rolul de a lega diferite zone de interes ale oraşului, dar şi de a asigura necesitatea deplasării de acasă la muncă şi înapoi. În detrimentul acestui sistem de circulaţii ce rezolvau inclusiv problemele infrastructurii tehnice, circulaţia pietonală ocupa un loc nesemnificativ în preocupările urbaniştilor modernişti. Locuirea la bloc – atenţia era concentrată asupra locuirii colective, menită să rezolve criza locuinţelor. Apartamentele din blocuri erau concepute să asigure ceea ce se numea Existezminimum, în condiţii de egalitate şi armonie.

Spaţiul verde – totalitatea spaţiului liber dintre blocuri era oferit spre folosinţă publică sub forma spaţiului verde. Aleile carosabile asigurau deplasarea autoturismelor, în timp ce parterul blocurilor era eliberat pentru a face loc parcărilor. În unele cazuri, spaţiile de comerţ sau de utilitate publică erau situate la un nivel superior. Nici arhitecţii secolului XX nu au rezistat tentaţiei de a găsi o singură soluţie pentru toate problemele societăţii, şi anume problemele locuirii în marile aglomerări urbane. Toate propunerile nu au fost altceva decât o combinaţie de intenţii bune şi savoirfaire profesional. Întreaga mişcare modernistă se baza pe faptul că atât arhitecţii, cât şi urbaniştii considerau că au găsit reţeta unei fericiri garantate, realitatea, însă, a pus societatea în faţa unui funcţionalism extrem ce ignora complet criterii mai fine decât cele ale existenţei umane – tradiţie, memorie afectivă, obiceiuri, nevoi, comportament, etc. Visul frumos s-a transformat într-o catastrofă la scară mare atât pentru societate, cât şi pentru oraş în sine. Dincolo de ideile prezentate în Carta de la Atena, aplicarea lor dogmatică, fără considerarea specificului local, au lăsat în urmă cicatrici în oraşe, încercarea de a le repara constituind şi astăzi obiectul proiectelor de reabilitare urbană. Charta de la Atena este blamată în mod curent pentru diseminarea ideilor Oraşului Funcţionalist, conducând la aplicaţii la scară mare şi răspândite ambiguu. Eşecul de a reprezenta un set de principii care să ghideze construirea oraşelor nu poate fi măsurat corect doar în balanţă cu tentativele urbanismului postbelic de a pune în aplicare articolele Cartei. Dincolo de validarea principiilor ei, aceasta trebuie înţeleasă ca o încercare temerară de a crea oraşe şi de a afirma că, aidoma oricărui artefact uman, oraşele sunt opere realizabile. “...adesea doar agregări de bordeie care cu greu ar merita efortul păstrării lor. Căsuţe mici, precar construite, colibe de carton, şoproane încropite din cele mai nepotrivite materiale, sălaşul sărmanelor creaturi azvârlite într-un mod de viaţă indisciplinat, aceasta este suburbia!” (trad. CIAM IV: Carta de la Atena, 1933)(3)

1. Fragment din raportul lui Le Corbusier şi Pierre Jeanneret la al doilea CIAM, reprodus din “Oraşul radios”, publicat în 1933, text consultat la 28.12.2011 2. Rowe, Colin&Koetter, Fred, Collage City 3. CIAM IV: Carta de la Atena, 1933, consultată la http:// modernistarchitecture.wordpress.com/2010/11/03/ciam%E2%80%99s%E2%80%9Cthe-athens-charter%E2%80%9D-1933/ , art.22

45


03

LE CORBUSIER – IDEOLOGII ȘI MODELE

Primii care au atras atenția asupra consersecințelor haosului urban sunt sociologii. Au existat o serie de schimbări sociale provocate de confuzia vizuală, de monotonia și universalitatea formelor construite, de structurile prea mari, reci, fără granițe, ce nu au fost niciodată asimilate de oameni. Noțiunea de „no man’s land” a apărut în zonele de locuințe, unde spațiul urban dintre blocuri avea un caracter neprietenos, fiind staniu și impersonal, neinteresant, poluat și zgomotos, nesigur sub aspectul securității, murdar și dificil de întreținut. Pierderea identității locului, a memoriei, caracterului și atmosferei familiare a condus, inevitabil, la adoptarea unui comportament antisocial, infracționalitate, toate acestea ca rezultat al sentimentului de anonimat. Carta de la Atena este documentul ce a autorizat în mod conștient neglijarea nevoilor de natură psihologică a oamenilor, în detrimentul unei vieți supuse exclusiv funcționalismului. Această suită de legi urbanistice a promovat ruperea continuității culturale și anularea existenței și nevoia tradițiilor europene de locuire. Le Corbusier a arătat mereu o preocupare pentru unitate și disciplină, scara umană mică și diversitatea fiind privite ca două consecințe nefaste ale sărăciei și lipsei de perspectivă. Fascinat fiind de progresul tehnologic, acesta devenise un dușman declarat al străzilor. Ca reacție a impactului dezvoltării tehnologice și industriale, se spera ca transportul să devină, într-un timp cât mai scurt, exclusiv aerian, ceea ce l-a determinat pe arhitect să plaseze, în proiectele sale, aeroportul în centrul orașului, rezultând astfel o schimbare radicală de scară. Strada și trotuarul urmau a deveni o relicvă milenară, învechită și nonfuncțională. Mai mult decât atât, în documentul Cartei de la Atena, unul din capitole propunea ca accesele în unitățile de locuit (blocurile) să nu se facă direct din stradă, oamenilor urmând a le fi oferite spre utilizare pietonale de acces la locuințele colective, mari și lipsite de identitate. 46

Arhitectul propune un nou model prin realizarea proiectului „La Ville Radieuse”, în scopul unei concretizări la nivel urban a tuturor ideilor prevăzute în Carta de la Atena. Acest proiect este o schemă antiurbană, ce exprimă în totalitate refuzul orașulu, un apogeu al dezintegrării țesutului urban creat de locuința integrată, încurajând totodată ideologii generalizatoare și idealiste. „Le Plan Voisin” a încercat recuperarea „financiară” a centrului Parisului prin demolarea construcțiilor existente, alături de toată istoria, atmosfera și monumentele existente, pentru a face loc „monumentelor prezentului”: blocuri de locuințe de 60 etaje, cunoscute și sub numele de „ Unité d’Habitation”. Această formă de locuire ignora problema însoririi și ventilării, făcând loc problemelor sociale și psihologice, ceea ce a întărit încă odată ideea antopologică, conform căreia, locuirea pe verticală este străină naturii umane. Un alt proiect al arhitectului Le Corbusier este „Planul Obuz” pentru Alger, o clădire viaduct virtual infinită, în care locuințele se înșiră sub stradă, pe verticală și orizontală. Visul său de anihilare a scării umane la nivel urban, în favoarea asigurării acesteia la nivelul apartamentului, conceput în funcție de „modulor”, a rămas nerealizat atât în Paris cât și în Alger, dar gândirea sa și ideile propuse în tot acest timp au avut un impact major, în special după cel de-al doilea război mondial, în țările socialiste. Orașul „radios” nu consideră decât o singură măsură, aceea a rețelelor de echipamente ce sunt tratate cu ingenuitatea unui artist, fără altă tehnicitate decât cea a desenului. În acest non-oraș model, nu mai există scara intermediară între individ și megastructurile printre care rătăcește, până când se regăsește în „elementul biologic, celula de 14 metri pătrați pe locuitor”. În proiectul La Ville Radieuse, ca și în omoloagele sale internaționale (spre exemplu Großstadt-ul lui Hilberseimer), edificiile răspund la o nouă tipologie arhitecturală, nu mai sunt articulate între ele, nu mai sunt integrate într-o entitate spațială


culturale locale, scara supraumană cu dimensiunea omenescului. Construit pe piloni cu aspect brutalist, edificiul realizat la Marseille, însumează 337 de apartamente duplex, separate prin intermediul „străzilor interioare”, clădirea adunând în totalitatea sa compoziţională, dincolo de unităţile de locuit, spaţii comerciale, birouri, un hotel, un restaurant şi o librărie specializată. La nivelul acoperişului se găsesc amenajate o grădiniţă şi un gimnaziu, o pistă de atletism, o piscină pentru copii şi un auditoriul în aer liber. Acest spaţiu exterior se dorea a fi de utilitate publică, destinat activităţilor cu caracter colectiv social. Întreaga imagine a unei entităţi de locuit ideale, deservită de o mare varietate de funcţiuni, şi-a finalizat existenţa printr-un mare eşec, demonstrând încă odată necesitatea personalizării unui spaţiu, prin filtrul nevoilor sociale, în scopul de a-l face funcţional.

de ordin superior, nu integrează entităţi de ordin inferior. Detaliul a dispărut, nu mai există altceva în afară de drumuri, poduri, spaţii verzi nedefinite, unităţi uriaşe de locuit, de producţie sau administrative, nicăieri o grădină, o combinaţie reglată a vegetalului şi a mineralului, expresia diferenţelor care transcend prototipurile. În toată această perioadă, forma arhitecturală a fost redusă doar la aspectul ei monumental, blocurile de locuit, gigantice şi izolate, fiind puse în valoare asemeni catedralelor din piaţa centrală a oraşelor medievale. Diferenţa este că monumentele oraşului tradiţional aveau un caracter public, reprezentând repere sociale şi culturale, primăria, catedrala, palatul culturii, în timp ce blocurile de locuit sunt doar metoda rapidă şi economică de a rezolva criza epocei moderniste. După împânzirea centrelor şi periferiilor oraşelor lumii cu cartiere de blocuri moderniste, imune la orice tip de context, ori cu covoare nesfârşite de locuinţe sociale tipizate, identice, a devenit evident că aceste valori de randament nu puteau să concilieze adevărul universal cu particularităţile regionale, progresul cu tradiţia, stilul universal cu identităţile

Construirea unităţii de locuit de la Marseille, prima dintre cele cinci unităţi de locuit realizate, ilustrează un alt aspect al modului în care arhitectul concepe programul locuinţei colective: strada interioară este un spaţiu ce permite introducerea unui filtru suplimentar în tranziţia de la public la privat în schema generală a unităţii de locuit. Cel de-al treilea loc al locuirii, cel al vecinătăţii imediate, este susţinut atât de proiectarea străzii rezidenţiale, cât şi de proiectarea străzii interioare comerciale prin tipurile de comerţ pe care le adună. „Maşina de locuit” defineşte locuinţele propriu-zise, în timp ce strada interioară nu depăşeşte statutul de culoar. Cel mai probabil, intenţia arhitectului a fost de a concepe şi construi un spaţiu comun al străzilor, destinat utilizării de către locuitorii Unităţii, spaţiu completat ulterior de restul funcţiunilor existente. Strada comercială este, aidoma celei de la nivelul apartamentelor, inspirată, în mod ironic, din modelul străzii tradiţionale.

„Astăzi asistăm la o serie de fenomene în domeniul ‘demasificării’, la un refuz al unidimensionalului, al nevrozei generate de căutarea sistematică a productivităţii, un refuz al repetiţiei şi al monotoniei abrutizante a muncii, al separării dintre activitatea intelectuală şi cea manuală. Căutându-şi cu disperare propria identitate, omul recuză concepţiile monolitice şi modelele unitare de comportament, dorindu-şi să fie în acelaşi timp producător şi consumator, aspirând la împletirea muncii cu jocul, a abstractului cu concretul, a obiectivului cu subiectivul.” (Bruno Zevi)(1)

1. Zevi; 2000: 5, “A te ajuta singur şi a face tu însuţi (în engl. în text)”, nota traducătoarei Gabrielei Tabacu în textul consultat.

