Page 1

Preţ: 2,5 lei

Ediţia în limba română, nr. 29 – 13 octombrie 2008

La rece de Alan Furst A MOST WANTED MAN de John le Carré. 323 pag. Scribner. 28 $ Această carte va apărea în România la Editura RAO

Marele moment al sfârşitului Războiului Rece s-a petrecut în 1989, transmis de televiziuni în direct de la Berlin: zidul, simbolul brutal al unei politici brutale, era doborât la pământ de locuitorii în extaz ai oraşului, cu târnăcoape şi ciocane sau cu mâinile goale. Cortina de Fier era o metaforă, dar zidul nu. Zidul, făcut din beton, a căzut. Şi Slavă Domnului că s-a întâmplat aşa! Continuare în pagina 4 TAVIS COBURN

G ERMA IN E G REER: 2. 000 D E A N I D E VÂ N ĂTORI D E VRĂJITOARE PAGINA 10

|

BRU C E HAN D Y: MC CAIN Ş I OBA MA AI C OPIILOR PAGINA 16


La rece Continuare din pagina 1

Au regretat doar birocraţii comunişti – şi nu toţi dintre ei, după cum s-a văzut ulterior – şi, într-un mic colţ al lumii, truditorii într-ale ficţiunii. Ei bine, ghinion; dacă acesta era preţul ce trebuia plătit pentru parada veselă de Trabanturi firave ce au luat drumul Vestului, treacă de la noi. Literatura de spionaj pe tema Războiului Rece a cunoscut perioada sa de glorie în rândul generaţiei de cititori pe care îi vedeai cu asemenea cărţi în mână în avion şi pe plajă. Len Deighton, Derek Marlowe, Charles McCarry şi, mai presus de toţi, senzaţionalul John le Carré, cu a sa trilogie Karla: Tinker, Taylor, Soldier, Spy, The Honourable Schoolboy şi Smiley’s People. Cel mai interesant personaj al trilogiei era răbdătorul şi genialul George Smiley, un personaj pe care le Carré îl mai folosise şi înainte, dar care aici îşi dezvăluie întregul potenţial. Dacă la început a fost un personaj literar convingător, întruchiparea sa de către Alec Guinness în două mini-serii realizate de BBC pe baza romanelor Tinker, Taylor şi Smiley’s People l-a făcut şi mai realist. Reciteai cărţile şi îl aveai în faţa ochilor pe Sir Alec. Perfect. Le Carré a continuat, în 1989, cu The Russia House, o carte în care un bărbat bine intenţionat, editorul Barley Blair, era prins în conflictele dintre spioni amorali, într-un război fără sfârşit. Motto-ul acestui roman era „De ciumă s-aveţi toţi parte“, pentru că le Carré era deja supărat pe spionaj în general, o mare maşinărie birocratică ce implica oameni nevinovaţi fără nici o justificare. Motorul romanelor lui le Carré a fost întotdeauna furia – furia morală – stârnită de realitatea politică a momentului şi exprimată dintr-un unghi de vedere extrem de atractiv. Dacă războaiele de spionaj din ultimele decenii ale secolului XX au fost purtate între „o puzderie de oglinzi“ şi au avut ca trăsături definitorii paradoxul şi incertitudinea morală (a face rău în numele binelui), John le Carré sau mai degrabă vocea narativă cu numele John le Carré a reprezentat alegerea perfectă pentru a lustrui aceste oglinzi. A fost vocea englezului din mediul urban şi din clasa superioară: politicos, opac şi distant, de o inteligenţă necruţătoare şi ascuţită, spiritual în povestiri. Şi cât de bine scria! Timpul trecut, timpul prezent, dialog cu personajele, amuzant într-o pagină, extrem de emoţionant imediat după aceea, sărind dintr-un moment al acţiunii într-altul şi lăsând la o parte toate prostiile pe care cititorul le ştia oricum. Graţie lui, acest gen de literatură a cunoscut o evoluţie unică. Dar din 1990, lucrurile s-au schimbat. The Secret Pilgrim a fost un roman retrospectiv despre Războiul Rece. Apoi, în 1993, le Carré a scris The Night Manager, despre traficul de arme – noua abjecţie globală. Au urmat câteva romane stranii şi neliniştitoare – The Constant Gardener, Absolute Friends, The Mission Song – în care înverşunarea autorului era îndreptată înspre corporaţiile fără inimă. Cel mai recent roman al lui Alan Furst este „The Spies of Warsaw“. 4

„Dacă există cineva pe lumea aceasta pentru care spionajul reprezintă unica sa vocaţie, Bachmann este acela. Vlăstar poliglot al unor căsătorii inter etnice ale mamei sale – o extravagantă femeie germană de origine ucraineană – şi singurul ofiţer din unitatea sa care n-avea pregătire academică avansată, pentru că a fost dat afară din liceu, Bachmann reuşise până la vârsta de 30 de ani să navigheze pe mare, să facă expediţii în munţii Hindu Kush, să stea la închisoare în Columbia şi să scrie un roman nepublicabil de o mie de pagini. Totuşi, cumva, în timp ce trăia aceste ex-

Bachmann nu este Smiley: mult mai dur, mai disperat, deloc îngrijorat de mijloacele malefice pe care le foloseşte în apărarea binelui.

Gata cu răul înfăptuit în numele binelui, acum aveam de-a face cu lăcomia obscenă. Numai că cititorii s-au pierdut pe drum. Apoi s-a produs o nouă schimbare. Coincidenţa a făcut ca, la câteva săptămâni după învierea Războiului Rece, John le Carré să publice unul dintre cele mai bune romane ale sale. Poate chiar cel mai bun. Ce naiba l-a apucat? N-au fost de vină evenimentele de la 11 septembrie, ci mai degrabă consecinţele lor dureroase. A Most Wanted Man (Inamicul public numărul 1) este povestea unui tânăr fugar, pe jumătate cecen, pe jumătate rus, care îşi face apariţia în oraşul portuar Hamburg – afectat şi el, într-o oarecare măsură, de atacul de la 11 septembrie, care fusese pus la cale acolo, fără ştiinţa serviciilor de informaţii germane. Pe nume Issa, este un tip pe jumătate nebun, pe jumătate sănătos, poate musulman sau poate nu, poate un terorist în misiune sau poate nu. Ce ştim cu certitudine despre el este că a stat la închisoare în Rusia şi Turcia, că a scăpat de detenţie în aceste ţări şi în Suedia, că a fost torturat şi distrus din punct de vedere psihologic. Are însă bani: 500 de dolari într-o geantă înfăşurată de gât şi câteva milioane într-un cont secret dintr-o bancă privată britanică – scoţiană – din Hamburg. Bani gri, ce i-au fost plătiţi tatălui său, un colonel rus, de către serviciile secrete britanice. Bani spălaţi, după mulţi ani, de către bancă.

Aşadar, o bancă privată britanică presupune existenţa unui bancher britanic. În acest caz, Tommy Brue, în vârstă de 60 de ani, „o comoară de om, un tip de încredere, nu foarte ambiţios (cu atât mai bine pentru el), cu o soţie de nota zece, o foarte bună companie la cină şi un jucător decent de golf“. Tatăl lui Brue a fost cel care a creat conturile lipiţane – şi le-a dat această denumire, după rasa de cai care se nasc negri şi se albesc pe parcurs, la fel ca banii clienţilor lui Tommy Brue. Există, de asemenea, pentru că aşa trebuie să fie, un personaj feminin principal: o tânără avocată dintr-o vajnică familie berlineză, a cărei organizaţie, Sanctuary North, încearcă să vină în ajutorul imigranţilor ilegali, în special al celor islamici. Pentru mulţi dintre ei, repatrierea ar însemna să fie interogaţi şi închişi. Misiunea lui Annabel Richter este să-i salveze. Ar putea fi terorişti? Toţi? Unii? Când veţi citi A Most Wanted Man vă veţi da seama cât de greu este să stabileşti asta. Spionul în rol principal, spionul bun care se potriveşte cu bancherul bun şi cu avocata bună (fac o echipă aproape imbatabilă, nu?), este Günther Bachmann. Nu Smiley, ci un personaj mult mai dur, mai disperat, deloc îngrijorat de mijloacele malefice pe care le foloseşte în apărarea binelui, pentru că acum combate răul de la 11 septembrie, nu răul sovietic.

perienţe incredibile, şi-a descoperit sentimentul apartenenţei la o naţie şi menirea adevărată: întâi ca agent ocazional al unui avanpost german îndepărtat, apoi ca oficial sub acoperire peste hotare, fără rang diplomatic – la Varşovia pentru că ştie poloneză, la Aden, Beirut, Bagdad şi Mogadishu pentru că vorbeşte arabă, iar la Berlin pentru că a păcătuit“. Acum Bachmann este staţionat la Hamburg. Iar acolo echipa sa, Unitatea de Achiziţii Străine, îl descoperă pe Issa. Bachmann nu este singurul spion din A Most Wanted Man; dă peste mulţi alţii – „spiocraţi“ germani, nişte britanici pricepuţi la vorbe, violenţi, dar politicoşi, şi, la urmă, nişte americani, violenţi, dar nepoliticoşi. Luaţi împreună fac o echipă redutabilă. Respectă legea şi pe avocaţi? Nu, îi halesc cu fulgi cu tot. Prin comparaţie, vechile personaje ale scriitorului – Connie Sachs cu a sa capacitate de a recunoaşte criminalii periculoşi sovietici, Toby Esterhase cu a sa echipă de Lamplighters care asigură supravegherea în stradă – par nişte figuri triste şi melancolice dintr-o altă epocă. Din istorie şi din ficţiune. Şi chiar aşa sunt. Pentru că în A Most Wanted Man, pura disperare a celor care trebuie să împiedice repetarea atacurilor de la New York, Madrid şi Londra luminează ca un foc mocnit fiecare rând al cărţii, şi tocmai de aceea îţi este aproape imposibil să o închizi şi să te culci. O afirmaţie făcută mai devreme în această cronică ar trebui amendată. Conceptul de „cea mai bună carte“ este unul dificil atât pentru scriitor, cât şi pentru cititor; sunt prea multe variabile în joc. Ar fi mai corect să spun că acesta este cel mai solid şi mai puternic roman al lui le Carré, în mare măsură datorită ritmului narativ fără cusur, dar mai ales datorită bagajului emoţional activat de cititor în momentul lecturii. Televiziunea şi-a făcut din nou treaba, a creat o realitate, iar John le Carré a scris un roman extraordinar al h acestei realităţi. ILUSTRAŢIE DE TAVIS COBURN


Editorial

13 octombrie 2008

8

19

Ficţiune 1

24

10

2,000 Years of Witch-Hunting in the Western World de John Demos Recenzie de Germaine Greer

A MOST WANTED MAN

de John le Carré Recenzie de Alan Furst 5

12 I SEE YOU EVERYWHERE

THE WASTED VIGIL

13

WHEN WILL THERE BE GOOD NEWS?

de Kate Atkinson Recenzie de Elissa Schappell 11

15

BOMBAY ANNA:

The Real Story and Remarkable Adventures of the“King and I“ Governess de Susan Morgan Recenzie de Leah Price

TO SIBERIA

de Per Petterson Recenzie de Jonathan Miles 14

SAVING SAVANNAH:

The City and the Civil War de Jacqueline Jones Recenzie de Kevin Boyle

de Nadeem Aslam Recenzie de Lorraine Adams 9

RIMBAUD:

The Double Life of a Rebel de Edmund White Recenzie de Richard Hell

de Julia Glass Recenzie de Liesl Schillinger 6

THE ENEMY WITHIN:

21

WHAT THE NOSE KNOWS:

The Science of Scent in Everyday Life de Avery Gilbert Recenzie de Bill Hayes

THE SEALED LETTER

de Emma Donoghue Recenzie de Susann Cokal

Nonficţiune

Eseu

3

24

ANGLER:

The Cheney Vice Presidency de Barton Gellman Recenzie de Jacob Heilbrunn 6

THE PARTNERSHIP:

The Making of Goldman Sachs de Charles D. Ellis Recenzie de George Anders 8

STATE BY STATE:

A Panoramic Portrait of America Editată de Matt Weiland şi Sean Wilsey Recenzie de J. R. Moehringer

Papagalul meu, sinele meu de Anthony Gottlieb

Cea mai recentă carte a lui Germaine Greer, Shakespeare’s Wife, este ultima dintr-o serie de 17 cărţi. Greer a scris, de asemenea, despre Shakespeare însuşi, despre contele de Rochester, despre tatăl său, menopauză şi popoarele aborigene din Australia (scriitoarea s-a născut la Melbourne, în 1939, deşi şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în Marea Britanie). În prezent, lucrează la o carte despre pădurea tropicală din sud-estul provinciei Queensland şi la o alta despre „o broască foarte mică“, după cum spune autoarea. Sintetizându-şi realizările, ea spunea într-un e-mail că „ceea ce am făcut eu e în mai mică măsură o carieră şi mai degrabă un talmeş-balmeş, ceva făcut din petice şi peticele“. Interesul pentru vrăjitoare i-a apărut în mod natural. „Orice feministă“, scria ea, „trebuie să se intereseze de vrăjitori, atât ca victime inocente ale ginecofobiei, cât şi ca persoane marginalizate, de obicei în vârstă şi de obicei femei, care au optat pentru exercitarea unei tip alternativ de putere şi autoritate. Femeile bătrâne îşi petrec zilele şi nopţile în compania pisicilor şi a câinilor, atârnă în faţa casei cutiuţe cu mâncare pentru păsări şi se impacientează atunci când e vorba de abuzarea animalelor. Respectând această tradiţie vrăjitorească, sunt în prezent preşedinte al oragnizaţiei de caritate britanice Buglife, care încearcă să conştientizeze populaţia în privinţa importanţei nevertebratelor“. Recenzia pe care o face volumului Enemy Within: 2,000 Years of Witch-Hunting in the Western World (Duşmanul dintre noi: 2.000 de ani de vânătoare de vrăjitoare în lumea occidentală) apare în acest număr la pagina 10. Editorii

Online

Articole & Bestselleruri 16

Cărţi pentru copii

18

Bestselleruri cărţi pentur copii

20

Bestselleruri ediţii cartonate

20

Selecţia editorilor

20

TBR: Din culise

21

Bestselleruri ediţii broşate

21

Raftul cu ediţii broşate

Săptămâna aceasta vor apărea: Matt Weiland şi Sean Wilsey, editorii volumului „State by State“, Bruce Handy, cu o discuţie despre cărţile pentru copii pe tema candidaţilor la preşedinţie şi Dwight Garner cu veşti despre bestselleruri, precum şi noutăţi de la secţia de cultură de la The Times. Gazda va fi Sam Tanenhaus, editor la Book Review. PAPER CUTS: Blogul Book Review prezintă cărţi şi alte materiale tipărite. PRIME CAPITOLE: Fragmente din „A Most Wanted Man“, de John le Carré, „When Will There Be Good News?“, de Kate Atkinson, „To Siberia“, de Per Petterson şi din alte cărţi. E-MAIL CU NOILE APARIŢII: Primiţi în fiecare vineri o trecere în revistă a recenziilor noilor cărţi şi apariţii.

PODCAST:

Conţine secţiune specială de 4 pagini cu recenzii ale cărţilor apărute la editurile din România. The New York Times Book Review, ediţia în limba română (ISSN 1937-920X) apare săptămânal, publicat de Universe Publishing House Inc. Copyright © 2008 The New York Times. All Rights Reserved. Toate drepturile rezervate. Director editorial: Cristian Teodorescu; Redactor-şef: Virginia Costeschi; Traducători: Cristiana Vişan, Ioana Chira, Ştefan Bodea, Cătălin Pruteanu, Melania Sârbu; Proofreading: Anda Ciurte; Advertising sales: virginia@edituraunivers.ro, 0745 773 764; PR: ARENA Communications, cecilia@arenacommunications.ro; Machetare şi pre-press: Antal Angyal, CMYK Pro, Budapesta; Tipar: GRASPO CZ.

nytimes.com/books ILUSTRAŢII DE JOE CIARDIELLO (SUS) ŞI CHRISTOPH NIEMANN


Preşedintele din umbră Biografia lui Barton Gellman îl înfăţişează pe Dick Cheney ca pe marele manipulator din administraţia Bush. DE JACOB HEILBRUNN

Î

N 1992, Paul Wolfowitz, care pe atunci era Secretarul Apărării, a administrat redactarea unui document de 46 de pagini numit Îndreptarul Planificării Apărării. Acest document era un model pentru influenţa unilaterală americană în epoca de după Războiul Rece şi a făcut atâta senzaţie încât Secretarul de Stat al Apărării, Dick Cheney, a trebuit să-i anuleze prevederile cele mai extreme. Dintr-un anumită perspectivă, documentul pare o repetiţie generală pentru politicile belicoase demarate 10 ani mai târziu de administraţia Bush. Privit

ANGLER

The Cheney Vice Presidency de Barton Gellman Ediţie ilustrată. 483 pag. The Penguin Press. 27.95 $ însă dintr-un alt punct de vedere, Îndreptarul poate fi considerat o deschidere valoroasă către codul operaţional al lui Cheney. Aţi putea spune că Cheney, ca vicepreşedinte, a acţionat ca o mare putere încercând să maximizeze influenţa şi să-şi strivească toţi rivalii, plăsmuind o alianţă doar cu Pentagonul lui Donald Rumsfeld. Astfel, a tratat Departamentul de Stat şi Consiliul de Siguranţă Naţională ca pe nişte inamici străini, spionându-i şi umilind-o pe Condoleezza Rice (pe vremea când aceasta era consilier pe teme de siguranţă naţională) şi pe fostul Secretar de Stat Colin Powell. A acţionat unilateral de câte ori a putut, ajungând să opereze chiar pe la spatele preşedintelui Bush pentru a-i modifica politicile legate de impozite şi mediu. Însă, exact cum au avertizat în 1992 criticii care susţineau că, întinzând prea tare coarda, Statele Unite vor provoca în cele din urmă formarea unei coaliţii de inamici hotărâţi să-i pună piedici, aşa i s-a şi întors împotrivă lui Cheney, în timpul celui de-al doilea mandat al lui Bush, neobosita sa acumulare de putere. Odată cu apariţia Secretarului Apărării, Robert Gates, şi a Secretarului Trezoreriei, Henry Paulson, Cheney se confruntă cu nişte rivali adevăraţi, cărora preşedintele le dă ascultare. Totuşi, atunci când Cheney s-a întors iniţial la Washington, alături de George W. Bush, a fost considerat, în mare, o persoană cu multă experienţă care avea să-şi îndrume cu cumpătare protejatul mai tânăr. Revista Time, de pildă, a răbufnit în februarie 2001, declamând că „moderarea lui Cheney «provine din faptul că, genetic, se ţine tare în şa de mai multe generaţii», spune şeful său de cabinet, referindu-se la moştenirea vestică a vicepreşedintelui. E o dispoziţie care ar trebui să-i fie de mare folos lui Bush, mai ales când zilele vor fi mai lungi“. Asta se aplica atunci. Şeful său de cabinet, Scooter Libby, a evitat puşcăria doar după ce Bush i-a comutat sentinţa,

Jacob Heilbrunn, colaborator permanent la Book Review, a scris cartea „They Knew They Were Right: The Rise of the Neocons“.

iar Cheney, care îşi manifestă dispreţul faţă de Constituţie şi faţă de democraţie, a ajuns să întruchipeze o administraţie care e ca nişte nisipuri mişcătoare ale înşelătoriei. Lucrurile nu trebuiau să se întâmple astfel. Ca guvernator de Texas, Bush a aderat la o linie centristă, lucrând – după cum s-a lăudat adesea – cu Legislatura de Stat condusă de democraţi. În calitate de candidat la preşedinţie, a promis cam acelaşi lucru. Dar după ce a devenit preşedinte, a adoptat o linie mai radicală şi mai polarizată, despre care Barton Gellman, în biografia sa captivantă şi informativă Angler (Undiţarul) sugerează că Bush n-ar fi urmat-o dacă n-ar fi existat Cheney. (Undiţarul este numele de cod dat de Serviciile Secrete lui Cheney). Reporter la The Washington Post, Gellman a luat interviuri multor parteneri şi opozanţi ai vicepreşedintelui, realizând cel mai pătrunzător portret al său de până acum. Rezultatul e că Cheney nu pare atât de rău pe cât aţi crede. E chiar mai rău de-atât. În prezentarea lui Gellman, intrigile lui Cheney au început de îndată ce Bush i-a încredinţat procesul de evaluare a candidaţilor la vicepreşedinţie. Cheney i-a tratat pe candidaţi, de la guvernatorul de Oklahoma, Frank Keating, la guvernatorul de Pennsylvania, Tom Ridge, aproape ca pe nişte suspecţi de acte teroriste, cerând informaţii personale despre familiile lor care nu mai fuseseră solicitate în nici o campanie anterioară şi între care se număra şi verificarea dacă „sunt vulnerabili la şantaj“. Conform lui Gellman, David Addington (care a fost multă vreme omul însărcinat cu efectuarea treburilor murdare ale lui Cheney) „supraveghea demontarea candidaţilor, catalongându-le cusururile şi adunându-i pentru inspecţie“. După ce Bush l-a ales pe Cheney – adică după ce nu a mai intervievat nici un candidat şi nici nu s-a mai consultat cu consilierii săi –, vicepreşedintele nu s-a deranjat nici măcar să-şi completeze chestionarul şi cu atât mai puţin să ofere informaţii despre starea sa de sănătate sau cea financiară. Astfel se puneau bazele modelului cooperării secrete dintre Bush şi Cheney. Apoi a venit momentul alegerii membrilor staff-ului prezidenţial. Bush i-a dat din nou mână liberă lui Cheney. Şi, din nou, Cheney şi Addington s-au apucat să creeze o reţea de loialişti chiar înainte să se fi încheiat renumărarea voturilor în Florida. Cheney avea o percepţie acută a importanţei titlurilor şi funcţiilor: Libby, de pildă, s-a ales cu trei titluri – şef de cabinet al vicepreşedintelui, consilier pe teme de siguranţă naţională şi asistent al preşedintelui. Potrivit lui Gellman, aceasta însemna că „Cheney şi Bush erau singurii săi superiori“. Numiţii care nu s-au dovedit siguri din punct de vedere ideologic, precum Secretarul Trezoreriei, Paul O’Neill, au fost eliminaţi de către Cheney repede şi fără milă.

Toate acestea ar putea părea doar chestiuni de politică birocratică grosolană. Însă când vine vorba de siguranţa naţională, Gellman ne reaminteşte că Cheney a stabilit un soi de guvern paralel. Împreună cu Secretarul Apărării, Donald Rumsfeld, fostul său şef din administraţia Nixon, Cheney s-a descurcat mult mai bine cu birocraţia, pe care o considera un vechi inamic, susţinut de liberali trădători. Un aliat de-al lui Cheney îi explică lui

Cheney a acţionat unilateral de câte ori a putut, ajungând să opereze uneori chiar pe la spatele preşedintelui Bush. Gellman că Departamentul de Stat e „în esenţă o celulă Al Qaeda“. Richard Haass, directorul de planificare politică de la Departamentul de Stat, a fost considerat, în mare, un agent inamic: biroul lui Cheney solicita Agenţiei de Siguranţă Naţională transcrierile conversaţiilor internaţionale ale lui Haass. „În primul mandat, majoritatea membrilor staff-ului de la Casa Albă nu ştiau că multe dintre emailurile lor erau trimise şi membrilor staff-ului lui Cheney“, scrie Gellman. Obiceiul acestor consilieri de a-şi băga nasul peste tot i-a făcut pe „omologii lor nervoşi“ din alte agenţii să-i numească Spectatorii.

Gellman ar fi putut sublinia mai bine faptul că Cheney şi Rumsfeld îşi reluau, de fapt, rolul din timpul administraţiei Ford, când acest duo a încercat să lichideze moderaţi precum vicepreşedintele Nelson Rockefeller, la care Gerald Ford a renunţat în 1976, şi să dea administraţiei o orientare de dreapta. Dacă Pentagonul lui Rumsfeld a conceput grafice extinse care să demonstreze legăturile dintre Al Qaeda şi Saddam Hussein, Cheney i-a atacat pe republicanii sceptici, precum liderul majorităţii din Camera Reprezentanţilor, Dick Armey, pe care l-a informat – după cum spune Gellman – că „Saddam ar putea pune avioane teleghidate pe un cargobot, ca să traverseze apoi Atlanticul şi să folosească software de ghidare localizate pentru a trimite microbi letali oriunde, de la Miami la Boston“. De multă atenţia s-au bucurat deja politicile perfide de tortură şi supraveghere, bazate pe conceptul şubred al unei perspective monarhice asupra preşedinţiei dezvoltat de personaje precum Addington şi John Yoo, asistent adjunct al procurorului general. Însă Gellman arată că directorul F.B.I., Robert Mueller, şi oamenii din funcţiile înalte de la Departamentul de Justiţie erau pregătiţi mai curând să demisioneze decât să intre într-o ramură a programului de supraveghere conceput de Cheney şi Addington – atât de mult încât nici măcar nu i-au spus despre asta consilierului pe probleme de terorism al lui Bush, Frances Townsend. Gellman atrage atenţia asupra retragerii bruşte a lui Bush din faţa acestei răzvrătiri – pe care Cheney i-o ascunsese –, autorul văzând în acest episod un moment cheie: „Bush a aflat ceva până la urmă, ceva ce n-avea să uite. Un preşedinte nu poate acţiona aşa cum o făcuse Cheney, cu o doctrină inflexibilă, orice s-ar fi întâmplat... În al doilea mandat, în cea de-a doua şansă a sa, preşedintele avea să acorde mai multă atenţiei consultării propriilor sale instincte“. Totuşi, Bush s-a lipsit de serviciile principalului aliat al lui Cheney, Donald Rumsfeld, de abia după dezastrul republican de la alegerile legislative din 2006. N-ai cum să nu simţi că fronda şi aroganţa lui Cheney şi a colaboratorilor săi în privinţa puterii nelimitate a preşedintelui au ajuns să le submineze scopurile. După cum află Gellman de la Jack Goldsmith, fost oficial al Departamentului de Justiţie care şi-a adus contribuţia la conducerea luptei împotriva programului de supraveghere, Addington „era principial până la limita prostiei. A ţinut cu dinţii de concepţiile sale absolute despre puterea executivă unilaterală chiar şi atunci când aceste principii au avut consecinţe politice adverse pentru preşedinţie“. Totuşi, în cazul în care va urma o nouă administraţie republicană, discipolii mai tineri ai lui Cheney îşi vor face apariţia, cu toate acreditările. Vicepreşedintele va dispărea în curând, dar spiritul său feroce va h dăinui. 3

FOTO: VINCENT LAFORET/THE NEW YORK TIMES


Surori pizmaşe Noul roman al Juliei Glass abordează emoţiile complicate – dragoste, ură, invidie, durere – care se formează între surori. DE LIESL SCHILLINGER ÂNDIŢI-VĂ la fenomenul concurenţei dintre femei. A fost un subiect de interes pentru Goethe, de la piesa lui de tinereţe, Stella, până la romanul Afinităţile elective, scris la scurtă vreme după ce s-a căsătorit cu amanta sa de lungă durată, Christiane Vulpius. În Afinităţile elective, autorul explica de ce credea că femeile nu puteau fi prietene adevărate: „Prin firea lor,

G

I SEE YOU EVERYWHERE

de Julia Glass 287 pag. Pantheon Books. 24.95 $ toate femeile se exclud între ele, căci de la fiecare femeie se aşteaptă să facă tot ceea ce se aşteaptă de la întregul sex femeiesc“. Potrivit acestui raţionament, fiecare femeie reprezintă un mod „corect“ de a trăi şi fiecare femeie, prin simpla sa existenţă, ameninţă convingerea altei femei că stilul ei de viaţă e cel mai bun. Fireşte, acestea sunt cuvinte care se bat cap în cap, iar soţia dată la o parte în romanul lui Goethe îşi afirmă caustică dreptul de a se „bucura cu răutate“ când observă că, adesea, „nici domnii nu reuşesc să se înţeleagă între ei“. În ciuda acestei gratuităţi şi a conflictului masculin puternic al poveştii, romancierii nu sunt singurii care îşi aleg drept subiect preferat rivalitatea dintre femei. Gândiţi-vă la George Eliot şi la ale sale Dorothea şi Celia Brooke, la Elinor şi Marianne Dashwood ale lui Austen sau la fetele din familia March ale Louisei May Alcott. Cehov scria că „o poveste fără o femeie e ca un motor fără abur“, dar se poate susţine şi că motorul ficţiunii s-ar opri în lipsa unui alternator de energii rezultate din concurenţa dintre femei. Însă ce se întâmplă cu afinităţile dintre femei? Nu sunt şi acestea o forţă? În cel de-al treilea roman al său, cel mai autobiografic dintre toate, I See You Everywhere (Te văd pretutindeni), Julia Glass abordează fără ocolişuri această dinamică volatilă, prezentând un dublu portret al unor surori nepotrivite, Louisa şi Clem Jardine, ale căror vieţi se intersectează „ca o spirală dublă, două suflete înfăşurate în jurul unei axe comune, cuplate fără să se atingă vreodată“. De-a lungul vieţii sale, Louisa – sora mai mare, cerebrală, prudentă şi urbană – a clocotit din cauza invidiei faţă de vitalitatea mai mare a surorii sale mai mici, faţă de viaţa ei amoroasă plină şi faţă de cariera ei aventuroasă în pustietate, unde lucrează printre făpturi şi mai sălbatice decât ea. Mai presus de toate, Louisa e geloasă pentru că mama ei o preferă pe Clem – preferinţă recunoscută cu nesăbuinţă, viva voce, la un picnic familial pe vremea când fetele mergeau la şcoală. După dezvăluirea acestei prejudecăţi, care demonstrează că Louisa n-a fost paranoică atunci când şi-a acuzat sora că e preferata mamei, Clem a sperat că tensiunile dintre ele se vor atenua,

Liesl Schillinger este colaborator permanent la Book Review. FOTO: PETER ROSS

permiţându-le celor două surori să „poată deveni prietene“, dând vina pe mama lor pentru frecuşurile dintre ele. „A fost ca sfârşitul unui joc în care trebuie să te aşezi repede pe scaun fiindcă numărul de jucători e mai mare decât cel al scaunelor“, îşi spune Clem. „S-a terminat cu toate grijile pentru cine va prinde scaunul prima; e aceeaşi uşurare, indiferent dacă ai reuşi sau nu.“ Însă pentru Louisa, satisfacţia amară nu înseamnă uşurare. Şi după ani buni, încă o mai roade poziţia de învingătoare a lui Clem: Louisa îşi doreşte să-i poată fura surorii sale „rolul de aventurieră zvăpăiată“ şi îşi spune: „Vreau s-o eclipsez, vreau să fiu cea mai ştiutoare, cea mai deşteaptă, cea mai îndrăgită“. În acelaşi timp, de fiecare dată când Clem, cu predispoziţia sa către accidente, se aruncă în calea pericolului, Louisa simte imboldul legăturii dintre ele şi al grijii: indiferent dacă îi place sau nu, ea e păzitoarea surorii sale – „Vreau să stau cu ochii pe ea“, recunoaşte cu mâhnire Louisa. „La urma urmei, e de neînlocuit.“ Mulţi cititori ai acestui roman vor recunoaşte probabil povestea care stă la baza ficţiunii. Julia Glass e o artistă născută în 1956 care a absolvit studiile la Universitatea Yale, care a studiat pictura la Paris şi apoi a făcut din artă un simplu hobby, alegând să lucreze ca editor corector la New York. A început să se dedice serios scrisului şi ficţiunii de abia când se apropia de 40 de ani, după o serie de întâmplări devastatoare din viaţa ei personală: a divorţat, a aflat că are cancer mamar şi, la scurtă vreme, sora ei mai mică (în multe privinţe foarte asemănătoare cu Clem) s-a sinucis. Suferind de pe urma acestor nenorociri, Glass şi-a găsit alinarea în scris. Amintindu-şi de o văduvă părăsită pe care o întâlnise în timpul facultăţii, într-o călătorie prin Grecia, Glass a început să scrie o povestire care s-a transformat în manuscrisul romanului Three Junes. Publicată în 2002, această carte conţinea poveştile întrepătrunse ale unei familii scoţiene cu numele McLeod, desfăşurate de-a lungul câtorva zeci de ani, începând din 1989, după moartea bătrânei care era stâlpul familiei. Soţii McLeod aveau trei fii: Dennis (veterinar) şi David (maestru bucătar), care locuiau în Europa cu soţiile lor, şi fiul cel mare, Fenno, un bărbat sensibil, introspect şi gay, care fugise la New York destul de devreme şi-şi deschisese o librărie în Greenwich Village, cartier care apare şi în romanele ulterioare ale lui Glass. Three Junes mai conţinea şi o dublură a autoarei – o studentă încăpăţânată pe nume Fern, care se ciocneşte

de familia McLeod atât la începutul, cât şi la sfârşitul poveştii. Asemeni lui Glass, Fern „nu se poate abţine să vadă în oameni un context interminabil de mame, taţi, fraţi şi surori. Mai ales fraţi şi surori“. Three Junes a câştigat National Book Award şi a consacrat-o pe Glass ca o analistă sensibilă a modernităţii, în maniera amplă a secolului XIX. Cel de-al doilea roman al său, The Whole World Over, publicat în urmă cu doi ani, amesteca multe teme şi personaje din primul roman – infidelitatea, paternitatea, boala, rivalitatea dintre fraţi, gastronomia, câinii şi chiar şi Fenno –, creând un soi de tartă literară. În această carte, Glass o trimitea pe eroina sa, o maestră bucătăreasă pe nume Greenie, departe de soţul său deprimat de pe Bank Street, tocmai în bucătăria vilei guvernatorului de New Mexico, în Santa Fe, unde femeia se reîntâlneşte imediat cu o veche pasiune. Dacă această carte era o prelungă pauză de cofetărie, noul roman marchează o revenire la ambiţii mai serioase. Doliul, un preparat care nu se răceşte niciodată, constituie subtextul din I See You Everywhere, dar reprezintă doar o parte din festin. Bogată, complicată şi plină de emoţie, cartea reconstruieşte legăturile încâlcite dintre Louisa şi Clem, fără să separe surorile în personajul pozitiv şi cel negativ. Clem spune că „cea mai rea“ faţetă a Louisei este „Judecătoarea.

