Page 1


Onyx Revistă editată de Centrul de excelenţă în promovarea creativităţii româneşti Londra (UK )

Redactor şef: Ioan MITITELU Secretar general de redacţie: Constantin HUŞANU

Corectură: Gabriela Aprodu

Colegiul redacţional: Emanuel POPE (Marea Britanie) Theodor CODREANU Ioan BABAN Gheorghe NEAGU Ovidiu PECICAN Attila BALAZS(Slovacia) Adrian GRAUENFELS (Israel) NACHE MAMIER Angela (Franţa) Valery OIŞTEANU (New York, SUA) Emanuel STOICA (Suedia)

Colaboratori: (în ordinea alfabetică a prenumelui)

Adina HUIBAN Adrian BOTEZ Al FRANCISC Alexandra Olga DIACONU Alina Lucia MUSULBAS Ana DOBRE Anton Vasile IEŞEANU Bogdan ULMU Boris MEHR Cătălin MOCANU Constantin ARCU Constantin HUŞANU Cosmin PREDA Costel NICOLAU Cristian MELESTEU Dan CARAGEA Daniel CORBU

Emilian MARCU Eugen DEUTSCH Eugen EVU F. SMARANDACHE (SUA) Geo GALETARU George PETROVAI George POPA George ROCA (Australia) George STANCA Gheorghe HOLOBÂCĂ Gheorghe MACOVEI Gheorghe NEAGU Hetrea JINGA Horia CRIOS Horia Nicolae NICOARĂ I. NECULA Ioan BABAN

Ioan MITITELU Ion Gh. Pricop Ion N. OPREA Irina Lucia MIHALCA Luca CIPOLLA (Italia) Lucia OLARU NENATI Lucian GRUIA Luminiţa PETCU Luminiţa SCOTNOTIS (Germania) Marilena APOSTU Mary NICOLESCU (Canada) Octavian LUPU Patricia LIDIA Ştefan Lucian MUREŞANU Theodor CODREANU Traian VASILCĂU (R. Moldova) Valentina TECLICI (Noua Zeelandă)

NUMĂR ILUSTRAT CU REPRODUCERI DUPĂ LUCRĂRI DE COSTICĂ ONUŢĂ COPERTA: COLAJ DE VASILE MUREŞAN MURIVALE

Centrul de excelenţă în promovarea creativităţii româneşti Londra (UK ) email-ul centrului: centruldepromovarelondra@gmail.com email-ul revistei: revistaonyxlondra@gmail.com Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

ISSN 2344 – 3855 ISSN-L 2344 – 3855 Tipărită la Editura PIM Iaşi


Onyx Revistă editată de Centrul de excelenţă în promovarea creativităţii româneşti Londra (UK ) Anul II Nr 8, decembrie 2013

email-ul centrului: centruldepromovarelondra@gmail.com email-ul revistei: revistaonyxlondra@gmail.com


CUPRINS Editorial

3

PRELUDIU LA O FUGĂ, JOCUL DRAGOSTEI ŞI AL MORŢII, LEGĂMÂNTUL

Ioan BABAN

MIJLOACE DE TÂMPIRE COLECTIVĂ

George POPA

4

54

IRINA E UN FEL DE OAIE RĂTĂCITĂ

Ion Gh. Pricop

LECTURA COSMICĂ A POEMULUI

Theodor CODREANU

9

57

TALENT ŞI PASIUNE

Ştefan Lucian MUREŞANU

LEGENDA NEAGRĂ”

Gheorghe NEAGU 15

61

ANAMNEZA, SENTIMENT AL RETRĂIRILOR ÎN VOLUMUL BACOVIAN

ADĂPOSTUL, ANODINA

Ion N. OPREA

Constantin ARCU 18

63

LUNETISTUL DE MARIN MĂLAICU-HONDRARI

PEISAJ CU ODRASLĂ DE SECURIST ÎN FUNDAL

George PETROVAI 65

Emilian MARCU

ALBERT CAMUS SAU IPOSTAZA SCRIITORULUI EXILAT ÎN EXISTENŢĂ

TREI SCRIITORI VASLUIENI,

I. NECULA

23

Anton Vasile IEŞEANU

TREI STILURI.

LIVADA CU VIŞINI

26

Cosmin PREDA

MIOARA BAHNA – ADĂSTAREA ÎN IMAGINARUL POETIC CONTEMPORAN

Adrian BOTEZ

Bogdan ULMU

27

31

Irina Lucia MIHALCA

32

VEDEREA DIN POEM, TRANSPLANT DE SUFLET, SATUL MEU, ODIHNA

33

Alexandra Olga DIACONU Gheorghe HOLOBÂCĂ

INVOCAŢIE NOCTURNĂ, GRATITUDINE, BALADĂ

Alina Lucia MUSULBAS 35

Luca CIPOLLA (Italia)

36

Patricia LIDIA

Marilena APOSTU 37 STAU PE MARGINEA UNEI LACRIMI, FRICA MEA DESENEAZĂ ZĂVOARE, TRISTEŢEA ARE DOAR AMINTIREA ARIPILOR

80

DACĂ NU., UNDEVA, UN CUVÂNT, DECLARAȚIE CONFUZĂ

Luminiţa PETCU

81

ACROATICĂ, GLIPTICA BRASSAI, HIMERE DE PHAROS, IMPRESII MIGRATOARE

38

O ARMĂ TĂCUTĂ ÎN MÂINILE DE DEPARTE, FIE CE-O FI, N

Valentina TECLICI (Noua Zeelanda)

Vasile POPOVICI 39

PICĂTURĂ SUNT..., NU-MI FEREC ZBORUL

82

VIAŢĂ PE DATORIE, ÎNVĂŢĂTORUL MEU, CÂT ÎNCĂ, POST-FACTUM, EX NIHILO NIHIL*

Luminiţa SCOTNOTIS (Germania)

George ROCA (Australia)40

ÎNCORSETAT DE PÂCLA TIPARELOR STRĂINE

MIRA FUJITA, MIRA FUJITA, POEMUL, THE POEM

Eugen DEUTSCH 84

41

COD PORTOCALIU , DORURI DE DOR, OCTOMBRIE, SUFLET PUSTIU , TOAMNĂ

Traian VASILCĂU (R. Moldova) 42,

Al FRANCISC

85

MIE, ZBOR, PAUZĂ, DUPĂ, PEDEAPSĂ, TABLOU

CREANGA DE CUVINTE, PLĂPÂNDA PLOAIE, ENIGMATICA MARE

VEDERE TARDIVĂ

Dan CARAGEA

43

44

Constantin HUŞANU Lucian GRUIA

86

87

EXPOZIŢIA

FOTOMEMORII

Cătălin MOCANU 45

Mary NICOLESCU (Canada)

GHEORGHE ANDREI NEAGU, DE LA STÂNGA LA DREAPTA – EXISTENȚĂ ȘI

CALVARUL INFORMAŢIONAL

SEMNIFICAȚIE

Florentin SMARANDACHE (SUA)

Lucia OLARU NENATI

48

IORGA – O PERSONALITATE PESTE MĂSURA OMENEASCĂ

Ioan MITITELU

49

GHID PENTRU URCAREA SCROAFEI ÎN COPAC

Boris MEHR 51 Horia CRIOS

Pag. 2

52

92 93

ADRIANA RĂDUCAN – FABULIST CONTEMPORAN -

Ana DOBRE 94 HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU ŞI EUGEN IONESCU: DEFICIT/ EXCES DE EXISTENŢĂ

Costel NICOLAU CAZIERUL ( SECRETUL FERICIRII)

DOPUL, DOUĂ PORTRETE

83

PROBLEME CU ŞOARECII, CARACATIŢA

DIALOG CU INIMA , ARIPI DE REZERVĂ , CELUI NEPLECAT ,

Hetrea JINGA

79

NDE (NEAR-DEATH EXPERIENCE), NDE (NEAR-DEATH EXPERIENCE)

ESTHER, ESTHER

Gheorghe MACOVEI

78

NUNTIRI VIRTUALE, FERESTRE ALBE, ZILE DE PLUMB

ALTERITATE, ANTIRAŢIUNE, CALEIDOSCOP, TREZIRE

Geo GALETARU

77

ATÂTA LUMINĂ S-ASCUNDE, CE IUBIRE DE DEMULT?, PASĂREA CARE SCRIE PRIN MÂNA MEA

Eugen EVU 34

OCHII TĂI,

75

Horia Nicolae NICOARĂ 76

TU, ÎNTUNERICUL, CA PE UN SUFLET, CINE ADOARME, APROAPE DE NOAPTE

George STANCA

74

ÎMI DOARME SUFLETUL, NU-L MAI TREZIM! , CÂNTUL VIORII

MANUALUL BUNULUI SINGURATIC, COLBUL, Z

Adina HUIBAN

Cristian MELESTEU

CĂUTARE, DINTR-O NOSTALGIE EXTREMĂ, MEREU MĂ ÎNTREB, DINTR-UN PROST OBICEI

FRICA

Daniel CORBU

73

MIRAJ

APOGEU ESTETICO-EXISTENŢIAL, PRIN PSEUDO- ANECDOTISM: P

69

Octavian LUPU

98

99

MELCUL CEL ANONIM ŞI DISCREŢIA ÎNŢELEPCIUNII

Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


Editorial MIJLOACE DE TÂMPIRE COLECTIVĂ

S

tai în faţa a câteva sute de texte (unele şi de peste zece pagini) trimise la revistă şi trebuie să alegi care vor intra în cele numai 100 de pagini pe care le ai disponibile. Nici o mână nevăzută nu scrie pe vreun perete „Mane, mane, tekel, fares” (Măsurat, cântărit, împărţit) şi de undeva din vreun colţ al cuştii cu lei să se ivească proorocul Daniil şi să spună desluşit care sunt autorii ce vor intra în paginile revistei. Trebuie să citeşti cu atenţie totul şi să pui în practică acel „mane, mane ”. Pentru unii autori nici nu mai încape vorbă că vor intra în paginile revistei fiindcă sunt autori „cu greutate” care s-ar putea zice că formează coloana vertebrală a oricărei publicaţii. Urmează ceilalţi cernuţi în funcţie de valoarea literară a textelor trimise. Nu ar fi prea grea sau stresantă treaba aceasta până la urmă dacă n-ar apărea din ce în ce mai des o anumită categorie de aşa zişi creatori care caută să se insinueze cu tot dinadinsul şi te inundă cu literatura lor. Nu prea scapi aşa uşor de aceştia. Fiind ferm convinşi că au descoperit adevărul absolut vor să-l trâmbiţeze pe tot mapamondul şi pentru aceasta dau dovadă de o tenacitate demnă de invidiat, vorba ceea, îi dai afară pe uşă, intră înapoi pe fereastră, îi arunci pe fereastră, se întorc pe horn. Şi ceea ce este interesant e că neapărat vor să scrie poezie, adică să redea acel prea plin al sufletului, care poate să îmbrace multiple forme de manifestare creativă omenească, uneori să fie strigăte de luptă, alteori şoapte de iubire, cuvinte de slavă sau de mulţumire, idei, sentimente, adică să redea ceea ce este în sufletul omului la momentul respectiv apelând la imagini artistice, la cuvinte cu sens figurat şi având - din punct de vedere formal - armonie şi ritm Aceştia despre care mă plângeam sunt aşa numiţii „creatori” de literatură religioasă. Nu am nimic cu ei, Doamne fereşte, dar mă gândesc eu oare de ce nu trimit la publicaţiile de profil şi caută să ne inunde cu astfel de pseudoliteratură care este ca un ţârâit de scripcă având o singură strună. O asemenea autoare mi-a trimis un volum întreg pe care l-a publicat la o editură oarecare şi toate poeziile în care-l proslăvea pe Dumnezeu şi pe fiul Său (până la proba contrarie) Iisus m-a dus cu gândul la o spălare de creier sau şi mai rău. Bineînţeles că nu am publicat elucubraţiile „autoarei” dar aceasta a revenit trimiţând din nou volumul şi atenţionându-mă că este membră al Uniunii Scriitorilor din România şi că bla, bla, bla pe aproape o pagină. În paginile revistei s-au regăsit ca autori preoţi cu pagini de factură religioasă dar sunt convins că ei au scris având o aplicare firească spre cele sfinte luând această cale în viaţă. Uneori mă gândesc şi la cititorii revistei care vor să găsească în paginile ei creaţii care să le înalţe spiritul să-i desprindă măcar o clipă de nimicnicia vieţii cotidiene şi nu literatură care să-i ducă iar cu gândul la imensul mecanism de tâmpire colectivă pus la dispoziţie de religie al cărui rezulOnyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

tat îmbracă uneori aspecte grotesc de hilare. Şi în proza de o asemenea factură se întâlneşte partizanatul, un partizanat păgubos care nu numai că arată trăirile unui personaj învins de lumea contemporană, ci dă ca pildă de urmat calea câte unui rătăcit pe căile unui bigotism aiuristic şi năucitor, căi care dacă ar fi urmate, nu pot duce decât la alienarea acestui popor român aflat şi aşa într-o stare de degringoladă spirituală ca urmare a disoluţiei valorilor spirituale, alături de o galopantă sărăcire materială. Calea de a lua pe Dumnezeu în braţe nu ar fi decât ultima picătură de tâmpire definitivă a blândului popor mioritic pornit pe calea pierzaniei sale printr-o ipotetică mântuire (puah!) dată de popii rotofei plini de patimi ascunse, cu mâini apucătoare întinse şi cu buzele veşnic unse. Oare ce popor al lumii acesteia s-ar comporta precum dobitocii de români care în luna mai 2010, când, la Parlament se vota reducerea cu 25% a salariilor, în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, doar la mică distanţă de locul unde se punea la cale această mârşavă condamnare la sărăcirea lor totală pusă la cale de către un personaj beţiv şi corupt acompaniat de un parlament obedient, ei, peste o sută de mii de români, în loc să ia atitudine cum ar fi făcut membrii oricărei naţiuni demne, se călcau în picioare ca să atingă nu mai ştiu ce moaşte, ba unii atingeau moaştele cu portofelul ca Dumnezeu să le aducă mai mulţi bani! Trist, foarte trist! Dumnezeu cică are o milă nesfârşită pentru oameni, dar mila aceasta care se pare că îl chinuieşte zdravăn, este pentru noi precum agheasma pentru cancer, nici nu vindecă, dar nici nu strică, e precum o frecţie straşnică şi binefăcătoare la un picior de lemn făcut din cea mai bună esenţă lemnoasă. Poate de aceea din ce în ce mai multe întrebări legitime se nasc zi de zi punând la îndoială însăşi măreţia sa divină. Şi cum să nu te întrebi? Dacă Dumnezeu este atât de bun, iertător şi fereşte lumea de rele, unde este când mor oamenii la poarta spitalelor în România, unde este când mor în lume copiii de foame, unde este Dumnezeu marele iubitor de oameni, când mor mii de femei, copii şi bărbaţi sub şenilele tancurilor şi sub bombele aruncate de avioanele americane, unde este Dumnezeu când se dau zilnic legi strâmbe doar în folosul celor puţini şi fără credinţă în El? Oare de ce trăiesc bine şi fără griji doar cei care fură, ucid, mint şi nu au dat mai niciodată pe la biserică? Aud? Vă rog să mă credeţi că de cărţi despre Dumnezeu şi feciorul său Iisus este plină lumea şi e păcat de talentul unora să nu-l folosească pentru a alina rănile omenirii pe bază de sentimente omeneşti normale, nu religioase, fiindcă nu ştiu dacă aţi observat că în lume se ridică un curent din ce în ce mai pregnant împotriva bigotismului religios. Puteţi reveni oricând cu materiale literare curate care nu sunt induse de o anumită înclinare doctrinară pentru protejarea cititorilor revistei de un stres inutil.

Em i l Titoi anu Pag. 3


George POPA

Lectura cosmică a poemului

C

“Logica internă a unei creaţii – poezie, artă plastică, muzică, filozofie - este reflexul sentimentul totalizării cosmice. Acţionează un simţ înnăscut al ordinei, o capacitate apriorică necunoscută intervine, de mare acurateţe şi fineţe, atingând absolutul la geniu. Reuşitele superlative survin spontan, prin ceea ce s-a numit dicteu, un proces cerebral abisal fulgurant, de o siguranţă infailibilă, al cărui mecanism ne scapă. Coerenţa în tablourile lui Vermeer este constituită de un simbol sintetizant – perla – concentrat de lumină şi spiritualitate. „Armonia sferelor” respiră în muzica lui Bach, armonia sufletească cea mai pură, mai elevată în muzica lui Mozart, lupta prometeică dintre om şi destin, cu triumful final al omului, în creaţiile lui Beethoven.”

Pag. 4

osmos, concept de origine greacă, însemnează ordine, ar­ monie, coerenţă internă – opus conceptului de „ aos” semnificând dispersie, dizarmonie, anarhie. De asemenea, gândirea clasică elenă opunea „hybris­ul”, adică supramăsura, conceptului „dike” – care era legea, e ilibrul. Principiul delfic metrion „nimic prea mult !” recomanda evitarea excesului care poartă la dezordine. Expresii ale ordonării cosmice aflăm în unele principii, precum : logosul universal – raţiunea care instituie unitatea şi in­ teligibilitatea lumii, anulând haosul; platonicianul kalonkagathon – unirea Frumosului cu Binele văzute în proiecţie universală, con­ cept care va constitui cultura matricială a Europei; Binele, înţeles ca ordinea universală cea dreaptă, constituia suprema valoare, astfel încât, cultura elenă trebuie receptată în termeni de etică unită cu frumosul, baza şi năzuinţa întregii ei gândiri şi înfăp­ tuiri. „Cunoaşte­te pe tine şi vei cunoaşte pe zei” – exprimă con­ ştiinţa unităţii cosmice, cer­pământ. Pe de altă parte, amintim expresia cosmicităţii în artă : secţiunea divină sau proporţiile de aur realiza o formulă ideală a armoniei materiale în arhitectură, sculptură, ceramică. Prin această formulă, frumosul a devenit sublima înfăptuire, neîntre­ cută ulterior, a grecilor antici. Frumosul devine logosul ideal al formelor, al finitudinii materiale, condiţia ontologică în lumea umană. Coloanele greceşti – suişul lor – constituie arhitectura spi­ rituală unind lumea zeilor cu lumea omului. *

Odată iniţiată naşterea cosmosului din aos, cele două stări rămân concomitente, existând un s imb continuu în dublu sens : aosul devine ordine, sinteză armonioasă, ordinea se di­ zolvă şi redevine aos. Gilles Deleuze a imaginat conceptul de „ aosmos” pentru a defini această concomitenţă şi interacţiune, o cooperare în proces activ neîntrerupt. Arta este organizarea unui aos de semne şi date într­un „cosmos”, o structură organizată a imaginarului cu efect estetic dar şi reflexiv – pentru ca Dasein­ul omului să­şi poată locui fi­ inţarea – Casă a Fiinţei, afirmă Heidegger. Imprevizibilitatea in­ teracţiunii dintre cele două stări determină bogăţia şi impredictibilitatea unei creaţii de artă. Modelul ontologic al lumii umane, însemnând formă, cor­ poreitate, frumuseţe ­ este vegheat de spiritul apolinic, care sem­ nifică armonie, seninătate, măsură, proporţii, raporturi numerice. Grecii au considerat însă că Dionysos – lăsând viaţa liberă în dez­ lănţuirile sale şi ameninţând neîncetat armonia apolinică, era ne­ cesar e ilibrului. Poezia – opera de artă în general, constituie de asemenea o dezlănţuire dionisiacă de linii de forţă ale sensibilităţii şi inte­ lectului, dar pe care simţul armoniei înnăscut creatorului, o trans­ formă apolinic într­o împlinire având perfectă alcătuire intrinsecă, tensiunile ideatice şi stilistice interne convergând către Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


un anumit înţeles extrovert sau sugerat. Homo cosmicus. Uomo universale În definirea axiologică transfinită a unui creator, Renaşterea a creat două noţiuni : homo cos­ micus şi uomo universale. Homo cosmicus este un creator care simte, gândeşte, transvaluează viaţa, lumea, lucrurile în proiecţie universală – atât pe plan ontologic, precum şi teleologic. Intră în această ca­ tegorie marii întemeietori de religii – Zarathustra, Buddha, Iisus. Aşa au fost de asemenea creatorul anonim la Rigvedei sau al Mioriţei. Filozofii adoptă un punct de vedere unitar prin care în­ cearcă să rezolve totalitatea problemelor ontolo­ gice şi axiologice ale existenţei – ca de pildă, teoria Ideilor la Platon, a monadelor pentru Leibniz, Deus sive Natura pentru Spinoza, su­ praomul din gândirea lui Nietzs e etc. Uomo universale este o personalitate de întinsă şi semnificativă cultură şi totodată un creator polivalent, atât în diverse arte, dar şi în filozofie şi ştiinţe, aşa cum a fost, în mare excep­ ţie, Leonardo da Vinci. Astronom, medic, filozof, poet ­ Omar Khayyam a fost de asemenea unul din cei mai proeminenţi oameni ai universalis­ mului. Mi elangelo a fost sculptor, pictor, ar­ hitect, poet. Omul universal este totodată şi homo cosmicus, gândeşte, creează, acţionează în proiecţie şi responsabilitate universale.

tiva şi celebra marile valori – adevărul, binele, fru­ mosul, dreptatea, măiestria – vieţuite ca expresii ale nemărginirii. b. Desfăşurări infinite ale sensurilor valorice, ale vectorilor ideatici ai intelectului „entuziast”, „eroic” din viziunea lui Giordano Bruno, au loc : în muzica lui Ba , Mozart, Beethoven; în căutarea ne­ muririi de către Ghilgameş; în tragismul iubirii ab­ solute din Tristan şi Isolda; conflictul universal dintre bine şi rău din teatrul lui Shakespeare sau ta­ blourile lui Rembrandt; idealitatea absolută din Don Quijote; moartea transfiguratoare ca nuntă cu natura

Cosmicul în creaţiile de artă Implicarea cosmicului într­o operă de artă în general, este fie dimensională, în sens de desfăşurare spaţio­temporală infinită, fie trans­ valuantă, în sensul că procesualitatea axiologică are loc sub semnul universalului. De subliniat, sentimentul cosmic este. ipso facto. emoţie a minţii. Tensiunea spaţio­temporală devine tensiune filozo­ fică. a. Desfăşurarea macrocosmică spaţială şi temporală, îmbinată cu fiorul cosmic, cu infinitatea tensiunii gândiri, are loc, de pildă, în Imnul Rigvedic al creaţiei sau tabloul în desfăşurare e ivalent din Scrisoarea I eminesciană. De asemenea în viziunea ve ilor egipteni ­ piramidele şi raporturile lor cu marile coordonate ale universului, supradimensio­ narea statuilor, expresia privirii îndreptată dincolo, în transcendent, exemplu absolut bustul reginei Ne­ fertiti, hieratismul armonizator al figurilor în pictură ; pe de altă arte, acel poem sublim, Declaraţia de in­ ocenţă, din „Cartea Morţilor, Ieşirea la lumină” ­ unic în literatura lumii prin modul original de a cul­ Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

în Mioriţa; conflictul dintre aparenţă şi mister în pic­ tura lui Leonardo da Vinci; goana penelului după lumina fără umbră din pânzele lui Vermeer şi Van Gogh; eroismul dureros supraomenesc în Prometeu înlănţuit al lui Es ile şi Antigona lui Sofocle. Viziunea cosmică axiologică a lui Omar Khayyam se reflectă în constatarea amară a nimic­ niciei universale : Miresme, cupe, harfe şi bucle aurii : O, jucării sfărmate de Vreme, jucării ! Gând, faptă, renunţare, virtuţi, căinţi şi rugi Cenuşi pe care vântul le spulberă, cenuşi…. antidotul fiind detaşarea, vieţuirea în poezia

Pag. 5


absolută Surâs şi puritate ! o, răsărit divin ! În cupe scânteiază câte­un imens rubin ! Fă dintr­un ram de santal o harpă să vibreze Şi arde altă creangă, ca să ne parfumeze ! Des iderea cosmică din Divina Comedia, având loc în viziunea mitologiei creştine, reflectată în tripticul Paradisul, Purgatoriul, Infernul – adică de la aosul răului la armonia celestă, are drept ghid al suişului, iubirea profană divinizată „ e move il sole e l’altre stelle”. Des iderea cosmică din Faust goethean are loc spre ambele lumi mitologice ­ creştină şi gre­ cească. Axul conducător este tot iubirea ­ terestră până aproape de final, unde se bifurcă: pe pământ ea devine faptă socială, proumană, iar dincolo, dra­ gostea pentru Margareta devine cerească. Dar apo­ teoza finală divină trece prin aos moral : uciderea lui Valentin, tragedia Margaretei, uciderea lui ho­ munculus, uciderea lui Baucis şi Filemon. Lirica lui Friedri Hölderlin dezvoltă o ten­ siune cosmică de cea mai pură, mai sublimă esenţă, neîntreruptă, poetul nu coboară niciodată de pe ul­ timele creste ale elevaţiei simţirii şi intelectului: sanctificarea poetică a lumii, proclamarea Frumu­ seţii drept numele ce conţine Unul şi Totul, a poeziei ca unica religie viabilă în eternitate, pentru că omul poetic merită să trăiască pe pământ. Existenţa poe­ tul e necesară, responsabilitatea sa fiind cosmică, el întemeiază ceea ce durează, el primeşte raza Tatălui, fulgerul pentru a­l dărui oamenilor sub forma poe­ ziei: „Nouă ne e dat să rămânem drepţi,/ cu fruntea descoperită, o, poeţilor,/ să luăm cu propria mână raza Tatălui,/ fulgerul însuşi/ şi să întindem mulţi­ milor,/ sub vălul său de cânt,/ darul Cerului”. (Ca într­o zi de sărbătoare) Pentru Hölderlin, poetizarea infinitului din afară de către infinitul spiritual lăuntric este desti­ narea oricărei poezii: „spirit infinit în viaţa infinită”. În vremi de restrişte a poeziei, când este alungată din viaţă, Fru­ museţea îşi află refugiul pe crestele spiritului, de unde se întoarce pentru a reîntemeia poetic viaţa omenească. Altitudinea cosmică a gândirii poetice hölderliniene merge până la a confunda pe Dumne­ zeu cu starea poetică ; „Această lume nu este atât de săracă încât să căutăm un zeu dincolo de ea”. Pe de altă parte, la moderni, Hölderlin rea­ lizează tragicul cel mai pur, asemenea tragediei an­ tice, rezumat în piesa Empedocle : „A fi singur şi fără zei, iată moartea”, iar în finalul straniului poem – În albastru adorabil, reluând un gând al lui Hera­ clit: „A trăi este o moarte şi moartea este de aseme­

Pag. 6

nea o viaţă”. Hölderlin constituie lecţie totală de poezie ca nobleţe şi zbor eteric al spiritului, arhetip absolut al poeţilor :”Noi nu suntem decât visul poetului. Numai el este viaţa”. Şi iată o culminaţie a sublimi­ tăţii conferită omului : „Libertatea absolută pentru toate spiritele, care nu trebuie să caute pe Dumne­ zeu şi nemurirea în altă parte decât în ei înşişi”. O viziune cosmică de asemenea de mare puritate şi vibraţie, întâlnim la Rabindranath Ta­ gore. Pe de o parte, concepţia panteistă hindusă, în sensul că toate sunt în Unul, confundate prin iubire – advaitam=anandam, ­ datorită unei armonizări existând din eternitate şi, din acest motiv, poetul in­ dian sacralizează şi transfigurează poetic viaţa. Pe de altă parte, într­un poem deosebit de semnificativ din volumul Balaka ­ Lebăda, luând drept simbol pasărea care moare cântând pentru ca, prin cântul ei, să transceandă lumea pieritoare, poetul vorbeşte de zborul durând veşnic al unui stol de lebede în­ setate de un Dincolo indiscernabil, dar intens râvnit, luând pe aripile lor pământul şi cerul, întregul uni­ vers care vrea să capete un alt ip, „într­un viitor care nu s­a născut încă”. Este unul din poemele cele nai încărcate de suflu cosmic din literatura univer­ sală : Acele păsări fără locaş, Zi şi noapte, pe lumină şi beznă, De la un ţărm necunoscut la altul neştiut aleargă ! Tot golul este umplut de Cosmosul înaripat Şi de cântecul său unic : „Nu aici! Nu aici! Mereu în altă parte ! Altunde ! Mereu dincolo ! * Dintre poeţii români ai suflului cosmic, în afară de Eminescu, se detaşează Lucian Blaga şi Va­ sile Voiculescu. Acesta din urmă, în Ultimele sonete în ipuite ale lui Shakespeare, proiectează cu mare forţă expresivă şi originalitate, iubirea totală – carne şi suflet, dionisiacul şi apolinicul, ­ pe orbită cos­ mică : Ştiu şi voiesc ; aceasta mi­e ultima viaţă… Nu mai renasc de­acum, căci, iată, te­am găsit. Des izi eternitatea : în pacea ei măreaţă Se­n eie rătăcirea­mi c­un glorios sfârşit… …Am supt nemuritorul sân al iubirii sfinte, În rând cu Arhetipii fără de veac şi nume… Dă­mi mâna, nu­i nevoie de­aripi… O­ Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


mbrăţişare : Misterioasa carne se face duh în noi ; De dincolo de ceruri se­ntinde­o aşteptare, Pere ea cea pierdută se­ntoarce înapoi. Ruda regală a acestei poezii este pasiunea lirică intelectualizată a lui Sappho, şi poezia mis­ tică a indienei Lala Lal Ded. Prin excelenţă, lirica lui Lucian Blaga – poet­filozof şi filozof­poet este străbătută de suflu cosmic, fie că neagă, fie că afirmă viaţa proprie şi a lumii. De la „aminul” negării, un nu care se voia radical în Lauda somnului, poetul din Lancrăm va sui către un da nietzs ean al celebrării frumseţii firii şi al tărâmului natal al vieţii în diversele ei hi­ postaze, iubirea peste toate. Fascinaţia liricii bla­ giene vine din necontenitul zbor al gândului, proiectând mitic şi transfigurând poetic universul şi ziua umană – un izvor nesecat al emoţiei inte­ lectuale : „Lumea e albastră haină,/ în care ne cu­ prindem strânşi în taină,/ ca vraja sângelui să nu se piardă,/ ca vraja basmului mereu să ardă”. Poetul primeşte de la Marele Anonim „diferenţialele divine”, ase­ menea razelor Unului din viziunea lui Hölderlin, şi cu acestea creează un univers transfigurat, ca răspuns la di­ sanalogia ontologică dintre misterul avar şi realul uman, exercitată de „frâ­ nele transcendentale” divine. În volumele „Poemele lumi­ nii”, „Paşii profetului” ­ apolinicul (Lumina raiului, Din copilăria mea), se asociază cu dionisiacul (Vreau să joc, Daţi­mi un trup, voi, munţilor) în­ văluite în clarobscur. În culegerile „În marea trecere” (Psalm) şi „Lauda somnului” (Somn), „La cumpăna ape­ lor” (Din adânc) domină abisalul, pentru ca în volumele „La curţile do­ rului”, „Nebănuitele trepte”, „Mira­ bila sămânţă” – să izbucnească dionisiacul iubirii (Catrenele fetei frumoase, Pean pentru o tânără) şi a laudei vieţii în plină amiază cosmică (Focuri în primăvară, Ceasul de vară). * Lirica lui Eminescu însumează cele mai largi şi variate des ideri cosmice: de la nemărgi­ nitele spaţii revărsându­se neîntrerupt în descrie­ rea cosmogenezei din Scrisoarea I, la spaţiile abisale din Mortua est!, Rugăciunea unui dac, Me­ lancolie, Strigoii, episodul „Orfeu” din Memento mori : de la responsabilitatea cosmică în iubire, din finalul poeziei „Pe lângă plopii fără soţ” :”Tu tre­ buia să te cuprinzi/ De acel farmec sfânt/ Şi noap­ Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

tea candelă s­aprinzi/ Iubirii pe pământ.” – la res­ ponsabilitatea geniului – pe de o parte faţă de lumea care l­a adoptat – prin poetizarea ei, pe de altă parte, faţă de el însuşi, prin refuzul sclavizării într­o lume care se autoneagă existenţial şi axiolo­ gic, tema din Rugăciunea unui dac ; de la actul sa­ cralizării şi ridicării la sublim ale celor mai variate componente ale vieţii şi naturii, la eliberarea noas­ tră în inefabil ; tensiunea transtanatos în dublu cu­ rent şi anume, de la viaţă la moarte în Mortua est !, Melancolie, Strigoii, şi de la moarte spre viaţă în Mai am un singur dor; de la originea divină a dic­ teului poetic : „Noi suntem din cei cu­auzul fin/ Şi auzirăm şoapta misterului divin”, la sentimentul teleologiei dincolo de lumea umană a poeziei şi a zborului inimii pentru a o înţelege: „Da. La voi se­ ndreaptă cartea­mi,/ La voi, inimi cu aripe./ Ah! Lăsaţi ca să vă ducă/ Pe­altă lume­n două clipe”. În poezia Şi dacă…, mişcări astrale conferă certi­ tudine şi perenitate sentimentului uman, iar în La steaua, fuga astrală în mers indefinit simbolizează durabilitatea eternă a iubirii. Şi, în final, sentimen­

tul singularizării cosmice, al refacerii prin iubire a Unului primordial : „Două inimi când se­mbină,/ Când confund pe tu cu eu,/ E lumină din lumină/ Dumnezeu din Dumnezeu”. Luceafărul este un adevărat compendiu de des ideri şi dinamici cosmice : zborul astrului către lumea umană, zborul lui Hyperion către de­ miurg, mările de lumină din jurul acestui zbor, totul polarizând în jurul celor trei dialoguri de am­ plitudine de asemenea cosmică : ­ Cătălina­ luceafăr : înfruntarea dintre creat şi increat, noroc­moarte şi nenoroc­nemoarte ­ Cătălina­Cătălin: confruntarea dintre as­

Pag. 7


piraţia uranică şi cea telurică; ­ Demiurg­Hyperion : eonul cere norocul omenesc al iubirii, dar demiurgul refuză, din două motive : pe de o parte, nimicnicia lumii umane, pe de altă parte, urmarea posibil funestă pentru in­ creat de a abdica de la statutul său. Finalmente, are loc punerea de acord a făp­ turilor muritoare şi, paralel, punerea de acord a între cele două entităţi cereşti, Hyperion­Demiurg, şi astfel, redistanţarea spaţio­temporală dintre cele două lumi. Şi iată conştiinţa diferenţierii axiologice a poetului : „Ici­acolo câte­un geniu şi peste tot gunoi”. „Filozofia şi arta sunt o sală regală în care din când în când doar câte o umbră sublimă cu for­ mele ei întunecate sfinţeşte pereţii de marmură,” (ms.2287,23). Răspunderea faţă de libertatea spirituală radicală ne întâmpină în Odă (în metru antic), unde poetul transcende diferite hipostaze ale ar­ derii existenţiale aparţinând sferei umane şi aspiră la detaşarea totală redându­se sieşi – singurătate absolută în calitate de conştiinţă transmundană, pentru ca în Povestea magului călător în stele (titlu mai adecvat ­ Lume şi geniu), faţă în faţă cu el în­ suşi, Eminescu defineşte natura geniului ca fiind o

paţiul ­ şi încetează diada fiinţă/nefiinţă – în radi­ cala anterioritate. Eminescu dezvoltă cel mai înalt simţ axio­ logic din literatura noastră, aşa încât, iar când este apofatic, neagă pentru că nu este respectată afirmarea fiinţării, armonia existenţială. Lucian Blaga atunci când neagă, o face mai detaşat, ca un ritual artistic, înţelepciunea şi iubirea lui sunt „jo­ curi” – gestualul în odăjdii metaforice. * Orice creaţie de artă autentică este transfor­ marea unui amalgam disparat ­ idei, cuvinte, forme, culori, sunete într­o structură articulată, unitară. Tensiunile ideatice şi formale ale organi­ zării interne într­un poem, tablou, piesă muzicală realizează un microcosmos perfect, condensând şi iradiind totodată macrocosmosul. Organizarea cosmică a operei de artă con­ stituie forma ideală pentru receptarea sa şi persis­ tenţa în anamneză. Ca atare, într­un poem, alături de des iderea şi vibraţia cosmică, la această orga­ nizare contribuie: pe de o parte, logica internă a ideaţiei, condusă conclusiv, iar pe de altă parte, metrica, ştiinţa rimelor şi expresivitatea fonică a vocalelor, inducând lumină, suiş, durere, cădere, întunecare. Logica internă a unei creaţii – poezie, artă plastică, muzică, filozofie ­ este reflexul sentimen­ tul totalizării cosmice. Acţionează un simţ înnăscut al ordinei, o capacitate apriorică necunoscută in­ tervine, de mare acurateţe şi fineţe, atingând abso­ lutul la geniu. Reuşitele superlative survin spontan, prin ceea ce s­a numit dicteu, un proces cerebral abisal fulgurant, de o siguranţă infailibilă, al cărui mecanism ne scapă. Coerenţa în tablourile lui Vermeer este constituită de un simbol sinteti­ zant – perla – concentrat de lumină şi spiritualitate. „Armonia sferelor” respiră în muzica lui Ba , ar­ monia sufletească cea mai pură, mai elevată în mu­ zica lui Mozart, lupta prometeică dintre om şi destin, cu triumful final al omului, în creaţiile lui Beethoven.

entitate în afara planului Creaţiei, încât nici Dum­ nezeu nu­i poate dezlega cifrul. Ca atare, tensiunea metafizică suie într­un transorizont extrem al gân­ dirii, de unde începe „ne­lumea”, netimpul, nes­

Pag. 8

Sentimentul cosmic reuneşte simţul armo­ niei, al unui întreg perfect structurat, cu fiorul ne­ mărginirii şi etica proiectării în universul valorilor. Lectura cosmică a unui poem, al unui ta­ blou, al unei piese muzicale necesită „instinctul metafizic”, de care vorbeşte Eminescu. Este una din marile bucurii ale spiritului. Ea ne pune în pre­ zenţa celei mai înalte fiinţări – a noastră şi a lumii. Pierderea sentimentului şi a răspunderii cosmice constituie una din dramele culturii actuale. Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


Theodor CODREANU

Legenda neagră” (continuare din numărul trecut)