47


„Libertăţile spaţiale absolute ale proiectului „La Ville Radieuse” şi derivatele sale cele mai recente sunt fără interes. Decât să oferim oricui posibilitatea să se plimbe oriunde, acest oriunde/peste tot fiind mai mult sau mai puţin acelaşi lucru, ar fi, fără îndoială, mai bine ca oamenii să se găsească în faţa unor restrângeri/exclusiuni – ziduri, bariere, portaluri, limite.” (Rowe Coling, Koetter, Fred)

48


Strada între infrastructură de transport şi spaţiu al comunităţii Deşi Carta de la Atena (1941) enumeră diferitele tipuri de străzi a căror separare o propovăduieşte (străzi rezidenţiale, străzi de promenadă, străzi de tranzit, circulaţii principale), ideea străzii interioare, precum şi principiile generale ale dezvoltării urbane propuse de Le Corbusier, fuseseră demult schiţate în proiectul „Urbanisme” în 1924. Le Corbusier nu îşi axează atenţia pe necesitatea străzilor în contextul urban, ci asupra acelor spaţii care ar îndeplini funcţia străzii prin tradiţia sa, rezultând astfel o înţelegere a calităţilor structurale ale străzii, privite din perspectivă spaţială şi formală. Strada este considerată în esenţă o formă construită care are capacitatea de a structura mediul urban. În acest sens, străzile interioare devin organe vitale ale imobilului de locuit şi ale oraşului în totalitatea sa. Rolul lor esenţial este cel de a introduce un filtru în tranziţia dinspre public spre privat, un spaţiu care, aşa cum s-a dovedit de-a lungul timpului, a favorizat integrarea indivizilor într-o comunitate a vecinătăţii imediate sau, deopotrivă, o excluziune totală prin lipsa de identitate sau apartenenţă. Dimensiunea cartierului a fost astfel definită ca o relaţie directă a numărului de utilizatori capabili a convieţui şi a utiliza într-un mod civilizat spaţiile comune ale unităţilor de locuit. Caracterul public exclusivist al străzilor interioare faţă de restul oraşului rupe comunităţile acestuia, astfel încât grupurile devin mai restrânse şi mai închegate. Spaţiul public creat se înrudeşte cu strada tradiţională în măsura în care derivă dintr-un spaţiu de circulaţie ce asigură accesul către fiecare unitate de locuit. Străzile interioare aparţin deci tuturor proprietarilor aflaţi în imediată vecinătate şi funcţionează, asemeni străzilor tradiţionale din cadrul oraşului, ca un spaţiu de întâlnire şi negociere. „Străzile din cer” sunt rezultatul autoritar al unei singure voinţe artistice ce se supune în mod exclusivist dorinţei arhitectului creator. Aceasta transcrie modelul medieval în care spaţiul public este bunul comun al colectivităţii, ceea ce duce la naşterea unei legături interne, simbolice între membrii ei şi presupune, implicit, responsabilitatea îngrijirii spaţiului.

La Rezé, în apropiere de Nantes, „Unitatea de locuit” realizată între anii 1953-1955 a făcut obiectul mai multor generaţii de studii sociologice. În acest proiect, strada interioară nu este lipsită de ambiguitate, numărul mare de apartamente accesibile prin intermediul acesteia, favorizând un anume grad de anonimitate, în timp ce aceeaşi stradă permite crearea unor legături de prietenie între vecini, încurajând sentimentul comunităţii. Străzile interioare sunt un spaţiu pe care utilizatorii aleg să îl utilizeze uneori doar în anumite momente mai liniştite ale zilei, evitând orele de vârf când „devin un loc de întânire care permite persoanelor izolate să-şi întrerupă zilnic solitudinea, alergând, spre exemplu, în acel moment al zilei pentru a-şi verifica cutia poştală.” (Sylvette Denefle, Sabrina Bresson, Annie Dussuet, Nicole Roux – Habiter Le Corbusier) În paralel cu rolul său de spaţiu de întâlnire, strada interioară – protejată deopotrivă de intemperii şi de pericolul maşinilor – funcţionează ocazional ca un spaţiu de joacă pentru copii sau ca un spaţiu de discuţie preferat de mulţi locuitori. Acestora li se adaugă şi sentimentul de siguranţă, pe de-o parte datorită frecventării continue a străzii de către unul dintre utilizatorii unităţilor de locuit, dar şi datorită accesului semi-controlat în imobil. Chiar dacă diversele practici desfăşurate pe străzile interioare atrag nelipsite discuţii despre respectarea liniştii, în esenţă, ciocnirile cu privire la utilizările admise în acest spaţiu îi întăresc caracterul public tocmai prin negocierea continuă, aflată în strânsă relaţie cu nevoile şi părerile proprii fiecărui utilizator.

Proiectarea Unităţii de locuit, în ansamblul său, este un tot funcţional, un cartier pe verticală, în cadrul căruia sunt amestecate spaţiile private cu cele publice, după o logică în care primele asigură aproprierea celor din urmă, şi au ca rezultat validarea concepţiei iniţiale a imobilului şi, totodată, existenţa unui spaţiu hibrid. Astfel, putem spune că o stradă interioară reprezintă o căutare a unui alt tip de spaţiu, ce se naşte la intersecţia arhitecturii cu urbanismul. 49


Le Corbusier a fost imaginea dominantă a urbanismului modern, ideile sale fiind adoptate în diverse părţi ale lumii, acestea reprezentând reţeta perfectă pentru oraşul viitorului. Unul dintre proiectele realizate în conformitate cu ideologiile arhitectului este Pruitt-Igoe, St. Louis, SUA. Minoru Yamasaki realizează în anii ’50 un nou proiect de locuinţe colective, însumând 33 de edificii a câte 11 etaje fiecare, cu toate că proiectul iniţial avea în vedere realizarea unui ansamblu dinamic cuprinzând clădiri de diferite înălţimi. Idea principală a proiectului a fost de a oferi primele două niveluri (parterul şi nivelul unu) spaţiilor publice, accesibile întregii comunităţi. Întreaga zonă verde ce înconjura clădirile era un „râu de verdeaţă” ce îşi găsea cursul normal printre acestea. Accesul către modulele de locuit se realiza prin intermediul unor coridoare ce ulterior au devenit locul perfect pentru săvârşirea actelor criminale. Locuitorii acestui complex erau în mare parte familii formate din copii şi un singur părinte, majoritatea populaţiei fiind de culoare, fapt ce a condus soarta întregului ansamblu la un dezastru sigur într-un timp relativ scurt. Din cauza faptului că parterul era un spaţiu comun, destinat tuturor persoanelor, fără nicio delimitare clară ce ar putea sugera măcar apartenenţa la vreunul dintre edificii, locuitorii nu s-au putut identifica cu acesta, zonele devenind nesigure şi mereu expuse pericolului. „Râul de verdeaţă” a devenit un râu al gunoiului şi mizeriei. Spaţiilor verzi haotice, li s-au alăturat şi coridoarele de acces, scările, lifturile, etc. vandalizate şi distruse. 50

Acest cartier modernist nu a fost un loc dorit de locuitorii săi, nefiind vreodată ocupat mai mult de 60%. Curiozitatea acestui fenomen apare însă în momentul în care încercăm să privim dincolo de faţadele distruse, imaginea insalubră şi periculoasă. Privit din perspectiva interioară, se poate observa cum apartamentele erau îngrijite, personalizate, oamenii acordând atenţie propriei locuinţe, ceea ce întăreşte ideea de apartenenţă, proprietate şi nevoia de intimitate. Oamenii nu au putut transforma spaţiul exterior într-un loc agreabil şi plăcut pentru petrecerea timpului liber, nu au simţit nevoia de a închega o comunitate sau de a face parte din una, tocmai din cauza faptului că nu au reuşit să se identifice cu acesta, ceea ce a condus inevitabil la respingerea sa şi refugierea în interiorul unităţilor de locuit. Consecinţă a tuturor acestor probleme, în anul 1972, la data de 16 martie, încep demolările în cadrul ansamblului. Charles Jenks afirmă că această dată este semnificativă întrucât „marchează ziua în care mişcarea modernistă a murit”. Proiectul Pruitt-Igoe este considerat un eşec total, întrucât până şi integrarea sa în contextul urban existent a fost imposibilă, ducând la izolare.


Un alt proiect semnificativ pentru ilustrarea practică a modelor moderniste ale lui Le Corbusier este Park Hill Estate, Sheffield. Ansamblul a fost realizat între anii 1957-1961, fiind realizat sub îndrumarea lui Jack Lynn şi Ivor Smith, care au urmat modelele ideologie ale lui Le Corbusier, dar şi noile ideologii propuse de cuplul Smithson în cadrul unui proiect de locuinţe desfăşurat în Londra. Noua idee promotoare a acestui tip de proiect este realizarea „străzilor în cer”, însemnând o serie de galerii sau coridoare de lungimi mari, ce deserveau accesul, simulând imaginea urbană a unei străzi.

Aspectul organic al structurii urbane era susţinut de sinuozitatea clădirii şi de realizarea faţadelor într-o manieră dinamică (beton brut cu accente de culoare portocaliu, galben sau roşu). Deşi iniţial proiectul părea a fi unul de succes, ulterior, ocuparea locuinţelor cu persoane aparţinând unor familii destrămate sau sărace, a condus la apariţia criminalităţii şi a violenţei, „străzile din cer” fiind locul perfect pentru desfăşurarea acestora. Întregul ansamblul a ajuns să fie numit după o închisoare americană, „Saint Quentin”. Deşi proiectul în sine a eşuat, devenind un loc al vandalizării, acesta nu a sfârşit în aceeaşi manieră ca Pruitt-Igoe, fiind ulterior introdus în Patrimoniul Arhitectural, urmând ca mai târziu să fie restaurat şi dat din nou spre utilizare publică.

51


04

MODELE ALE LOCUIRII DUPĂ CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Întreaga mişcare modernistă a avut ca scop principal rezolvarea problemelor locuirii insalubre din secolul al XIX-lea, ceea ce a condus, însă, la înlocuirea acestora cu altele noi. Relaţia dintre terenul liber şi terenul ocupat a fost complet schimbată. Ţesutul tradiţional era alcătuit dintr-o reţea specifică de străzi organizate după o structură ierarhică, existând o diviziune a terenului în loturi individuale, un raport caracteristic între terenul construit şi cel liber şi o repartiţie clară a spaţiilor private şi a celor publice. Locuirea era integrată în timp ce clădirile publice erau izometrizate în pieţe. Acest mod de organizare a fost dintotdeauna calitativ întrucât s-a născut organic, corespunzând în totalitate stilului de viaţă caracteristic comunităţilor urbane. Înlocuind structura tradiţională, modernismul a transformat spaţiul oraşului într-un teren destinat amplasării obiectelor, urmărindu-se o singură regulă, cea lipsită de orice ordine. Tot acest haos a condus, inevitabil, la o confuzie la nivelul imaginii oraşului, dar şi la nivel social. Relaţia dintre centru şi ţesut. Construcţiile publice ce delimitau centrul oraşului erau iniţial susţinute de ţesutul compact al pieţei. Modernismul a promovat desfiinţarea acestui ţesut alcătuit din locuinţe integrate şi străzi definite prin faţade. Sub aspectul noii ideologii, centrul cu greu îşi caută o nouă identitate care să-l deosebească de cartier. Confuzia semnificaţiilor. Modernismul şi-a expus toate obiectele arhitecturale tridimensional, înconjurate de un teren liber, asemeni monumentelor, indiferent de programul găzduit sau de importanţa lor socială. Blocul insipid de locuit, deşi repetat într-un mod obositor, tronează asemeni catedralelor, în ciuda faptului că a fost respins de societate. Rezultatul a fost neutralizarea caracterului expresiv şi a semnificaţiilor clădirilor. 52

Haosul vizual. Acesta a fost o urmare a lipsei unei structuri urbane bine definite. Structurarea cea mai comună a unui spaţiu constă în existenţa unui centru ce oferă atracţii culturale, comerciale, artistice, etc, şi a căilor de legătură. În oraşul tradiţional, această organizare era generatoare de imagini cu care oamenii se puteau identifica cu mare uşurinţă, în timp ce modernismul, prin repetitivitatea imaginii urbane ce avea în centrul său blocul, a condus la o stare de confuzie. Lipsa caracterului specific al domeniilor. Aceste caracteristici fac referire la morfologie, funcţiuni, compoziţie etnică, nivel social. Asamblarea unor obiecte arhitecturale fără existenţa unui coagulant este vinovată de dezorientarea oraşului modernist. Absenţa pragurilor şi limitelor dintre domenii sau slaba lor calitate. Existenţa unui râu, a unui deal, un pod, un portal sau un fragment de zid, acestea au fost încă din antichitate considerate elemente de orientare şi, implicit, creau plăcerea descoperirii noului spaţiu aflat dincolo de aceste limite. Modernismul distruge în totalitate acest concept. Noua imagine urbană este lipsită de orice delimitare sau existenţă a unei bariere, ceea ce a dat naştere sentimentului de neapartenenţă la nivel social, omul fiind incapabil a-şi mai găsi locul cu care se poate identifica. Lipsa micilor repere familiare. Existenţa oricărui element urban de mici sau mari dimensiuni (turn, fântână, poartă, zid, obiecte de artă) oferă spaţiului calitatea unui ansamblu al „locurilor”. Uşor de recunoscut, agreabile şi relevante, acestea duc la relaţii de comunicare şi apropiere între membrii comunităţii şi mediul construit existent. Acest aspect ajută la crearea unor stări de confort şi imprimă în psihicul oamenilor sentimentul de apartenenţă.


