Frânturi de gânduri Important era să știu că particip la ceva, la un întreg ce ne unește într-un scop unic, acela de-a fi fericiți și de a avea momente unice ce plăsmuiau gesturi drăgălașe. Iubeam privirile celor mari, care se uitau la mine minunându-se de acuratețea cu care un copil putea să vadă orizontul, și cu câtă naivitate judeca lumea. Îmi păreau încărcate de speranță, ca și cum aveam un destin frumos în față, dar nu știau exact care va fi acela. Mă încurajau astfel de priviri, în ciuda faptului că aveau niște așteptări de care nici eu nu eram sigură că le voi atinge, dar m-am străduit să fie așa. M-au motivat să-mi creez o ambiție cu ajutorul căreia să acaparez și mai multe priviri mulțumitoare. Așteptam cu nerăbdare să le demonstrez potențialul de care dispuneam, cu ajutorul diferitelor ocazii ce se adevereau, și uneori chiar reușeam. Însă timpul trecea, iar acele priviri se goleau treptat... Oare deja începeam să nu mai fiu copil? Iubeam slovele și cărțile, și vroiam să știu ce se ascunde în spatele lor. Îmi păreau niște simboluri atât de fragile, și mă temeam că atunci când voi atinge foile unei cărți, acele bucle de cerneală mi se vor lipi de degete, nelăsându-mă să le mai descifrez. Dar nu au făcut asta, ci au rămas impregnate de fiecare dată când îmi apăsam mâinile pe filele subțiri, așa că încrezătoare le-am luat pe rând și le-am învățat semnificația, ajungând să le pronunț fără să mă poticnesc. A fost o mare realizare, dar odată cu ea am frânt o etapă care trebuia să o parcurg mai târziu. M-am afundat în sumedenii de povești. Făceam asta de plăcere. Începusem să-mi sacrific timpul liber de joacă, pentru a curma și mai multe mistere citind tot ce-mi pica la îndemână. Nu realizam ce fac, și mi-a părut rău abia după, căci întotdeauna am considerat asta o cauză a ceea ce am ajuns mai târziu. Am deslușit prea multe lucruri deodată, m-am avântat prea mult înaintea celorlați, ajungând să-mi fie teamă să mai înaintez, apoi chiar să stagnez mult prea curând, căci eram sătulă să mai fac asta. Nu mai vroiam să mai descopăr și altele, fiindcă tot ce mai primeam erau insulte. Eram batjocorită din cauza invidiei, iar eu tot ce căutam era compasiune. Din păcate, cum să mai recuperez compasiunea copilăriei odată ce aproape eram trecută de ea? Iubeam să creez o nouă lume. Imaginam un fir narativ și-l înșiruiam prin diverse modalități. Jucam roluri împreună cu alții, sau însușeam viață și suflare păpușilor, jucăriilor de pluș. Întotdeauna alegeam roluri de adulți, și ne amuzam cât de ușor se poate juca acest rol, fără să avem vreun pic habar de esența experienței necesară pentru a intra în pielea personajului. Beneficiam de tot ce doream, căci era imaginar. În acele jocuri am început să simt gustul amar al dorinței pentru cât mai multe valori, fie financiare, fie materiale, fie emoționale. Inspirați din filme, instalam tragicul și drama în jocuri, dându-ne seama că nu mai era doar o mască, ci că sentimentele respective chiar ne pătrundeau, ne otrăveau caracterul, fără să Fotografie realizată de Ţăranu Codrin avem un motiv înetemeiat pentru a le simți. Clasa a XI-a A
85