C

eauşescu l­a sancţionat post­mortem pe Gheorghiu­Dej pentru condamnarea la moarte a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, care fusese prea „naţionalist”25 în anii când Moscova avusese toate mij­ loacele de a nu tolera nimic în acest sens. Va continua însă politica de independenţă a lui Gheorghiu­Dej, asociind­o cu câţiva ani de reală des idere spre adevăr, între 1966­1971, şi­n interior, nu numai spre exterior. Momentul de glorie va fi anul invaziei trupelor Tratatu­ lui de la Varşovia în Cehoslovacia, 1968. În acei ani, România mediase tratativele dintre America şi China, apoi în Laos, Vietnam şi în Orien­ tul Mijlociu, fiind singura ţară din Bloc care nu a rupt relaţiile cu Is­ raelul. Devenise şi primul stat socialist care deţinea preşedinţia Adunării Generale ONU, prin Corneliu Mănescu, ţara fiind socotită „cea mai independentă din estul Europei”. W. Averell Harriman se arătase impresionat de abilitatea de mediator a Bucureştiului. Pro­ paganda sovietică nu slăbise însă cu nimic. Brejnev a resuscitat pro­ blema Transilvaniei, unde nu s­ar respecta „drepturile minorităţilor”, România replicând că situaţia din Basarabia este infinit mai drama­ tică. Inversând din nou lucrurile, Moscova acuză România de „ire­ dentism”, motivând că liderii români ar extinde denumirea Basarabia la toată R M, pe când Basarabia nu e decât porţiunea su­ dică aparţinând Ucrainei, „transfer” care nu întâmplător se produ­ sese simultan cu înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, în 1952! Exact invers, aşadar, decât manevraseră oamenii ţarului cuvântul la 1812. La 6 mai 1966, cu prilejul aniversării a 45­a a înfiinţării Parti­ dului Comunist din România, Ceauşescu critică dur preluarea direc­ tivelor Kominternului de destrămare a României Mari. Imediat, Brejnev face o escală la Bucureşti pentru a protesta, convorbirile ofi­ ciale nefiind date publicităţii. În s imb, Ceauşescu transmite presei occidentale că prezenţa trupelor sovietice în ţările din Estul Europei nu mai este necesară, încât estiunea ar trebui să fie reglementată pe cale diplomatică bilaterală. Mai mult, spre uimirea conducătorilor sovietici, propune ca să se facă prin rotaţie comanda supremă a tru­ pelor Tratatului de la Varşovia, punându­se capăt monopolului so­ vietic. Şi ca lucrurile să bată mai departe, consideră că trebuie sprijinită reunificarea Germaniei (dacă nu şi a R M cu ţara­mamă!). România uzase şi de dreptul de veto, stopând acordarea de ajutor economic ţărilor arabe aflate în conflict cu Israelul. Drept urmare, s­ au luat noi măsuri antiromâneşti, Chişinăul fiind iarăşi folosit ca agresor propagandistic. Protejatul lui Brejnev, Ivan I. Bodiul, acuză, în 1965, România de „minciuni şi denaturări despre Moldova”, cali­ ficând răspândirea textelor lui Marx şi Engels despre Basarabia ca „propagandă naţionalistă”. Serghei Romanovici Savcenko, şeful KGB­ului moldovenesc, viitor coordonator al mobilizării forţelor Tra­ tatului de la Varşovia împotriva Cehoslovaciei, avea ca principală sarcină combaterea „propagandei” „de peste graniţă”, care s im­ base axa abordării istoriei şi care „ofensase” şi Budapesta, ideologul şef István Szirmai, fost membru al PCR., reacţionând concertat. Bo­ diul însuşi descinde în arenă, polemizând, la 16 februarie 1967, în So­ vetskaia Moldavia: „Este necesar să spunem că tăcerea şi pasivitatea noastră sunt folosite de către falsificatorii burghezi ai istoriei care, în publicaţiile lor, în mod conştient (…) suprimă faptele şi evenimentele care au caracterizat aspiraţiile străve i ale poporului moldovean

Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

“Alfredo Alvar definea „legenda neagră” ca fiind „distorsionarea atentă a istoriei unei naţiuni, perpetuată de inamicii ei, pentru a o învinge. O distorsionare cât mai monstruoasă posibil, cu scopul de a atinge un anumit scop: descalificarea morală a unei naţiuni ( ) în orice mod posibil.” Spania devenise, pentru aproape patru secole, în ochii Europei, simbolul reacţiunii, al brutalităţii, al intoleranţei politice şi religioase, al înapoierii culturale, cum arăta, în 1971, Philip Wayne Powell. Spaniolii înşişi ajunseseră să împărtăşească imaginea „legendei negre”, căzând în păcatul urii de sine, ceea ce ar fi putut să-i autonimicească moraliceşte şi ca etnie. “ Pag. 9


pentru unirea cu Rusia şi pentru reunirea cu statul rus.” „Aspiraţii” ve i, desigur, de la 1812! Radio Moscova, secţia română, cataloga administraţia româ­ nească drept „criminală”, invocând, cu indignare, evenimentele de la Tatar Bunar, din 1924, când „zeci de alte sate” au fost „rase din temelii” de către „jan­ darmii26 români şi trupele de ocupaţie”, mii de revo­ luţionari fiind ucişi şi azvârliţi în Nistru. Bineînţeles, nu putea fi ignorat primul dintre „inocenţii” lui Willi Münzenberg, Henri Barbusse, care a descris „tragedia de la Tatar Bunar”, revoltând întreaga planetă contra „teroarei şi violenţei din Basarabia”. Ucraina a intrat simultan în cor, demascându­ i pe „demonii” români care „înşfăcaseră Bucovina” (de la cine?) şi „instituiseră un regim sălbatic de te­ roare şi de opresiune politică şi economică” . Bodiul a mobilizat masiv şi pe „academicieni”, pe oamenii de cultură şi elitele politice, presa, radioul şi televi­ ziunea, drept urmare destituindu­l pe V.K Barbulat, şeful propagandei, pentru inactivitate. Între eminen­ ţele academice ale lui Bodiul, se găsea şi Nikolai Le­ bedev, care aducea acuzaţii grave României, elitelor ei „orbite” de „ura de clasă”, de „natură fascistă”, îm­ potriva UR . Pusă pe acelaşi plan cu China în programul de monitorizare INTERKIT, între 1962 – 1969, Româ­ nia este atacată iar din sânul administraţiei de la Washington prin resuscitarea teoriei „calului troian”, utilizată întâia oară în 1956. Acum, „mitul indepen­ denţei” României este „demascat” prin „dezertorul” Anatoli Goliţân, care, în decembrie 1961, cerea exil în Statele Unite, fiind, în realitate, unul dintre cei mai eficienţi agenţi sovietici ai dezinformării. Obţinând sprijinul şefului Departamentului de contrainformaţii CIA, James Jesus Angleton, el relansează teoria „ca­ lului troian”, cu un succes durabil, fiind invocată, de­ acum încolo, de numeroşi propagandişti ai Moscovei, până în zilele noastre, până la Ion Mihai Pacepa, Vla­ dimir Tismăneanu, Victor Dumitriu şi alţii. Teoria a paralizat, în bună măsură, „operaţiunile de spionaj împotriva UR ”, cu impact şi în Marea Britanie, mai ales când Goliţân, nemulţumit de ezitările CIA, a ple­ cat să se stabilească în Anglia, după ce l­a prezentat şi pe W. Averell Hariman (cunoscător al adevărului) ca pe un spion al Moscovei. Goliţân prezenta inde­ pendenţa României ca pe înşelătoria secolului, întru­ cât Bucureştiul ar acţiona exclusiv la comanda Moscovei, ca sluga ei cea mai fidelă. Influenţa acestei teorii a fost extraordinară, ducând la apogeu „legenda neagră” privitoare la România, legendă pe care ţaris­ mul, bolşevismul şi maghiarismul o întreţineau de câ­ teva secole, rivalizând cu „legenda neagră” a Spaniei din epoca medievală. Alfredo Alvar definea „legenda neagră” ca fiind „distorsionarea atentă a istoriei unei naţiuni, perpetuată de inamicii ei, pentru a o învinge. O dis­ torsionare cât mai monstruoasă posibil, cu scopul de a atinge un anumit scop: descalificarea morală a unei

Pag. 10

naţiuni (…) în orice mod posibil.” Spania devenise, pentru aproape patru secole, în o ii Europei, simbo­ lul reacţiunii, al brutalităţii, al intoleranţei politice şi religioase, al înapoierii culturale, cum arăta, în 1971, Philip Wayne Powell. Spaniolii înşişi ajunseseră să împărtăşească imaginea „legendei negre”, căzând în păcatul urii de sine, ceea ce ar fi putut să­i autonimi­ cească moraliceşte şi ca etnie. De la maghiari, în plină epocă medievală, apoi de la Rusia aristă şi de la En­ gels, spaţiul românesc a fost invadat de spiritul „le­ gendei negre”, mondializat de propaganda sovietică după Al Doilea Război Mondial. Goliţân reuşise să agraveze serios imaginea României în sânul CIA, susţinând că toate acţiunile ţării „primeau anticipat binecuvântarea Blocului So­ vietic”, orice făcându­se cu ştiinţa şi încuviinţarea Moscovei, ceea ce arată, remarcă Larry L. Wa s, „in­ capacitatea occidentalilor de a «urmări fondurile» din spatele Cortinei de Fier” . Deşi Gomułka şi Kádár erau „satrapii” fideli ai Moscovei, ei treceau drept „in­ dependenţi”, pe când Ceauşescu, nu, cu toate că Ro­ mânia „Era singura ţară care avea relaţii cu S.U.A., Germania Federală, Iugoslavia şi Cehoslovacia” , de­ opotrivă, Bucureştiul făcând demersuri să înfiinţeze o Mică Antantă cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, idee rapid ridiculizată şi eti etată ca „bârfă diplomatică” (James G. Hershberg, 1967). Problema e că România, cu toate eforturile întreprinse, era încă pătrunsă de agenţi sovietici, alogeni şi autohtoni, atât în interior, cât şi din exterior, în această viclenie goliţâniană fiind atraşi mulţi români, fie rămaşi fideli idealurilor co­ minterniste, fie din exil. Cea mai intensă ostracizare, în spiritul „legendei negre”, s­a făcut, în jurul anului 1968 şi după, la postul de radio „Europa Liberă”, care nu era, în realitate, condus de românii din exil, deşi unii dintre redactori rămăseseră fideli spiritului na­ ţional. Se voia „debarcarea” lui Ceauşescu iar şi­n anii lui de nesperată des idere. Deşi Statele Unite, care finanţa postul, a transmis, la Paris, ca emisiunile să încurajeze „tendinţele independente ale Româ­ niei”, Biroul din capitala Franţei a refuzat să pără­ sească linia lui Goliţân. Nici după reinstalarea la conducerea postului a lui Noël Bernard, în 1965, lu­ crurile nu s­au s imbat, dimpotrivă, redacţia româ­ nească va declanşa o „ofensivă polemică neîncetată”, feroce, împotriva României: „Politica editorială a lui Bernard intra în contradicţie nu numai cu analizele pertinente ale REL realizate de specialişti în zonă, pre­ cum Jim Brown, Fritz Ermarth şi Robert R. King, dar şi cu politica SUA. «Maniera mult prea personală şi încărcată de prejudecăţi utilizată pentru criticarea membrilor conducerii României» era în completă contradicţie cu tratamentul acordat de secţiile REL care emiteau pentru celelalte state membre ale Blocu­ lui Sovietic şi a atras plângeri frecvente din partea gu­ vernului SUA. Este demn de amintit că această politică anti­Ceauşescu a fost adoptată într­o pe­ rioadă în care regimul promova liberalizarea (pe Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


lângă acţiunile de sfidare a Moscovei).” În vreme ce administraţia SUA voia ameliorarea relaţiilor cu Bu­ cureştiul, acesta era prezentat ca „inamicul nr. 1” al Washingtonului (Puddington, 2003). Unul dintre cei mai zeloşi colportori al „legendei negre” a fost Emil Georgescu, fost feroce procuror stalinist, devenit iar procuror­şef al capitalei între 1967­1971, fugar în 1974, ajuns imediat redactor la „Europa Liberă”. Surpriza e că această atitudine a „Europei Li­ bere” a lui Noël Bernard nu a fost fără legătură cu Ba­ sarabia. O enigmatică întâmplare pe această temă ne­o relatează Paul Goma. În ianuarie 1978, Noël Ber­ nard voia să­i încredinţeze noului sosit din România o emisiune pe tema drepturilor omului. Goma i­a pus însă o condiţie: să­l angajeze la „secţia Basarabia”, ar­ gumentând că aici el ar fi putut face mai mult pentru România întreagă, destrămată abuziv de Uniunea So­ vietică prin raptul din 1940. Goma a mai invocat şi faptul că se afla în relaţie de prietenie cu preşedintele Jimmy Carter, deci beneficiul pentru ţară ar fi crescut. Noël Bernard a râs, tratându­l ca pe un inocent şi re­ plicându­i că, în atare privinţă, Carter nu contează, neavând vreo putere de a decide „peste capul vice­ preşedintelui Comitetului pentru «Europa liberă»”. Cum aşa!? s­a mirat Goma. Exista un Superman peste preşedintele american? A venit „lămurirea” cine e Su­ permanul: „Evreu de­al meu, basarabean de­al dumi­ tale, un tip redutabil. Când careva de la noi l­a întrebat de ce nu se vorbeşte despre Basarabia la Eu­ ropa liberă, l­a repezit, i­a spus că nu e treaba lui, Ba­ sarabia nu a fost niciodată românească şi că nici ruşii nu au dreptul la ea…” Dreptul asupra Basarabiei stă­ tea în puterea unui anume Yarrow, adept de nezdrun­ cinat al teoriei colonizării Daciei de către evrei, „cu câteva secole înaintea românilor”! Aşadar, ecourile teoriei lui Johan Kaspar Blunts li (1879) şi Bernard Stambler (1913), cărora Nicolae Iorga le dăduse o replică pe măsură, în Istoria Evreilor în ările noastre (1917), nu dispăruseră! Această teorie, supravieţuitoare la „Europa liberă” în anii ’70 ai secolului trecut era împărtăşită, când tacit, când la vedere, nu doar de anumiţi evrei, ci, sub in­ fluenţa lor, şi de lideri americani şi europeni încă de la începutul secolului, cu prelungire între cele două războaie mondiale şi mai târziu. Relatări, dintr­un in­ terviu mai ve i al lui Şerban Micloveanu , readuc în memorie faptul că, la conferinţa de pace de la Paris, preşedintele american Woodrow Wilson ar fi venit cu propunerea înfiinţării unui stat evreiesc european cu capitala la Lemberg (azi, Lvov), care ar fi trebuit să cuprindă Galiţia, Slovacia, Maramureş, Bucovina, Moldova, Basarabia şi o porţiune a Ucrainei. Aici ar fi trebuit să se adune evreii din Europa, inclusiv din Rusia. Proiectul ar fi fost respins de către Franţa şi An­ glia din pricina costurilor. Nici Congresul american n­ar fi agreat planul, tot din pricini financiare, banii trebuind să fie furnizaţi de America după refuzul eu­ ropean. O minoritate hegemonică, estimată la 30%, Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

într­un conglomerat de popoare ar fi avut nevoie de un imens aparat represiv pentru a­şi impune voinţa politică şi culturală. Cerea costuri prea mari. Proiectul n­a mers, fiind dat repede uitării, consumat la nivel de simple discuţii, nereţinute de istorici, dar ideea a rămas de rezervă, anumiţi lideri gândindu­se la un teritoriu mai mic. Astfel, o ii au fost aţintiţi asupra Basarabiei, ca teritoriu „al nimănui”. Aici s­ar as­ cunde „secretul” Basarabiei, păzit, după război, de Yarrowi şi consimţit, tacit, de marile puteri, încât, ho­ tărârea Marii Uniri de la Alba Iulia a fost recunoscută la nivel parlamentar de acestea, dar nu şi actul unirii Basarabiei de la 27 martie 1918. În actul final aparte­ nenţa Basarabiei la România este acceptată doar la nivel de guverne, rămânând ca validarea parlamen­ tară să se facă mai târziu, României impunându­i­se şi condiţia să plătească băncilor occidentale o parte din creditele nerecuperate de la Uniunea Sovietică. Aceste bănci creditaseră industria şi înarmarea Rusiei ţariste, credite nerecunoscute de guvernul bolşevic. România ar fi acceptat şantajul occidental plătind, între 1922 – 1926, ceea ce i se ceruse, cu speranţa că apartenenţa Basarabiei va fi recunoscută de parla­ mentele marilor puteri, ceea ce a făcut, în 1927, doar Italia. Ideea aceasta a compensării cu recunoaşterea parlamentară a Basarabiei prin a itarea creditelor occidentale către Rusia este atinsă şi de alte surse. Duiliu Zamfirescu (anticipând parcă rezultatele ne­ gocierilor de pace), într­o scrisoare des isă, din 14 iulie 1918, către Ministrul Finanţelor M. Săulescu, dădea sugestia ca masa rublelor emise de guvernul imperial rus, prezentă în Basarabia, să fie scoasă din circulaţie prin primirea e ivalentului „de către cre­ ditorii statului rus” , care erau occidentali. Revenind la părerea lui Şerban Micloveanu, acesta con idea astfel asupra a ceea ce el numea „se­ cretul Basarabiei”: „Acesta este secretul Basarabiei: Basarabia era destinată să devină Israelul european, cu capitala la Chişinău, stat binaţional, cu evreii clasa conducătoare şi exploatatoare, şi cu bieţii basarabeni clasa subordonată şi exploatată.” Stalin însuşi se va folosi, propagandistic, de ideea înfiinţării unei Repu­ blici Sovietice Socialiste Evreieşti între Prut şi Nistru pentru a­şi împlini ţinta recuperării Basarabiei, dar nu pentru evrei, ci pentru Uniunea Sovietică. Aşadar, triplă dispută asupra Basarabiei: Ro­ mânia, Rusia Sovietică şi Basarabia lui Yarrow, despre care acesta din urmă nu dorea să se vorbească la sec­ ţia română a „Europei Libere”! În s imb, Moscova nu va ezita să pună în mişcare morişca propagandei antiromâneşti iar de la Chişinăul bolşevizat, în per­ fectă consonanţă cu Budapesta, cea îndrăgostită de Transilvania. Aşa se face că, în 1968, Kádár trecea drept cel mai apropiat susţinător al independenţei Cehoslovaciei, nicicum România. Atât de „prietenoşi” erau cei cinci din Tratatul de la Varşovia, care se în­ truniseră să „salveze” Cehoslovacia, încât Todor Jiv­ kov era preocupat de metodele cele mai eficiente

Pag. 11


„care vor permite să restabilim ordinea în Cehoslova­ cia, România şi, ulterior, în Iugoslavia” (Günter Bis­ of, Stefan Karner, Peter Ruggenthaler) . În mai 1968, după întrevederea de la Moscova a celor cinci, CIA încă se mai iluziona că Ungaria e în tabăra României şi Cehoslovaciei. A crezut mai mult în summit­ul ma­ ghiaro­cehoslovac decât în sprijinul României. La 4 mai 1968, The Economist cataloga poziţia României drept „cinică”: „sprijinul lui Ceauşescu pentru libe­ ralizările lui Dubček” – „o mascaradă politică”, teză goliţâniană reiterată aidoma de Vladimir Tismă­ neanu, la 28 iunie 2008, la Radio „Europa Liberă”. Ceva mai înainte, în 1996, Victor Dumitriu, fost am­ basador în Franţa, în anii ’60, dovedit, apoi, ca agent sovietic, vehicula, sus şi tare, că Nicolae Ceauşescu, în calitate de „om de încredere al serviciilor de secu­ ritate ale armatei sovietice”, a mers la Praga nu spre a­l ajuta pe Dubček, ci pentru a­l „intoxica”. Pregătirea invaziei era consecinţa directă a „doctrinei Brejnev”, cristalizată cu acest prilej şi pusă în practică. Dacă sprijinul iugoslav a fost formal şi ambiguu (Tito îl sfătuia pe Dubček că nu e bine „să ofenseze pe celelalte ţări socialiste”, Mihai Retegan), Ceauşescu a vizitat Praga pe 15­16 august 1968, în­ eind tratatul de sprijin reciproc, în tradiţia anilor 1919 şi 1938 al Acordului de la Mün en. Ezitant, în conjunctură, se va dovedi mai degrabă Alexander Dubček, care încă mai spera la „înţelegere” din partea „prietenilor” sovietici, fraţi de sânge slav. Şi Dean Rusk, secretarul de stat american, „îi considera în con­ tinuare pe sovietici ca fiind cei mai buni prieteni ai lor” . Însoţindu­l pe Ceauşescu la aeroport, la despăr­ ţire, Dubček i­ar fi spus, dacă e să­i dăm crezare lui Ion Stănescu (Silagy), unul dintre „magnificii” Mos­ covei: „Dacă vor veni tovarăşii sovietici, îi vom primi cu flori.” De altfel, Dubček era pe deplin conştient că, în situaţia unei invazii, ţara n­avea nici o şansă de re­ zistenţă, fiindcă armata cehoslovacă era croită pe ca­ lapod sovietic, controlată de oamenii pregătiţi la Moscova. Ca şi în preajma Revoluţiei române din 1989, în Cehoslovacia deja intraseră destui „turişti” sovietici care, la primul semnal, au lepădat hainele ci­ vile îmbrăcând uniforma militară. După Cehoslovacia, urmau România şi Iugo­ slavia, în proiecţia şefului KGB, Iuri Andropov. Spio­ najul militar olandez ştia că pentru 22 noiembrie 1968, ora 4, existau ordine „la o invazie, şi nu la un exerci­ ţiu”, în România. Basarabia şi Odesa erau bazele de lansare a atacului: „Trupele speciale aeropurtate, sta­ ţionate permanent la Chişinău şi Tiraspol, în R Moldova, în Districtul militar Odessa, aveau misiu­ nea de a ocupa aeroporturile, televiziunea, radioul, poşta, sediul Comitetului Central şi Marea Adunare Naţională…” De­a lungul Prutului, din nord până la Albiţa şi Reni, erau masate trupele, făcând exerciţii de intimidare. La fel, în sudul Dunării – bulgarii, iar spre vest, trupele maghiare. Spre deosebire de Praga, conducerea românească era hotărâtă să apere ţara, in­

Pag. 12

clusiv prin înfiinţarea Gărzilor Patriotice: „Dacă se ajunge la o confruntare militară, forţa poate birui în cele din urmă, dar nu se pune problema să cedăm şi să acceptăm subjugarea ţării.” (Nicolae Ceauşescu). Printre cei care s­au opus rezistenţei armate, ca zadar­ nică, au fost şi doi dintre viitorii semnatari ai „Scriso­ rii celor şase” din 1989, Alexandru Bârlădeanu şi Corneliu Mănescu, ultimul recunoscând, în 2008, că a recomandat, la ONU, să nu se facă propagandă în jurul unei primejdii din partea Tratatului de la Varşo­ via. Totodată, el a asigurat administraţia americană, contrar situaţiei reale, că nu există vreo intenţie din partea sovietică de a ameninţa România . Aceeaşi po­ ziţie a avut­o şi ambasadorul la Washington, Corneliu Bogdan, care a tratat ideea invaziei ca pe un simplu „zvon”. „Oricare ar fi fost motivaţia acestei induceri în eroare, faptul că diplomaţii români au fost evident nesinceri cu oficialităţile americane prietene a împie­ dicat dezvoltarea relaţiilor SUA – România şi a avut ca efect descurajarea sprijinului american.” Celebra cuvântare a lui Ceauşescu de condamnare a invaziei în Cehoslovacia a fost catalogată la Budapesta drept „isterică”. Deşi Iugoslavia era ea însăşi vizată, Tito s­ a arătat ezitant, opinând că socialismul nu trebuie pus în primejdie: „Obiectivele noastre sunt comune cu ale Uniunii Sovietice.” (Nora Beloff, 1985). „Anihilarea” României devenea iminentă. Că nu s­a întâmplat, se datorează Statelor Unite şi Chinei. Bucureştiul a soli­ citat ajutor Chinei, dar primii care au intervenit au fost americanii. Directorul CIA, Ri ard Helms, se­ cretarul de stat, Dean Rusk şi însuşi preşedintele Joh­ nson au pus stavilă declanşării în practică a unei noi invazii. Pe 23 august, la o întâlnire a Consiliului de Securitate Naţională, Helms a atras atenţia că Româ­ nia „a adoptat una dintre cele mai ferme poziţii pu­ blice luate de vreun guvern în ce priveşte Cehoslovacia”, exprimând temerile pentru o reacţie sovietică . Tot atunci, Dean Rusk îl avertizează telefo­ nic pe ambasadorul Anatoli Dobrânin să nu atace Ro­ mânia, fiindcă „ar fi fost prea mult”, convocându­l urgent la o întrunire, la ora 21. Lyndon Johnson însuşi va atenţiona pe Alexei Kosâghin că nu trebuie slobo­ ziţi „câinii războiului”. Apoi, a venit şi avertismentul Chinei. Campania militară nu s­a produs, însă a fost înlocuită cu una de dezinformare. Susţinerea cauzei pragheze ar fi fost un simplu foc de paie, repede stins, Ceauşescu redevenind ceea ce era: pionul fidel al Moscovei. Uniunea Sovietică nici nu şi­a pus mintea cu o ţară lipsită de „importanţă strategică”. Autorită­ ţile de la Bucureşti ar fi protestat în estiuni minore, fără nici o miză majoră. CIA va începe să se îndoiască: „Există oare dovezi clare că se va produce invazia so­ vietică?” Existau cu vârf şi îndesat. România era în­ conjurată de multe divizii gata de atac, pe Prut, la Odesa, Kiev, în Carpaţii cehoslovaci, pe Tisa şi la sud de Dunăre. Dar, încet­încet, s­a creat convingerea că pericolul de nouă invazie a fost nul, deşi scenariul Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


viza nu doar cucerirea României, ci şi dezmembrarea ei: „În mai puţin de şase săptămâni, dezinformarea a reuşit să remodeleze imaginea foarte populară a Ro­ mâniei, care sfida des is Moscova, în cea a unei ţări fragile şi gata să capituleze. Şi a reuşit să vândă această imagine celor mai înalţi experţi din Departa­ mentul de Stat al SUA.” Grăitor e faptul că America nu a avut agenţi infiltraţi în România în 1968, încât dezinformarea a fost lesnicioasă. În s imb, delegaţia britanică din NATO ştia de 150 000 de ostaşi gata de invazie, România, la rândul ei, identificând o armată de 235 000 la graniţa de nord­est. Între timp, în au­ gust, Moscova a lansat teoria reconcilierii româno­so­ vietice, declanşând negocieri cu partea română, în cadrul Tratatului de la Varşovia, cu următoarele obiective: acceptarea staţionării permanente a trupe­ lor Pactului pe pământ românesc, dreptul de tranzit al trupelor pe teritoriul naţional , dreptul de organi­ zare de exerciţii militare în România . Evident că Ceauşescu nu a acceptat nimic, nici la tentativa din 29­30 octombrie. Ba a ridicat obiecţii în legătură cu statutul Tratatului de la Varşovia, care ar fi trebuit s imbat. Dimpotrivă, Moscova milita pentru adop­ tarea şi a unui Statut de război, prin care îşi rezerva dreptul de a decide „în numele tuturor aliaţilor” , asumându­şi comanda directă a tuturor armatelor na­ ţionale, ţintă la care nu renunţase încă nici Mihail Gorbaciov, în 1988. În 1969, la Budapesta, România a blocat adoptarea acestei variante de Statut, în pofida presiunilor extraordinare ale lui Brejnev. Henry Kis­ singer va constata în legătură cu întrunirea de la Bu­ dapesta: „un observator obiectiv ar fi trebuit să ajungă la concluzia că la conferinţa din 1969 se marcase un nou stadiu în declinul autorităţii sovietice asupra co­ legilor comunişti de peste hotare.” Şi asta datorită ex­ clusiv poziţiei României. Bodnăraş va spune că românii „salvaseră celelalte ţări socialiste să nu se pre­ dea”, Ceauşescu replicând că „nu era obligatoriu să fi «salvat» pe cineva din moment ce «erau liberi să se predea» separat şi în secret, aşa cum o făcuseră şi în trecut”. Bunăoară, Praga se va preda semnând un nou tratat sovieto­cehoslovac, prin care se obliga să parti­ cipe „la orice război la care Uniunea Sovietică deve­ nea parte, inclusiv un război ino­sovietic”. Sovieticii şi ungurii au prezentat lumii ca pe un mare triumf conferinţa din 1969. Privitor la România, se aduc noi acuzaţii că vrea părăsirea Tratatului. Ba, Emil Bodnăraş îşi per­ misese să vorbească despre „primitivitatea” armatei sovietice. Partea română a motivat refuzul Statutului de război şi prin invocarea nerespectării Convenţiei de la 1877 de către ruşi, ceea ce a reînviat acuza de iredentism cu Basarabia, contrapunându­se, ca „ar­ gument”, teoria etnogenezei slave al cărei adept era Artem M. Lazarev: „Istoria României era prezentată în totalitate ca venală, iar politicile sale ca jefuitoare, în parte pentru a asigura ca acele relaţii ce erau inde­ pendente de controlul Moscovei să nu mai poată fi re­ Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

făcute, dar şi pentru a nu repune anatema pe ţelurile strategice sovietice.” Petru a­i aţâţa pe bulgari, servi­ ciile secrete sovietice au lansat zvonul că România pregăteşte un atac asupra Cadrilaterului. La fel, cu in­ citarea Ungariei: „Cu o duplicitate cinică înfiorătoare, Moscova încuraja Ungaria să­şi clameze dreptul de a interveni în favoarea coetnicilor de peste hotare, în baza unui principiu pe care refuzaseră să­l admită în cazul României, referitor la coetnicii din R.S.S. Mol­ dovenească (sau R Ucraina).” România mai era prezentată ca principală pie­ dică în calea păcii mondiale! S­a reuşit blocarea rela­ ţiilor economice cu Statele Unite, vehiculându­se furtul de tehnologie în beneficiu moscovit. Au fost atacate legăturile franco­române şi s­a trecut la remo­ bilizarea agenţilor sovietici în România, a rivalilor lui Nicolae Ceauşescu. Între aceştia, Chivu Stoica, Ghe­ orghe Apostol, Alexandru Drăghici, Ion Gheorghe Maurer, Paul Niculescu­Mizil, Emil Bodnăraş, Con­ stantin Pârvulescu, Silviu Brucan, Sergiu Celac, Cor­ neliu Mănescu, Corneliu Bogdan, Victor Dumitriu, Nicolae Doicaru, Ion Stănescu, Ion Mihai Pacepa, Mihai Cararman, generalul Ioan Şerb ş.a. Cu unii din­ tre ei nu s­a reuşit (Maurer, Bodnăraş, Niculescu­ Mizil), alţii au rămas în adormire. Spre a­şi atinge scopul, Brejnev a încercat să resuscite memoria pozi­ tivă a lui Gheorghiu­Dej, „maculată”, după moartea lui, de Ceauşescu din pricină că apărase „internaţio­ nalismul proletar”. S­a discutat iar, în Biroul Politic moscovit, despre ridicarea unei statui a lui Gheor­ ghiu­Dej, la Moscova. S­au mulţumit, în cele din urmă, cu redifuzarea cuvântărilor prosovietice rostite de Gheorghiu­Dej, cele de dinainte de 1963. Recrută­ rile erau făcute la vedere, încât, în timpul vizitei de la Moscova, din 1970, delegaţia României a pus direct problema în faţa lui Brejnev , acesta întrerupând dis­ cuţiile timp de douăzeci de minute, pentru a ieşi din starea de nervozitate. În august 1971, Edward Gierek spunea limpede: „Nu pot să cred că putem exercita influenţă asupra activului Partidului Comunist Român. (…) Măcar acum să identificăm persoanele din România pe care ne vom putea baza în viitor.” În noiembrie 1973, mareşalul Andrei Greciko raporta că „Armata Sovietică este pregătită şi operaţiunea ar putea avea loc mai rapid decât în cazul Republicii So­ cialiste Cehoslovacia.” Cert e că liderii comunişti din Tratatul de la Varşovia considerau România ca pierdută nu numai pentru Pact, ci şi pentru socialism. Unul dintre ofiţerii autohtoni ai D (principala oficină românească pro­ sovietică) se adresa unui ofiţer KGB, în primăvara lui 1972: „Ceauşescu e un trădător [care] nu dă doi bani […] pe socialism sau pe prietenia cu Uniunea Sovie­ tică. Noi, cei din organele de securitate, începem să realizăm că va trebui îndepărtat.” Într­adevăr, Româ­ nia părea coaptă să părăsească sistemul comunist. Valul de solidaritate a naţiunii cu liderul, în 1968, era semnul renaşterii. Atunci, numeroşi intelectuali au

Pag. 13


cerut intrarea în partid, exemplul emblematic fiind Paul Goma, spiritul cel mai eminescian al vremii, cu atât mai mult cu cât întrupa drama Basarabiei româ­ neşti cu asupra de măsură. De altfel, Paul Goma va fi de­acum înainte barometrul speranţelor româneşti,

dar şi al eşecului catastrofal al politicii ceauşiste de după 1978, imediat după alungarea în exil a basara­ beanului. Acest eşec va înlesni ducerea la bun sfârşit a planului serviciilor secrete promoscovite, anunţat de ofiţerul D în 1972.

25

E vorba de cunoscuta declaraţie a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, făcută la Cluj, prin care preciza, împotriva ideologiei internaţionaliste a ocupantului, că înainte de a fi comunist, este român. Biografi al cunoscutului om politic au încercat să reducă întâmplarea la o simplă le­ gendă. Iată însă că Dimitrie Vatamaniuc depune garanţie asupra autenticităţii declaraţiei lui Lucreţiu Pătrăşcanu, ca martor ocular. (A se vedea Dimitrie Vatamaniuc, Constantin Hrehor, Convorbiri sub scara cu îngeri, Cuvânt înainte, de acad. Eugen Simion, Editura Timpul, Iaşi, 2010). 26 Cazurile izolate ale unor fapte comise de jandarmi mai zeloşi au devenit componentă a „legendei negre” împotriva României în arse­ nalul propagandistic al NKVD şi KGB, legendă care slujeşte şi astăzi românofobiei cultivate în Basarabia, după 1989. Cee ce este odios e că o parte dintre intelectualii actuali ai României s­au lăsat contaminaţi de „legenda neagră” propovăduită de KGB. Doar un singur exemplu: Neagu Djuvara, care a reuşit să­şi creeze o aură de cap luminat al istoriei contemporane. În realitate, Neagu Djuvara este un bun filosof al istoriei (Civilisation et les lois historiques. Essai d’étude comparée des civilisations, Paris, 1975), dar un istoric mediocru şi fantezist, care­şi etalează carenţele de informaţie şi de interpretare şi­n dialogurile cu George Rădulescu (Un secol cu Neagu Djuvara, Cuvânt înainte, de Andrei Pleşu, postfaţă, de Mihai Răzvan Ungureanu, Editura Adevărul, Bucureşti, 2010). În imaginarul lui Neagu Djuvara, face prozeliţi ideea moscovită că România şi­a bătut joc de Basarabia, tratând­o ca pe un soi de „Siberie” în care erau trimişi cei pedepsiţi, neglijându­se cvasitotal dezvoltarea provinciei după Marea Unire. România n­ar fi reparat drumurile, ar fi lăsat învăţământul de izbelişte etc. „Sunt… – replică un riguros cunoscător în materie, Ioan Adam – exact tezele folclorului românofob de ieri şi de azi. E întristător să vezi un «anticomunist focos» enunţând teze similare cu acelea ale bolşevicilor.” (Ioan Adam, Afinităţi selective, Editura Biblioteca, Târgovişte, 201, p. 287). Iată contraargumentele lui Ioan Adam: „Altminteri e de reţinut că în 1918 nu exista peste Prut nici o şcoală primară românească, deşi majoritatea locuitorilor din «gubernie» erau români. În 1940 fiinţau 2628 şcoli primare cu 7581 învă­ ţători. Învăţătorii erau mai bine plătiţi decât cei «din ţară», precedentul fiind creat în timpul primului guvern (efemer!) al lui Alexandru Averescu. Tot atunci, populaţia şcolară se ridica la 347.747 elevi, număr care întrecea cu mult pe acela al tuturor ştiutorilor de carte ba­ sarabeni indicaţi de recensământul ţarist din 1897: 301.174 locuitori. Sub români s­au pus peste Prut bazele învăţământului superior, prin înfiinţarea facultăţilor de Agronomie şi Teologie. O şcoală de Arte Frumoase, o Pinacotecă şi un Teatru Naţional, o Bibliotecă Cen­ trală şi un post de radiodifuziune completau acest patrimoniu spiritual remarcabil. La Chişinău s­a realizat, graţie eforturilor lui Gala Galaction şi Vasile Radu, a doua mare traducere a Bibliei din cultura noastră. / «Nu reparasem drumurile»? Altă acuză infamantă, din fericire fără suficient fundament. După 106 de «oblăduire» rusească, ţarismul lăsase doar 150 km de şosele continue. În doar două dece­ nii românii au construit 312 km şosele, cu 4105 poduri; în plus, s­au construit şi pavat numeroase drumuri astfel că în 1940, când «ţarii roşii» «eliberau» iarăşi Basarabia, lungimea şoselelor pietruite şi pavate depăşea 1.100 km.” (pp. 287­288). La fel şi cu căile ferate, pen­ tru care s­au alocat două miliarde de lei. 27 Vezi alte amănunte la p. 322. 28 Alfredo Alvar, La Legenda Negra, Ezquerra, Ediciones Akal, 1997, p. 5. Vezi şi Larry L. Wa s, pp. 711­712. 29 Larry L. Wa s, op. cit., p. 332. 30 Ibidem, p. 336. 31 Ibidem, p. 338. 32 Paul Goma, op. cit., p. 144. 33 Postat, la 19 februarie 2013, pe blogul ziaristului Victor Roncea. 34 Duiliu Zamfirescu, op. cit., p. 108. 35 Vezi Larry L. Wa s, p. 346. 36 Ibidem, p. 359. 37 Interviu luat de Lavinia Betea lui Ion Stănescu, Ion Stănescu: „Războiul întregului popor”, în „Jurnalul naţional, 10 aprilie 2007. 38 Larry L. Wa s, p. 367. 39 Ibidem, p. 415. 40 Ibidem, p. 445. 41 Ibidem, p. 401. 42 Ibidem, p. 413. 43 Ibidem, p. 418. 44 Românii au invocat consecinţele acceptării „tranzitului” la 1877­1878, cu cerinţa disperată a Marelui duce Nicolae, aspect pe care is­ toriografia sovietică îl ocolea cu desăvârşire. Ceauşescu, surprinzător, face aprecieri pozitive la regele Mihai I, reamintind că nu armata sovietică a eliberat Bucureştiul împotriva nemţilor, cum susţinea aceeaşi istoriografie. 45 Ibidem, p. 438. 46 Ibidem, p. 462. 47 Apud ibidem, p. 465. 48 Ibidem, p. 485. 49 Ibidem, p. 474. 50 Ibidem, pp. 518­519. 51 Apud ibidem, p. 529. 52 Apud ibidem, p. 530. 53 Apud ibidem, p. 529.