Dispariţia străzii şi a pieţelor pietonale. Strada a fost înlocuită cu marile bulevarde funcţionaliste ce aveau un singur scop, cel al asigurării traficului auto, în timp ce intersecţiile carosabile au înlocuit piaţa. Toate aceste schimbări au contribuit la definirea unui caracter neprietenos al mediului urban, strada devenind obositoare şi neinteresantă. Criza relaţiei cu natura. Pentru modernişti, natura s-a rezumat doar la o fâşie verde aruncată întâmplător în jurul unităţilor de locuit, transformând mediul într-un univers indiferent, artificial. Pus în faţa unui astfel de „mediu natural”, omul a pierdut relaţia de dialog, aceasta fiind prea săracă, uniformă, impersonală şi lipsită de control. Criza relaţiei public – privat. Modernismul a dăruit publicului întregul teren neconstruit, însă această libertate totală l-a făcut atât de insipid, încât oamenii au devenit total indiferenţi, apoi inamici. Criza relaţiei cu istoria. Noile unităţi de locuit şi-au găsit locul pe foste ruine ale cadrului istoric tradiţional ce a fost înlăturat, întrucât nu mai putea satisface nevoile noii societăţi funcţionaliste. Acest „viciu” modernist a fost exploatat ideologic de regimurile totalitare, care au folosit această mişcare pe post de unealtă a puterii. Criza relaţiei dintre locuinţă şi mediul urban. În viziunea modernistă, locuinţa era construită dinspre interior către exterior, urmărind în mod strict satisfacerea nevoilor de natură consumeristă şi ignorând cu desăvârşire orice criteriu cu privire la structură, formă, înălţime, vecinătăţi, relaţii, etc.

53


După împânzirea centrelor şi periferiilor oraşelor lumii cu cartiere de blocuri şi superblocuri moderniste imune la context, ori cu covoare nesfârşite de locuinţe sociale tipizate, identice, a devenit evident că aceste valori de randament nu puteau să concilieze adevărul universal cu particularităţile regionale, progresul cu tradiţia, stilul universal cu identităţile culturale locale, scara supraumană cu dimensiunea omenescului. Fondată în anul 1953, în cadrul congresului al 9-lea al C.I.A.M., Team X (Team ten/10) a provocat o schismă în sânul Modernismului. Dezamăgită de separarea funcţională propusă de Carta de la Atena, şi anume: Locuire, Muncă, Recreere şi Transport, precum şi de pierderea din vedere a dimensiunii omenescului, generaţia tânără de arhitecţi a căutat alte criterii de generare a spaţiului urban. Primii membri ai acestei noi grupări au fost arhitecţii olandezi Jacob B. Bakema, J.H. van den Broeck şi Aldo van Eych. Răspunsul echipei la raportul celui de-al 8-lea congres C.I.A.M. din 1951 a fost simplu, condensat într-un singur paragraf: „Omul se poate uşor identifica cu inima lui, dar nu tot atât de uşor cu oraşul în care locuieşte. „Apartenenţa” este o nevoie emoţională de bază, asocierile ei sunt primare. Derivând din „apartenenţă”, „identitatea” vine să îmbogăţească vecinătăţile. Strada scurtă şi îngustă a mahalalei câştigă acolo unde dezvoltările spaţioase adesea pierd”. (Kenneth Frampton, Modern Arhitecture, a critical history)(1) Se poate observa în ultima propoziţie o opoziţie clară, programatică, la contextul corbusian al Cartei de la Atena. Îngustimea devine o caracteristică mai valoroasă decât lărgimea, atunci când generează identitate şi apartenenţă. Team X pune în discuţie însăşi problema realizării echităţii cu preţul dispariţiei sentimentelor de apartenenţă şi identitate, absente la nivelul locuirii de masă din epocă. În acelaşi timp, mahalaua, cartierul mărginaş şi sărac, este ridicată la gradul de exemplu pentru satisfacerea unui set de nevoi primare, fără de care nu se poate locui. Scara umană devine o scară a identităţii şi nu una a uniformităţii. La nivelul obiectului de arhitectură, Team X refuză cu vehemenţă gândirea potrivit căreia scara umană rezidă din satisfacerea optimă a unor nevoi gabaritice perfect măsurabile, în favoarea satisfacerii nevoilor imposibil de cuantificat prin apartenenţă, identificare şi bucurie produse de locuinţă. „Nimeni nu ar trebui să creadă, conform dogmelor stabilite la Frankfurt, că este o idee bună să defineşti limitele spaţiale pentru a putea prepara o omletă mai repede.” (Giancarlo De Carlo – membru Team X)(2)

54

Membrii acestei grupări au fost desemnaţi pentru realizarea şi susţinerea celei de-a 10-a întâlniri C.I.A.M. de la Dubrovnik în 1956. Înainte, însă, de această dată, aceştia au stabilit o întâlnire la Doom, propunând Doom Manifesto ce promova în totalitatea ideea necesităţii particularităţilor, în detrimentul mişcării internaţionaliste. Apropierea socială, identificarea cu locul şi identitatea personală erau noile ideologii promovate. Oraşul nu mai era văzut ca un cumul al unităţilor cu rol funcţionalist, ci ca o punte de legătură ce dă naştere ideii de apartenenţă, în special prin intervenţiile la nivel de locuinţe, stradă sau cartier. „Strada nu mai este doar un mijloc de acces, ci o arenă a expresiei manifestării societăţii”. (Smithson şi Smithson, 1967) Congresul din 1959, ţinut la Otterlo face tranziţia între C.I.A.M. şi Team X. Aldo van Eyck prezintă diagrama „De noi, pentru noi” care ilustrează principiul conform căruia „dacă omul este atât subiectul cât şi obiectul arhitecturii, înseamnă că trebuie cu necesitate să îl creeze pe ultimul de dragul primului.” (Aldo van Eyck – Projekten 1948-61), punând astfel bazele unui nou umanism în arhitectura modernă. Un alt reprezentant olandez, John Habraken, înţelege că gravitatea problemei puse de sistemul de producţie de locuinţe sociale nu ţine doar de existenţa fenomenului. A proiecta mai multe locuinţe simultan reprezintă o modalitate utilizată încă din antichitate, problema actuală însă constă în faptul că producţia de masă ajunge să fie privită doar ca unică metodă de a rezolva cererea de locuinţe, reducând beneficiarul doar la numerele statisticilor şi transformând scara umană în scară medie. În acest mod se apără grupurile de utilizatori fictivi: familii mari, familii reduse, necăsătoriţi, vârstnici, grupuri de gen, artişti, etc., susceptibile să genereze un anumit răspuns arhitectural personalizat. Acest lucru se întâmplă împotriva naturii societăţii care niciodată nu s-a organizat după un tipar asemănător, arhitectul ajungând astfel să proiecteze o locuinţă pentru 3,5 membri. „Producţia de locuinţe sociale este inadmisibilă în contextul locuirii la scară mare.” (J. Habraken) În experienţa sa arhitecturală, Habraken porneşte de la rezolvarea nepotrivită a locuinţelor, pentru marea masă imediat după război, de la standardizare, uniformizare, care nu răspunde nici pe departe nevoilor individuale ale utilizatorilor. Acesta atrage atenţia că situaţia cu care se confruntă societatea nu este o problemă a noilor tehnologii, ci a modului de înţelegere a conceptului de locuire colectivă. Habraken propune conceptul de structuri – suport ca alternativă pentru construcţiile în masă, acesta fiind punctul de origine al ideii de arhitectură flexibilă, evolutivă în


timp, adaptabilă, versatilă. Arhitectul promovează ideologia unei locuinţe văzută nu ca un produs, ci ca un proces, ce permite utilizatorului final să ia decizii în conformitate cu propriile nevoi, încadrânduse în acelaşi timp în structura cadru. Ideile pot fi interpretate şi în cazul spaţiilor şi edificiilor publice destinate comunităţii, întreaga idee de structură-cadru ce permite evoluţia spaţială, schimbarea de funcţiuni, chiar eliminarea anumitor părţi şi înlocuirea cu altele noi, fiind extrem de utilă şi la nivelul modelării sociale. Ia naştere astfel conceptul unei clădiri deschise, openbuilding. Unul dintre proiectele reprezentative ale perioadei, îl constituie cartierul amplasat la periferia oraşului Amsterdam, Bijlmermeer. Prelungire sudestică a Amsterdamului aflată într-un proces continuu de restructurare, cartierul modernist Bijlmermeer a fost conceput în anii ’60 de arhitectul Siegfried Nassuth ca o alternativă mai fericită şi mai sănătoasă pentru locuirea din zona centrală a oraşului. Acesta este un model exemplar de oraş-grădină vertical, configurat după principiile ideologice C.I.A.M., compus dintr-o serie de bare rezidenţiale aşezate într-o formă hexagonală, cu interspaţii verzi ample şi cu traficul auto rezolvat într-o formulă suspendată, detaşat fiind de cel pietonal. Deşi a beneficiat de un început promiţător, entuziasmul pentru soluţiile radicale ale noului cartier a scăzut pe măsura creşterii constrângerilor economice din timpul execuţiei. La aceasta s-a mai adăugat şi anxietatea generată de rezolvările spaţiale inedite, transformând proiectul într-o progenitură bizară şi neînţeleasă a urbanismului modernist. Formele sociale de segregare şi ghetoizare – concentrare a populaţiei de provenienţă surinameză şi ghaneză – care nu au întârziat să apară în umbra superbloc-urilor, au condus ulterior la o serie de intervenţii de transformare substanţială din partea autorităţilor locale. Structurile tip fagure ale barelor rezidenţiale au fost înlocuite de un ţesut suburban conformat după cerinţele pieţei imobiliare ca să poată atrage clasele cu un venit mediu sau chiar ridicat, balansând astfel compoziţia socio-economică a cartierului. Din nefericire acest proiect măreţ a urmat soarta tuturor proiectelor asemănătoare din restul Europei. Dincolo de problemele sociale ridicate, cartierul a existat sub forma unui oraş satelit, transportul public nefiind dezvoltat la momentul respectiv, ceea ce a condus inevitabil spre izolare. Bijlmermeer a constituit un cartier problemă încă de la început şi, în ciuda tuturor încercărilor de revitalizare, ridică constant aceleaşi probleme. Putem spune că proiectul în sine este dovada vie că o arhitectură funcţionalistă de dimensiuni gigantice şi 55