În genul procesului vrăjitoarelor din Salem“, dar Clem este cea care se dovedeşte a fi mai filosofică: raţiune (oricât de aiurită ar fi ea) faţă de simţirea Louisei. „Uneori mă întreb ce fel de surori vom fi la bătrâneţe (dacă om ajunge acolo)“, meditează Clem, după o vară veselă pe care cele două surori o petrec împreună în Vermont, împărţind captura din casa unei mătuşi rămase fată bătrână. „Ai observat vreodată cum se transformă surorile în inamici aprigi, când nu sunt bune prietene?“ Munca ei în pustietate a învăţat-o pe Clem să nu se încreadă în noţiunea de dreptate în natură. „Altruismul? Un mit. Să împarţi ceva? Nici vorbă.“ În repetate rânduri, Glass dezvăluie invidia Louisei în toate nuanţele sale: azvârlindu-i în faţă lui Clem un pahar cu vin atunci când crede că sora i-a furat iubitul (deşi nu era aşa), aruncându-i priviri bănuitoare atunci când Clem vine s-o viziteze pe Louisa şi pe noul ei iubit. Până şi în momentul în care Louisa află că are cancer la sân şi o sună pe Clem, căutând alinare, aceasta nu crede în bunăvoinţa surorii sale mai mari. „Doamne, Lou. Nu crezi că vreau să ai parte de ceea ce-ţi doreşti?“, întreabă Clem. „Eşti sora mea“, răspunde Louisa pe un ton susceptibil. „Ar trebui să-ţi doreşti tu lucrurile astea pentru mine“, dar ea încă se îndoieşte. Sora mai mică e cea care se dovedeşte mai matură; sora cea mare nu prea reuşeşte să-i dorească celei mici fericirea de care ea n-a avut parte. Viaţa lui Clem face un „arc frumos“, recunoaşte cu ciudă Louisa. Asta înseamnă oare că viaţa ei nu e aşa? Sora cea mare se teme că lucrurile nu stau aşa în cazul ei, dispreţuindu-se pentru meschinăria pe care nu şi-o poate înăbuşi. Însă aceasta o face cumva mai nevrednică decât Clem? În I See You Everywhere, Glass reia structura folosită în Three Junes, împărţind cartea în momente cheie în viaţa surorilor şi alternând vocile naratoare, în stilul povestirii Rashomon, pentru a permite fiecărei surori să-şi prezinte din proprie perspectivă experienţele trăite alături sau separat de cealaltă. Vocea Louisei e mai veritabilă decât a lui Clem, lucru lesne de înţeles din moment ce Clem e proiectată şi asamblată, în vreme ce Louisa e scoasă din arhiva interioară ideală a autoarei. Reaşezând trecutul comun al surorilor, Louisa îşi spune că „toată povestea se aliniază ca un puzzle... Pui mai întâi piesele de la margine, apoi le aşezi treptat pe celelalte, mergând către centru, organizând piesele în grupuri în funcţie de culoare şi, după aceea, în funcţie de formă. După ce aşezi câteva rânduri, îţi dai seama că va deveni mult mai uşor – trebuie să se întâmple aşa – pentru că găseşti din ce în ce mai repede locul potrivit pentru fiecare piesă“. În acest roman, Glass a folosit marginile şi grupurile de culoare din propria viaţă pentru a alcătui un portret sincer al iubirii şi urii dintre surori – îmbinate, curajoase şi iertătoare – împlinite prin artă, în ciuda pieselor care lipsesc în viaţa reală. „Există multe feluri de aduceri aminte şi de comemorări care ne apropie de cei aflaţi departe şi de cei care au plecat dintre noi, dar nici una nu e mai plină de înţeles decât portretul... Apare senzaţia plăcută a împărţirii şi, totodată, a imposibilităţii eterne e separăh rii“, scria Goethe în Afinităţile elective. 5


Cântec de jale pentru Afganistan Un autor pakistanez descrie o situaţie politică dificilă într-un roman care conţine cruzime şi tandreţe deopotrivă. DE LORRAINE ADAMS ELIEFUL Afganistanului e o melodramă formată din munţi, grote şi câmpii pustii. Dovezile istoriei recente a ţării sunt evidente: o populaţie vastă de amputaţi, o arhitectură bazată pe acoperişuri bombardate şi pereţi năruiţi de suflul exploziilor. Oricine îţi poate spune poveşti despre jafuri neaşteptate. Femeile ascunse în spatele acelor burka azurii îţi dau de înţeles că ororile nu s-au încheiat încă. Uşor de înţeles, la nivel superficial măcar, chiar şi pentru un călător oarecare,

R

THE WASTED VIGIL

de Nadeem Aslam 320 pag. Alfred A. Knopf. 25 $ Afganistanul e un loc dificil pentru un scriitor serios. Majoritatea celor care speră să surprindă imaginea literară a acestei ţări n-au învăţat încă lecţiile lui Primo Levi şi Imre Kertesz – că mai puţin înseamnă mai mult când vine vorba de redarea brutalităţii la o scară colosală. Romanul Yasminei Khadra, The Swallows of Kabul, e plin de pasaje bombastice. Cele două romane de succes ale lui Khaled Hosseini – Vânătorii de zmeie şi A Thousand Splendid Suns, sunt de-abia nişte cârpăceli exotice. Poate că tocmai acesta e şi motivul pentru care cele mai impresionante texte recente despre Afganistan au apărut în cărţile de călătorii: Unexpected Light, de Jason Elliot, şi mult mai impresionanta The Places In Between, relatarea discretă a lui Rory Stewart despre călătoria sa solitară prin această ţară. Până acum, ficţiunea cea mai inteligentă a dovedit o abordare mărginită. Romanele lui James Meek (We Are Now Beginning Our Descent), Francesca Marciano (The End of Manners) şi excelenta povestire a lui Tom Bissell, Death Defier, au drept protagonişti nişte jurnalişti occidentali, vorbitori de engleză ale căror întâlniri cu Afganistanul

Lorraine Adams, autoarea romanului „Harbor“, este colaborator permanent la Book Review.

6

sunt lipsite de orice explorări ambiţioase. Nadeem Aslam, romancier pakistanez care locuieşte în Anglia şi a vizitat foarte mult Afganistanul, a făcut şi el acum o tentativă de a atinge culmile ficţiunii. În The Wasted Vigil (Veghea irosită), autorul traversează istoria antică şi modernă a ţării, presărându-şi proza cu aluzii transculturale. Fără să se teamă de complexitatea politică, Aslam se arată neclintit şi în analiza corupţiei din societatea afgană, fie că e vorba de tortură, de viol sau de vărsare de sânge. Totuşi, stilul său literar e plin de tandreţe. Personajele lui Aslam au răni complexe şi origini diferite. Lara provine din Rusia şi a fost atacată cu un levier de montat pneuri pentru că a adormit cu picioarele îndreptate spre Mecca, în mijlocul unui grup de călători. Lara a venit în Afganistan ca să-şi găsească fratele dispărut de mult, un soldat care s-a dedat şi la violuri, după cum află sora lui. Casa, care a fost rănit pe un câmp unde fuseseră dispuse pe trepiede plăci cu cremene care se declanşau la călcarea unor fire, e un orfan afgan crescut de jihadişti talibani în tabere de instrucţie sadice. Marcus, un englez rămas fără o mână, şi-a pierdut soţia afgană în timpul terorii talibane, iar fiica, în timpul invaziei sovietice. David este un fost spion american al cărui frate a dispărut în timpul războiului din Vietnam. Aceşti protagonişti se adună cu toţii în casa de la ţară a lui Marcus, aflată în apropiere de Jalalabad. E o casă zgomotoasă, dintr-un motiv deosebit de bizar: soţia deacum moartă a lui Marcus, silită de talibani să-i taie mâna soţului ei în faţa unei mulţimi adunate pe stadionul din localitate, şi-a ieşit din minţi ulterior şi a bătut în cuie uriaşa lor colecţie de cărţi pe tavan. Iar cărţile cad adesea, cu bufnituri şi pocnituri. E totodată o casă murdară, pentru că Marcus a fost silit să mânjească pereţii cu pământ pentru a ascunde picturile cu îndrăgostiţi care fuseseră interzise de talibani. Şi e o casă îmbălsămată, plină de miresme stranii, căci fabrica de parfumuri scoasă din uz a lui Marcus se află în apropiere, sub pământ. De parcă toate aceste detalii n-ar fi destul de tulburătoare, o relicvă uriaşă – un străvechi cap de Buddha făcut din piatră – a fost des-

folosite de şefii militari şi de americani deopotrivă. Cumpătatul roman de debut al lui Aslam, Season of the Rainbirds, se concentra asupra livrării unui sac de scrisori pierdut vreme de două decenii, după un accident de tren. Personajele din acel volum – un grup cam stângaci de ţărani pakistanezi – erau indivizi aparte şi nu reprezentări ale unor probleme dificile. Cel de-al doilea roman al său, extrem de elogiat de critici, a fost Maps for Lost Lovers, care spunea povestea unei comunităţi de imigranţi pakistanezi din Anglia, i-a adus lui Aslam faima pentru stilul literar luxuriant, pentru compasiunea sa şi pentru complexitatea angajată politic.

E

coperită în timpul săpăturilor şi lăsată pe jos în fabrică. Pe măsură ce povestea înaintează, Aslam adaugă meticulos toate actele de cruzime înregistrate în Afganistan: mine antipersonal (mai ales cele care arată ca nişte jucării, fiind menite să-i momească pe copii), violuri de o brutalitate inventivă (ale unor fete, al unui personaj principal, al unei figuri istorice), justiţie publică aspră, demonstrată prin scene dure, între care o amputare şi o ucidere cu pietre, şefi militari şi conflictele lor insolubile, americani induşi în eroare şi amestecurile lor încăpăţânate, metode de tortură abominabile,

XISTĂ complicaţii morale şi în The Wasted Vigil, dar acest roman e mai expansiv decât precursoarele sale, documentând intens câteva decenii şi, tangenţial, câteva secole. Autorul nu caută să dezvăluie doar psihicul unui sat sau al unei comunităţi de imigranţi, ci pe cel al Marii Britanii, al Uniunii Sovietice, al Statelor Unite şi al Afganistanului. Revelaţiile din carte sunt subtile şi uneori produc un şoc emoţional uluitor. Însă stilul lui Aslam, neaşteptat de înflorit, precum în următoarele pasaje, îngreunează considerabil lectura romanului uneori: „Nepot de ceasornicar, el cere îndurare de la Dumnezeul care hotărăşte că nu mai există cale de întoarcere. Că s-a ajuns în momentul în care săgeata porneşte din arc, momentul în care orgasmul e cu neputinţă de stăvilit, momentul în care începe inspiraţia poetică.“ „Rodia era pe masă, aproape de şemineu. Ea o decojea deja. Stratul superior de seminţe stacojii se încălzise de la foc. Avea temperatura sângelui menstrual, a spermei tocmai ţâşnite din trupul unui bărbat.“ „Vocea lui David era ca o muzică produsă la metronom înăuntrul băiatului: avea ritmul domol al gândurilor lui James.“ Poate că Afganistanul, un tărâm al extremelor, e responsabil pentru acest stil exagerat. E limpede că l-a ademenit pe Aslam, scriitor cu un talent remarcabil, să creadă că ar putea să-i înfăţişeze tragediile colosale printr-o cufundare lingvistică în efuziuni h demne de scena lirică.

ILUSTRAŢIE DE JOSH COCHRAN


Bancă bogată, bancă săracă De ce a supravieţuit Goldman Sachs când alte bănci se prăbuşesc în jur? În această istorie corporativă, Charles D. Ellis pune reuşita pe seama culturii ei. DE GEORGE ANDERS

I

NVESTITORII cunoscători se dau în vânt după corelarea companiilor concurente. Aleg două firme din domenii asemănătoare, precum Nike şi Reebok. Apoi cumpără acţiuni ale celei evaluate mai bine, pariind la fel de mult pe compania mai slabă. Dacă o nimeresc, vor avea parte de profituri serioase. În ultimii ani, până şi destinul întregului Wall Street a evoluat ca o corelare uriaşă de concurenţi. Multe dintre cele mai faimoase bănci de investiţii, între care Goldman Sachs, Lehman

THE PARTNERSHIP

The Making of Goldman Sachs de Charles D. Ellis 729 pag. The Penguin Press. 37.95 $ Brothers şi Bear Stearns, au început în contexte asemănătoare, în urmă cu 80 până la 150 de ani. Apoi s-au îndreptat spre specializări similare în vremurile moderne, înregistrând profituri de miliarde de dolari în perioada lor de vârf. Totuşi, în toamna aceasta, Goldman Sachs rămăsese singura bancă de investiţii cotată pe Wall Street ca entitate solventă şi independentă. Goldman a supravieţuit crizei creditelor, redefinindu-se ca o bancă comercială şi obţinând o infuzie de capital de la legendarul investitor Warren Buffett. Între timp, Bear Stearns şi Lehman Brothers s-au prăbuşit în uitare. Ce s-a întâmplat? Acum 10 ani, când Charles D. Ellis s-a apucat să lucreze serios la The Partnership (Parteneriatul), o istorie detaliată a băncii Goldman Sachs, nu s-ar fi aşteptat ca destinele mai multor firme să devieze atât de brusc. Însă, după cum explică autorul în prefaţă, el şi-a început documentarea crezând că Goldman Sachs devenise cel mai puternic şi mai longeviv jucător de la bursa newyorkeză fiindcă avea o abordare mai bună. Misiunea lui Ellis: să înţeleagă ce făcea ca banca Goldman să fie deosebită. Iată conclu-

George Anders a scris trei cărţi, între care „Merchants of Debt: KKR and the Mortgaging of American Business“.

Calea Victoriei 126; tel. 021.3 103 103; mobil 0723 103 103; email act@teatrulact.ro; www.teatrulact.ro

PROGRAM TEATRUL ACT – 10 ANI 14 octombrie, MARŢI ora 19.00 CREATORUL DE TEATRU de Thomas Bernhard regia: Alexandru Dabija scenografia: Irina Solomon traducerea: Alexandra Zoicaş cu: Marcel Iureş, Valeria Seciu, Constantin Drăgănescu, Afrodita Androne şi Vitalie Bantaş O producţie Teatrul ACT, 2001 Durata: 2 ore şi 10 minute (fără pauză) FOTO: HERBERT GEHR/TIME & LIFE PICTURES – GETTY IMAGES

zia lui: succesul a început odată cu angajarea unor oameni ambiţioşi proveniţi din rândurile clasei muncitoare. Dacă părinţii lor ar fi fost funcţionari poştali sau îngrijitori de terenuri de sport, era foarte probabil ca aceşti oameni să muncească asiduu ca să-şi asigure un trai mai bun – şi să-i ajute compania Goldman să câştige profituri serioase pe parcurs. Mai contau şi amabilitatea şi modesti, cel puţin aparentă. Goldman aproape că l-a angajat pe vrăjitorul titlurilor de risc Michael Milken pe la începutul carierei lui, dar a dat înapoi când şi-a dat seama că potenţialul angajat pretindea pentru sine o bucată prea mare din viitoarele profituri. Mai conta şi munca în echipă. Goldman a început să separe funcţiile de conducere în 1976, când asociatul administrativ Gus Levy a murit fără să aleagă între doi succesori posibili. Aceştia au împărţit conducerea şi această opţiune a funcţionat de minune, aşa că a fost aplicată la mai multe niveluri, deşi consultanţii de management au prezis că va da greş. Conducerea comună însemna că Goldman nu era întotdeauna cea mai rapidă companie într-o nouă zonă de viitor, dar firma a făcut mult mai puţine gafe datorate orgoliului unui singur lider. Din cale afară de tenace, asociaţii de la Goldman nu s-au mulţumit doar să lucreze foarte mult, ci au ajuns să considere compania drept adevărata lor familie, în timp ce soţiile şi copiii lor au fost nevoiţi să plătească preţul acestei opţiuni. Decenii la rând, asociaţii şi-au păstrat cea mai mare parte a banilor la Goldman, ajungând să-şi conducă firma cu înţelepciune în căutarea profitului pe termen lung, în loc să se repeadă la profituri uriaşe, obţinute din zone tentante, dar riscante, care ar fi putut duce la faliment. Goldman a fost zgu-duită periodic de scandaluri, dar niciodată în mod fatal. Cea mai gravă criză s-a produs de pe urma unor investiţii groaznice cu puţin înaintea crahului din 1929, însă au existat şi probleme mai mici, legate de tranzacţii ilicite prin informaţii confidenţiale, în anii ’80, precum şi conexiuni imprudente cu josnicul editor britanic Robert Maxwell, la începutul anilor ’90 şi cercetări de investiţii prea optimiste în timpul perioadei de efervescenţă a tranzacţiilor pe Internet din 19992001. Vinovaţii au fost identificaţi, s-au plătit amenzile şi, cel puţin după părerea lui Ellis,

15 octombrie, MIERCURI ora 19.00 BASH. O TRILOGIE CONTEMPORANĂ de Neil LaBute regia: Vlad Massaci scenografia: Andu Dumitrescu traducerea: Vlad Massaci, Mihaela Sîrbu şi Cristi Juncu cu: Mihai Călin, Vlad Zamfirescu, Ioana Flora şi Mihaela Sîrbu O producţie Teatrul Fără Frontiere, 2003 Durata: 2 ore şi 15 minute (fără pauză) ora 22.30 NASUL dramatizare după Nicolai Vasilievici Gogol Direcţia de scenă: Alexandru Dabija Scenografie, light design şi video: Andu Dumitrescu Muzica şi versurile: Ada Milea, Bogdan Burlăcianu Cu: Ada Milea, Bogdan Burlăcianu O producţie Teatrul Naţional “Radu Stanca” Sibiu 2007 - Teatrul ACT 2008 • Durata: 1 oră

Partenerul Goldman Sachs Sidney Weinberg în 1945.

de fiecare dată Goldman a ieşit la suprafaţă cu reglementări şi proceduri mai bune. Numeroşi şefi de la Goldman, atât din prezent cât şi din trecut, i-au împărtăşit lui Ellis poveştile lor, iar acest nivel de acces s-a dovedit util şi dăunător în acelaşi timp. Cartea e plină de informaţii din interior, precum şi de întâmplări dramatice legate de înfruntările dintre asociaţi care s-au petrecut în spatele uşilor închise. Însă vocile celor din afară sunt dezamăgitor de slabe. Iar anumite episoade neînsemnate, precum promovarea ramurii corporatiste de obligaţiuni la Goldman, în anii ’70, se dezvoltă prea greu, pe măsură ce fiecare participant ajunge să-şi depene amintirile. Ellis scrie ca un loialist al bursei de pe Wall Street. Autorul a condus timp de 30 de ani firma Greenwich Associates, oferind servicii de cercetare şi consultanţă companiilor de investiţii, între care şi Goldman Sachs. Acea experienţă i-a oferit lui Ellis posibilitatea de a scrie cu o mână sigură despre lumea finanţiştilor, a analiştilor şi a brokerilor, însă în acelaşi timp îi îngreunează încercarea de a pune talentele de făcut bani de pe Wall Street într-un context mai amplu, fie ca parte esenţială din progresul american, fie ca o formă nedorită de speculă. Cartea oferă o scurtă încuviinţare a modurilor în care oficialii Goldman se transferă în funcţii guvernamentale importante. Secretarul Trezoreriei, Henry Paulson, a fost şef la Goldman, la fel ca fostul Secretar al Trezoreriei,

Robert Rubin, şi ca fostul Secretar de Stat adjunct, John Whitehead. Ar fi fost binevenite mai multe informaţii pe această pistă. Ellis indică totuşi un subterfugiu fascinant al dreptului fiscal: bogătaşii numiţi în funcţii politice care investesc în fonduri de tip „blind trust“, în care valoarea activelor nu e dezvăluită beneficiarului, nu trebuie să plătească impozite pe capitalul de câştig la nici o vânzare. Astfel încât funcţia publică nu e întotdeauna un sacrificiu greu de plătit, ci poate să şi păcălească fiscul. Ellis estimează că Paulson ar fi economisit, în acest fel, până la 200 de milioane de dolari. Crizele financiare din 2007-2008 nu capătă decât câteva pagini la sfârşitul cărţii. Câştigurile companiei Goldman şi preţul fondurilor au scăzut, dar firma rămâne profitabilă, lucru cu care nu se pot lăuda unii dintre concurenţii săi, deja dispăruţi de pe piaţă. Ellis lasă să se înţeleagă că nu e vorba de o pură întâmplare. Conform relatării lui Ellis, Goldman şi-a curăţat portofoliile de probleme cu creditele ipotecare în aprilie 2007, reacţionând mult mai repede decât alte companii, dintre care unele continuă să se zbată pentru a scăpa de povara fatală a creditelor imprudente. În loc să sufere neputincioasă în timp ce valoarea creditelor ipotecare scădea, Goldman a schimbat direcţia şi a câştigat nu mai puţin de un miliard de dolari într-un singur trimestru, pariind pe o scădere ulterioară a valorii ipoteh cilor. Comerţ prompt, într-adevăr.

16 Octombrie, JOI ora 19.00 CAPRA SAU CINE E SYLVIA? de Edward Albee • regia: Alexandru Dabija • traducerea: Bogdan Budeş • cu: Marcel Iureş, Emilia Dobrin, Constantin Drăgănescu şi Marius Damian • O producţie Teatrul ACT - ArCuB 2007 • Durata: 2 ore (cu pauză de 10 minute)

18 Octombrie, SÂMBĂTĂ ora 18.30 ŞEFELE de Werner Schwab regia: Sorin Militaru • scenografia: Alina Herescu • muzica: Ada Milea • traducerea: Dan Stoica • cu: Emilia Dobrin, Dorina Lazăr şi Coca Bloos • Durata: 1 oră şi 10 minute (fără pauză) • O Producţie Teatrul ACT, preluată de Teatrul Odeon

ora 22.30 GERSHWIN’S WORLD Concert de jazz susţinut de: Sorin Romanescu, Cristian Soleanu, Răzvan Cojanu, Vlad Popescu • Durata: 70 minute

ora 20.30 LANSARE ALBUM Teatrul ACT - 10 ani, o istorie subiectivă şi proiectie FILM DOCUMENTAR Teatrul ACT – 10 ani, realizat de Cătălin Ştefănescu • RECITAL PIAN susţinut de Mihai Ritivoiu (intrare pe bază de invitaţie)

17 Octombrie, VINERI ora 19.00 AMERICAN BUFFALO de David Mamet regia: Cristi Juncu • scenografia: Dan Titza • traducerea: Bogdan Budeş • cu: Gheorghe Ifrim, Vlad Zamfirescu, Marius Florea Vizante • O producţie Teatrul ACT Catharsis 2005 • Durata: 2 ore şi 10 minute (fără pauză)

19 octombrie, DUMINICĂ ora 20.00 Concert ALEXANDRU ANDRIEŞ şi IOANA MARIA MÂNTULESCU Mai multe detalii pe www.teatrulact.ro 7


O ţară întinsă 50 de state, 50 de eseuri, scrise de nume mari, precum Jhumpa Lahiri, Anthony Doerr şi Heidi Julavits.

DE J. R. MOEHRINGER

N

-AVEŢI decât să spuneţi ce vreţi despre dispariţia diferenţelor regionale, despre efectele de avalanşă ale culturii de masă, dar americanii încă se simt definiţi într-un mod singular de statul din care provin. Acea hartă obişnuită şi multicoloră agăţată în toate clasele din şcolile primare e un tabel al elementelor periodice care înfăţişează cele 50 de ingrediente de bază ale caracterului naţional american. Pătrate, trapezoidale, rotunde: statele ar putea fi nişte forme arbitrare trasate pe pământ, dar ele ne modelează cumva. Contribuie la stabilirea modului în care vorbim, în care mâncăm şi a diferitelor feluri în care ne privim unul pe celălalt. Etatismul este, de fapt, ultima formă de discriminare sancţionată. În cele din urmă, e interzis să-ţi faci idei preconcepute bazate pe criterii precum rasa şi sexul, dar e încă

STATE BY STATE

A Panoramic Portrait of America. Editori: Matt Weiland şi Sean Wilsey Ediţie ilustrată. 572 pag. Ecco/ HarperCollins Publishers. 29.95 $ în regulă şi destul de amuzant, ca atunci când dai din cap cu înţeles atunci când o persoană gălăgioasă se dovedeşte a fi din New York. Acest concept de identitate personală măsluită stă la baza cărţii State by State: A Panoramic Portrait of America (Stat după stat: un portret panoramic al Americii), editate de Matt Weiland şi Sean Wilsey. Inspirându-se din ghidurile statelor publicate de Proiectul Federal pentru Autori în timpul şi la scurtă vreme după Marea criză economică din perioada interbelică, Weiland şi Wilsey au reunit 50 dintre cei mai buni scriitori americani şi le-au cerut să colaboreze cu eseuri pe aceeaşi temă generală: de ce e special statul meu – sau nu. Rezultatul e o culegere de texte amuzantă, emoţionantă şi captivantă, care depăşeşte, în ansamblu, suma excelentelor sale părţi; e o adunare a super-delegaţilor literari,

J. R. Moehringer a scris cartea „The Tender Bar“. 8

fiecare nominalizându-şi gălăgios propria bucată din republică. Ghidurile iniţiale ale statelor erau mană cerească pentru scriitorii săraci lipiţi. Dacă programul de reforme sociale şi economice al lui Roosevelt din 1933 ducea la reangajarea câtorva milioane de muncitori necalificaţi pentru construirea de şosele, diguri şi poduri, Proiectul Federal pentru Autori asigura angajarea a 6.000 de oameni din genul mai intelectual, trimiţându-i să ia interviuri localnicilor, să viziteze sediile guvernelor statale, să scotocească prin biblioteci şi să adune date despre folclor, industrie, politică, tot meniul. Redactorii au transformat apoi aceste date brute în sute de cărţi şi de broşuri, dintre care cele mai faimoase au fost ghidurile. Pe lângă elogiile aduse de personalităţi precum Franklin D. Roosevelt şi John Steinbeck, proiectul a oferit demnitate şi banii extrem de necesari unui grup talentat de vedete şi de viitoare vedete, între care Saul Bellow, John Cheever, Zora Neale Hurston şi Richard Wright. Şi totuşi, dincolo de această desfăşurare literară de forţe, ghidurile erau adesea seci. Trebuia să fie seci. La urma urmei, erau ghiduri. Multe erau menite să ajungă în torpedouri, ca să fie consultate doar când cititorii porneau la drum. Weiland şi Wilsey voiau ceva diferit, „mai personal, mai excentric şi mai subiectiv“, după cum explică Weiland în prefaţa sa. „Le-am zis tuturora: spuneţi-ne o poveste despre statul dvs., cu cât mai personală cu atât mai bine, ceva care să surprindă esenţa locului.“ În majoritatea cazurilor, s-au ales cu mini-autobiografii. De pildă, în eseul ei despre Pennsylvania, Andrea Lee încorporează o relatare îndurerată despre confruntarea cu rasismul în copilărie. În amintirile sale despre Rhode Island, Jhumpa Lahiri povesteşte un episod trist în care mama ei primeşte o serie de scrisori anomime încărcate de ură. Charles Bock îşi menţine articolul despre Nevada concentrat asupra centrului oraşului Las Vegas, unde, confruntându-se cu intimidările constructorilor, cu hoţii neobosiţi şi cu neplăcerile urbane, s-au luptat din greu ca să-şi menţină casa de amanet. Joshua Ferris descoperă chintesenţa Floridei în restaurantul în care spăla vasele în copilărie. Colegii săi de muncă erau locu-

itori din Florida tipici şi aspri, deşi unii erau mai molâi. Hazel, fostă hipioată, „îşi arăta vârsta, care era probabil 40 de ani, dar un fel de 40 de ani de greutăţi, genul de 40 de ani fără vizite la dentist, fără noroc la bărbaţi, cu copii înstrăinaţi şi câini aşteptând-o acasă“. Apoi mai era Billy Ray, chelnerul care se dădea tot timpul la Ferris. „Când şi-a dezvăluit orientarea sexuală, s-a schimbat complet.“ Alte eseuri sunt amplasate în prezent. Alexandra Fuller îşi mitizează cabana din pustietatea din Wyoming şi face acelaşi lucru cu cowboy-i din zonă, între care şi un tip bătrân dintr-un bar, care explică de ce Wyoming are mai puţini oameni decât oricare alt stat. „Nu, nu e doar din cauza ţânţarilor – deşi e adevărat că pot fi hotărâţi şi pot procrea cu un curcan. Şi nu e nici vântul, deşi e adevărat că mai degrabă gâfâie decât pufăie. Sunt iernile care ţin nouă luni.“ Bine de ştiut. Lydia Millet contrastează fala deşertului din jurul casei sale din Arizona cu vulgaritatea pieţei din zonă, „singurul loc unde poţi cumpăra mâncare“ în localitatea ei îndepărtată. Millet descrie această piaţă în atâtea detalii încât atunci când va ajunge acolo această carte, s-ar putea să fie nevoită să