Pag. 14

Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


Gheorghe NEAGU

ADĂPOSTUL

D

e cum începu sirena să urle, Leiba îşi lăsă mătura udă în gangul plin de hârtii, fugind să se ascundă. Cuprins de o spaimă nebună, se­aruncă prin uşa de tablă, cu găurile, în locul unde­şi ţinea alteori măturoiul, pe scaunul vremilor liniştite odată. Şi în curând, gangul se umplu de mulţimea îngrozită. Câţiva din cei din faţa uşii, cerură omului de pe scaun să le dea şi lor drumu­năuntru, dar Leiba nu le răspunse. Un zumzet din ce în ce mai apropiat de avioane se făcea auzit şi în curând, primele bombe căzură la periferia oraşului. De undeva, tunurile începură să latre a moarte. Din când în când, rafalele mitralierelor, instalate în centrul oraşului, spărgeau liniştea adâncă din subsol. Toţi îşi ţineau răsufla­ rea. Bombele cădeau tot mai aproape. În pasajul înţesat, venea miros de sulf şi de ars. Praf de moloz şi de cenuşă cădea ca o ploaie cernită peste cei ce stăteau la intrare. O bombă căzu pe magazinul de la in­ trarea din dreapta pasajului. Fiare şi pietre căzură peste mulţime. O altă bombă căzu în acelaşi loc, desfăcându­l. De la etajul al cincilea şi până la parter, clă­ direa crăpă ca un harbuz, acoperind pe de­a­ntregul intrarea­n pasaj. Şi­atunci Leiba auzi primele răcnete. Un miros de carne prăjită şi de latrină umplu văzduhul înţesat de­njurături şi de ţipete. Câţiva bor­ faşi buzunăreau pe cei ce­şi pierduseră cunoştinţa o vreme sau defi­ nitiv pe străzile oraşului. Bombele cădeau în continuare peste centrul oraşului, în timp ce Leiba­şi proptea uşa mai bine. O ii de copil priveau speriaţi prin des izăturile tăiate în tabla uşii, anume pentru aerisire. O bombă căzu peste­o cisternă de pompieri. Altele cădeau din ce în ce mai aproape, în jurul pasajului. Deodată un suflu nă­ praznic lipi copilul atât de tare de uşă, încât sângele ţâşni cu putere din pielea presată prin găuri, iar o iul ţâşni în umărul lui Leiba. O altă bombă în centrul pasajului, sfârtecându­l. O groapă enormă de­asfalt şi de carne rămase pentru o clipă des isă, pentru ca mai apoi să se umple cu resturi de oameni şi moloz hăcuit. Leiba­şi pierdu cunoştinţa, izbit de suflu în peretele zidului. În clipa aceea, mitraliera tăcu şi ultima parte din magazin se prăbuşi, astupând groapa cu totul. De printre ruine, un picior se mai zvârco­ lea încă, aidoma piciorului de păianjen. Şi­atunci, sirena începu să urle din nou. Val, după val, vântul venea curăţind în rafale strada şi cerul. Nici un geamăt nu se mai auzea din maldărul ruinelor fu­ megânde. Pe o bară înroşită sfârâia o bucată de carne­mbibată cu sânge. Şi vântul sufla, dezgolind dezastrul din fum. Unul câte unul, oamenii ieşeau de prin adăposturile caselor, gesticulând. Câţi or fi murit oare? Şi­n vremea aceea, din cer începu să cadă o ploaie înroşită de sânge. Cele câteva salvări venite în grabă, plecară fără a şti niciodată la câţi ar fi fost necesară intervenţia lor. Un curcubeu strepezit se­arată pe cerul plumburiu. Şi­atunci sirena încetă. * Când se trezi, Leiba­şi simţi capul o cloacă şi­o durere cum­ plită­i ardea ceafa. Îşi duse mâna la ţeastă tremurător, crezând­o ciu­ ruită, dar se bucură când găsi doar un cucui mare cât o nucă ivit acolo pe neaşteptate. Îşi şterse cu grijă umărul de o iul scurs. O picătură de sânge­n egat îi stânjenea mişcarea pleoapei. O îndepărtă cu degetul Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

“Bucăţi de moloz şi nisip îl făcură să spere că undeva, acolo, mai departe, se află o ieşire. Deaceea-şi opri pentru o clipă lucrul, gândind: Să duc mai întâi tot ce am tras din morman în fundul cuşetei şi-apoi voi vedea . Apucând de picioare trupul fetiţei, îl târâ pe lângă scaun până-n celălalt capăt. Apoi, bucată cu bucată, dezgoli pragul cuşetei reuşind să-nchidă şi uşa. Se aşeză apoi pe scaun, ştergându-şi sudoarea de pe frunte. Simţi cum setea-şi făcea loc în trupul chinuit de nelinişte. După ce se odihni puţin, începu să tragă din nou de cadavre, înghesuindu-le. Un aer stătut îi îngreuna respiraţia.“ Pag. 15


şi se mai linişti. Se miră de liniştea adâncă, ce­l încon­ jura. Privi spre uşă. Pielea copilului strivită prin găurelele de la aerisire, lăsa să se scurgă o zeamă cle­ ioasă şi roză. Leiba dădu propteaua groasă de­o parte şi trase de uşă. Când puse mâna pe tabla curbată de presiune, aceasta cedă. O fetiţă strivită, în uşa des isă, se pră­ buşi, în vreme ce din burta plesnită maţele sparte ţâş­ niră. Cu o ii ieşiţi din orbite, un bătrân cu barba lipită de gâtul fără cămasă, părea că doreşte să între­ n lăuntru. Înfricoşat Leiba dădu să­n idă uşa. Dar, nu mai putu. Trupurile căzute­l împiedicau. Şi atunci, din mişcarea aceea, căzură şi alte bucăţi din trupuri vecine. Şi­o duhoare nebună răzbătu odată cu ele. Cu o furie oarbă, începu să tragă din maldăr trup după trup, bucată după bucată şi să strge. Stri­ gătul sună înecat, fără spaţiu, ca urletul hienei sub apă. Lumea cadavrelor îl umpluse de groază. Trase cu sete de­o mână smulgând­o din umă­ rul unei femei. Pielea şi zgârciul se­ntinseră cedând într­un plesnet surd. Un pârâit de oase­n mişcare­l făcu să se retragă spre fundul gheretei. O rostogolire se prăbuşi, mustind, gata să­l strivească. Bucăţi de moloz şi nisip îl făcură să spere că undeva, acolo, mai departe, se află o ieşire. De­aceea­ şi opri pentru o clipă lucrul, gândind: Să duc mai întâi tot ce am tras din morman în fundul cuşetei şi­apoi voi vedea . Apucând de picioare trupul fetiţei, îl târâ pe lângă scaun până­n celălalt capăt. Apoi, bucată cu bucată, dezgoli pragul cuşetei reuşind să­n idă şi uşa. Se aşeză apoi pe scaun, ştergându­şi sudoarea de pe frunte. Simţi cum setea­şi făcea loc în trupul i­ nuit de nelinişte. După ce se odihni puţin, începu să tragă din nou de cadavre, înghesuindu­le. Un aer stă­ tut îi îngreuna respiraţia. Plin de scârbă, vomă peste prag, ameţit. De sus cădeau alte sfărâmături de­asfalt şi de pietre. O bârnă de fier se înfipse de­a curmezişul în trupul unui soldat străbătându­l. Când trase de el, aceeaşi rostogolire li idă­l făcu să sară peste pragul cuşetei. Şi­o nouă grămadă de carne căzu, astupându­ i lucrarea. Când se uită în fundul cuşetei, se­ngrozi. Pe stiva de carne şi moloz era prea puţin loc pentru alte cadavre. Leiba izbucni într­un hohot prăbuşindu­ se. De sus dintre trupuri, o zeamă roşcată­vânătă, cur­ gea băltind pe podea. Din când în când, ceva umflat se spărgea ca un balon cu un fâşâit de uşurare, în va­ luri, duhnind.Şi­atunci Leiba­ncepu să­şi smulgă părul din cap. Poate aceasta­i pedeapsa lui Dumne­ zeu , gândi disperat, urlând printre sughiţuri. Apoi răguşit şi istovit se­ntinse pe jos, în băltoaca aceea de carne presată, fără nici­o speranţă. Respira din ce în ce mai greu. Miresme în valuri răzbăteau din mor­ man, sufocându­l. Anodina Sar scuturat din pat de frica acestei Anodine . Parcă

Pag. 16

m­ar fi lovit fulgerător. Titir poate fi şi pentru mine omul acelor mlaştini, care stă cocoţat pe patul moale şi cu o ii stinşi de somn. Anodino ` Şi ce s­ar întâmpla dacă aş încerca să nu­i mai spun c­o iubesc. Am spus atâtora te iubesc , încât e dureros s­o mai spun şi Ei. Când jocul începuse, era patos, iar mai apoi, când n­avea nume, era frică, frica stupidă a cărnii ce nu se vroia bolnavă, dar se dăruia plăcerii, acolo, pe marginea aceea de pat, cu o ii aţintiţi prin geamul şurei ţărăneşti, să vadă, să vadă bine când vor sosi tatăl sau mama necunoscutei, de vizavi, de la nuntă. Iar mai târziu, geamătul mă răpuse, mă regăseam cu fraza în o ii numelui Ei, care­am uitat cum o eamă. Frugal, pe alt pat, când mama ei gemea aşiş­ derea bolnavă, pe un alt pat, sub alt tavan, când ea tăcea şi eu voiam să geamă, şi când mă auzisem ge­ mând, spunându­i şi ei te iubesc .Şi s­a putut. Şi mai apoi, când ea mă rugă să­i fac sfârlează copilului său şi când îmi încălzise mâna rebegită între picioarele primitoare, şi apoi să­i întreb bărbatul, de Damian, preotul din Damian Leprosul , şi când ea mi­l arătă acolo, în capul scării de la intrarea blocului, pecet­ luidu­mi buzele cu un preludiu al uscării cârpei pe becul încălzit după miezul nopţii. Şi apoi, când sălba­ tic la 19 ani, sărisem să pecetluiesc la rându­i buzele. Şi când gemea de durerea sacrificiului şi când îi spu­ neam mirat şi nervos te iubesc . Şi mai apoi, când de multe ori mai spusesem astfel, pentru ca în cele din urmă să ajung în faţa altarului, pentru ca în sfârşit să dispar ` Sau poate că l­am spus în toate limbile pă­ mântului, sau poate pentru că l­am spus când trebuia întărită regula şi când nu trebuia. Ce rost mai avea?! De ce să­i spun te iubesc ? Pentru ce? Şi apoi ştiu bine că nu­mi place să aud, că m­am săturat de vorbe şi că sunt iritat, când îmi spui şi­mi recunoşti meritele pen­ tru care te­ai lăsat convinsă să te iubesc. Sunt dificil? Te cred şi eu. Când eram mic, îmi plăcea să dorm cu mama, pentru ca mai apoi să­mi placă să dorm cu tine, oricare ai fi tu, dar mă bucur că eşti aşa cum eşti Tu şi nu alta. Şi tot din lumea amintirilor mele mă mai sur­ prind că­mi plăcea să vorbesc şi să mă asculte lumea aceea, ca o mulţime îndobitocită de vorbe şi că acum aş vrea să vă adun pe toate în tine şi să vorbesc, pen­ tru că toate aveţi acelaşi temei şi totuşi alte şi alte forme şi pentru că pe toate le vreau în tine. Anodină?! E poate pentru alţii, dar pentru că eu mă cred lângă ceea ce poate fi însăşi ziua de ieri sau de măine, pentru mine, nu. Şi când istovit mă reaşez în patul verde, Titir mă fulgeră cu aripile lui de om care stă sprijinit într­ o undiţă şi nu prinde nimic. Pe când eu mă sprijin în Te iubesc şi nu prind nimic. S­au poate îmi ceri să­ţi spun aceste vorbe, doar aşa pentru ca tu să fii mulţu­ mită, când nimeni nu doreşte de fapt să spună decât într­un târziu, după ultimul geamăt, când îţi trebuie Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


apa cu sau fără săpun, dar mai întotdeauna cu. Sau când pleci cu speranţele toate şi mă laşi cu un pol şi un pateu de ficat pentru două săptămâni, ştiind că în drum voi fi oprit de coloanele negre, luxos de negre şi negru de negre, ale Mercedes­urilor, când iar dacă voi întârzia, ele tot vor trece — implacabil şirag — oprindu­mă la intersecţia plină de nervii celor ce mereu sunt alegătorii ce niciodată n­aleg. Anodin. Când plec şi mă strigi să­mi spui că am uitat noaptea trecută să­ţi spun te iubesc şi eu ştiam că n­am spus­o de sete sau de plăcere sau de foame. Şi când caii mureau de altă foame în Buzău, iar în Săgeata, Mînzu şi Gălbinaşi oamenii beau apă sărată, înjurând când nu mai aveau coceni, dând cai­ lor apă sărată ca lacrima pământului. Şi parcă tot ni­ sipul adunat atunci în mine îl frământam între buci zgârâindu­mă, în timp ce dinţii îmi crăţăneau pâinea plină cu acelaşi nisip, cumpărată cu o săptămână în urmă de la un vânzător prăpădit, cu palmele crăpate şi unghiile negre. Şi ştiam că atunci când am să mă întorc, toate cucoanele acelea care­mi spuneau Ce bine arăţi, domnule! , căci eram bronzat, doreau şi ele acelaşi te iubesc , dar nu de la mine şi mie­mi era silă să le­o spun. Sau că mă întindeam din nou cu o femeie, care mă irita arătându­mi piciorul până aproape de dosul arămiu, pârjolit de soare şi de dorinţă, care vroia şi tot nu de la mine, acelaşi te iubesc . Anodin?! Anodin, când tocmai plecam spre şcoală şi mi se părea că mi­am uitat pantofii cu tocurile nefăcute, iar tu îmi spuneai TU, fiind o EA de atunci, sau even­ tual mama, că abia în armată voi fi om şi că eu am aflat că acolo nu poate fi vorba de aşa ceva. Când mă sculam cu trupul mirosind a sudoare de sub tun şi­ mi explicau despre avantajul modernizării armatei, apoi mai făceau sute de metri de alergări cu masca pe figură şi târâşuri combinate, sau poate mii. Iar EA mă iubea şi­mi spunea lucrul acesta, dar bani nu mi­a dat decât o singură, dată când i­am spus c­o voi lua de soţie. Anodin. Când TU nu mi­ai dat niciodată. Şi nici telefon nu vrei să­mi dai pentru că te costă şi nu au ce mânca ai tăi, care trăiesc numai cu pensia bătrâ­ nului tată ce nu mai poate munci. Sau pentru că vrei să vii în Bucureşti şi nu poţi să repeţi jocul pentru fap­ tul că pur şi simplu nu te­ai culcat cu şoferul unui mi­ nistru sau pentru că rudele tale încă n­au venit să­ţi pună o pilă.Şi­atunci să­ţi spun te iubesc . Pentru ce? Aşa, ca să mă aflu în treabă? De ce zâmbiţi? Nu eu am făcut cărări pentru furnici şi nici nu mă născusem când voi eraţi. Aţi ucis atunci, pentru mai binele de mai târziu, când ne ucidem doar pentru a trăi. Şi­atunci pentru ce să­ţi spun te iubesc ?! Pentru ce? Eram copil, când tata mi aducea carne şi peşte proaspăt, acolo, într­o comună uitată­n Moldova. Şi erau bune. Anodin. Şi tu vrei să­ţi spun că te iubesc. Nu­ Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

ţi ajunge că te cuprind în braţele mele şi te ocrotesc cu trupul meu şi că fără să vreau mă topesc de beţie. Oare nu e deajuns? Şi Titir îşi va aduce copiii. Un milion de copii, un milion de undiţe, care nu vor prinde nimic, pentru că pur şi simplu apele sunt poluate. Dar ei ştiu şi nu cred că i­ar deranja dacă le­aş striga dintr­o căruţă plină cu peşte, că acolo nu este nimic. Nu. Ar sta mai departe în undiţă şi din nou ar vota fără să ceară nimic sau ` Iar Titir?! De ce mă întrerupi? E numele lui. De unde ştii tu? Are undiţe, are` Stă şi aşteaptă `, ştiind dinainte că nu vor prinde nimic. Stă, şi ce dacă? În orice caz, eu să fiu ca el, n­aş cere să­mi spună te iubesc , le­aş crede pe cu­ vânt. Pe toate le­am crezut şi pe Ana şi pe Rodica şi pe Tatiana şi pe Tania, Bertha şi pe Jeane şi pe ` ajunge, ştiu! Şi tocmai de aceea n­am să pot spune încă odată Te iubesc ! Anodin. Profanarea nu o vreau cu tine. Cu tine vreau muş iul verde al pădurii cu frunza veş­ tedă, căzută, şi cu cerul albastru sau înrourat de la­ crima o ilor tăi scăldaţi de plăcere. Sau când gemi nebună pe cuvertura mamei sau a tatei, nu ştiu precis, cuvertura verde, dată moştenire. Acolo vreau ziua zilei de mâine.Anodin. E dreptul lor să­şi spună de câte ori simt plăcerea să se convingă prin auz, te iu­ besc! . Eu nu am nevoie de aşa ceva! Îmi spui că am pieptul păros, dar nu ştii că am coastele rupte aşa de tare, încât de doi ani se strădu­ iesc să­l găsească pe făptaş, şi n­au dat de el, aşa că nu mă mai strânge în braţe aşa de tare! Îţi aduci aminte când ţi­am adus flori în gară? Cred că eram stupid. Tu nu ştiai că eu, cu cinci ga­ roafe trăiam două zile. Acuma ştii, dar îţi place ca­ mera mea cu cinci sute de lei şi nu­ţi place că nu am acces şi la baie. Mie nu numai că nu­mi place, dar mi­ e şi frică. Dacă o să ai un copil? Pleci pe naiba în lume! Anodin. N­ai unde pleca. Să­ţi spună te iubesc , un oarecare care­ţi aduce seara parale şi tu să­i spui că eşti fericită? De­aceea Titir stă cu un milion de copii. Nu­mi stoarce coşii, ştii că nu­mi place! A, nu! Nu pentru că mă doare şi că n­aş fi bărbat. Dar pentru ce să mă doară? Foloseşte cuiva? Despre femei şi dra­ goste, despre coşi şi durere.Anodin. Al milionulea am să fiu eu, adică nu, Titir. Eu voi fi celălalt. Şi mlaştina din faţa lui va fi şi­n faţa mea, iar atunci când te vei culca pe florile pajiştei mele, ai să te uzi de­a lungul spinării şi n­are să­ţi placă.Titir ştie ce face când şi­a luat scaun de­acasă. Am să­mi iau şi eu, poate un ba­ lansoar. E dreptul meu, anodin, dar există! Şi undiţa. Da, undiţă să-mi cumperi tu. Cu ea n-am să prind nimic, nici măcar acel Te iubesc . Te asigur! Şi totuşi vreau sau mai bine zis am nevoie de un balansoar şio undiţă, Anodin...

Pag. 17


Constantin ARCU

Peisaj cu odraslă de securist în fundal

D

“N-aș putea spune cum am pătruns în camera aia rece. Înăuntru nu se vedea decît o umbră proiectată în lumina murdară a ferestrei. Era un bărbat lîngă masa de metal nichelat pe care se afla un cadavru. Nu-mi dau seama de unde știam că individul era student la medicină. Recapitula probabil pentru un examen făcînd autopsia unei babe grase. Mînuia cu îndemînare și plăcere stiletul și își tot ferea nasul. Pute al naibii hoașca asta, murmură scîrbit, printre dinți. Avea pe mîini mănuși chirurgicale și fuma o țigară fără filtru. Nu-mi puteam dezlipi privirile de pe hîrca pămîntie, cu nările largi.“

Pag. 18

upă ce m­a deposedat de laptop, cel mai de preţ bun pe care­l puteam avea acolo, blonda a apăsat un mecanism montat în coada biciului și ca din pămînt au apărut doi paznici. Pe unul mustăcios mi se părea că­l cunosc, probabil îl văzusem prin subteran. Și fără multă vorbărie, ne­au înșfăcat pe amîndoi din așternut. Habar n­am de ce­l agăţaseră și pe Cristin și­l amestecau de pomană în estia asta. Nu mi se părea corect din multe puncte de vedere. Dacă mi s­ar fi dat posibilitatea, cu siguranţă aș fi obiectat energic. În sinea mea socoteam că mi se aduce atingere drepturilor mele fundamentale. Dar cui să te plîngi? Găliganii ăia nu­și băteau capul cu drepturile fundamen­ tale și toate bazaconiile astea de ultimă generaţie. Totuși, mi se părea stupid să fiu încătușat și aruncat în temniţă pentru acţiuni subversive, alături de un debil mintal. Se știrbea ceva din măreţia momentului. Parcă vedeam titlurile din cotidienele lumii: Marele scriitor C. A. în ghearele Mafiei, la pa et cu un idiot de origine română! Vă daţi seama? Coloneleasa Taifun s­ar fi pișat pe ea de rîs. Care era capitalul de imagine pe care­l acumulam din aface­ rea asta? În loc să fiu prezentat drept o mare conștiinţă a epocii, ziarele aveau să consemneze cu ironie că, împreună cu un oli­ gofren, am încercat să evadez dintr­o proprietate mafiotă, însă am fost capturat de o micuţă infirmieră. Mi se părea de­a dreptul penibil. Or, în fond, Cristin nu contribuise cu nimic la concepe­ rea vreunui plan de evadare și nu era implicat în treaba asta, de ce să sufere? Numai că domnul se hlizea încreţîndu­și faţa. L­ am privit în timp ce pășeam pe hol și mi s­a părut că­mi face, părtaș, din o i. Îmi venea să vomit văzînd în ce companie se­ lectă eram. Nu pomenisem în istoria lumii despre vreun luptător pentru o cauză nobilă, care să­și ia drept tovarăș de acţiune un psihopat. La drept vorbind, nu știam precis de ce suferea Cristi al meu, pentru că nu­i văzusem diagnosticul pus negru pe alb de un doctor. Dar nici teafăr la cap nu era. Mergînd în urma Marthei și cu paza după noi, am pă­ truns în infirmerie și nu­mi dădeam seama ce intenţionau. Poate că aveau de gînd să ne separe de ceilalţi, nu existau motive să ne supună vreunui tratament special. Tocmai am trecut printr­ un cabinet în care se aflau dulapuri cu sticluţe și cutii de medi­ camente, o sofa roasă și un televizor, însă am fost mînaţi mai departe. Ne­au înghesuit într­o cămăruţă alăturată în care nu erau decît o masă și două scaune. Părea mai mult o cameră de interogatorii, nu o carceră. Dar dacă am fi fost nevoiţi să rămî­ nem peste noapte acolo, în lipsă de cele absolut trebuincioase, putea deveni și așa ceva fără nici un efort. De îndată ce ne­au văzut înghesuiţi în cutia aia, au tras după ei gratiile și ne­au se­ estrat sub un lacăt uriaș. Mi s­a părut surprinzător că ușa din placaj spre cabinet a rămas întredes isă. Mai tîrziu mi­am dat seama că intenţionat fusese lăsată în această poziţie pentru a pă­ trunde aerul. De după ușă, am invocat cu tărie drepturile omului, susţinîndu­mi părerea că prietenul meu fusese în is fără motiv și că instanţele internaţionale n­ar vedea bine un asemenea abuz. Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


Am făcut referiri la Curtea de Justiţie a Uniunii Eu­ ropene, la Tribunalul Penal Internaţional și la alte autorităţi judiciare, amintind în treacăt și de Tribu­ nalul de la Nürnberg. Asta ca să­i sugerez că ni­ meni nu scăpa de mîna lungă a legii, oricît s­ar crede el pe cai mari într­un moment dat. Martha nu păru impresionată de tăvălugul răspunderii și iz­ bucni în rîs. Ce să­ţi spun, păru să zică, dînd din mînă a lehamite. Dă parcă instănţiile ăstea are numai grija mea, spuse textual. Gata cu pălăvră­ geala, acolo trebuia să rămînă și Cristi pînă se lă­ mureau lucrurile, că nu­i cădeau galoanele. Mi­am dat seama că tipa nu mai avea frică de nimic. Nu pricepeam ce lucruri trebuiau lămu­ rite și cum se putea face asta. Însă degeaba aș fi in­ sistat. Eram nevoit să s imb placa. Dacă nu merge cu răul, măcar cu vorbă bună să încerc, m­am re­ pliat pe loc. Poate reușeam s­o impresionez. Era vorba că, spre deosebire de toţi ceilalţi, Cristin avea un ţel în viaţă, am susţinut apăsat, arătîndu­l prin­ tre gratii. El dorește să adune bani ca să­și scoată sora din ospiciu, am spus. S­o scape de bătăile ne­ bunilor. Spera să în irieze o cameră în mahala și să trăiască amîndoi în liniște, am reluat, cu entu­ ziasm. Cristin nu are intenţia de a evada de acolo, gîndul lui este să facă rost de niște bănuţi. ­ Serios, asta dorește domnul Cristin? în­ trebă ea. Nici nu se mai obosi să se arate de după ușa de placaj. Bine c­am aflat, iar de mîine îi mărim leafa. Nu reușeam să mă dumiresc dacă vorbea serios sau mă lua peste picior. Parcă mă prostise înrobirea în care căzusem în ultimul timp. Nu­mi erau îngrădite mișcările, ci libertatea de a gîndi. Mintea îmi măcina în gol și nu reușeam să storc nimic valabil. Mi se făcea jenă. Mă coborîsem rapid la nivelul celor din jur și nimeni nu sesiza s imbarea. Cît pe ce să­i mulţumesc frumos că e atît de darnică, însă n­am mai surprins nici o mișcare în cabinetul de alături. Vorbeam singur. Ne­am așezat pe scaune, de parcă am fi așteptat să fim serviţi cu un supliment de cină. Dînd o privire roată, mi­am dat seama că nu exista alt mobilier și nici vreo altă ușă sau fereastră. Înce­ puse să mă doară capul. Ce avea de gînd Martha cu noi? Paturi în care să ne odihnim nu, toaletă nu. N­aveam motive să mă arăt nemulţumit de condiţii? Făceam prea multe pretenţii? Și măcar dacă idiotul de Cristi nu s­ar fi hlizit atîta. Asta îmi place mie la oligofrenii ăștia, că îi doare drept în cot de toate. Tu te zbaţi, încercînd cu disperare să­i sal­ vezi din sclavie și ei rîd de se sparg. În cele din urmă, de undeva din întuneri­ cul minţii sale a înţeles că nu­mi ardea de glume. Treptat, rîsul i se strînse într­un licăr de melancolie Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

în o i. Bobul acela de lumină se răsfrîngea acum peste întreaga sa înfăţișare, ștergîndu­i umbra cre­ tină de pe faţă. Metamorfoza suferită în cîteva clipe i­ar fi pus în grea încurcătură pe toţi cei care îl cre­ zuseră pînă atunci idiot veritabil. Mă întrebă, cu aceleași dificultăţi de respiraţie în timp ce pronunţa silabele, dacă aveam și eu o soră. M­am gîndit amu­ zîndu­mă că intenţiona să înfiinţeze un club select al inșilor cu surioare. Mi se părea tot mai simpatic și mi­a părut rău să­l informez că nu aveam surori sau fraţi. Începu să­și amintească despre soră­sa, Va­ silica, părînd că toată copilăria lor s­a prelins și se­ dimentat într­un prezent continuu, un film color în care doi copii zdrenţăroși și murdari, hrănindu­se cu rămășiţe de la cantina muncitorească din colţul stradelei sau cu pomenile căpătate în stră ini din vecini, se joacă prin curtea năpădită de bălării și brusturi cît ţine ziua, bucurîndu­se că se aveau unul pe altul. Între ei se stabilise cu timpul o com­ plicitate subversivă. Pe atunci încă trăia bătrînul și acela se îmbăta zilnic și îi snopea apoi în bătaie, intenţionînd parcă, prin aplicarea acestui trata­ ment, să­i apropie și mai mult. După ce scăpau din mîinile beţivului, se ascundeau prin hăţișul din

curte sau în poiata crăpată din irpici și își ungeau vînătăile cu nivea dintr­o cutiuţă rămasă de la ră­ posata lor mamă. Fata plîngea deseori, însă îl avea pe Cristin și de îndată ce scăpa din bătaie și el în­ cepea s­o consoleze, parcă îi lua durerea cu mîna. Îi spunea că are noroc de el, ce s­ar fi făcut de una singură? Ungîndu­și rănile cu vaselină, concepeau în taină planuri de răzbunare pentru cînd vor crește mari. N­a fost să fie, toate intrigile puse la cale au fost date peste cap în seara cînd Lica, cum îi spu­ neau toţi surorii sale, a pus foc dărăpănăturii din Voluntari. Bătrînul venise acasă cu o buză însînge­

Pag. 19


rată și cătrănit și ca de obicei i­a tras lui Cristin o elfăneală, încercînd să se răzbune pentru toate mizeriile pe care i le provoca și lui lumea. Părea re­ mediul pe care și­l aplica zilnic împotriva stresului cotidian. (Erau și perioade bune, uneori de cîteva zile sau săptămîni, cînd bătrînul urma vreun trata­ ment și doctorul îi interzicea băutura sau cînd se jura la popă că nu va mai pune strop de băutură în gură cît timp va trăi.) Lica era prin vecini în seara aceea după res­ turi de pîine. Cînd s­a întors, Cristi scîncea pe prispă, cu în eietura de la mîna dreaptă umflată ca pepenele. Se înnoptase și se auzeau sforăiturile bătrînului care dormea dus pe ve ea canapea din odaie. Cristi avea o vagă amintire despre ce s­a în­ tîmplat atunci. Vede parcă și acum în faţa o ilor vălvătaia care a mistuit coșmelia cu tot cu sforăituri în numai cîteva minute. S­au adunat vecinii cu găleţi, a apărut mai tîrziu și o mașină cu pompieri,

însă nu mai era nimic de salvat. Deși au scăpat de tiran, n­au scăpat de ne­ cazuri, adăugă el, o înd. Pentru că, la scurt timp, gemenii au fost despărţiţi irevocabil. Nu împlini­ seră treisprezece ani. El a ajuns într­un orfelinat și Lica a început periplul prin așezămintele celor cu probleme la cap. După ce el și­a luat viaţa în mîini și s­a aciuat cu bos etarii prin subsolurile din București, și­a amintit de surioara lui. O vizita uneori la spital, promiţîndu­i că odată și­odată avea s­o scape de nebunii de­acolo. Însă era nevoie de bani pentru gazdă, în ruptul capului n­ar fi băgat­o și pe ea într­un canal. Așa se face că s­a în­ durat să lase Bucureștiul și să­l urmeze pe

Pag. 20

Barbăroșie la lucru în Italia. Un gînd pe care Cristin și­l reprimase de ne­ voie mult timp și părea abandonat sau măcar lăsat în adormire încerca acum să­și facă loc spre suprafaţă. În ciuda handicapului, pricepuse că eu nu ţineam să­mi duc pînă la sfîrșit zilele în compa­ nia Marthei, în cuibușorul acela de nebunii. N­aș putea spune cum își formase el această părere, pen­ tru că eu însumi bîjbîiam încă. Nu­mi făcusem o idee limpede despre ceea ce se petrecea acolo și nici un plan de acţiune. Deocamdată speram să­mi re­ cuperez laptopul și să mă car la iuţeală. În fond, nu datoram nimănui nimic și mă puteam socoti un om pe deplin liber. Iar ca lucrător nu dovedisem price­ pere și conștiinciozitate, încît, departe de a fi o pier­ dere, plecarea mea ar fi adus profit muncii și disciplinei din lagăr. De altfel, Martha denumea locul acela tabără, asta însemnînd un loc în care se intră și din care se poate ieși oricînd are cineva ef. N­am simţit­o cînd s­a întors în cabinet, pînă n­am auzit sonorul televizorului. S­a observat la autopsie că odraslele de securiști, care după Revoluţiei au condamnat comunismul și practi­ cile…, a ţîșnit în eter vocea unui prezentator român de știri, însă o mînă întinse comanda prin aerul al­ bastru și glasul se întrerupse brusc. Puteam presu­ pune cine mînuia dispozitivul de pus lacăt la gură. M­am strîmbat de neputinţă, păcat că nu reușeam să ascult în continuare știrea. Tremuram de curio­ zitate. Care erau rezultatele studiului? Ce s­a putut observa la autopsiere? Nu reușeam să­mi dau seama. Puteau să fi descoperit, să zicem, că erau negre în cerul gurii, pentru că minţeau de îngheţau apele cînd își condamnau părinţii și sistemul în care au dus­o ca în sînul lui Avraam. Sau că aveau pete pe creier. Numai că nu trebuia să merg pe pre­ supuneri. Speram ca Martha să se îndure și să mai dea drumul puţin la sonor. Cum se întîmpla și în tim­ pul dictaturii. Din cînd în cînd venea și cîte o pe­ rioadă de relaxare. Se dădea liber la gură, măcar cît să­și dea seama ce gîndesc supușii. Și să poată susţine în faţa cîrcotașilor din Occident că se res­ pectă dreptul la libertatea cuvîntului. Dar în mile­ niul trei, într­un stat de drept, cum să bagi pumnul în gura unui prezentator de televiziune? Ăstora nu li se garantează libertatea de exprimare de care se face atîta caz? Păi lasă­l să vorbească, de ce­i în izi gura dînd sonorul încet? Mi se pare o mitocănie să lași omul să­și bată gura de pomană de parcă ar rîșni în gol. Trag scaunul puţin mai în spate și, prin des izătura ușii de placaj, îl percep destul de clar. E un tip sonor și incisiv, care tot primea amenzi de la CNA pe estia asta. Cred că s­a înfuriat deja. Continuă să dea din gură, dar se vedea că nu­i con­ Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


vine. Precis o să iasă cu scandal. Aș fi dat orice pentru un televizor care să funcţioneze normal, cu imagine și sonor. Hai, Flu­Flu, fă și tu ceva, ceream ajutor, nu vezi ce s eme îmi arată tipa asta? Numai că degeaba îl rugam, îngerașul meu păzitor părea relaxat și se tot zbenguia din luminiţele alea multicolore. Nu­și bătea el capul cu treburile mele. De parcă fusese tri­ mis în vacanţă aici, nu să mă scoată din încurcături. În sfîrșit, vom da socoteală pentru tot odată și­ odată. Mi­am mutat iar privirile spre Bădiţa, a­ha!, Bădiţa, mi­am amintit cum îl eamă pe cel de pe sticlă. Și numai ce­am văzut mîna sa lungă cum iese din ecranul televizorului și se întinde dispărînd prin aer dincolo de linia vizibilităţii mele. S­a auzit un ţipăt de femeie și mîna prezentatorului s­a re­ tras strîngînd telecomanda și degetele Marthei. ­ Au, mă doare! strigă infirmiera, fără să­i apară figura în decor. Bestie! Tipa reuși să­și smulgă mîna din încleștare și începu să interpreteze un rol moralizator în cu­ lise. Intenţia era să­l aducă pe recalcitrant de partea binelui, sfătuindu­l să se lepede de păcat. Își ex­ prima în gura mare sentimentele fraterne, dacă se poate spune așa. Numai că deseori sîntem mai exigenţi cu apropiaţii noștri, de la care avem așteptări ridicate. Așa că nu m­am mirat să aud cum îl alintă cu o rafală de vorbe de suflet: bădăran, ţărănoi, mojic și alte nobile sinonime ce­i veneau la gură. Bădiţa părea destins, zîmbea, fără să­și între­ rupă o clipă expozeul, semn că era învăţat cu răsfăţul. Telespectatorii din faţa altor aparate nu bă­ nuiau că vedeta lor favorită tocmai sfărîmase falan­ gele bietei gardience. Calm, întoarse dispozitivul și apăsă pe butonul sonorului, ca și cum și­ar fi făcut de unul singur o fotografie, și vocea i se auzi din nou: …jegurile sugerau că în timpul dictaturii au desfășurat activităţi disidente. Era evident că metoda se dovedise inefi­ cientă. Atunci ghearele cu unghii mov ţîșniră în peisaj și înșfăcară în viteză telecomanda din mîna prezentatorului. El nu se așteptase la atîta dexteri­ tate și o clipă păru descumpănit. Pentru a nu lăsa impresia că fusese luat prin surprindere, se interesă cîte minute mai erau pînă la pauza și privi ecranul mobilului după SMS­uri pe care să le citească pu­ blic. Însă lupta părea pierdută. S­au auzit tocurile Marthei îndepărtîndu­se în viteză și rîsul ei sarcas­ tic. Era stăpînă pe situaţie. Ecranul se stinse într­un punct și imediat se ivi altă figură cunoscută. Părea un tip bonom, el, dar tot bestie și ăla. Îl știam ca pe un cal breaz. Emisiunea lui apăruse în ideea de a neutraliza atacurile lui Bădiţa prin atacuri la fel dure. Cum emisiunile erau la aceeași oră, obișnuiam să mă uit cîte cinci minute la fiecare și Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

tot s imbam de pe un post pe altul. Și la sfîrșit, de fiecare dată, rămîneam cu senzaţia că amîndoi sînt niște mercenari parșivi. Se auzea sonorul, însă nu înţelegeam nimic. Tipul vorbea de parcă ar fi mestecat găluște. Alter­ nativ, se dădeau și imagini cu o mulţime de oameni agitînd pancarte. În lumina roșiatică a becurilor, ra­ falele de vînt și zăpadă îi înghiţeau uneori cu totul. M­am întrebat unde era vremea aia turbată, deși puteau fi imagini de arhivă. Treptat am început să pricep cîte ceva din ce spunea prezentatorul. Im­ aginile erau în direct, din Piaţa Universităţii. Pă­ reau să fie multe grade sub zero, din guri ieșeau fuioare de abur. Oamenii insistau ca președintele lor să plece în locuri mai calde pentru un timp. Să se bucure de viaţă alături de fiicele sale și de curtea sa. La ce bun să suporte și el vremea cîinoasă din ţară? Du­te și te distrează, omule! îi strigau. Ne des­ curcăm noi cumva. Însă el nu se îndura să­și părăsească popo­ rul. Era un tip fermecător, om de caracter și un ade­ vărat intelectual. Numai cînd ieșea el pe posturile de televiziune și­și aranja printr­o scurtă mișcare a capului pleata neagră, că toate femeile se udau pe ele, iar bărbaţii nu­și mai încăpeau în piele că aveau o așa mîndreţe de cîrmuitor. Electriza masele, nu alta. Și numai cu gîndul la oameni. Concepuse o so­ cietate ideală, unde supușii să nu aibă nici un fel de griji. Ei trebuiau să se bucure că trăiesc, atît. De aceea vînduse străinilor (pe nimic, se pare) fabrici și uzine, flota și trenurile, apele și aerul, munţii, de­ alurile și pădurile, ca să aibă ăia griji, nu românii. Iar el continua să citească una și aceeași carte de că­ pătîi a neamului românesc ­ Fanarul ­ și să cugete în smerenie. Un adevărat intelectual. Chiar așa era supranumit: Intelectualul. Tuturor le era drag și toţi doreau să­l știe fe­ ricit. Însă, în ciuda rugăminţilor, refuza să plece. Plecaţi voi în lumea largă și vă bucuraţi de viaţă, le propunea șeful. Și cu timpul s­a ajuns la un conflict, dacă se poate spune așa. Nu era vorba propriu­zis de o ceartă și tocmai asta încerca să explice pleșuvul. În glumă, demonstranţii strigau: Ieși afară/javră ordinară! Strigarea nu trebuia luată cu­ vînt cu cuvînt. O trăsătură de caracter a poporului român este capacitatea lui de a glumi în momente de mare tensiune. Cînd însăși existenţa lui e pusă la încercare, românul are ef de glumă, spune ci­ milituri și­i trage vreo cîntare din frunză de fag. Așa se distrează de veacuri pe plaiurile astea. Nu poţi să­l scoţi din ritm, nici să­l pici cu ceară. Iar strigătura cu javra e preluată din folclor. Străinii nu înţeleg nimic din ce se petrece în ţara asta. Nici ro­ mânii nu pricep mare lucru, dar nici n­au nevoie. Pleșuvul se tot învîrtea în jurul cozii. Bătea

Pag. 21


și el apa în piuă. În realitate nimeni nu știa precis care trebuie să plece și cine să rămînă. Circula și un banc pe estia asta. Cică Obama l­a sunat pe Inte­ lectual și i­a cerut să scrie un mesaj de rămas bun către popor. Dar unde pleacă poporul român? s­a interesat celălalt. Omul părea confuz, ca de obicei. Tocmai fusese smuls din reculegere, moment cînd se ungea cu mir și bea multă agheasmă. M­aș fi înţeles de minune cu domnul ăsta, precis. Numai ce abluţiuni interne cu apă sfinţită am fi tras în doi. Și tot cu vestale blonde și cucernice în jur, cu păsă­ rica acoperită numai cu o frunză de viţă de vie. Martha se plictisi rapid de elul mincinos. Ascunsă după ușa de placaj, trecu pe un post cu te­ lenovele. Mama mă­sii de treabă! Mi se părea că o face dinadins. Numai de telenovele n­aveam ef. După ce mă aţîţase dîndu­mi pe la nas sînge de odraslă de securist, m­a tăiat frumușel de la porţie. Cred că îmi ieșisem din fire, pentru că idiotul mă fixă din celălalt scaun și­mi făcu semn s­o las mai moale. În fond, avea dreptate Cristi, îmi făceam sînge rău de pomană. Am ridicat degetul gros de la mîna dreapta, semn că eram de acord cu el. M­am ridicat din scaun, întrebîndu­mă ce avea de gînd infirmiera cu noi. Acolo stăteam ca în carceră. Și măcar dacă ar fi lăsat televizorul pe un post de știri, să aflu ce se mai petrece prin ţară. Chestiile astea mă interesau în mod deosebit, pen­ tru că treburile de acolo îmi puteau da semn despre ce aveam de făcut în continuare și pe ce cale s­o apuc. Așa, parcă eram legat la o i. Părea ciudat totuși să observ că mai toate televizoarele pe care le văzusem în Italia mergeau pe posturi românești. Aveau antene speciale probabil și recepţionau pos­ turile prin satelit. Dacă n­ar fi fost și altele, puteam crede că nici n­am plecat din ţară. Totuși, lucrurile păreau să se complice, măcar în capul meu. Începu să pălească ideea că, oricînd am ef, pot pune rucsacul în spinare și să­ i salut pe toţi din mers. Presimţeam că vor exista piedici. Numai nu reușeam să­mi în ipui scena în care Martha și vreo doi ciocolatii din ăștia, poate și inezoiul, mă conduc la poartă sau la vreo ieșire din lagăr, luîndu­ne rămas bun printr­o îmbrăţișare, pe curînd și s­auzim de bine! Filmul se tăia după primele secvenţe. Iar în caz că eram silit să mai rămîn pe aici, nu­mi rămînea decît să mă gîndeasc la o cale de evadare și să iau în calcul po­ sibilitatea de a pune cuibul unei revolte. Cu siguranţă existau destui indivizi trași pe linie moartă și care trebuiau zgîlţîiţi puţin pentru a se trezi la realitate. De­a valma românii, dar și de alte naţii. În timp ce­mi făceam planuri să pun de­o revoluţie prin părţile alea de lume, din cabinetul de

Pag. 22

alături s­au auzit zgomote ce nu păreau să aibă le­ gătură cu telenovela din televizor. Ușa de placaj a fost dată în lături și gardianul mustăcios introduse eia în lacătul de la gratiile metalice. Martha se afla în spatele lui și, alături, posac și ciufulit, celălalt paznic. De îndată ce gratiile au fost ferite, acela îm­ pinse în faţă două saltele și le aruncă dincoace de prag. ­ Daţi masa pînă­n perete, ne sfătui blonda, fără interes. Nu­i ca la Ritz, dar merge. După ce ne­au pus iar sub eie și au îm­ pins la loc ușa de placaj, am întins saltelele pînă sub picioarele mesei. Nu era spaţiu pentru a ne întinde, așa că m­am așezat în poziţia fătului. Cristi mă ur­ mărea atent și a luat aceeași poziţie. L­am auzit of­ tînd de plăcere și mi­a venit să rîd. Saltelele astea ne salvau totuși de la o noapte de calvar pe care am fi îndurat­o, dacă ne­ar fi lăsat să ne frîngem oasele pe scaunele alea de lemn. Am simţit că domnul Cristi avea ef de discuţii, așa că i­am tăiat maca­ roana urîndu­i noapte bună. Speram să mi se lim­ pezească gîndurile și să fiu în mare formă a doua zi dimineaţă. N­aveam de gînd să­i las să­și facă de cap. M­am strîns covrig, încercînd să ajung în liniște la celălalt capăt al nopţii. N­aș putea spune cum am pătruns în ca­ mera aia rece. Înăuntru nu se vedea decît o umbră proiectată în lumina murdară a ferestrei. Era un bărbat lîngă masa de metal ni elat pe care se afla un cadavru. Nu­mi dau seama de unde știam că in­ dividul era student la medicină. Recapitula proba­ bil pentru un examen făcînd autopsia unei babe grase. Mînuia cu îndemînare și plăcere stiletul și își tot ferea nasul. Pute al naibii hoașca asta, murmură scîrbit, printre dinţi. Avea pe mîini mănuși irur­ gicale și fuma o ţigară fără filtru. Nu­mi puteam dezlipi privirile de pe hîrca pămîntie, cu nările largi. Simţeam că­mi vine să vomit și mă gîndeam cum să ies din încăpere, însă studentul ţinea morţiș să­mi arate nu știu ce descoperire însemnată. Părea să se facă tot mai frig în încăpere și pe neașteptate mi se făcu po ă să trag cîteva fumuri de ţigară. Mă lăsasem de fumat de ani buni, însă îmi venise ef dintr­odată. I­am cerut tipului o ţigară, deși încăl­ cam interdicţia pe care mi­o impusesem. Studentul nu avea ţigări, mi­a întins iștocul îmbibat cu un­ tură pînă la capăt. M­am ferit cu oroare de estia aia spurcată. Atunci am văzut cartonul lipit pe mar­ ginea mesei, pe care fusese scris cu creion imic – Coloneleasa Taifun. Puah, urîtă treabă! Am sărit într­o parte. Doamne ferește, începusem să am coșmaruri! *** (Fragment din romanul Legiunea română, în lucru) Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


Emilian MARCU

Trei scriitori vasluieni, trei stiluri. I.

