Gânduri disimulate Cele două naratoare ale acestui roman francez sunt nişte intelectuale ascunse. DE CARYN JAMES E va plăcea oare americanilor o eroină care se furişează ca un spion în rândurile intelighenţiei, o femeie care trece drept o portăreasă analfabetă, dar care dispreţuieşte, în taină, filosofia lui Husserl, adoră filmele lui Ozu şi e atât de pasionată de Tolstoi încât şi-a botezat pisica Lev? Sau best-
L
THE ELEGANCE OF THE HEDGEHOG
de Muriel Barbery Traducere de Alison Anderson. 325 pag. Europa Editions. Broşat, 15 $ sellerul calculat şi totuşi atrăgător al lui Muriel Barbery va rămâne un fenomen strict european, care divulgă o fisură culturală? The Elegance of the Hedgehog (Eleganţa ariciului), bestseller în Franţa şi în alte câteva ţări, aparţine unui subgen special: acela al cărţilor accesibile care îşi flatează cititorii prin spoiala sa intelectuală. (Îmi mai vine în minte îndreptarul lui Alain de Botton Cum îţi poate schimba viaţa Proust). Cele două naratoare din roman sunt alternate pe capitole, însă cartea e dominată de Renée, o portăreasă văduvă în vârstă de 50 şi ceva de ani, care se descrie drept „scundă, urâtă şi grăsuţă“, adică o imagine intenţionat stereotipică a unei persoane de rând din clasa muncitoare. Renée mai este însă şi o autodidactă („o permanentă trădătoare a arhetipului meu“, după cum se exprimă ea) care se refugiază în sfera esteticii şi a ideilor, dar crede că viaţa i-ar fi mai uşoară dacă nu-şi dă niciodată în vileag cunoştinţele. Până şi papucii pe care îi poartă cu rol de camuflaj, spune ea, sunt atât de tipici, încât „doar coaliţia dintre o baghetă şi o beretă i-ar mai putea concura în domeniul clişeelor“. Contrapartida sa neverosimilă este Paloma, un copil-minune de 12 ani a cărei familie locuieşte în clădirea elegantă în care lucrează Renée. Paloma crede că lumea e atât de lipsită de sens încât are de gând să se sinucidă când va împlini 13 ani. Povestea lui Renée nu e adresată nimănui (adică, de fapt, nouă), în vreme ce povestea Palomei e aşternută într-un caiet plin de „gânduri profunde“, după cum le spune
Caryn James, autoarea romanelor „What Caroline Knew“ şi „Glorie“, lucrează în prezent la două cărţi de nonficţiune. FOTO: HÉLIE GALLIMARD
ea. Amândouă compun mici eseuri grăitoare despre timp, frumuseţe şi semnificaţia vieţii: Renée o face cu erudiţie, iar Paloma cu vervă adolescentină. Nici una dintre ele nu ştie că cealaltă îi împărtăşeşte viziunea, de la „inutilitatea existenţei mele“, după cum zice Renée, la pasiunea lor pentru cultura japoneză. Paloma adoră benzile desenate manga, iar Renée e înnebunită după o scenă de-a lui Ozu în care munţii violeţi din Kyoto devin o viziune izbăvitoare a frumuseţii. Amândouă râd de oamenii din clădire, înzestraţi cu o accentuată conştiinţă de clasă: Paloma observă prostia tatălui ei politician şi a mamei sale care citează din Flaubert, în vreme ce Renée ştie că aceste minţi strălucite nu răzbat dincolo de plasele de cumpărături pe care le duce ea, cu hrana epicureană ascunsă sub napi. Amândouă apre-
Vulpile adună idei irelevante, iar aricii cuprind totul într-o perspectivă dominantă. ciază frumuseţea din răstimpurile proustiene prelungite. În timp ce priveşte un boboc de trandafir scuturându-se, Paloma simte ceea ce Renée numeşte „suspendarea timpului care e indiciul unei mari iluminări“. „Ţine de timp, nu de spaţiu“, spune fata. „Frumuseţea constă în propria-i trecere, tocmai când încercăm s-o atingem“. Şi, oricât de egocentrice ar fi cele două, se prea poate ca fiecare dintre ele să fie mai puţin atentă la sine decât la ceea ce o înconjoară. Barbery, profesoară de filosofie, pare mai inteligentă decât trebuie, mai ales la începutul romanului. (Aceasta e cea de-a doua carte a sa; anul viitor va fi tradus în engleză „Une Gourmandise“, romanul său
de debut, care s-a bucurat de o primire excelentă). Naratoarele sale se reflectă atât de bine una în cealaltă, încât şablonul ameninţă să devină mai degrabă calculat decât fermecător. Capitolele scurte, mai curând eseuri decât mostre de ficţiune, sunt atât de atent construite, cu explicaţii pentru toate trimiterile literare şi filosofice, încât s-ar zice că autoarea înţelege foarte bine ce vrea publicul general. În doar câteva pagini, Renée oferă un mini-tratat despre fenomenologie. O singură referinţă lipseşte: perceptiva Paloma intuieşte că Renée are „acel rafinament simplu al ariciului“, ţepos pe dinafară dar „cumplit de singuratic şi extrem de elegant“ pe dinăuntru. Totuşi autoarea nu pomeneşte deloc „Ariciul şi vulpea“ – eseul lui Isaiah Berlin despre Tolstoi cel atât de drag lui Renée, care ar putea fi cea mai fină aluzie dintre toate. (Care sunt şansele ca o profesoară de filosofie care are cunoştinţe şi despre arici, şi despre Tolstoi, să nu fi ştiut de acest eseu?). În celebra definiţie a lui Berlin care include două tipuri de gânditori – vulpile adună multe idei fără legătură, pe când aricii cuprind totul într-o perspectivă dominantă –, Renée (eclectică la nivel intelectual, dar totuşi hotărâtă să-şi îndese gândurile într-o teorie a vieţii plină de abnegaţie) seamănă cu acel Tolstoi descris de Berlin, care era „prin natura lui o vulpe, deşi se credea arici“. Până şi atunci când romanul îşi atinge maximul potenţial eseistic, minţile alerte şi vocile captivante ale naratoarelor (în traducerea fluentă a lui Alison Anderson) ne poartă mai departe. Iar vieţile amândurora se înseninează atunci când bogatul, misteriosul, fermecătorul şi curtenitorul domn Ozu se mută în clădire. Numele lui e de-ajuns pentru a o seduce pe Renée, iar el n-o dezamăgeşte. „Te plimbi încolo şi încoace pe hol şi dintr-odată intri într-o cameră scăldată în lumină“, spune ea despre prietenia lor, iar prezenţa lui luminează totodată cartea, adăugând emoţie şi un fir narativ real. Spre final, Renée şi Paloma se împrietenesc şi ele, iar Barbery merge mai departe şi mai vioaie decât înainte, etalându-şi flerul de romancieră. Fireşte, o asemenea ficţiune filosofică soluţionează câteva dintre problemele de viaţă şi moarte ale personajelor sale. Chestiunea mai superficială a succesului comercial s-ar putea reduce doar la marketing. Însă soarta acestui bizar succes european ar putea sfida sau consolida totodată tocmai genul de stereotipuri „baghetă şi beretă“ care i se par atât de evidente şi de adevărate lui Renée. Vai, francezii aceştia filosofici! h 17