percepută ca o soluţie ideală pentru toate problemele locuirii şi integrării umane va rămâne mereu un loc nedorit, respins în totalitate de natura firească umană. Conceptual, eşecul Modernismului derivă din eliminarea dimensiunii utilizatorului din sfera arhitecturii, prin metoda utilizată pentru a o produce, şi anume industrializarea. Preluând modelul industrial ce transformase produsele manufacturiere în produse de serie mare, acestea devin accesibile unui public din ce în ce mai larg. Modernismul încearcă producţia de locuinţe sociale identice, ca unică soluţie pentru rezolvarea crizei locuinţelor în mediul urban, fără a chestiona nevoia însăşi de industrializare a oraşelor. Practic, arhitecţii modernişti au căutat metoda rezolvării unei probleme, în loc să îşi concentreze atenţia şi creativitatea pe necesitatea rezolvării acesteia, ori pe realitatea ei. Astfel, nevoia de locuinţe de masă în mediul urban a primit drept soluţie cartierul locuinţelor sociale, menit a fi ocupat şi utilizat de către „omul unidimensional” (Marcuse). „În locul disconfortului mizeriei şi confuziei, am dobândit plictiseala igienei. Mahalaua a dispărut, dar ce a înlocuit-o? Nimic altceva decât kilometru după kilometru dintr-un nicăieri organizat şi nimeni care să simtă că este cineva locuind undeva. Nu a mai rămas niciun microb, dar fiecare cetăţean este un pion dezinfectat pe tabla de şah, fără nicio provocare, duel sau dialog. Mahalaua a dispărut, dar iată apărând mahalaua sufletului.” (Aldo van Eyck)(3) Comparaţia pe care arhitectul o face între tabla de şah şi locuitorii ce nu sunt altceva decât nişte pioni infimi şi finalmente dezinfectaţi, însă mizerabili din punct de vedere sufleteşte, subliniază antiteza dintre gigantismul organizat al cartierelor rezidenţiale şi nedezvoltarea locuirii individuale, întărită de reducerea oricărei posibilităţi de atingere a scării umane privită ca expresie a individualităţii. Apare o nouă ideologie a igienei mintale, acesta fiind curentul ce studiază aglomeraţia urbană din perspectiva repercusiunilor comportamentului uman, fiind legat de o psihologie a comportamentului. Una dintre personalităţile cele mai de seamă ce se remarcă prin promovarea acestui curent este Jane Jacobs (nat. Americană), urbanist şi activist al noului domeniu de interes. Aceasta este una dintre vocile cele mai puternic remarcate în domeniul criticii de arhitectură, întrucât a studiat atent metoda prin care proiectarea urbană a fost transpusă în realitate, mai ales în relaţie cu revitalizările urbane. În scrierile sale putem observa cum atenţia este focalizată către urâţenia noilor cartiere, uniformitatea acestora, lipsa de perspectivă pe care locuinţele sociale noi o aduceau imaginii oraşului, precum şi lipsa unui fundament economic real al unor astfel de intervenţii. 56


Jane Jacobs revitalizează ideea de stradă tradiţională, deservită unui ţesut urban validat de evoluţia istorică, militând atât împotriva supradensificării propuse de Le Corbusier, care abolea strada în favoarea avioanelor, cât şi împotriva densităţii minimale, promovate de Wright, care transforma strada în simplă circulaţie auto. Scara umană a oraşelor se constituie, din perspectiva acesteia, prin validarea în timp a soluţiilor propuse de autorităţile locale, prin intermediul comunicării. Separarea funcţională propusă în cadrul documentului Carta de la Atena, este necesar a fi înlocuită, făcându-se astfel loc unei dezvoltări multifuncţionale, indispensabile vieţii urbane şi vitalităţii comunitare. Alternativa ideologiei de cartierdormitor, ce concentrează şi reduce viaţa oamenilor la o existenţă pe verticală, îi privează de servicii indispensabile şi îi inundă cu spaţii verzi haotice, făcând imposibilă comunicarea dintre două comunităţi învecinate, este locuirea densă, aflată într-un mix al funcţiunilor necesare şi conectată de strada animată şi vibrantă. „A fi uman este în sine dificil. Şi de aceea toate felurile de aşezări (exceptând oraşele imaginare) au probleme. Marile oraşe prezintă dificultăţi din abundenţă, pentru că posedă oameni din abundenţă.” (Jane Jacobs - The Death and Life of Great American Cities). Densitatea mare nu este un pericol, câtă vreme există spirit comunitar şi viaţă în afara locuinţei. Scara cartierelor elogiate de Jacobs este una mică, generată de proximitate şi schimb între străzi scurte şi cvartale de mici dimensiuni. Perioada imediat următoare noilor tendinţe de dezvoltare urbană a fost martora celor mai mari demolări de cartiere de locuinţe istorice: în 1972 Pruitt-Igoe (St. Louis, USA), în 2014 Red Road Flats (Glasgow, UK), în 2006 Carlton Towers (Little London Leeds, UK), The Market Estate (North London, UK), etc. Din nefericire, lecţia despre scara umană a locuirii

nu a fost înţeleasă pe deplin nici măcar observând ilustrele demolări. Putem spune, aşadar, că oraşul începe să îşi recapete indentitatea, spaţiul dintre clădiri revine la viaţă, permiţându-i omului să se reidentifice cu natura, să trezească sentimental de apartenenţă la comunitate, încurajând astfel relaţiile de comunicare între semeni. Putem spune că fundamentarea unei teorii dedicate arhitecturii comunităţii nu se poate face decât printr-o cunoaştere aprofundată a teoriilor actuale ale comunităţii, prin deschidere interdisciplinară şi capacitate de sinteză. Atunci când punem problema unei arhitecturii dedicate comunităţii, cu spaţii şi edificii publice a căror primă menire este de a stimula spiritual comunitar şi de a răspunde cerinţelor comunităţii respective, se conturează un ADN al noii arhitecturi integrate. Arhitectura comunităţii se naşte, astfel, dintr-un echilibru optim în cadrul colaborării arhitect-comunitate-specialişti din domenii conexe, sprijinindu-se pe patru concepte esenţiale: flexibilitate, participare, experimentare şi spirit de comunitate la nivel social.

„Nu este o logică care poate fi supra-impusă orașului; oamenii îl fac, și este pentru ei, nu pentru clădiri, pe care trebuie să ne croim planurile.” (Jane Jacobs)(3)

1. Kenneth Frampton: Modern Architecture, a critical history, Thames and Hudson, New York, 1996, p.271 2. Giancarlo De Carlo: Architecture’s Public (1969), în Blundell Jones, Peter; Doina Petrescu; Jeremy Till, Architecture and Participation, Taylor&Francis, Londra, 2005, pag. 3-22, publicat pentru prima oară în revista Parametro nr. 3:4, 1970, cu titlul original Il pubblico dell’architettura.Traducerea publicată în 2005 aparţine lui Benedict Zucchi. 3. Jacob, Janes, , The Death and Life of Great American Cities

57


05

DESPRE IDENTITATE. INDIVIDUL ŞI SPAŢIUL URBAN ROMÂNESC

„Orașul îți va fură, în văzduh, privirea.” (Nichita Stănescu)

Termenul de „identitate” are o largă întrebuinţare şi o mare varietate de sensuri, fiind de-a lungul timpului abordat diferit în perspectivă istorică, psihologică, socială, antropologică, arhitecturală, urbană, etc. Originea de bază a cuvântului îşi găseşte rădăcinile lingvistice în substantivul latinesc „identitas/tatis”, o derivaţie a pronumelui „idem”, însemnând „acelaşi”. Termenul are o natură comparativă, referindu-se la ideea de împărtăşire a anumitor caracteristici, atribute, etc. Putem spune că identitatea formează, prin identificarea unui subiect cu alţii, relaţii de apartenenţă. La nivel urban, acest tip de relaţii poate fi de tipul individ-comunitate sau individspaţiu urban. Efectul ideologiei comuniste Bucureştiul se caracterizează printr-o evoluţie inegală, haotică şi destructurată. Scăpat de îngrădirea unui sistem „bolnăvicios”, oraşul se întinde cu repeziciune, cu precădere prin materializarea unui vis al noilor şi vechilor locuitori ai „caselor la curte”. Noile ansambluri mizează pe atractivitatea unui „fals rural” înţeles doar în vocabularul formal arhitectural, încercând să reflecte dorinţa unei întoarceri la un model idilic al satului. Creat prin aglutinarea locuinţelor în jurul curţilor domneşti şi mai apoi a bisericilor, Bucureştiul părea la început o aglomerare de sate. Grădinile umbroase, curţile vaste şi livezile s-au păstrat până târziu în perimetrul unui oraş cu mari construcţii eclectice, comparabile cu cele realizare în capitalele europene. Evoluţia acestui oraş se înscrie, la fel ca multe alte oraşe europene, într-o mişcare de transpunere firească a vechilor modele în formele noii arhitecturi. Aşadar, vocabularul arhitectural al noilor curente – eclectismul apărut în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, neoromânescul pragmatic caracteristic începutului secolului XX şi, în special, modernismul anilor ’30 – este preluat pornind de la un model central 58

semnificativ (palatul, vila urbană şi blocul ca unitate de locuire) şi tradus într-o varietate de scări ce reflectă integrarea modelului urban centralizator în toate straturile societăţii. Evoluţia oraşului se înscrie într-un balans firesc între păstrarea unor caracteristici spaţiale şi înglobarea noului vocabular formal al evoluţiei urbane. Căutarea intimităţii a fost dintotdeauna o caracteristică definitorie a locuirii urbane. Oraşul anterior secolului al XIX-lea apare ca un promotor al spaţiilor verzi, în timp ce locuinţele erau amplasate cu retragere faţă de linia străzii, găsindu-şi locul în interiorul unor curţi şi grădini de dimensiuni considerabile. În cadrul acestui ţesut urban transparent ce se structurează organic şi rarefiat în jurul curţilor domneşti şi bisericilor, rămâne dominantă locuinţa individuală. Deşi pentru locuinţele familiilor boiereşti retragerea de la aliniament era o caracteristică esenţială, aceasta poate fi uşor remarcată şi în cazul locuinţelor mai modeste, spaţiul retragerii fiind un spaţiu de tranziţie între exteriorul străzii şi interiorul locuinţei. Trecea între cele două spaţii este marcată de o suită de elemente precum: gardul transparent, poarta, treptele, palierul intrării acoperit. Această trecere graduală către spaţiul privat adopta modelul tradiţional românesc unde putem regăsi acelaşi tipar reprezentat prin prezenţa altor elemente specifice: spaţiul din faţa porţii (podeţul), poarta, gardul, aleea, prispa. Omul a simţit mereu această nevoie de intimitate, fapt pentru care această succesiune graduală i-a oferit un sentiment de siguranţă, intimitate şi în acelaşi timp a sporit nevoia de socializare şi interacţiune cu celelalte persoane aparţinând comunităţii, dincolo de limita privată a locuinţei.


Una dintre cele mai importante schimbări ale mediului de viaţă din Bucureşti s-a petrecut sub instalarea regimului comunist. Scopul ideologiei comuniste era plăsmuirea omului nou, cu o gândire plată, suprimată şi lipsită de iniţiativă, rupt de trecutul său şi de tot ceea ce era el până în acel moment în istorie. Se dorea, aşadar, o ştergere a identităţii, o uitare a tot ceea ce fusese, o mascare forţată a culturii şi personalităţii. În arhitectură şi în deosebi în urbanism, această ideologie s-a manifestat prin preluarea ideilor de sistematizare de tip Haussmannian şi a ideilor modulării şi uniformizării propuse de Le Corbusier. Aplicate cu scopul susţinerii unor idei utopice, cele două modele puse în practică în acelaşi context urban transformă arhitectura într-un instrument de „tortură”, de „mutilare” urbanistică şi psihologică. Strategia comunistă a urmărit în primul rând anihilarea oricărui substrat al coeziunii sociale organice, individul reprezentativ al oricărei societăţi totalitare fiind izolat. Reconstrucţia postbelică a fost văzută în Europa de Est drept imaginea construcţiei socialismului, puternic determinată ideologic. Dacă în perioada interbelică putem vorbi de comunităţi puternic integrate, această imagine dispare ulterior, întrucât ideea comunităţii reprezenta un pericol. Primul atac a fost la nivelul satelor, deoarece se considera necesară neutralizarea comunităţii rurale. Aşadar, în toată această perioadă au fost îndeplinite simultan două condiţii esenţiale existenţei sistemului totalitar: distrugerea comunităţii la sate şi asigurarea forţei de muncă în oraşele angrenate într-un proces masiv şi forţat de industrializare.