Prin destinul său, Panaite T. Ionică, rămâne în memoria co­ lectivă ca figură reprezentativă – o personalitate, un erou al războiului, un martir al lagărelor sovietice dar, mai ales, un părinte model – şi un punct de referinţă în istoria satului Mândrești” își caracterizează, lapidar, pe coperta a patra, cartea și personajul său, autoarea Lina Codreanu. Cartea de memorialistică, de un tragism cu totul aparte, ”Viaţa ca o poveste, lagărul – un coșmar”, scrisă de Lina Co­ dreanu este mai mult decât un elogiu adus unui erou din mul­ titudinea de eroi anonimi, cei mai mulţi dintre ei, din cel de­al doilea război mondial, personaj devenit erou fără voia sa. Panaite T. Ionică, ţăran din Mândreşti, un sat de lângă Te­ cuci, primeşte loviturile vieţii din plin în iar momentele când ar fi trebuit şi, ar fi avut posibilitatea, să se bucure de tinereţe şi de viaţă, de familia proaspăt întocmită, familie de care a fost brusc rupt prin desele concentrări şi apoi prin plecarea pe front. Cele patru capitole ale cărţii conturează latura memorialistică, dar în mod special, trei dintre capitole, capitolele: unu, trei şi patru, se rotunjesc în jurul celui de­al doilea, capitol care conţine de fapt jurnalul­mărturie scris de Panaite T. Ionică. Autoarea redă cu fidelitate amintirile acestui erou care, aproape cu naturaleţe îşi transcrie tragedia prin care a trecut prin lagărele sovietice, când, deşi eram aliaţi, mulţi dintre soldaţii ro­ mâni au devenit prizonierii eliberatorilor. Scene de­a dreptul in­ credibile, relatate cu fidelitate, se derulează, filimic, prin faţa cititorului. Cruzimea comportamentului celor care îi păzeau, în­ fometarea, mai ales înfometarea, bolile, pădu ii deveniţi aliaţii asupritorilor, munca în condiţii inumane, moartea, erau ele­ mente devenite comune, banale iar, pentru prizonierii trans­ formaţi în nişte cadavre vii, un sac mic de oase. Panaite T. Ionică, în jurnalul său, relatează că doar apro­ ximativ 10% dintre cei luaţi prizonieri au reuşit să rămână în viaţă şi să se bucure de clipa când au fost anunţaţi că vor fi eli­ baraţi. În tot acest infern, eroul din această carte descoperă şi oa­ meni adevăraţi dintre ocupanii României, oameni care nu şi­au pierdut omenia şi pentru că ei înşişi erau prizonieri în propria ţară. Ce m­a frapat cel mai mult din aceste amintiri este faptul că prizonierii calculau anii de detenţie după cojile roşii de ouă de la Paşte, coji pe care le descopereau prin locurile pe unde erau obligaţi să muncească. Sunt relatate şi scenele în care prizonierii găseau fel de fel de posibilităţi pentru a supravieţui ( vezi scena căratului sacilor de ciment de pe vase în port, etc.), scene care sunt relatate cu o anume atitudine de om disperat şi nu de om care face neapărat o mică şme erie. O parte a memorialului acestui erou, deşi succintă, pre­ zintă momentul anunţării punerii în libertate, a neîncrederii în această şansă pentru că era cu o anume repetiţie stimulată de gar­ dieni, şi iar eliberarea efectivă. Intrarea în ţară, după eliberarea din infern, pe la Ungheni­Iaşi, a fost una dintre cele mai mari bu­ Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

“In Mititelu un prozator redutabil, un prozator care reuşeşte pe spaţii restrânse să ansambeze personaje memorabile. Dramatismul acţiunii, complexe şi aproape ermetice, se arată prin cuvinte puţine, amintind de nuvelistica lui Liviu Rebreanu, cuvinte rostite mai mereu sincopat, aproape răstite, deşi şoptit, de cele câteva personaje: Mihu, Nenea, fetiţa etc. În primul capitol (carte), sugestiv intitulat Galeria cu ciudaţi, Ion Mititelu prezintă tipologii de personaje, care de care mai ciudate, cu un profil bine conturat, personaje adesea aflate în situaţii limită. “ Pag. 23


curii pe care le­au avut aceşti oropsiţi ai soartei, reîntorşi din marele coşmar. Autorul jurnalului sugerează prin paginile scrise, cum că obsesia unei posibile reîntoarceri în infern nu l­a ocolit mult timp după întoarcerea în mijlocul familiei. Lina Codreanu prezintă aceste scene gradual, fără să intervină în notiţele bătrâ­ nului soldat, cel care abia spre sfârşitul vieţii a con­ simţit să se despartă de amintirile sale şi a aşternut, gospodăreşte, pe foile de hârtie din caiete, ceea ce parcă ar fi vrut să ia cu sine în pământ, de teamă ca acele vremuri să nu se repete şi să se răsfrângă

asupra urmaşilor lui. „Deci, după cum am arătat în acest document, spune autorul jurnalului, Pa­ naite T. Ionică, să se ţină cont un singur lucru că cele scrise de mâna mea personal nu sunt aflate sau citite din cărţi, sunt realităţi petrecute şi îndu­ rate de mine personal”. Îndurate de mine personal este întărirea celor spuse de Panaite T. Ionică, testamentar, în fi­ nalul acestui jurnal tragic. Iar autoarea cărţii, Lina Codreanu, prin mo o­ul ales din Mario Varga Llosa ne spune cum că: „...patria este un mănun i de persoane care ne populează amintirile...”. „Viaţa ca o poveste – lagărul un coşmar” se alătură şirului de cărţi care prezintă multitudinea de drame care au fost îndurate de soldaţii români, cei care din aliaţi au devenit prizonieri, se alătură prin drama personală multitudii de drame care au fort indu­ rate de oameni nevinovaţi, oameni cărora li s­a frânt destinul. Lina Codreanu reuşeşte să împli­ nească, prin această carte un act de dreptate, un act

Pag. 24

care nu se vrea nici pe departe un care justiţiar, ci doar o trecere pe răboj a nu se mai repeta suferin­ ţele îndurate de cei care le­au trăit cu atâta durere.

II. Cele trei capitole (cărţi) din volumul Parasca semnat de Ioan Mititelu, par asemănătoare cu căr­ ţile sacre, despre locuri, fapte şi întâmplări, multe dintre ele, dacă nu iar toate, legate de un stră­ ve i sat de răzeşi din Moldova de centru, sat numit Curseşti, denumire care parcă ne­ar duce cu gândul spre un ornic imens ce înregistrează, cu maximă precizie, trecerea timpului, sat din preajma Vasluiului. În fond ce înseamnă parască ar trebui să ne întrebăm? Cred, deşi nu sunt sigur, că acest cuvânt este un derivat din cuvântul parascovenie, care în­ seamnă printre altele : drăcie, drăcovenie, fleac, năzbâtie, nimic, palavră, poznă, ştrengărie. Am luat drept bună această supoziţie şi pentru faptul că în cartea lu Ioan Mititelu cele mai multe poves­ tiri par adevărate năzbâtii, pozne, palavre şi mai ales ştrengării, care îşi au obârşia în acel sat uitat de Dumnezeu, acolo unde parcă este cuibul tutu­ ror năzbâtiilor de pe lume. Galeria ciudaţilor, Un sat numit Curseşti şi Cutia cu maimuţe, compun un univers mitic, apocaliptic uneori, într­o lume în continuă prefacere, lume care se află, când în aşteptarea, când după un război, dar de fapt, mereu aşteptând un răspuns la întrebarea „Când vine primăvara?”. Când la începutul lumii, când în luptă cu modernizarea ( vezi scena cu introdu­ cerea unei linii telefonice în sat), când la sfârşitul lumii ( vezi scenele apocaliptice cu inundaţii, înză­ peziri etc.), totul se derulează în buza pădurii. Tre­ nul din zori este povestirea care, cu adevărat, arată în persoana lui Ioan Mititelu un prozator reduta­ bil, un prozator care reuşeşte pe spaţii restrânse să ansambeze personaje memorabile. Dramatismul acţiunii, complexe şi aproape ermetice, se arată prin cuvinte puţine, amintind de nuvelistica lui Liviu Rebreanu, cuvinte rostite mai mereu sinco­ pat, aproape răstite, deşi şoptit, de cele câteva per­ sonaje: Mihu, Nenea, fetiţa etc. În primul capitol (carte), sugestiv intitulat Galeria cu ciudaţi, Ion Mi­ titelu prezintă tipologii de personaje, care de care mai ciudate, cu un profil bine conturat, personaje adesea aflate în situaţii limită. Cel de­al doilea capitol al cărţii, Un sat numit Curseşti, este mai mult un elogiu adus aces­ tui sat vasluian, o descărcare sentimentală de amintirile pe care le duce în spate de ani şi ani de zile, o subtilă radiografie sentimentală a locurilor Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


şi oamenilor atât de dragi autorului. Prin acest ca­ pitol, Ion Mititelu reuşeşte să readucă, parcă din străfunduri de istorie, viaţa uni sat, cu întâmplări vesele şi triste, cu datini şi obiceiuri, cu semne de păstrare a fibrei autentice de existenţă. Prin cel de al treilea capitol, Cutia cu mai­ muţe, Ioan Mititelu ne dovedeşte că este un fin analist şi sever observator al fenomenelor istorice multipe pe care le trăieşte satul românesc, dar şi un critic acid, pregătit mereu să compare timpurile istorice între ele, cu umor şi cu detaşare. El este un bun constructor de tipologii umane, de personaje complexe, ceea ce dă un farmec aparte prozelor sale. Şarjele umoristice din fiecare piesă din acest adevărat dosar de existenţă a unui sat din podişul central al Moldovei, aflat între păduri seculare şi ultimele invenţii ale civilizaţiei, dă cititorului po­ sibilitatea unei lecturi atractive dar şi plină de în­ văţăminte.

III. Reflecţii la reflecţii este cartea cu prieteni şi despre prieteni, cartea despre cărţi, pe care proza­ torul Constantin Huşanu construieşte o cetate lite­ rară demnă de luat în seamă şi de preţuit. ”Prezentate astfel, cărţile din volumul sem­

acest volum, care este unul nu de critică literară, deși poate fi considerat și astfel, aceste reflecţii, ci de însemnări pe marginea unor lecturi, însemnări făcute de un scriitor care, atunci când citește o carte consemnează ceea ce l­a impresionat sau poate nemulţumit după lectură. Constantin Hușanu consemnează aici, cu o bună cunoaștere a fenomenului literar, cărţile semnate de confraţi Cum ar fi: Ni ita Danilov, Nicolae Turtureanu, Stelian Baboi, Constantin Clisu, Alexandru Tacu, Cezar Zugravu, Emilian Marcu și mulţi alţii, tușând într­o notă livrescă și personală, uneori aproape aforistică sensuri și înţelesuri pe care a reușit să le decodeze. Fie că este vorba de poezie, proză sau note de jurnal, cărţile se derulează pe frontul literar al lecturilor sale cu multă distincţie dar și cu o discreţie proverbială, demonstrându­ne că autorul a pătruns cu un spirit critic rafinat, în laboratorul fiecăreia dintre cărţile comentate. Con­ stantin Hușanu, el însuși un prozator de o mare forţă narativă, corosiv, adesea ironic sau autoironic a publicat printre altele cărţile: Pe fluviu în deal, Vitrina cu fantasme, Pastile contra morţii, Erotica Vol. I și II, Clubul Megasexe, Preţul vieţii ca de câine, Ademenirea,Jurnal tardiv început și fără sfârșit 2000­2006 și două romane în curs de apariţie: Facerea și Cronica de familie. Toate acestea stau alături de monografiile dedicate localităţilor Cotnari din jud. Iași și Cursești din jud. Vaslui (locul nașterii autorului), cărţi care completează truda de decenii a acestui scriitor. În paginile acestei cărţi, de fapt prozatorul Constantin Hușanu realizează, pe lângă un dialog cu cărţile și un Dialog între prieteni cum se intitu­ lează unul dintre capitolele acestei cărţi, un dialog care, imaginar, călătoresc până la Lecţie pe Ostrov prin Suburbiile municipale ale lui Emilian Marcu, cu Locomotiva Noimann a lui Ni ita Danilov, vorbind despre dictatură și securitate, teme dezbă­ tute de Cezar Zugravu. Acest Jurnal cu prieteni este motiv de reflexie a prozatorului Constantin Hușanu, reflexie care des ide drumul spre lec­ tură, drumul spre cărţile pe care într­un anume fel le recomandă cu plăcere și cu bucurie, cititorilor. Lina Codreanu, Viaţa ca o poveste, lagărul – un coșmar, Editura Axix Libri, Galaţi, 2013, 104 p. Ioan Mititelu, Parasca, Editura PIM, Iaşi, 2011, 270 p. Constantin Hușanu, Reflecţii la reflecţii, Edi­ tura PIM, Iași, 2013, 186 p. Prefaţă semnată de Ion N. Oprea. 268 p.

nat de prozatorul Constantin Hușanu, eamă ci­ titorii la ele ” afirmă Ion N. Oprea în prefaţa la Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

Pag. 25


I. NECULA

Mioara Bahna – adăstarea în imaginarul poetic contemporan Am mai avut ocazia să scriu despre hărnicia şi despre abilităţile critice arătate de Mioara Bahna, atunci când am analizat adăstarea sa în circuitul li­ terar universal, unde îşi re­ p r i m a eventua­ lele com­ plexe şi se im­ plica des­ tul de curajos, cu judecăţi de va­ loare, cu opinii şi puncte de vedere rezo­ lubile asupra unor reputaţi scrii­ tori străini, aflaţi în atenţia publică ş i ­ n t r­ o bună re­ cunoaştere internaţională. Nu sunt entuziasmat de această s imbare a registrului critic, aş fi vrut să per­ severeze în lectura marii literaturi etranjere şi să con­ tinue actul critic, credeam sincer că va umple golul resimţit din absenţa unui comparatist care să ne aşeze oglinda şi să dea ora exactă a strădaniilor noas­ tre literare. Am sperat că Mioara Bahna îşi va asuma acest rol şi va deveni comparatistul de serviciu al culturii româneşti. Şi, iar dacă speranţa nu mi s­a împlinit, ea rămâne în fiinţă şi­n active de drum lung pentru că autoarea, îmi place să cred, va reveni şi va continua să comenteze literatura ce se pritoceşte în dezmărginirile ostrovului care a consacrat­o. N­aş vrea să se înţeleagă, din aceste rânduri in­ troductive că recentul său volum Aventura lecturii. Poezie română contemporană (Editura Pim, Iaşi, 2013) nu trebuie apreciat cum trebuie, autoarea do­ vedind, prin aceasta, că poate optimiza actul critic iar atunci când circulă, cu destulă lejeritate, şi prin alte genuri ale creaţiei literare. De data aceasta, radiografiază evoluţia poeziei ro­ mâneşti contemporane şi­mi place să constat că au­ toarea nu este numai o cititoare harnică şi dăruită lecturii, dar dispune de toate abilităţile necesare de­ celării actului poetic. Volumul reuneşte cronicile di­ sipate de autoare prin diferite reviste de cultură, adună opiniile risipite cu generozitate despre confra­

Pag. 26

ţii­poeţi şi dă seama, pu­ blic, de opiniile sale asupra imaginarului liric. Crite­ riul cu care operează poeta este unul personal, dar şi consacrat printre comentatorii actului poetic. O poe­ zie valoroasă, mărturiseşte în succinta sa prefaţă, este cea în stare să se impună şi să rămână în conştiinţa cititorilor, dincolo de orice clasificări, prin întrepă­ trunderea lirismului cu ideea, într­o exprimare de­ centă, capabilă să creeze starea de catharsis, care cred că reprezintă, orice s­ar spune, indicatorul real al artei. Cum să n­o creditez ca pe o conştiinţă in nuce, când operează cu un criteriu aşa de promiţător? Ceea ce trebuie subliniat cu prioritate în aceste sumare comentarii marginale este aptitudinea autoa­ rei de a desprinde esenţa actului poetic şi de a detaşa însuşirea fundamentală care caracterizează demersul unui poet. Poezia lui Radu Cârneci, bunăoară, îmbi­ nând credinţe străve i ale căror urme sunt atestate în mitologia generală sau în cea biblică, îl ipostaziază pe autor ca excelent făuritor de sonete şi ca un con­ structor al monografiei iubirii, în cea a lui Leo But­ naru, poetul îşi manifestă mândria de a aparţine unui popor şi unei ţări, care i­au dat ţării pe Brâncuşi, pe Brauner, pe Tristan Tzara, dar de care, în acelaşi timp, se simte departe, prin cea a lui Paul Aretzu. pentru auror, filonul credinţei se suprapune până la identi­ ficarea propriei meniri de a zămisli, concomitent, gândul înalt şi frumos, şi tot aşa, găseşte caracteris­ tica identitară fiecărui poet, ajuns pe masa sa de lec­ tură. Cartea Mioarei Bahna reuneşte treizeci şi şapte de cronici şi comentarii la volumele lecturate, dar, de fapt, recompune o microistorie a poeziei româneşti contemporane. În orice caz, viitoarele istorii ale evo­ luţiei poeziei româneşti vor conţine, cu siguranţă, şi reflecţiile Mioarei Bahna – totdeauna stenice, pline de substanţă şi obiective. Opiniile sale despre poezia lui Ion Cocora, Daniel Corbu, Simona Grazia Dima, Florin Do ia, Eugen Evu, Ovidiu Genaru, Gheorghe Grigurcu, Ion Lazu, Emilian Marcu, Victoria Milescu, Ştefania Oproescu, Florentin Popescu, Nicolae Prelipceanu, Cassian Maria Spiridon, Liviu Ioan Stoiciu, Victor Sterom, George Vulturescu, Horia Zilieru şi alţii, rânduiţi în ordine alfabetică, se vor sedimenta, bănuiesc, într­o bibliografie, de asemnea stenică, din care se vor în­ trupa viitoarele construcţii ale devenirii fenomenului poetic românesc. Mioara Bahna nu face istorie lite­ rară, dar contribuie la vitaminizarea patului germi­ nativ atât de necesar viitorilor istorici Aveam un regret că autoarea şi­a trădat prima abi­ litate, aceea de a sta cu pupila des isă la ceea ce se procesează în literatura mapamondică. Constat însă că, lecturându­i comentariile poetice, mi­a trecut. E la fel de necesară, de oportună şi bine venită şi în ca­ drul circumscris de zbaterile noastre endemice. Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


Adrian BOTEZ

APOGEU ESTETICO-EXISTENŢIAL, PRIN PSEUDO- ANECDOTISM: PreSimţiri şi Post-Simţiri – alte poeme cu poeme (cu ilustraţii fotografice diverse), de FLORENTIN SMARANDACHE

A

vem în faţă o nouă carte a lui FLORENTIN SMARAN­ DACHE (nu ştim a câta – după câte ne amintim, trebuie să tot fi scris, până acum, în jur de 80 de cărţi de litera­ tură, în limbile: română, franceză şi engleză; unele dintre ele au fost traduse în ineză, rusă, arabă, spaniolă, portugheză, sârbo­croată etc.): PreSimţiri şi Post­Simţiri – alte poeme cu poeme (cu ilustraţii fotografice diverse), Societatea Cultural­Şti­ inţifică Ad­Sumus, Editura Duranʹs, 2013. Iată ce scrie preşedintele­fondator al Academiei Daco­Ro­ mâne, dl Geo Stroe, despre cel care semnează această nouă apa­ riţie, într­un articol apărut în revista Art­Emis: “Academia DacoRomână din Bucureşti, România, l­a no­ minalizat pe scriitorul avangardist trilingv (română­franceză­en­ gleză) Florentin Smaranda e pentru Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 2011. Niciun scriitor trilingv nu a primit Pre­ miul Nobel până în prezent. (…)Are o operă vastă şi a abordat toate genurile literare: poezie, proză, teatru, eseuri, traduceri. El reflectă foarte bine globalismul actual ca scriitor deoarece a trăit şi a vizitat 40 de ţări, şi­a scris memoriile de călătorie şi jurnalul şi a creat în mai multe stiluri şi despre multe subiecte datorită fun­ dalului său multicultural şi cunoştinţelor enciclopedice în multe domenii. Este şi un poliglot. Corespunde Testamentului lui Albert Nobel referitor la ʺcel mai mare beneficiu făcut umanităţiiʺ, de­ oarece paradoxismul, mişcarea literară pe care a iniţiat­o, este acum folosită ­ prin Teoria Raţionamentului Paradoxist şi Plauzi­ bil Dezert­Smaranda e (abreviată DSmT) ­ în medicină, ciberne­ tică, cercetarea aerospaţială, robotică, logică, filosofie, transdisciplinaritate (interconectând literatura şi ştiinţa, pavând drumul spre noi dezvoltări în literatură). Paradoxismul este prima avangardă literară din lume cu aplicaţii practice în ştiinţă. De ase­ menea, este multitalentat şi, prin înaltele şi variatele sale experi­ mente literare avangardiste, a realizat o operă remarcabilă într­o direcţie ideală, în conformitate cu Testamentul lui Alfred Nobel, în beneficiul umanităţii. Ca scriitor complet, a scris şi a publicat: poezie, dramă, romane, povestiri, eseuri, jurnale, dar şi articole lingvistice, manuale de matematică şi lucrări de cercetare, pro­ grame de calculator, filosofie şi traduceri (din franceză, engleză, spaniolă, portugheză şi italiană în română), filatelist. El însuşi şi­ a tradus unele cărţi din română în franceză şi engleză. În domeniul umanist, el este tatăl „paradoxismuluiʺ în li­ teratură, mişcare de avangardă movement, bazată pe folosirea ex­ cesivă a antitezelor, oximoroanelor, contradicţiilor, paradoxurilor în creaţii, pornit de el în 1980 în România, ca protest antidictato­ rial. A publicat cinci (n.n.: de fapt, s­au cam făcut NOUĂ, între timp!) Antologii Paradoxiste Internaţionale, la care au contribuit sute de scriitori din întreaga lume (h p://fs.gallup.unm.edu//a/Pa­ radoxism.htm). În tiparul sau în legătură cu paradoxismul el a in­ trodus: Noi tipuri de poezie cu formă fixă, precum: Distihul Paradoxist, Distihul Tautologic, Distihul Dualist, Terţianul Para­ Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

“Cu drept cuvânt, atât omul, cât şi artistul FLORENTIN SMARANDACHE trebuie apreciat, cu deosebit respect, nu doar pentru calităţile, estetice ori ştiinţifice, ale operei domniei sale, ci, poate, în primul rând şi înainte de toate, pentru curajul său atitudinal şi pentru caracterul său, pentru verticalitatea morală, pe care le impregnează, în orice lucrare a Duhului său. Domnia sa pare a fi modelar nu doar prin paradoxismul ctitorit, ori prin teoriile sale (matematice, fizice, informaţionale), extrem de interesante şi incitante, deschizătoare de surprinzătoare perspective ...“ Pag. 27


doxist, Terţianul Tautologic, Catrenul Paradoxist, Catrenul Tautologic, Poemul Fractal, Non­Poemele (1990) şi alte experimente poetice avangardiste dincolo de limitele poeziei”. …Cu drept cuvânt, atât omul, cât şi artistul FLORENTIN SMARANDACHE trebuie apreciat, cu deosebit respect, nu doar pentru calităţile, este­ tice ori ştiinţifice, ale operei domniei sale, ci, poate, în primul rând şi înainte de toate, pentru curajul său atitudinal şi pentru caracterul său, pentru ver­ ticalitatea morală, pe care le impregnează, în orice lucrare a Duhului său. Domnia sa pare a fi mode­ lar nu doar prin paradoxismul ctitorit, ori prin teo­ riile sale (matematice, fizice, informaţionale), extrem de interesante şi incitante, des izătoare de surprinzătoare perspective cognitiv­umane – ci este modelar, fără doar şi poate, pentru Duhul ro­ mânesc, în genere, căruia îi indică punctele cardi­ nale uitate, de o bună bucată de vreme (mai mult de jumătate de veac…!): demnitate, onoare, sete de Adevăr şi putere de caracter, muncă/lucrare te­ nace şi fără de răgaz, pentru a apăra acest Adevăr. Noi credem şi susţinem că noul său volum (demonstrând, din plin, efectul înviorător al duşu­ lui de gheaţă şi lumină, proaspăt ideatic, pe care îl administrează lumii aşa­zis moderne – de fapt, aprig degenerate! ­ paradoxismul), format din poezie sapienţial­aforistică şi o concizională anec­ dotică de tip paradoxistic (aparent, sub forma unor poeme într­un vers, situate în zona nu doar formal, ci şi semantic, a “poemelor tehnice”, care, adică, respectă ceea ce FLORENTIN SMARANDACHE şi­a autoimpus, “legislativ”, din punct de vedere formalo­conţinutistic! ­ grupate câte unu­două, până la grupuri de cinci­şase­şapte­opt versete – care, însă, citite a doua oară/de mai multe ori, de­ monstrează că au fost create spre a ilustra poemul scurt, despre care făcea vorbire romanticul genia­ loid american Edgar Allan Poe ­ cel care, prin lu­ crările sale “Filosofia ceaţiei poetice” şi “Principiul poetic”, a ctitorit, sau, măcar, înnoit, atât teoria li­ terară, cât şi legile poeticii!), izvorăşte tocmai din această dorinţă de re­amintire (către umanitate şi către poporul din care se trage autorul), a legilor morale, a principiilor de cosmică anvergură, ale creaţiei umano­divine. Aşa cum Urmuz/Demetru Demetrescu­ Buzău lasă să se reverse, dincolo de anecdoticul, de teratologicul grotesc şi de absurdul cosmic, ca­ taractele semantice ale unor arhei atitudinali şi simboluri ale mişcării secrete a Duhului uman – tot aşa şi FLORENTIN SMARANDACHE ten­ tează, dincolo de aparenţe, să în ege un univers coerent al existenţei şi făptuirii esenţial­umane. Pentru a mări puterea de convingere asu­

Pag. 28

pra autenticităţii demersului scripturistic şi a trăirii vitalisto­poetice, autorul foloseşte tipul de literă SEGOE SCRIPT, prin care se sugestionează asupra scrisului de mână. MÂNA FĂPTUITOARE­ÎN­ FĂPTUITOARE, DEMIURGICĂ. Este clar că anec­ doticul mas ează, de fapt, o vastă concepţie de viaţă, teribile dubii existenţialisto­expresioniste... Autorul, de fapt, se deconspirase, oarecum, încă dintru început, printr­un fel de PREFA Ă, la SCRIPTUM FURTIVUM (scriere ascunsă), aparţi­ nând scriitorului şi jurnalistului OCTAVIAN BLAGA: Poemele cu poeme sunt compoziţii de versuri independente (poeme într­un vers), DAR O LEGĂTURĂ SUBTILĂ, ÎNTRE VERSURI, TRANSCENDE. Titluri de astfel de poeme scurte şi de poeme (172 la număr) într­un vers (care disimu­ lează, atât prin utilizarea anecoticii concizional­pa­ radoxiste, cât şi prin utilizarea punctului aşa­zis final ­ continuitatea ideatică şi de imagine, ale poe­ mului scurt!), precum: Raze curate (Un pictor res­ taurator de anti ităţi modern./Desenând raze curate de paradis), Unghi de umilinţă (Soarele se aprindea la faţă/Linia de tragere cu arma nu era trasă./Doar unghiul de umilinţă a rămas acelaşi.), Minciuni (Mă vorbise de rău cineva cu nişte min­ ciuni./Este cineva la care nici nu gândeşte, mi­a spus./Şi­atuci am început să mă gândesc la cine nu m­aş gândi./Eram într­un fil foarte bulgar.), Dra­ goste ratată (Iubeam o damă şi un câine./Pe mine mă iubea doar câinele.), Nesimţire (Bună ziua, scaunule!/Pe Ion îl eamă Vasile, iar pe scaun Ma­ rian./Îmi venea să­i trag o palmă pe faţa de masă.) Program (Sângele e întemniţat în trupul de carne. /Curgând la deal şi la vale într­o savantă neştire.), Absurdum est (Raţă trăindă pe nori. /Sună cîinele. /Oameni în statui. /Aşa ne trăim absurdul nimic­ niciei în present.), Istorie (Unii sunt scrişi cu litere de­o ş ioapă. /Alţii, cu litere care ş ioapătă.), Concluzie (Nicăieri nu­i dreptate. /Iar porcul glod găseşte oriunde.) etc. etc. – sunt semne ale unor experimentări îndelungi întru existenţa umană, dimpreună cu aceste instrumente, numite viaţă şi moarte, lume cosmică (micro­ şi macro­…), dra­ goste, sentiment al iminenţei sacralităţii…FRU­ MOS ­ Frumos pereceput, la limita existenţialului, între existenţial, ca impersonalitate divin­sapien­ ţială şi…inevitabil: estetic! Da, este cea mai ferme­ cătoare carte, pe care noi am citit­o, dintre toate cele 75 ori 80, de până acum, ale lui FLORENTIN SMARANDACHE! Imaginile foto (care pot avea şi misiunea, tacită, de a împărţi textul în douăzeci şi una de părţi difuze), confirmă, sprijină şi augmentează in­ tenţiile (tensionatoare, în registre paralele: cosmic­ Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


divinul dublează semantic umano­divinul) textu­ lui: ceruri încărcate de nori, fulegere şi trăsnete (su­ gerându­se că singura relaţie cu Omul, menţinută/întreţinută de divinitate, este una de ex­ presie luminică a mâniei, una imperial­celestă şi dominată de aspectul iahwico­veterotestamentar al divinităţii). Dar nu lipsesc, imagistic, amurgurile senectuţii sapienţiale şi nopţile enigmei existen­ ţiale – prin care finalul de carte este înseninat, în­ demnat spre liniştire, e ilibru spiritual şi reflecţie. Ba iar, prin imaginea Porumbelului Alb – se mar ează şansa împăcării de/cu sine a omului existenţialist­deze ilibrat de propriile viziuni, ab­ surd şi aparent ireconciliabile logic, asupra lumii şi fiinţării în lume. Iar finalul cărţii aparţine spe­ ranţei pandorice (de victorie asupra neantului şi/sau auto­aneantizării semantice): un poem, DOR, este dublato­confirmat semantic, prin imagi­ nea unui câmp al belşugului (formal, dar şi resu­ recţionat din străfunduri!) şi al tensiunii strict umano­divine a dorului (care va rămâne, “precum în cer, aşa şi pre pământ”, singura imperialitate va­ labilă, semantic şi atitudinal, pentru fătura şi făp­ tuirea umano­divină): i­ai uitat ipul pe roza floare. /De când nu mai vii, nu mai sunt. /Braţele le­am pierdut pe lângă trup. /Am ieşit din mine prin simţuri afară. /Durerea este o vietate. /Plânge pe clape dorul. /De când nu mai eşti, nu mai vin. Chipul de pe “roza­floare” devine singurul reper atitudinal al fiinţei sensibile şi dinamico­spirituale a omului. Aşa cum “roza­floare” este expresia pe­ renităţii şi ciclicităţii existenţiale, aşa şi dinamica făptuitor­umană va deveni expresie a perenităţii – pierderea, durerea şi ne­venirea vor fi, mereu şi ci­ clic, urmate de aflare/re­găsire, înseninare şi re­ve­ nire ontic­graalică. Existenţa, ca suferinţă (Suferinţă : Plângi cu lacrimi de ceară. /Îţi fotografiez durerea. /Nu există moartea, ci timpul care se opreşte./Ca­ntr­o în i­ soare.), îmbătrânire/senectute (Îmbătrânire : Ceata brazilor aleargă după mine. /Prin giulgiurile iernii. /Mă doare material această zăpadă. – sau: Senec­ tute : Marea e un munte albastru. /Îi întorc valurile, filă cu filă. În barba mea creşte timpul. /Tot mai albas­ tru. /Iarna cade deasupra zăpezii.) şi nefericire, sau iar ca avertismente funeste, sau ale neantului (Nefericire: Ploaia înflorea străzile mele. /Pe alt cer, poate râdea soarele. /Mereu pe meridianul tristeţii. /De ce atâtea nopţi în viaţă? ­ sau Fluturii morţii : Un strigăt cu pietre azvârlind din gură. /Apoi, alt strigăt, muiat în linişte. – ori iar: Neant : Un om care­a ieşit din el. /Cu o ii burduşiţi în somn. /Se izbeşte de gol.), “greutatea timpului” (Greutatea timpului: Sufletul uscat al focului. /Neîntruparea Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

în cuvinte. /Ziuă vie. /Atât de greu cântăreşte tim­ pul.), inflaţia stării de noapte, armonizată simfonic ori, mai des, infernalizată, prin gonflarea timpului în anotimpuri (Anotimpuri /Cîmpuri răscolite de plug, timpuri răscolite de bombe. /Grâul îşi potri­ veşte ipul în cămaşa ţăranului. /Vieţi întinse­n ţărână. /Trăind ca­n plângerile unei cepe culese toamna târziu. /Materia sângerează în albul vin de iarnă. /Noaptea nu există /Nu există noapte fără mine. /Aşa cum ipul este masca sufletului. /Şi fluviul moare în ocean. /Nu există noapte fără tine.), în vieţile noastre – sunt aspecte posibil de ameliorat şi convins, prin magia ploii şi, consecu­ tiv, a înfloririi Duhului, să se auto­exorcizeze se­ mantic şi să efectueze transfigurarea/transcenderea, implicit iar stării de nefericire (care este una tranzitorie, iar nu defi­ nitivă!), întru ploaia resurecţională şi către solari­ tatea reiteratoare de cicluri existenţiale: Ploaia înflorea străzile mele. /Pe alt cer, poate râdea soa­ rele.. Suferinţa prin timpul­istorie, îmbătrânirea şi reificarea în­cerată a existenţei umano­divine, pre­ cum şi somnul Duhului, cel născător de monştri şi de neant nu sunt şi nu pot fi stări definitive ale fi­ inţei/fiinţării, ci etape spre/întru re­iniţierea întru

Eternitatea Divină a stării de Grădină a Existenţia­ lităţii Reale a Fiinţei/Fiinţării Umano­Divine. Stă­ rile tranzitorii pot fi rezolvate, amiabil şi cu translări în registrul eliberării sinelui­floare­înflo­ ritoare, spre eternitatea­Grădină. Iată dovada tex­ tual­contextuală: Eternitate ­ Floarea ţine­n ea parfumul./ Ca­ntr­o în isoare.). Cum este posibilă rezolvarea tensiunii existenţiale? Simplu: 1­prin re­ nunţarea la starea definitorie a condiţiei umano­ animalice, de egoism­egotism (un fel de autoreflexie deformatoare şi, deci, alienantă şi, în cele din urmă, aneantizatoare): Egoism ­ Ascult strigătul culorilor aprinse. /Trăiesc într­o peşteră rece cu dinţi de stalactite. /Nu cred decât în mine. /Cine să­mi spună dacă mă exist? ­ 2­ prin ZBOR