Jonathan Franzen încearcă să ia un interviu New York-ului, în vreme ce Joshua Ferris descoperă Florida într-un restaurant. meargă altundeva la cumpărături: „Piaţa e frecventată de mulţimi de tipi atrofiaţi şi arşi de soare, care vin în dubiţele lor înalte, cu prietenele lor decolorate şi cu copiii lor cu dinţi colţoşi, cu feţe absente care te sperie şi cu gurile întredeschise – unii dintre ei (şi câteodată toţi) fiind ai anterior menţionaţilor care duhnesc de la distanţă a tutun sau a alcool... E un loc de belea“. Dacă ne gândim mai bine, s-ar putea ca Millet să fie nevoită să se mute pur şi simplu de acolo. Mi-l închipui pe cititorul tipic frunzărind această carte, căutându-şi statul propriu,

apoi sărind la alte state care-i sunt apropiate dintr-un motiv sau altul. Asta am făcut şi eu la început. Dar e un impuls căruia trebuie să-i rezişti. State by State se citeşte cel mai bine capitol după capitol, ca o călătorie aventuroasă, cu un nou narator care trec la volan la fiecare cinci-şase pagini. Cartea are o energie aiurită, o logică nebunească în trecerea de la o coastă la alta în ordine alfabetică, de la Punctul A la Punctul Z. MAGINILE refuză să dispară din mintea cititorului, chiar la multă vreme după încheierea călătoriei. În Iowa, Dagoberto Gilb înfăţişează o câmpie de visuri americane: rânduri groase de porumb, din care se ivesc muncitorii nomazi, doi câte doi. În Alaska, Paul Greenberg descrie un bărbat care ţine în mână un cap însângerat de morsă, prinzându-l de orbită şi tăindu-i colţii. În ţinutul purceilor din Carolina de Nord, Randall Kenan stăruie asupra unei scene care nu poate fi descrisă decât ca pornografie cu porci. Avertisment de bun simţ: o să vi se facă foame până ajungeţi în Delaware şi o să vă curgă balele înainte de Ohio. O să vi se facă poftă de bomboanele de mentă din Indiana, de covrigii din Wisconsin, de două tipuri diferite de carne la grătar şi de o prăjitură numită plăcintă cu zer. O să deveniţi mai deştepţi totodată. O să aflaţi ce lăsau în urmă Butch and Sundance de fiecare dată când furau un cal, precum şi din ce stat provenea apreciata piatră de var folosită la construirea Pentagonului şi a Empire State Building, dar şi diferenţa indispensabilă dintre „băutură la pachet“ şi „ţâşnitoare“, două moduri foarte diferite de a-ţi potoli setea. Unele dintre eseuri nu sunt chiar eseuri propriu-zise. Două sunt caricaturi. Desenele despre Vermont sunt minunate şi pline de informaţii: indienii abenaki aveau o regulă: „în colibele lor de iarnă, aşa ticsite cum erau, toată lumea avea parte de un spaţiu propriu mic, dar inviolabil“. Jonathan Franzen prezintă un meta-eseu, în care încearcă să realizeze un interviu personal, faţă în faţă, cu New Yorkul însuşi, care a devenit însă un soi de Ivanka – J. Lo – Minnelli a statelor americane, aşa că

I

ILUSTRAŢIE DE TAMARA SHOPSIN


impresarul său şi mai mulţi intermediar intervin servili. Foarte deşteaptă abordarea. ESIGUR că nu toate eseurile sunt reuşite: câteva sunt de-a dreptul plictisitoare. Pe de altă parte, problema ar putea fi că Will Blythe şi Heidi Julavits se ghidează după standarde prea ridicate. Plimbarea complicată a lui Blythe prin New Hampshire e un deliciu, iar autorul termină în trombă cu o comparaţie incitantă între bloggeri şi membrii sectei de credincioşi în a doua venire a lui Iisus, oameni care promovează celibatul şi trăiesc modest în comunităţi mixte. Julavits îşi jură să nu pară o specialistă, păcat mortal în zona ei din Maine, dar nu se poate abţine să fie amuzantă. „În Maine, e ilegal să momeşti urşii

D

cu gogoşi şi apoi să-i împuşti... Maine are mai mulţi proprietari de pisici decât oricare alt stat. Drogul preferat în Maine e cafeaua cu lichior... Dacă îţi petreci un an în Maine, vei avea parte de 128 de zile ploioase.“ Apoi urmează punctul culminant, care e o rezumare parodică a locuitorilor din Maine şi care te va face să râzi când îţi vei aminti de ea, chiar şi la trei zile după ce-ai citit-o. „O grămadă de grăsani care îşi pierd vremea pe ploaie, cu pisicile lor, bând cafea cu lichior şi încercând, fără să trişeze, să omoare un urs.“ Şi Julavits ar putea fi nevoită să se mute când va apărea această carte. Poate totuşi să se cupleze cu Millet. În cele din urmă, superba odă a lui Anthony Doerr dedicată statului Idaho merită o menţiune specială. Doerr atinge mai multe dintre

temele principale din State by State – devastarea ţinutului, alungarea indienilor, schimbările implacabile – şi are o nuanţă mohorâtă care răsună şi prin textele unora dintre colegii care au colaborat la această carte. Nuanţele posomorâte sunt rar puse pe seama ghidurilor din anii ’30 (primul ghid a fost chiar despre Idaho), lucru cu atât mai remarcabil cu cât majoritatea au fost scrise în timpul unei catastrofe economice uriaşe şi în pragul unui război mondial. Împletind rapsodii demne de Thoreau despre frumuseţile naturale din Idaho cu elegii lirice dedicate indienilor tukudeka, „ultimul trib din Idaho“, Doerr descrie popasul în munţi, în apropiere de locul unde indienii tukudeka au opus ultima rezistenţă. Autorul cercetează cerul nopţii şi se gândeşte la familiile acelea de indieni, rănite şi înghesuite în frig, iar apoi îşi imaginează

ce-au simţit oamenii aceia aflându-se la un pas de apocalipsa seminţiei lor, de predarea în faţa armatei Statelor Unite. Doerr meditează asupra abisului temporal care îl desparte de ei şi, totuşi, se simte aproape de acei indieni. Şi, cu ajutorul lui, povestea lor devine a noastră. S-ar putea întâmpla, avertizează Doerr. Într-o zi, „o ultimă ceată de oameni va ridica focuri de avertisment printre pietre şi va privi către cel sau ceea ce a venit ca să ne aducă pieirea“. Nu chiar oda optimistă à la Whitman la care te-ai fi aşteptat sau pe care ai fi sperat s-o găseşti într-un „portret panoramic al Americii“. Însă, în 2008, într-o lume caracterizată de războaie, lipsuri, terorism şi crize financiare şi ecologice din ce în ce mai grave, aceasta e o stare de spirit pe care americanii h de pretutindeni o cunosc prea bine.

Un şir de întâmplări nefericite O crimă la ţară, un accident de tren, o mamă dispărută: totul se ciocneşte în cel mai nou roman poliţist din seria Jackson Brodie al lui Kate Atkinson. DE ELISSA SCHAPPELL GREU să-ţi imaginezi un roman care să înceapă într-un mod mai palpitant sau mai înfiorător decât noul roman poliţist al lui Kate Atkinson When Will There Be Good News_ (Când vor veni şi veşti bune?) Un necunoscut cu un cuţit de tăiat carne atacă prin surprindere o tânără familie pe o cărare pustie de la ţară, ucigându-i pe mamă, pe fiică, pe bebeluş, ba chiar şi pe câine. Singurul supravieţuitor este fiica Joanna, care aleargă foarte repede.

E

WHEN WILL THERE BE GOOD NEWS?

de Kate Atkinson 388 pg. Little, Brown & Company. 24.99 $

După treizeci de ani, Joanna e dr. Joanna Hunter, e căsătorită şi are un bebeluş şi un câine, iar bărbatul condamnat pentru măcelărirea familiei sale e eliberat din închisoare. În aceeaşi zi, Jackson Brodie, fost militar şi fost detectiv, se află din întâmplare într-un tren cu o soartă nefericită, care nu se îndreaptă către Londra şi către noua lui soţie, ci către Edinburgh şi către o veche pasiune de-a lui Brodie – detectivul inspector general Louise Monroe, „cea care i-a scăpat“. Iar soarta face ca Reggie Chase, o Elissa Schappell este redactor independent pentru revista Tin House, colaborează cu articole în Vanity Fair şi a scris romanul „Use Me“.

adolescentă curajoasă, recent rămasă orfană şi deşteaptă foc, să se ocupe cu traducerea Iliadei la doar câţiva metri de şinele de tren. Asta da structură de roman. Fanii romanelor lui Atkinson precum Behind the Scenes at the Museum, care a câştigat în 1995 premiul Whitbread pentru Cartea Anului, şi cele două romane poliţiste pe care le-a scris înainte, „Case Stories“ şi „One Good Turn“, amândouă avându-l drept protagonist pe Brodie, detectivul necizelat, dar totuşi sensibil, neam putea aştepta ca When Will There Be Good News? să fie construite după aceeaşi procedură standard. Însă un lucru e sigur: Atkinson nu scrie romane poliţiste tipice, ci hibrizi literari. Proba A: spre deosebire de romanele poliţiste ale Agathei Christie, cu tramele lor energice, poveştile lui Atkinson se desfăşoară pe îndelete. În acest caz, capitolele oferă puncte de vedere alternative, care pot să abată uneori avântul romanului, deşi ne prezintă îndeaproape povestea fiecărui personaj. Proba B: spre deosebire de detectivii căliţi din captivantele cărţi ale lui Chandler şi Hammett, personajele lui Atkinson nu văd lumea printr-o sticlă murdară şi nici nu vorbesc în dialoguri răstite, ci fac referiri la operele lui Browning şi Hemingway şi citează din Biblie. Intonează cântece pentru copii şi cântece funebre şi spun glume literare. Louise îşi caracterizează relaţia anterioară cu Brodie drept „la fel de neprihănită ca protagoniştii dintr-un roman de Jane Austen. Pură raţiune, fără simţire, fără pic de persuasiune“. Năucită de numărul mare de victime din rândul celor apropiaţi ei,

Reggie se întreabă dacă e „o adolescentă problematică sau un înger al morţii“. Proba C: Atkinson nu-şi va aduna suspecţii într-un salon întunecat şi nu va recurge la momente revelatoare senzaţionale à la Sir Arthur Conan Doyle, în care se dezvăluie motivul crimei şi felul în care a fost săvârşită. Misterele de care e interesată cel mai mult Atkinson sunt cele ale sufletului omenesc. Notă: Există, totuşi, elemente din reţeta romanului poliţist clasic pe care le adoptă şi Atkinson, în special motivul coincidenţei. După cum spune Jackson Brodie: „O coincidenţă e doar o explicaţie care urmează să se producă“. Adică: atunci când trenul lui Brodie se ciocneşte cu o maşină abandonată pe şine, întreaga lui viaţă e practic dată peste cap. Îi dispar portofelul, memoria şi telefonul Blackberry. În timp ce el se târăşte, pe jumătate mort, pe costişa dealului, Reggie Chase e cea care îi insuflă viaţă: din întâmplare, fata a învăţat metoda de resuscitare cardiopulmonară în timp ce se pregătea să devină bonă în casa Joannei Hunter. Şi ce lucru curios că Hunter şi fiul ei au aceleaşi vârste ca mama şi fratele lui Reggie, atunci când au fost înjunghiaţi şi ucişi. Mai multe probe în favoarea pasiunii lui Atkinson pentru coincidenţă: din pură întâmplare zice-se, bărbatul salvat de Reggie nu e doar un detectiv, ci un „păstor“ care „nu se potoleşte până când turma nu e completă şi până când toate mioarele nu sunt strânse într-un loc sigur. Era vocaţia şi blestemul său. Să protejeze şi să le fie de folos celorlalţi“. Ce noroc că

Jackson e pregătit să preia cazul, atunci când Joanna Hunter dispare împreună cu bebeluşul ei, iar soţul său chipeş şi bun de nimic, fiind bănuit de incendiere premeditată, încearcă să zădărnicească eforturile lui Reggie de a o găsi. Deşi rămâne de văzut dacă Joanna Hunter are nevoie de protecţie şi dacă încă e o victimă sau nu. Notă: În ciuda unui prim capitol fascinant, Atkinson pare mai interesată de rezolvarea problemei vieţii decât pe cea a crimelor. Ce se întâmplă cu cei rămaşi în viaţă, deveniţi prizonierii tristeţii şi ai dezamăgirii? Cum reuşim să ieşim de sub dărâmăturile suferinţei? Cum facem faţă morţii unei fiinţe iubite, cum trecem peste o copilărie demnă de Dickens, cum supravieţuim accidentului de a ne fi căsătorit cu persoana nepotrivită? Cum obţinem ceea ce ne trebuie? Concluzie: deşi Atkinson ne prinde în mreje cu umorul său negru şi cu ampla dezvoltare a personajelor şi deşi Reggie Chase e încântătoare, lipsa suspansului continuu începe să ne slăbească legătura cu personajele. Simţind probabil că bate câmpii, Atkinson intră într-un ritm alert în ultimele 75 de pagini, oferind un final pripit, exagerat de îngrijit care, deşi reuşeşte să facă legătura între firele narative importante, lasă fără răspuns multe întrebări despre personaje şi despre viitorul lor. Puterile mele de deducţie îmi sugerează că romanul lui Atkinson pregăteşte terenul pentru următoarea sa carte (subliniez că e doar o teorie de-a mea), care sper că va fi un roman poliţist mai satisfăcător, tot cu Jackson Brodie. Bineînţeles că nu pot sush ţine asta cu probe. E doar o bănuială. 9


Ordalii Inchiziţia, procesele din Salem, Teama Roşie: un studiu despre vânătorile de vrăjitoare din ultimele două milenii. pe care toată lumea voia s-o citească. Poate că Demos ar fi fost inspirat dacă dacă ar fi ştiut un pic mai multe despre „excentricul intelectual catolic“ Montague Summers, care a readus-o în prim-plan la 1928. În ultima porţiune din The Enemy Within, Demos include o serie de scurte eseuri despre vânătorile americane de vrăjitoare – diversele temeri antimasonice, persecutarea ordinului iluminaţilor bavarezi, anarhiştii care au susţinut revolta Haymarket, diversele spaime anticomuniste şi mccarthyismul, precum şi panica legată de abuzarea copiilor. Discutarea acestora este scurtă şi superficială. Demos continuă să se întrebe dacă aceste episoade ar putea fi descrise corect ca vânători de vrăjitoare, ceea ce e evident, desigur. Adevărata întrebare este dacă ceea ce s-a petrecut în Salem în 1692 este un aspect al aceluiaşi proces. Nici un general vânător de vrăjitoare n-a orchestrat evenimentele din Noua Anglie. Demos include o trecere în revistă a interpretărilor contemporane despre „ce s-a întâmplat în Salem“ sub 20 de titluri, un format ideal pentru notele de cursuri pentru studenţi, dar nepotrivit pentru o carte.

DE GERMAINE GREER OHN Demos, profesor de istorie la catedra Samuel Knight de la Yale, şi-a construit o reputaţie formidabilă cu cele cinci cărţi de studii despre istoria americană timpurie. Noua sa carte, The Enemy Within (Duşmanul dintre noi) este mult diferită. Nu numai că se adresează unui public mai mare, dar subiectul ei pre-

J

THE ENEMY WITHIN

2,000 Years of Witch-Hunting in the Western World de John Demos 318 pag. Viking. 25.95 $

zumtiv, aşa cum se precizează în subtitlu, reprezintă nu mai puţin de „2.000 de ani de vânătoare de vrăjitoare în lumea occidentală“. Demos ne spune în introducere că planul cărţii a venit de la editorul său, dar nu explică cu adevărat de ce a acceptat această provocare. Pentru a zugrăvi o frescă atât de întinsă e nevoie de o pensulă mai mare şi de mai multă aroganţă intelectuală decât are la dispoziţie Demos. De vreme ce expediază trei sferturi din perioadă în doar 70 de pagini, astfel încât să poată ajunge la discutarea detaliată a evenimentelor din perioada de început a Americii, ceea ce ocupă cea mai mare parte a cărţii, se poate spune că s-a eschivat de la provocare. Instituţia a ceea ce numim acum „vânătoare de vrăjitoare“ e doar tangenţială practicării vrăjitoriei. Demos înţelege că orice grup poate fi demonizat; menţionează cazurile cavalerilor templieri, valdensilor şi catarilor, dar ar fi putut menţiona mai mulţi. Face un amestec ciudat din faptul că credinţa în vrăjitoare a fost considerată erezie de către părinţii bisericii timpurii, parţial din cauză că nu pare să înţeleagă că vânătoarea medievală de vrăjitoare îi direcţiona spre identificarea ereticilor ca adevăraţii duşmani din interior şi acorda puţină atenţie şarlatanilor. Doar cei botezaţi ca romano-catolici puteau fi acuzaţi ca eretici; inamicii împotriva cărora se îndreptau inchizitorii erau cei care se infiltrau în adâncul sufletelor credincioşilor. Ordinul dominican, poreclit „domini canes“ sau câinii Domnului, a fost înfiinţat în secolul XIII tocmai pentru a-i vâna pe catari. Cititorul ar fi mirat să afle ce înţelege Demos, cu analiza sa detaliată despre evenimentele din Salem, din uciderea pe cale judiciară a Ioanei D’Arc, pe care britanicii ar fi judecat-o ca vrăjitoare dacă Anna de Burgundia, ducesă de Bedford, delegată s-o examineze, n-ar fi depus mărturie că era virgină. În schimb, Ioana a fost acuzată de erezie, a fost găsită vinovată şi arsă de vie la vârsta de 19 ani. Precum adolescentele din Salem, Ioana putea invoca probe spectrale. De judecătorii ei depindea dacă vocile pe Germaine Greer este autoarea recent apărutei „Shakespeare’s Wife“. 10

EMOS e împiedicat în mod ciudat de incapacitatea de a se folosi de studii despre vrăjitoria non-occidentală, precum lucrarea clasică a lui G.M. Carstairs Death of a Witch (1983), care surprinde atent procesul prin care o bătrână mewari săracă a provocat bănuielile celorlalţi locuitori din micul ei sat din India şi a cedat în faţa versiunii lor în privinţa persoanei şi motivelor ei, fiind în cele din urmă omorâtă în bătaie. Probabil că Demos are probabil dreptate atunci când dă vina pe simplul misoginism pentru faptul că femeile predomină între cei acuzaţi de vrăjitorie, dar asemenea reflecţii nu ne ajută să înţelegem de ce, cum şi când guvernările moderne vor apela la vânătoarea de vrăjitoare ca modalitate de a-şi susţine autoritatea. Problema este importantă deoarece ne aflăm din nou prinşi în plasa „războiului împotriva terorismului“, în care principala strategie este stimularea terorii. Inamicul imaginat din mijlocul nostru este acum fundamentalistul islamic. Erorile justiţiei proliferează. În Australia, anul trecut, doctorul de origine indiană Mohammed Haneef a fost arestat şi ţinut în detenţie cel puţin 11 zile sub acuzaţia de complicitate la terorism, deoarece, cu câteva luni înainte, când a părăsit Anglia, îi dăduse unei rude cardul SIM al telefonului său mobil. Când în cele din urmă a fost acuzat şi eliberat pe cauţiune, i-a fost revocată viza. Nedorind să fie deportat, Haneef a ales să rămână în detenţie până la audiere. A fost eliberat după trei săptămâni, când s-a descoperit că informaţia împotriva lui era falsă. Cazul face acum obiectul unei investigaţii, dar ceea ce pare limpede e că, în graba de a găsi un ţap ispăşitor, atât anchetatorii din Marea Britanie, cât şi cei din Australia au exagerat şi interpretat greşit ceea ce s-a dovedit a fi o circumstanţă firească. Adevăratul duşman h din interior este însăşi frica.

D care le auzea puteau fi clasate ca sfinţi din rai sau drăcuşori blestemaţi. Britanicii au ars-o; 25 de ani mai târziu, francezii au rejudecat-o şi au declarat-o sfântă şi martir. Numeroase sfinte din biserica primară se comportau în feluri care, în alte contexte, le-ar fi adus acuzaţia de vrăjitorie. Multe aveau relaţii cu păsări şi animale, identice cu relaţiile pe care se credea că

Instituţia a ceea ce numim vânătoare de vrăjitoare este doar tangenţială practicii vrăjitoriei. le au vrăjitoarele. Sfânta Melangell din secolul al VII-lea a adăpostit un iepure sub fustă atunci când a îngenuncheat pentru rugăciune în pădure, iar când câinii care îl urmăreau l-au ajuns din urmă, au fugit schelălăind; mai târziu se credea că vrăjitoarele locuiesc în corpurile iepurilor. Mai mult, Demos nu e pregătit să explice din ce cauză cele mai îngrozitoare vânători de vrăjitoare din secolele XVI şi XVII au avut loc în Europa protestantă, unde autoritatea papei fusese respinsă, iar sectele minoritare şi cultele milenariste prosperau peste tot. Îi aminteşte pe cei mai perseverenţi vânători de vrăjitoare din Europa în câteva scurte paragrafe sinoptice care nu ne prea ajută să înţelegem de ce nouă milioane – sau 50.000? – de persoane au fost judecate pentru vrăjitorie între 1550 şi 1700. Pentru un catolic e încă un păcat să consulte o vrăjitoare sau un solomonar, dar în catolicism nu a existat nici o încercare

sistematică de a expulza asemenea practicanţi din comunitate. Chiar şi în ajunul unei mari vânători de vrăjitoare, nevestele vesele din Windsorul lui Shakespeare se foloseau ocazional de serviciile Vrăjitoarei din Brentford, care nu se temea de nimic rău în afara faptului că putea fi dată afară în bătaie din casă de către un soţ furios. În majoritatea lumii occidentale, vrăjitoarele şi vrăjitoria fac parte din viaţa cotidiană în aceeaşi măsură în care făceau parte în timpurile premoderne. Până şi azi, în Italia rurală, o femeie care îşi bănuieşte soţul de infidelitate consultă o strega, care îi va da un fascino, un farmec care să-i împiedice rătăcirea. În 2003, s-a spus despre carismatica îndrumătoare Carole Caplin că „a vrăjit-o“ pe mai educata soţie a primului ministru britanic. Atârnându-şi la gât „cristalele magice“ ale lui Caplan, Cherie Blair a fost mai degrabă o victimă a falsei ştiinţe decât vinovată de superstiţie, dar la început ştiinţa experimentală era de asemenea erezie. Revistele pentru femei au acum pagini întregi de reclame pentru prezicători şi alţi şarlatani, care exploatează nestingheriţi credulitatea cititoarelor. Relatarea lui Demos despre călătoriile lui „Malleus Maleficarum“, „Ciocanul vrăjitoarelor“, compilate de Heinrich Kramer şi Jakob Sprenger şi publicate pentru prima dată în latină, la Strasbourg, în 1487, având numeroase alte ediţii în latină timp de 40 de ani, este alterată de propria credinţă în text ca autoritate. Primele tipărituri sunt o selecţie ciudată de texte, parţial din cauza vicisitudinilor finanţării producţiei de carte; „Malleus Maleficarum“ este un exemplu foarte bun de carte pe care orice instituţie trebuia s-o aibă, mai degrabă decât o carte

ILUSTRAŢIE DE CHRISTOPHER SILAS NEAL


Ah, frate! În romanul lui Per Petterson, o femeie îşi aminteşte de băiatul curajos, nepăsător, angajat politic, care a învăţat-o cum să trăiască. DE JONATHAN MILES R fi inexact şi destul de nepoliticos să sugerezi că scriitorul norvegian Per Petterson a apărut de nicăieri anul trecut, cu succesul din Statele Unite al romanului său Out Stealing Horses – la urma urmelor, Norvegia nu e nicăieri – dar cititorilor americani li se poate ierta acest lucru. Out Stealing Horses, cel de-al cincilea roman al lui Petterson, dar abia al doilea publicat în Statele Unite, a apărut ca o cometă, provocându-le cititorilor şi criticilor accese scuzabile de extaziere. Romanul, în care un văduv singuratic de 67 de ani dea-

A

TO SIBERIA de Per Petterson Traducere în engleză de Anne Born 245 pag. Graywolf Press. 22 $ pănă amintiri despre o copilărie răvăşită din cauza abandonului tatălui său şi a unui îngrozitor accident cu o armă de foc, a aterizat în numeroase liste cu cele mai bune cărţi ale anului (inclusiv cea din această publicaţie) şi a urcat în mai multe liste de bestselleruri. A fost o reuşită justă pentru Graywolf Press, editura nonprofit din St. Paul care a preluat Out Stealing Horses după ce multe edituri din New York au respins-o. Graywolf a publicat acum cu mult avânt cel de-al treilea roman al lui Petterson, To Siberia (Spre Siberia), apărut iniţial în Norvegia în 1996 şi tradus în engleză de Anne Born, doi ani mai târziu. În cele mai bune, mai luminoase momente ale sale, To Siberia evocă aceeaşi grandoare meditativă care a făcut Out Stealing Horses să strălucească atât de puternic, amintirile venind de data aceasta de la o femeie de 60 de ani a cărei situaţie actuală nu este dezvăluită niciodată – spre deosebire de cea a lui Trond Sander, naratorul din Out Stealing Horses, ale cărui relatări despre senilitate domestică funcţionau ca valvă de presiune asupra avalanşei amintirilor sale. Chiar şi numele ei trece nemenţionat. Spre deosebire de Trond, astfel, ea nu reprezintă decât trecutul: un recipient altfel gol, umplut cu amintirile despre copilăria din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, în ceea ce este cu siguranţă Frederikshavn, un oraş portuar danez din peninsula Iutlanda; despre bunicul ei, un fermier viticol din apropiatul Vrangbaek, care se spânzură într-un staul de vite; despre mama ei, o creştină cucernică, a cărei melancolie cuvioasă e temperată doar de cântarea imnurilor la pian, şi despre tatăl ei, a cărui dezamăgire provocată de excluderea din ferma familiei (urme ale lui Lars din Out Stealing Horses) rezultă într-un şir de ocupaţii făcute de mântuială şi accese de melancolie mai puţin cuvioase. Jonathan Miles, care colaborează la rubrica „Shaken and Stirred“ din secţiunea Sunday Styles din The Times, este autorul romanului „Dear American Airlines“. ILUSTRAŢIE DE AUDE VAN RYN

Dar în mare parte – uneori cu cruzime, alteori chiar obsesiv – se concentrează pe amintirea fratelui ei mai mare, Jesper. Jesper e curajos, nepăsător, arătos, isteţ foc, angajat politic, damnat din punct de vedere romantic – versiunea din Frederikshavn a tânărului John Reed. Se bate într-un bar la 14 ani; îşi împodobeşte fortăreaţa de pe malul mării cu portretul lui Lenin; ca distracţie, îl urmăreşte pe lampagiul oraşului pentru a stinge fiecare felinar imediat ce este aprins, sau îl huiduie pe baronul local; încearcă, riscant, să traverseze pe patine marea îngheţată până la un far îndepărtat; aleargă afară în timpul furtunilor cu fulgere pentru a dansa cu bucurie lumească; iar atunci când naziştii invadează ţara, se avântă în rezistenţă. Fetele locului „stau noaptea în pat şi se gândesc la el“, susţine sora sa, pe care o numeşte cu afecţiune „Sormea“, şi poate stoarce chiar şi „o îmbujorare şi un chicotit“ de la mama lor mohorâtă. Este, pe scurt, „nebun, rău şi periculos“, aşa cum îl descria Lady Caroline Lamb pe Lord Byron. E primejdios să fii sora lui, cu siguranţă. Forţa pură a personalităţii lui acţionează ca o gaură neagră asupra vieţii lui Sormea – înfierbântând-o şi iradiind-o, dar, într-o anumită măsură, şi distrugând-o. To Siberia este împărţită în trei secţiuni, dar în realitate sunt două. Amintiri despre viaţa cu Jesper şi viaţa fără el. Petterson lipeşte la un loc toate amintirile pentru a forma un fel de ţesătură episodică, trecând de la timpul trecut la cel prezent (uneori în aceeaşi propoziţie: „Puteai să atingi aerul, precum sticla, şi totul pare foarte aproape“)

pe măsură ce fiecare amintire este ţesută de următoarea. Ca şi în viaţa lui Sormea, căldura şi vitalitatea romanului sunt incluse în secţiunile „cu Jesper“, care abundă în frumoase momente magice: când Jesper îi arată lui Sormea cum să linguşească o vacă pentru a o lăsa să doarmă pe spatele ei ca să se încălzească, sau atunci când cei doi fac un jurământ de sânge pentru a scăpa în viitor de viaţa lor daneză mizeră. Jesper a pus ochii pe Maroc („Marrakesh, Fez, Meknes, Kasba“, este imnul său de laudă), în timp ce Sormea tânjeşte să se strămute în Siberia („Omsk, Tomsk, Novosibirsk, Irkutsk“ este imnul ei). „Acolo erau marile câmpii cu orizonturi neîntrerupte şi un cer şi o lumină ca în zorii lumii“, îşi imaginează ea, „şi case de lemn şi stoluri de păsări precum o mie de flamingo, care se transformau în pescăruşi atunci când îşi luau zborul, şi zburau, şi umpleau lumea înainte de a se dizolva, şi dispăreau“. Pe măsură ce pastoralele geografice se succed, a ei ar trebui descurajată, dar Jesper nu face decât să o alimenteze. Când un prieten german prin corespondenţă o informează pe Sormea că Siberia înseamnă lagăre de prizonieri, Jesper o linişteşte. „Propagandă nazistă“, mormăie el. AR apoi el pleacă – în Maroc, bineînţeles; acţiunea lui Jesper, ca şi personalitatea sa (precum şi soarta) este supraîncălzită – iar Sormea, alături de cititor, trebuie să se mulţumească cu tortura absenţei sale. Ea rătăceşte prin Copenhaga, Stockholm, Oslo. Lucrează ca operatoare de telefoane şi chelneriţă într-o cafenea şi

D

recurge la o promiscuitate cumplită pentru a-şi croi drum prin nopţile reci. Nici chiar avansurile unui unchi beat nu sunt refuzate, iar când o femeie se dă la ea, recunoaşte că „nu e aşa, dar dacă o las să mă sărute, sunt sigură că mă va lăsa să stau în acest scaun cât de mult voi dori“. Aici, în secţiunea „fără Jesper“, romanul scade, împreună cu viaţa lui Sormea: „El a plecat în Maroc, iar eu am venit în acest oraş de la capătul fiordului, unde totul era cenuşiu şi verde când mă apropiam cu vaporul, iar apoi numai cenuşiu zile şi săptămâni la rând“. Adică ani. Frigul în maniera lui J. M. Coetzee umple aceste pagini, dar efectul de ansamblu e de lentă veştejire cenuşie – tristeţea alb-negru din Kansas după plecarea lui Jesper din Oz. „Zilele trec“, spune ea, „iar eu trec cu ele“. Sau cum scria odată un tânăr poet pe nume John Cougar: „A, da, viaţa trece/ mult după ce emoţia/ vieţii a dispărut“. Nu stricăm plăcerea lecturii dacă dezvăluim că Sormea n-a ajuns niciodată în Siberia. Exceptând faptul că, într-un fel, ea ajunge: „Uneori, când mă gândesc la Jesper, tot ce pot vedea e spatele lui întunecat pe marea albă spre Hirsholmene“, spune ea, referindu-se la traversarea pe patine a mării de către Jasper, spre far. „Se face tot mai mic, iar eu stau la marginea gheţii, simţindu-mă pustie“. Aceasta nu e Siberia visurilor ei, unde „casele sunt construite din cherestea care emană vara mirosul plăcut de smoală şi căldură“, dar e totuşi Siberia: îngheţată, stearpă şi biciuită de vânturi, în care un lagăr de prizonieri ţine captivă inima îngheţah tă şi frântă a unei surori. 11


. . . care asistă la propria sa inventare ca actor în viaţă (în cel puţin două feluri: cel de sus e cea de-a doua poezie mai cunoscută a lui Rimbaud de după şcoală, scrisă la vârsta de 15 ani şi în care îşi întrezărea viaţa – chiar dacă într-un mod inocent, mult mai luxuriant şi într-o lumină mult mai veselă decât avea să fie în realitate), ca „lemnul care se face vioară“ şi „ghinionul lui“ că are parte de o asemenea soartă (dintr-o scrisoare de când avea 16 ani) sau ca atunci când „alama se trezeşte corn“ (idem) şi, după cum adaugă Rimbaud, „asist la explozia gândului meu. Îl privesc şi-l ascult. Îmi flutur bastonul; simfonia murmură din adâncuri sau vine sărind pe scenă“ (idem din nou). Tânărul se vede modelat de viaţă, în timp ce se interpretează ca un director de orchestră simfonică, între timp visând un milion de vise... Declaraţia e fascinantă, e stranie, e doar vorbă. Asta e ce ne oferă Rimbaud. Influenţa sa e nelimitată şi nu-i depăşeşte înţelegerea.