Ferdinand Tonnies a promovat în lucrările sale ideea că spiritul comunitar este caracteristic vieţii rurale şi este imposibil de recreat în mediul urban. În ciuda acestei idei, s-au propus soluţii pentru translarea spiritului comunitar în spaţiul urban prin configurarea habitatului urban, după modelul celui rural, cu locuinţe familiale ce asigurau o densitate redusă a populaţiei pe suprafaţa de teren. Cu toate acestea, soluţia comunistă abordată pentru remodelarea imaginii urbane în spaţiul românesc este cea de a crea doar mediul construit, nu şi structurile sociale sau relaţiile ce susţin procesul de urbanizare. Partea cea mai vastă a planului comunist de schimbare a oraşului a vizat însăşi structura Bucureştilor. Cartiere întregi au fost demolate, în locul lor construindu-se sute de blocuri, ce au pătruns şi în centrul oraşului. Distrugerile, demolările masive ale unor cartiere întregi, sau mascarea altora în spatele unor bulevarde cortină au avut ca efect imediat o ascundere, o anihilare a vechii identităţi urbane. Rupturile de ordin social şi spaţial au determinat o segregare greu de rezolvat, iar mascarea sau ignorarea identităţii a condus la o dezorientare culturală a populaţiei. Conceptul de locuire a evoluat astfel odată cu schimbările aduse de ideologia comunistă, impunându-se o dezvoltare a ansamblurilor de locuinţe colective, în detrimentul locuirii naturale de ordin individual caracteristică perioadei interbelice.

59


Locuinţele colective şi problema identităţii spaţiului de locuit sau a spaţiului urban Atât în Bucureşti, cât şi în majoritatea oraşelor din România, apariţia locuinţelor colective s-a manifestat ca o suprimare de identitate, atât în ceea ce priveşte spaţiul urban, cât şi la nivelul omului. Identitatea unui spaţiu este legată de percepţia şi de semnificaţia acestuia pentru componenta umană. Lipsa identităţii înseamnă lipsa ataşamentului populaţiei şi a diversităţii de experienţe ale unui loc, aceasta fiind asociată cu noţiunea de non-spaţiu. Non-spaţiul se poate defini prin inexistenţa unei legături între contextul cultural şi cel emoţional sau între locul fizic şi semnificaţia acestuia. În cadrul ansamblurilor de locuinţe colective, non-spaţiul a devenit caracteristic conceptului de locuire. Migrarea forţată din mediul rural, tradiţional, către noul oraş depersonalizat, alături de transformările din cadrul acestuia şi cele de la nivelul modelului de locuire au avut ca efect schimbarea majoră a traiului. Semnificaţia şi identitatea elementelor de mediu construit în care se desfăşoară viaţa contribuie la identificarea locuitorilor cu spaţiul în care trăiesc şi la apartenenţa de o comunitate. Aceasta a fost, însă, una dintre primele probleme ale conceptului de locuire colectivă impusă în era comunistă, izvorâtă din sentimentul de neapartenenţă. 60

Generaţiile care au fost supuse experimentului comunist nu şi-au găsit identitatea în noul concept de locuire, ceea ce a determinat ca însuşi spaţiul public aferent blocurilor să-şi capete propria personalitate. Acest fenomen s-a produs pe fondul unei lipse de cultură şi identitate a spaţiului colectiv, neexistând o esenţă a lucrurilor. Din cauza impunerii unor reţete copiate după modelele europene sau sovietice, lipsite însă de orice coerenţă, efectul imediat a fost cel al dezorientării culturale. Blocurile au ridicat de asemeni şi problema securităţii politice, ceea ce a privat populaţia de intimitate şi libertate. Percepţia spaţiului public aferent blocurilor de locuinţe a fost mereu afectată de limitele stricte de proprietate şi de conceptul diferit al locuirii. Sentimentul de proprietate aflat în permanentă creştere şi lipsa responsabilităţii asupra imaginii de ansamblu sunt două dintre cauzele ce determină problema estetică cu care se confruntă oraşul contemporan. Vastele spaţii verzi dintre blocurile de tip bară sau turn, deşi dominate de vegetaţie şi amenajări peisagere, nu sunt percepute ca un spaţiu al socializării sau un spaţiu de tranziţie. Nu există o gradaţie a trecerii între spaţiul public şi privat, aceste spaţii verzi fiind percepute doar ca extensii ale spaţiului public.


Deşi „verdele” dintre blocuri este amenajat sau plantat, acesta este perceput ca un vid lipsit de semnificaţie, sentiment susţinut tot mai mult de impersonalitatea arhitecturii realizate şi înlocuirea unor zone ale spaţiilor verzi cu parcaje. Putem spune deci că noua imagine a oraşului industrial modern este cea a individului singur, lipsit de identitate şi privat de orice posibilitate de apartenenţă a unei comunităţi. Toate aceste aspecte au avut ca reacţie imediată izolarea, posibilitatea comunicării sau a consolidării unor noi relaţii la nivel social fiind imposibilă. „În Bucureştiul interbelic oamenii au trăit şi idealul, şi prostia însângerată, au simţit şi rafinamentul extrem, şi opacitatea grosolană, au avut generoşi şi ticăloşi, echilibraţi şi fanatici, lucizi şi fantaşti, buni şi răi, bine şi rău.” (Ioana Pârvulescu)

61


62

V. LOCUIREA ÃŽN CONTEXT EUROPEAN


63


01

IMAGINEA ORAŞULUI CONTEMPORAN

Urbanizarea este un proces care a avut ca scop, în sens larg, creşterea calităţii vieţii, prin crearea unui mediu în care accesul la dotări superioare de ordin economic şi social este facil. Spaţiul urban în sine a dus la schimbarea stilului de viaţă, însă problema calităţii acestuia a prezentat mereu un centru de interes. Tendinţele urbanismului contemporan se opun gesturilor mari ale istoriei recente, gesturi generale care încercau să rezolve toate problemele prin implementarea unor soluţii unice, capabile a fi adaptate la orice context sau mediu social. Astăzi sunt preferate soluţiile locale, diverse, adaptări şi rezolvări mici, adecvate circumstanţelor amplasamentului în sine. Arhitectura se supune oraşului, respectă ţesutul urban existent, dar în maniera în care o propune arhitectul şi o admite critica. În ceea ce priveşte locuirea, soluţiile bazate pe politici şi modele abstracte au fost înlocuite prin investigaţii sociologice, suprapuse peste cercetările pe criterii urbanistice. Astfel, calitatea superioară a vieţii a fost obţinută acolo unde a fost minimizată supremaţia automobilului şi înlocuită dimensiunea umană. Actualele cercetări ce au ca scop revitalizarea ansamblurilor de locuinţe sau o reţesere a zonelor destructurate au ca obiective principale înlocuirea marilor spaţii verzi, percepute ca un vid, prin mici spaţii publice, cu semnificaţii, menite să coaguleze comunitatea în jurul unor valori comune: reabilitarea străzii, a cărei abolire a dus la o destructurare socială şi mentală, revenirea la relaţiile de vecinătate, generatoare de relaţii comunitare, şi dezvoltarea valorilor prin implicarea populaţiei informate în conceperea formelor proprii de locuire. Atât locuirea individuală, cât şi cea colectivă se cer mereu a fi diversificate, urmărindu-se principiul sintezei dintre cultura raţionalistă, structura oraşului sau a zonei în cauză şi relaţiile socio-psihologice existente la nivelul locului. Fiecare proiect ilustrează 64


rezolvarea unei situaţii unice, conform unui scenariu individual de locuire, supus la rândul său culturii locului şi sitului natural existent. Pe măsură ce oraşele devin mai complexe şi mai interconectate la scară globală, la fel se întâmplă şi cu provocările şi oportunităţile cu care acestea se confruntă. Circumstanţele de natură economică, socială şi naturală, generează schimbări constante în raport cu funcţiunile şi forma oraşelor. Pe tot teritoriul Europei, aceste concepte coexistă şi, deşi contextul în care acestea se manifestă este unul diferit, provocările sunt de cele mai multe ori aceleaşi, la fel cum se întâmplă de multe ori şi cu soluţiile. Planuri pentru noi oraşe-grădină se regăsesc şi acum în agenda politică din cauza presiunii demografice şi a unei neobosite dorinţe de expansiune, în timp ce situri industriale de mari dimensiuni din interiorul oraşelor zac deseori neocupate din cauza valorilor supraevaluate ale terenurilor şi a riscurilor aşteptărilor legate de profit. Stilul de viaţă urban cunoaşte o nouă înfăţişare ce se datorează generaţiilor tinere, cu un nivel mai scăzut al veniturilor şi o abordare diferită a locuirii urbane, izvorâtă în principal din necesitate. În unele cazuri, înmulţirea autoturismelor şi căutarea statutului şi a recunoaşterii sociale au determinat fenomenul de extindere. Nivelul drastic al depopulării oraşelor-satelit industriale care au eşuat a generat tipare extinse de migrare direcţionate către un număr mic de centre economice ce au reacţionat prin expansiunea către zonele interioare preponderent rurale, prin intermediul unor dezvoltări adeseori speculative. În toate aceste spaţii, se duce în permanenţă o luptă pentru ca zonele interioare şi cele exterioare să îşi păstreze relevanţa, productivitatea şi atracţia, atât pentru spaţiul privat, cât şi pentru cel public, pentru întreg şi pentru părţi, pentru comunitate şi pentru individ. Pentru a evolua şi a supravieţui acestor fluctuaţii constante, este important să redescoperim graniţele interioare ale oraşului, dar şi hotarele urbane, considerându-le praguri, locuri propice experimentării şi comunicării, întrucât ceea ce este relevant pentru unul dintre ele îl influenţează pe celălalt.

65


Cartierul Transvaal Noord – Den Haag (The Netherlands/Olanda) Transvaal Noord este un district din centrul oraşului Haga, supus unor transformări continue. Dintr-un cartier muncitoresc în cea mai mare parte, a devenit o zonă defavorizată, poate una dintre cele mai afectate din ţară, cu niveluri ridicate de şomaj şi o reputaţie negativă în general. Zona a trebuit să facă faţă unor schimbări sociale substanţiale generate de valurile continue de imigranţi. Aici se regăsesc cele mai multe gospodării cu venit redus din Haga, iar stocul de locuinţe este relativ ieftin şi neîntreţinut. De-a lungul anilor, zona s-a confruntat cu numeroase încercări de reconstruire sau regenerare, fără însă a se finaliza cu un rezultat favorabil. Deşi sărăcia este actualmente o chestiune legată mai mult de statistică, nivelul de sărăcie nu poate fi concluzionat după o simplă vizualizare a spaţiului. Se poate confirma, însă, că segregarea este un proces lent, cu finalitate sigură. Numărul mare de garduri şi porţi, exemplu reuşit de diversificare şi reconstrucţie a cartierulu pentru spaţiile publice şi noile dezvoltări rezidenţiale, deopotrivă, este un semn clar că zidurile invizibile cu rol de segregare a gentrificării încep să se insinueze în lumea reală. Proiectul propus în acest cartier a vizat reconstrucţia de locuinţe, ameliorarea calităţii spaţiului public şi dezvoltarea locală. În afara lucrărilor deja avansate pe teren, principalele provocări au fost identificate cu ajutorul observaţiilor făcute direct pe sit. În primul rând, s-a identificat o serie de calităţi ale amplasamentului iniţial ce au fost ignorate cu desăvârşire. Oportunităţile oferite de cartier erau: gradul ridicat de accesibilitate către centrul oraşului, legăturile familiale personale puternice şi legăturile cartierului cu comunitatea, existenţa facilităţilor cu caracter comercial, existenţa unui număr mare de spaţii publice şi o dorinţă a populaţiei de a trăi în acel spaţiu pentru cel puţin următorii 10 ani. Luându-se

66

în calcul toate aceste elemente puternice ca puncte de plecare, abordarea reconstrucţiei cartierului s-a bucurat de o soluţie simplă ce oferea flexibilitate. Strategia s-a bazat pe un concept simplu de a crea o platformă fizică şi socială, care să sprijine cooperarea şi dezvoltarea tuturor părţilor interesate, inclusiv Asociaţia de construcţie a locuinţelor, rezidenţii şi municipalitatea. Această platformă realiza un mecanism de producţie pe termen lung ce putea fi folosit pentru tipuri de intervenţii şi proiecte din cadrul districtului, nu doar pentru locuinţe şi spaţiul public. Obiectivul central al strategiei de construcţie a locuinţelor a fost garantarea faptului că părţile locale interesate îşi vor atinge scopurile în diferite grade şi că dialogul din cadrul cartierului se va axa în principal pe nevoile şi aspiraţiile locale şi mai puţin pe estetică şi pe fluxurile de venituri. Pentru o comunitate precum cea aparţinând cartierului Tranvaal Noord, existenţa facilităţilor şi spaţiilor cu caracter comun consolidează legăturile din zonă, ajutând comunitatea să-şi găsească resurse în interiorul său pentru a putea funcţiona . Strategia de reconstrucţie a spaţiilor publice s-a centrat pe transformarea spaţiilor monotone, anoste şi lipsite de atractivitate în locuri adaptabile, cu care utilizatorii, indivizii sau grupurile să se poată identifica şi pe care să îşi dorească să le folosească pe tot parcursul anului pentru o variatate cât mai mare de activităţi. De asemenea, a fost importată restabilirea conexiunii cartierului cu restul oraşului, apelându-se la deschiderea traseelor pietonale şi de biciclişti, şi implicit reactivarea unor zone aflate în proximitatea amplasamentului, cu scopul de a spori spiritul comunitar. Această abordare a fost completată prin propunerile de diversificare a vitrinelor active în tot cartierul, încurajând astfel comerţul şi antreprenoriatul la scară mică. Întregul proiect s-a axat pe respectarea conceptelor de vizibilitate, accesibilitate, flexibilitate, grijă faţă de spaţiile verzi şi mediile de lucru atrăgătoare.