Pag. 29


întru TRANSCENDERE, VÂNT ÎNTRU LOGOS­ CUVÂNT (Zbor: Luna clipeşte din o iul pe ju­ mătate în is./Împrumut de la ziuă câteva dimineţi. /Zbor pe brazda de ape a vântului.), 3­ prin abandonarea singurătăţii egotiste, prin care se refuză cuvintelor potenţialitatea demiurgică origi­ nară, ioanică, paradisiacă, întru Logos­ul Neafectat de Cădere (Cuvinte mutilate : Gânduri torturate în necântecul singurătăţii. /Sângele se cântă pe câm­ pia de suflet. /Mutilez cuvinte în fauna versurilor.) ­ singurătatea ca stare de înstrăinare şi falsificare semantic­existenţială, de sterilitate semantică ­ şi adoptarea stării pozitiv­creative, demiurgice şi au­ todemiurgice, prin ARTĂ, “ogorind”, Poetul pre­ cum ţăranii (care “şterg urmele” Căderii, ale Sterilizării prin Luciferizarea cu Interogaţii Inutile şi Inutilizabile, care “nimicesc pământul”, restau­ rând celestul în terestru! ­ Ogorind: ărani, la munca câmpului. /Ştergând urmele. /Nimicind pă­ mântul. /Ca­ntr­o dragoste nedesluşită. /Ca­ntr­o sărbătoare de Crăciun. /În urma lor, cresc brazi cu globu­leţe şi betele direct din pământ. ), Lumea Cuvintelor/Logos Întemeietor/Reîntemeietor, Cu­ vintele Fecunde, Cuvintele Mustind de ROD, Cu­ vintele care nu neagă moartea­putrefacţia, pentru că Moartea­Putrefacţia semnifică nu doar sfârşit de ciclu, ci Început Proaspăt şi Înalt, ci translucidiza­ rea/trancenderea/Revelarea Eternităţii în Efemeri­ tate (Efemerism Citesc lumina. /Forând în strat de vremi. /Mă dizolv în juru­mi. /O nouă naştere îţi cer.) şi reiterarea Stării de Viaţă­Ciclicitate Infinită a Vieţii, mustind de Eternitate (abundă, în textul cărţii, ARTELE POETICE!): dinspre “carierea dru­ mului întru Logos” (Autopoem Stol de zile fâl­ fâind vioi, /Drumuri cariate de noroi.), spre Artă poetică: Versurile, coloane infinite de grai. /Să scu­ tur fructele din poeme, până n­au să putrezească. Speranţa Pandorică mar ează sfârşitul nopţii existenţiale, nemaicultivând starea de răz­ boi/ războire cu sinele mistic (Linişte tulbure : În pasărea aceasta se află un zbor. /Desenând liniştea. /Dar oamenii trag cu tunurile în pace. Plăcerea mâ­ niei, războiul. /În pasărea aceea se afla un zbor.), sau pe cea de singurătate alienantă… ­ nu, ci: Am în is noaptea într­o floare cu eia speranţelor, Pandoră ! – …ci cultivând starea binecuvântată de MUGURI BUCUROŞI (Muguri bucuroşi : Porni cu râs de muguri copţi. /Primi sărutul de spumă al sân­gelui. /Ne­am îngropat atâţia ani în glie. /Pen­ tru a cunoaşte bucuria înmu­guririi.), precum şi pe aceea originară, de Stare­de­Dragoste/Soi­de­ ZBOR­prin­Femeie: Un soi de zbor : Să iubeşti fe­ meile ! /E ca un cadou împa etat în sur­prize. /Dragostea, un soi de zbor pe cerul unei inimi nes­

Pag. 30

fârşite. /Soarele tăbăceşte bolta. …Omul care munceşte, în debutul cărţii, există sub dublu regim: al norilor celeşti, gata să se dezlănţuie terifiant, dar, pandant, şi al copacilor/copacului tereştri/terestru, înfloriţi/înflo­ rit şi luminaţi/luminat. Raiul/Grădina Raiului este posibil de recuperat/restaurat. Omul, oricum, îşi vede de treaba lui, munca şi concentrarea spiri­ tuală devin expresie naturală şi spiritual­atitudi­ nală: resurecţia Omului, prin rodul muncii spiritualizate/concentrate, ca pandant al mâniei ce­ leste, deviant spre tiranie/tiranizare existenţială. Învingătorul este Poetul Învins ARTISTIC (în speţă, FLORENTIN SMARANDACHE!), cel care, înfrângând potenţialul declarat al Morţii, prin asimilarea organică a EK­STASIS­ului, transcende starea de Învins Existenţial, în aceea de Existenţă Revelat­Eternă/Hristică, de Revelare a Adevărului­ ca­Stare­Divină, Resurecţional­Hristică, NEOTES­ TAMENTARĂ, de Restaurare/Reaflare a Stării de GRĂDINĂ: Învinsul O i ascunşi. Şi­a ieşit din el. /Pentru că trebuia să învingă înfrângerea. Trebuia să înfrângă gloria adevărului. Iată cum, din pseudo­anecdotism, răsare (la modul soteriologic) Mântuirea, ca Apogeu al Stării de Trezire/Revelare­a­Adevărului­Fiinţei/Stării­de­ Graţie­a­Fiinţării­Umano­Divine! ­ …asta, dacă ai Har Poetic, Har al GRĂDINII! Iar FLORENTIN SMARANDACHE are din plin, să dea şi la alţii. Şi asta, în ciuda…”criticilor mei” (ipotetici, dar…”demonstrând întru demons­ traţie”, la modul strict ludic, steril şi marionetis­ tico­“păpuşar”! – cam aşa : Criticilor mei (ipoteză) Sună clopoţelul, drăgăşelul!/Parcurg drumul de la sala de clasă la sala de masă. /În isă, împinsă. /Bat la uşă,/des ide o păpuşă. ­ şi/sau: Criticilor mei (demonstraţie) : Dacă vreun critic prea zelos se leagă de asta, şi­i hotărât ca în cele din urmă o să ia un pendul şi o să măsoare adevăratul răstimp de când sună clopoţelul şi până în clipa când se aude bătaia în uşă, iar apoi, aflând că aceasta ţi­ nuse doar două minute, treisprezece secunde şi trei cincimi, se va apuca atunci să mă înjure pentru o atare încălcare a unităţii de vers.), a duhurilor cârtitoare ale lumii terestre. Şi, fireşte, întru Sacra/Autosacrificatoarea Abluţie Luminoasă şi întru Smerirea­cea­Adevărată, întru Arheul Abso­ lut al Duhului Valah ­ EMINESCU! (cf. Pericol de naştere: Poemele se dau acum jos din carte. /Lo­ cuiesc în poemele acestea la o sută de ani versuri depărtare de Eminescu. /Cartea aceasta, desigur, a mai fost scrisă o dată. /Cu acelaşi negru de sub un­ ghie împrumutat de la viaţă. /Eminescule, mă duc să mă spăl. Aşteaptă­mă, rogu­te ! ). Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


Bogdan ULMU

FRICA (Completări la) Dicţionarul Caragiale

V

esela lume (lume­lume! lume­nelume! lume pe dos!) a Caragialiei, cum s­a mai obser vat, are o spaimă de tot ce mişcă­n jurul ei: de oa­ meni, obiecte (căci şi lucrurile prind viaţă, nu­i aşa?!), fenomene naturale, dezastre social­politice etc. Re­ plica ei emblematică ar putea fi, desigur, acea „Fireşte că mi­e frică!” – aruncată de Girimea, Miţei, într­unul dintre rarele sale accese de sinceritate. Nu­i deloc de neglijat amănuntul : unul din campionii minciunilor pieselor de care ne ocupăm (titlu disputat şi de Pris­ tanda sau Iorda e), spune adevărul exact cînd ni­ meni nu i­o cerea : cu spaima nu­i de joacă! Dar cui NU îi e frică­n comedii?! Lui Titircă îi e teamă că­şi pierde onoarea de familist şi nici n­ apucă să­l ia de gît pe bagabont şi să afle doar atît: ce po eşte?; lui Chiriac, că Veta cade pe panta hedonis­ mului de Union; Vetei – că tejghetarul (fie şi din gre­ şeală) se împuşcă; Ziţei­de „şicul” lui ircădău şi de viitorul marital incert; Leonidei – de nevăzuta, dar mereu simţita reacţiune; lui Farfuridi (plus apendi­ celui său cinetic, Brânzovenescu) de iminenta tră­ dare; Zoe trăieşte cu spaima dezonoarei ; Mangafalei îi e ”frică de­o nenorocire”; lui Rică – de apucăturile mitocanilor; Miţa­de a traducerii­n amor; Didina se fereşte de compromitere şi dat pe la gazete; lui Spiri­ don îi e teamă de Sf.Neculai cel nocturn; Ghiţă poli­ ţaiul are şi el unele temeri , căci frivola Zoe, în loc să­l protejeze, po im!, se găseşte să­i numere steagurile! …Cetăţeanul turmentat trăieşte, în starea lui cutu­ miar alcoolică, cu îngrijorarea aberantă că nu va afla la timp cu cine votează; pentru cîteva secunde, şi Dandana e se teme de vreun balotaj!; Catindatului– i e teamă de palma grea a lui nenea Iancu,bogasierul; în actul doi din D­ale…toţi trăiesc cu spaima de­a putea fi recunoscuţi; iar episodica Sa a se temea să nu fi păţitără boierii ceva! Nici măcar Ipistatul – sigur pe cîştigătorul loteriei!­ nu are la­ndemînă , în­ totdeauna, participanţi ! Dar însuşi creatorul acestei lumi anxioase avea cunoscutele (deja) aprehensiuni : focul, moli­ mele, microbii perfid ascunşi în batiste, înălţimile ,”ceasul rău!”, ghinionul ineluctabil…îi era frică de SINGURĂTATE! (ceea ce, zice şi Cioculescu, justifică exagerata sa sociabilitate ). Tot Şerban Cioculescu (autorul Caragialianei) lansează sintagma „triunghi al marilor nevropaţi ” (referindu­se la Leiba Zibal, Stavra e şi Anghela­ e). Dar să fie singurul? În comedii,nu ar exista cumva unul simetric – Crăcănel, Zoe, Leonida? Pol­ tronul nu ucide din ”puterea” fricii ? (cum atît de exact spune ILC).”Ce frică!Ce tortură!”­exclamă şi Zoe, epuizată de încordare. E mereu prezentă, ca per­ sonaj, starea din titlul fişei noastre : în Momente mai există teama de suprimări…de iarnă…de şef…de po­ Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

liţie…de în iderea berăriei…peste tot, frica de NI­ MICUL care MIŞCĂ! De auzitul NEAUZIBILULUI! De zaveră! Zampara­ gii. Bagabonţi. Be­ eri. Există şi o aprehansiune AN­ TICIPATIVĂ(1. E spaima de­a nu fi

prezent la datorie, iar cînd slujba nu îţi e retribuită (vezi Catindatul, această „victimă a datoriei” avant­ la­let tre). De frică te poţi sinucide (Anghela e), vrei să­ţi tai venele cu briciul (Miţa Baston) , torturezi (ca­ n Făclia de Paşti), te baricadezi în casă punînd mobi­ lele­n uşă, ori…ascunzîndu­te­n dulap (ca­n Conu… ), te rogi Sfîntului Andrei precizînd că şi tu eşti român (Rică), ucizi fără să vrei (1 Aprilie), leşini, în­ izi o ii (2… Anxietată (poate şi anxietantă!) lume! Starea cu pricina îi face pe eroi să se com­ porte, suspect de des, misterios. Termenul, pentru cine are răbdare să sublinieze parantezele comediilor, îi era tare drag lui Caragiale! E folosit cînd e vorba de Efimiţa (în scena V :”mişcată, cu tonul misterios”), de Zoe (tot scena V:” ieşind din dreapta, misterios”), de Brânzovenescu (sc.VI: ”intrînd misterios din fund”)…Nu altfel pleacă Pristanda din cabinetul pri­ marului, la întrunirea din actul III…astfel vorbeşte Zaharia cu Ghiţă în acelaşi act (finalul scenei II) ş.a.m.d.Toţi sunt comic de nevricoşi. Şi din curiozi­ tate, intră la o idee. Fandacsia e gata. Se ajunge­n ipohondrie. După care,”fireşte, şi nimica mişcă!”… Dacă s­a spus despre Caragiale că ar fi, sado­ venian, locul în care nu s­a întîmplat nimic, ei bine, mult mai potrivită ni se pare perifraza locul în care şi nimica mişcă. Şi­atunci, cum să nu te­apuce frica!… ______________________________________________ 1) M.Iorgulescu, Eseu despre lumea lui Caragiale, 1988, p.66 2) Cum a coborît nenea Iancu de la lacul Sf.Ana? Numai cu o ii legaţi, ca un Lear parodic, să nu poată vedea cît de sus ajunsese! (mărturiseşte fiica sa în revista Apostrof, nr.7­8­9/1992).

Pag. 31


Daniel CORBU

şi căutătorii Graalului şi cerşetorul cu priviri cenuşii. Iar neofuturiştii bizantini îţi vor arăta aterizare lentă pe calul troian, pe statui sau în o ii eroilor naţionali în cămările spiritului pe cicatricea infantei şi în lapsusurile memoriei pe papilele gustative dându­ţi gustul de antica­ riat în gură pe când seniorial mai asculţi adierea sângelui prin vena cavă ca trecerea unui râu printre stânci.

ZIUA ÎN CARE PRIMEAM O SCRISOARE DE LA ODYSSEAS ELYTIS

MANUALUL BUNULUI SINGURATIC Încă te ştie gura mea sărutând lame subţiri încă te ştiu mâinile plânsul fără motiv vai mie rătăcitor prin oglinzi firmiturile cântecului au amuţit şi­i atâta linişte de parcă­aş fi murit în mai multe trupuri de­ odată. Cândva stam printre împuşcăturile râsului sfidam de departe desfrunzitele ore acum tot mai spăşit înaintez de teamă să nu trăiesc altcuiva viitorul. Încă te ştie gura mea sărutând lame subţiri încă te ştiu mâinile plânsul fără motiv pe străzi amurgite cineva proclamă totemul iubirii întoarcerea la cărţile care ne­nving cuvintele trec obosite ca spălătoresele seara îngerii dorm prietenii îmbătrânesc în fotografii Manualul bunului singuratic lâncezeşte­n odăi.

COLBUL Dar vorba lui Brodski: cât la sută este viu omul când e viu şi cât la sută mort când e mort? El nu cunoaşte teoria inviolabilităţii când intră în case în haine în gânduri şi­n bisericile Domnului. Pe poet de­l calci pe bătătură va spune: „Toate­s praf, lumea­i cum este“ şi „În zadar în colbul şcolii…“ Treci pe marile străzi oricine­ţi va vorbi despre el

Pag. 32

Peste pagini se aşeza lumina tremurândă clopote mari îşi amestecau limbile murmuram cântece pentru cel ascuns în cearcă­ nele cântecului. Venea Moartea cerea tinereţii iertare şi trecea mai departe moartea de culoarea străzii Max Jacob moartea ca o seară subţire perfectă ca râsul femeii iubite. Intram tot mai des în cinematografele lui Iisus la întoarcere povesteam de­o apă neagră „O, DIEU, PURIFIER NOS COEURS!” O, Dieu! Citeam greaţa de Sartre şi ore franceze de Ion Pop şi sfârşitul războiului lumii de Llossa Între timp multă trăcăneală cu de­alde Dante, Emily Dikinson, Gregory Corso, Jorge Lezama Lima, Tudor Gheorghe şi Noica puşi laolaltă în amintire. În ziua când primeam o scrisoare de la Odysseas Elytis peste pagini se aşeza lumina tremurândă clopote mari îşi amestecau limbile ieşeam în stradă (O, FEMEILE CU TRUPUL SFĂRÂMICIOS CA TUTUNUL!) printre suferinzii de ementropie obosit de drumurile din palmă îmi puneam sufletul cu faţa la zid nebun după libertatea ascunsă în lucruri. Chiar şi aceste rânduri târzii şi amestecate cu roua unei dimineţi de septembrie mi se par o goană după libertatea pe care ţi­o dă singurătatea în faţa căreia şi nefericirea­i o scuză. Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


Adina HUIBAN

Tu, întunericul Tu, întunericul Căruia i s­a făcut dreptate; Ca pe o ferigă Ai atârnat lumea De poartă. Într­un cerc Ai adormit Când pământul era prea mic În sinea întinderilor tale. Tu, întunericul Care nu a încăput în oglindă Stăteai între zalele tale Ca într­o pedeapsă A zborului. Într­un pătrat Ai o at Când versanţii de brazi Din coastele tale s­au înălţat.

Ca pe un suflet Ca pe un suflet Mi­am în is ro ia Cu romburi adevărate Culese din primăvara Răsărită în şoaptă. Ca pe un suflet Mi­am în is colierul Cu drumuri furate Dintr­un relief mai ve i Alungat de tâmplele mele. Ca pe un suflet Mi­am adunat genun ii Din depărtarea cufundată În floarea ce mă înconjoară Ca să nu uite Spre ce să privească În timp ce se roagă.

Cine adoarme Cine adoarme Pe cerbul plin de pădure Risipeşte cântecul de a curge Al plânsului care se pierde În drumul care ne suie.

Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

De teamă L­am strâns în pumn Ca pe o formă geometrică Fără dimensiune Pe când s­a adăpostit Fără voie În lume. Cine adoarme Pe cerbul plin de pădure Pe clopot, pe stea, pe niciunde Priveşte liniştea rânduită Ca să îl cuprindă răcoarea Ce nu s­a văzut În oglindă.

Aproape de noapte Aproape de noapte Mă simt înaripată şi vegetală Într­o oră la care Sosesc pe neaşteptate Ca o ro ie de gală Iar mai apoi trenul de seară. Aproape de mare şi vorbele tale Mă simt grăbită şi adunată Într­un mănun i de ape, deseori.

Pag. 33


Eugen EVU

Spiralata cărare Mulţumesc la poarta raiului ie, cu a traiului sămânţos nebunie : ce a fost să mai fie.

Plânsul mieilor

Invocaţie nocturnă Nu te mai zbate suflet al meu zbaterea însăşi e dumnezeu. Repaos nu este în curcubeu Nu te mai zbate ­ El nealmeu. Cine din noapte Călătorind ? Calea de Lapte Lumina­gând ? Moare­ntrebarea Când naşte Fiu Tânguie Marea ­n tot ce e viu Geamăna moarte Naşte mereu Nu te mai zbate Eu nealmeu.

Gratitudine Împărţit am fost dăruit pradă Multiplei feminităţi doritoare Trei mi­au tăiat prin cunoaştere naştere

Pag. 34

În pastoralia în pastoralia! Acolo unde cele dintâi sanctuare Au ajuns reptiliene cuibare Acolo am auzit plânsul mieilor Plânsul de primăvară, Al învierii prin înjunghiere­ În pastoralia, în pastoralia! Mieii zburdând pe morminte Mieii înţărcaţi ­ carne roşie Adulmecată de canibalii păstori Ofranda cea plăcută domnului Motivaţia fratricidului Cainul iertat de cel de mai sus Ca să se împlinească mutaţia Reciclările din interregn Energofagia reciprocă Paradigma şi strămutările Neamilei Nemilei şi rodnicei de frate vânzare sângele buşnind în celesta lucrare. În pastoralia, în pastoralia! În ţarcul de sârmă ghimpată În reptilazburată ... Plânsetul mieilor Îmblânzind foamea zeilor. Pui de lup jucăuş încă eram Zburdînd într­olaltă cu ei Pe mormintele alor mei Sub vulturi sub clopote surde Nu departe de Strei ­ Aortă la zmei.

Baladă Deodată, Timpul prăbuşit în sine Se reumplu de sinele­mi căzut Cum n­am fi fost; şi anonimul Nime Primindu­şi trup, trezirea­i l­a durut „Din miez spre margini vine vindecarea”. Cântau ecouri, ca­n geneze, Marea Îngenun ind în acalmii de­o moarte. Eram cum nu eram. Un semn de carte O imortelă, vis de libelulă Al dăruirii tale, hierodulă. Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


Alina Lucia MUSULBAS

ALTERITATE (Neîngrădite cărări) Ca două particule Elementare, Cândva Într­un dialog Primar, Azi, Tu acolo, Eu aici, Ne întoarcem, Instantaneu, Spre aceeaşi cărare! Nimic nu ne leagă, Totul ne desparte, Spaţiu, timp!... Şi, atunci, Cum, aproapele, Departele, Sunt una? Cum, eternitatea E clipă? Cum, sămânţa din ea E aici şi acum? Întrezăresc aproapele Ca timp ancestral ­ Eternitate Aflată în nevoie – Şi mâna întinsă spre el, Întoarcere spontană, Concomitentă, Spre cărarea luminii... Tu eşti aproapele, Eu sunt eul primar, Destinul comun, Lanţ al slăbiciunilor sfărâmat, Ca să vezi drumul Spre dragoste neîngrădită!

ANTIRAŢIUNE Eşti la ora Bilanţului final! Nu ştii Ce e iubirea! Nu­i realitate tangibilă, Nu­i fum, Nu stă în minte Şi­n inimă Cum ai crezut Contemplând­o!...

Onyx

Dintr­odată, O simţi întrupată, Şi­i pe deplin credibil, Căci e absurd! E­n simţuri, Sămânţă a eternităţii, Şi pentru a pătrunde Îţi devastează firea! Ceea ce este sigur, Căci e cu neputinţă!

CALEIDOSCOP Femeii simple din mine Îi vine Să te prindă de ambele revere Şi să te scuture bine! Mamei din mine Îi vine Să te întoarcă cu partea dorsală Şi să facă ce face orice mamă!... Femeii superioare din mine Nu­i vine, Căci ea se abţine, Priveşte, observă, gândeşte... Intelectuala din mine Îţi mulţumeşte, Căci ea nu se teme De solicitări extreme! Creatoarea din mine Jubilează Căci ea zămisleşte... Prietenei din mine Îi eşti drag când te vede Firav, îndoielnic şi nepriceput Precum Adam întru­nceput!... Sfânta şi psihanalista din mine Luptă cu toate stihiile, Din sine Şi din cel ce promite şi nu vine... Înţeleapta din mine Celorlalte le dă de ştire Că acesta e drumul Spre creaţie şi nemurire...

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

Iubita din mine? Pe aceasta din urmă Las­o să doarmă, Căci noi, celelalte, Avem treabă!...

TREZIRE M­a pus în calea ta Destinul, Să te privesc Şi să te descifrez! „Las urme!” Mi­ai spus, Şi n­am crezut! Sau am crezut Şi nu înţelegeam Infatuarea ta! Pe tine te­ai minţit, Pe ele le­ai minţit, Căci nici tu nu ştiai! Te hrăneai Cu sentimente furate De la cele sacrificate De neştiinţa lor şi­a ta! Însă, eu ştiu, Şi te conjur Să te priveşti în o i, Adânc, Ca să găseşti acolo Pe pruncul care zbiară După mama sa, Pe omul care eamă Şi respinge Dragostea!...

Pag. 35


George STANCA

câteva ferigi înfipte în lumânări albe, poate o cruce – a mea. poate altă cruce –a mea poate un epitaf. Măcar până veţi putea prinde unda verde ieşind cu bine din constelaţia Esther. Cu bine, Doamnă.

ESTHER Mo o: “Eros’ domain is, from the very beginning, that of Thanatos.” H. Marcuse

ESTHER Mo o: „Domeniul lui Eros este, de la început, cel al lui Thanatos”. H. Marcuse O constelaţie mică şi neînsemnată. Iată, Doamnă: o luaţi pe Calea Lactee şi faceţi a doua la stânga; ocoliţi Carul Mare parcat neregulamentar şi după întâiul sens interzis veţi găsi o alee de azalee. Ca să vă fie mai uşor Încercaţi să aveţi în dreapta­Luceafărul (dar, ce importanţă are când Esther este o constelaţie atât de mică!?). În capătul aleii, după intersecţia cu stopuri mirosul de crini regali vă va atrage, totuşi, atenţia. Aici e constelaţia căutată, Doamnă. Vă previn, însă, că veţi găsi un soi de frumseţe rece şi monumentală marmoreană şi trufaşă, albă ca moartea fecioarelor în noaptea de Florii, ca laptele tinerelor de curând deflorate. Căldura va fi numai în căderea lăptoasă a petalelor de crin şi în pulsul verde al procesului de fotosinteză, În rest, moarte aromitoare viaţă cu vrejul putred

Pag. 36

A very small and insignificant constellation. Here, my Lady: you take it on the Milky Way and turn the second on the le ; you make the tour of the Greater Bear irregularly parked and a er the first no entry you will come across an alley of azalea. In order to find it easier Try to have Venus on your right – (but, is it so important when Esther is su a small constellation!?). Yet, at the end of the alley, a er the intersection with lights the smell of imperial lilies will draw your a ention. This is the constellation you look for, my Lady. Yet, I warn you that you will find a sort of cold and statuesque marmoreal and haughty beauty as white as virgins’ death during the night of the Palm Sunday, similar to the milk of the young girls who have been recently deflowered. And warmth will be but only into the milky flow of the petals of lily and into the green pulse of the process of photo­ synthesis, And for the rest, only an aromatic death a life with ro en creeping stem and a few sterns put into white candles, maybe a cross – mine, maybe another cross – mine maybe an epitaph. At least until you can cat the green wave ge ing out well from Esther constellation. Farewell, my Lady. Traducere în limba engleză: Muguraş Maria PETRESCU Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


Marilena APOSTU

Stau pe marginea unei lacrimi O altă noapte prinde rădăcini în palmele bătrânului plecat din fotografia aceasta pe străzi neştiute un poem cu plâns de copil mă tot caută singurătatea alăptează frica din mine stau pe marginea unei lacrimi şi ascult cum lanţurile strigă o femeie frumoasă pe nume iar acum tu intri în casă ţinând o iarnă albă în braţe fericită mă furişez sub pleoapa ta stângă şi plâng

Frica mea desenează zăvoare Plouă în toată casa doar eu şi această lacrimă răsfoită de umbre aş vrea să fii aici să vezi şi tu cum întunericul aţipeşte în pletele mele povestite de fluturi pe stradă nu e nimeni cu grabă sub tălpi

deodată lacrimile se umplu de aripi Numai nopţi nedormite Aici între aceste ziduri am fost fericiţi zidurile sunt tot aici tu eşti foarte departe ziua a murit de mult în zarzărul din dreptul fe­ restrei mă ghemuiesc în pat şi mă tot gândesc la tine aerul din încăpere crapă de dor şi în jurul meu risipite pe jos numai nopţi nedormite dimineaţa des id larg fereastra respiraţia mi se umple de frezii

tac şi ascult cum cineva încearcă să des idă trecutul uitat sub praguri

ipul tău mă dezleagă de albele nopţi

frica mea desenează zăvoare

ca să pot trăi ai apropiat soarele

Sub razele de clopote Ai venit cu ninsorile tale cu tot luna e rece precum nepăsarea

Doar amintirea aripilor

sub razele de clopote mirosind a ruguri mă ghemuiesc în palma ta stângă şi plâng

tristeţea are ochii tăi cu sânii răzvrătiţi ascult sărutul tău

Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

Pe stradă doar nevăzuţi trecători şi doar amintirea aripilor în umerii mei luna îşi sparge singurătatea­n fereastră nerăbdătoare aştept trenul cu clipe de halte uitate şi mă visez culoare răsfăţată în secundele privirilor tale

Pag. 37


Geo GALETARU

ordinea întâmplătoare a faptelor bune şi rele religiile care scot fiinţa la mezat principiile multicolore ale existenţelor glorioase nimeni nu­ţi aduce creanga de măslin în odaie când făpturile întunericului ţi se gudură la pi­ cioare şi zodia îşi leapădă ipul inventând singurătăţi la pândă Nu poţi s imba nimic iertarea vine pe urmele fastului tăcut al milioanelor de gesturi cu care îţi împodobeşti credinţa şi orbirea cărările se sting la poalele muntelui anonim şi lacrima îngerului cade­n rigolele iernii Nu poţi s imba nimic ordinea întâmplătoare a faptelor bune şi rele şi viaţa care primeşte totul surâzând surâzând

CÂNDVA ACELEAŞI FRUNZE O ARMĂ TĂCUTĂ ÎN MÂINILE DE DEPARTE nu spui nimic. privirea e de ajuns ca să­ţi consacre intimitatea refugiului. până aici ai fost o umbră vorbitoare. un nor propice peste întinderea albă din vis. regnul în care te scalzi e un culcuş ostil. o armă tăcută în mâinile de departe. acum asculţi cadenţa străină. nu spui nimic. numele tău va trebui să întâmpine noaptea. dar cine mai trece pe cărarea aceea.

FIE CE-O FI azi am ieşit pe terasă ca un împărat care se pregăteşte de tăcere rotiţele funcţionau perfect cu predicat şi subiect aia e bună cealaltă mai poate aştepta nimeni în biografia mea poate doar un nebun pripăşit sub stea să­mi arate drumul şi gloriile ăstui veac cu vecinii mă cert cu păpădiile mă­mpac iar dacă e noapte eu sunt în plină zi în rest fie ce­o fi

NU POŢI SCHIMBA NIMIC Nu poţi s

Pag. 38

imba nimic

cândva vei vorbi despre cele ce trec despre cele ce vin tiptil în preajma ta ca nişte veşti din anotimpul negru cândva tălpile tale vor săruta amurgul cândva clipa se va desface în felii şi­ţi va exploda în faţă ca inima iubitei din iernile tale rebele cândva vei ţine în mână eia şi trandafirul în timp ce aceleaşi frunze vor cădea pe vieţile victorioase

AŞ ZICE Aş zice: teama de fericirile malformate aş zice: o pânză grijulie peste creierul meu Acolo: aventuri galante cu impedimentele nean­ tului vrăbii guralive metafore albe în aşternuturi mur­ dare Pielea trăieşte un triumf previzibil neaşteptată e doar vicioasa melancolie Aş zice: teama de fericirile malformate încăperile aseptice în care ţipă spiritul diurn mâna care ucide tandreţea în zori Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


Valentina TECLICI (Noua Zeelanda)

Picătură sunt... Picătură sunt, fir de nisip În ocenul Universului. Uneori, Timpul­fluviu Mă poartă duios Pe creasta valului Ca pe­un o i mirific, Ori oglindă magică În care râde soarele. Alteori, înverșunat mă scufundă În grădina coralilor, Mă arde de vie În inima vulcanilor Sau mă strecoară În trupul re inilor. Sunt mereu alta, Ca și secundele Timpului. Nu mă pot scălda de două ori În clipa de­acum. Timpul, marea lecţie și iluzie E inţelepciunea în care eu, picătura, Creez realitatea și calitatea momentului Si mă­n in cu umilinţă, Evlavie și dragoste În faţa transformării și trecerii.

Nu-mi ferec zborul Nu­mi ferec zborul Pentru că tu nu poţi zbura Chiar de­ţi împrumut aripile. Când ating crestele vântului Şi curcubeul îmi sărută umerii, Euforia zborului, stare de spirit Îmi invadează sângele Şi­albastrul înfloreşte. Nu repet cuvintele La nesfârşit, ca să le­auzi. Când eşti prea adâncit În dialogul cu furtunile Şi uraganele minţii. Însă pot în zborul meu Să scriu Cartea tăcerii, Balsam pentru zbucium Şi te pot purta duios, Pe­aripa stângă. Fac orice pentru tine,

Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

Dar nu­mi ferec Zborul şi visurile. Cu ce culoare îţi vei picta alegerea? Pretutindeni, semnele timpului. Unele, ascunse perle în inima credinţei, Altele, cicatrici aparent vindecate Pe scoarţa sufletului. Unele, bijuterii ale soarelui, Purtate umil de natură. Altele, victorii ale minţii, Trimf al aroganţei şi risipei. Pretutindeni sunt noduri marinăreşti Ori noduri gordiene ale încercărilor. Uneori ro ia speranţei e atât de largă De poate­mbrăca omenirea. Alteori, pălăria fricii, coroană de gheaţă, Încremeneşte acordurile viorii Şi formele­şi pierd aura. Nicăieri, niciunde, intenţii, cuvinte, Născute ori ucise acum, În clipa împărăţind conştiinţa. Vei cânta rapsodia iubirii? Vei trece mut, lebădă încrustată­n marmură? Vei fi aripă în stolul visurilor albastre? Ori frunză cenuşie de renunţări? Ce vei însemna acum pe pânză? Cu ce culoare îţi vei picta alegerea?

Pag. 39


George ROCA (Australia)

your eyes like two bluebells looked very sad a tear hung motionless under your right eyelid in a hand you held a violet rose and beneath it I saw an empty space and a signature: Mira Fujita

POEMUL Poemul este ca o soţie infidelă care soseşte acasă abia după ce te­ai băgat în pat şi ai adormit.

MIRA FUJITA ieri te­am zărit ascunsă într­un tablou veşmântul tău, de culoare lilas, părea costumul unui clown părul tău negru era acoperit de un basc faţa ta pudrată în alb avea bujori în obraji o ii tăi ca două albăstrele erau foarte trişti o lacrimă atârnându­ţi nemişcată sub pleoapa dreaptă într­o mână ţineai un trandafir mov cu frunze violet mai jos am văzut un spaţiu liber şi o semnătură: Mira Fujita

MIRA FUJITA yesterday I noticed you hidden within a painting... your clothing, pink in colour, seemed like the costume of a clown your bla hair was covered with a beret your powdered white face had blushes in its eeks

Pag. 40

Sunt unii care nu se întâlnesc cu poemul niciodată în viaţă! Alţii au parte de el foarte rar... şi... culmea nenorocului, atunci când nu au la îndemână creion şi hârtie!

THE POEM The poem is like an unfaithful wife who arrives home only a er you got into bed and fell asleep. There are many who never encounter the poem in their lives! Others meet it very rarely… and, at the height of misfortune, only then when they don’t have handy a pencil and paper! Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


Gheorghe MACOVEI

Cod portocaliu Ceru­i de sticlă încinsă în pară. De soare fluid ninsoare măruntă Se zbânţuie­aprinsă în dansuri de nuntă, În brâie de foc pământu­nfăşoară. Şirag de lacrimi e apa­n izvor. Păsări în cuiburi sub flăcări de mac Din frunze uscate umbrelă îşi fac. Pădurea e­n vaiet, copacii o dor. Cimitirul stă­n slujbe de parastas, Răzbat din biserici de moarte cântări. Oamenii îşi măsoară timpul rămas, Rugă înalţă spre aprinsele zări. Picături de soare strânse­n promoroacă În giulgiu de moarte pământul îmbracă. Doruri de dor Pierdute pe ceruri crâmpeie de nor, Boabe de ape plecate din mare, Cusute­n azur prin iţe de soare Sunt lacrimi de vată purtate de dor. În fire­mpletite din flăcări de jar Pe soare năframă aşază­n apus, Se spânzură luna de fire de­ascuns, Priveşte uimită cu faţa­i de var. Ce doruri de dor le mână din urmă? Frenetic umblă pe căi neumblate Şi­şi cată în soare drumul spre moarte. Ce doruri de dor grămadă le­adună? Boabe de ape plecate din mare! Mai fi­vor cândva în mare­mpreună? Octombrie Plouă mereu, să fie săptămâna De când din nori se cerne ploaia­ntruna. La braţ cu mine sub o umbrelă spartă, Dorul îmi port păşind din baltă­n baltă. Pentr­o căţea­n călduri, o haită de câini Se luptă pe stradă de po e nebuni. O fată s­opreşte, umbrela­şi ridică, Pulsul îi creşte. Să fie de frică?

Suflet pustiu Haihui pe strada pustie sub seară, Mă scoate pustiul din suflet să­l plimb, Bolnavi de izie, copacii la s imb Frunze pe moarte trimit să mi­l ceară. Coboară­n spirală stoluri de ciori, În haine de gală pe blocuri s­adună, Ridică spre slavă cântare nebună, Cuprins e văzduhul de­ai morţii fiori. În straie cernite pe stradă­o bătrână Paşii îşi poartă pe­asfalt în derută, Două garoafe îi tremură­n mână, Cruce îşi face, priveşte şi­ascultă. Haihui pe strada pustie sub seară Toamnă Şi­n suflet, şi­afară, şi­n casă e noapte, Iar cântecul toamnei duios şi stingher În valuri, cu lacrimi coboară din cer, S­opreşte o clipă­n fereastră şi bate. Sunt stropii de ploaie, vântul sau poate Pierdute fărâme de lapte stelar Din Calea Lactee desprinse, vin iar: Mă eamă şoptit din moarte spre moarte.

O babă­n sacoşă frunze adună, Vreo doi răscolesc prin ghena de gunoi. Din senin se porneşte o furtună, Dezbrăcaţi copacii rămân­n ploaie goi.

O frunză cătându­şi în noapte mormânt Din sticlă şi lacrimi îşi face cavou Purtată în cântec funebru de vânt.

Plouă mereu, să fie săptămâna, De când din nori se cerne ploaia­ntruna.

Şi vântul şi ploaia o plâng în zadar: Născutu­s­au toate din praful stelar Şi­n stele prin moarte ajunge­vor iar.

Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

Pag. 41


Traian VASILCĂU (R. Moldova)

CELUI NEPLECAT CĂTRE ALTE-ANOTIMPURI

(călugar­rugându­se) Zădărnicie­i numele tău mare, Deşertăciune este calea mea, Aşa gîndesc atunci cînd lumea n­are Sublimă trecere spre­Altundeva. Aşa îmi spun în zori şi pe­nserare, Aşa mă blestem să n­am moartea mea De am să fiu ca lumea care n­are Sublimă trecere spre­Altundeva.

Dialog cu Inima ­Ce faci, inimă? ­Iubesc Clipa asta minunată şi mi­i teamă că trăiesc Pentru cea din urmă dată.

În lume să rămîn­străin sub zare De braţele­i, ce mă pot sugruma De­oi fi lumescul zîmbet care n­are Sublimă trecere spre­Altundeva. Nu­i prea tîrziu să mai rămîn Mirare Pe ipul Mirelui dormind sub stea, Contaminat de sufletul ce are Sublimă trecere spre­Altundeva.

­Ce spui, inimă?­Ce spun E un clopot ce­o să tacă Sub o turlă de alun, Unde veşnic o să zacă.

*** Sunt angajat de zbor să­i fiu cădere, Sunt angajat căderii să­i fiu zbor. M­a subjugat cuvîntul cu tăcere Să fiu pe veci tăcerea tuturor.

­Ce taci, inimă?­N­aud Decît tril de Cer la tîmple şi, păşind pe­al vremii prund, Lumile ce­au să se­ntîmple…

O deznădejde inima îmi cere, Culeg lumina dintr­o psalmodie, Pierdut­am eia de la veşnicie Şi n­am acces la nici o stea tîrzie.

Aripi de rezervă

Cu o ii dragostei privescu­mi lumea, Vreau visul să­mblînzesc şi nu mai pot Decît să strig că moartea suie culmea

i s­au frînt aripile: să zburăm Cu aripile mele de mătase. Deasupra mării, vraja să­i cîntăm Şi ea din lumea­i să nu ne mai lase.

Poemul nostru

În mine mierlele oficiază Apusul tainelor din orice om. În limba ta tăcerea guvernează.

Noi n–am vîndut lumina, deşi ni s–a propus Un continent de beznă şi–un milion de lauri, Prin noi şi–acum aleargă nesubjugaţii tauri Ducînd lumina–n coarne, zburînd peste coclauri De amintiri spre cerul de–un gînd barbar răpus.

Cuvintele­şi dau foc de gelozie Şi noi, de sine scuturaţi, solie Spre­altarul cerului zbura­ne­vom.

Pag. 42

Noi n–am fost fii tăcerii, iar dacă viaţa toată Ne–a fost trasă pe sfoară şi sufletul — pe roată. Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


Hetrea JINGA

CREANGA DE CUVINTE În amiaza bunătăţii, se cuibăreşte lacrima mea, ce scaldă o creangă de cuvinte, şi îmbobocesc lumini, când gânduri de noapte caută ş iopătând adăpost, când eu mă străduiesc să las la vatră tinereţea timpului puţin rămas, dar nu pierdut.

PLĂPÂNDA PLOAIE Plăpânda ploaie îmi cere­adăpost când fuge de propria­i răceală. La mine în palmă bălteşte şi­o sorb şi simt cum răceala­i s­aşterne­n albastrul ce­o eamă. Devin sloi de gheaţă şi simt din adânc emarea din lupi alergând prin pustiuri. Mă eamă prin ierburi s­aţâţ foc de dor, când haita şireată­şi dispută amurg de poveste.

scriind înşiruite basme. Şi marea paşi şterge şi sentimente încleştate cere, când umedă ţine cărarea de du­te vino a valurilor care pier în nepăsarea­i. Şi­n fiecare pas e o poveste prea tristă să­i fie mării alint.

ENIGMATICA MARE

Şi­n fiecare val e o mireasă ce îşi oferă bu etul de spumă înadins.

Ascult… şi parcă tot ce­a trebuit să fie spus s­a spus, când s­a îndeplinit înnourarea, când marea a­nghiţit răsărit şi apus, când oamenii înfaşă amintiri şi­n zeci de nopţi îşi poartă supărarea cu paşi grăbiţi, înfipţi în umedul nisip,

Şi piere pas, iubire şi mireasă şi casa crabului cu muncă de Sisif … rămâne jarul din apusuri să­înalţe tot ce menestrelii au scris şi versul să îi fie mării caier când toarce caldul vis din gândul lui Iisus.

Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

Pag. 43


Dan CARAGEA

FOTOMEMORII

O

ri de câte ori răsfoiesc un album cu foto­ grafii personale, încerc, din colecţia de in­ stantanee, aranjate de obicei cronologic, să „refac” permanenţa corpului meu, după un prin­ cipiu de identifi­ care, din acea sumedenie de imagini (fotografii) mai ve i sau mai noi.