C Eu este altul O biografie condensată a lui Rimbaud, copilul teribil al poeziei. DE RICHARD HELL ESPRE viaţa lui Rimbaud se cunosc mai multe lucruri decât pot fi asimilate: poezia sa foarte variată, marcantă şi inovatoare, scrisorile sale expresive, abadonarea definitivă a poeziei dintr-o pornire hotărâtă de dispreţ la vîrsta de 20 de ani, anecdotele contemporanilor săi care îl prezintă ca pe un adolescent homosexual beat, murdar şi amoral care, la maturitate, devine un negustor şi explorator rezervat, harnic, responsabil şi respectabil (deşi mizantrop şi

D

RIMBAUD

The Double Life of a Rebel de Edmund White 192 pag. Atlas & Company. 24 $ dezgustat). Ar trebui să fii tu însuţi un geniu pentru a înţelege întreaga semnificaţie a lui Arthur Rimbaud sau cel puţin ar trebui să poţi cuprinde cu mintea, în acelaşi timp, multe idei opuse şi să poţi funcţiona deplin în continuare. Numeroşi scriitori au încercat să-şi demonstreze calificarea de a face asta, publicând cărţi despre Rimbaud. Această biografie scrisă de Edmund White e o versiune condensată. Dacă se întâmplă să fii curios în privinţa agitaţiei din jurul lui Rimbaud şi să vrei adevărul gol-goluţ de la o persoană cultă, cartea te va satisface, fără să te inducă prea mult în eroare. Această abordare pare să fie şi ideea aflată la baza unei serii de vieţi scurte, fiecare scrisă de

Richard Hell lucrează la o autobiografie. 12

un autor consacrat (adesea un romancier sau un cărturar, în general nu un biograf profesionist) şi editată de James Atlas, mai întâi pentru Penguin, iar acum pentru Atlas & Company, Rimbaud fiind ultima apariţie din această serie. Pare o idee demnă de laudă: există mulţi artişti şi gânditori faimoşi pe care nu i-ar deranja să înţeleagă niţel o asemenea poveste. Totuşi, această carte e puţin enervantă prin anumite afirmaţii arogante, precum cea că renumita declaraţie a lui Rimbaud (dintr-o scrisoare redactată la vârsta de 16 ani) Je est un autre (Eu este altul) „însemna că, în actul introspecţiei, noi transformăm eul într-un obiect şi îl simţim ca şi cum ar aparţine altcuiva“, definiţie care duce banalitatea la limita cu denaturarea. E de la sine înţeles că autoanaliza afirmă o pereche identitară. Însă „Eu este altul“ e antrenant, e o revelaţie care recunoaşte, cel puţin, substanţa umană nediferenţiată sau colectivitatea unui individ, ca un copil... Într-o seară albastră de vară voi merge pe cărare Şi, mângâiat de spice, voi păşi pe iarba falnică. Visând mai departe, voi simţi răcoarea sub picioare Şi-mi voi scălda capul gol în Vântul poetic. Nu voi vorbi, nici măcar nu voi gândi Dar dragostea infinită îmi va ţâşni din suflet, Şi voi merge departe, departe, ca un ţigan în pustietate – la fel de fericit ca şi când aş fi cu o femeie.

EA mai bună biografie completă a lui Rimbaud în limba engleză e cea publicată de Graham Robb în 2000, după cum consimte şi White în cartea sa, în care include perspective şi analize de-ale lui Robb precum socoteala timpului petrecut de băiatul rebel şi vagabond acasă, cu mama sa (de fapt, aproape cinci ani din cei 9 scurşi între prima sa fugă de la ferma ei şi până la eventuala sa plecare din Europa, în 1880), şi precum ideea că, spre deosebire de legendă, Rimbaud s-a descurcat chiar foarte bine ca negustor şi vânzător de arme, în cele din urmă, adunând o mică avere (echivalentul a peste 100.000 de dolari, potrivit lui Robb) în decursul celor aproape 11 ani petrecuţi în Africa. White se foloseşte de propriile traduceri pentru a demonstra calitatea poeziei lui Rimbaud. Acestea funcţionează în context, dar celor interesaţi le recomand ediţia de opere complete ale lui Rimbaud tradusă de Wyatt Mason şi publicată în două volume la Modern Library (e vorba de texte şi corespondenţă). Toate traducerile îi cer cititorului o concentrare specială. Dintre toate eforturile însemnate de a traduce opera lui Rimbaud, lucrarea lui Mason e cea mai plină de viaţă. Fiindcă tocmai asta îl deosebeşte pe Rimbaud: dintre toţi poeţii, stilul său e cel mai plin de viaţă, chiar şi acum şi aici, într-o altă limbă, după mai bine de o sută de ani. Rimbaud a învăţat foarte mult de la Baudelaire, iar în multe moduri Baudelaire rămâne mentorul său, deşi era un poet al plictiselii (şi al viselor), în vreme ce Rimbaud vibrează de vitalitatea (şi visele) cea mai solidă, deşi adesea dispreţuitoare. Aceasta e o funcţie a încrederii sale exagerate, ţărăneşti şi inutile, în valoarea onestităţii lui pure (deloc egoiste), ca un adolescent care vede dincolo de ipocrizia adulţilor şi de convenţiile care ascund o lume senzuală şi nebunească, ca un băiat pentru care limbajul e inseparabil (în ochii profetului) de realitate şi care ştia cum să mânuiască acele cuvinte, existenţa însăşi. Nu trebuia să încerce să-şi traducă senzaţiile în limbaj: înţelegea că trebuie să vadă prin limbaj, iar el a văzut cu sufletul curgător, suprem şi paradoxal de imatur al unui adolescent. Onestitatea şi perspectiva sa nu s-au stins niciodată: pur şi simplu a crescut şi şi-a pierdut interesul faţă de exh presia ingrată a viziunilor.

ILUSTRAŢIE DE LA ROGER VIOLLET COLLECTION/GETTY IMAGES; FOTO: ÉTIENNE CARJAT


Pe râurile din Georgia O istorie a unei regiuni producătoare de orez din Sud, de la mirajul celor 16 hectare ale lui Sherman şi până la segregare. DE KEVIN BOYLE LAŞTINILE pestilenţiale ale insulelor care mărginesc coasta Georgiei nu prea par un sol fertil pentru revoluţie. Dar exact asta a avut loc acolo la începutul anului 1865, în timp ce Confederaţia se încovoia sub atacurile neobosite ale unioniştilor. Din vila sa, aflată în recent capturatul Savannah, William Tecumseh Sherman a ordonat ca marile plantaţii de orez care dominau coasta să le fie încredinţate sclavilor pe care trupele lui îi eliberaseră, fiecare

M

SAVING SAVANNAH

The City and the Civil War de Jacqueline Jones Ediţie ilustrată. 510 pag. Knopf. 30 $ familie urmând să primească „nu mai mult de 16 hectare de teren arabil“. Imediat, mii de afro-americani au invadat zona, sperând să-şi construiască gospodării, biserici, şcoli – fundamentele libertăţii – pe terenul inundabil pe care înflorise sclavia. Promisiunea de libertate a Americii era finalmente îndeplinită. Lumea se întorsese cu susul în jos. Mişcarea s-a dovedit a fi mult prea scurtă, după cum arată Jacqueline Jones în Saving Savannah (Salvând Savannah), o meticuloasă recreere a războiului civil în regatul orezului din Georgia. Regiunea era construită pe baza unor inegalităţi flagrante. Înaintea războiului, proprietarii de plantaţii, traficanţii de sclavi şi negustorii trăiau în confortul sibaritic al elegantului cartier central din Savannah, înconjuraţi de suburbiile dărăpănate rezervate clasei muncitoare majoritare. Chiar lângă Savannah se afla unele din cele mai mari plantaţii ale Sudului, care produceau cea mai mare parte a recoltei de orez a naţiunii şi în care mici armate de sclavi îşi petreceau zilele în apa stătută a teraselor cu orez, care le ajungea până la genunchi, robotind pentru profiturile care îi făceau pe stăpânii lor extraordinar de bogaţi. Nu e de mirare că, atunci când alegerea lui Abraham Lincoln ca preşedinte, în 1860, a părut a ameninţa sistemul sclavagist, potentaţii din Savannah s-au grăbit să susţină războiul. Jones dedică surprinzător de puţin spaţiu războiului în sine, probabil din cauză că regatul orezului nu a devenit niciodată un câmp de bătălie. În primăvara lui 1862, trupele unioniste au capturat fortul care se afla la nord de râul Savannah, mişcare care le-a conferit controlul majorităţii plantaţiilor. În loc să cucerească oraşul, totuşi, forţele unioniste l-au blocat pur şi simplu, adâncindu-l treptat în privaţiuni. Până în decembrie 1864, Savannah nu a fost ameninţat cu invazia, dar atunci a avut loc un moment terifiant: 62.000 de soldaţi din armata lui Sherman, mărşăluind spre sud dinspre ruinele Atlantei. În loc să rişte distrugerea, conducătorii oraşului au ales să se pre-

Kevin Boyle predă istoria Americii la Ohio State University. Cea mai recentă carte a sa este „Arc of Justice: A Saga of Race, Civil Rights, and Murder in the Jazz Age“.

Sclavi lucrând pe un câmp de orez lângă Savannah, circa 1855. dea. Sherman a intrat în Savannah cu trei zile înainte de Crăciun, aducând cu sine speranţe măreţe despre o lume care stătea să se nască. A doua jumătate din Saving Savannah detaliază lupta pentru definirea unui sens al libertăţii în regatul orezului. Înainte de toate, spune Jones, afro-americanii doreau autodeterminare: dreptul de a-şi alege locul de muncă, de a-şi reîntregi familiile, de a le oferi o educaţie copiilor şi de a-şi modela comunităţile aşa cum li se părea potrivit. Ei au înţeles, de asemenea, că pentru ca aceste drepturi să le fie garantate, trebuiau să aibă un cuvânt de spus în procesul politic, de la egal la egal cu ceilalţi şi cu deplină autoritate. La rândul lor, proprietarii de plantaţii din Savannah se luptau cu disperare pentru a păstra cât mai mult posibil din puterea pe care o deţineau. În primii ani de după războiul civil, viziunile antagoniste ale celor două tabere s-au ciocnit neîntrerupt, dând naştere unei serii de confruntări. Afro-americanii se declarau proprietari ai unor parcele de pământ, proprietarii de plantaţii le luau înapoi. Aceştia din urmă au acceptat să angajeze foşti sclavi, disperaţi după un loc de muncă, dar numai în cele mai inumane condiţii. În perioada recoltei, sclavii eliberaţi intrau în grevă, insistând asupra unor condiţii mai bune. Afro-americanii cereau dreptul la vot, albii au ameninţat cu violenţa atunci când au încercat să şi-l exercite. Sclavii eliberaţi au avut o şansă reală atâta vreme cât au putut conta pe sprijinul guvernului federal. Dar angajamentul Washingtonului pentru echitate rasială, dintotdeauna lipsit de convingere, s-a evaporat rapid. Drept urmare, revoluţia a cedat locul restaurării. La începutul anilor 1870, afroamericanii fuseseră complet alungaţi din viaţa politică din Savannah. În zona agricolă înconjurătoare, negrii ajunseseră o populaţie

IMAGINE PUBLICATĂ PRIN AMABILITATEA GEORGIA HISTORICAL SOCIETY/ DIN „SAVING SAVANNAH“

rurală majoritar lipsită de proprietăţi, care îşi agonisea cu greu traiul zilnic de pe minuscule parcele arendate. Iar pe toată lungimea litoralului Georgiei, oficialităţile începuseră să impună segregarea sistematică, umilirea legalizată care avea să ajungă la punctul culminant odată cu seria de legi cunoscute sub titulatura generică de „Jim cioroiul“. Jones, care predă istoria la University of Texas din Austin, urmăreşte această poveste tragică cu exhaustivitatea şi sofisticarea care au caracterizat-o de-a lungul distinsei ei cariere. Dar ea nu-şi foloseşte impresionanta erudiţie într-un mod care ar readuce la viaţă regatul orezului. Pentru o carte atât de adânc înrădăcinată într-o zonă anume, Saving Savannah are prea puţin simţ al locului: nu întâlnim descrieri expresive ale elegantelor străzi ale oraşului sau ale mlaştinilor fetide de pe insule. Lucru şi mai important, Jones rareori aminteşte pasiunile pe care astfel de evenimente extraordinare trebuie că le-au trezit. Ea ne face să înţelegem greutăţile cultivării orezului, dar nu ne face să vedem sclavii stând oră după oră în noroi, cu spatele îndoit supurând sub soarele verii. Ea descrie remarcabilul act al lui Sherman de a oferi proprietăţi gratuite, din primele zile de după eliberare, notând cu grijă calculele politice din spatele acestuia, dar nu simţim bucuria nestăvilită a sclavului eliberat care umblă pe terenurile fostului său stăpân şi le ia în posesiune. Iar atunci când promisiunea libertăţii se destramă, Jones se asigură că înţelegem sensul acelei pierderi teribile, atât pentru victimele opresiunii care avea să urmeze, cât şi pentru întreaga naţiune, care încă poartă povara trecutului ei rasist. Dar ea nu ne pretinde să o simţim în adâncul nostru, nu ne cere să simţim o trădare atât de amară încât abia dacă poate fi îndurată. h 13


Militanta suferindă Un roman despre un amiral, nevasta sa infidelă şi prietena ei activistă. DE SUSANN COKAL ASCINAŢIA culturii pop pentru divorţurile de la Hollywood – Tom şi Nicole, Denise şi Charlie, Pamela şi soţul ei actual, oricare ar fi acela – păleşte în comparaţie cu agitaţia pe care o stârnea aproape orice divorţ în Anglia victoriană. La fel se întâmplă şi în cel mai recent roman al Emmei Donoghue, The Sealed

F

THE SEALED LETTER

de Emma Donoghue 397 pag. Harcourt. 26 $ Letter (Scrisoarea nedeschisă), care relatează, într-o manieră plăcut-senzaţionalistă, o poveste cu atât mai remarcabilă cu cât se bazează pe un caz real, în care sunt implicaţi un amiral, frumoasa şi tânăra sa soţie şi o proeminentă activistă pentru dreptul de vot al femeilor. Helen Codrington este capricioasa soţie, iar Harry este rigidul ei soţ, ceva mai în vârstă, căruia ea i-a refuzat de mult orice „drept“ sexual. Întorcându-se la Londra după o şedere în străinătate, Helen îşi reia relaţiile cu Emily Faithfull, poreclită Fido, şi speră că va putea folosi casa vechii ei prietene pentru întâlniri clandestine. Cele două împărtăşesc pasiunea pentru romane senzaţionaliste şi pentru Dickens, ba chiar, în trecut, au împărţit şi patul, atunci când crizele de astm ale lui Fido (de obicei calmate cu o ţigară de calitate) solicitau grija lui Helen. Idealistă până la a fi naivă, anosta Fido crede cu tărie în drepturile femeilor şi a deschis o tipografie care angajează doar femei pe postul de zeţar. Dar asta nu înseamnă că e adepta adulterului. Când o aude pe Helen trecând la fapte cu un ofiţer naval pe canapeaua ei – arcurile scoteau un „scârţâit frenetic“ – este totodată fascinată şi scârbită, reticentă la ideea de a fi atrasă în acest aranjament indecent. Prea târziu. Una din lecţiile fundamentale din The Sealed Letter este că „orice prieten pe care ţi-l faci în viaţă e o responsabilitate:... trebuie să îţi rămână pe vecie prieten sau îţi va deveni duşman“. În toamna lui 1864, în timp ce scrisorile zboară între Fido, Helen şi iubitul acesteia, Harry iniţiază procedurile de divorţ. Încă din 1857, relaxarea anumitor legi crescuse semnificativ numărul de divorţuri din Anglia, dar tribunalele încă refuzau să le permită reclamanţilor, reclamaţilor sau chiar concubinilor

Susann Cokal, al cărei cel mai recent roman este „Breath and Bones“, este un colaborator regulat la Book Review. 14

acestora din urmă să vorbească în nume propriu. Drept urmare, Harry trebuie să-şi pună speranţa în câţiva martori şi să alcătuiască o pledoarie convingătoare din dovezi circumstanţiale – o rochie pătată, o telegramă care nu a fost primită, vizitele lui Helen în casa lui Fido şi la un hotel. Toate acestea ajung pentru un scandal, dar Helen se hotărăşte să se lupte şi ea şi, pentru a-şi sprijini cazul, îi aminteşte prietenei ei de un incident „nemenţionabil“: într-o noapte, când cele două femei dormeau împreună în patul lui Fido, Harry a încercat să o violeze pe Fido. Oripilată – oare îşi reprimase amintirea? Luase, totuşi, o doză de laudanum din cauza astmului – Fido acceptă să dea o declaraţie sub jurământ care să ateste autenticitatea întâmplării, dar apoi dă bir cu fugiţii, când află că aceasta va fi făcută publică. Donoghue redă cu măiestrie întorsăturile de situaţie la care te aştepţi de la o dramă desfăşurată la tribunal, până la pagina finală, producătoare de frisoane. Jocul acuzaţiilor şi al contra-acuzaţiilor îi conduce pe combatanţi către o scrisoare nedeschisă, datată din perioada şederii lui Fido la familia Codrington, în care Harry îşi exprimă dubiile privitoare la relaţia dintre cele două femei. Această sugestie nu surprinde deloc cititorul, care a intuit de mult sentimentele lui Fido pentru Helen, dar ameninţarea dezvăluirii este destul de groaznică încât să o determine să renunţe brusc la tăcere şi să ia locul în boxa martorilor. De partea cui va fi mărturia ei? Va fi oare desfăcută şi citită în public scrisoarea? Oare ce conţine aceasta, de fapt? Helen nu e singura care stă ca pe ace în sala tribunalului. Monogamia heterosexuală se prea poate să fi fost temelia societăţii victoriene, dar publicul (atunci ca şi acum) privea cu sufletul la gură destrămarea unui mariaj: „Acesta este diavolul publicităţii“, meditează Harry, „orice informaţie nouă nu face altceva decât să alimenteze speculaţiile“. Titlurile ziarelor atrag spectatorii la tribunal, iar opinia publică are grijă ca rezultatele să fie devastatoare, indiferent care e verdictul. Helen este rapid etichetată ca adulterină, iar Fido drept „codoaşă“; Harry caută semne de nimfomanie la fiicele sale. Nişte sabotori pătrund în tipografia lui Fido, iar susţinătoarele din mişcarea pentru dreptul de vot al femeilor încep, încet-încet, să o îndepărteze din organizaţia lor.

La fel ca în precedentele romane ale lui Donoghue, Slammerkin şi Life Mask, trama este bine documentată din punct de vedere psihologic, are un ritm rapid şi este foarte plăcută la lectură (are grijă să comprime scurgerea uneori trenantă a evenimentelor reale). Şi totuşi, unele elemente narative împrumută prea mult din secolul al XIX-lea. Expoziţiunea este deseori prezentată sub forma unui dialog care sună artificial: când Fido discută despre politică sau despre tipografie, vorbele ei sună ca o prelegere publică. Donoghue uzează de metafore şi figuri de stil cu aceeaşi largheţe cu care Helen se pudrează. Pe o singură pagină, amintirile năvălesc „ca nişte duhuri“, cuvintele se bulucesc într-un „blocaj verbal“ în gâtlejul lui Fido, iar „anii se spulberă ca nişte scânduri care se despică“. Figurativul poate că era o tehnică apreciată a perioadei victoriene, dar oboseşte cu siguranţă un cititor contemporan, care ar putea astfel rata forţa simplităţii unor fraze ca „un dezgust atât de imperativ încât îi amintea de dorinţă“. Frazele reuşite abundă în roman, iar la sfârşit, The Sealed Letter oferă atât distracţia facilă după care tânjesc cititori ca Helen şi Fido, cât şi mult mai sobra explicare a adevărului, angajamentului şi trădării, pe care ar aprecia-o Harry. Simpatia lui Donoghue pentru toate cele trei personaje principale ale sale iese la iveală prin naraţiunea empatică şi ridică romanul deasupra nivelului mizer al tabloidelor, în ciuda experienţei de umilire publică a lui Harry, Helen şi Fido. În cuvintele lui Fido, „sunt atâtea de spus şi atât de puţine dintre ele pot h fi menţionate“.

ILUSTRAŢIE DE CHRIS ROULSTON


Bona Guvernanta istorică a regelui Siamulului era o persoană mai complicată decât părea. DE LEAH PRICE -AR putea ca titlul biografiei lui Susan Morgan să nu vă trimită cu gândul la nimic, dar e probabil să fi auzit de protagonista ei – a cărei viaţă a stat la baza cărţii publicate în 1944 de Margaret

S

BOMBAY ANNA

The Real Story and Remarkable Adventures of the „King and I“ Governess de Susan Morgan Ediţie ilustrată. 274 pag. University of California Press. 24.95 $ London, Anna and the King of Siam, adaptată pentru scenă în musicalul lui Rodgers şi Hammerstein, în 1951. Oricât de improbabilă ar fi povestea din The King and I, viaţa Annei Leonowens a fost şi mai ciudată. Fiica unui militar englez şi a unei indience, Anna a reuşit să treacă drept o doamnă victoriană destul de multă vreme ca să fie angajată ca guvernantă la curtea regelui din Siam. Viaţa ei în haremul regal i-a adus mai târziu faima literară şi o carieră, pe malul celălalt al Atlanticului, de profesoară, scriitoare şi conferenţiară. Când a debarcat în Singapore, ca tânără văduvă, în 1850, această talentată şarlatană şi-a scăzut trei ani din vârsta reală, susţinând totodată că s-a născut în Ţara Galilor şi nu în Bombay, a uitat de originea indiană a mamei sale, şi-a promovat tatăl de la rangul de soldat de rând la cel de maior şi i-a schimbat profesia soţului său, făcându-l ofiţer din funcţionar. „Cel mai important lucru în viaţă e să-ţi alegi părinţii“, spunea ea. Deghizarea rasială a lui Leonowens depindea de atenţia pe care o acorda detaliilor: o scrisoare de la ea devine sentimentală în privinţa „şuviţelor aurii“ de la doi dintre copiii săi, deşi amândoi erau bruneţi. La fel de importantă pentru aceste scorneli a fost atenţia acordată limbilor: nu e vorba doar despre cunoştinţele sale de hindi, marathi, persană şi sanscrită, ci şi de abilitatea ei de a mima un accent englezesc rafinat. În 1861, Mongkut, regele Siamului, i-a cerut agentului său din Singapore să-i găsească o guvernantă pentru copiii săi. Fost călugăr budist şi cărturar desăvârşit care le permisese deja misionarilor americani să pătrundă în haremul său, Mongkut căuta o femeie care să predea engleza fără să încerce să facă prozelitism. Cum în acea zonă erau prea puţine doamne britanice necăsătorite, a fost aleasă

Leah Price este profesoară de engleză la Harvard.

Anna Leonowens, care părea o adevărată doamnă şi care rămăsese, într-adevăr, văduvă. Din acest moment, protagonista lui Morgan le va reaminti cititorilor de Becky Sharp, guvernanta care îşi croieşte drumul prin societatea de la începutul secolului XIX în Bâlciul deşertăciunilor al lui Thackeray. Totuşi, spre deosebire de Becky, Leonowens s-a dovedit a fi o bună profesoară. La momentul sosirii sale, guvernanta a estimat că haremul lui Mongkut găzduita 9.000 de femei: surorile şi mătuşile, copiii de ambe sexe, precum şi consoartele, concubinele şi sclavele, la care se adăugau alte femei care fuseseră oferite regelui în schimbul plăţii unor datorii sau pentru a consolida alianţe politice. Deşi ulterior a

Slujba Annei Leonowens în Siam i-a adus faima literară. descris această citadelă ca pe o răsadniţă de „sclavie, poligamie, flagelare a femeilor & copiilor, sacrificare a sclavilor, otrăviri şi asasinate secrete“, lui Leonowens i-a mers de minune acolo. A fost profesoara copiilor lui Mongkut, în număr de 60 pe atunci, între care şi prinţul moştenitor. (Istoricii continuă să polemizeze pe seama influenţei ei asupra reformelor politice realizate de prinţ după moartea tatălui său.) Pe lângă aceasta, le mai dădea lecţii de engleză şi adulţilor, îndeplinind şi rolul de secretară neoficială a regelui.

(Istoricii au păreri împărţite cu privire la relaţiile dintre Anna şi Mongkut: oare ea i-a modelat măsurile politice şi i-a schiţat documentele în engleză sau pur şi simplu i-a copiat câteva scrisori?) După cinci ani, Anna Leonowens a plecat, îndreptându-se spre Anglia şi Irlanda pentru ca apoi să se stabilească în Statele Unite, unde a recurs din nou la rolul de profesoară pentru a-şi câştiga singură traiul. Prietenii pe care i-a găsit în lumea editorială americană au ajutat-o să producă două autobiografii: The English Governess at the Siamese Court şi The Romance of the Harem, care au fost destul de populare încât să-i deschidă calea unei noi cariere: cea de a susţine prelegeri pe teme diferite, de la „Siamul: Curtea şi obiceiurile sale“ la „Brahmanismul străvechi şi modern“ şi „Misiunile creştine în ţinuturile păgâne“. Leonowens a trimis depeşe din Rusia unei reviste americane, s-a mutat în Nova Scotia ca să trăiască împreună cu fiica sa şi apoi în Germania, pentru a-şi însoţi nepoţii la şcoală, a scris o autobiografie despre India care amesteca reportajul de culoare cu scorneli autobiografice, a susţinut prelegeri despre dreptul femeilor lă vot. A murit în 1915. Povestea Annei Leonowens a mai fost spusă de două ori: în autobiografiile sale şi în romanul lui Landon, o matroană din Midwest care a dat peste autobiografiile Annei în timp ce lucra ca misionară în Siam. Landon (al cărei soţ a devenit ulterior unul dintre creatorii relaţiilor americano-tailandeze în timpul Războiului Rece) a pus pe seama lui Leonowens aducerea valorilor creştine în Siam. Scriind din perspectiva destul de diferită a unei profesoare de engleză la Universitatea Miami din Ohio, Morgan preferă să reconstruiască un personaj cosmopolit, care laudă budismul şi îi critică pe misionarii americani. Uneori, Morgan îşi proiectează propriile valori în alt timp şi spaţiu. „Era raiul pe pământ să fii tânără şi să trăieşti în Preşedinţia Bombay în prospera perioadă a anilor 1830, să fii metisă într-un loc în care acest lucru era acceptat în societate (cu excepţia elitei străine, dar uneori chiar şi în rândurile ei), să faci parte din Compania Indiilor de Est, dar nu şi din aristocraţia sa rezervată, formată din ofiţeri şi funcţionari publici.“ Acest gen de digresiuni transformă o ierarhie socială într-o idilă plină de corectitudine politică. Însă orientările multiculturaliste ale lui Morgan şi filosofările ei interminabile nu fac ca povestea pe care o spune să fie mai h puţin captivantă. PHOTOGRAPH FROM “BOMBAY ANNA”