67


02

RELAŢII SPAŢIALE ÎNTRE PUBLIC ŞI PRIVAT

Relaţiile spaţiale se realizează prin definirea raportului în care se află clădirile sau spaţiile cu caracter privat şi pietonalele adiacente. O astfel de analiză îşi orientează atenţia către înţelegerea modului în care clădirile de locuinţe relaţionează cu reţeaua stradală (atât cea pietonală cât şi cea auto), modul în care accesele în unităţile de locuit oferă un caracter specific pietonalelor, delimitarea şi gradul de profunzime dintre spaţiul privat şi cel public, vizibilitatea şi transparenţa între cele două lumi, susţinută prin aportul prezenţei acceselor şi al ferestrelor orientate direct către stradă. Toate aceste elemente au devenit esenţiale în proiectarea noilor complexe de locuinţe întrucât acestea asigură calitatea vieţii sociale a comunităţii. Studiul de caz prezentat are în vedere analiza a patru amplasamente de locuinţe colective în scopul analizării comportamentului uman şi a modului în care acesta influenţează spaţiul public dintre clădiri. Cele patru cazuri se caracterizează astfel: două cartiere realizate înaintea celui de-al doilea Război Mondial – unul dintre acestea prezintă mari probleme la nivel social (Ondiep, Utrecht), iar cel de-al doilea fără astfel de probleme (Hof van Delft, Delft), şi alte două cartiere realizate după război, alese după acelaşi tipar – cu probleme la nivel social (Oosterwel, Gouda) şi fără (Ommoord, Rotterdam). În încercările de a analiza aceste amplasamente, urbaniştii, sociologii, arhitecţii, alături de toţi cei interesaţi să caute răspunsuri şi, ulterior, soluţii pentru rezolvarea problemelor sociale, au încercat să înţeleagă modul în care spaţiul comun dintre clădiri, spaţiul cartierului, poate influenţa comportamentul uman. Cartierul tipic dezvoltat înaintea războiului este compus din străzi mici şi locuinţe înşiruite ce formează unităţi compacte. În cadrul acestui tipar, relaţiile de vecinătate sunt destul de puternice, fiecare 68

cunoscându-şi vecinii. La nivel stradal, există un grad mare de vizibilitate din interiorul locuinţelor către spaţiul public, această transparenţă fiind posibilă şi în sens reciproc. Modelul cartierului dezvoltat după război cunoaşte o conformare diferită, acesta fiind alcătuit dintr-o înşiruire a locuinţelor despărţite de ample spaţii libere. Străzile pietonale sunt mult prea ample, ceea ce reduce către inexistent orice grad de vizibilitate între spaţiul interior al locuinţelor şi cel public exterior, de multe ori acestea nefiind măcar orientate paralel cu unitatea de locuit. Se poate remarca un grad scăzut de control la nivel social, ceea ce a determinat implicit un număr foarte mic de uşi sau ferestre orientate către stradă. Mai mult decât atât, străzile pietonale oferă slabe conexiuni cu restul oraşului, ceea ce determina existenţa unei separări între traficul auto şi cel destinat pietonilor sau bicicliştilor.


d On

• Locuințe înșiruite și blocuri de mici înălțimi (dinamism compozițional) • Existența unui parc central • Spațiile publice se limitează strict la alei pietonale și la spațiile verzi amenajate • Intrările principale sunt deschise direct către străzile pietonale • Existența spațiilor comerciale și a clădirilor cu caracter public • Comunitatea și relațiile sociale sunt puternic dezvoltate

SUCCES

t rech t U , iep

• Puține apartamentelor la parterul clădirilor • Inter-vizibiliate redusă • Spații verzi neamenajate și neîntreținute • Accesele sunt ascunse • Număr mare al locatarilor fără loc de muncă • Lipsa spațiilor cu caracter public/comercial • Srăzile pietonale prezintă nesiguranță • Segregare la nivel de comunitate

EȘEC

Oos ter we i, G

o

• Dispunerea apartamentelor la parterul clădirilor • Vizibilitate ridicată între spațiul interior și cel pietonal • Spații verzi amenajate și întreținute • Comunitatea și relațiile sociale sunt puternic dezvoltate • Transport în comun • Spații pentru parcări special amenajate • Spații cu caracter comun aflate în interiorul cartierului- cămin pentru bătrâni

REALIZAT DUPĂ CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Om

a

m oo

ud

, rd

am erd t t Ro

REALIZAT ÎNAINTEA CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Ho fv an

D

t, D elf

elft

• Cel mai rău famat cartier din Olanda • Lipsa apartamentelor la parterul clădirilor • Inexistența ferestrelor orientate către aleile pietonale • Spații verzi mari neamenajate • Inexistența unei străzi principale de circulație care să traverseze cartierul • Accesul în cartier se realizează perimetral (multiple accese laterale) • Criminalitate ridicată • Majoritatea locatarilor sunt imigranți (70%) și nu au un loc de muncă stabil • Străzile pietonale reprezintă un pericol • Segregare la nivel de comunitate

69


03

MODELE DE LOCUIRE DINCOLO DE LOCUINŢĂ

Locuirea pentru vârsta a treia Până în secolul al XVIII-lea, grija şi nevoia unei atenţii speciale acordate persoanelor de vârsta a treia nu exista, datorită unei mortalităţi crescute. Odată cu diversificarea programelor şi instituţiilor sociale, datorită schimbării obiceiurilor de trai şi creşterii demografice, interesul acordat acestei categorii a populaţiei va cunoaşte o creştere semnificativă. În decursul ultimelor secole, s-a constatat nevoia din ce în ce mai ridicată pentru găsirea unor soluţii de locuire adecvate, cu costuri scăzute, uşor de întreţinut şi care să ofere persoanelor vârstnice un anumit grad de confort atât la nivel fizic cât şi la nivel psihosocial. Generaţia vârstnicilor se confruntă în perioada contemporană cu o ruptură de ritm, rost şi loc în societate. Lipsa comunicării între generaţii îi aşează pe cei aparţinând vârstei a treia într-un teritoriu izolat, doar al lor. Înaintând în vârstă, persoanele încep a se confrunte cu probleme de sănătate, dar şi cu un sentiment al inutilităţii, care uneori este mai grav decât deprecierea stării fizice. Acesta este principalul motiv pentru care un ansamblu rezidenţial destinat persoanele de vârsta a treia trebuie să combine componenta rezidenţială cu acele activităţi menite să remedieze aceste probleme legate de izolare, însingurare. Locuirea pentru vârstnici ridică probleme sociale întrucât persoanele aparţinând acestor centre vor fi rezidenţi permanenţi, cel mai probabil, ceea ce înseamnă că această nouă „casă” devine, dincolo de lăcaşul de adăpost, un spaţiu social ce oferă sentimentul de integrare şi apartenenţă la comunitate. Important în proiectarea unui astfel de spaţiu pentru vârstnici este înţelegerea problemelor îmbătrânirii şi încercarea de a satisface, prin arhitectura creată, nevoile emoţionale, sociale, religioase, fizice şi de recreere. Există o serie de premise ce stau la baza realizării unui astfel de centru pentru locuire. Aşadar, construcţiile trebuie să: ofere calităţile unui spaţiu 70

rezidenţial pentru a fi o alternativă moderată la ideea de casă, este necesară abordarea noţiunii de intimitate a spaţiului, asumarea unei atitudini socio-culturale, transformarea conceptului public – privat într-un spaţiu multiposibil, dinamic şi plin de viaţă, şi respectarea unor deziderate etice şi sociale precum: comunicarea, interacţiunea socio-culturală, reapropierea de natură, reintegrarea vârstnicilor în grupuri mici cu apartenenţă ridicată, delegarea responsabilităţilor familiei. Nursing Home – Alcacer do sal, Portugalia (Aires Mateus Architects) Proiectul Nursing Home aduce o importantă inovaţie în domeniul locuinţelor pentru vârstnici, fiind elaborat pornind de la modul de viaţă al unei comunităţi speciale, precum cea a persoanelor de vârsta a treia. Această casă pentru bătrâni, îmbină funcţiunile de specializare cu cele de cazare, însă proiectul constituie o reinterpretare a acestui program de arhitectură prin accentuarea componentei de socializare. Nevoia unei vieţi sociale şi totodată nevoia de intimitate au fost realizate cu succes, totalitatea modulelor independente fiind compusă într-un întreg expresiv. Faţada clădirii este realizată asemenea unui tipar al tablei de şah, jocul de lumină şi umbră creat provoacă alăturarea ingenioasă a volumelor. Simplă, dar interesantă, construcţia în sine se compune dintr-o serie de elemente cu forme arhitecturale clare, de mari deschideri ce răspund în cel mai mare grad necesităţilor rezidenţilor. Un aspect foarte important în compoziţia acestui ansamblu este posibilitatea accesului fiecărui locatar din propria unitate de locuit către grădină. Proiectul arhitecţilor portughezi este o demonstraţie a faptului că un centru rezidenţial pentru vârstnici nu trebuie să fie un spaţiu tradiţional şi că designul contemporan poate fi adaptat cu uşurinţă acestei funcţiuni, atâta timp cât sunt îndeplinite necesităţile prioritare, şi anume cele de factură socială.