Prin imaginea pe care o am despre corpul meu, eu nu mă pot regăsi pe deplin în nicio foto­ grafie din album, căci pozele mi se par doar ipos­ taze disperse în care mă recunosc, despre care ştiu că sunt ale mele, dar pe care le simt oarecum stră­ ine. Între mine şi imaginile mele se instituie o re­ laţie bivalentă de familiaritate şi stranietate concomitente. Oare cum sunt eu cel adevărat, de vreme ce principiul identificării, speculare sau nar­ cisice, nu funcţionează?!, şi cum aş putea ajunge la imaginea mea identificatoare? Că nu ne recunoaştem într­o anumită foto­ grafie nu este o situaţie foarte rar întâlnită, cum nu este foarte frecvent să ne placă de ceea ce vedem într­o altă fotografie. Depindem mereu de privirea Celuilalt pentru a ne restitui imaginea identitară, pentru a ne satisface plăcerea de a ne privi. Ade­ sea, un bun fotograf reuşeşte asta. Dar, în acest caz, simţim mâna (sau o iul) artistului, talentul celui care ne revelă mai „frumoşi” decât suntem, pentru că el a văzut frumosul unde noi nici măcar nu îl putem bănui. Psihogenetic, se spune că până pe la şase luni copilul nu are o imagine despre sine. El nu a atins încă, ceea ce Lacan numea, „stadiul oglinzii”. Corpul îi apare unui copil mai întâi ca fragment: mâna, degetele, ca şi cum ar fi vorba de un trup ce se dezvăluie progresiv. Desigur nu ne reamintim

Pag. 44

nimic despre „construcţia” din imagini fragmen­ tare a corpului, ordinea în care apar, cum se „li­ pesc”, cum sunt identificate şi distribuite, când anume învăţăm şi memorăm ceea ce vedem… Im­ aginea corpului pare a apărea „dintr­o dată”, im­ punând o altă ordine, cea a reprezentării de sine. Este necesar să introducem aici o distincţie fundamentală: între imagine şi reprezentare. Prima ţine de imaginar, iar reprezentarea, de sim­ bolic. Altfel spus, imaginile nesfârşite ale sânilor unor femei tinere intră în repertoriul imaginarului, reprezentarea sânilor ca simbol al feminităţii, fe­ cundităţii şi maternităţii ţin de ordinea simbolică a lucrurilor. Prin simbol, omul introduce, o dată cu discursul, o dimensiune invizibilă, dar extrem de puternică: dimensiunea sacră, pe care o găsim con­ servată în mituri, idei religioase, în literatură şi arte. Sânul dezvăluit al Madonei, în iconografia occidentală, nu este obscen şi nu poate fi e ivalat niciodată cu sânul dezvăluit al unui model coti­ dian. Cine stabileşte această diferenţă? De ce o im­ agine ne „înalţă”, şi cealaltă ne „excită”? Simplu: pentru că putem separa registrele cărora imaginile, deşi aproape identice, le aparţin (prezenţa sau ab­ senţa pruncului este fundamentală): una se înscrie în ordinea sacră, iar cealaltă în cea profană. Sânul matern e sacru, sânul gol e concupiscent. Artiştii au avut mereu prezente în minte aceste înţelesuri. Astfel, în receptarea corpului artistic, repre­ zentarea anulează „sexualitatea” imaginii. Arta, ca şi interpretarea ei, impune convertirea imaginaru­ lui (a repertoriului de imagini) în simbolic (reper­ toriu de asociaţii culturale). Ordinea reprezentărilor se fundamentează pe o anumită în­ ţelegere a corpului, dar şi pe o înscriere a acestuia într­o altă dimensiune care nu este cea a realităţii imediate. Marea provocare a artei contemporane con­ stă, în opinia mea, în a demonstra că dimensiunea simbolică se poate anula, lăsând în faţa o ilor noştri imaginea „dezgolită” de intenţionalitate a reprezentării, în estetica ei imanentă şi efemeră. La acest nivel, „frumuseţea” nu se arată decât pe sine. Corpul femeii frumoase se poate privi cu natura­ leţea cu care privim un peisaj. „Sexualitatea” este un dat intrinsec, nu este manipulată de artist ca în pornografie, este realitatea unui imaginar care, in­ vocă doar fantasmaticul, nu şi desluşirea lui men­ tală. Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


Cătălin MOCANU

GHEORGHE ANDREI NEAGU, De la stânga la dreapta – Existență și semnificație rozator consacrat, Gheorghe Andrei Neagu este astăzi un reper sigur și durabil al literaturii române contempo­ rane, nu doar prin creaţia literară de mari dimensiuni, cât și prin eforturile, uneori disperate, de susţinere a culturii vrâncene și naţionale. Revista „Oglinda literară“, condusă de Gh. A. Neagu, este mărturia palpabilă că slujirea unei cauze nobile înfrânge cele mai grele obstacole – indiferenţa și prejudecăţile. De curând, Editura „Tipo Moldova“ din Iași, în colecţia „Opera Omnia“, a realizat o excelentă antologie de proză scurtă din creaţia lui Gh. A. Neagu, intitulată De la stânga la dreapta, care ne pune, din nou, în faţa unui prozator deplin conturat, dispunând de o bogată paletă a mijloacelor de expre­ sie și cu o operă care poate rezista oricărui exerciţiu critic. Ab initio, titlul antologiei ar putea contraria prin im­ presia de banal, dar simbolistica celor două direcţii este una demnă de a fi luată în seamă. Cele două laturi formează un sis­ tem dual, în care, adesea, dreapta este considerată pozitivă. Linia dreaptă simbolizează drumul parcurs de la cauză la efect, de la increat la creat, mai curând ca acţiune și trecere de influ­ xuri de la unul la celălalt, decât ca structură a lumii. În al său Tratat de istorie a religiilor, M. Eliade arată că, în unele comen­ tarii rabinice, primul om, Adam, era nu numai androgin, ci bărbat pe partea dreaptă și femeie pe cea stângă. Dumnezeu l­ a despicat în două atunci când a creat bărbatul și femeia. La Judecata de Apoi (Ziua Domnului), cei buni stau în dreapta și merg în Paradis, iar cei răi stau în stânga și merg în Infern. Christos cel înviat stă „la dreapta Tatălui“. În aceeași ordine de idei, în tradiţia Kabbalei, dualitatea mâinilor Domnului, care în acest caz nu are nicio conotaţie negativă, este exprimată prin faptul că dreapta sa (mâna cu care binecuvântează) sim­ bolizează milostenia, iar stânga („mâna regelui“) simbolizează dreptatea. În cazul maestrului Neagu, „de la stânga la dreapta“ nu reprezintă o pendulare, ci un drum ireversibil de la întune­ ric la lumină, de la ne­cunoaștere la revelaţie. Cele 36 de proze ale antologiei sunt ancorate într­un „realism“ existenţial, în care conștiinţa și sensibilitatea autoru­ lui transcend realitatea uneori adsurdă, alteori monstruoasă în care gravitează eroii prozelor lui Gh. A. Neagu. Temele s iţelor și nuvelelor din volum privesc proble­ matici diverse, precum absurdul, suferinţa, viaţa cotidiană în regimul comunist și în anii ‘90, inadaptarea, fantasticul ș. a. În cazul prozelor lui Gh. A. Neagu se poate vorbi despre o auten­ tică tematologie. Temele și motivele au o influenţă decisivă asupra reţelei de relaţii textuale interne. Ele coordonează și in­ tegrează câmpul textual. La o atentă lectură a celor 36 de proze antologate se ob­ servă că existenţa umană este expusă în esenţiale coordonate ale sale. Fără îndoială că, nu întâmplător, sunt adunate 36 de

P

Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

“Muntele este simbolul larg răspândit al apropierii de Divinitate, exprimând conceptele de stabilitate, imuabilitate și puritate. Tema nuvelei Spinarea de piatră a Făgărașului o reprezintă sacrificiul neasumat, involuntar, dar pe deplin justificat de încercarea omului de cucerire a muntelui – simbolul trancendenței. Într-un plan limitat, asistăm la experiența muncii brutale a unor militari în termen pe șantierul militar al Transfăgărășanului, nuvela putând fi, tale quale, încadrabilă într-un proletcultism târziu. “

Pag. 45


proze, întrucât, în numerologie, 36 este „numă­ rul solidarităţii cosmice“, al întâlnirii elemente­ lor și „evoluţiilor ciclice“. 36 este numărul Cerului, iar derivatele sale ocultează relaţiile tri­ adei Cer­Pământ­Om: 72, dublul său, este numă­ rul Pământului, iar triplul, 108, numărul Omului. Câteva reflecţii asupra prozei lui Gh. A. Neagu se impun. Spre deosebire de exprimarea lirică, asumată direct de ego­ul care se autopre­ zintă în însuși procesul autoscopic, în proză se identifică un tip de discurs a cărui trăsătură esenţială este absenţa aproape totală a oricărei referiri la autor. Ștergerea sau estomparea referinţelor la instanţa enunţării conferă proze­ lor din volum o tranzitivitate aproape absolută. Aceste observaţii se referă la relatarea strict na­ rativă. Naraţiunea, în cazul prozelor noastre, constituie o modalitate „originară“ de autore­ flectare a ego­ului creator pe parcursul reprezen­ tării evenimentelor , cu ajutorul limbajului. Este o modalitate formal­obiectivă de comunicare,

pentru că ego­ul se retrage în spatele evenimen­ telor, relatându­le ca și cum le­ar privi de la distanţă. De fapt, el se autoreflectă, indirect, prin aceste evenimente (ca suite de întâmplări și per­ sonaje).

Pag. 46

Evenimentele în care sunt implicate per­ sonajele prozelor lui Gh. A. Neagu sunt tot atâ­ tea „ecrane“ prin care se proiectează ego­ul prozatorului, ca parte identică, în substanţa sa, cu subiectivităţile personajelor, ca ipostaze epic modelate. Prin urmare, în esenţa sa ultimă, tex­ tualizarea narativă implică, incontestabil, atitu­ dinea subiectivă, ca, de altfel, întreaga literatură. Tema primei proze a volumului, Jurnalul unui pui de găină, este fantasticul simbolic, în fapt, o alegorie a înstrăinării fiinţei într­o lume ostilă, incomprehensibilă, neasumată lăuntric. Imaginea este împinsă spre o funcţionare sim­ bolică, puiul este aici simbolul existenţei pure care este aruncată în contingenţă. Valoarea lite­ rară a prozei constă în inovaţie, în posibilitatea textului de a evita clișeul. Muntele este simbolul larg răspândit al apropierii de Divinitate, exprimând conceptele de stabilitate, imuabilitate și puritate. Tema nu­ velei Spinarea de piatră a Făgărașului o repre­ zintă sacrificiul neasumat, involuntar, dar pe deplin justificat de încercarea omului de cucerire a muntelui – simbolul trancendenţei. Într­un plan limitat, asistăm la experienţa muncii bru­ tale a unor militari în termen pe șantierul militar al Transfăgărășanului, nuvela putând fi, tale quale, încadrabilă într­un proletcultism târziu. Dar, într­un plan superior, nuvela se „citește“ prin intermediul bogatului simbolism al munte­ lui, care ţine de ideile de înălţime și de Axis Mundi. Ca centru al hierofaniilor atmosferice și al unor teofanii, muntele se înscrie în simbolis­ mul manifestării Increatului prin creaţii. Mun­ tele este punctul de întâlnire al cerului cu pământul, sălaș al zeilor și capăt al ascensiunii omului. Militarii în termen reprezintă tocmai fermentul dizolvant care periclitează Kosmos­ul arhetipal. Prin această ultimă calitate, jertfa celor care s imbă ordinea apare ca firească. În prozele Decoraţia și Pricopsiţii decoraţiei, autorul își exersează umorul fin și sarcasmul, pornind de la întâmplări aparent ba­ nale. Arta prozatorică a lui Gh. A. Neagu constă tocmai în precizia cu care bazaltul personajelor sale este prelucrat. Cele două proze sunt epi­ soade desprinse din realitatea socială anterioară și imediat după evenimentele din 1989. Eroului îi este hărăzit să trăiască, ka ian, într­un univers fără sens. Păpușa și Pepita sunt două proze care atestă sensibilitatea prozatorului și care îl smulg pe cititor din cotidianul naraţiunilor lui Gh. A. Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


Neagu. O calitate de mare prozator a autorului este predilecţia pentru scoaterea din anonimat a întâmplărilor obișnuite. Autorul observă, con­ semnează, dar îi lasă cititorului totala libertate de a simţi, fără a­i influenţa și conduce emoţia. În Moartea șobolanului se suprapun două planuri care ţin de aceeași problematică a destrucţiei universurilor complementare. Ulce­ rul și șobolanul sunt cele două elemente care pe­ riclitează orizonturile interior și exterior. Uciderea șobolanului prilejuiește manifestarea violentă a ulcerului de care suferă eroul s iţei, dar și un transfer de acţiune, semnificând posi­ bila vindecare: „Șobolanul din mine murise. Șobolanul murise... Șobolanul murise...“. Auto­ rul recurge la trei motive care au făcut carieră în literatura contemporană: șobolanul ca agent al ciumei camusiene, greaţa lui Sartre și foamea lui Knut Hamsun. Simbol tonian, șobolanul este un animal încărcat de simboluri preponderent negative. În studiul Omul cu șobolani (1909), S. Freud arată că acest animal care scormonește ca­ pătă o semnificaţie falică și anală, legându­l de noţiunea de bani: „Șobolanii capătă semnificaţia «bani», raport care se manifesta prin asociaţia «rate» ­ «șobolani» (Rate – Ra en). În delirul său obsesional, pacientul își construise un veritabil etalon monetar constituit din șobolani (Ra en­ währung); de exemplu, la începutul tratamentu­ lui, când i­am comunicat la cât se ridică onorariul pentru o ședinţă, el a răspuns într­un mod pe care nu l­am înţeles decât șase luni mai târziu: «Câţi guldeni, atâţia șobolani!» («Soviel Gulden, soviel Ra en!»)“. În analiza freudiană, graţie fecundităţii șobolanilor, ei devin întru i­ pări ale copiilor: și unii, și ceilalţi sunt semne de prosperitate. Purtătorul de cruce, amintind prin titlu

Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

de jertfa ristică, este o proză care necesită mai multă atenţie datorită celor două simboluri, ne­ bunul și crucea. Personajul naraţiunii, Andrei, poartă cu tenacitate o cruce în care s­au adunat păcatele comunităţii, dar contextul epic în care gravitează amintește mai curând de Diogenes din Sinope sau de nebunul din Stiinţa voioasă a lui Nietzs e. Toţi trei au în comun căutarea: Diogenes căuta omul autentic, nebunul lui Nietzs e – Dumnezeul metafizicii occidentale, Andrei caută lumea. Un bogat simbolism pre­ zintă nebunul. Acesta este „lama 0“ a Arkanului Major din jocul de Tarot. Nebunul se află în afara raţiunii și a normelor societăţii. În Evanghelie, înţelepciunea umană este nebunie în o ii lui Dumnezeu și înţelepciunea lui Dumnezeu nebu­ nie în o ii oamenilor. Dintre toate imaginile Ta­ rotului, Nebunul este cea mai misterioasă, mai fascinantă și mai neliniștitoare. Nebunul nu este încadrat între cele 21 de Arkane Majore nume­ rotate de la 1 (Magicianul) la 21 (Lumea), deci nu are număr. Așadar, este în afara jocului, în afara Cetăţii, extra muros. Alţi autori numero­ tează această lamă a Tarotului cu 22. 21 formând un ciclu complet, 22 înseamnă, de fapt, întoarce­ rea la 0. 0 sau 22, potrivit simbolisticii numere­ lor, înseamnă limita cuvântului, acel dincolo de sumă. Dar Nebunul nu este neantul, ci vacuita­ tea, fana­ul sufiţilor, când conștiinţa fiinţei de­ vine cea a lumii, a totalităţii umane și materiale de care s­a desprins pentru a merge mai departe. Evident, lectura prozei lui Gh. A. Neagu ne oferă farmecul descoperirii și a altor simbo­ luri. În registru ontic, omul este, în terminologie „existenţialistă“ vorbind, un „aruncat­în lume“. Interesant este, în ultimă instanţă, că omul însuși este perceput și se percepe pe sine ca pe un sim­ bol, un model în miniatură al Universului.

Pag. 47


Lucia OLARU NENATI

Iorga – o personalitate peste măsura omenească

A

m avut cândva revelaţia semnificaţiei defi­ nitorii a baladei Mioriţa asupra destinului fi­ inţei noastre naţionale, a unui adevăr orbitor în mesajul transmis de veacuri în alcătuirea ei: su­ primarea simbolică a ortomanului, adică a omului excepţional de către tovarăşii săi, din invidie şi ade­ versitatea provocată de înzestrările sale, din dorinţa de­a scăpa de cel care­i deranjează şi­i umbreşte prin grandoarea lui, atitudine remanentă în diacronia noastră până azi, ceea ce în plan istoric poate fi o cauză a neîmplinirii şansei presupuse de daturile ge­ netice ale acestui neam. In mohorâtul noiembrie se cuvine să ne amin­ tim de unul dintre multele exemple de manifestare a acestei paradigme: asasinarea lui Nicolae Iorga, cel jertfit din cauza uriaşei sale energii depuse în slujba ţării. Contrastul dintre dimensiunea personalităţii sale şi acest sfârşit nedemn este atât de cumplit încât îşi ţipă şi azi absurditatea strigătoare la cer. Oricine l­a cunoscut a fost fascinat de puterea lui de­a capta sufletele auditorilor, de a le insufla o stare de vigu­ roasă înălţare a moralului, de limpezire a conştiinţei. Cine i­a cunoscut activitatea a fost uimit de uriaşa lui apertură creativă şi ştiinţifică (autor a peste 16.000 de titluri!), de curajul său şi de mereu prezenta lui luare de atitudine în estiunile colective majore, de supraomeneasca lui memorie şi putere de cuprin­ dere a informaţiilor, de învăţare a limbilor străine (se spune că a învăţat limba turcă în tren mergând la un congres la Istambul!) ca şi de energia sa luminată. Inegalabilă este şi contribuţia sa la înfăptuirea Marii Uniri pe care o considera a fi “o necesitate intimă, fundamentală a naţiei noastre”, încât, pe bună drep­

Pag. 48

tate, el a fost perceput ca un “apostol al neamului” şi un personaj providenţial trimis parcă de destin să­ i coaguleze energiile luminate, unire, pe care a con­ siderat­o a fi “cea mai mare faptă din toată viaţa neamului nostru”.. E tulburătoare relevarea unui aspect numero­ logic parcă simbolic şi anume faptul că el se năştea tot la Botoşani, ca şi Eminescu, exact în anul în care acesta din urmă ducea la îndeplinire marele proiect cultural avant la le re de declanşare a conştiinţei unioniste prin Serbarea de la Putna. De altfel, aşa cum am subliniat nu o dată, în cărţi, articole sau con­ ferinţe, Eminescu i­a fost în toate palierele conştien­ tizării sale un mentor spiritual, aşa cum el însuşi a mărturisit adesea, amândoi fiind preocupaţi priori­ tar, de interesul colectiv al naţiunii înaintea oricărui interes personal. Tot el a fost şi cel mai aprig promo­ tor al valorilor culturii române şi al creatorului ei emblematic, Eminescu, în activitatea sa de diploma­ ţie culturală românească în lume. Calităţile şi crea­ ţiile lui, lucrările lui hugoliene sunt greu de cuprins cu puterea şi măsura minţii omeneşti obişnuite, el fiind ceea ce un auditor străin al unui curs despre Iorga a exclamat uimit: un “űbermens ”, adică un supraom. A fost cu adevărat o personalitate supra­ umană ale cărui merite au fost dublate de onestitatea şi buna lui credinţă fără reproş, drept care Sado­ veanu îl considera a fi “sălbatic de cinstit”, un om din stirpea eroilor lui Carlyle pe care o naţiune şi­i produce în momentele de răscruce ca să propă­ şească. Un astfel de om care uimea străinătatea şi um­ plea de admiraţie pe învăţaţii din universităţile şi academiile lumii a căzut secerat în zilele lui noiem­ brie 1940, nu doborât de oşti străine, ci de mâinile unora din neamul lui atât de iubit şi, paradoxal, ale unora ce porniseră la drum tot sub steagul interesu­ lui naţional, (dacă nu cumva au dreptate cei ce susţin că în spatele trăgătorilor s­au aflat alte forţe neprie­ tene deranjate de marea personalitate a savantului!). Ne vom cutremura mereu de faptul că în zilele altui noiembrie s­a stins cea mai vastă minte şi cea mai puternică energie luminată a neamului nostru, com­ parabile doar cu ale mentorului său spiritual, Emi­ nescu. Măcar atât suntem datori: să ne amintim în aceste zile de norocul providenţial ce a fost dat na­ ţiunii noastre prin ivirea fiinţei lui exact atunci când devenirea istoriei cerea o forţă urieşească, dar şi de cumplitul şi absurdul nenoroc ce ni s­a petrecut prin stingerea unei flăcări atât de larg şi viu luminătoare. Acum, în preajma Zilei noastre Naţionale, se cuvine să ţinem în cugetul nostru, oriunde­n lume vibrează suflet românesc, dar mai ales în Botoşani, iubitul său oraş natal, o candelă aprinsă în memoria acestui titan înălţător de suflete, străduindu­ne să­i păstrăm in­ tactă unda iradiantă. Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


Ioan MITITELU

Ghid pentru urcarea scroafei în copac

C

ică în una din zilele glorioasei guvernări aşa zise democratice, zile binecuvântate şi aghezmuite asezonat cu tipul de eveniment de către însuşi Marele Jupân de la Cotroceni, Tra­ ian I­ul de Murfatlar cu băuturi corespunzătoare, într­o Policlinică, sau mă rog, în ce a mai rămas din clădirea ve ii policlinici comuniste după aplica­ rea corespunzătoare a democraţiei, intră două re­ prezentante ale fostei etnii ţigăneşti, botezate peste noapte etnie romă, ca să ştie „tot mapamondu’ că ei provin dă la Traian şi Dăcebal, adecă dă­n Roma şi dă aceea să numesc romi”. Cu fustele creţe, viu colorate fluturând, intră pe holurile înţesate cu bolnavi, vorbind tare în limba lor, devenită după 1989 limbă internaţională, şi printre cu­ vinte spărgând de zor seminţe de floarea soare­ lui, scuipând cojile pe unde se nimerea. Au mers glonţ la laboratorul de analize. Au intrat şi fără să dea măcar bună ziua, în­ treabă pe asistenta ce le ieşise în întâmpinare: „Ascultă fă, aicea şade doctorul care gâceşte în pişat?”. Asistenta le­a răspuns politicoasă: „Aici este laboratorul de analiză a urinei, dar domnul doctor, momentan lipseşte”. La care balaoa eşele după ce mai scuipă câteva coji de seminţe (fiind politicoase, nu direct între o i, ci undeva pe ală­ turi) îi pun în vedere: „Noi o să plecăm fă, pentru că avem neşte alte afaceri dă termenat, dar când vine doctoru’ spune­i că l­au căutat două DOAMNE”. Poate eu, cu memoria prea încărcată de vre­ muri nu­mi mai aminteam de estia asta, despre care vecinul meu de la patru jură cu mâna pe halbă că s­a întâmplat de­a adevăratelea, dacă nu aş fi observat cum fenomenul acesta de autoevaluare şi autovalorizare (unii insinuează că de fapt acesta este ­ în sfârşit! ­ materializarea fenomenului de ur­ care a scroafei în copac, fenomen prezis de multă vreme de către proorocii specialişti în scroafe) ca­ pătă din ce în ce mai mult amploare. Şi dacă măcar ar exista ca o stare de fapt inofensivă, nu ar fi nimic, dar o hahaleră oarecare după ce s­a autoe­ valuat şi a ajuns la concluzia că el e o mare sculă pe bascula contemporană şi mai ales dacă şi ne­ vastă­sa declară public iar în scris cu subiect şi predicat că avem de­a face cu un geniu, dracul ne­ a luat. Individul cu pricina prinde un soi de miş­ corici nemaipomenit, încearcă să se insinueze cu tot dinadinsul în gârba noastră, cum zice românul, îl dai afară pe uşă, el intră pe fereastră, îl arunci o dată cu zoaiele la canal, el intră pe horn, numai şi Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

numai ca să recunoşti că într­adevăr el este un geniu, să­l iei în seamă şi să îl tratezi ca atare. Ha­ halera respectivă a ob­ servat încă din faşă, că nu se dau diplome de ge­ nial pe nică­ ieri şi de aceea min­ tea lui a născocit a l t c e va . Ceva

considerat normal în timpurile noastre. După o şe­ dinţă nocturnă cu nevastă­sa a hotărât neabătut, că musai este să se facă doctor. Nu din cei cu siringa, fiindcă un asemenea doctor cum vrea el, Doamne fereşte, dacă bagă acul în cineva, îi lasă copiii or­ fani, ci doctor într­o aşa zisă ştiinţă. Omul avea deja opt clase „la zi” şi liceul făcut la fără frecvenţă. De când fiecare bloc de lo­ cuinţe îşi are o Universitate cu cel puţin câteva fa­ cultăţi de studiu, nu este greu ca să se obţină o diplomă de studii superioare. Nu este rău că se poate acest lucru, deoarece există şi oameni de bună credinţă care nu au avut posibilităţi la vre­ mea lor ca să facă o facultate şi o fac mai târziu, dar o fac temeinic fără nici un rabat de la actul de pre­ gătire. Dar la hahaleră nu asta contează ci să ia di­ ploma şi dacă se poate să mai ia încă una, fiindcă după părerea lui, un geniu trebuie să aibă cel puţin două facultăţi, aşa ca să ia o ii. Apoi urmează goana după doctorat prin orice mijloace. Până se vede acolo, mângâie în fie­ care noapte visul cu titulatura de profesor doctor, titulatură care va fi scrisă pe uşa de la intrarea în apartament, se înduioşează până la lacrimi când se gândeşte cum se va semna el prof. dr. Cutare, cum iar şi cei mai buni prieteni ai săi îi vor spune cu deferenţă, dom’ profesor doctor şi nu ca până acum, băi Pipilică. Visează cum va ajunge el preşedinte în di­

Pag. 49


ferite comitete şi comiţii şi iar poate în guvern, fiindcă în zilele noastre de mizerie democratică s­ a demonstrat că se poate, totul este să te crezi ge­ nial, să ai pielea de toval, să fii în partidul de la putere şi să asculţi de stăpân. Visează mereu cu o ii des işi cum va deveni el marea ştiucă în ac­ variul cu intelectuali, mai ales dacă va găsi pentru a­şi demonstra genialitatea şi o publicaţie irigată editorial de cei de la putere şi de altcineva de prin plevuşca intelectuală care să facă tot ce ţine de cor­ voada zilnică. Hahalera ajunsă prof. dr. are neapă­ rat un bâzdâc: fiind geniu, toată lumea trebuie să­l asculte, să­l aduleze, să­l protejeze de orice răutăţi şi alte estii din astea care să­i creeze un climat propice manifestărilor sale „geniale”. Şi spre ne­ norocul nostru se manifestă în fel şi ip. Nu pentru c­ar fi vicios, Doamne fereşte! Ci pentru că simte el în clipele lui de revelaţie celestă, că naţia i­a încredinţat câteva şublere, cam cum după cum vă amintiţi Cel de Sus i­a dat acele cele­ bre pietroaie lui Moise denumite în Biblie tablele legii. Şi de aceea hahalera ţine neapărat să fie luată în seamă, să avem mare grijă de el ca de sfintele moaşte că altfel, Doamne fereşte, se usucă de su­ părare ca balega de căldură, în mijlocul drumului. Ca un gentleman subţire ce se află, domnu’ cu şu­ bleru’ sare de obicei în apărarea celor mai reacţio­ nare li ele care au existat prin politica românească, aşa cum a fost de exemplu, fosta scrumbie afumată de la ţărănişti, un tip de tristă amintire care a îndemnat oamenii să distrugă tot ce se construise timp de 50 de ani în România şi apoi s­a milostivit bunul Dumnezeu de a plesnit fierea­n el aşa de eficient încât s­a dus direct la Sca­ raos i să­l pieptene cu cărare la mijloc. Dar noi tot am rămas cu o statuie şi un bulevard în Bucureşti care să­i poarte numele, fiindcă la noi în general doar li elele, trădătorii şi distrugătorii de ţară au trecere dacă motivează că fac asta pe motiv de de­ mocraţie de extracţie curat americană. Iar tâmpiţii de români cum aud de americani, se blo ează, rămân cu o ii holbaţi spre alte zări şi cu limba­ ntre dinţi. Pe un asemenea fost prieten, acum dom’ prof. dr. Cutare, am reuşit să­l scot din Zen­ul său de după prânz, cu o remarcă, zic eu de bună cre­ dinţă. A sărit ca ars. Cum îţi permiţi, musiu? Dar cine eşti dumneata, ca să­mi spui mie din astea? Eşti doar un simplu absolvent al unei singure fa­ cultăţi. Ştii dumneata cine sunt eu? Câte facultăţi am şi cât am citit eu pe lumea asta? Cred că nu ai citit dumneata cu toată familia dumneata de la fa­ cerea lumii, încoace (aşa i se părea individului care nici nu auzise de Cehov, Tolstoi, Dostoievski fiin­ dcă sunt ruşi, asta era scuza lui). Şi te rog, ca de azi

Pag. 50

înainte să mi te adresezi doar cu dom’ profesor doctor. S­a înţeles? Deci după cum se vede cât de colo, m­a mă­ surat cu şublerul din dotare şi desigur în urma acestui „mane, tekel, fares” contemporan am fost clasificat ca necorespunzător la capitolul geniu. De altfel, din cauza lui, nici nu mai există nici un alt loc disponibil prin mahalaua genialilor. Odată cu şublerul moralei a căpătat şi o accentuată pornire către cele sfinte şi cred că nu va dura mult, până va dori ca oamenii să se prezinte la el pentru spo­ vedanie completă. Credeţi că i­a fost dat şi şublerul modestiei? Aiurea! Dacă l­a avut cumva vreodată îl păstrează pentru dracu mai ştie ce, fiindcă deocamdată nu a măsurat nimic, cu el. Poate sunteţi curioşi să aflaţi cum de a ajuns doctor. Daţi ure ea încoace să v­o şoptesc aşa ca să nu audă el fiindcă e în stare să mă dea în judecată pentru divulgare de secrete perso­ nale. Simplu, a scris o carte întreagă despre pune­ rea virgulei între subiect şi predicat, ciupind tot ce se putea ciupi, de ici, de dincolo, compilând sau copiind pur şi simplu, la urma căreia a ajuns la concluzia fermă că nu trebuie de pus virgulă între cele două părţi de propoziţie. Vă daţi seama că este o problemă capitală pentru trecutul, prezentul şi viitorul acestei ţări spinoasa problemă a virgulei dintre subiect şi pre­ dicat. Şi el, bravul şi genialul nostru concetăţean, a rezolvat­o magistral, dar ce zic eu, magistral, ge­ nial pe de­a dreptul. Cinste lui, cinste lui, cinste geni­a­lu­lui! Priviţi vă rog atunci când nu aveţi ceva mai bun de făcut un text de­al domniei sale. Genial dom’le! Pe o pagină de text, jumătate este bibliografie de unde a luat citate, cealaltă jumătate este formată din ci­ tate luate din diferiţi autori, iar trei rânduri, sau hai să zicem, maximum patru, sunt rânduri izvo­ râte cu trudă şi sudoare din genialu­i cap, pe de­a întregul proprietate personală, rânduri, zice el ge­ niale, prin care face geniale trimiteri spre citatele luate la modul genial din alţi autori. Până la coadă o să vedeţi că iese un ghiveci genial de necomestibil, de să ţi se întoarcă stoma­ cul pe dos, nu alta. Eu sunt un băiat de treabă, paş­ nic şi la locul meu, dar un bătrân înţelept, nu vă spui cine, mi­a zis că la o asemenea hahaleră ar fi folositor un tratament special şi anume un şut în fund ca să i se ridice mintea la cap şi asta poate l­ ar ajuta să vadă mai clar diferenţa dintre metafizică şi zacusca lumii înconjurătoare. Cred că aşa e, vă rog să încercaţi. De mâine se des ide oficial sezonul la în­ cercări! Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


Boris MEHR

Dopul

D

e la o vreme nu auzeam bine, ceea ce enerva pe cei din jur, începând cu soţia până la şeful direct, de la serviciu. De fapt , este bine să nu auzi totul mai scapi de belele. M­ am prezentat la ORL, unde o roşcovană între două vârste m­a examinat cu mare atenţie, mi­a găsit nişte „bomboane” în nas, ceva calciu în ure i, mi­ a luat exudatul de pe limbă, din gât, din nas, din toate orificiile faciale, apoi mi­a prescris o serie de analize, în special legate de tiroidă, totul ridi­ cându­se la o sumă exorbitantă, care m­a scutit să mai merg în Corfu,în excursie. Sănătatea înainte de toate, că­i mai bună decât toate. Zis şi făcut. Analizele au fost catastrofale, am început să înţeleg de ce merg mai greu, de ce nu prea aud, de ce mă doare capul, de ce scriu poezii, de ce mă enervez uşor. Dar am căpătat o obsesie. Unde zăream un dop, de bere, de şampanie, de Fanta, îl culegeam şi îl depuneam triumfător în lăzile pentru deşeuri, reuşind să intru în conflict de interese cu bos e­ tarii care adună sticle goale. Am fost muşcat de un câine, a trebuit să fac injecţii antirabice. Un prieten care mă conseia în probleme de calculator, s­a su­ părat pe mine că am uitat să­l felicit de ziua lui, am încercat să mă scuz, dar am aflat că murise la o săptămână după împlinirea unei frumoase vârste. Mi­am uita geanta în Cişmigiu, am s imbat broasca, alţi bani, eu continuam să caut dopuri. Ci­ neva mi­a sugerat să le adun şi să construiesc o ma etă, ceva care să amintească de Castelul Hu­ niazilor, contrucţie care mi­a reuşit de minune. Am luat un premiu, evident, mai mic decât costul ana­ lizelor. Dar am intrat în Uniunera Ma etiştilor Europeni, adică UME. Unii au spus că aş fi de la Secu , fosta Secu, UME? Altă belea. Prietenii au în­ ceput să mă ocolească. Chiar unul care a şi fost ofi­ ţer sub acoperire, iar el mă ocolea cel mai ostentativ. Se făcea că nu mă aude. Am început să regret că mi­am scos dopurile. M­am dus la docto­ riţa roşcovană şi am rugat­o să­mi pună dopurile la loc. A râs nervos şi mi­a spus că nu are timp, este în proces de divorţ. Am ieşit de acolo năuc, m­a lovit un camion. Am rămas fără picioare. Dar aud bine.

Două portrete Gardianca O vedeam în poze. O dată purta un văl albastru, semăna cu o odaliscă, altă dată era în haină mili­ tară, avea o privire tulbure, nu știu dacă nu avea Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

și darul beţiei. Copia din clasici și se pre­ zenta ca autoare, În în isoarea pe care o con­ ducea se purta ca un Dumnezeu. Făcea și desfăcea orice. Unii o adu­ lau, alţii o părăseau scârbiţi. Se putea ieși din acea în isoare, dar nu puteai să revii și nu merita. Știa tot ce se pe­ trece, de parcă avea aparatură de ascultare. Poate că și avea, ca și turnători. Îţi arăta la început un fals respect, se prezenta drept un ni­ meni, era iar un nimeni cu multă putere de seducţie. Aplica amenzi, pedepse fără o remușcare. Organiza interogatorii, ședinţe de spălat creierii. Limbajul ei era argotic, cel mai des folosea expre­ sia „dă­i în ciorba cu fasole arsă”, care aparent nu spune nimic, dar sună urât. Avea înclinaţii artistice modeste. Știa să și scuipe în urma celor care o pă­ răseau. O văd cum strivește un iștoc, ca pe un gândac de bucătărie, probabil se gândea la oa­ meni. Și totuși era și ea un biet om, demn de com­ pasiune. Baroneasa De fapt se trăgea din ducii de Flandra, așa credea. I­am spus că este o regină și s­a supărat. Era atentă la orice cuvânt, spre deosebire de mine care trec cu ușurinţă peste ceea ce spun, nu pun mare preţ pe cuvinte, decât în poezie. Am discutat o dată, a fost plăcut, părea o călugăriţă, prin puri­ tatea și naivitatea ei, aparente. De fapt era foarte mândră, poate că avea și de ce, era inteligentă, oa­ recum frumoasă, exasperant de e ilibrată, miste­ rioasă. Deși eu mi­am des is sufletul, ea a rămas ca un seif. La un moment dat a devenit ironică, mai mult răutăcioasă, mai mult sarcastică. Trebuia să trec în apărare. Când și­a dat seama că încep să o cunosc oarecum, a bătut în retragere, a început să dea citate din Lao Tze, din alţi învăţaţi,citate fru­ moase și cu sens generalizator, adică inaplicabile, despre adevăr, dreptate, cinste, respect, exact ce nu­mi place – etica este pentru îngeri sau pentru viaţa de apoi. Noi suntem niște păcătoși, nici răi, nici buni. Și totuși avea nobleţe, nu spun gratuit – baroneasa.