15


Cărţi pentru copii

Politică în cărţi ilustrate DE BRUCE HANDY ARACK OBAMA ar putea foarte bine să devină primul preşedinte negru al Statelor Unite. Dacă va reuşi, evenimentul va transforma cultura acestei ţări într-un mod pe care nu ni-l putem imagina încă. Dar ce se va întâmpla dacă va fi şi primul preşedinte negru foarte prost? Nu mă înţelegeţi greşit. Sunt de partea lui Obama, ca rezident al elegantei zone newyorkeze Upper West Side şi ca membru al elitei mediatice, care e speriat de temperamentul şubred a lui John McCain şi care n-o consideră pe Sarah Palin credibilă în nici un domeniu şi nici măcar atât de apetisantă pe cât ar vrea să credem autocolantele de Din „Barack Obama: Son of Promise, Child of Hope“ şi „My Dad, John McCain.“ pe maşini şi liderii străini amabili (deşi trebuie să recunoaştem că a fost coborât destul de mult standardul pentru farmecul YES WE CAN versiune adultă şi fantomatică a candidatului viceprezidenţial, începând cu John Adams, A Biography of Barack Obama care se întrevede dincolo de imaginea sa din care nu putea să aspire să fie interpretat decât de Garen Thomas copilărie, cu mâinile de la maturitate ale lui Ediţie ilustrată. 206 pg. Feiwel & Friends de Paul Giamatti în viitor). Îmi pun problema Obama înălţate într-un gest tipic unui predicaEdiţie broşată, 6.99 $ (Vârsta: de la 9 ani) eşecului doar pentru că există o asemenea tor, cu raze de lumină ţâşnind dinspre orizont cantitate de „speranţă“, după cum spun posteca pentru a sugera că ne aflăm cu toţii în faţa BARACK rele, care se bazează pe succesul său. Asta se unei întrupări mai bisericeşti a unui protagode Jonah Winter. Ilustraţii de AG Ford aplică mai ales în rândul editorilor de carte, nist hollywoodian. Ridicând miza, Yes We Can Ediţie cu pagini nenumerotate. Collins/ care au profitat enorm de pe urma cărţilor îl înfăţişează pe eroul nostru pe un fundal care Katherine Tegen Books/HarperCollins despre Obama, fie ele pro sau contra, şi care conţine atât nori divini cât şi raze de lumină – Publishers. 17.99 $ (Vârsta: 4 – 7 ani) acum s-au apucat să scoată o droaie de biograBotticelli în toată regula. fii pentru copii. Aceste cărţi sunt optimiste şi Poate că lui Parson Weems i-ar veni să râdă. BARACK OBAMA joviale, spre deosebire de multe dintre contraÎn viaţa reală, fireşte, Obama ştie să dea o loviSon of Promise, Child of Hope partidele lor pentru adulţi. Poate că nu există o tură cu cotul sau să se murdărească pe mâini. de Nikki Grimes piaţă prea mare pentru biografiile senzaţionaReprezentarea lui Obama în cărţile lui Winter Ilustraţii de Bryan Collier liste şi răutăcioase pentru copii, deşi mi-ar plăşi Grimes îmi aminteşte nu atât de George Ediţie cu pagini nenumerotate. Simon & cea să văd cum ar putea Threshold Editions, Washington declarând că nu poate minţi, adică Schuster Books for Young Readers. 16.99 $ editura lui Mary Matalin din cadrul grupului un viitor părinte al naţiunii sale la fel de incorupt (Vârsta: 5 – 10 ani) editorial Simon & Schuster, să încerce terenul la nivel moral, cât de acel Isus denaturat de care cu o versiune de carte pliabilă înfricoşătoare îmi aduc aminte de la orele de religie, acel Isus MY DAD, JOHN MCCAIN după bestsellerul Obama Nation. care îi tolera mereu pe copii dar nu făcea niciode Meghan McCain În vreme ce aşteptăm, iată un extras dată glume sumbre despre cămile şi urechile Ilustraţii de Dan Andreasen din introducerea cărţii uşor de citit, chiar acului – un fel de dl. pastor Rogers al celor sfinte. Ediţie cu pagini nenumerotate. Aladdin/ dacă nu foarte inspirată Yes We Can: A Ambele cărţi prezintă cadenţele şi strategiiSimon & Schuster. 16.99 $ (Vârsta: 5 – 10 ani) Biography of Barack Obama (Da, putem: o le din basme şi din textele religioase pentru a biografie a lui Barack Obama): spune altfel povestea vieţii lui Obama: copilăsimbolic, ba chiar mesianic, precum Obama. „A apărut un nou lider care pare să le acorria sa în Hawaii şi Indonezia, tatăl său absent, În parte, acesta e rezultatul rolului său istoric, de americanilor o nouă posibilitate de a visa... eforturile de a-şi împăca moştenirile rasiale, Oamenii cred că el îi înţelege pentru că, într-o dar în parte e şi produsul plăsmuirii sale oraangajamentul său din ce în ce mai mare faţă de oarecare măsură, el e la fel ca ei... Printr-un torice, însă există şi o parte care a fost proiecadministraţia publică şi faţă de justiţia socială, interes care pare sincer, Obama reuşeşte să-i tată asupra lui – o parte himerică şi incipientă, detalii aproape plagiate din excelenta şi emoţioridice pe cei căzuţi şi să le aducă noi speranţe ca şi cum Obama ar fi un cristal terapeutic, cu nanta autobiografie a lui Obama, Dreams From atât cinicilor, cât şi idealiştilor.“ urechi mari şi bine îmbrăcat. Dacă te apuci să My Father. În Barack aflăm că viitorul senator Hai să facem un scurt experiment de distilezi toate aceste elemente într-o poveste s-a născut într-o „noapte luminată de lună“ – cugetare. Hai să ne închipuim că aceeaşi potrivită pentru copii, rezultatele pot fi judecami-a scăpat acest amănunt în Dreams From proză uluitoare ar fi scrisă despre Michael te după coperte. Barack, o carte ilustrată scriMy Father, în vreme ce în Barack Obama: Son Dukakis, John Kerry sau Al Gore – sau, la o să de Jonah Winter şi desenată de AG Ford, of Promise, Child of Hope facem cunoştinţă cu adică, chiar despre George Bush. Nu. N-ar îl înfăţişează pe Obama privind în depărtare „mămica lui, albă ca frişca“ şi cu „tăticul lui, neprea avea sens. – spre viitor? Spre ţara minunilor? Spre o altă gru ca cerneala“. Speranţa devine un personaj Cred că ar fi corect să spunem că nici un poreuniune la primăria din Scranton? Iar persoaproape real în cartea lui Grimes, în pasaje prelitician modern american, nici măcar Ronald najul e desenat pe fundalul unui cer senin, cu cum „la vederea cerşetorilor, i se rupea inima. o urmă de nori divini. Barack Obama: Son of Reagan, n-a păşit în arenă cu un discurs atât de Barry începu să se întrebe: voi putea să-i ajut Promise, Child of Hope (Barack Obama: Fiul vreodată pe aceşti oameni? Speranţa fremăta Bruce Handy este scriitor şi redactor promisiunii, vlăstarul speranţei) e o altă carte înăuntrul lui. Într-o zi, fiule. Într-o zi“. şef adjunct la Vanity Fair şi colaborează ilustrată, scrisă de Nikki Grimes şi presăraÎn schimb, Barack atinge punctul culmifrecvent la Book Review. tă cu desene de Bryan Collier, care aduce o nant cu o ilustraţie a candidatului în faţa

B

16

mausoleului lui Lincoln şi înfăţişat într-o postură ca de rugăciune, cu un bloc de text despre discursul „I Have a Dream“ (Am un vis) al lui Martin Luther King Jr., urmat de pasajul: „Iar la orizont, în zorii unei noi epoci, apăru un bărbat care avea să reprezinte întruchiparea visului lui King: un candidat prezidenţial a cărui fiinţă însăşi era o punte de legătură între popoare“. Au! Cum ar putea ţâfnosul bătrân John McCain, erou de război sau nu, să concureze cu aşa ceva? În mare nevoie de o carte ilustrată elogioasă, candidatul republican trebuie să se bazeze pe fiica sa, Meghan McCain, ceea ce reprezintă echivalentul hagiografic al obligaţiei de a-ţi însoţi vărul la banchet. Cartea My Dad, John McCain, cu ilustraţiile elegante, dar adecvat conservatoare ale lui Dan Andreasen, e o relatare sinceră şi simplă a vieţii senatorului, cu excepţia câtorva elemente: prima sa soţie, controversatul său rânjet de cap de mort şi scandalul senatorilor investigaţi de Congres pentru legăturile cu omul de afaceri Charles Keating, arestat pentru fraudă. Însă toate acestea mă fac să cred că volumul va rămâne uitat pe vreun raft chiar şi în biblioteca Fundaţiei Heritage. „Doar un mare om poate fi preşedintele Statelor Unite şi sunt sigură că nimeni nu se va strădui mai mult decât tatăl meu ca să-i convingă pe oameni că el e persoana potrivită pentru această funcţie“,

Biografiile de campanie electorală scrise pentru copii sunt optimiste şi joviale, spre deosebire de versiunile pentru adulţi. conchide Meghan McCain. Şi cu asta gata, la culcare, micuţilor! Dar hai să revenim la speranţă. Mă bucură că Obama îi inspiră pe oameni. Mă inspiră chiar şi pe mine. Dar, după cum s-a subliniat deja în anumite sfere, senatorul n-a săvârşit încă prea multe, iar problema cu divinizarea prea promptă – pe lângă faptul că e banală – e că politicienii nu au doar defectele lor, ca oricine altcineva, dar se mai şi întâmplă să lucreze într-un domeniu care produce aceste defecte. Iar din moment ce însăşi fiinţa ta a reprezentat o punte de legătură între popoare, nu ai cum să atingi vreo culme mai înaltă. Oare procesul maturizării nu e şi aşa o serie nestăvilită de dezamăgiri? Mai e cumva vreo nevoie ca şi autorii bine intenţionaţi să arunce gaz pe foc? Notă pentru cititori: În momentul publicării acestui text, eventualele cărţi despre Sarah Palin n-au apărut încă. În ceea ce priveşte posibilele cărţi pentru copii despre John Biden, să nu uităm că editurile reprezintă totuşi o afacere, oricât de h înşelătoare şi de delicată ar fi ea.


Moarte cu puşca de apă DE RICH COHEN ACK D. FERRAIOLO e genul de mistic care se exprimă doar în metafore. În prim plan, romanul său de debut, The Big Splash (Marea stropeală), e o parodie după Raymond Chandler sau Dashiell Hammett, o versiune pentru preadolescenţi a unui roman noir în care Matt Stevens, un detectiv particular autoproclamat, se furişează din şcoala generală ca să afle cine a pus la cale lovitura care a terminat viaţa socială a lui „Nicole Finnegan, alias Nikki

J

THE BIG SPLASH

de Jack D. Ferraiolo 277 pag. Amulet Books/ Harry N. Abrams. 15.95 $ (Vârsta: 10 – 14 ani)

Fingers,... o fată de vis... genul care îţi dădea coşmaruri. Avea 12 ani, dar ar fi putut trece cu uşurinţă drept o fată de 14 ani“. În fundal puteţi citi The Big Splash ca pe o îngrozitoare metaforă a adolescenţei. Căutarea lui Matt îl poartă printr-un infern plin de personaje extrase parcă dintr-un roman noir, care apar aici în formă micşorată, preadolescentină: jurnalistul, „cârtiţa“, mercenarul („A rânjit la mine, dezvelindu-şi dinţii care arătau că se dedulcise cu prea multe bomboane“), supraveghetorul corupt de pe hol şi şeful care conduce totul, un fost grăsun de care se lega toată lumea şi care a creat o reţea criminală complicată („dacă te bizuiai pe Vinny Biggs era ca şi cum ţi-ai fi semnat singur biletul de reţinere în şcoală după ore“). Ca în orice roman noir adecvat, povestea e plină de întorsături, iar stilul prozei e cinic şi dur, presărat cu genul de jargon aspru la care te aştepţi într-un film de serie B. („Mă simţeam ca un diabetic în faţa unui bufet cu îngheţată.“ „Eram nervos, ca orice copil obişnuit să mănânce trei ciocolate pe zi.“) Există şi violenţă, fireşte, dar nu o violenţă reală, ci doar o pantomimă a violenţei din literatura noir, care e ea însăşi un soi de pantomimă. În lumea lui Ferraiolo, notele se obţin cu puşca cu apă, fie că e vorba de una mică, din plastic, ascunsă la brâu, fie că e o ditamai puşca, un monstru automat transportabil cel mai bine într-o cutie de vioară. Cel care trage îşi ţinteşte victima chiar sub brâu, dând impresia atât de irecuzabilă în şcoala generală că bietul copil a făcut pe el. „Împroşcăturile erau atât de puternice încât sunau ca nişte pepeni verzi făcându-se pulbere la impactul cu trotuarul, după o cădere de la zece etaje înălţime. Lovitura neaşteptată şi puterea apei o împingea în spate, lovind-o cu capul de uşile dulapului... «Nikki a făcut pe ea!», strigă cineva.“ Rich Cohen a scris cărţile „Tough Jews“ şi „Sweet and Low: A Family Story“.

E destul să muţi un copil din cercul intim al succesului dintr-o şcoală generală în rândul Excluşilor, care, în această carte, e un grup de elevi care au fost mari şi tari odinioară, dar care se pare că au făcut pe ei, ajungând astfel se trăiască în umbră, ca morţii vii macabri dintr-un film cu zombi. (După cum spunea Hobbes, dacă viaţa omului e meschină, grosolană şi scurtă, viaţa elevului de generală e meschină, grosolană, umilitoare şi scurtă.) Copiii odinioară cu nasul pe sus sunt reduşi la nişte versiuni năruite: „Jeremy şi Todd au încercat să mai stea cu el după aceea, dar a fost în zadar. Locul lui Bobby era deja printre Excluşi şi nu mai era băiatul cu care fuseseră prieteni“. Pe măsură ce rândurile victimelor se îngroaşă, te-ai putea întreba dacă: a) umilirea lor nu se banalizează sau b) Excluşii nu se transformă într-o societate puternică, înzestrată cu propriii săi lideri şi tirani. Însă o asemenea logică s-ar opune regulilor din The Big Splash, în care umiliţii rămân umiliţi aşa cum morţii rămân morţi. De fapt, o bună parte din emoţia acestui roman – care e, într-adevăr, antrenant şi captivant – provine dintr-o viziune a lumii în care copiii joacă toate rolurile adulţilor: conduc mulţimile, scriu articolele, îi urmăresc pe

„Nicole Finnegan, alias Nikki Fingers, o fată de vis... Avea 12 ani, dar ar fi putut trece cu uşurinţă drept o fată de 14 ani.“ asasini, umblă prin cârciumi (deţinute tot de copii), judecă şi pedepsesc delictele (comise de copii). E un cocteil copilăresc, care trimite cu gândul – dacă îşi mai aduce aminte cineva – la filmul pentru copii cu Scott Baio, Bugsy Malone, în care gangsterii-copii erau împuşcaţi cu mitraliere care aruncă boabe de frişcă. Cititorul nu numai că trebuie să-şi înăbuşe neîncrederea în această poveste, ci s-o elimine cu totul, s-o transfere, s-o pună într-un autobuz şcolar care s-o ducă departe de tot. Pe alocuri, The Big Splash se citeşte ca un vis (de preadolescent) de-al doctorului Freud, în care elevii de generală se plimbă pe holurile şcolii cu pistoale cu apă, căutându-i pe cei molâi, care sunt eliminaţi unul după altul, în cantine şi în biblioteci. Nu mă pot abţine să nu văd în cel care trage cu puşca de apă mâna aspră a naturii, pogorându-se ca pubertatea („puşca de apă era îndreptată spre mine acum, iar fata o încărca cu furie, făcând să crească presiunea apei“) şi ducându-i pe copiii fericiţi, prostănaci şi candizi din lumea sigură a şcolii generale în groaza sinistră şi oribilă a liceului. Uneori un trabuc e doar un trabuc, dar puşca cu apă face parte dintr-un cu totul h alt gen de vis.

Bookshelf PRESIDENT PENNYBAKER

de Kate Feiffer Ilustraţii de Diane Goode Paul Wiseman/Simon & Schuster. 16.99 $ (Vârsta: 4 – 8 ani)

DIN „PRESIDENT PENNYBAKER“

Una dintre cele mai excentrice cărţi despre alegeri din această perioadă apare la momentul ideal: povestea lui Luke Pennybaker, „cel mai mic băiat care a candidat vreodată la preşedinţie“. În timpul campaniei sale vijelioase, Luke jură să „facă viaţa dreaptă“, printre alte promisiuni neplauzibile. Totuşi, mesajul cărţii e mixt: în cele din urmă, Luke pleacă de la Casa Albă (care de-acum e văruită în portocaliu), lăsânduşi la conducere vicepreşedintele – câinele său. Şi acesta ar trebui să fie un final fericit?

GHOST FILES

ON A SCARY SCARY NIGHT

The Haunting Truth de The Ghost Society HarperCollins. 19.99 $ (Vârsta: de la 10 ani)

Scrisă şi ilustrată de Walter Wick Scholastic. 13.99 $ (Vârsta: de la 4 ani)

Moda enciclopediilor false continuă, iar „the Ghost Society“ (înfăţişată în faţă într-un portret mâzgălit) îşi prezintă în mod captivant „arhivele nemaivăzute“, care descriu meticulos tot soiul de manifestări, apariţii şi alte fenomene paranormale. Definiţiile din carte sunt cât se poate de variate, de la fantome japoneze la o secţiune transversală a unei case victoriene afectată de spirite, iar stilul este demn de încredere, deşi păstrează întotdeauna o notă ironică: „Vă veţi speria când veţi vedea o fantomă deplasându-se repede pe deasupra podelei fără să-şi mişte picioarele. Însă amintiţi-vă: dacă ar putea, ar avea picioare“.

Pentru cărţile din seria Can You See What I See?, Walter Wick construieşte şi fotografiază montări miniaturale ale unor scene care seamănă remarcabil cu cele din viaţa reală. Această nouă versiune de Halloween, vag bazată pe basmul In a Dark, Dark Wood, e încă o dată plină ochi de genul de detalii pe care copiii inteligenţi adoră să le descopere, pe măsură ce povestea înaintează ingenios către centrul său: mergi pe o stradă întunecată dintr-un sat, intri pe o uşă, urci scările şi intri într-un „dulap înfricoşător de tot“, unde „o poţiune fantomatică cu un dop care are scurgeri“ aşteaptă să elibereze un spirit cu ochii goi. „Bau!“

JIM COPP, WILL YOU TELL ME A STORY?

Three Uncommonly Clever Tales Scrisă şi interpretată de Jim Copp Ilustraţii de Lindsay duPont. Harcourt. 17.95 $ (Vârsta: 6 – 9 ani) Jim Copp (1913-1999) a făcut nouă înregistrări pentru copii; ciudate şi de un comic răutăcios, acestea au atras o veneraţie de durată. Trei dintre numerele sale cele mai bune au fost reunite aici, cu un CD care cuprinde înregistrările originale din 1958: despre Kate Higgins, Miss Goggins – „care nu doar că era foarte urâtă, ci şi irascibilă“ – şi despre uituca Martha Matilda O’Toole. Cu ilustraţii spirituale de Lindsay duPont.

DIN „JIM COPP, WILL YOU TELL ME A STORY?“

FLY, CHER AMI, FLY!

LOOKING FOR MIZA

The Pigeon Who Saved the Lost Battalion de Robert Burleigh Ilustraţii de Robert MacKenzie Abrams 16.95 $ (Vârsta: 5 – 8 ani)

de Juliana Hatkoff, Isabella Hatkoff, Craig Hatkoff şi dr. Paula Kahumbu Fotografii de Peter Greste Scholastic. 16.99 $ (Vârsta: de la 7 ani)

În timpul primului război mondial, sute de porumbei călători au purtat mesaje înspre şi dinspre front. Aceasta e povestea lui Cher Ami, care a scăpat de tirurile de artilerie ale nemţilor (şi de un şoim dresat) ca să aducă veşti la cartierul general american de la faimosul „Batalion Pierdut“, prins în spatele liniilor inamice în Franţa: „Făcuse... ceea ce nici un om nu putea face! Îi salvase pe soldaţi!“. Cher Ami a mai avut parte şi de un final fericit: grav rănit în timpul ultimului său zbor, însă încă viu, s-a ales cu un picior de lemn şi a fost pensionat ca un erou.

Echipa specializată în salvarea puilor de animale aflaţi la ananghie (gândiţi-vă la Knut, puiul de urs polar) spune povestea lui Miza, o gorilă de munte aflată în pericol. Miza se rătăceşte şi apoi e salvată de tatăl ei. E o reţetă şi aceasta, dar e o reţetă bună. JULIE JUST RIDICAŢI MÂNA

Copiii urmăresc cumva cursa prezidenţială? Ce aspecte îi interesează cu adevărat? Aşteptăm mesajele dvs. la nytimes.com/books. 17


Cărţi pentru copii

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

CĂRŢI ILUSTRATE

Săpt. în top

1

BIG WORDS FOR LITTLE PEOPLE de Jamie Lee Curtis, ilustrată de Laura Cornell (Joanna Cotler/ HarperCollins, 16.99 $) O familie necioplită îşi îmbunătăţeşte vocabularul şi relaţiile. (Vârsta: 4 – 8)

2

WE THE PEOPLE de Lynne Cheney, ilustrată de Greg 2 Harlin (Simon & Schuster, 7.99 $1) Povestea Constituţiei. (Vârsta: 5 – 10)

3

ON A SCARY SCARY NIGHT de Walter Wick (Scholastic, 13.99 $) Vezi şi tu ce văd eu? Puzzle de imagini. (Vârsta: 4 – 8 ani)

4

Săpt. aceasta

13 octombrie 2008

LECTURI UŞOARE

Săpt. în top

1

THE MAZE OF BONES de Rick Riordan (Scholastic, 12.99 $) Frate şi soră vânează sursa puterii familiei lor; cartea 1 din noua serie The 39 Clues. (Vârsta: de la 12 ani)

3

2

DIARY OF A WIMPY KID scrisă şi ilustrată de Jeff Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Chinurile adolescenţei, în benzi desenate. (Vârsta 9 – 12 ani)

76

3

DIARY OF A WIMPY KID: RODRICK RULES scri- 37 să şi ilustrată de Jeff Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Despre cum s-a făcut Greg de ruşine în vacanţă; urmarea la Diary of a Wimpy Kid. (Vârsta: 9 – 12 ani)

THE 7 HABITS OF HAPPY KIDS de Sean Cove, 1 ilustrată de Stacy Curtis (Simon & Schuster, 19.99 $) Povestiri ilustrând 7 principii de viaţă. (Vârsta: 4 – 8 ani)

4

THE HUNGER GAMES de Suzanne Collins (Scholastic, 3 17.99 $) Într-un viitor distopic, o fată luptă pentru supravieţuire în direct la TV. (Vârsta: de la 12 ani)

5

GALLOP! scrisă şi ilustrată de Rufus Butler Seder (Workman, 12.95 $) Animalele par să se mişte la răsfoirea paginilor. (Vârsta: 4 – 8 ani)

5

6

TEA FOR RUBY de Sarah Ferguson, ilustrată de Robin Preiss Glasser (Paula Wiseman/Simon & Schuster, 16.99 $) O fată neîndemânatică învaţă bunele maniere la masă înainte de a o întâlni pe „regină“.(Vârsta: 4 – 8 ani)

THE ABSOLUTELY TRUE DIARY OF A PART45 TIME INDIAN de Sherman Alexie, ilustrată de Ellen Forney (Little, Brown, 16.99 $) Un băiat pleacă din rezervaţie la o şcoală de albi. (Vârsta: de la 12 ani)

6

IDENTICAL de Ellen Hopkins (McElderry/Simon & Schuster, 5 17.99 $) Incest şi abuz de droguri între două gemene fiice ale unei familii de politicieni. Un roman în versuri. (Vârsta: de la 14 ani)

7

BARACK OBAMA: SON OF PROMISE, CHILD 4 OF HOPE de Nikki Grimes, ilustrată de Bryan Collier (Simon & Schuster, 16.99 $) Da, poate; biografia candidatului democrat la preşedinţie. (Vârsta: 5 – 10 ani)

7

THE INVENTION OF HUGO CABRET scrisă şi 78 ilustrată de Brian Selznick (Scholastic, 22.99 $) Un hoţ rămas orfan trebuie să descifreze ultimul mesaj lăsat de tatăl său. (Vârsta: 9 – 12 ani)

8

GOODNIGHT GOON scrisă şi ilustrată de Michael Rex 5 (Putnam, 14.99 $) Vremea culcării în cavoul rece şi gri: parodie a poveştii clasice. (Vârsta: 4 – 8 ani)

8

9

BORN TO READ de Judy Sierra, ilustrată de Marc 2 Brown (Knopf, 16.99 $) Când un bebeluş uriaş vine în oraş, un tânăr bibliofil salvează situaţia. (Vârsta: 4 – 8 ani)

THE DANGEROUS DAYS OF DANIEL X de James 10 Patterson şi Michael Ledwidge (Little, Brown, 19.99 $) Un băiat cu puteri secrete caută să se răzbune pe asasinii părinţilor lui. (Vârsta: de la 12 ani)

9

10

LOUISE, THE ADVENTURES OF A CHICKEN de 1 Kate DiCamillo, ilustrată de Harry Bliss. (Joanna Cotler/ HarperCollins, 17.99 $) De ce a plecat găinuşa de acasă. (Vârsta: 4 – 8 ani)

THE MAGICIAN de Michael Scott (Delacorte, 16.99 $) 11 Gemenii trebuie să oprească un vrăjitor rău; continuare la The Alchemyst. (Vârsta: de la 12 ani)

10

HATE THAT CAT de Sharon Creech (Joanna Cotler/ HarperCollins, 15.99 $) Un băiat îşi exprimă sentimentele faţă de pisică printr-o poezie scrisă pentru şcoală. (Vârsta: 8 – 12 ani)

3

3

46

1

CĂRŢI BROŞATE

1

SERII

1

THE TALE OF DESPEREAUX de Kate DiCamillo, 35 ilustrată de Timothy Basil Ering (Candlewick, 7.99 $) Un şoarece, un şobolan şi o fată într-o călătorie magică. (Vârsta: de la 10 ani)

2

THE BOOK THIEF de Markus Zusak (Knopf, 11.99 $) 55 O fată salvează nişte cărţi de la o incendiere nazistă şi le împarte cu un bărbat evreu. (Vârsta: de la 14 ani)

3

THE MYSTERIOUS BENEDICT SOCIETY de Trenton 8 Lee Stewart, ilustrată de Carson Ellis (Little, Brown, 6.99 $) Copii cu har într-o misiune. (Vârsta: 9 – 12 ani)

4

JUST LISTEN de Sarah Dessen (Speak, 8.99 $ O fată 17 înfruntă în sfârşit incidentul care a separat-o de cea mai bună fostă prietenă. (Vârsta: de la 12 ani)

5

1

INHERITANCE de Christopher Paolini (Knopf, ed. cart. şi broş.) Un adolescent şi dragonul lui învaţă secretele unei lumi fantastice. (Vârsta: de la 12 ani)

2

THE TWILIGHT SAGA de Stephenie Meyer (Megan 60 Tingley/Little Brown, ed. cart. şi broş.) Vampiri şi vârcolaci în liceu. (Vârsta: de la 12 ani)

3

HOUSE OF NIGHT de P. C. şi Kristin Cast (St. Martin’s 5 Press, ed. broş. şi cart.) Vampiri la şcoală. (Vârsta: de la 14 ani)

4

MAGIC TREE HOUSE de Mary Pope Osborne, ilus- 194 trată de Sal Murdocca (Stepping Stone/Random House, ed. cart. şi broş.) Călătoria în timp a unor copii. (Vârsta: 6 – 9 ani)

THE ALCHEMYST de Michael Scott (Delacorte, 8.99 $) 5 Gemenii trebuie să ajute un alchimist nemuritor să îşi protejeze cartea vrăjilor de un magician diabolic. (Vârsta: de la 12 ani)

5

INKHEART de Cornelia Funke (Chicken House/ Scholastic, ed. cart. şi broş.) Personajele unei cărţi prind viaţă şi înrobesc cititorii. (Vârsta: de la 10 ani)

6

RULES de Cynthia Lord (Scholastic, 6.99 $) Provocările şi 4 recompensele unei vieţi cu un frate autist. (Vârsta: 9 – 12 ani)

6

7

NICK AND NORAH’S INFINITE PLAYLIST de Rachel Cohn şi David Levithan (Knopf, 7.99 $) Ca să-şi facă foştii geloşi, un băiat şi o fată pretind că sunt împreună şi descoperă că se potrivesc. (Vârsta: de la 12 ani)

2

THE SPIDERWICK CHRONICLES de Tony DiTerlizzi şi Holly Black (Simon & Schuster, doar ed. cart.) Fraţi găsesc o lume ascunsă. (Vârsta: 6 – 10 ani)

7

8

LIFE AS WE KNEW IT de Susan Beth Pfeffer (Harcourt, 6.95 $) Jurnalul unei fete reflectă catastrofa provocată de ciocnirea unui meteorit de lună. (Vârsta: de la 12 ani)

PERCY JACKSON & THE OLYMPIANS de Rick 74 Riordan (Miramax, ed. cart. şi broş.) Bătălia contra unor monştri mitologici. (Vârsta: 9 – 12 ani)

3

8

60

9

BARACK OBAMA de Roberta Edwards, ilustrată de Ken Call (Grosset & Dunlap, 3.99 $) Biografia „slăbănogului“care candidează la preşedinţie. (Vârsta: 7 – 9 ani)

WARRIORS de Erin Hunter (HarperCollins, ed. cart. şi broş.) Patru clanuri de pisici războinice aspiră să se întâlnească cu StarClan. (Vârsta: 10 – 14 ani)

8

9

PRIVATE de Kate Brian (Simon Pulse, doar ed. broş.) Presiunea dintr-un liceu de elită. (Vârsta: de la 14 ani)

2

10

THE PENDERWICKS de Jeanne Birdsall (Yearling, 6.50 $) În vacanţă, patru surori se împrietenesc cu un băiat, în ciuda mamei lui. (Vârsta: 9 – 12 ani)

9

10

ARTEMIS FOWL de Eoin Colfer (Hyperion, ed. cart. şi 110 broş.) Aventurile magice ale unui infractor. (Vârsta: de la 8 ani)

2

1

101

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna care s-a încheiat la 27 septembrie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/books. Toate cele patru liste de cărţi pentru copii apar în fiecare săptămână pe site-ul Book Review. Editorii au furnizat categoriile de vârstă pentru titlurile respective.

18


Cărţi pentru copii

Cum poţi învinge monştrii

DE GREGORY COWLES U toate dulciurile şi parada costumelor de prinţesă Disney am presupune că Halloween-ul nu mai are nimic de-a face cu ritualul păgân prin care ne confruntăm demonii. Este o greşeală, şi nu numai din cauza faptului că produsele zaharoase şi Ariel sunt suficient de înspăimântătoare. Copiii încă mai au temeri primordiale – de întuneric, de necunoscut, de monştri şi fantome – şi încă se bucură de ocaziile în care le pot înlătura. Prin aceste două noi cărţi ilustrate, una fiind de speriat, cealaltă de apreciat, au ocazia să facă exact acest lucru. Cea de speriat îi aparţine lui Adam Rex. Rex, cel care scrie şi face ilustraţiile pentru Frankenstein Takes the Cake (Frankenstein ia dulciurile) este tipul artistului extrem de activ, care pare să absoarbă întreaga cultură şi să o reflecte printr-o perspectivă ironică, prin comedii şi parodii cu suişuri şi coborâşuri. Această carte este o continuare a best-seller-ului Frankenstein Makes a Sandwich (2006) şi prezintă o colecţie similară de poezii trăsnite care umanizează monştrii, făcându-i mai puţin înspăimântători. Acum, Călăreţul Fără Cap are un blog şi se plânge de păsările care se năpustesc asupra capului său din dovleac, ciugulindu-i seminţele. „Chiar mă ener-

C

Gregory Cowles este editor la Book Review. ILUSTRAŢIE DE LA „GHOSTS IN THE HOUSE!“

vează/ciorile astea ca din filmele lui Hitchcock“. Sfinxul foloseşte Egiptul pe post de gigantică lădiţă cu nisip, iar lui Dracula îi apar urticarii după ce mănâncă pâine cu usturoi la o nuntă. Rex se inspiră pentru imagini şi text dintr-o gamă largă de informaţii culturale, realizând un gen pe care eu îl numesc „adunătură de monştri“. Într-una din pagini, Charlie Brown este un vampir tânăr. Într-o alta, sunt comentate reclame la metodele de slăbit cu imagini „înainte şi după“ – pentru

FRANKENSTEIN TAKES THE CAKE

Scrisă şi ilustrată de Adam Rex 39 pag. Houghton Mifflin Harcourt 16 $ (Vârsta: 5 –10 ani) GHOSTS IN THE HOUSE!