71


Senior Citizens Redidence – Altenmarkt, Austria (Kadawittfeldarchitektur) Structura ansamblului rezidenţial pentru vârstnici, împreună cu centrul social, sunt situate de-a lungul axei est-vest ce împarte amplasamentul în două spaţii în aer liber cu caracteristici spaţiale diferite. Spaţiul public ce se ridică între clădiri formează un punct de întâlnire între vârstnici şi populaţia oraşului. Grădina privată asigură persoanelor în vârstă o serie de activităţi în aer liber, atât într-un mod independent, cât şi sub supravegherea personalului medical în cazul în care este necesar. Complexul asigură o serie de activităţi cu rolul de a oferi în permanenţă un motiv de activitate şi preocupare, precum: îngrijirea pomilor fructiferi, a florilor, etc. Punctul central al spaţiului interior este foyerul multifuncţional, ce cuprinde funcţiuni precum recepţia, sala de mese şi spaţiul destinat evenimentelor. Tonurile calde utilizate la interior sunt cele care caracterizează atmosfera, având şi un dublu rol în orientarea spaţială din cadrul complexului. Luminatoarele şi ferestrele mari permit pătrunderea unei cantităţi considerabile de lumină naturală şi aer curat în interior, toate aceste elemente sporind în mod evident calitatea spaţiului interior, atât a celui comun cât şi a celui privat. Întreg ansamblul, prin asocierea tuturor funcţiunilor sale, devine un spaţiul al socializării, iar calitatea şi gradul de atenţie oferit elementelor componente (circulaţii, iluminare, delimitarea spaţiului, ambianţă, etc.) sporesc şi întăresc totodată calitatea vieţii persoanelor de vârsta a treia. 72


Locuirea pentru tineri Una dintre noile forme de locuire este cea a locuinţelor destinate tinerilor. Atât în situaţia bătrânilor, cât şi în cea a tinerilor, locuinţele sunt temporare, însă pot fi privite din perspective diferite legate de intrarea şi ieşirea din scena vieţii sociale. Una dintre cele mai des întâlnite forme aparţinând acestei categorii de locuinţe sunt căminele studenţeşti, acestea reprezentând suportul principal al unităţii de cazare oferit tinerilor. Întrucât dezvoltarea educaţiei şi a nevoii de specializare s-a dezvoltat atât de mult în ultimele decenii, nevoia unui astfel de program s-a aflat într-o relaţie de subordonare. Scopul principal al căminelor studenţeşti este acela de a satisface tinerilor o cât mai mare varietate de nevoi fizice, psihologice şi socio-psihologice. Campusul studenţesc s-a aflat dintotdeauna întrun continuu proces de transformare, încercând în permanenţă a se adapta noilor tendinţe şi nevoi. Direcţia actuală de dezvoltare a campusurilor studenţeşti reinventează modelul „campusului-parc”, introdus de universităţile americane la începutul secolului XX. Departe de a recomanda izolarea campusului faţă de viaţa urbană, acest model urmăreşte crearea unui ansamblu coerent, variat şi atractiv pentru desfăşurarea unei vieţi studenţeşti de calitate, cu toate atributele ei: studiu, relaxare, socializare, organizare de evenimente şi festivităţi.

Numitorul comun al tuturor modelelor de succes este segregarea şi controlul circulaţiei auto, aleile şi străzile carosabile fiind întotdeauna dispuse perimetral, cu accese izolate către punctele de interes. În interiorul campusurilor sunt favorizare circulaţiile pietonale şi cicliste, accesul carosabil fiind limitat la simpla funcţie de întreţinere şi aprovizionare. Astfel, putem spune că spaţiul exterior devine un spaţiu agreabil, plăcut, raportat la scara umană ce încurajează socializarea între indivizi. Fiecare complex de acest tip beneficiază de un număr mare de spaţii de socializare, atât exterioare (scuaruri, gradene, alei, terase), cât şi interioare (spaţiile comune interioare dispuse la parter sau la fiecare nivel, săli de studiu/lectură, dotări utilitare), săli de fitness, terenuri de sport, centre educaţionale şi de dezvoltare personală, funcţiuni comerciale şi de servicii. Vegetaţia are la rândul său un rol important în conturarea ambianţei campusului, având implicaţii atât la nivel estetic cât şi la nivel psihologic. Zonele plantate transformă circulaţiile pietonale în spaţii plăcute, agreabile, cu care individul se poate identifica. Toate aceste elemente întăresc sentimentul comunităţii şi al apartenenţei individului la un grup, întregul ansamblul devenind un spaţiu al socializării. Dincolo de funcţia primară a cazării, aspectul social este cel mai bine definit, iar modalitatea şi amploarea în care acesta este dezvoltat oferă sau nu calitate spaţiului şi campusului propriu-zis.

73


Tietgenkollegiet, Copenhaga, Danemarca (Lundgaard and Tranberg architects) Acest campus este unicat prin forma sa planimetrică circulară ce defineşte în mod abstract unitatea de celulă a comunităţii. Forma circulară simplă a ansamblului este un răspuns formal al contextului urban existent, fiind totodată o expresie dinamică sculptată pe fondul contrastului creat între forma generală a clădirii şi asocierea elementelor cu forme clare, definitorii unităţilor de locuit. Conceptul ce stă la baza acestui proiect se concentrează asupra modului în care spaţiul de locuit poate încuraja şi spori dezvoltarea persoanală şi socială a individului. Volumul cilindric se completează pe sine, orientându-se către curtea interioară care are rolul unui nucleu central polarizator, definind spaţiul exterior cu caracter public. La nivelul curţii se regăseşte o reţea de alei pietonale, spaţii amenajate destinate activităţilor cu caracter social, dar şi spaţii verzi libere ce încurajează individul atât la socializare în cadrul grupurilor restrânse, cât şi la propria delimitare a spaţiului personal. Unităţile de locuit sunt dispuse pe o înălţime medie de 7 etaje, acestea fiind orientate către exterior (contextul urban), sporind astfel gradul de intimitate, în timp ce spaţiile ce adăpostesc funcţiuni comune sunt deschide către curtea interioară.

74


Monash University Student Housing (BVN architects) Din punct de vedere compoziţional, campusul cuprinde două clădiri a câte 5 etaje care franchează o curte centrală, comună. Conceptul ce stă la baza realizării proiectului a fost necesitatea existenţei unei comunităţi care să susţină individul şi căruia să îi satisfacă nevoile psihologice şi sociale. Curtea interioară este centrul de interes al ansamblului, fiind un spaţiu de întâlnire ce marchează totodată zona de acces către unităţile de locuit şi funcţiunile conexe. Este utilizat modelul tradiţional de organizare al campusurilor studenţeşti, unde tinerii se pot bucura de o trecere graduală din spaţiul privat către cel comun. Spaţiile cu caracter comun şi circulaţiile verticale sunt amplasate în zona centrală fiecărei clădiri, încurajând astfel socializarea între indivizi şi întărirea relaţiilor sociale. Principalele spaţii comune sunt dezvoltate pe mai multe nivele, ceea ce ajută la conectarea tuturor zonelor de locuit la un spaţiu central polarizator. Din punct de vedere al gradului de confort, unităţile de locuit sunt realizate în conformitate cu necesităţile şi cerinţele utilizatorului, oferind calitate şi flexibilitate.

75


Locuirea pentru refugiaţi În contextul globalizării, mobilitatea populaţiei lumii a crescut semnificativ în ultimul secol, oamenii părăsindu-şi propriile ţări şi alegând să locuiască în altele, dintr-o varietate amplă de motive. Acest fenomen a fost denumit şi explicat prin termenul de migraţie, persoanele fiind numite migranţi. În timp ce majoritatea migranţilor s-a deplasat cu scopul de a-şi îmbunătăţi standardul de viaţă, există o categorie de oameni ce a fost forţată a-şi părăsi ţările de origine, aceştia fiind cunoscuţi ca refugiaţi. Întrucât integrarea individului într-un nou mediu a stârnit dintotdeauna probleme la nivel social, aspectul poate fi observat cu precădere şi în cadrul comunităţilor de refugiaţi, cel mai des întâlnită fiind problema integrării şi necesitatea acesteia. Ca experiență umană, migrația fortață aduce cu sine o serie de riscuri, traume și renunțare, având consecințe deosebite asupra dezvoltării unui individ. Procesul de migrație se întâmplă de cele mai multe ori spontan și în condiții inumane; nu de puține ori, acești migranți au devenit ținta favorită a traficanților de persoane care au profitat de vulnerabilitatea lor. Cazurile în care toată familia a reușit să pornească la drum sunt rare, de obicei bărbații iau primii drumul refugiului și după obținerea statutului de refugiat într-un alt stat apelează la procedura de reunificare familială (proces de multe ori îndelungat și complex care conduce la acumularea de anxietăți și neputința în a-și ajuta membrii familiei rămași în țara de origine, care sunt permanent expuși pericolului). Văzută dintr-o perspectivă macro, integrarea se referă la o caracteristică a sistemului social, a societăţii în ansamblu, şi anume la intensitatea relaţiilor stabilite între părţile componente (grupuri şi persoane individuale). În ultimii ani, conceptul de coeziune socială a fost foarte des utilizat ca echivalent al conceptului de integrare. Marc Granvotter consideră că termenul de integrare reprezintă „ o varietate de dimensiuni, dintre care cea mai importantă este cea referitoare la incidenţă, care include, la rândul ei, două caracteristici separate: frecvenţa şi intensitatea”. Frecvenţa se referă la numărul de legături cu mediul înconjurător pe care o persoană sau un grup le menţine, în timp ce intensitatea acoperă natura acestor contacte, dezvoltând aşadar sentimente de familiaritate şi de apartenenţă la o comunitate. Principalele probleme cu care se confruntă refugiaţii sunt cele ce ţin de asistenţă locativă, medicală, socială, juridică, etc. În atenţia organizaţiilor guvernamentale şi nonguvernamentale stă soluţionarea acestor probleme pentru refugiaţi. Însă, în ceea ce privește problemele de ordin psihologic cu care se confruntă refugiaţii, acestea rămân pe deplin 76


nesoluţionate. La etapa premigrării refugiaţii întâlnesc probleme precum: pierderea familiei, prietenilor, căminului, diverse evenimente traumatice cu impact extrem asupra psihicului. La etapa migrării problemele sunt: expunerea la foame, deshidratarea, hipotermia sau alte suferințe de ordin fizic. La etapa stabilirii într-o altă ţară refugiații se confruntă cu: condiţii igienicosanitare precare în locurile de detenţie, interviuri repetate cu autorităţile din ţara de azil ce le sporesc anxietatea legată de incertitudinea acordării statutului de refugiat, lipsa veniturilor, dificultăți de integrare, necunoşterea limbii, percepţia membrilor societăţii gazdă drept cauză a principalelor probleme sociale (somaj, sărăcie, lipsa locuințelor etc.). Principalele probleme de ordin psihologic cu care se confruntă refugiaţii sunt: sentimentul înstrăinare, sentimentul de vină, sentimentul de inferioritate și cel al pierderii identităţii de sine. Radisson Blu (Tbilisi,Georgia) Inițial, această clădire, realizată în perioada sovietică, a fost proiectată pentru a avea funcțiunea unui cămin pentru studenți. Începând cu 1992, unitatea de locuit a fost ocupată de refugiați proveniți din Abkhazia. Ca urmare a imposibilității de integrare socială a refugiaților în contextul urban existent, s-a produs fenomenul de segregare și implicit o închegare a comunității proprii, lipstită de orice context sau normă. Clădirea a avut cel mai mult de suferit, momentan fiind într-un stadiu deplorabil, întrucât oamenii nu au asimilat și înțeles conceptul locuirii urbane, ceea ce i-a făcut a fi neglijenți și a distruge adăpostul. Problemele sociale nu au întârziat să apară, ceea ce a condus în mod inevitabil la nașterea criminalității și a săvârșirii de infracțiuni.