Pag. 51


Horia CRIOS

PRELUDIU LA O FUGĂ

B

ântui, timorat de faptul că generozitatea vre­ murilor se estompează pe măsură ce iarba ti­ nereţii păleşte. Adult! Oare cuvântul acesta vine de la adulter? Dacă­ mi albeşte părul, e semn că albul ar fi cu­ loarea mor­ ţii? N u sunt în stare să înţeleg nici de ce trupul meu, somptuos ca o catedrală go­ tică, simte acut dintele vâr­ stei... Un lazaret se în­ alţă în mine! Alzheimerul, distrugător de noime, se cere exclus prin lege, altfel, spiritul, care acum este prio­ ritar în viaţa omului, va ajunge o figură dintr­un an­ samblu retoric! Dau în lături peisajul unui bos et şi reuşesc, împiedicându­mă de cablurile şi reflec­ toarele nu ştiu cărei televiziuni, să iau loc la masa lui Savonarola. Călugărul îmi şopteşte: – Ai venit la ţanc; uite, acum începe marea paradă! În stânga noastră, un stejar bătrân se prăbuşeşte în flăcări. Prin fum, se apropie vertiginos o trăsură; caii sunt albi de spumă iar vizitiul, cu doi lăstuni la pălărie şi trupul sfârtecat de marxism, nu simte du­ rerea incertitudinilor. În spatele trăsurii goneşte un vârcolac roşu, cu harta lagărelor de prizonieri din Siberia; spune ceva pe ruseşte dar nu înţeleg decât: Сталин приказал всех уничтожить! Vântul aduce un miros de pucioasă... Cine­i făptura aceasta care a intrat în urma mea, cu o seringă imensă în mână? Pare să mă caute! Cu lacrimile alunecându­mi pe obraz, o zbughesc spre coamele înzăpezite ale mun­ ţilor, însoţit de o haită de câini paralelipipedici, cu picioare de inox şi roţi de cauciuc. La colţ, ei se opresc şi­mi fac semne prieteneşti; unul strigă după mine: – Nu mai uita să cumperi grăunţe la pisică! Dacă n­ o hrăneşti cum trebuie, nu se va îngrăşa în vecii ve­ cilor, domnule. Văd o procesiune funerară şi­mi imaginez dialogu­ rile ie ine şi penibile ale celor ce vor muri mâine,

Pag. 52

peste trei zile sau peste un an: ,,Ce ţi­e omul? Un lucru de nimic!” Idioţilor, filozofi de uliţă ce sunteţi! Omul nu­i un lucru, e o fiinţă sau, dacă vreţi, e un vierme în ţă­ rână. Dar cine se poate măsura cu el? Măsura omu­ lui este văpaia neagră a războiului, vă spun eu! În toate ţările sunt baze militare secrete, în care se adă­ posteşte Noaptea Vieţii. De după o tufă de liliac se reped la mine doi gar­ dieni vânjoşi, mă leagă şi mă depun pe un rug aco­ perit cu o pânză albă. Nu au deloc simţul umorului şi ameninţă, în gura mare, că mă vor arunca peste bord dacă mai joc fotbal prin mlaştini, între iubire şi ploaie, cu craniul unui neanimal preistoric lovit de apoplexie. – Păi, zic eu, cel viu odinioară este mort acum, nu mai simte nimic. – Dacă­ţi dau o smetie, latră gardianul cu o ii roşii, nici tu n­ai să mai simţi ceva! Bag mâinile în patalonii de pijama şi­i arăt pistolul. Celălalt gardian râde în hohote: – i­am spus eu să­i dai pace, că e înarmat! Râde tot mai tare; încă un pas şi cade într­un canal fără capac... Urlu fericit: – Glorie Tibi, Domine! JOCUL DRAGOSTEI ŞI AL MORŢII Sub o lespede, lângă piciorul podului zis al lui Tra­ ian, de la Turnu Severin, am văzut cândva nişte scorpioni. Corpul, de culoare maronie, este în formă de helicopter având un torace ca o platoşă, prevăzut cu doi cleşti mari şi patru picioare cum au crabii, iar coada se termină printr­un ghimpe foarte ascuţit. Imediat ce­am dat la o parte piatra, s­au împrăştiat mişunând pe picioarele scurte ale lor. Ce viaţă o mai fi şi asta? m­am întrebat. Să trăieşti la umbră, în umezeală, aşteptând vreo râmă sau păianjen, ca mai apoi să stai fără a face nimic, conform principiului treci zi, treci noapte... Am gândit astfel deoarece nu cunoşteam scorpionii şi nu­i urmărisem în intimi­ tatea lor, dar, când am putut s­o fac, nu mică mi­a fost mirarea descoperind că trăiesc în familii – mama cu câte doi­trei urâţi de­ăştia înarmaţi cu cleşti, pe care îi agită tot timpul, în izându­i şi des­ izându­i, de­ai zice că este un tic, o mişcare făcută doar aşa, să fie. Nu, uite colo, şme erul acela toc­ mai a prins o râmă – o ţine cu un cleşte iar cu celă­ lalt o toacă mărunt şi înghite tacticos. Râma se zvârcoleşte, încearcă să scape, dar ţi­ai găsit! Cleş­ tele, când prinde ceva, nu ştie să se mai des idă până ce ultima bucată nu dispare în gura situată în partea din faţă a capului, ca un buzunar. Alt frate de­al mâncăciosului, mai puţin norocos, se apropie şi încearcă, întinzându­şi cleştele, să apuce măcar o Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


bucăţică, dar figura nu ţine. Zgârcitul s­a întors pe loc – o întoarcere sistem tanc – la 90 de grade, s­a încordat pe picioare, şi a ridicat coada cu ghimpele, încât acum aceasta părea un braţ înarmat cu un pumnal, pregătit să lovească. Nepo itul s­a oprit, uitându­se la coada care­l ameninţa de sus, dar nu se dă bătut. Judecând după graba cu care mâncăul caută să termine, se vede că totuşi are un gând. După ce a înfulecat ultima bucată, s­a apropiat de vizitator, care nu era un mascul ci o... fetiţă. Bosum­ flată de refuz şi de modul în care a fost primită, pri­ veşte dispreţuitor la cavalerul care vine spre dânsa, curtenitor. La ce­i bună curtoazia când foamea ei n­ a primit adineauri decât ameninţări?! Şi totuşi, ca­ valerul e cavaler; ceva­ceva a păstrat şi pentru ea. Dintre picioruşele din urmă aduce şi împinge în­ ainte o bucăţică de râmă, îmbiind­o pe domnişoara. Hulpavă, aceasta uită supărarea, se repede şi o în­ şfacă­n cleşti, făcând­o să dispară cât ai clipi, apoi aşteaptă. Ce aşteaptă? Fireşte, altă bucăţică; dar alta nu mai este. Când se convinge de acest lucru, se în­ toarce şi, nepăsătoare, dă să plece, fără măcar să mulţumească. Nu merge aşa, don­şoară, pare a­i zice mâncăul. i­am dat să îmbuci – şi ce mâncare! – ţi­am tăiat­o iar eu, am curăţat­o de nisip, ţi­am oferit­o gata pregătită şi acum vrei să fugi? Nu, nu merge aşa! Dintr­o săritură, a apucat­o de­un picior şi o târăşte ca pe sanie spre adăpostul său. Domni­ şoara, care asta aştepta, nu s­a împotrivit, nici nu a încercat să se agaţe de o pietricică ori fir de iarbă... Deloc! Chiar îi face plăcere. Junele a tras­o într­un loc unde e sigur că nu vor mai veni şi alţii. Fără multe menajamente, o manevrează în faţa lui, cău­ tând poziţia cea mai convenabilă, apoi, un salt şi e deasupra ei. Aşa a început jocul dragostei între cei doi scorpioni, joc ce­i prinde în mrejele sale, joc plăcut în care se pune oarecare gingăşie – dovadă picioruşele lor ce se împletesc şi se mângâie; corpurile se petrec, pe rând, unul pe sub celălalt. Alunecarea corpurilor şi masajul ce şi­l fac reciproc, atingându­şi cleştii, pre­ găteşte, de bună seamă, ultimul act. Domnişoara este numai aşteptare. Încordată şi nervoasă, ea stă cu coada­n aer, dar nu pentru război. Cavalerul nu mai ezită. Agăţat de dumneaei cu toate picioarele, a cuprins­o pe sub abdomen cu cleştii, îndepli­ nindu­şi menirea. Acum, el trăieşte din plin actul, atât de concentrat încât are vreme doar să savureze plăcerea. Absorbit cu totul, nu vede cum ghimpele din vârful cozii partenerei sale îi caută în eietura dintre cap şi trun i. Poate că nici nu simte ghim­ pele pătrunzându­l încet, încet şi deşertând în cor­ pul fericitului mire întreaga încărcătură de venin. În mai puţin de câteva secunde jocul dragostei s­a în eiat cu jocul morţii. Otrăvit, cuprins de obo­ seală, de somn, masculul alunecă şi cade, servind Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

apoi drept masă copioasă domnişoarei, care­l roade până la ultima fărâmă. Cumplit joc al dragostei... cumplit final... Oare­l ştia dumnealui înainte de­a se angaja? Se prea poate, însă legea trupului, fiind mai puternică decât teama, învinge. Şi... distruge!

LEGĂMÂNTUL În toamnă, când m­am dus la Seminarul Central unde, împreună cu alţi câţiva băieţi din sat, dădu­ sem examen şi fusesem admis, din păcate, numai eu, bunică­mea a ţinut morţiş să vină şi ea cu mine la oraş. Pe drum, mi­a spus de câteva ori: Cată să înveţi maică, să termini şi să te faci popă, ca să mă scoţi şi pe mine din nevoi! Greu mi­a fost la început... Mă simţeam singur, străin, iar zidurile acelea cenuşii mă apăsau cum­ plit, de­mi venea să urlu. Imagini ale satului, ale Dunării, ale prietenilor, îmi bântuiau mintea. Voiam să fug, să las totul baltă şi să mă duuuc... Lărgimile mele de acasă, unde cerul se îmbrăţişa cu pământul, aerul curat le dădusem toate pe nişte ziduri ca de în isoare. Amărât, inuit şi dezgustat, am nimerit într­o zi în capela şcolii. Întâi m­am întors dând să plec, apoi am împins uşa grea de metal. Sfinţii pictaţi pe pe­ reţi, mirosul de tămâie, icoanele şi clarobscurul in­ teriorului m­au reţinut şi m­au calmat. Aşezat greceşte într­un colţ, nevăzut şi neştiut, am început un dialog cu mine, cu sfinţii, cu Dumnezeu: Ce caut eu aici? Cât o să stau? Ce vor ăştia de la mine?... Toate erau întrebări care mi se învârteau în cap cu o viteză ameţitoare. Până la urmă, obosit, pustiit de gânduri şi cu un gol imens în suflet, nu mai cuge­ tam la nimic... nu mai voiam nimic... Deodată, din adâncuri, s­a făcut auzit glasul bunică­mi: Să te faci popă, să mă scapi şi pe mine de nevoi! Am în is o ii şi am văzut­o încolţită de necazuri ca de nişte câini, bătută de griji, săracă şi neajutorată. Atunci, o dârzenie fără seamăn mi s­a strecurat în inimă. Ca într­o mişcare inconştientă, mâna mi s­a ridicat, de­ getele s­au împreunat şi am rostit un jurământ: Da, mă voi face preot! Pentru întărirea legământului, am făcut şi semnul crucii, implorând ajutor cerului: Doamne, dacă termin şcoala, jur să mă fac popă; popă şi nimic altceva! În liniştea capelei, un copil se lega cinstit – faţă de vreme, faţă de soartă şi faţă de necazurile bunicei sale – să pornească pe drumul unui apostolat pe care nu­l cunoştea decât ca nume, despre care ştia doar că este o posibilitate a unei în­ destulări pentru el şi ai săi. Copilul care a în eiat legământul nu a făcut­o dintr­un spirit de negusto­ rie grecească până scapă de necazuri, ci dintr­o con­ vingere profundă, pentru sufletul său şi al celei de­acasă.

Pag. 53


Ioan BABAN

IRINA E UN FEL DE OAIE RĂTĂCITĂ

I

rina nu era bucureşteancă, dar asta n­o împiedica să hoinărească pe străzile capitalei de vreo doi ani. În Bucureşti, ca de altfel şi în alte oraşe mari ale tării, locuiesc mulţi oameni, aici aproape o jumă­ tate de milion, care nu sunt get­beget orăşeni, adică cetăţeni ai me­ tropoplei. Aceşti ,,flo­ tanţi” veniţi cu însărcinări dife­ rite, ori atraşi de mirajul anonimatu­ lui, nu mai amintim şi alte situaţii, locuiesc o vreme în condiţii sus­ pecte, iar fenomenul nu poate fi controlat; se poate vorbi de un „va­ gabondaj” mai mult sau mai puţin vino­ vat la o bună parte din indivizi. Nici organele de miliţie nu pot face mare lucru ca să pună capăt unei asemenea situaţii, că nici nu te poţi amesteca în viaţa omului cu dreptul de a merge oriunde în ţară. Cetăţeanul a venit în Bucu­ reşti la rude, la prieteni, la cunoscuţi, nu are impor­ tanţă, şi nu poţi să­i pretinzi paşaport cu viză de intrare şi de ieşire, ca într­o ţară străină; nici ca până la data de… să părăsească oraşul, ca să nu devină persoană indezirabilă, că nu e stare de asediu, şi iar dacă ar fi, nu ar s imba cu nimic situaţia, până la proba contrarie, că mâine îi vine în minte unui tâmpit, aşa cum se întâmplă la noi, să impună şi ase­ menea restricţii, deja oraşele mari au fost declarate în ise, cu toate consecinţele decurgând de aici. Aşa că, deocamdată, dacă ai unde dormi şi ce mânca, poţi să stai şi o viaţă cu viză de flotant, sau fără, şi cine poate şti ce şi cum? numai să nu furi şi să nu ucizi, că te prinde miliţia; lucrurile se complică şi îţi găseşti imediat pentru mulţi ani, ori toată viaţa domiciliu „stabil”. Când a poposit în Bucureşti, Irina nu împli­ nise şaisprezece ani; terminase prima treaptă de liceu, dacă nu cumva aceasta o terminase pe ea; nu a vrut nici în ruptul capului să urce şi pe cea de a doua; cea mai mare parte a tinerei generaţii fuge de şcoală ca dracul de tămâie. Se înscrisese la o şcoala profesională; acolo avea totul asigurat de la stat, şi cazare, şi masă, iar dacă le ai pe acestea două, ce­ţi

Pag. 54

mai trebuie? A urmat o întâmplare cu complicaţii sentimentale, că aşa e omul supus păcatului. Tipul locuia la un cămin de nefamilişti, iar lângă şcoală. Cum sentimentele i se revoltaseră şi îi întorsese su­ fletul pe dos, deseori fugea din internat şi ciocănea la uşă tipului… până când… şi astfel a fost nevoită să renunţe la şcoală şi să plece acasă. Când mama a întrebat­o de ce nu mai pleacă, Irina i­a spus că s­a desfiinţat şcoala, iar adevărul nu se cerea confirmat, că altfel ar fi emis altă „ipoteză”. Mama nu era că­ sătorită legitim, că aşa mai găsea ea, dar „tatăl vi­ treg” plecase şi el în lumea mare, se plictisise de stat într­un singur loc şi Irina o stingherea pe maică­sa. „Cine se mai uită la mine, când am acasă o ,,fată mare” şi aşteaptă ea să se mărite, decât să se încurce maică­sa cu cineva. Irina fusese fată mare şi nu mai era, dar nici nu se putea spune că era mică, dimpotrivă; această lipsă n­o prea stingherea, din contra, se simţea mai liberă ca altădată când purta grija castităţii. La înce­ put tipul era tare îndrăgostit de ea; nu putea dormi noaptea, încercând să şi­o în ipuie; îi scrisese şi o scrisoare; Irina o purtase o vreme în geanta ei, nelip­ sită în nici o împrejurare; de altfel scrisoarea lui nu fusese altceva decât un răspuns pasional la un bileţel de al ei, trimis pe o colegă, un fel de rudă cu el, naiba mai ştie ce era între ei. ,,Dragă Irina Am primit cu multă bucurie frumoasele tale rânduri, scrise de la tine care ma regăsit în momentele cele mai fericite din viaţa mea. Întradevăr şi eu mam îndrăgostit de tine încă de la primele vederi cînd team văzut dar miam as­ cuns ideile să nu fiu observat şi mă gîndeam în sinea mea că degeaba iubesc ca să nu fiu iubit. Dar totu nu a fost în zadar în momentul acelor clipe că foarte re­ pede am reuşit să ne cunoaştem şi să ne placă unul de celălant. În orice caz între noi doi se va lega o fru­ moasă prietenie de nedespărţit pe care parcă o revăd cu o ii în lumea paşilor noştri. Să ştii că sînt exact bărbatul ideal unei prietenii îmi place să respect o persoană să o iubesc şi să nu mă mai despart nicio­ dată de ea dacă ea nu mă părăseşte sau mă dă uitării atunci prietenia io voi păstra toată viaţa. Sper să fii prima şi ultima în viaţa mea pe care o voi iubi mai mult team cunoscut pe tine îţi acord toată sincerita­ tea mea te voi iubi numai şi numai pe tine o ii mei nu se vor uita după făptura altor fete şi voi fi sincer şi devotat faţă de tine în orice moment. Întotdeauna am sperat şi eu în viaţă sămi găsesc persoana ideală să mă iubească să mă respecte să îmi acorde ceea ce gândeşte ea că mar putea face fericit, dar în zadar pentru că două persoane se pot iubi la început apoi se despart. De ce? pentru că din prostie, dacă iubeşti o persoană cu toată încrederea cu tot spiritul adevă­ rului trebuie să­i păstrezi iubirea nu so părăseşti în cele din urmă şi să te uiţi după alte ipuri. Cunosc Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


această lume şi din dos şi din afară, preoritatea tine­ rilor care profită de bunătatea şi sinceritatea unei fete apoi îi dă drumu şi umblă după alta, lucruri mize­ rabile care nu aduc nici un folos la viaţa lor din pre­ zent sau viitorul lor. Cunosc un băiat de aici din blocul nostru şi lam întrebat cei unde ţie gagica? Şi el mia răspuns am avuto numai pentru câteva seri în iubirea mea acum treaba ei nu mă mai interesează alta la rând a spus el. Irina acum ce părere ai tu des­ pre astfel de oameni? Nesimţiţi bagabonţi care duc o viaţă parazitală în lumea noastră modernă. Acum aş vrea săţi dau şi unele detali despre viaţa mea. Am douăzeci şi patru de ani am făcut liceul la construcţii în oraşul Băileşti timp de cinci ani cu vreo persoană nu am discutat niciodată văzând că fiecare umblă din băeţi în băeţi şi mai bine am stat aşa dacă nu miam găsit una cum trebue sinceră în toate dome­ nile. Tatăl meu nu mai şade împreună cu mama mea de paişpe ani deci îţi dai seama la viaţa noastră şi la viaţa mea care am duso până aici. Acum stau aici la nefamilişti. De profesie sunt instalator apă şi gaz şi lucrez la întrepinderea de utilaje grele aici în oraş. În rest ce săţi mai spun îmi pare bine că neam cunoscut şi sper că ne vom iubi din ce în ce mai mult. Acum am săţi dau adresa mea şi te rog să mio dai şi tu pea ta pentru a putea să corespondez cu tine prin scri­ soare.ʺ Buciuman Roberto, Strada Zorilor, bloc 280, scara B etaj 4 ap 16 localitatea Băileşti judeşul Dolj cod 2500. Te rog frumos mâine de 1 mai după masă dacă vă dă voie în oraş să vii să mă aştepţi la scară la noi îi spui lui Silviu o oră ezactă sămi spună când vii ca să te aştept să ne întâlnim. Să vii singură ca să putem vorbi unele treburi mai mult sau unde vrei tu să vii dacă nu poţi în faţa scării îi spui lui Silviu ca să ştiu. Acum în ei aceste rânduri şi îţi doresc multă fericire din partea mea, te aştept să vii cu drag al tău prieten.” Roberto te aştept să vii aştept răs­ puns.” ...Cer iertare cititorilor pentru răbdarea nece­ sară ducerii la final a lecturii acestei epistole, absolut autentice. „Ce frumos scria în scrisoarea aceea, dar a fost un porc!” nu se aştepta la o asemenea figură. Toate astea s­au petrecut, la Băileşti, pe cînd era la şcoala profesională, apoi a plecat acasă; mama ei ajunsese din întâmplare prin Oltenia, că aşa e viaţa, plină de neprevăzut. În Băileşti, era ca într­un sat şi viaţa curgea ca o apă tulbure. Pe Irina n­o interesau toate acestea, sau nu le pricepea. Ea credea că altfel stau ,,complicatele probleme ale vieţii”. Când mama a auzit că ,,fata” ei vrea să plece la Bucureşti, ca să se ,,angajeze”, i­a dat două mii de lei, că vânduse vaca păstorită multă vreme de Irina, cu speranţa că îi va trimite banii înapoi, imediat, sau cel puţin după trei luni de la angajare, că nu pleca singură, ci cu Paulina, o bucureşteancă cu ve ime; ea îşi luase an­ gajamentul „s­o iniţieze” pe fată în viaţa trepidantă Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

a marelui oraş. Paulina plecase cu vreo trei ani înainte, nu ştia nimeni dacă din proprie iniţiativă făcuse acest pas, ori o sfătuise şi pe ea o „iniţiată” dar asta nu avea acum cine ştie ce vreo importanţă. Faptul că se oferise drept călăuză în ,,noviciatul” Irinei, că fără sfatul şi supravegherea ei era posibil să se ,,rătă­ cească”, fiindcă Bucureştiul e oraş mare, nu ca târgul Băileştilor, unde, dacă ,,te fâţâi” de câteva ori pe la colţul străzilor, dai de tarla, tocmai de ce trebuie să fugi cât mai departe, nici amintirea ei să nu te ajungă, era de mare însemnătate. Nici Irina nu s­ar fi încumetat să facă pasul, mai mult, nu visase la o asemenea perspectivă, că totul a fost pe neaşteptate. Paulina vorbea ca o bu­ cureşteancă de baştină şi stilul ei se deosebea funda­ mental de stilul băileştean. Ea s­a dovedit a fi o bună „profesoară” pentru Irina; nu conta „experienţa” umilă de până atunci, şi un proverb german spune că ,,o dată e ca niciodată”. Paulina îi împărtăşise, în cele câteva zile, cât au stat împreună, multe din sa­ tisfacţiile avute de când trăieşte printre oamenii ca­ pitalei. Îşi în ipuia şi Irina că are multe de învăţat. Nu se ştie prin ce miracol, Paulina locuia într­ o garsonieră, la un bloc de nafamilişti de prin car­ tierul Grozăveşti, una din acele încăperi semiprimitive, rătăcite şi anonime; nu ştia nimeni de ea, dar asta interesează mai puţin pe cei din acel spa­ ţiu. Un tip locuise acolo o vreme şi îşi făcuse milă de Paulina, să nu doarmă în gară şi o invitase la el, să doarmă pe o canapeluţă, că nu era bine să bată noaptea străzile, din pricina convenienţelor, şi aşa, individul amabil, după ce a ,,iniţiat­o” şi i­a dezvă­ luit câte în lună şi în stele, bineînţeles că nu pe gratis, într­o zi s­a cărat, naiba ştie unde, nu a mai dat nici un semn de viaţă, şi Paulina a devenit „moşteni­ toare”. Plătea întreţinerea pe numele unui oarecare Marin Bubulete, cred că tot oltean o fi fost şi ăsta, că oltenii e băieţi decurcăreţi şi, cu siguranţă, învârtea lucruri mai de soi, că un oltean e dat naibii, aşa cum ,,fură” ei dintotdeauna. Un timp, Irina şi cu Paulina au convieţuit în cea mai deplină înţelegere; nici mai apoi relaţiile din­ tre ele nu s­au stricat definitiv şi iremediabil, doar au devenit ceva mai reci. La început, fata asta a fost o adevărată comoară pentru experimentata Paulina; două mii de lei nu se iau din drum, şi banul e o iul dracului, puteau trăi fără grija zilei de mâine o bună bucată de vreme. Dar timpul trecea şi Paulina nu mişca nici un deget, ca să se angajeze şi Irina. „Lasă, fată dragă, că nu au intrat zilele în sac. Ai timp bere­ et „să hâieşti” după aceea, hei, hei!” Care „după aceea” nu înţelegea biata fată, dar, între timp, o îm­ prumuta mereu cu bani, până într­o zi când nu a mai avut cu ce. De fiecare dată, îi zicea fetei că îi va în­ apoia banii la „li idare”; dracul ştie ce „li ida” pe la sfârşitul lunii, că nu mergea nicăieri la lucru, dar

Pag. 55


în curând o „li idase” pe Irina de toţi banii, iar de aici încolo, prietenia se stricase, se răciseră „relaţiile cordiale” şi nu duraseră mai mult de o lună de zile; s­ar putea afirma că cele două „colege” au fost fete econoame, că un băiat ar fi tocat totul în doar câteva seri, că Bucureştiul oferă multe tentaţii. Hainele de pe Irina erau inadecvate pentru noul ei statut de orăşeancă, îi dădeau un aer provin­ cial, pe de o parte avantajos, că bucureştenii se dau în vânt după marfă proaspătă, dar şi dezavantajos, dacă privim lucrurile sub raportul siguranţei ,,circu­ laţiei”, dar nu avea ce face, cel puţin deocamdată tre­ buia să aibă răbdare, iar Paulina o încuraja mereu, pentru că se simţea obligată faţă de ea. La Apaca nu au făcut nimic; nu erau locuri, deşi se lucra în con­ diţii mizere, să­ţi tai poala şi să fugi unde vezi cu o ii. Tot Paulina i­a făcut cunoştinţă cu primul „băiat”, un flirt mai ve i de­al Paulinei; se plictisise de el; era mereu cu banii pe sponci. Spunea că lu­ crează la „23 August”, dar cine ştie? De altfel era în­ ţolit îndeajuns şi avea, cel puţin la vremea aceea, ceva lovele, de a dus­o pe Irina în bar iar în prima seară. Ori Irina nu era pretenţioasă ca Paulina, s­a mulţumit cu cât i­a oferit, în s imb nu l­a putut răs­ plăti decât cu un sărut, pentru că „sus” era Paulina cu ,,logodnicul” ei şi nu­i putea deranja. „Lasă pe mâine seară, poate…” Tony, băiatul fer eş de la „23 August”, s­a plictisit repede şi de Irina, deoarece se dovedise cam provincială, nu se emancipase îndestul, în plus, în ceea ce priveşte… dădea dovadă de o totală igno­ ranţă, iar ce încerca el s­o înveţe, nu se prindea, sau nu se potrivea cu firea ei, în s imb nu a scăpat până nu i­a cumpărat o ro ie mai de doamne ajută, din acelea combinate, la modă pe atunci, şi o pere e de săndăluţe de­a mai mare dragul, vorba aceea, obra­ zul subţire cu eltuială se ţine. Cheltuiala lui Tony cu Irina era un mizilic pe lângă ce pretindeau alte fete. Acelea îl tocau pe „bietul băiat” de rămânea lef­ ter şi mânca iaurt cu pâine la ospătărie până la sfâr­ şitul lunii. Cu toate acestea a abandonat­o pe Irina, că îi lipsea darul statorniciei… Pe Tony nu l­a mai văzut, se topise pur şi simplu. L­a căutat odată la fabrică, dar portarul i­a răspuns în doi peri, că în acest colos de fabrică, cu de mii de muncitori, vor fi lucrând mulţi tineri cu numele de Tony. Sunt secţii întregi cu zeci de mii de muncitori, „văd că nu ştii nici secţia unde lucrează şi nici cum îl eamă ca lumea, cum s­ar zice, hai să căutăm acul în carul cu fân, sau prinde orbul, scoate­ i o ii. „Mamă!” şi­a zis în gând Irina, fabrica asta e mai mare de câteva zeci de ori decât Băileştiul… te rătăceşti prin ea şi nu mai ieşi afară câtu­i lumea, dacă nu­i ştii rostul. Cu ve ime în „muncă”, cu o experienţă de viaţă întinsă, Paulina nu se încurca cu indivizi fără să prezinte garanţie; ştia ea ce şi cum devine cazul

Pag. 56

cu ei. Când simţea nevoia unei „aventuri romantice”, căuta ceva pentru sufletul ei şi nu e de mirare, că în Bucureşti sunt femei căsătorite, cu practică ve e în subteran, prostituându­se cu îngăduinţa bărbatului. Atunci punea şi Paulina mâna pe câte un tânăr, „fără experienţă”, iar inocentul o a câte o noapte lângă ea, că îl punea pe jar, până se îndupleca să­i aline su­ ferinţele, şi atunci îi dădea a înţelege că face „un sa­ crificiu” pentru el şi se fandosea cumplit, până îl băga pe bietul băiat în flăcările iadului, că aşa era de aprinsă în momentul când intra în actul propriu zis. Simţea şi Paulina nevoia unui joc de­a dragostea, din când în când, să­şi facă mendrele cu cineva, nu numai alţii cu ea, aşa cum se întâmpla cu „pragma­ ticii” ăia de rămâneau singuri acasă şi nu aveau timp de „romantisme” ie ine, trecând direct la acţiune, că timpul aleargă şi nu se mai întoarce, iar dacă erau nevoiţi până la urmă să­i intre în voie, că nu se lăsa ea aşa cu una cu două. Paulina povestea des is, fără reţinere toate acestea ca să spulbere ultimele rămăşiţe de pudoare ale Irinei, şi a reuşit până la urmă. Irina îşi amintea de una din primele scene de „dragoste”, după ce re­ nunţase, la sfaturile Paulinei, la indivizi ilipirgii, cu un bărbat însurat, între două vârste, dar înrăit în toate. Ea a intrat în casă şi s­a aşezat sfioasă pe un fo­ toliu, bineînţeles, după ce a executat o manevră is­ cusită pusă la cale de individ… „eu plec înainte şi tu urci peste vreo cinci minute şi intri, fără să suni, la apartamentul opt, că eu te aştept, dar ai grijă să nu te vadă vreun vecin.” Irina s­a orientat şi a ajuns în locuinţa individului cu inima bătându­i în piept ca un ciocan de o simţea şi în coaste. Stătea bine tipul, avea un apartament la ultimul răcnet, mobilă, co­ voare persane, combină muzicală, televizor color, fo­ tolii, draperii grele, o atmosferă de semiobscuritate, ce mai, ca în filme. După ce au stat la masă cu hrană rece, stro­ pită din belşug cu băutură, că renunţaseră la restau­ rant, era periculos, zicea el, cine ştie, ne filează cineva, că lumea noastră are un i irez al ei. Poate era un ştab, lucra pe undeva „sus”, de voia să­şi păs­ treze ,,neîntinată” conduita morală. După ce au ter­ minat de mâncat şi de băut, au trecut în dormitor. El, ameţit, i­a poruncit ca la subalterni: „dezbracă­te, fă­te comodă şi urcă în pat!” Ea ar fi dorit, un mic preludiu, o manifestare de tandreţe, un gest de gingăşie, ca tot ce ar fi urmat să pară firesc; aşa credea ea că fac oamenii dragoste. Văzând că şovăie şi aşteaptă cu capul plecat de ru­ şine, în loc s­o fi încurajat sau s­o îmbrăţişeze, indi­ vidul a adăugat imperativ: „mie să nu­mi umbli cu mo uri, fetiţo!” I s­a supus cu un sentiment de teamă, dar mai întâi a stins lumina. A executat tot ri­ tualul fără tragere de inimă, trupul îi tremura de ru­ şinea interioară, se simţea dezgolită nu numai de trup cât mai cu seamă de suflet… Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


Ion Gh. Pricop

TALENT ŞI PASIUNE (continuare din numărul trecut)

R

ini s­a acomodat repede cu noua sa viaţă şi, către iarnă, parcă era de­al familiei. Învăţase să grăiască şi moldoveneşte, şi mai ales prinsese repede rostul trebu­ rilor din gospodărie. Noua gazdă avea o căsuţă din ceamur, mai la mar­ gine de mahala, aşa încât grădina intra bine în câmp. Prilej de­ a creşte orătănii fel de fel, porci, vacă şi iar două capre, pe care învăţase să le mulgă singur. Dimineaţa se scula şi făcea curăţenie prin coteţe şi ocoale, la amiază le adăpa, iar seara, după ce le aşeza nutreţ şi boabe prin iesle şi teicuţe, le încuia cu grijă porţile. Şcoala n­a putut să şi­o continue, căci în orăşelul acela de margine de ţară nu exista un institut de învăţători, aşa încât zilele de toamnă, mai cu seamă duminicile, şi le­a petre­ cut hoinărind cu fiul gazdei prin celelalte cartiere şi mahalale, pe câmpuri, prin păduri, de unde se întorceau cu fel de fel de obiecte din captura de război, rămase aruncate pe câmp. Aşa, au cărat acasă tabla toată dintr­un ponton ce servise trupelor la podul de vase pentru trecere peste apele Prutului, au mai găsit un covor, o căruţă de cai, având lipsă doar oiştea, şi o roată, un clopot mare, ca de biserică, calupuri de săpun, ţigări, cutii de conserve. Dealurile şi văile locului fuseseră, în august 1944, zonă de încercuire militară şi pe­acel teren căzuseră mii de car­ tuşe, bombe şi obuze. Multe dintre ele erau neexplodate, şi când veneau ploi torenţiale, asemenea muniţii lunecau în pu­ hoaie şi erau aduse în râpa mare a târgului. Rini şi­amintea cum se aduna ceata de copii şi cum culegeau acele materiale pline cu moarte, umpleau saci întregi, apoi ieşeau pe dealul dinspre apus, mai aproape de poala pădurilor, făceau focuri din vreascuri şi le aruncau în jar. Fugeau la câteva zeci de metri depărtare şi se ascundeau prin hârtoapele ternului, pe după trun iurile copacilor, aşteptând să explodeze. Toţi jubilau, când auzeau zgomotul sau vedeau rozeta de flăcări şi fum ce se înălţa în aer. El era mărişor, trecuse de şaisprezece ani, părea cel mai înalt dintre copii şi cu mai multă minte. Aşa că ar fi trebuit să le atragă atenţia că jocul acela este periculos şi posibil adu­ cător de moarte. N­o făcuse, simţindu­se, ca şi ceilalţi, atras de spectacol. Dar într­o zi, un cartuş n­a explodat, iar când ei au ieşit şi­au vrut să refacă focurile, ca să toarne altele, numai a răsunat o bubuitură, terenul s­a acoperit de fum şi miros de praf de bombă, însă despre tot ce s­a întâmplat acolo, avea să afle pe patul spitalului din Şur, căci suflul exploziv l­a trântit la pământ, iar o s ijă i­a pătruns în pulpa piciorului, de n­au putut s­o scoată decât doctorii, cu bisturiul. Mai rău însă a fost de Ion al Glajei, un copil tuciuriu la faţă, care a murit pe loc. Pe nesimţite, mai mult în jocuri copilăreşti, se scur­ sese vremea, din octombrie 1944, până în primăvara anului Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

“Anul 1948 a fost unul de mari prefaceri, în învăţământul ţării. Partidul Muncitoresc Român, ajuns la putere, dorea săşi impună liniile strategice şi prin învăţământ. Noroc că încheiase şcoala normală cu un an mai devreme, căci prin ordin al ministerului de resort, acele mari şi temeinice uzine de făcut învăţători fuseseră desfiinţate. Printre altele, s-a introdus studiul limbii ruse în ciclul primar, iar notele erau de la 1 la 5, sistem sovietic. Rinick însă se afla la începutul începutului şi nu prea cunoştea ce şi cum fusese înainte de Reformă, faţă de ce s-a impus.“

Pag. 57


decât să te­ntorci... Şi­a luat rămas bun de la ai case, iar pe Gâlmu l­a îmbrăţişat. Aceluia îi dădeau o ii în la­ crimi. – Aş crede c­o să tinerim amândoi în târ­ gul ista, l­a îmbărbătat. Şi­a ieşit pe poartă.

toate vârstele intrau prin dughene şi căutau să cumpere produse alimentare. Undeva, la un colţ de stradă se făcuse o coadă mare la o putină cu hamsii; alături, tot la rând, se vindeau măsline şi marmeladă. Toţi întrebau de pâine, de covrigi, de turtă dulce, dar asemenea produse nu se zăreau prin prăvălii. Sus, deasupra unei uşi, Rini putuse să silabisească, din mers, pe o pancartă din pânză roşie, Pla íe, turte de ovăz, sărbuşcă, şi ardelea­ nul l­a întrebat pe moş Sfetcu ce sunt toate acelea, iar ceferistul i­a răspuns că­s produse ,,di crizăʺ. – Şi­s de mâncare? – De mâncare, daʹ nu pe săturate, că te­ apucă pântecăraia, daʹ măcar nu­ţ mai este foame; îi bun că se mai găseşte şî din aieste. Până în clipa aceea nu văzuse încă atro­ cităţile secetei, despre care toată lumea vorbea, căci moş Sfetcu îl ducea doar la ogorul din lunca şu­ riană, acolo unde terenul, fiind nisipos, iar albia râului aproape, porumbul încă nu căzuse pe mu­ şuroi. Au ajuns din urmă un bărbat, cam la patruzeci de ani, care ducea pe umăr un sac, iar subsuoară un covor­lăvicer, strâns sul şi legat cu o sfoară. – Bade, te pot ajuta? l­a întrebat, în loc de salut. – Dac­ai fi matale bun să faci asta… Şi i­a luat covorul. Moş Sfetcu, obser­ vând că povara din sacul de pe umărul omului se mişcă, ba că se aude şi un coviţat, a zis, glu­ mind: – Daʹ nu mai sunt dragi scroafei? – De cine vorbeşti? a întors omul capul. – De purcei, bre. – Am cinci ploduri. Şi mălai, de­o mai fi de­o fiertură de mămăligă pe fundul lădoiu­ lui. Dumnezeu ne pedepseşte rău cu lipsa de ploaie. Merg să­i vând, în Ardeal. Auzind de regiunea sa natală, adoles­ centul a simţit cum i se încălzeşte cămaşa în dreptul inimii. – Înseamnă că pe la noi nu sunt gro­ zăviile acestea pricinuite de foamete, spuse, ca pentru sine. I­a îmbrăţişat pe moş Sfetcu, pe Gâlmu. Le­a zâmbit şi le­a făcut semn cu palma. Şi­a dus degetele la buze ca semn că nu va uita zilele petre­ cute împreună şi că­i iubeşte în continuare. Apoi a luat­o pe urmele ţăranului cu covorul subsuoară.

Până la gară au mers pe jos. Erau orele cam spre vreme de masă şi străzile se umpluseră cu lume venită de prin sate, bărbaţi şi femei de

A aflat, în gara din Şur, că mai toţi oame­ nii merg să caute provizii în zona Braşov. Avea să călătorească împreună cu ei. În Crasna, a s imbat

1946, când băiatul transilvănean şi­a adus aminte, tresărind, de casa părintească şi de Ardeal. – Chiar vrei să pleci? l­a întrebat ceferis­ tul. – Nu neapărat. Dar cât pot sta pe capul alde matale? Colac peste pupăză, a mai dat şi foa­ metea... – Uite, îmi place cum înveţ tu să grăieşti moldovinesca noastră lată. Noi nu te obligăm. Mai ales că te­ai pretenit cu Gâlmu a meu...Poţ să rămâi cât vrei. Dinspre partea mâncării, nu duşe tu grijă. Moş Sfetcu mai are multişor prân pod... – Voi reveni, că­mi place la voi, dar acum mi s­a făcut dor de­ai mei. La plecare, tata era cam bolnav. Se întorsese de pe frontul de Răsărit cu o tuse seacă şi cu durere în piept. Habar n­am ce s­a petrecut cu el. Mai trăieşte? A murit? S­o fi necă­ jind mama, singură, cu viaţa? Trebuie să aflu. – Mergi, dragule. Şî dacă ăi dori, n­ai

Pag. 58

Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


A ajuns acasă, în sătucul de lângă Rupea. Toţi erau sănătoşi, până şi tata tuşea mai puţin de când fusese împroprietărit cu 0,50 ha de pământ în bahna Târnei, pentru că luptase pe frontul de Răsărit. Războiul atinsese localitatea numai cu o aripă. Fuseseră lupte, dar departe, în zona cu pă­ duri, dinspre munte. Le arseseră câteva case, prin­ tre care şi jumătate din biserică. Majoritatea copiilor şi tinerilor, plecaţi în evacuare, se întor­ sese, încă de la mijlocul anului trecut. Prima preocupare a lui Rini a fost aceea să­şi continue şcoala de învăţători. Colegiul de la Sibiu se redes isese, din septembrie 1945. – De ce nu m­aţi căutat, de ce nu m­aţi anunţat, dacă aţi aflat? le­a reproşat părinţilor. Acum am irosit un an. – Noi gândeam că te­ai pierdut, sau te­ai stabilit pe­acolo, prin Moldova, l­a consolat tata. – Mai bine mai târziu decât niciodată, a intervenit şi mama. – Adună măcar tu învăţătură în neamul ista a nostru. Fii cel dintâi luminat al stirpei. Prind să mă mândresc, când ştiu c­am să fiu tată de căr­ turar. Şi i­a tras cu învăţătura, încă doi ani şi mai bine, din nou dor de casă, iarăşi cazare la in­ ternatul cel cu ziduri măreţe, de la Sibiu.

fluturând deasupra capului. Din poartă a strigat: – Iacă­o, tată! De­acum, zbor prin lume. Părintele a prins coala aceea frumos scrisă şi desenată, şi­a dus­o la faţă şi s­a şters cu ea pe perii albi şi aspri ai bărbii, apoi i­a zis: – Tot un fel de ţăran vei fi, fiule. Unul care are să samene gânduri bune şi temeinicie în om. Şi­are să recolteze hectare de dragoste. Căci sămânţa aiasta numai în suflete creşte. Dar loc la şcoala din sat nu avea. Cei doi învăţători, soţ şi soţie, cu care făcuse şi el clasele primare, mai erau încă în activitate. Se apropia şi armata, aşa că s­a hotărât să aştepte acasă. Când, învăţătorul Todiraşcu le­a bătut, într­o seară, în poartă, şi l­a anunţat că s­a eliberat post la clasele II­IV, simultan, în cătunul Doagele, din comuna ve­ cină. – Dă­mi diploma şi buletinul de identi­ tate, că ţi le şi trimit la secţia raională, pentru dosar. Anul 1948 a fost unul de mari prefaceri, în învăţământul ţării. Partidul Muncitoresc Român, ajuns la putere, dorea să­şi impună liniile strategice şi prin învăţământ. Noroc că în eiase şcoala normală cu un an mai devreme, căci prin ordin al ministerului de resort, acele mari şi temei­ nice uzine de făcut învăţători fuseseră desfiinţate. Printre altele, s­a introdus studiul limbii ruse în ci­ clul primar, iar notele erau de la 1 la 5, sistem so­ vietic. Rini însă se afla la începutul începutului şi nu prea cunoştea ce şi cum fusese înainte de Re­ formă, faţă de ce s­a impus. El se ducea cu mare drag şi însufleţire la şcoală. Munca de învăţător îl acapara şi­i oferea oa­ recare confort material, deşi salariile dascălilor la acea vreme de nevoi pentru ţară erau destul de mici. Avea 23 de elevi în amândouă clasele şi în­ văţa după­amiaza. Locuitorii satului, inclusiv bă­ ieţii cu care până mai ieri se jucase şi hoinărise pe coclaurile locului, îl salutau cu respect şi­i ziceau domʹînvăţător. Şi­amintea cum, în primele zile de şcoală, odraslele dogărenilor îl iubeau atât de mult, că­i puneau prin buzunare nuci, mere, gutui, şi de multe ori seminţe de cânepă, de floarea soarelui, de mazăre sau năut– n hot, pronunţau copii – şi nu rareori rupeau din feliile lor de pâine de casă, unse cu magiun, prăjite pe plită, sau din turtele din aluat, şi­i dădeau să mănânce. Şi se simţea, pe­atunci, atât de tânăr şi copilăros, căci abia de­i mijeau pe faţă peri bărbă­ teşti de ras cu briciul, iar vocea încă era una în s imbare.