Scrisă şi ilustrată de Kazuno Kohara Nenumerotată. Roaring Brook Press. 12.95 $ (Vârsta: 3 –6 ani)

vrăjitoarele rele cea mai bună metodă de a topi kilogramele este o găleată de apă. Iar în poanta mea preferată, Rex adaugă un haiku elegant, ilustrat în acuarele delicate şi inspirat din filmele japoneze cu monştri: „Vara la Tokyo/ Mothra zboară cu capul într-un panou/ Mereu şi mereu“. În consecinţă, cartea are ceva din revistele Mad de colecţie, este ingenios de glumeaţă, amuzantă şi zăpăcită. Când

i-am spus unei colege că ar trebui să se vândă cu un flacon gratuit de Ritalin, ea a dat din cap. „Mai degrabă cu Valium“, mi-a răspuns ea. Toate acestea ridică un semn de întrebare. Cui se adresează cartea, mai exact? Rex a apelat şi în trecut la cultura pop, cu un rezultat eficient şi amuzant: în romanul său adresat tinerilor, The True Meaning of Smekday, un extraterestru venit în vizită ia numele de pământean J.Lo. Astfel de teme sunt potrivite pentru elevii de gimnaziu – dar cartea de faţă se adresează copiilor cu vârste între 5 şi 10 ani, după cum anunţă editorul. E greu de imaginat că un copil de grădiniţă poate să înţeleagă şi altceva în afară de tonul amuzant. Dacă nu eşti familiarizat cu poeziile lui Edgar Allan Poe sau cu politicile culturale de acum 20 de ani, nu o să poţi aprecia geniul nebun al unui vers ca „Zise corbul «Tipper Gore »“. Iar dacă râzi fără să înţelegi gluma, devii până la urmă şi mai nerăbdător. Părinţii care cumpără această carte pentru copiii lor ar face mai bine să o lase pe propria noptieră, chiar lângă flaconul de Valium. ALEGERE mai bună pentru publicul tânăr este frumoasa şi delicata carte de debut a lui Kazuno Kohara, Ghosts in the House! (Fantome în casă!). După învălmăşeala din Frankenstein..., cartea lui Kohara aduce un binemeritat respiro: ilustraţiile sale simple obţinute prin linogravură sunt limitate la trei culori, asemănătoare dropsurilor în formă de bob de porumb, portocaliu, negru şi alb, şi este atât de lipsită de ironie, încât se termină cu un sincer: „Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi“. Şi totuşi, povestea are un farmec subtil, relatând despre o fetiţă care se mută împreună cu pisica ei într-o casă veche, la marginea oraşului. „Era un loc splendid“ scrie Kohara, „însă exista o problemă. Casa era… bântuită!“ Dedesubtul cuvântului, o fantomă translucidă pluteşte pe două pagini, şocată să o vadă pe fetiţă, la fel cum şi fetiţa e şocată de apariţia ei. Din fericire, eroina noastră ştie cum să facă faţă fantomelor. Unii oameni ar putea comenta despre cum promovează cartea egalitatea dintre sexe – fetiţa spală rufele, aşează masa şi face paturile –, dar nu contează. Mesajul său fundamental este: să-ţi învingi temerile, să nu accepţi toate prostiile şi să te pui pe h treabă.

O

19


TBR: Din culise „NEINTERESANT, NEINTERESANT, NEINTERESANT“: Acum 50 de ani, la 12 octombrie 1958, pe primul loc în lista New York Times a ediţiilor de ficţiune se afla romanul Lolita, de Vladimir Nabokov. Publicat pentru prima dată în 1955 în Franţa, riscantul roman a atras cu greu editorii americani. Dar odată publicat aici de către G. P. Putnam’s Sons, cititorii americani s-au grăbit să vadă pentru ce se făcuse atâta vâlvă. După cum scrie biograful lui Nabokov, Brian Boyd: „Irving (Swifty) Lazar, cel care devenise deja agentul lui Nabokov la Hollywood, anunţa în The New York Times … că Lolita era prima carte de la apariţia romanului Pe aripile vântului care s-a vândut în 100.000 de exemplare în primele trei săptămâni de la apariţie“. Reacţiile criticilor au fost la început amestecate – în special în The Times. În Book Review, Elizabeth Janeway lăuda romanul, scriind: „Prim dată când am citit Lolita mi s-a părut una dintre cele mai amuzante cărţi pe care am citit-o vreodată… A doua oară când am citit-o, în varianta necenzurată, mi s-a părut cea mai tristă… Cât despre conţinutul său pornografic, cunosc puţine volume care ar putea potoli mai bine poftele trupeşti, decât această descriere exactă şi directă a consecinţelor lor“. În cotidianul Times, însă, Orville Prescott semnează o recenzie negativă pătrunzătoare: „Este neinteresant, neinteresant, neinteresant, într-o manieră pretenţioasă, exagerată şi voit nebunească“ scrie el. Prescott spune despre roman că este „respingător… pornografie cu pretenţii“. În 1998, Modern Library a catalogat romanul Lolita drept al patrulea cel mai bun roman în limba engleză al secolului XX. NEBUNII: James Dickey, Salman Rushdie şi Don DeLillo au lucrat în publicitate la începutul carierei lor. Tot în publicitate a lucrat şi Ted Bell, fostul director de creaţie la nivel mondial de la Young & Rubicam, al cărui roman, Tsar, se află pe lista cărţilor de ficţiune, la poziţia 8. Pe site-ul său, Bell afirmă că a compune reclame este o pregătire destul de bună pentru a scrie ficţiune: „Înveţi ideea de comprimare, ceea ce pare să facă scrisul mai direct, mai puţin încâlcit … Înveţi să creezi prin mişcări rapide personaje care vor fi recunoscute instantaneu“. PĂMÂNT DUR: „Dacă mă urmăreşti la televizor – sunt tipul cu idei noi, îndrăzneţe – sau dacă mă asculţi la radio, ştii că nu sunt un partizan politic vehement“. Aceasta este prima frază a biografiei lui Bill O’Reilly, aflată pe locul 2 în lista de nonficţiune. Este o frază care poate trece neobservată de către cei care obişnuiesc să schimbe des canalul când se uită la televizor. Dar, deşi cele mai multe ţinte din această carte fac parte din stânga politică sau culturală, O’Reilly nu ezită să atace şi administraţia Bush. El se plânge că Dick Cheney „s-a ascuns pur şi simplu timp de opt ani“ şi descrie astfel un teren de fotbal, toamna târziu: „Pământul era la fel de dur ca şi inima lui Dick Cheney“. Goerge Bush, scrie el, este împiedicat de faptul că „gândeşte ca bogaţii. Totul va ieşi bine pentru că întotdeauna a ieşit bine“. Să vă mai spun câteva dintre opiniile lui O’Reilly? Despre emisiunile pentru copii scrie: „Nu l-am înţeles niciodată pe Căpitanul Kangaroo. Când apărea la televizor, ieşeam din cameră“. Despre ultima secvenţă din Clanul Soprano scrie: „Ecranul s-a făcut brusc negru. Mi s-a părut o prostie. Am fost revoltat“. Iar despre hit-ul „Hang On Sloopy“ din anul 1965 scrie: „Pur şi simplu nu am putut trece de tema centrală incredibil de idioată a cântecului. Sloopy pare nume de câine. Nu am auzit nici până azi ca pe cineva să-l cheme Sloopy. Vorbesc serios, cuvintele acestui cântec mă scot din sărite“. DWIGHT GARNER

20

Ediţii cartonate

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

FICŢIUNE

Săpt. trecută

1

THE STORY OF EDGAR SAWTELLE de David Wroblewski (Ecco, 25.95 $) Un mut se refugiază cu trei câini în pădurile din Wisconsin, după ce tatăl lui este ucis.

2

Săpt. în top

Săpt. aceasta

13 octombrie 2008

NONFICŢIUNE

Săpt. trecută

Săpt. în top

16

1

HOT, FLAT, AND CROWDED de Thomas L. Friedman (Farrar, Straus & Giroux, 27.95 $) Editorialistul New York Times scrie despre cum revoluţia verde poate înnoi America.

3

HEAT LIGHTNING de John Sandford. (Putnam, 26.95 $) Virgil Flowers investighează omoruri în care victimele au câte o lămâie în gură.

1

2

1

3

THE GIVEN DAY de Dennis Lehane (William Morrow, 27.95 $) Un poliţist, un fugar şi familiile lor în timpul revoltei din Boston, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

A BOLD FRESH PIECE OF HUMANITY de Bill O’Reilly (Broadway, 26 $) Analistul de la Fox News despre educaţia şi cariera sa.

1

3

1

4

HOT MAHOGANY de Stuart Woods (Putnam, 25.95 $) Un mister Stone Barrington în centrul unei lumi interesată de antichităţi şi bani, în New England.

PIECES OF MY HEART de Robert J. Wagner cu Scott Eyman (William Morrow, 25.95 $) Starul de cinema vorbeşte despre amintiri, căsniciile sale şi carieră.

1

4

THE WAR WITHIN de Bob Woodward (Simon & Schuster, 32 $) Dezbaterile Casei Albe despre războiul din Irak, 2006-2008.

2

3

5

ONE FIFTH AVENUE de Candace Bushnell (Voice/Hyperion, 25.95 $) Lumea bârfelor, a teatrului şi a finanţelor au o adresă în comun.

1

5

13

2

6

THE OTHER QUEEN de Philippa Gregory (Touchstone, 25.95 $) Povestea Reginei Scoţiei, Mary, captivă în timpul domniei Reginei Elizabeth.

DEWEY de Vicki Myron cu Bret Witter (Grand Central, 19.99 $) Pisicuţa lăsată să îngheţe în grămada de cărţi returnate de la o bibliotecă publică din Iowa şi calea ei spre faimă.

2

6

7

THE GIRL WITH THE DRAGON TATTOO de Stieg Larsson (Knopf, 24.95 $) Un hacker şi un ziarist ajută un octogenar bogat să investigheze dispariţia nepoatei sale, cu 40 de ani în urmă; prima parte a trilogiei defunctului ziarist suedez.

BAD MONEY de Kevin Phillips (Viking, 25.95 $) Cum au ruinat finanţele economia Americii, ajutate de credinţa păguboasă a Washingtonului în eficienţa pieţelor.

4

7

8

TSAR de Ted Bell (Atria, 26.95 $) Kremlinul are un asasin brutal care lucrează în America.

THE LIMITS OF POWER de Andrew Bacevich (Metropolitan/Holt, 24 $) Un colonel de armată în retragere susţine că americanii înşişi sunt responsabili pentru problemele ţării. (†)

8

9

THE GUERNSEY LITERARY AND POTATO PEEL PIE SOCIETY de Mary Ann Shaffer şi Annie Barrows (Dial, 22 $) După cel de-al doilea război mondial, un ziarist merge în insula Guernsey ca să cunoască locuitorii care au rezistat ocupaţiei naziste.

5

MOTHER WARRIORS de Jenny McCarthy (Dutton, 24.95 $) Lupta autoarei şi a altor mame împotriva autismului de care suferă copiii lor.

9

7

2

10*

THE HOST de Stephenie Meyer (Little, Brown, 25.99 $) Extratereştrii au preluat controlul asupra minţilor şi trupurilor celor mai mulţi oameni, dar o femeie nu va capitula.

BOYS WILL BE BOYS de Jeff Pearlman (Harper, 25.95 $) Cronica despre victorioasa echipă Dallas Cowboys în Super Bowl, în anii 1990.

7

10

5

2

11

THE BOOK OF LIES de Brad Meltzer (Grand Central, 25.99 $) Uciderea tatălui creatorului lui Superman, Jerry Siegel, este legată de povestea biblică a lui Cain şi Abel.

THROUGH THE STORM de Lynne Spears cu Lorilee Craker (Thomas Nelson, 24.99 $) Mama lui Britney Spears ne dezvăluie ideile sale despre greutăţile prin care a trecut familia.

6

11

STORI TELLING de Tori Spelling, cu Hilary Liftin (Simon Spotlight Entertainment, 24.95 $) Memoriile actriţei. (†)

6

18

12

AMERICAN WIFE de Curtis Sittenfeld (Random House, 26 $) O bibliotecară drăguţă se mărită cu fiul alcoolic al unei familii de politicieni bogaţi, care reuşeşte cumva să devină preşedinte.

9

4

12

ARE YOU THERE, VODKA? IT’S ME, CHELSEA de Chelsea Handler (Simon Spotlight, 24.95 $) Eseuri personale amuzante ale actriţei de comedie stand-up.

8

23

13

FAEFEVER de Karen Marie Moning (Delacorte, 25.95 $) MacKayla e prinsă la mijloc când faes câştigă bătălia de la Dublin; a treia parte din seria Fever.

3

2

13*

FLEECED de Dick Morris şi Eileen McGann (Harper, 26.95 $) 10 Americanii sunt extorcaţi de guvern, afaceri, sindicate şi lobbişti. (†)

14

14*

INDIGNATION de Philip Roth (Houghton Mifflin, 26 $) Un elev de colegiu din Newark, N.J., o rupe cu familia şi se mută la o şcoală din Midwest, în perioada războiului din Coreea.

10

2

14

ANGLER de Barton Gellman (Penguin, 27.95 $) Acţiunile vicepreşedintelui Dick Cheney sunt analizate de reporterul de la Washington Post.

4

2

15

ANATHEM de Neal Stephenson (William Morrow, 29.95 $) Un ordin de matematicieni şi cercetători care trăiesc în izolare trebuie să-şi salveze planeta, asemănătoare cu Terra, când este ameninţată de o catastrofă.

8

3

15

THE FOREVER WAR de Dexter Filkins (Knopf, 25 $) Corespondentul New York Times despre munca sa în Irak şi Afganistan.

9

2

16*

THE COMFORTS OF A MUDDY SATURDAY de Alexander McCall Smith (Knopf, 23.95 $) Isabel Dalhousie și un caz cu droguri.

2 3

2 3

7

1

9

1

21

4

1

PROMISE TO OURSELVES de Alec Baldwin cu Mark 16* ATabb (St. Martin’s, 24.95 $) Opiniile şi sfaturile actorului des-

1

pre divorţ şi custodie, pe baza propriei experienţe.

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 27 septembrie în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile de gen); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/books.

Alegerea editorilor Cărţi recente care ne-au stârnit interesul NOTHING TO BE FRIGHTENED OF de Julian Barnes (Knopf, 24.95 $) De ce s-ar teme un agnostic de moarte, dacă nu crede în existenţa vieţii de după moarte? Pe baza acestei simple întrebări, Barnes îşi construieşte elegantele memorii şi meditaţii, pline de afecţiunea romancierului pentru personajele sale.

HOT, FLAT, AND CROWDED: Why We Need a Green Revolution – and How It Can Renew America de Thomas L. Friedman (Farrar, Straus & Giroux, 27.95 $) Jurnalistul de la The Times se concentrează asupra posibilelor soluţii împotriva încălzirii globale care ar putea fi transformate în idei profitabile de afaceri.

THE HEMINGSES OF MONTICELLO: An American Family de Annette Gordon-Reed (Norton, 35 $) GordonReed îşi continuă studiul despre relaţia dintre Sally Hemings şi Thomas Jefferson.

TELL ME HOW THIS ENDS: General David Petraeus and the Search for a Way Out of Iraq, de Linda Robinson (PublicAffairs, 27.95$). O anchetă amănunţită, condusă cu conştiinciozitate, despre strategie şi tactică în Irakul de după implicarea trupelor americane în zonă.

AN EXACT REPLICA OF A FIGMENT OF MY IMAGINATION: A Memoir de Elizabeth McCracken (Little, Brown, 19.99 $) O poveste fără rezerve despre experienţa prin care a trecut autoarea, când primul său copil s-a născut mort.

THE CHINA LOVER de Ian Buruma (Penguin Press, 26.95 $) Cariera din viaţa reală a lui Yoshiko Yamaguchi reprezintă punctul central al acestui roman evocativ despre istoria turbulentă a Japoniei epocii moderne.

A RACE LIKE NO OTHER: 26.2 Miles Through the Streets of New York de Liz Robbins (Harper/HarperCollins, 24.95 $) Robbins vede cel mai mare şi mai animat maraton din lume ca pe „o zi a epifaniei“. THE DEVELOPMENT: Nine Stories de John Barth (Houghton Mifflin, 23 $) Poveşti amuzante,vag legate între ele, despre vieţile locatarilor pensionari ai unui cartier rezidenţial. DEAF SENTENCE de David Lodge (Viking, 25.95 $) Problemele de auz ameninţă să-i transforme viaţa eroului lui Lodge, un profesor universitar cam plin de sine, într-un şir de situaţii jenante. Cronicile complete ale acestor cărţi, precum şi ale altor apariţii recente, se află pe web la nytimes.com/books.


Test olfactiv Un „savant şi antreprenor al mirosurilor“ exminează cultura olfacţiei. DE BILL HAYES AI întâi, mirosiţi: închideţi ochii, băgaţi nasul în această revistă şi mirosiţi. Simţiţi? Slabele nuanţe uleioase, uşor asemănătoare cu crema de pantofi, din cerneala tipografică, amestecate cu mirosul proaspăt al hârtiei? Ce amintire invocă? Pe voi în copilărie, împachetând şi livrând ziare în întunericul de dinaintea zorilor? Sau poate lenevind în pat cu prietenul, citind Sunday Times, în dimineaţa după ce aţi dormit pentru prima dată împreună? Acum, savuraţi. Acest miros ar putea deveni rar într-o bună zi, dacă nu chiar dispărut, pe măsură ce tot mai mulţi dintre noi aflăm ştirile online, iar ziarele de hârtie sunt scoase din

M

WHAT THE NOSE KNOWS

The Science of Scent in Everyday Life de Avery Gilbert 290 pag. Crown Publishers. 23.95 $ uz. Dar, ascunsă în creierul nostru, vom avea întotdeauna acea amintire nepieritoare, nu-i aşa? Mirosul unui ziar de duminică ca propria noastră madlenă proustiană. Nici o memorie senzorială nu e mai puternică, nici mai intensă din punct de vedere personal decât cea olfactivă, cred mulţi dintre noi. Se pare că ne înşelăm, inclusiv Proust, potrivit lui Avery Gilbert, un autoproclamat „psiholog, specialist în mirosuri şi antreprenor“, a cărui nouă carte, What the Nose Knows (Ce ştie nasul), este o colecţie într-o oarecare măsură amuzantă de date ştiinţifice, fapte diverse ale culturii pop şi anecdote istorice despre simţul mirosului. „Memoria olfactivă se supune aceloraşi reguli ca memoria celorlalte simţuri: se erodează cu timpul şi este afectată de experienţa ulterioară“, scrie Gilbert. „Puritatea şi infailibilitatea memoriei olfactive – o viziune centrală în concepţia literară a lui Proust – nu rezistă la o cercetare ştiinţifică riguroasă“. Pentru a-şi susţine afirmaţia, el citează studii care arată că proporţia uitării este la fel pentru mirosuri cât şi pentru imagini şi sunete. Chiar şi aşa, există o diferenţă calitativă în cazul memoriei olfactive, iar Gilbert o identifică: „De ce avem o senzaţie atât de specială când un miros declanşează o tresărire a amintirii? O mare parte din aceasta are legătură cu surpriza. Nu încercai să-ţi amin-

Cea mai recentă carte a lui Bill Hayes este „The Anatomist: A True Story of Gray’s Anatomy“. ILUSTRAŢIE DE DANIEL BEJAR

teşti vopselurile, uleiurile şi solvenţii din atelierul bunicului – amintirea a ţâşnit la suprafaţă, nesolicitată, când ai simţit întâmplător un miros“. What the Nose Knows conţine multe asemenea date şi probleme interesante; într-adevăr, „interesant“ e cuvântul care mi-a venit adesea în minte când am citit cartea lui Gilbert. Într-o duzină de capitole distincte, el scrie despre fiziologia nasului, legătura dintre gust şi miros, tendinţe în piaţa parfumurilor, aşa numiţii copiiminune ai mirosului (nu că Gilbert ar crede că ei există cu adevărat) şi alte subiecte legate de miros. Dar „interesant“ e oare suficient pentru a capta interesul cuiva pe parcursul a aproape 300 de pagini? Pentru mine, nu. Am tânjit după o naraţiune mai concretă, fie ea personală, istorică sau cronologică, care să mă poarte pe parcursul cărţii şi să-i dea o formă mai vizibilă. Ciudat, aflăm foarte puţine despre însuşi Gilbert, de ce a devenit atât de captivat de simţul mirosului, ce a necesitat documentarea lui şi ce face mai exact un psiholog senzorial în viaţa cotidiană. În scurta sa introducere, scrie că a „călătorit la Londra, Zurich, Paris şi Cannes“ pentru această lucrare. Ar fi fost interesant dacă l-ar fi luat şi pe cititor cu el – relatând o scenă din „şedinţele de planificare a parfumurilor, din apartamentele corporatiste“ pe care le menţionează, sau la Osmothèque, muzeul parfumurilor din Versailles, astfel încât să putem mirosi indirect ceea ce simte el. Precum textul explicativ care se găseşte adesea pe pereţii muzeelor, cartea poate fi uneori neplăcut de rigidă şi de didactică. „Pe lângă gătirea mâncării, o condimentăm.... Unele mirodenii sunt folosite de multe culturi diferite“. Sună ca într-un ghid pentru neoamenii fără miros, precum extratereştrii din Războiul lumilor de H.G. Wells. Gilbert e foarte captivant atunci când vorbeşte despre credinţele comune despre miros, mirosuri şi mirosit, ca în disecţia madlenei lui Proust şi a

amintirilor olfactive. Cititorilor le va fi infirmată, de asemenea, convingerea că orbii au un miros deosebit de puternic (nu, se pare că nici măcar Helen Keller); că câinii pot mirosi cu uşurinţă cancerul de vezică urinară (nu fără mult antrenament şi chiar şi aşa nu atât de bine); că e nevoie de curăţarea cerului gurii pentru adecvata degustare a vinului, ori că mărimea şi forma unui pahar de vin afectează semnificativ aroma. Într-o notă mai serioasă, el analizează starea numită SCM, sensibilitate chimică multiplă. Deşi compătimitor, Gilbert conchide că ar putea fi doar o afecţiune psihogenică. „Ce credem noi despre miros şi puterea malefică pe care i-o atribuim ne alterează percepţiile senzoriale şi răspunsurile fiziologice“, scrie el. Amatorii de fapte diverse vor savura fericiţi mici amănunte la care poate nu s-au gândit niciodată, precum cine a inventat tehnologia scratch-and-sniff1, care parfum a fost pionierul reclamelor prezente acum pretutindeni în reviste şi despre istoria surprinzător de bogată a „filmelor parfumate“. Peste tot sunt presărate citate despre mirosuri ale unor personaje celebre, de la Walt Whitman la John Waters şi de la Emily Dickinson la Eric Cartman din South Park. Una dintre cele mai bune replici îi aparţine, cui altcuiva, lui Andy Warhol. Recunoscând că „mirosurile din viaţa mea mi-au trecut întâmplător pe la nas“, el a creat „un fel de muzeu al mirosului“ din colecţia sa de apă de colonie pe jumătate folosită, astfel încât „să nu se piardă pentru totdeauna“. Poate că în viitor fiecare va avea propriul său muzeu personal al mirosurilor, o posibilitate clară dat fiind că savanţii pot recrea sau reanima acum aproape orice miros dorit, de la produse de patiserie la materii fecale. Ce va conţine colecţia dumneavoastră? Un flacon cu h ziarul de duminică? Articole de papetărie care, atunci când sunt frecate, emit un miros. 1

21


Raftul cu ediţii broşate THE AGE OF TURBULENCE: Adventures in a New World de Alan Greenspan (Penguin, 17 $) Greenspan, care a fost preşedintele Consiliului Federal Reserve timp de 18 ani, îşi prezintă amintirile şi punctele de vedere în ceea ce recenzentul nostru, Michael Kinsley, numeşte „memorii neaşteptat de fermecătoare despre dedesubturile vieţii la Washington“ scrise de „unul dintre cele mai interesante personaje din istoria democraţiei noastre“. Greenspan a fost cântăreţ profesionist de jazz (le calcula impozitele colegilor de formaţie, în timp ce ei fumau „iarbă“) şi a făcut parte din cercul de apropiaţi ai lui Ayn Rand. În calitate de cel mai important bancher al Americii, Greenspan s-a aflat la conducerea Consiliului de-a lungul unei perioade caracterizate de creştere economică, deşi susţine acum că sprijinul acordat preşedintelui Bush cu privire la reducerea taxelor, ceea ce a dus la creşterea deficitul, a fost greşit înţeles. BROTHER, I’M DYING de Edwidge Danticat (Vintage, 14.95 $)

În această „carte înspăimântătoare, obsedantă, despre exil, pierdere şi dragoste pentru membrii familiei“, cum o descrie Michiko Kakutani în The Times, Danticat prezintă un portret dublu al unchiului său care a crescut-o, pe ea şi pe fratele ei, în Haiti, până când a emigrat la vârsta de 12 ani, şi al tatălui ei, care a devenit şofer de taxi în Brooklyn. Unchiul său a murit, după ce s-a prăbuşit în timpul unui interviu, într-un azil din Miami, iar tatăl său a murit curând după aceea. Danticat oferă cititorilor explicaţia a ceea ce înseamnă „consecinţele personale ale diasporei haitiene“, după cum scrie Kakutani, „impactul ei asupra părinţilor şi copiilor … asupra celor care pleacă şi celor care rămân“. Cartea a câştigat premiul National Book Critics Circle pentru autobiografie. THE SPANISH BOW de Andromeda Romano-Lax (Harvest/Harcourt, 15 $) Protagonistul acestui interesant roman de debut s-a născut în Catalonia la sfârşitul secolului XIX şi devine violoncelist. El studiază în Barcelona condusă de anarhişti, cântă pentru curtea regală din Madrid şi călătoreşte prin Europa în ajunul celui de-al doilea Război Mondial, întâlnindu-se cu personaje istorice şi meditând asupra relaţiei dintre artă şi politică. THE SEVENTH DECADE: The New Shape of Nuclear Danger de Jonathan

Schell (Metropolitan/Holt, 16 $) Politica administraţiei Bush, bazată pe atacuri preventive, precum şi încercările de a descoperi noi arme, au dus la o revoluţie în domeniul afacerilor nucleare, este de părere Shell. El cere abolirea totală a armelor nucleare „ca punct de plecare al unei noi agende de acţiuni la nivel mondial“. ON THE ROAD: The Original Scroll de Jack Kerouac

(Penguin, 16 $) Această primă schiţă, scrisă de-a lungul a trei săptămâni febrile în 1951, este puţin mai lungă decât romanul, publicat în cele din urmă în 1957. În mare parte este vorba de nonficţiune; sunt amintiri din călătoriile de-a lungul ţării pe care Kerouac le-a făcut între 1948 şi 1950, cu nume reale şi scene de sex care au fost eliminate în varianta finală. Editorii romanului au adăugat o mulţime de virgule inutile (şi unele paragrafe), iar Kerouac a apelat la poetizare literară autoconştientă. Cuvântul „sfânt“ apare mult mai des în cea de-a doua ediţie. Cei care iubesc Pe drum – roman care încă se vinde în aproape 100.000 de exemplare pe an – vor fi fascinaţi de acest original. Iar dacă sunteţi în căutarea unui ghid, John Leland, reporter la New York Times, este unul extrem de plăcut. În WHY KEROUAC MATTERS: The Lessons of „On the Road“ (They’re Not What You Think) – Penguin, 15$ – el analizează ceea ce are cartea de spus despre muncă, dragoste, artă şi religie. THE COLDEST WINTER: America and the Korean War de David Halberstam (Hyperion, 17.95 $) Halberstam a terminat această carte anul trecut, cu puţin timp înainte de a fi omorât într-un accident de maşină. Este o istorie onestă a conflictului, construită pe baza a zeci de interviuri cu veterani. Războiul din Vietnam, care-şi are originile în războiul rece, şi la care face referire Halberstam într-un mod memorabil în The Best and the Brightest, îşi aruncă umbra pe fiecare pagină. SLAM de Nick Hornby (Riverhead, 14 $) Primul roman des-

tinat tinerilor al lui Hornby, despre un băiat care e forţat să devină bărbat, nu este foarte diferit de restul romanelor sale, despre bărbaţi care sunt, de fapt, băieţi. În această comedie de moravuri, un skateboarder de 16 ani îşi lasă prietena însărcinată şi trebuie să suporte consecinţele. STEEL DRIVIN’ MAN: John Henry, the Untold Story of an American Legend, de Scott Reynolds Nelson (Oxford University, 14.95 $) Istoricii au

făcut de multă vreme speculaţii legate de baladele lui John Henry. Ele au început să circule în anii 1870 şi vorbesc despre un lucrător al căilor ferate care a existat în realitate şi pe care Nelson crede că l-a găsit – un fost soldat sudist, care, prizonier fiind, a lucrat la construirea tunelurilor din Munţii Allegheny. Nelson relatează, de asemenea, istoria baladelor şi transformarea eroului lor în mit.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

HOUSE OF HAPPY ENDINGS de Leslie Garis (Farrar, Straus & Giroux, 14 $) Casa din Amherst, pe care autoarea a împărţit-o cu părinţii şi bunicii, scriitori de cărţi pentru copii, autori a peste 300 de titluri, incluzând, printre cele mai cunoscute, poveştile cu „unchiul Wiggily“, este „Casa lui Atreus, transplantată în New England“ scrie William Grimes în The Times. Povestea lui Garis despre destrămarea familiei ELSA DIXLER este emoţionantă şi plină de compasiune.

22

Săpt. în top

Săpt. aceasta

13 octombrie 2008

FICŢIUNE FORMAT DE BUZUNAR

Săpt. în top

1

THE SHACK de William P. Young (Windblown Media, 19 14.99 $) Un bărbat a cărui fiică a fost răpită este invitat, în aparenţă de către Dumnezeu, într-o cabană izolată. (†)

1

NIGHTS IN RODANTHE de Nicholas Sparks (Grand 9 Central, 7.99 $) Dragostea apare între un bărbat şi o femeie de vârstă mijlocie într-un han din Carolina de Nord.

2

SUNSET de Karen Kingsbury (Tyndale, 13.99 $) 1 Puterea dragostei familiei şi miracolul tămăduitor al mântuirii; cartea a patra dintr-o serie religioasă inspiraţională.

2

THIRD DEGREE de Greg Iles (Pocket, 9.99 $) O adulterină însărcinată este blocată într-un conflict exploziv cu soţul ei.

1

THE BRIEF WONDROUS LIFE OF OSCAR WAO de Junot Díaz (Riverhead, 14 $) Un tocilar dominicanoamerican se luptă să scape de un blestem de familie.

3

BOOK OF THE DEAD de Patricia Cornwell (Berkley, 9.99 $) Patologul criminalist Kay Scarpetta îşi deschide cabinet în Charleston, Carolina de Sud.

4

3 4

NIGHTS IN RODANTHE de Nicholas Sparks (Grand 8 Central, 13.99 $) Dragostea apare între un bărbat şi o femeie de vârstă mijlocie într-un han din Carolina de Nord.

4

DEAD UNTIL DARK de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) 3 O chelneriţă clarvăzătoare dintr-un orăşel din Louisiana se îndrăgosteşte de un golan vampir.

5

THE CHOICE de Nicholas Sparks (Grand Central, 6 13.99 $) Cum acţionează alegerile privind dragostea şi moartea în viaţa unui unui bărbat din Carolina de Nord.

5

STONE COLD de David Baldacci (Vision, 9.99 $) Membrii Washington’s Camel Club sunt hărţuiţi ca să nu dezvăluie secrete guvernamentale.

6

WATER FOR ELEPHANTS de Sara Gruen (Algonquin, 13.95 $) Un tânăr şi un elefant salvează un circ în perioada Marii Crize.

6

PLAYING FOR PIZZA de John Grisham (Dell, 7.99 $) 10 Un fundaş american se alătură echipei Parma Panthers din Liga Naţională Italiană de Fotbal.