77


78

VI. CONCLUZII VII. BIBLIOGRAFIE


79


01 CONCLUZII

Nevoia de socializare definește în esență nevoia omului de a aparține unui grup, a unei societăți și a interacționa cu semenii săi. Această apartenență determină oamenii să participe la sistemul social pentru a-și menține confortul psihologic, în tip ce sociabilitatea crește vitalitatea spațiilor publice. Nevoia de a comunica este o necesitate a ființei umane ce pune în mișcare un proces dinamic, verbal și nonverbal, permițând persoanelor să se facă accesibile una alteia, să reușească să pună în comun sentimentele, opiniile, experiențele și informațiile. Amplasată într-un cadru bine definit, nevoia socializării se concretizează în interiorul spațiului urban, în special la nivelul spațiilor cu caracter comun. Spațiul public este un spațiu cu caracter deschis, aparținând domeniului public, accesibil întregii comunități, cuprinzând străzile, parcurile, piețele și alte forme spațiale urbane ce atrag la rândul lor aglomerația urbană, cu rolul de a găzdui activități civice, sociale și culturale. Putem spune că spațiul public este o scenă a vieții publice ce promovează simțul comunității, al locului și al identității colective, întărind totodată sentimentul de apartenență. Acest tip de spațiu reflectă cel mai bine totalitatea valorilor sociale, culturale și obiceiurile societății ce îl utilizează, fiind oglindirea interacțiunii dintre realitatea fizică, politică și economică. Privit retrospectiv, spațiul public și societatea în sine, au suferit numeroase schimbări de-a lungul istoriei. Sub acest aspect, civilizația umană a produs de-a lungul timpului o serie de manifestări spațiale reprezentative, a căror geneză se află într-o strânsă legătură cu mediul social, economic și politic. Relațiile dintre oameni s-au stabilit dintotdeauna în funcție de o serie de factori culturali, economici sau politici. Deși spațiile socializării au cunoscut diverse forme, fiind reinterpretate în totalitatea programelor 80

arhitecturale, de la muzee până la supermarket-uri, conceptul de grup/comunitate este cel mai bine ilustrat în programul locurii. Oscilând între nevoia de intimitate și întâlnirea cu ceilalți, locuirea rămâne subiectul central al arhitecturii. Rezidențialul este componenta în jurul căreia gravitează existența locuitorilor unui oraș și căreia i se subordonează consecvent, în mare măsură, celelalte funcții și structuri ale așezării umane. Programul locuirii a suferit schimbări începând încă din antichitate, impactul major fiind resimțit odată cu insalarea funcționalismului. Schimbarea de paradigmă are loc în jurul anului 1930, perioadă în care se instalează priciipile de proiectare funcționalistă conform cărora, clădirile erau proiectate și organizate exclusiv la nivel urban, conform ideologiilor igieniste ale vremii, ignorându-se în totalitate orice aspect sociologic sau psihiologic. Respectarea și tot mai marea dezvoltare a acestor ideologii a condus spre o mutilare a societății, o dezrădăcinare a omului, conducând spre o izolare forțată a acestuia. Spațiul intermediar dintre clădiri este martorul acestor schimbări, fiind oglindirea cea mai perfectă a modului în care societatea și spiritul comunității au avut de suferit. Dintr-un spațiul public plăcut omului, ce invita a fi explorat și asimilat, suport al dezvoltării spiritului de comunitate, cadrul urban al cartierelor de locuit devine un spațiu de tranzit neprietos, respingător, scos din scara umană. Ideea de comunitate dispare, fiind de multe ori înlăturată cu scop politic (regimul totalitar), ceea ce a condus la inexistența socializării, nașterea sentimentului înstrăinării și pierderea indetității de sine.

„apartenența la o mulțime de orice natură a unui individ, este un mijloc de exprimare a inconștientului” (Sigmund Freud)


Revoluția industrială schimbă fața orașului, având un impact direct asupra evoluției individului și a maselor sociale angrenate. Toatalitatea problemlor a atras nevoia de schimbare, ceea ce a condus la încercarea de a găsi noi soluții viabile în restabilirea calității spațiilor urbane și a locuințelor. Noile principii plasează individul, cu totalitatea nevoilor sale de ordin fizic, social, psihologic și cultural, într-o poziție centrală, acesta devenind pivotul în jurul căruia trebuie să se reorganizeze societatea contemporană. Orașul încearcă a-și recupera identitatea, spațiul dintre clădiri fiind readus la viață, permițându-i omului să se reidentifice cu natura, să nutrească sentimentul de apartenență la comunitate, încurajând astfel relațiile de comunicare între semeni. Atât locuirea individuală cât și cea colectivă se cer mereu a fi diversificate, urmărindu-se principiul sintezei dintre cultura raționalistă, structura orașului sau a zonei studiate și relațiile socio-psihologice existente la nivelul locului. Proiectele actuale ilustrează rezolvarea unei situații unice, conform unui scenariu individual de locuire, supus la rândul său culturii locului și sitului natural existent. Din punct de vedere al spațiilor aflate dincolo de locuință, se acordă o atenție deosebită în amenajarea teritoriului, în delimitarea spațiilor și crearea zonelor intime, cu scopul de a-i permite individului a se identifica în context. Accentul cade în deosebi pe modul în care societatea urmează a interacționa și relaționa, de multe ori, aspectele de ordin arhitectural ocupând un loc secundar, ele fiind doar instrumente utilizate pentru satisfacerea confortului necesar. Toate aceste încercări au ca directivă principală menținerea pulsului vieții urbane, întărirea caracterului de comunitate și conturarea unei imagini plăcute simțurilor individului. Pentru a evolua și a supraviețui acestor fluctuații constante, este important a redescoperi granițele interioare ale orașului, dar și hotarele urbane, pragurile, locurile propice experimentării și comunicării, înctrucât ceea ce este relevant pentru unul dintre ele îl influențează pe celălalt. Putem spune că, spiritul socializării este cel mai bine dezvoltat în contextul locuirii, acestea fiind necesitățile primordiale existenței (adăpost și comunicare), atâta timp cât totalitatea direcțiilor de dezvoltate se rotesc în jurul individului și a nevoilor sale de ordin fizic, social, psihologic și cultural.

81


01 BIBLIOGRAFIE

Abraham Moles, Psihosociologia spaţiului Akiko Okabe, Reclaiming Public Space for People: The Roots of European Urban Regeneration, 2011 Akkelies van Nes, Manuel J.J. Lopez, Micro scale spatial relationships in urban studies: the relationship between private and public space and its impact on street life, 2007 Ali Madanipour, Public and Private Space of the City, 2003 Alin Gavreliuc, De la Relaţiile interpersonal la comunicarea socială – Psihologia socială şi stadiile progresive ale articulării sinelui, 2007 Alvin Toffler, Power Shift, 1990 Anca Sandu Tomasevschi, Locuirea europeană tradiţională, modernistă şi contemporană, 2006 Birgit Jürgenhake, Nordic Journal of Architectural Research, Connecting Inside and Outside in Time – Based Dwelling, 2006 Bruno Zevi, Cum să înţelegem arhitectura, 1969 Camelia Beciu, Sociologia comunicării și a spațiului public, 2011 Charta de la Atena, Urbanismul C.I.A.M. Chris Gossop, From Garden Cities to New Towns, 42nd ISoCaRP Congress, 2006 Constantin Schifirneț, Sociologie românească modernă, 2009 Cosmin Ruhiniș, Explicația sociologică. Metodă și imaginație, 2007 Cristina Alpopi, Locuirea urbană/Urban Housing, 2008 Drd. Daniela Mihalache, Spaţiul şi timpul în comunicarea interculturală Dumitru Chiriac, Cristina Humă, Mariana Stanciu, Spaţiile verzi – o problemă a urbanizării actuale Dumitru Sandu, Dinamica social a locuirii urbane, 1989 Edited by HI-DESIGN Publishing, International Apartments for the Elderly Edited by Izabela Mironwicz & Judith Ryser, Urban Change. The prospect of transformation, 2011 82

Edited by Stephen Read & Camilo Pinilla, Visualizing the invisible towards an urban space, 2006 Edited by Meredith Glaser, Mattijs van’T Hoff, Hans Karssenberg, Jeroen Laven, and Jan van Teeffelen, The City At Eye Level, 2013 Florian Haydn, Robert Temel, Birkhauser, Temporary Urban Spaces, 2003 Florin Biciuşcă, Experimentul „Căţelu”, 2005 Fragment din Arhitectura şi Puterea, 1992, Arhitectura românească: o privire retrospectivă Françoise Choay, The Modern City, 1969 Gerben Helleman, Frank Wassenberg, The renewal of what was tomorrow’s idealistic city. Amsterdam’s Bijlmermeer high-rise, 2003 Gheorghe Pătraşcu, Arhitectura şi tehnica populară, 1984 Gheorghe Săsărman, Funcţiune, Spaţiu, Arhitectură, 1979 Grant CNCSIS- Consorţiu nr. 23/2006, Artă, Comunităţi urbane, Mobilizare (ACUM), Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” Bucureşti, Spaţiul public şi reinserţia socială a proiectului artistic şi arhitectural Hilde Heynen, Architecture and Modernity, 1999 International Journal of Psychology and Behavioral Sciences, 2013, Psychological Demands of the Build Environment, Privacy, Personal Space and Territory in Architecture James C. Scott, Cities, People and Language, 2006 James Dunnett, Le Corbusier and the city without streets Jan Gehl, Oraşe pentru oameni, 2010 Jan Gehl, Viaţa între clădiri. Utilizările spaţiului public, 2011 Jane Jacobs, The death and life of great American cities, 1961 Joao Manuel Pareira Teixeira, Urban Renaissance: The role of urban regeneration in Europe’s urban development future, 2010


John Robert Mullin, Michigan State University, Journal of Urban History, City Planning in Frankfurt, Germany, 1925-1932, A Study in Practical Utopianism, 1977 Julienne Hanson and Ruth Conroy Dalton, Feeling good and feeling safe in the landscape: a „syntactic” approach Karel Teige, The minimum Dweling, 2002 Katharine G. Bristol, University of California, Berkeley, The Pruitt-Igoe Myth Kenneth Frampton, Modern Architecture: A Critical History, 2007 Krytyka Polityczna European Cultural Foundation, Building the city, 2015 Le Corbusier, Către o nouă Arhitectură, Dover Publications, INC. New York, 1986 Limites entre espace privé et espace public – dans l’habitat en Seine-Saint-Denis Liviu Chelcea, Oraşe Liviu Ianăşi, Spaţiu public şi strategiile oraşelor competitive Lorin Constantin Niculae, Arhipera, Arhitectura Socială Participativă, 2013 M. Adnan Barlas, Restance to an enmity: The street against CIAM, 1998 Maria Pătroescu, Evaluarea integrată a stării mediului în spaţiile rezidenţiale, 2012 Marian Chiriac, Monica Robotin, Necunoscuţii de lângă noi, 2006 Martin Heilweil, The influence of dormitory architecture on resident behavior Michael Neuman & Sheri Smith, City planning and Infrastructure: Once and Future Partners, 2010 Mihaela Zamfir Grigorescu, Arhitectura comunităţii ca arhitectură integrată – analiză comparativă şi sinteză a teoriilor lui John F. C. Turner, John Habraken şi Christopher Alexander, 2015 Mircea Radu, Politici Sociale, Politica şi practica privind integrarea imigranţilor şi refugiaţilor în statele europene Miruna Târcă, Alex Axinte, Cristi Borcan, Spaţii urbane în acţiune. Activarea comunitară în cartierele de blocuri din Bucureşti, 2015 Nelson Mota, An Archaeology of the Ordinary – Rethinking the architecture of dwelling from CIAM to Siza, 2014 Nicolae Adrian, Spaţiul public ca formator şi factor de influenţă în habitatul urban Oscar Newman, Institute for Community Design Analysis, Creating Defensible Spaces, 1996 Peter Hall, Oraşele de mâine, 1999 Pierre von Meiss, Arhitectură, oraş, teritoriu, 1990 Prof. em. Dr. arh. Cezar Lăzărescu, Arhitectura şi viaţa oraşelor, 1986 Prof. univ. dr. Petre Anghel, Analiza comunicării în spaţiul public Raluca Popescu, Calitatea Vieţii XXI nr.1-2 2010,

Profilul familiei româneşti contemporane Revista Sfera politicii, Oraşe distruse, 2000 Ruxandra Irina Popescu, Evoluţia oraşelor în timp/ The evolution of cities in time, 2006 Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbal: gesturile și postura, 2008 Ştefan Boncu, Psihologie socială, Atracţia interpersonală Ştefan Boncu, Psihologie socială, Teritorialitatea şi spaţiul personal. Comportamentul uman în condiţii de aglomeraţie Stephanie A. Clemons, James H. Banning, David A. McKelfresh, The Importance of Sense of Place and Sense of Self in Residence Hall Room Design Synthèse Ekopolis, Articulation espaces publics,espaces privés: vers une autre façon d’habiter ? Thomas Deckker, The modern city revisited, 2005 Trăilă Cernescu, Societate şi arhitectură, 2004 Umea School of Architecture, Rethinking the Social in Architecture, 20013 United Nations Human Settlements Programme (UN-Habitat), Streets as public spaces and drivers of urban prosperity, 2013 Urban report no. 2, Condiţiile urbanităţii autoreglementate, 2011 Wanda Kononowicz, Accomplishments of urbanist and architect Ernst May in Wroclaw in the years 1919-1925 – A stage in the process towards functional Frankfurt Wim Denslagen, Romantic Modernism, Nostalgia in the World of Conservation, 2009

83


84


85


86

Disertatie  
Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you