O bufniță călătoare Pădurea nu este un loc bun pentru oricine. Pădurea este ascunzătoarea perfectă a ororilor, plăcerea singurătății și idealismul naturii. Pădurea este o metaforă a vieții și a protecției dintre specii. Pădurea este în sine, un loc pe care o clasă de animale o numesc „acasă”. Nu este vorba despre animale vorbitoare care-și trăiesc viața într-un mod fabulos, nici vorbă. Este vorba despre semnul înțelepciunii. Este vorba de ea și numai de ea. De modul în care nu-și părăsește niciodată creanga și cum bradul îi devină casă permanentă. Este vorba de cum se adâncește în întuneric și vede totul, așa cum omul vede totul la lumină. Este vorba despre cum doarme ziua. Este vorba despre vocea ei și despre penele ei. Este vorba despre protectoarea casei. Este vorba despre o bufniță.
Fotografie realizată de Mușei Ștefan Înțelepciunea este întruchipată de viață, iar ea reprezintă viața. Ea simbolizează o statornicie leneșă, uluitor de monotonă. E tânără și calmă, ca și generațiile ce i-au precedat. Îi protejează pe toți și dă semnale clare. Dar, în fond, nu este vorba despre ea, ci despre unul dintre pui ei mici. O tânără bufniță albă, rănită și agitată. Era o dezamăgire, îi lipsea calmul. Nu se simțea niciodată acasă acolo unde se afla, nu știa cine este și nu se regăsea. Era doar un pui, era sub protecția mamei sale. Într-un fel, se simțea bine doar atunci când reușea să stea noaptea pe aceeași creangă cu mama ei. Se simțea acasă doar când o auzea pe mama ei cântând. Îi era mamă și știa că fără ea nu putea face nimic. Se simțea bine alături de ea, pentru că oricât de enervant i se părea calmul ei, îi era mamă și o iubea. Era o parte din rădăcinile ei, rădăcini ce le-a îngropat în pădurea aceea. Știa că acolo îi era locul. Însă nu suporta întotdeauna această idee, deoarece avea o dorință arzătoare pentru cunoaștere, o dorință ce mama sa nu i-o împărtășea. Zbura mereu peste tot, deși nu dormea aproape niciodată, putea să o facă. Căuta animale și încerca să le înțeleagă. Căuta ceva nou. Voia să facă și altceva, voia să încerce și altceva. Voia să se simtă mândră de sine. Îi era imposibil, pentru că nu se înțelegea în totalitate. Nimeni nu o ajuta, pentru că nimeni nu o accepta. Începea să nu se mai simtă bine, își dorea să plece. Voia să caute altceva. Voia să se simtă iar acasă, așa cum o făcea când era un pui și bufnița mamă îi era centrul universului. Nu știa cum să-și explice de ce nu este fericită, de ce nu se mulțumește cu rădăcinile sale și cu siguranța ce i-o oferea pădurea. Nu putea, ea nu putea fi așa. 71