7

BAREFOOT de Elin Hilderbrand (Back Bay/Little, 16 Brown, 13.99 $) Trei femei încărcate cu tot felul de probleme petrec împreună o vară transformatoare în Nantucket.

7

COMPULSION de Jonathan Kellerman (Ballantine, 9.99 $) Psihologul-detectiv Alex Delaware cercetează uciderea câtorva femei din Los Angeles.

8*

THE ALCHEMIST de Paulo Coelho (HarperOne, 13.95 $) Un tânăr cioban spaniol călătoreşte în Egipt în căutarea unei comori.

55

8

LIVING DEAD IN DALLAS de Charlaine Harris (Ace, 3 7.99 $) Un vampir o roagă pe chelneriţa clarvăzătoare Sookie Stackhouse să ia urma unuia dintre amicii lui dispăruţi.

LOVING FRANK de Nancy Horan (Ballantine, 14 $) Povestea amorului dintre Frank Lloyd Wright şi Mamah Borthwick Cheney.

24

9*

PROTECT AND DEFEND de Vince Flynn (Pocket, 9.99 $) Un agent antitero american trebuie să evite o catastrofă în Iranul care deţine puterea nucleară.

5

9 10*

10

8 SANDPIPER WAY de Debbie Macomber (Mira, 7.99 $) Intrigă romantică în Cedar Cove, Washington.

5

THE ROAD de Cormac McCarthy (Vintage, 14.95 $) Un 56 tată şi un fiu călătoresc într-o Americă post-apocaliptică. THE ALMOST MOON de Alice Sebold (Little, Brown, 14.99 $) O femeie obişnuită să satisfacă nevoile familiei ajunge la capătul puterilor.

11

CLUB DEAD de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) Iubitul vampir al lui Sookie Stackhouse a fost răpit, iar ea trebuie să ajungă în Jackson, Miss., pentru a-l salva cu ajutorul unui Elvis nemort.

2

11 12

THE SECRET LIFE OF BEES de Sue Monk Kidd 15 (Penguin, 14 $) În 1964, în Carolina de Sud, o adolescentă încearcă să descopere secretul din trecutul mamei sale.

12

YOU’VE BEEN WARNED de James Patterson şi Howard Roughan (Vision, 9.99 $) O fotografă aspirantă care lucrează ca bonă are viziuni îngrozitoare.

9

13

THE KITE RUNNER de Khaled Hosseini (Riverhead, 56 15.95 $ şi 14 $) Un afgan-american se întoarce la Kabul pentru a afla cum s-a descurcat un prieten din copilărie.

13

2

14

RUN de Ann Patchett (Harper Perennial, 14.95 $) Doi tineri negri, adoptaţi în copilărie de un politician din Boston, îşi cunosc mama naturală şi sora.

DEAD TO THE WORLD de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) Iubitul vampir al lui Sookie Stackhouse pleacă în Peru, lăsând-o să se descurce cu şeful lui amnezic şi cu dispariţia propriului frate.

14*

5

15

SECOND CHANCE de Jane Green (Plume, 15 $) Un 18 grup de prieteni în vârstă de 30 şi ceva de ani îşi reexaminează vieţile după ce unul dintre ei este ucis într-un atac terorist.

SWEET REVENGE de Diane Mott Davidson (Avon, 7.99 $) Când face catering pentru un mic dejun, Goldy Schulz crede că a găsit-o pe asasina presupus moartă al fostului ei soţ.

15

SHOW NO MERCY de Cindy Gerard (Pocket, 6.99 $) O jurnalistă răpită se îndrăgosteşte de agentul secret care a salvat-o, dar inamicul e pe urmele lor.

1

16

KEEPING FAITH de Jodi Picoult (Avon, 7.99 $) O fată începe să audă voci divine după divorţul părinţilor ei.

4

4

56

3

8

5

5

16

NINETEEN MINUTES de Jodi Picoult (Washington Square, 15 $) Urmările unui atac armat la un liceu dezvăluie lanţul slăbiciunilor dintr-un orăşel din New Hampshire.

34

INFINITE JEST de David Foster Wallace (Back Bay, 17.99 $) Într-un viitor apropiat dominat de comercial, dependenţă şi agitaţie politică, un grup separatist din Quebec plănuieşte să distribuie copii ale unui film underground letal.

2

17

DEAD AS A DOORNAIL de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) Chelneriţa de bar Sookie Stackhouse e atrasă în lumea politicienilor vârcolaci când tatăl unei prietene încearcă să ia locul unui vârcolac, iar un lunetist urmăreşte neoameni.

2

17

THE FRIDAY NIGHT KNITTING CLUB de Kate Jacobs (Berkley, 14 $) Un grup de femei se întâlneşte săptămânal într-o mercerie din New York.

39

18*

TRUNK MUSIC de Michael Connelly (Grand Central, 7.99 $) Ancheta lui Harry Bosch asupra asasinării unui producător de la Hollywood duce spre Las Vegas; reeditare a unei cărţi din 1997.

5

18 19*

OUT STEALING HORSES de Per Petterson (Picador, 14 14 $) Într-o cabană îndepărtată, un norvegian se înconjoară cu amintiri din trecut.

19

2

20

WHEN THE SOUL MENDS de Cindy Woodsmall (WaterBrook, 13.99 $) O femeie Amish repudiată, care se întoarce acasă ca să aibă grijă de sora ei, trebuie să aleagă între cele două lumi.

DEFINITELY DEAD de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) O regină a vampirilor din New Orleans încearcă să o oprească pe Sookie Stackhouse să privească în trecutul consortului ei, care e vărul lui Sookie.

20

ALL TOGETHER DEAD de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) Sookie Stackhouse, o chelneriţă de bar din New Orleans, e atrasă în intriga unui summit vampiresc.

2

LANDING de Emma Donoghue (Harvest/Harcourt, 14 $) În acest roman despre

„intersecţia iubirii cu geografia“, în formularea unui personaj, două femei, o stewardesă irlandeză şi un istoric canadian, depăşesc diferenţa de generaţie, de cultură şi chiar distanţa spirituală, pentru a fi împreună.

FICŢIUNE FORMAT CLASIC

Ediţii broşate

2

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 27 septembrie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe nytimes.com/books.


Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

NONFICŢIUNE

Săpt. în top

1

THREE CUPS OF TEA de Greg Mortenson şi David Oliver Relin (Penguin, 15 $) Un fost alpinist clădeşte şcoli în Pakistan şi Afganistan.

87

2

EAT, PRAY, LOVE de Elizabeth Gilbert (Penguin, 15 $) Călătoria de un an a unei scriitoare în căutarea propriei identităţi.

88

3

SARAH de Kaylene Johnson (Epicenter, 15.95 $) Cariera lui Sarah Palin, guvernator de Alaska şi nominalizată de republicani pentru vicepreşedinţie. (†)

4

THE AUDACITY OF HOPE de Barack Obama (Three 40 Rivers, 14.95 $). Senatorul de Illinois propune ca americanii să depăşească divizarea politică.

5*

CHANGE YOUR BRAIN, CHANGE YOUR LIFE de 16 Daniel G. Amen (Three Rivers, 15 $). Instrucţiuni pentru învingerea anxietăţii, a depresiei şi a furiei.

6

A LONG WAY GONE de Ishmael Beah (Sarah Crichton/Farrar, Straus & Giroux, 12 $) Un fost copil soldat din Sierra Leone descrie nebunia asasinatelor pe fundalul drogurilor şi întoarcerea sa la umanitate.

7

4

8

DREAMS FROM MY FATHER de Barack Obama 115 (Three Rivers, 13.95 $). Senatorul povesteşte despre viaţa sa ca fiu al unui bărbat african şi al unei americane albe.

8

THE SHOCK DOCTRINE de Naomi Klein (Picador, 16 $) Ascensiunea fundamentalismului pieţelor libere.

9

I HOPE THEY SERVE BEER IN HELL de Tucker Max 52 (Citadel, 12.95 $) Viaţa unui afemeiat beţiv.

10

90 MINUTES IN HEAVEN de Don Piper cu Cecil 101 Murphey (Revell, 12.99 $) Un preot povesteşte experienţa lumii de dincolo pe care a avut-o după un accident.

Ediţii broşate

13 octombrie 2008

Săpt. aceasta

Săpt. în top

11

LOOK ME IN THE EYE de John Elder Robison (Three Rivers, 14.95 $) Viaţa cu sindromul Asperger.

2

12*

THE ZOOKEEPER’S WIFE de Diane Ackerman (Norton, 14.95 $) Cum a găzduit un cuplu din Varşovia evrei şi membri ai Rezistenţei în timpul celui de-al doilea război mondial.

3

13

ANIMAL, VEGETABLE, MIRACLE de Barbara Kingsolver, cu Steven L. Hopp şi Camille Kingsolver (Harper Perennial, 14.95 $) Autorii au petrecut un an consumând mâncare din surse indigene.

22

14

MARLEY & ME de John Grogan (Harper, 13.95 $) Lecţii de la un câine nevrotic.

29

15

THE NINE de Jeffrey Toobin (Anchor, 15.95 $) Din lumea secretă a Curţii Supreme.

2

16

THE DUCHESS de Amanda Foreman (Random House, 15.95$) Biografia ducesei Georgiana Spencer, stră-stră-stră-strămătuşa Dianei, Prinţesă de Wales.

5

17

CHANGE WE CAN BELIEVE IN cu prefaţă de Barack 3 Obama (Three Rivers, 13.95 $) Discursuri şi propuneri de politici din campania prezidenţială a lui Obama.

18*

THE YEAR OF LIVING BIBLICALLY de A. J. Jacobs (Simon & Schuster, 15 $) Amintirile autorului despre încercările sale de a se supune pe cât posibil cuvântului Bibliei.

19

THE WORLD IS FLAT de Thomas L. Friedman 37 (Picador, 16 $) Editorialistul Times analizează politicile economice şi externe ale secolului 21.

20

THE GLASS CASTLE de Jeannette Walls (Scribner, 137 15 $) Autoarea îşi aminteşte o copilărie ciudată, când ea şi familia se mutau constant.

7

2

Sfaturi, Cărţi practice şi Diverse Săpt. aceasta

EDIŢII CARTONATE

Săpt. în top

1

THE LAST LECTURE de Randy Pausch cu Jeffrey 25 Zaslow (Hyperion, 21.95 $) Gândurile despre importanţa „profitării de fiecare clipă“ ale unui profesor de la Carnegie Mellon, care a murit de cancer pancreatic la 47 de ani.

2

BREAKTHROUGH de Suzanne Somers (Crown, 25.95 $) Opt paşi spre optimism: sfaturi despre terapia hormonală de la Somers şi un grup de medici.

Săpt. aceasta

EDIŢII BROŞATE

Săpt. în top

1

A NEW EARTH de Eckhart Tolle (Dutton, 24.95 $) Un 35 maestru spiritual ne învaţă să fim toleranţi ca să evităm conflictele şi suferinţa.

3

2

SKINNY BITCH de Rory Freedman şi Kim Barnouin 64 (Running Press, 13.95 $) Sfaturi din lumea modelingului pentru o dietă vegan.

3

BEFORE YOU DO de T. D. Jakes (Atria, 25 $) Cum ne afectează alegerile pe care le facem relaţiile, căsnicia şi familia.

2

3

WHAT TO EXPECT WHEN YOU’RE EXPECTING 380 de Heidi Murkoff şi Sharon Mazel (Workman, 14.95 $) Sfaturi pentru viitorii părinţi. (†)

4

GUINNESS WORLD RECORDS 2009 editată de Craig Glenday (Guinness, 28.95 $) Cele mai înalte, cele mai rapide, cele mai tinere, cele mai multe.

2

4

THE LOVE DARE de Stephen şi Alex Kendrick cu Lawrence Kimbrough (B&H, 14.99 $) O provocare pentru soţi ca 40 de zile să se iubească necondiţionat. (†)

5

THE SECRET de Rhonda Byrne (Atria/Beyond 90 Words, 23.95 $) Legea atracţiei ca o cheie pentru a obţine ceea ce vrei.

5

THE POWER OF NOW de Eckhart Tolle (New World 50 Library, 14 $) Un ghid pentru dezvoltare personală şi iluminare spirituală.

6

GREEN GOES WITH EVERYTHING de Sloan Barnett (Atria, 19.95 $) Paşi către o viaţă mai sănătoasă şi o planetă mai curată. (†)

1

6

THE FIVE LOVE LANGUAGES de Gary Chapman 66 (Northfield, 13.99 $) Cum să-ţi comunici iubirea astfel ca partenerul tău să înţeleagă.

7

REAL LIFE de Phil McGraw (Free Press, 26.99 $) Cum să te pregăteşti pentru 7 feluri diferite de crize, de la doliu la angoasă existenţială.

2

7

THE PURPOSE-DRIVEN LIFE de Rick Warren 35 (Zondervan, 14.99 $) Găsirea scopului în viaţă cu ajutorul lui Dumnezeu.

8

THE 4-HOUR WORKWEEK de Timothy Ferriss (Crown, 19.95 $) Cum să îţi restructurezi viaţa ca să nu fie totul legat doar de muncă.

44

8

1

9

THE TOTAL MONEY MAKEOVER de Dave Ramsey (Thomas Nelson, 24.99 $) Cum să fii în formă financiar, nu prin metode rapide, ci cu o abordare onestă a modului în care priveşti banii.

BE THE PACK LEADER de Cesar Millan cu Melissa Jo Peltier (Three Rivers, 13.95 $) Folosind energia calmantă pentru a îmbunătăţi viaţa câinelui şi pe a dvs.

5

9

1

10

GOODNIGHT BUSH de Erich Origen şi Gan Golan (Little, Brown, 14.99 $) Un requiem pentru administraţia Bush, având ca inspiraţie cartea pentru copii Goodnight Moon.

DRILL HERE, DRILL NOW, PAY LESS de Newt Gingrich cu Vince Haley (Regnery, 14.95 $) Un plan de reducere a preţului benzinei prin dezvoltarea surselor indigene de energie. (†)

11

10

MONEY, AND THE LAW OF ATTRACTION de Esther şi Jerry Hicks (Hay House, 16.95 $) Cum să îţi îmbunătăţeşti starea fizică şi materială. (†)

7

*

1

23


Eseu

Anthony Gottlieb

Papagalul meu, sinele meu onform Istoriei naturale a lui Plinius, un corb care îl saluta pe împăratul Tiberius în fiecare dimineaţă a devenit un erou local atât de marcant, încât, la moartea sa, i s-a organizat o procesiune funerară pe străzile Romei. În septembrie 2007, un papagal cenuşiu african, pe nume Alex, a avut o înmormântare încă şi mai fastuoasă. Necrologuri şi articole despre pasăre au apărut în presa din lumea întreagă, inclusiv în New York Times. Dar, chiar şi înainte ca Alex să fie găsit mort în colivia sa de la Brandeis University din Massachusetts, el şi-a lăsat amprenta literară printr-o apariţie episodică în romanul Oryx and Crake, al lui Margaret Atwood. Alex s-a alăturat astfel venerabilului, ciudatului şi surprinzător de populatului club al papagalilor vorbitori din literatură. Bălmăjelile papagalilor sunt demult considerate demne de subiecte de ştiri, mai ales în Marea Britanie, unde, în

C

De la Apsethos libianul la Perry Mason, papagalii vorbitoriau marcat literatura. ultimul deceniu, BBC a făcut zeci de reportaje pe tema unor povestiri despre aceştia, presupuse adevărate. Aproape fiecare astfel de reportaj a fost deja prefigurat într-o povestire tradiţională, într-un roman sau într-o poezie – până şi viaţa şi realizările lui Alex. „Cu doamnele învăţ, cu ele merg la şcoală“: astfel declamă unul din cele mai ciudate poeme în engleză, Speke Parrot (Papagalul vorbitor), scris la începutul anilor 1520 de John Skelton, poetul oficial al curţii lui Henric al VIII-lea. Alex ar fi înţeles versurile. El şi-a petrecut trei decenii luând lecţii de la Irene M. Peppenberg şi asistenţii ei, după cum povesteşte ea în memoriile sale, Alex and Me, care vor fi publicate la sfârşitul acestei luni. În 2006, ziarele au trâmbiţat povestea lui Ziggy, un papagal de 8 ani din Marea Britanie care a demascat relaţia clandestină pe care o avea iubita stăpânului său cu un bărbat numit Gary. Ziggy imita sunetul unui sărut atunci când se auzea numele Gary la televizor şi spunea „Salut, Gary“ când suna telefonul fetei. Ea a cedat şi a mărturisit totul atunci când Ziggy a spus „Te iubesc, Gary“ imitându-i vocea. Demascarea infidelităţii femeilor este de fapt o temă veche în literatura despre papagali. Într-o poveste populară spaniolă din secolul al XIII-lea, care este preluarea unei poveşti arabe şi mai vechi, un soţ bănuitor cumpără un papagal pentru a-şi supraveghea soţia atunci când era plecat. La întoarcerea din călătoriile sale, ia pasărea la întrebări şi află că soţia primea, într-adevăr, vizitele unui amant. Dar femeia are până la urmă câştig de cauză, păcălindu-şi bărbatul că pasărea e mincinoasă, astfel încât până la urmă papagalul este omorât. Într-o versiune medievală franceză a poveştii, avem de-a face cu trei papagali-spioni, dintre care supravieţuieşte unul singur, care a avut grijă să o asigure pe soţie că are înţelepciunea de a şti când trebuie să tacă. Într-o variaţiune modernă pe această temă – într-o povestire a lui Robert Olen Butler, publicată în The New Yorker în 1995 – soţul se caţără într-un copac pentru a-şi surprinde soţia în flagrant delict de infidelitate. El cade din copac, moare şi se reîncarnează ca papagal, pe care, mai apoi, soţia îl cumpără de la magazinul de animale. Atât în literatură, cât şi în viaţa reală, papagalii au fost Anthony Gottlieb is the author of “The Dream of Reason: A History of Philosophy From the Greeks to the Renaissance.” 24

folosiţi pentru a produce false mărturii. În memoriile sale, Casanova povesteşte cum a cumpărat unul din piaţa Smithfield din Londra şi l-a antrenat să spună „Doamna Charpillon e mai curvă decât mama ei“, pentru a se răzbuna pe o pereche de femei care au încercat să-l escrocheze. Poate că exact acest incident l-a inspirat pe Erle Stanley Gardner în 1939, când l-a botezat Casanova pe personajul menţionat în titlul romanului său poliţist The Case of the Perjured Parrot (Cazul papagalului sperjur), din seria Perry Mason. Intriga lui Gardner are nişte întortochelispectaculoase, deşi probabil mai puţin ciudate decât cele din povestea lui Apsethos libianul, care, aparent, a fost crezută de mai mulţi istorici din epoci mai îndepărtate. Apsethos a învăţat un stol de papagali, ţinuţi în colivii, să spună „Apsethos este un zeu“, iar apoi le-a dat drumul peste tot prin ţară, sperând că poporul naiv le va da crezare. Se spune că această stratagemă a fost dejucată de un grec iscusit, care i-a prins pe câţiva dintre papagali şi i-a antrenat, la rândul lui, să spună „Apsethos ne-a obligat să spunem că este un zeu“. Cel mai celebru papagal din literatura secolului al XIX-lea a fost el însuşi, se pare, confundat cu Dumnezeu. Acesta este Loulou, din povestirea lui Flaubert O inimă simplă – care a fost parţial inspirată de o ştire din ziar despre un om care înnebunise din cauza unei iubiri neîmpărtăşite şi locuia singur cu un papagal pe care ajunsese să-l considere sfânt. Stăpâna lui Loulou, Félicité, este o servitoare pioasă şi foarte neferici-

tă, a cărei singură consolare este adorata ei pasăre, pe care o asociază cumva cu Duhul Sfânt. Flaubert descrie cum, pe patul de moarte, Félicité pare să vadă cerurile deschizându-se şi revelând un Loulou gigantic care o întâmpină pentru a-i deschide porţile paradisului. Cel puţin de la începutul Evului Mediu, papagalilor ficţionali li s-a atribuit o înţelepciune ieşită din comun şi uneori chiar şi darul previziunii. O anecdotă din secolul al XIII-lea îl prezintă pe viitorul împărat Carol cel Mare, întâmpinat de nişte papagali profetici, într-o scenă similară cu cea a vrăjitoarelor din Macbeth. În arta şi literatura europeană de la sfârşitul Evului Mediu, papagalii sunt deseori asociaţi Fecioarei Maria sau Trinităţii, aşa că probabil nu e prea surprinzător că par a fi prezenţe familiare printre măicuţe. Într-o parodie de poem eroic franţuzească, din 1734, un papagal pios, pe nume Ver-Vert, este cea mai de preţ posesiune a unei mânăstiri din Nevers. În timpul unei călătorii către o altă mânăstire, care voia să-l împrumute, este batjocorit pentru rugăciunile sale şi suferă o schimbare de personalitate, optând pentru personajul obscen şi batjocoritor care va fi regăsit mai târziu la papagalii lui Mark Twain, Robert Louis Stevenson, Washington Irving şi ai multor altor scriitori, fără a mai menţiona nenumăratele ştiri de la BBC despre păsări de o obscenitate jenantă. Trimis acasă în dizgraţie, Ver-Vert renaşte spiritual după luni de penitenţă, moment în care foarte bucuroasele măicuţe din Nevers îl potopesc cu dulciuri, iar papagalul moare în urma unei indigestii. Cu cât lucrurile se schimbă mai mult, cu atât mai mult rămân neschimbate. În Alex and Me1, Pepperberg citează un e-mail cu condoleanţe, primit de la o mânăstire de maici benedictine din Connecticut, care aveau propriul lor papagal iubit. Stareţa scrie despre „aceste creaturi minunate care ne-au revelat mai multe despre Dumnezeu decât am fi crezut vreodată că e posibil“. Probabil că ar trebui să aveţi grijă cu dulciurile, stimate doamne. Din nu ştiu ce motiv, moartea este o temă conducătoare în literatura despre papagali a secolului al XX-lea. Scheciul cu papagalul mort, al celor de la Monty Python, este probabil cel mai celebru exemplu, dar e departe de a fi unic în absurditatea sa. Aşa cum notează Bruce Boehrer în studiul literar Parrot Culture (2004), romanele lui Gabriel García Márquez oferă o pereche remarcabilă de exemple. În Un veac de singurătate, un om omoară un papagal şi îl aruncă într-o oală de tocană, iar în Dragoste în vremea holerei un papagal apare dintr-o oală de tocană, încercând să omoare un om. Romanul satiric Loved One, al lui Evelyn Waugh, conţine o relatare remarcabilă a morţii lui Sambo, un papagal care i-a aparţinut mamei şefului groparilor de la cimitirul Whispering Glades. Iar în Wide Sargasso Sea, romanul lui Jean Rhys care tratează evenimentele anterioare celor din Jane Eyre, viaţa primei soţii a lui Rochester este salvată de moartea papagalului ei. Teoreticienii literari au depănat, la rândul lor, mai multe teorii complexe despre rolul, simbolismul şi semnificaţia papagalilor vorbitori în proză sau în poezie. S-a spus că papagalii din literatura franceză sunt întotdeauna identificaţi cu limbajul însuşi, că subminează noţiunea de adevăr absolut şi că deschid drumul pentru răsturnări ale stării de fapt. Totuşi, cel puţin un papagal pare să se fi plictisit de jocul analizei literare şi să prevaleze asupra interpreţilor săi. În Zazie în metrou (1959), un roman al jucăuşului scriitor-filosof Raymond Queneau, o tânără fată este însoţită în aventurile sale prin Paris de un papagal numit Laverdure. Laverdure răspunde la toate ocaziile cu aceeaşi remarcă – îndrăzneşte cineva să spună că o face papagalih ceşte? –: „Vorbeşti, vorbeşti, asta e tot ce poţi face“. Cartea cercetătoarei Irene Pepperberg, care a studiat papagalul Alex timp de 30 de ani, perioadă în care acesta a învăţat peste 100 de cuvinte şi concepte. (n.tr.) 1

ILUSTRAŢIE DE HADLEY HOOPER


Clientul are de obicei dreptate DE JOSEPH NOCERA

Î

N anul 2000, care avea să fie ultimul său an întreg de preşedinte şi director general la General Electric, Jack Welch a primit 125 milioane de dolari din partea JACK: DINTR-O BUCATĂ

Autobiografia celui mai admirat manager Jack Welch / John A. Byrne Ediţia I. 560 pag. 65 lei comitetului director al General Electric. Să fi fost aceasta o recompensă unică pentru cele două decenii de excelentă administraţie – 20 de ani în care Welch a contribuit la transformarea unui conglomerat important, dar extrem de ramificat, în cea mai valoroasă companie americană? Nu tocmai. Era doar o sumă uşor mai mare decât cea primită în fiecare an de preşedintele companiei, adică genul de compensaţie de care Welch tot avusese parte în ultimii şase ani la G.E. Aduc în discuţie plata compensatorie a lui Welch încă de la început pentru că cineva trebuie s-o facă. Noua sa autobigrafie (scrisă împreună cu John A. Byrne) – Jack: Dintr-o bucată are un titlu care te induce în eroare: în cele 560 de pagini ale cărţii, unul dintre cei mai faimoşi preşedinţi de companie ai vremurilor noastre nu abordează în nici un moment chestiunea remuneraţiilor. Nu-şi pune deloc problema dacă un director executiv, chiar şi unul de nivelul lui, merită cu adevărat o asemenea sumă de bani şi nici nu se opreşte asupra implicaţiilor diferenţei din ce în ce mai mari dintre salariile directorilor dintr-o companie şi cele ale angajaţilor de rând, nu se întreabă niciodată cu glas tare dacă „crearea valorii acţionariale” – lucru pe care l-a făcut negreşit - îi dă dreptul unui director executiv să primească plăţi compensatorii de peste 100 de milioane de dolari. Altfel spus, atunci când se confruntă cu un subiect care i-ar fi putut face mai interesantă autobiografia, Welch preferă să-i întoarcă spatele. Pe de altă parte, dacă e să ne luăm după dovezile disponibile, pentru Jack Welch n-a fost nicicând o prioritate să scrie ceva interesant. Deschid la o pagină tipică. E vorba despre plecarea lui Gary Wendt, în 1998, când acesta era şeful G.E. Capital. „Denis Nayden, preşedinte, şi Mike Neal, vicepreşedinte executiv, erau gata. Denis, care a lucrat 21 de ani la G.E., e o persoană extrem de motivată, un nemaipomenit garant, cu capacitatea mentală de a structura afaceri mari

Joseph Nocera este editorul executiv al revistei Fortune.

şi complexe... Pe Mike Neal l-am considerat întotdeauna sufletul G.E. Capital. Spre deosebire de majoritatea managerilor de acolo, el nu avea o formaţie financiară când a intrat în acest domeniu. Fost director de vânzări la G.E. Supply, a trebuit să înveţe despre despre finanţe - şi a învăţat... Având deja o echipă care să ne preia atribuţiile, eu şi Gary am ajuns la concluzia că el nu mai voia să lucreze pentru următorul director executiv de la General Electric. Meritase şi îşi câştigase să fie tratat în mod deosebit, lucru reflectat şi de plata compensatorie pentru încheierea contractului. Mai aveam şi o clauză de non-concurenţă“. Din păcate, toată cartea e scrisă aşa. În esenţă, e un amplu mesaj de mulţumiri pentru Gary, Denis, Mike şi restul găştii de la G.E., adică fiecare dintre oamenii în faţa cărora Welch vrea să-şi scoată pălăria, după nume, înainte să plece. Sunt sigur că toţi se simt măguliţi să fie menţionaţi în carte, dar e greu de înţeles de ce ar trebui să ne pese şi nouă de povestea asta. Cu rare excepţii, autobiografiile de succes nu au de-a face prea mult cu cât de interesantă a fost viaţa autorul, ci cu posibilitatea lui de a-şi replăsmui acea viaţă pe hârtie. Fireşte, introspecţia şi reflecţia sunt condiţii necesare, la fel ca dispoziţia autorului de a zăbovi asupra trecutului propriu pentru a descoperi acele momente care îşi vor găsi ecoul în rândul cititorului, oricât de dureroasă ar fi relatarea lor. Cu toate că în ultimii ani s-au publicat foarte multe autobiografii de directori executivi, nu e uşor să găseşti oamenii înzestraţi cu aceste calităţi. Ba chiar din contră: directorii executivi care ajung în funcţiile cheie din corporaţiile americane se feresc destul de mult de aceste lucruri. Reflecţia şi introspecţia nu te ajută să închei o afacere de 20 de miliarde de dolari sau să disponibilizezi 10.000 de angajaţi. Nu poţi pierde vremea cu îndoieli. Îţi poţi petrece timpul mult mai bine gândindu-te la viitor, nu la trecut. Trecutul e pentru rataţi.

Unul dintre cei mai de succes directori executivi corporatişti din vremurile moderne, Welch e aproape o caricatură a mentalităţii de manager de vârf. Autobiografia sa relatează adevărul gol goluţ şi nimic mai mult. Nici măcar momentele pe care le-ai crede cele mai fierbinţi şi mai dificile nu se ridică niciodată peste nivelul textelor standard de ziar. Iată cum își descrie autorul decizia de a divorţa, după o căsnicie de 28 de ani: „Eu şi Carolyn ne aflam pur şi simplu pe traiectorii diferite. Pe lângă prietenia şi respectul nostru reciproc, nu aveam prea multe în comun“. Un infarct, urmat de o operaţie pe cord deschis? Welch foloseşte acest moment drept un pretext pentru a-şi etala îndemânarea la golf: „M-am întors la birou pe 5 iulie, iar pe terenul de golf am revenit înainte de sfârşitul lunii. La jumătatea lui august, mi-am câştigat primele trei partide“. Abordarea sa nu e mult diferită când discută despre afaceri. Una dintre problemele cu care s-a confruntat în toată perioada în care a condus G.E. a fost conflictul dintre companie şi guvern în privinţa a ce era de făcut cu policlorobifenilul deversat (în mod legal) de G.E. în apele râului Hudson între sfârşitul anilor ’40 şi mijlocul anilor ’70. Există mulţi oameni, chiar şi în zona corporatistă a Americii, care cred că ferocitatea cu care s-a luptat General Electric pentru a evita obligaţia de a curăţa râul a fost marea greşeală din epoca lui Welch. Însă chiar şi acum, după ce s-a retras, fostul director executiv nu acceptă aşa ceva. Secţiunea din cartea sa dedicată controversei policlorobifenilului e doar o scurtă expunere defensivă, un exerciţiu uşor personalizat de relaţii publice corporatiste. Nu, retrag asta – episodul conţine totuşi un moment revelator, deşi involuntar. „Chiar credeţi că dacă am fi ştiut că policlorobifenilul era dăunător în vreun fel, eu sau partenerii mei am fi adoptat aceste poziţii? Nici în ruptul capului!“. Totuşi, există o calitate vizibilă în Jack şi

care ne ajută să înţelegem de ce contează Welch: nerăbdarea sa. În 1981, când a devenit director executiv la 45 de ani, marile companii erau mult mai mulţumite de sine decât sunt astăzi, punând prea puţin accent asupra unor măsuri vitale, precum competitivitatea, profitabilitatea şi preţul acţiunilor. Într-un conglomerat imens precum General Electric, departamentele mai deloc profitabile puteau merge în gol ani la rând. Directorii executivi conduceau imperii întregi, iar interesul lor principal era extinderea acelor imperii. Welch n-a fost niciodată aşa. El era un manager exigent, cu nemaipomenite instincte în privinţa oamenilor şi care se folosea de o abordare mai aspră pentru a obţine rezultatele dorite, deşi el unul îşi peria superiorii într-un mod greşit. De fapt, probabil că persoana căreia ar trebui să i se atribuie responsabilitatea pentru succesul modern al G.E. este predecesorul lui Welch, Reg Jones. Diametral opus lui Welch, Jones l-a ales totuşi drept succesor, ştiind prea bine că acel tânăr revoluţionar avea să răstoarne totul în companie. Ceea ce Welch a şi făcut, fireşte. Acum, când ne uităm în urmă la realizările lui Welch – debarasarea de birocraţie, renunţarea la departamentele neprofitabile, recurgerea la disponibilizări pentru a creşte competitivitatea companiei, cerinţa ca promovările să se bazeze pe rezultate, plasarea clienţilor înaintea politicilor interne, hotărârea de a se baza pe participaţii acţionariale ca formă de compensaţie pentru angajaţi, tendinţa de a aşeza în rând managementul G.E. cu interesele acţionarilor – acum, când ne uităm în urmă la toate aceste măsuri, mai nici una nu pare a fi deosebit de revoluţionară. Dar, la vremea lor, au fost. În cele din urmă, şi alte companii au fost impulsionate să procedeze la fel, fiind ameninţate de importurile din Japonia, de apariţia concurenţilor mai prompţi sau de activismul acţionarilor. Însă, la G.E., impulsul a venit din interior – şi a venit foarte devreme. Iar astfel se explică, în bună parte, de ce General Electric s-a descurcat atât de bine în ultimele două decenii. Miezul cărţii e descrierea făcută de Welch încercării de a face schimbări la General Electric, deşi, nici măcar aici, în partea care ar trebui să fie cea mai captivantă din tot volumul, autorul nu-şi poate înăbuşi impulsul de a-i saluta pe aproape toţi managerii care au fost vreodată de acord cu el. Se descurcă ceva mai bine la dozarea sfaturilor de management: importanţa unei culturi corporatiste informale, de pildă, sau puternica sa încredere în „diferenţiere“, care constă, de fapt, în crearea unui sistem de buline albe şi buline negre. Sub conducerea lui Welch, toţi managerii de vârf au trebuit să-şi selecteze primii 20% din angajaţii buni şi 10% din cei mai puţin valoroşi. Celor apreciaţi li s-au oferit acţiuni ale companiei şi promovări, iar cei mai puţin competenţi au fost daţi afară. Era o metodă nemiloasă, fără îndoială, dar care a dat rezultate incontestabile. Totuşi, ceea ce-ţi rămâne din lectura autobiografiei nu e atât de mult povestea lui 1


Welch, cât modul în care relatarea dezvăluie involuntar adevăruri despre autor. Welch e un director executiv excelent, căruia îi place pur şi simplu să i se spună cât de bun e. Îi pasă prea mult de ceea ce se scrie în presă despre el. Consideră că privilegiile funcţiei sale – avionul personal, socializarea cu cei bogaţi şi faimoşi, posibilitatea de a juca golf la cele mai exclusiviste cluburi şi, fireşte, banii – i se cuvin pe bună dreptate. Egocentrismul său e etalat peste tot: cartea

îţi dă senzaţia că toţi şi toate ar trebui să se învârtă în jurul soarelui lui. Singurul manager G.E. din toată cartea care e criticat şi identificat după nume e fostul preşedinte al NBC News, Larry Grossman, printre ale cărui păcate se numără oferirea unui dineu opulent în onoarea lui Welch în aceeaşi seară în care echipa de baseball Red Sox juca cu Mets acel meci faimos din campionatul de baseball din 1986. „Fusesem trup şi suflet alături de Red Sox încă de la vârsta de 6

ani“, scrie Welch. „Am rămas uluit de lipsa de sensibilitate a lui Larry faţă de importanţa meciului“. Autorul merge însă mai departe şi îşi dă de gol atitudinea faţă de această autobiografie. La un moment dat, editorul său îl întreabă de ce nu a lucrat mai mult la carte în ziua anterioară. Welch îi răspunde relatându-i, minut cu minut, cele 12 ore de muncă istovitoare. Ultima întâlnire „s-a terminat de abia după 8 p.m., iar ultimul lucru la care

îmi stătea mintea atunci era să mă apuc de treabă la nenorocita de carte“. Chiar aşa, nenorocita de carte. Scriind Jack, Welch şi-a încălcat unul dintre principiile sale de bază. A pus aspectele interne ale General Electric înaintea nevoilor consumatorului. h Şi asta se vede.

Această recenzie a apărut iniţial în numărul din 14 octombrie 2001 al The New York Times Book Review.

Jocul seducţiei: îl practicaţi des? DE ALEXANDRA JACOBS

V

Ă mai amintiţi Arta seducţiei? Publicat în urmă cu zece ani, acest manual exasperant de „cucerire a inimii bărbatului ideal“ a făcut ca nenumărate femei raţionale şi emancipate din toată lumea să refuze dintr-odată să le răspundă la telefon bărbaţilor care le curtau, să-şi dea cu luciu de buze înainte să facă jogging şi să-şi jure că vor deveni fiinţe unice. Bărbaţii au râs, în mare parte, de această abordare şablonată şi manipulatoare a dragostei. Totuşi, datorită lui Neil Strauss, fost reporter la The New York Times, specializat pe artă, avem acum dovada decisivă că bărbaţii sunt în stare să conceapă tactici şi mai complicate şi mai nebuneşti pentru a câştiga pe câmpul de luptă al dragostei. Strauss a plecat de la The New York Times ca să scrie autobiografia unei tinere blonde (vedeta porno Jenna Jameson). După succesul cărţii lui Jameson, a produs o relatare plastică a celor doi ani petrecuţi în comunitatea secretă a Don Juan-ilor dedicaţi – ba nu, obsedaţi de-a dreptul – şi a scos o carte legată cu neruşinare ca să semene cu o Biblie, cu coperte negre din piele artificială, pagini aurite pe margini şi un semn de carte roşu. Deşi o mostră din acest material a apărut anul trecut în secţiunea Sunday Styles din The Times, textul nu e, în mare parte, potrivit pentru un ziar destinat familiei. Mic şi cu început de chelie, Strauss se proclamă timid din fire în faţa sexului opus („când mă uit la trupul meu gălbejit şi gârbovit, mă întreb de ce ar vrea vreo femeie să se culce lângă el şi cu atât mai puţin să-l îmbrăţişeze“, scrie autorul), dar nu se sfieşte deloc să-şi dezvăluie în scris escapadele, care includ triouri amoroase şi, uneori, crize de impotenţă. Aventura care îi schimbă viaţa autorului începe – unde altundeva? – decât pe Internet, după ce un editor îl contactează spunându-i că strânge materiale pentru un „manual al sexului“, un ansamblu de strategii de agăţat care circulă online. Strauss e circumspect în privinţa proiectului – ca fan al lui James Joyce, „vreau să scriu literatură, nu să le dau sfaturi adolescenţilor în călduri“, se plânge autorul,

Alexandra Jacobs este editor la The New York Observer. 2

dar apoi se aruncă vitejeşte în mrejele Internetului, unde descoperă o comunitate de tocilari priapici care fac schimb de sfaturi de o amploare şi un rafinament uluitoare. Reflectând asupra restricţiilor propriei vieţi amoroase, Strauss se înscrie la un seminar, mai degrabă cu speranţele timide ale unui tip obişnuit care vrea să devină mai bun decât cu abordarea unui jurnalist sub acoperire. Ascultând de sfaturile noilor său mentori, Strauss se rade în cap, se operează la ochi cu laser pentru a scăpa de ochelari, îşi albeşte dinţii şi îşi dichiseşte garderoba, proces pe care îl denumeşte „filfizonare“ şi care nu e atât de diferit, în realitate, de sfaturile pentru fete din Arta seducţiei de a-şi lăsa părul lung şi a da jos ultimele două kilograme în plus. Apoi deprinde o serie de modificări de comportament extrase în egală măsură din hipnoterapia anilor ’70 şi din jocul Dungeons and Dragons: învaţă cum să abordeze femeile sau „ţintele“, de preferat „G.S.T“ (Gagici Super Tari) prin manevre precum „cosulte“ (insulte moderate), „trage-împinge“ (afirmaţii şi acţiuni contradictorii) şi „kinestezie“ (atingeri uşoare). Se mai adaugă câteva trucuri magice şi apoi devii, dintr-un „B.F.O“ (bleg frustrat obişnuit) un „M.A.F“ (maestru la agăţat femei) cu „M.R.D.“ (multe relaţii de durată, altfel zis, harem). Nu e vorba aici de întâlniri obişnuite cu femei – „întâlnirile sunt doar instrumente“. Aceşti cyber-Casanova îşi iau porecle precum Mistery sau Extramask şi postează pe net relatări la cald despre cuceririle lor – nişte domni adevăraţi. Strauss (care va deveni în curând „Style“, fiindcă „nimeni nu vrea să se culce cu un scriitor“) evoluează rapid de la nivelul de ucenic întrale rendez-vous-urilor la cel de maestru venerat de fraierii din toată lumea pentru că se îmbuibă cu trupuri de

femei, recuperând astfel timpul pierdut. La începutul cărţii, autorul redă un citat patetic dintr-o poezie pe care a scris-o în clasa a XI-a, intitulată Frustrare sexuală. („O noapte de eşec stimulează ostilitatea. / Un weekend de eşec dă naştere la animozitate“ sunt câteva dintre aceste versuri plictisitoare.) La jumătatea cărţii, autorul scrie deja despre relaţii sexuale – OMG! – în timp ce le întreţine, cu greşeli menţinute pentru a da textului un aspect „autentic“ – un fel de blog despre giugiuleli. „Ştii că mă exciţi când scrii la tastatură“, îi şopteşte partenera. Însă eu una, pe când citeam, nu m-am simţit la fel de norocoasă. „Style“ şi noii săi prieteni se deplasează în grupuri – o formă mai modestă

de gesturi demente. În cele din urmă, o parte dintre ei se mută într-o casă uriaşă de pe Sunset Strip din West Hollywood, care – ce dezamăgire neaşteptată – a aparţinut odinioară membrilor grupului Rat Pack din anii ’50 – ’60 (care cuprindea, printre alţii, nume celebre ca Frank Sinatra, Sammy Davis Jr., Shirley MacLaine, Judy Garland, Lauren Bacall, n. trad.). Noii proprietari îşi botează casa Proiectul Hollywood („biserica picioarelor desfăcute“), după care relatarea lui Strauss devine o poveste murdară, desfăşurată doar în Los Angeles, despre decadenţă, conflicte interne şi depresii nervoase. Între timp, cititorul e amuzat cu figuranţi precum Tom Cruise, Britney Spears, Paris Hilton şi Courtney Love, care sunt „seduşi“ cu toţii de „joc“, dar în moduri diferite. După ce ratează o „partidă“ din scurt cu o chitaristă din trupa lui Love, pe care o respectă şi ca persoană, autorul înţelege în cele din urmă restricţiile noii sale distracţii: „e totul atât de sec, frate!“. Între timp, o fată din fostul său harem, destul de proastă încât să se îndrăgostească de el, îi plânge pe umăr, în vreme ce el o respinge tăcut ca pe „toate găurile: urechi care să mă asculte, o gură care să-mi vorbească şi un vagin care să mă stoarcă de orgasme“. Strauss alternează cu stângăcie acest gen de misoginism cu încercări şleampete de conştiinţă de sine, deschizând fiecare capitol cu câte un citat din gânditoare feministe precum Catharine MacKinnon şi membrele trioului hip-hop Salt-n-Pepa. Însă autorul ajunge să înţeleagă un lucru ciudat legat de condiţia M.A.F-ului: aceşti bărbaţi par mai interesaţi să-şi petreacă vremea cu alţi „maeştri la agăţat femei“, bulucindu-se să cizeleze şi să dezbată „jocul“ úi acordând mai puţin timp cunoaşterii femeilor. Le putem spune „B.S“ (băieţei speriaţi). E un fenomen cunoscut din filmul Swingers din 1996 sau din succesul mai recent la box office, Virgin la 40 de ani, ambele producţii fiind filme despre nişte relaţii de prietenie între bărbaţi, deghizate însă în comedii romantice. Jocul seducţiei însă e despre viaţa reală şi e mai degrabă înfricoşător decât amuzant. h Această recenzie a apărut iniţial în numărul din 11 septembrie 2005 al The New York Times Book Review.


Victimele destinului DE THOMAS MALLON

W

ILLIAM TREVOR va împlini 80 de ani anul acesta. Realizările lui literare, profunde şi statornice, în douăzeci şi patru de cărţi de ficţiune, s-au născut dintr-o serie de alternanţe obişnuite, la fel de fireşti pentru el ca merPOVESTEA LUI LUCY GAULT

de William Trevor 288 pag. Editura Leda. 29.90 lei

sul pe jos. Trevor a ales zona dintre proza scurtă şi roman, plasându-şi poveştile în decoruri irlandeze şi engleze şi vorbind despre Problemele cu majusculă ale ţinutului său de baştină şi despre necazurile personale, cu minusculă, ale personajelor sale. Povestea lui Lucy Gault îmbină suferinţele naţionale cu cele personale, într-un stil oarecum asemănător cu cel din Fools of Fortune, romanul său a n t e r i o r. Această nouă carte prezintă istoria independenţei irlandezilor, începând în 1921 şi încheindu-se când oamenii dintr-un oraş numit de autor Enniseala, în comitatul Cork, pot „să umble pe străzi vorbind la telefon“. Dacă Trevor nu reuşeşte să ne uimească prin maniera sa plauzibilă de a filtra 80 de ani în 200 şi ceva de pagini, asta se întâmplă numai pentru că ne-a răsfăţat cu acest artificiu mult prea des şi prea convingător. Povestea începe în anul violent al divizării Irlandei, când căpitanul Everard Gault şi soţia sa englezoaică, Heloise, sunt proprietarii asediaţi ai conacului Lahardane, aflat pe unul dintre domeniile protestante care erau pe atunci părăsite cu forţa. „Pretutindeni se vorbea doar despre plecare“, observă Henry, un servitor devotat al familiei. După ce ciobăneştii soţilor Gault sunt otrăviţi, căpitanul stă de strajă într-o noapte şi îi alungă pe nişte potenţiali incendiatori cu o împuşcătură de avertisment, care, din întâmplare, îl răneşte în umăr pe unul dintre ei. Aşteptându-se ca ceilalţi să se răzbune, Gault se pregăteşte, în cele din urmă, să-şi ia soţia şi fiica şi să plece în exil. Însă Lucy, fetiţa lor de 9 ani, se hotărăşte să fugă, sperând să-i facă pe părinţii săi să se răzgândească. Printr-o neînţelegere bizară, dar plauzibilă, soţii Cele mai recente romane ale lui Thomas Mallon sunt „Two Moons“ şi „Dewey Defeats Truman“.

Gault ajung să creadă că ea s-a înecat. Aşa că îşi iau repede rămas bun cu inima frântă de durere, incapabili să mai suporte ideea oricărei comunicări ulterioare cu locul în care şi-au pierdut singurul copil. Însă Lucy nu s-a înecat. Şi-a rupt glezna în adâncul pădurii şi va fi descoperită, aproape moartă şi lihnită de foame, de abia după ce părinţii ei au luat făgaşul unei vieţi nomade în Europa, în mâhnirea lor ajungând mult mai departe decât îşi propuseseră. Imposibil de găsit de către avocaţi, detectivi şi rude îndepărtate, Heloise şi Everard, ale căror nume sugerează un cuplu anterior de îndrăgostiţi blestemaţi, rămân uniţi în grijile lor îndoliate în următorii 25 de ani. În Irlanda, Lucy creşte alături de Henry şi de soţia sa, Bridget, în vreme ce oamenii din Enniseala ajung treptat la concluzia că soţii Gault au sărăcit sau au murit. În romanul său anterior, Death in Summer, Trevor aborda subiectul unui copil dispărut – de fapt, în acel caz, răpit. Imaginaţia sa nemărginită e dovedită şi prin faptul că autorul dă unei asemenea nenorociri o evoluţie şi mai amplă în Lucy Gault. Lucy e ca o fetiţă schimbată în copilărie de spiriduşi, iar farmecul ei provine nu atât din dispariţie, cât din revenirea în casa părăsită de părinţi, unde îşi petrece mai toată adolescenţa citind romanele vechi din bibliotecă. Un tânăr atrăgător pe nume Ralph (un preceptor care îi instruieşte pe copiii din localitate) ajunge să se îndrăgostească de ea în vara anului 1936. Însă Lucy, insistând în mod neverosimil asupra faptului că trebuie să rămână acasă aşteptându-şi părinţii să revină, nu permite idilei să se dezvolte. Părând mai degrabă o eroină din lecturile sale, ea îi spune lui Ralph: „Trebuie să te întorci la viaţa ta satisfăcătoare, nu să treci fugar printr-a mea. Căci n-ai putea să fii decât un musafir în viaţa mea, Ralph, deşi te iubesc. Iubirea noastră înseamnă că furăm ceva ce nu ne aparţine, ceva ce nu ni se cuvine“. La fel ca multe dintre personajele anterioare ale lui Trevor – majoritatea femei, dar nu numai -, Lucy va reuşi să trăiască zeci de ani cu consolarea câtorva amintiri romantice. În nuvela aproape insuportabil de tulburătoare, Citindu-l pe Turgheniev, Mary Louise Quarry se retrage, mai întâi în pod şi apoi la ospiciu, cu imaginea vărului pe care l-a iubit odinioară, cerând doar ca realitatea crudă să nu-i răpească amintirile mai frumoase. Ultima dintre frumoasele treze din pădurea adormită ale lui Trevor, Lucy Gault evoluează treptat, devenind un personaj de legendă în zonă: „O nouă generaţie de că-

lători de vară... arunca priviri furişe, din când în când, către o femeie singuratică aflată pe ţărm sau printre stânci, ascultând înduioşaţi povestea care încă se mai spunea în părţile locului. Ei nu mai judecau, aşa cum făcuse generaţia anterioară de străini, un copil neascultător a cărui nesupunere provocase totul“. Cititorul se va întreba, uneori cu o doză de iritare, de ce vraja nu se destramă înainte ca viaţa lui Lucy să se scurgă de tot. E oare destul de credibil că tatăl său a scris „de mai multe ori“ scrisori pe care să le trimită la Lahardane, „dar de fiecare dată... a dat înapoi atunci când trebuia să le pună la poştă“? Sau că Ralph, ştiind că dorinţa de a fi cu Lucy nu i s-ar fi împlinit decât prin întoarcerea soţilor Gault, nu se apucă să-i caute de unul singur? Există un coeficient mai mare de alegorie şi de basm în această carte decât în celelalte poveşti despre vieţi stagnate ale lui Trevor, dar majoritatea cititorilor vor tinde să fie de acord cu Willie din Fools of Fortune: „Tata obişnuia să spună că pe noi, irlandezii, ne miră poveştile cu un oarecare grad de irealitate“. În felul său, Povestea lui Lucy Gault este „Fiara din junglă“ a lui Trevor. Personajele se împiedică singure să trăiască cu adevărat nu pentru a evita anumite catastrofe posibile, ci pentru a-şi păstra credinţa că o asemenea nenorocire s-a produs deja – decizie care se dovedeşte a fi adevăratul dezastru, fireşte. Pe lângă aceste femei mai degrabă singuratice decât singure care îşi deapănă amintirile, Trevor a mai creat, de-a lungul anilor, o galerie superbă de bărbaţi smintiţi, predispuşi la o nervozitate exagerată şi la un sentiment iraţional de vină. În Death in Summer, un Albert temător şi bine intenţionat, prieten de-al fetei răspunzătoare de răpire, tulbură sentimentele cititorului la fel de mult ca Stephen Blackpool al lui Dickens. În Lucy Gault, personajul întrucâtva echivalent se dovedeşte a fi Horahan, băiatul care a fost rănit de împuşcătura de avertizare a căpitanului. Fără să fie nici pe departe un radical politic sau un simplu ticălos, e predispus la viziuni religioase şi coşmaruri repetitive: în special, unul care îl face să creadă că a reuşit să ardă din temelii Lahardane. Când se trezeşte din acest vis, trebuie să se convingă „din nou că locul n-a fost incendiat niciodată, că fetiţa care era moartă în visele sale fusese lăsată singură de părinţi, ca victimă a unei greşeli. Dar iată din nou înmormântarea, dricul tras pe străzile cunoscute, ecoul copitelor calului; se trezi din nou, cu trupul ud de transpiraţie“. Există un soi de simetrie înspăimântătoare între greşeala lui şi cea a căpitanului Gault, dar atunci când soarta finală a lui Horahan se împleteşte cu cea a căpitanului, dar şi cu a lui Lucy, această simetrie va deveni mai degrabă o paralelă tematică. Modestia şi măiestria lui Trevor se observă şi în modul în care autorul vorbeşte despre romanele sale scurte şi compacte aproape ca despre nişte eşecuri de struc-

tură densă: „Sunt un scriitor de proză scurtă, care scrie romane atunci când nu poate să îndese subiectul în povestiri“, a spus el odinioară. De fapt, înainte să publice în oricare dintre aceste genuri, Trevor a lucrat ca sculptor, iar cititorul face bine să încercuiască anumite paragrafe, ca pe nişte obiecte tridimensionale, în loc să citească pur şi simplu de sus până jos. Trevor se pricepe de minune să înceapă cu elementele de importanţă secundară, amânând dezvăluirea esenţialului şi lăsându-l pe cititor să deducă un eveniment important doar printr-o scurtă privire asupra rezultatului. (E predispus să-şi lase personajele să moară în somn.) În Lucy Gault, aflăm despre nereuşita din exil a lui Heloise de a avea un alt copil din această mică dovadă de atenţie acordată unei jucării: „Îl privi în timp ce răsucea mecanismul ceasornicului magicianului. Îl adusese ca să-i distragă atenţia în timp ce ea se odihnea, până când, într-o dimineaţă, copilul ei nu mai era...“ Nu există vreo voce narativă mai liniştită decât vocea impersonală, dar fermă, a lui Trevor, după cum nu există altcineva care să mai ceară cititorului o atenţie atât de riguroasă. Atrocităţile se producă fără nici un avertisment, fără nici un decibel în plus, la acest scriitor care are deja de ceva vreme mai multe în comun cu Alfred Hitchcock decât cu unii dintre cronicarii vieţii irlandeze cu care e adesea asimilat. În Felicia’s Journey, romanul lui Trevor despre un criminal în serie, atrocitatea soseşte, în cele din urmă şi în mod înspăimântător, pe acelaşi ton şi în acelaşi ritm ca întreaga intrigă înşelătoare. În acest nou roman, se poate ca cititorul să nu observe cum flecăreala nervoasă a lui Horahan devine o relatare a celor petrecute, de fapt, în noaptea aceea din 1921, când casa nu a ars din temelii, dar locuitorii săi s-au transformat în cenuşă. h Această recenzie a apărut iniţial în numărul din 29 septembrie 2002 al The New York Times Book Review. 3


Turul Franţei DE CLAIRE MESSUD

S

UBTITLUL noii culegeri de eseuri a lui Julian Barnes Tour de France e cam înşelător: pe lângă prefaţa superb scrisă, eseurile din acest volum nu sunt despre Franţa, ci mai ales despre bărbaţi şi femei de pe scena literară şi artistică franceză (o bună parte din carte îi e dedicată lui Flaubert şi celor din jurul său) sau despre scriitori anglofoni din Franţa precum Edith Wharton ori Elizabeth TOUR DE FRANCE

de Julian Barnes Editura Nemira. 26,91 lei

David. Articolul Tour de France 2000, în care autorul aruncă o privire ageră cursei de ciclism şi scandalurilor sale legate de dopaj, este singurul despre care se poate spune că abordează direct Franţa, iar asta numai în măsura în care competiţia poate fi considerată franceză, dată fiind compoziţia sa internaţională. Pornind de la valoarea şi erudiţia reflecţiilor adunate în aceste texte, abordarea lui Barnes poate părea un subterfugiu pedant. La urma urmei, după cum ne informează autorul la începutul articolului Ceva de declarat, din punctul lui de vedere, „cunoaşterea unei a doua ţări înseamnă să alegi ceea ce îţi place la ea, găsind antiteze faţă de viaţa ta normală, englezească şi să renunţi la simţul răspunderii faţă de propria ţară, luând o pauză de la sentimentele de iritare pe care ţi le trezesc reprezentanţii publici din patria ta“. Pe scurt, Franţa lui e parţială, iar Barnes poate alege din ea exact ceea ce îi place. Există şi persoane care vor susţine că, din contră, cunoaşterea unei a doua ţări înseamnă tocmai să nu alegi ceea ce vrei, de parcă respectivul ţinut ar fi o cutie de bomboane, ci mai degrabă s-o vezi cu limpezime, imparţial şi în ansamblu. Totuşi, afirmaţia lui Barnes îi permite să prezinte o viziune a Franţei ca ţară cultă şi literară, populată nu de băutori de bere plictisitori, care îşi omoară timpul uitându-se la televizor (precum se întâmplă în tot restul lumii), ci de multe intelecte strălucite şi, uneori, de ţărani pitoreşti. Această viziune, ca orice operă de ficţiune bună, e mai intensă şi mai puternică decât realitatea. Însă, după ce ne-a spus, mai devreme, că „imaginile care îmi vin automat în minte când mă gândesc la şederea mea în Franţa sunt plastice la început: canale Cea mai recentă carte a lui Claire Messud este „The Hunters: Two Short Novels“. 4

domoale, mărginite de copaci la fel de ordonaţi ca dinţii unui pieptene, un pod arcuit deasupra unui vad de prundiş, cârcei de viţă de vie odihnindu-şi braţele jupuite pe sârme bine întinse, puzderii de păsări zburătăcind pe un drum de ţară plin de băligar, ceaţa dimineţii plutind ca zăpada carbonică în jurul unei şuri umflate“, aflăm cu tristeţe că aceste splendide iluzii ale mediului rural, atât de personale în viziunea lor, sunt cât se poate de rare. Figurile literare care populează Franţa lui Barnes oferă multe poveşti superbe, însă, în ceea ce-l priveşte, autorul îşi face doar rareori apariţia. Mi-au plăcut foarte mult amintirile sale din Petrecându-şi moartea de sărbătoare, un articol despre cântăreţii Boris Vian, Jacques Brel şi Georges Brassens, despre propriile sale întâmplări din tinereţe, pe când preda la o şcoală din Rennes, înconjurat de preoţi precum „profesorul de fizică, Père Daumer, un bărbat rotofei, pleşuv şi lat în şolduri care nu-şi lepăda niciodată sutana (elevii chiar îl porecleau «Al Treilea Sex»)“ sau „Père Calvard, un înflăcărat patriot breton care reuşea să îmbine, fără nici o greutate ideologică, druidismul şi catolicismul“. Totuşi, în mare parte cartea îl prezintă pe Barnes arătându-şi inteligenţa pătrunzătoare şi frazarea elegantă în texte concepute pe marginea criticii literare şi de film decât a lumii din jurul său. Astfel, vorbind despre Truffaut şi Godard, observă că „Cu sufletul la gură tot pare mai bine realizat decât Trageţi în pianist!. Însă Truffaut nu făcea altceva decât să probeze pantalonii evazaţi, pe când Godard se lăfăia în stocuri inepuizabile“. Iar despre Elizabeth David: „Una dintre ironiile carierei lui Elizabeth David a fost că atunci când a ajuns să fie recunoscută drept o influenţă culturală importantă, nu mai scria deja genul de cărţi cu care îşi făcuse un nume. Opera ei devenise mai academică şi mai puţin constantă; în trei decenii din viaţa ei, a produs doar trei volume serioase despre pâine, mirodenii şi gheaţă“. În ceea ce priveşte orgoliul imens al pictorului Gustave Courbet, autorul observă că „lumea se împarte în «străvechi», adică aceia destul de nenorocoşi încât să se nască înaintea lui, şi «moderni», adică el însuşi“. Barnes e la fel de aspru cu autorii pe care îi analizează precum şi cu subiectul operei lor. Criticându-l pe Herbert Lottman pentru biografia lui Flaubert scrisă de el, Barnes ne reaminteşte că Flaubert „a fost scriitorul arhetipic al literaturii moderne care îşi revizuia tot timpul textele; ne-a spus că proza e ca părul: străluceşte de la periat. Textul domnului Lottman e o încâlceală de lindini şi de noduri, de mătreaţă şi de vârfuri despicate“. În privinţa cărţii lui Sartre despre Flaubert, Idiotul familiei, Barnes remarcă: „Perspectivele psihanalitice... sunt de fiecare dată distante şi adesea tâmpe“. Sau despre biografia lui Louise Colet scrisă de Francine du Plessix Gray: „După cum observa odinioară Flaubert, nu faci artă din bune intenţii; dar nici biografiile nu se fac aşa“.

Ceva de declarat este o compilaţie de articole şi recenzii publicate anterior, majoritatea în publicaţii precum The New York Review of Books şi The New Yorker. Aceste eseuri dezvăluie, doar în ansamblul lor, cât de asiduu a fost transformat Barnes nu numai într-un purtător de cuvânt englez al lucrurilor franţuzeşti, ci, în mod particular mai ales, în vocea critică la adresa lui Flaubert. Nouă din cele 17 eseuri sunt recenzii legate de Flaubert. Textul despre corespondenţă e splendid, iar cel despre ecranizarea lui Chabrol după Madame Bovary e amuzant. Autorul scrie despre prietenia lui Flaubert cu George Sand şi cu Turgheniev. Scrie chiar şi despre Carnets de travail, care sunt, în fond, cele mai neprelucrate elemente din hârtiile personale ale lui Flaubert. Barnes scrie cu energie despre alţi oameni care scriu despre Flaubert. În cele din urmă, ceea ce scrie e insuficient. Cumva, cunoştinţele demonstrate de Barnes devin frustrante fiindcă sunt înghesuite în atâtea articole mici, dintre care nici unul nu are capacitatea deplină de a aborda acest subiect central şi emblematic. M-am trezit dorindu-mi să citesc

biografia lui Flaubert scrisă de Barnes, în locul textului în care autorul desfiinţează biografia scrisă de Lottman. Dar fireşte, Barnes şi-a scris deja cartea despre Flaubert în celebrul roman Papagalul lui Flaubert. Astfel că, atunci când Barnes scrie despre legătura cu meditaţia flaubertiană a lui Vargas Llosa, Orgia perpetuă, că „adevărata influenţă a unui mare scriitor e să spui, în mod simplu şi în repetate rânduri, de-a lungul anilor: du-te şi fă altfel“, m-am trezit dorindu-mi ca Barnes să ia în seamă acest îndemn. Această culegere de texte conţine multe elemente care să te distreze şi să te încânte şi oferă nişte reflecţii de mare valoare. Însă Ceva de declarat e un mix care îi va atrage mai ales pe cei interesaţi mai degrabă de Flaubert decât de Franţa. În fond, e imposibil să nu-ţi doreşti ceea ce propune subtitlul cărţii: eseurile lui Julian Barnes despre Franţa: despre o ţară, un popor şi o cultură văzute prin ochii lui hoh tărâţi. Această recenzie a apărut iniţial în numărul din 6 octombrie 2002 al The New York Times Book Review.

NYTBR 29 | 13 octombrie 2008  
NYTBR 29 | 13 octombrie 2008  

New York Times Book Review | Ediţia în limba română

Advertisement