Avea aproape nouăsprezece ani, când a absolvit. A alergat acasă, cu diploma de învăţător

Cam în aceeaşi vreme s­a apucat şi de scris. A început cu un poem masiv, proiectat în mai

trenul, s­a urcat în cel dinspre Iaşi şi­a descoperit adevărata faţă a groazei. Trenul Foametei, cum era numit, era o i, ba şi sus, pe garnitură, stăteau lun­ giţi bărbaţi, care loveau cu palmele în tabla rugi­ nită a acoperişului şi strigau ceva. A mers pe urma ţăranului din Timigeni până şi­a găsit loc în ultimul vagon. Stătea înghe­ muit ca un şoricel în găuricea lui, printre saci legaţi la gură şi coşărci cu papuci, gheme de lână, scule de la războiul de ţesut, mănuşi şi ciorapi de lână, împletiţi cu undreaua... – Te cruceşti, a zise şurianul, câte lucruri poate avea moldoveanul nostru în casă şi gospo­ dărie. Uite, că acum prind bine. Numai dacă or fi trebuind celor la care ne ducem, să le dăm în s imb. – Marfa dumitale, a spus Rini , cu sigu­ ranţă că se va căta. Cui nu­i place carnea de porc? – Sârmaaa!!! Capul la cutieee!!! s­au auzit glasuri de sus, de pe acoperiş. – Ce e asta? a întrebat. – Se intră într­un tunel. Şi­înseamnă că suntem pe­aproape de Braşov.

Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

Pag. 59


multe părţi, legat de ieşirea României din război. Şi­acum şi­aminteşte de el, mai reţine versuri în­ flăcărate, ce e drept, puţine, dar încă nu l­a părăsit imaginea­metaforă prin care vedea ţara ca o fată uriaşă, călcând plaiul carpatin, dinspre vest spre est, cu hainele zdrelite, însângerată şi obosită, dar cu privirile de un albastru pur, cu fruntea ridicată, întâmpinând razele unui soare, care se înălţa peste orizontul dinspre răsărit. L­a trimis şi la o gazetă de unde s­a ales cu un răspuns optimist. Dar în­ dată a simţit că­n proză, în povestire are posibili­ tăţi să se exprime mai bine, şi­ntr­un an numai, înainte de a pleca să­şi satisfacă stagiul militar, a umplut deja cinci caiete cu fel de fel de texte. I se răspundea, de la aceleaşi gazete, unde trimitea, din când în când, că promite bine, că are talent, oare­ care ,,aplecare“ către faţa dură a vieţii şi realităţii, dar că­şi stăpâneşte cu greu ,,propensiunea“ către fantastic, ceea ce nu­i rău, dar nici bine, dacă aceasta depăşeşte măsura. Întors din armată, unde a colaborat cu poezie şi reportaj la diferite gazete militare, dar mai ales beneficiind de statutul lui de condeier al unităţii, Demetrescu a revenit la şcoala unde fusese înainte de încorporare, aflând postul neocupat.

A adunat banii de pe un an şi s­a pregătea să meargă la Cluj, la facultate. Asta se întâmpla în vara anului 1952. Şi­aminteşte cum, venind acasă, la Târna, de peste deal, cinci kilometri, era frânt de obosit şi s­a trântit în pat, acasă, fără să mai stea la masă. Mama a intrat în odaia cu un plic în mână şi i l­a întins. – De­asară­i venit, dʹam uitat să ţî­l pun pe masă… A observat cele două ştampile, dinte care una, cea de la «destinatar» mâzgălită bine. Pe cea

Pag. 60

de la «expeditor» scria clar localitatea Şur. A des­ făcuse nerăbdător şi a citit: Dragu nostru, Vino de urgenţă la Şur. Ni aflăm în mare năcaz. Băiatu mieu şî pretenu tău, Gâlmu, s­o stâns… Sfetcu – Ăi fi fişioru nostru şî ăi ţâne locu lu Gâlmu, i­a zis moş Sfetcu, când l­a văzut intrând pe poartă, cu un geamantan mare, din scândură vopsită în maro. Iel s­o dus pe apa Prutulu. Poate amú îi pe la Brateş şî faşi peştii praznice din carnea lui. – Dumnezeu să­l ierte, a îngăimat Rini , nevenindu­i să creadă că flăcăul acela inimos şi blajin, care fusese feciorul gazdei sale, şi cu care petrecuse atâtea clipe minunate ale adolescenţei, nu mai este. Dar cum s­a întâmplat? – S­o tâmplat aşă că Dumnezău n­o vrut să ni­l mai lase. Se sculase dis­de­dimineaţă ş­o ţânea morţâş că pleacă la râu, să controleze etrele. Li ţânea ascunse acolo, în lunca din capătu ogo­ rulu. Şî vineri sara s­o repezât la râu şî le­o aşăzat. Şî duminică dimineaţă, cânʹ o intrat în apă, să vadă dacă s­o prins şeva, poati că apa eara pre reşi, i­o stat inima­n loc şî s­o­necat… Mama Zafira începuse iar să bo­ cească: – Băietu meu, odoru meu!!! Cum ne­i lăsat tu ca pe nişti străini, ş­ai plecat!... – Gata, fă. Taci. Dijeaba mai strigi. Iel nu mai aude decât îngeri. Om fi avut vreun pacat de plătit…Şine ştie?... Seara de discuţii s­a în eiat aproape de miezul nopţii. Rini le­a făgă­ duit c­are să rămână în Moldova, mai ales că se răzgândise cu facultatea. Dorea să încerce la Universitatea din Iaşi. Şi asta însemna că n­are să poată să stea mereu acasă, cu ei. Plus că trebuie să mai meargă şi prin Ardeal. – Nu­i musai să stai cu noi, a zis bă­ trânul. Ci să primăşti să fii şî­a nostru. Să ştim noi lucru aista. Poate dă Dumnezău să fim să­ nătoş să muncim, şî faşem cultură bună de sfeclă şî de legume, başca livada de meri, şî­ţ trimătem bani. Ghine că te duşi mintea şî capu, şî te pricepi la bu irisală­n cărţ...Nu te lăsăm noi vraişte, mai ales că zâci că tata matale din Ardeal nu te ţâne ne­ apărat legat de casa de­acolo... Fragment din romanul Vremea moliilor, în curs de apariţie. Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


Ştefan Lucian MUREŞANU

ANAMNEZA, SENTIMENT AL RETRĂIRILOR ÎN VOLUMUL BACOVIAN Mo o: Tot mai tăcut şi singur / În lumea mea pustie ­ / Şi tot mai mult m­apasă / O grea mizantropie. (George Bacovia, Ego) 1.Sensul legăturii poetului cu umbra re­ trăirilor sale Într­un sens anamnetic, versurile poeziei care des id, sugerând pierderea ca înţeles al durerii unei existenţe, volumul „Cu voi”, publicat în revista Ori­ zonturi, în iarna anului 1929, a purtat titlul, în limba latină, „Vobiscum”. Nu întâmplător, pentru că muza ce l­a inspirat l­a dus cu gândul la o prefacere a tre­ cutului fiindului său, petrecută într­o lume care, în fapt, nu îi aparţinea, ci doar într­o realitate pe care numai imaginaţia lui o putea transmite ca veridică. Complet absorbit de trăirile sale în timpul unei vieţii atât de inuitoare pentru trupul său zdrobit conti­ nuu de dureri, atât fizice, cât şi spirituale, George Ba­ covia a simţit şi anticipat vederea într­o continuă cădere a lumii, nu a omului. În poezia lui, vom vedea că lumea este o entitate deosebită de om, lumea ex­ primând sensul întunericului, pe când omul, creaţia divină, sensul luminii: „Mai bine singuratic şi uitat, / Pierdut să te retragi nepăsător” (CU VOI... (1965:131), singurătatea fiind consfinţită în meditaţie, iar nepăsarea să fie faţă de pângăritori şi de profani, tocmai pentru că poetul cunoştea faptul că de aceştia are cine să se preocupe, judecându­i la ceasul deve­ nirii. El deplânge literatul care cade, sfârşindu­se: „În cerc barbar şi fără sentiment”, acel „cerc strâmt” al nevoiaşilor robi ai nevoilor lumeşti. Cea de a doua poezie a volumului, „Liceu”, prezintă prima treaptă a copilului­om spre drumul anevoios al dorinţei de a avea înţelepciune, pragul peste care dacă treci te universalizezi într­o lume pe care singur ţi­o alegi: profană sau iniţiată. Este foarte adevărat că omul aparţine lumii însă ca trup, nu ca existenţă. Unul se înalţă în vigoarea minţii strălucinde a universului, altul se ascunde în întunericul faptelor mărunte care îl coboară în abisul nimicniciei, altul perturbă cu energiile lungilor sale zile timpul, pe când un altul se stinge încă din neînceperea creaţiei: „Copil degenerat ­ / Învineţit, transfigurat, / Ieri, a murit în delir” (Proză, 1965:133). Un Patriarh al prevestirii, George Bacovia a fost cel care din întuneric a adus lumina plăpândă a visului morţii lumii profane şi a îmbrăcat­o în giul­ giul vaietului nocturn: „Aci, prozaici pământeni, / Pe drumuri a murit, / De zurnetul de bani înăbuşit, / În lumea asta cu dugheni” (Proză, 1965:133). Poet al nopţii şi al lugubrului, fire extremă a iubirii în noapte: „Tristă, după un copac pe câmp / Stă luna, palidă, pustie ­ / De vânt se clatină copacul ­ / Şi simt fiori de nebunie (Crize, 1965:134), poetul nu poate fi înţeles decât numai printr­o metamorfo­ Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

zare a fiindu­ lui său, într­un eu luminat de astrul hrismosului, prin care el trăia revelaţia înainte de toţi cei care erau şi urmau să vină. Acei „fiori de nebunie” nu sunt al­ tceva decât negrele lui presimţiri faţă de o lume dezgolită de adevăr, vi­ ziuni în care „O umbră mormăind păşeşte... / E om... atât, şi e destul” (Crize, 1965:134) sugerează inul omului care se doreşte viu însă ascuns de noapte geme firav, supus de lume s ă tră­ iască ca o umbră a nopţii. Teama de a se întâlni cu poe­ tul­om îl face să­l ocolească nu că i­ar fi teamă de prezenţa lui fi­ zică, ci doar de faptul că nepu­ tinţa lui îl face să se depărteze de creatul întru nemurire, pentru că poetul trăieşte veşnic, profanul piere odată cu propria­i distrugere: „Dar vezi... m­a ocolit acuma... / El s­a temut, mai mult, ­ săracul... / Pe luna palidă, pustie” (Crize, 1965:134). Bacovia creează întru păreri de rău faţă de fi­ inţa­om care nu îi înţelege versul, el crede că în noapte răul se va distruge până la ivirea zorilor şi, de aceea, izvorul său de inspiraţie se iveşte în noapte: „Culori, şi fum de toamnă, plâns de poet, / Apa e rece, frunzele plouă ­ / Vorbeşte încet, păşeşte încet, / Că totul cade cu o jale nouă” (Belşug, 1965:135), aş­ teptând printre cei trecuţi umbrele, pentru că „jalea nouă” aduce trecerea în lumea umbrelor a unui alt sortit. Cel de­al patrulea catren al poeziei „Belşug”, pe care poetul o publică în anul 1927, în revista bă­ căoană Ateneul cultural, sub titlul „Toamnă”, intro­ duce o formulă sugestivă a timpului nesfârşit, pe care îl regăsim în basme: „a fost odată” continuând cu su­ gestivul timpului perpetuu: va fi odată”, care pune în valoare, fără să ne dăm seama, unicitatea timpului şi, totodată, rotirea pământului ca stare fizică a tre­ cerii timpului. Despre aceasta poetul afirmă: „Nu spune zarea, dar spune omul”, creând acea anam­ neză a fiindului teluric, pentru că imediat spune că omul este conştinet că: „Numai acuma e niciodată” şi că prezentul gândirii la rău a omului poate dis­ truge ce­a fost şi ce este. Ultimul vers al poeziei în­ văluie într­un mister neiniţiatul şi­i tulbură nefiindul, pentru că poetul spune: „E toamnă... mi­au dat de scris...” şi mulţi din lume se întreabă: cine? Este o taină atât de mare însă prin cuvinte eul nopţii baco­ vian dezvăluie: „E ora, de la care rămân în is ­ / O emoţie... o amorţire...”, descrie în câteva cuvinte ver­ sificate o stare de trecere dintr­o dimensiune în alta. Marele simbolist român creează sugestii şi dă imagi­

Pag. 61


nilor, aparent nelumeşti, împliniri reale. Însăşi poezia sa este o împlinire a imaginii imaginate a anamnezei: „Tot mai tăcut şi singur / În lumea mea pustie ­ / Şi tot mai mult m­apasă / O grea mizantropie” (Ego, 1965:136). El devine mai puternic şi creează o lume pe care şi­o imaginează în furia descompunerii şi a nepăsării şi, poate, de aceea se retrage în cripta care îi aşează trupul spre odihnă. Pe Bacovia nu îl vei în­ ţelege niciodată dacă nu îi petreci versul în cavoul care se des ide pentru cei iniţiaţi, dacă nu simţi greutatea plumbului şi, de dedesubtul acestuia să percepi adierea vântului şi trosnetul morbid al copa­ cilor. Dacă nu vei şti să vezi umbrele şi nu vei înţelege scârţâitul coroanelor nu îl vei petrece niciodată în cu­ vântul său cu trimiteri tainice: „Veţi sta în piciorul de gheaţă, şi sfânt...” (Pantofii, 1965:137), iar cimitirul nu vă va inspira liniştea şi clipele profunde de meditaţie. Bacovia nu s­a născut pentru lumea profană, ci doar pentru omul care îi înţelege eul şi îi petrece cuvântul în sens: „Iar studiul creşte cu tactul tăcut... / O fiinţă supremă, dintre noi, ne cunoaşte” (Amurg, 1965:139). În concluzie, retrăirile lui Bacovia rămân doar mişcări energetice pe care singur şi le recunoaşte ca unduiri ale unei lumi neînţelese. 2.Anamneza şi înţelegerea sensului vieţii prezente Teama, firească omului, se transformă în cuget când poetul străbate lungimi de undă, pe care de multe ori le asociază prezentului trăirilor sale din lumea de dincolo: “În haosul vieţii nici noi nu ne­am găsit / O, vino, cel puţin, acum, prin forţele necunos­ cute” (Dialog de iarnă, 1965:1409. Conştient de di­ mensiunile necunoscute şi de forţele nevăzute care absorbeau prezentul fiindului său, prin trecerea tim­ pului teluric, poetul­om încearcă o traversare a aces­ tei limite şi, atunci când constată plusul şi minusul ca poli de atracţie: “Armonie / Armonie…” se în­ treabă “când?” “Iubito, cu faţa de mort, / Fecioară ui­ tată în turn, / Plângând în balcon / Cu grai monoton, / Cu suflet taciturn, / În visul meu te port” (Psalm, 1965:144). Nemăsurarea timpului este o altă Alan Wake, Lună plină caracteristică a trăirii într­o altă di­ mensiune a poetului. Pentru el timpul nu există ca sistem de măsurare a vieţii fiindului, pentru că el ve­ ghează viul dintr­o dimensiune în care urmăreşte tăcut entităţi care de multe ori nu aparţin lumii sale: “În alb, domniţa blondă, înnoaptea ideală, / De sus de la fereastră, ca­n vis ieşi­n afară, / Scăldată în si­ neală, ea râse­n noaptea clară…/ O, cât a râs domniţa în noaptea de sineală…” (Balada, 1965:145). Ultrama­ rinul, pe care poetul îl sesizează la ipul domniţei sugerează lumea din care cea petrecută de timp se veseleşte în noaptea care i­a permis apariţia în tellu­ ric. Poetul îşi dă seama, la un moment dat, că eul său străbate două existenţe, oniricul devine realitate, rea­ litatea oniric: “Şi visul apune / În negrul destin…” (Piano, 1965:148). Drumul bacovian este solitar, şi nici nu ar putea fi altfel, când călătoria lui pe pământ

Pag. 62

se petrece în starea de veghe a spiritului său desprins din trup: “Trec singur… şi tare mi­e teamă…”, poe­ tul­om spune că îi este teamă, nicidecum frică. Teama exprimă vălul care ascunde ascunsul ideii, nicidecum frica de material a cuvântului. Teama este percepută doar de iniţiaţi: “Şi unde mă aflu, nu ştiu ­ / Vai, plo­ pii detună oraşul…/ Clavirile plâng în pustiu…” (Mister, 1965:149), frica o simte profanul. După vis urmează regrete şi apoi somnul de odihnă a sufletului obosit de dorinţe: “E timpul… toţi nervii mă dor… / O, vino odată, măreţ viitor” (Poemă finală, 1965:151). Bacovia cunoaştea faptul că, după fiecare căutare a ceea ce profanul nu putea să vadă, nevăzutul, trebuia să plece, să uite: “ceea ce nu ştie nimeni”. Este o dezvăluire a stării sale cosmice şi singura poezie în care se destăinuie omului că misiu­ nea lui era de a veni, observa, prevesti şi pleca, însă el avea puterea de a observa ce alţii nu puteau să vadă, însă trebuia să uite ca să poată da voie egoului său teluric să convieţuiască pe pământ: “Singur mă pierd în lume, neştiut de nimeni”. Se recunoaşte poet: “Un solitar, / Ce­a râs amar / Şi­a plâns mereu” (Epitaf, 1965:152), însă mereu fugărit de destin să fie singur, doar el şi gân­ durile sale. Cugetă: “Când voi fi liniştit, voi scrie un vers / În care veţi vedea că sunt părăsit – “ (Epitaf, 1965:152), manifestare firească a celui supus să tră­ iască la marginea dintre dimensiuni, pentru că el caută să descifreze ştersul şi să­i dea un nou sens. În concluzie, se pare că în poezia Pe deal, Ge­ orge Bacovia îşi manifestă regretul că poate trăi în noapte precum umbrele, urmărindu­le câteodată jo­ curile lor macabre: “De­aceea, / Cu un zâmbet rău, / Privesc această noapte…”. Zâmbetul rău reprezintă starea falsei existenţe, căinţa pierderii unei circum­ stanţe în favoarea alteia: “Poet, şi solitar…” (adjecti­ vul solitar este des întâlnit în creaţia poetică bacoviană, sens al liniştii poetului­om în marea sa misiune de a crea cuvântul din idee) / “Galben, plumb, violet” (galbenul, sugerând paloarea trupul bolnav, plumbul, greutatea imensă a timpului care supune în stress mintea literatului, îngrijorându­I existenţa, iar violetul, amurgul şi noaptea care pun stăpânire pe viul amorţit, eliberând din dimensiuni umbrele). “Odaia goală” este tocmai încăperea lo­ cuită de poet, însă el, iniţiatul trecător dintr­o dimen­ siune în alta este nevăzut profanului, doar mintea sa creează în nemurire versul care trăieşte “Pe vecinicie” (Din urmă, 1965:155).Ca să îi înţelegi cuvântul suge­ rat în fraza, de multe ori frântă şi ambiguă în expri­ mare, trebuie să ştii să trăieşti ca Bacovia. Să străbaţi în noapte drumurile fără de întoarcere a celor duşi, să simţi suflarea umbrelor şi să auzi de sub cripte fâ­ şâitul celor care au fost. Abia atunci vei percepe exis­ tenţa şi greutatea cuvântului plumb. Bibliografie: Bacovia, George, Versuri, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965 Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


Ion N. OPREA

LUNETISTUL de MARIN MĂLAICU-HONDRARI CINE­I AUTORUL?

Un roman provocator, plin de tandreţe şi erotism, cu o structură absolut neconvenţională, cu totul inedită” este considerat Lunetistul de Marin Mălaicu­Hondrari, apărut în colecţia „Eco­proza” a Editurii Polirom­Iaşi. Anterior, publicase poemele „Zborul femeii pe deasupra bărbatului” la Eikon, 2004 şi obţinuse Premiul Uniunii Scriitori­ lor, filiala Cluj, „Cartea tuturor intenţiilor”, roman, Vinea, 2006, ediţia a II­a, Cartea Românească, 2008, ­ apreciată de Mircea Căr­ tărescu drept „curată, puternic intelectuală, aparţinând unui om care a trăit fapte nebuneşti şi a avut forţa să le nareze, o carte care ne îmbogăţeşte şi face să iubim şi noi literatura”, „Apropierea”, roman, Cartea Românească, 2010, „La două zile distanţă”, poeme, Charmides, Bistriţa, 2011, distinse cu premiul revistelor Poesis Internaţional şi Transilvania, după cum în tovărăşia regi­ zorului Tudor Giurgiu scriu în colaborare scenariul după roma­ nul Apropierea. Care este conţinutul cărţii Lunetistul? În Camarile, o in­ sulă aflată în plin război, un băieţel, Carlos, se strecoară în as­ cunzătoarea unui lunetist (Constantin) pentru a­l ruga să ducă o scrisoare unei femei din România (Cristina). Femeia cu pricina, descoperă Lunetistul, nu este alta decât iubita sa din anii mai ti­ neri. Întâlnirea cu ea reînvie trecutul lor comun care fusese frumos, cu o întreagă poveste de dragoste – adolescenţa lor pe­ trecută în comunism, apoi alegerea ei de a se căsători cu Jim, fiul unor nou veniţi, oameni cu stare dar şi imprevizibili , după care Constantin devine mercenar. Relaţia de odinioară, deşi despăr­ ţiţi, încă le înfierbântă simţurile, amintirile. Până o întâlneşte pe Carmen Mercedes Belena, Lunetistul rămâne captivul iubirii de odinioară, a femeii de un erotism tulburător. Dependent, la fel, până şi erotic, se desfăşoară viaţa lui Carlos, care, din orfanul ştiut, adoptat financiar de românca Cristina, devine nu numai un scriitor, ci şi amantul mamei cu banii… Cum scriitorii, în lumea liberă, sunt primejdioşi pentru cei în mijlocul cărora convieţuiesc, Carlos este ţinta lui Constan­ tin, mercenarul, căruia i se oferă sume importante pentru a­l ucide. Protejat de anonimatul pe care şi­l caută dar şi de dragul Cristinei, crima nu are loc, Constantin însuşi, citindu­i cărţile şi din presupunerile care îl animă, confirmate de un e­mail al Cris­ tinei, intuieşte şi se convinge de motivele care­l îndemnă la crima cerută, personal avertizându–l de pericolul care îl pândeşte. Caietul Constantin – un fel de jurnal al Caterinei ca şi in­ terviul lui Carlos de la sfârşitul cărţii derutează pe cititor, Carlos apare ca un alter­ego al lui Marin Mălaicu­Hondrari: „Când am început să scriu Fereastra cu maimuţe, mai întâi m­am gândit la orele de veghe încordată a unui lunetist, dar apoi mi­am dat seama, scriind, că de fapt voiam să scriu despre el în afara mi­ siunii sau între două misiuni. Romanul a dobândit un caracter evaziv pe măsură ce evitam să vorbesc despre crimele sale…”. În acelaşi sens, al derutei cititorului , pledează fraza cu care în­ cepe cartea lui Marin Mălaicu­Hondrari care este cea şlefuită din interviul lui Carlos: „Dis­de­dimineaţă, Constantin a ieşit din lo­ Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

“Precum Constantin, autorul notează şi el: „Nu mai ştiu cum a început. Dintr-odată mă văd paznic de noapte în Spania, întrun loc plin de maşini strălucitoare. Cordoba.: flamenco şi bijutieri, femei cu trăsuri maure. 300 de nopţi nedormite. Un ventilator poartă prin rulotă aerul încins şi un gând obsesiv: imaginaţia e memoria în extaz. Peste zi mă mişc ca în vis, urmat pretutindeni de patru câini fantomatici, care nu latră niciodată. Singurul exces: literatura. Alte slujbe: şoferul unui avocat, o doamnă în vârstă, care avea un Opel Corsa şi uneori îmi spunea că o să mergem în Portugalia, ca în tinereţile ei; o primăvară neagră, alături de o femeie cu tendinţe sinucigaşe. “ Pag. 63


cuinţa lui, a făcut douăzeci de paşi, apoi s­a întors şi s­a în is în casă până a doua zi” (p.p. 7, 229). Fraza dispariţiei voluntare, a recluziunii… Pe de altă parte, transferaţi în trecut, la Sân­ georz­Băi, locul de naştere al autorului (29 ianuarie 1971), trăim anii de altădată la casa lui Constantin, timpul petrecut la clubul trimbulinzilor, ai marii iu­ biri cu Cristina, atmosfera din casa părintească, viaţa în garsoniera comună, care, la drept vorbind, hră­ neşte fabulaţia autorului care descrie mult deformat şi alături cu realitatea viaţa satului ardelean, care, în nici un caz, nu este una a alcoolismului. Cristina, Carlos, părinţii, dar şi vecinii, amin­ tirile, fac din Constantin însuşi un alter­ego al auto­ rului care pendulează mereu între amintirile tot mai triste, greu de străbătut către fericirea căutată. Ca şi autorul, Constantin nu avea să nu re­ marce că îi călcase tatălui său pe urme, că dacă se ase­ mănau în ceva atunci era tocmai incapacitatea sa de a sta locului, de a prinde rădăcini… Precum Constantin, autorul notează şi el: „Nu mai ştiu cum a început. Dintr­odată mă văd paz­ nic de noapte în Spania, într­un loc plin de maşini strălucitoare. Cordoba.: flamenco şi bijutieri, femei cu trăsuri maure. 300 de nopţi nedormite. Un venti­ lator poartă prin rulotă aerul încins şi un gând obse­ siv: imaginaţia e memoria în extaz. Peste zi mă mişc ca în vis, urmat pretutindeni de patru câini fantoma­ tici, care nu latră niciodată. Singurul exces: literatura. Alte slujbe: şoferul unui avocat, o doamnă în vârstă, care avea un Opel Corsa şi uneori îmi spunea că o să mergem în Portugalia, ca în tinereţile ei; o primăvară neagră, alături de o femeie cu tendinţe sinucigaşe. Şapte ani, acelaşi stilou, trei cărţi…” Şi din altă parte tot mărturisirea lui Marin Mălaicu­Hondrari: paznic de noapte la parcul auto a lui Rafael Ayuso Escobar în Cordoba, Spania, unde timp de patru ani a locuit într­o rulotă, ajutat de Mir­ cea Cartărescu şi Lidia Bodea, impresionat de scrie­ rile lui Roberto Bolano (romanul Dedectivi sălbatici), de Samuel Be e , de Julio Cortazar, de Thomas Ber­ nard… „Personajele Constantin şi Carlos din Lune­ tistul vă seamănă . Dacă aşa e, ce anume din dvs. aţi pus în fiecare?”, îl incită un curios. „Constantin are ficatul meu, iar Carlos plămânii mei, în rest amândoi seamănă a madame Bovary”, i se răspunde maliţios. Revenind la carte, finalul pare cel aşteptat. Jim şi tatăl, ca şi asociatul acestuia sunt pedepsiţi de lege. Cristina revine în ţară la măcelăria părinţilor, se con­ verteşte la penticostali, rămâne aceeaşi îndrăgostită de literatură, dar timpul a făcut­o de nerecunoscut, mai ales psihic şi fizic. Carlos scapă cu viaţă iar Con­ stantin, retras în deşert, eliberat de tarele trecutului său, deapănă clipele precum scoate şi îndepărtează fotografiile din albumul fictiv al vieţii şi memoriei sale.

Pag. 64

„Pentru mine, ficţiunea e memoria în extaz”, mărtu­ riseşte Marin Mălaicu­Hondrari, iar noi credem că tocmai de aici apar neverosimilitatea personajelor cărţii, care fac din naraţiune prilej de evaziune, me­ taforă la tot pasul, magie şi oniric. Prieten cu realităţile vieţii ne­am fi simţit mult mai bine împreună cu ele, dar moda are întâietatea. Neverosimilitatea personajelor, a realităţilor româ­ neşti, trimit şi la alte “păcate” care i le găsesc lui Marin Mălaicu­Hondrari, autor de poeme şi proză, dar mai ales ca om de editură care promovează lite­ ratura şi scriitorii: literatura prea „e scrisă de nişte in­ divizi pe jumătate imbecili, dacă nu întrutotul”, apreciază el într­un interviu realizat de Veronica D Niculescu în Suplimentul cultural din 19­25 octom­ brie 2013, editat de Polirom în colaborare cu Ziarul de Iaşi, explicându­se mai departe cu aceleaşi decep­ ţii pe care nu i le împărtăşim, ba din contră, se dove­ desc total neveridice, pentru că vin de la cineva care, când scrie, „nu­l mai interesează realităţile”, nu ci­ teşte măcar ziarele – „există tone de cărţi scrise într­ un limbaj de primate pentru societatea de primate în care trăim”. Am vizitat standurile de cărţi de la acţiunea FILIT Iaşi, 23­27 octombrie 2013, de unde mi­am procurat şi Lunetistul, şi în mulţimea publicului prezent, tineri şi vârstnici, dar şi a celor peste 200 de profesionişti ai cărţii, sosiţi din ţară şi străinătate, n­am întâlnit, declar cu mâna pe inimă, nici unul care să mi se pară că mă trimite către primatele văzute de autorul pe care l­am citit şi care, m­am convins, are stil literar, dar încă puţin românism în descrieri. Am mai urmărit ceva la manifestarea de mai sus, pornind tot de la interviul în cauză. Zice Marin Mă­ laicu­Hondrari: „cred că există câţiva autori români contemporani foarte buni, trei, patru prozatori”. Care vor fi fiind aceia, că pretenţiosul intervievat nu­ i nominalizează? Am găsit cărţile semnate de Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu, de autorul Lunetistului şi pe mulţi alţii… Şi m­am gândit şi la autorii pe care îi promovează la editura sa autorul Lunetistului, pre­ cum şi la restul editurilor din România care fac posi­ bilă ieşirea noastră culturală în lume, adesea cu fruntea sus, întrebându­mă, totuşi, care sunt cei doar 3­4, Marin Mălaicu­Hondrari, din politeţe şi pe rea­ lităţi, al câtelea se situează? Dacă ar fi vorba doar de 3­4 scriitori români buni, de ce la FILIT Iaşi atâţia traducători invitaţi, atâtea stan­ duri cu carte ale editurilor române şi din ţările stră­ ine nouă, pe piaţa de la Iaşi? Un răspuns ni l­au dat Zilele Festivalului de la Iaşi dar şi manifestările cul­ turale desfăşurate la unison la Bucureşti, Cluj, Bra­ şov, Sibiu, Bistriţa, Vaslui, şi nu numai: scriitorii români, mult mai numeroşi, şi cărţile lor se bucură de autoritate pe piaţa internaţională.

Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


George PETROVAI

Albert Camus sau ipostaza scriitorului exilat în existenţă

E

mil Cioran era de părere că cultura Franţei face parte din familia marilor culturi din toate timpurile. Chiar dacă în spatele acestei afirmaţii se desluşeşte satisfacţia celui ce s­a lăsat absorbit de limba şi cultura franceză într­o asemenea manieră decisivă, încât ­ pentru a nu­şi altera noul stil emina­ mente franţuzesc – a refuzat să mai scrie în limba română, to­ tuşi, nu putem să nu fim de acord cu spusa celebrului nostru fost compatriot: Da, spiritul francez a învins întotdeauna sabia, iar şi atunci când Descartes, acest mare rege al cugetării li­ bere, duela de la mare distanţă cu minţile încătuşate în dogme şi suficienţă. Şi poate că tocmai distanţa statornicită între cele două tabere adverse a contribuit în ip remarcabil la infuzarea cartezianismului cu universalism... În paranteză fie spus, cu gândirea lucrurile stau aidoma ca şi cu iubirea – amândouă trebuie să fie libere pentru a fi du­ rabile şi eficiente: Că iubirea­i taină sfântă/ ce dezleagă şi­ndul­ ceşte,/ ştim cu toţii şi ne­ncântă/ că iubind taina sporeşte./ Omu­i trestie fragilă,/ zis­a Pascal gânditorul ­/ doar iubind poţi fi acvilă/ ce cu­azur îşi stinge dorul. Pentru a ne convinge de măreţia culturii franceze şi de rolul ei de prim motor ce i­a revenit în derularea culturii uni­ versale, n­avem decât să mergem pe firul ei de la primele res­ piraţii notabile în poezia lirică europeană şi până în zilele noastre. Lesne vom deduce că primul moment însemnat al cul­ turii medievale franceze îl reprezintă inegalabilul François Vil­ lon. Considerat cel mai mare poet medieval francez şi unul din marii poeţi ai tuturor timpurilor, opera lui Villon, la fel ca cea a lui Dante Alighieri şi Geoffry Chaucer, a des is drumul spre Renaştere. Iar aici lucrurile stau cam în felul următor: După Renaşterea italiană şi momentul de vârf al Renaşterii engleze, datorat monumentalităţii lui William Shakespeare, Renaşterea franceză a contribuit cel mai mult la îmbogăţirea tezaurului cultural al umanităţii prin capodopera Gargantua şi Pantraguel a lui François Rabelais, prin cercul Pleiadei din care făcea parte Pierre de Ronsard, cel mai de seamă poet renascentist francez şi, desigur, prin Mi el de Montaigne, cel mai prestigios filosof renascentist francez şi ultimul mare umanist al Renaşterii fran­ ceze. Dar dacă Renaşterea a apărut şi s­a exprimat în forme specifice în cam toate ţările europene – inclusiv la noi prin Ni­ colaus Olahus, cronicari şi Dimitrie Cantemir, clasicismul se confundă practic cu clasicismul francez, întrucât Franţa a fost ţara care a oferit climatul cel mai favorabil pentru dezvoltarea acestui curent intelectualist prin excelenţă. Genul cultivat cu predilecţie de scriitorii francezi din secolul al XVII­lea a fost teatrul: tragedia clasică este reprezentată cu strălucire de poeţii Pierre Corneille şi Jean Racine, iar comedia dobândeşte un bi­ nemeritat prestigiu prin valoroasa operă a lui Molière. Tot în acest curent se încadrează fabulele lui Jean de La Fontaine şi literatura moraliştilor: La Ro efoucauld, Blaise Pascal şi Jean de la Bruyère, ei cu toţii contribuind cu mijloace artistice spe­ Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

“Iluminismul francez s-a dovedit a fi mult mai nuanţat decât cel englez (reprezentat prin Daniel Defoe, Henry Fielding şi Jonathan Swift), întrucât el a beneficiat de o arie mult mai largă de aprovizionare spirituală: ideile filosofice ale enciclopediştilor, creaţia vijelioasă şi multilaterală a lui Voltaire, comediile lui Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais şi proza literară a lui Jean-Jacques Rosseau, prin care, de altminteri, se face trecerea la preromantism. Cu menţiune că preromantismul francez nu s-a aflat sub tutela exclusivă a lui Rousseau, ci şi sub cea a lui Chateaubriand şi a Doamnei de Staël.“

Pag. 65


cifice la realizarea unei adevărate cronice de mo­ ravuri. Iluminismul francez s­a dovedit a fi mult mai nuanţat decât cel englez (reprezentat prin Da­ niel Defoe, Henry Fielding şi Jonathan Swi ), în­ trucât el a beneficiat de o arie mult mai largă de aprovizionare spirituală: ideile filosofice ale enci­ clopediştilor, creaţia vijelioasă şi multilaterală a lui Voltaire, comediile lui Pierre­Augustin Caron de Beaumar ais şi proza literară a lui Jean­Jacques Rosseau, prin care, de altminteri, se face trecerea la preromantism. Cu menţiune că preromantismul francez nu s­a aflat sub tutela exclusivă a lui Rous­ seau, ci şi sub cea a lui Chateaubriand şi a Doam­ nei de Staël... Romantismul, cu predilecţia lui pentru teme de tipul: natura, iubirea, patria, trecutul isto­ ric, moartea, geniul, titanul, demonismul, visul şi reveria, fantasticul şi exaltarea sensibilităţii, me­ lancolia şi solitudinea, revolta şi abuzul de con­ traste, se caracterizează prin următoarele două însuşiri de ordin general: a)Este primul curent artistic care depăşeşte limitele continentului nostru; b)Este un curent mai complex ca cele di­ nainte, deoarece el nu se limitează doar la litera­ tură şi arte plastice, ci în unele ţări s­a extins şi la domenii precum filosofia, istoria sau estetica. Ca în atâtea alte curente de care vorbeam mai sus, romantismul francez a fost cu cinste re­ prezentat de remarcabili artişti, precum Alphonse de Lamartine, Alfred de Vigny şi Alfred de Musset, pentru ca seria impresionantă a romanticilor fran­ cezi să fie încoronată de gigantismul lui Victor Hugo. Dar – după cum spuneam ­ dacă romantis­ mul, cu preferinţa sa acordată poeziei, apare nu doar în Franţa, ci şi în multe alte ţări ale Europei (Germania, Austria, Anglia, Italia, Rusia, România etc.) şi ale lumii (Edgar Allan Poe în S.U.A.), rea­ lismul practic readuce izvoarele literaturii univer­ sale în Franţa, ţara unde el s­a născut şi a cunoscut o remarcabilă consacrare prin redutabila triadă: Balzac, Stendhal, Flaubert. De precizat că în pofida consacrării sale franţuzeşti, marele câştig de sorginte realistă pen­ tru literatura universală vine dinspre Rusia, unde din Mantaua lui Gogol a ieşit o impresionantă serie de scriitori: Ivan Goncearov, Ivan Turgheniev, F.M.Dostoievski, Lev Tolstoi, urmaţi îndeaproape în timp şi spaţiu de geniul dramaturgic şi nuvelis­ tic al lui Anton Cehov, iar mai târziu de Ivan Bunin (ultimul clasic al ruşilor), Maxim Gorki şi Mihail Şolohov. Cu toate că uriaşa statură de teoretician şi

Pag. 66

artist a lui Victor Hugo a dominat practic întregul secol XIX (al treilea nod esenţial din cultura uni­ versală după cultura clasică greacă şi Renaştere), consider că marele filtru de trecere înspre litera­ tura, implicit spre cultura secolului XX şi mai de­ parte se eamă Charles Baudelaire, acest straniu şi inconfundabil poet, care aidoma suedezului Au­ gust Strindberg, nu poate fi încadrat într­un curent anume, cu toate că el a fost salutat de simbolişti ca un maestru venerat, îndată după apariţia unicului şi incitantului său volum Florile răului. * Şi iată­ne după acest periplu ajunşi la cul­ tura de la sfârşitul secolului al XIX­lea şi începutul secolului al XX­lea, o cultură despre care putem afirma fără teama de­a greşi că încă era, dacă nu dominată, măcar controlată de către Franţa, con­ cluzie ce se impune atunci când avem în vedere nume de rezonanţă precum : Anatole France, André Gide, Roger Martin du Gard, Marcel Proust, François Mauriac, André Malraux, Jean­ Paul Sartre, Albert Camus. Demn de reţinut este faptul că şase din cei opt scriitori menţionaţi mai sus sunt laureaţi ai Premiului Nobel, în categoria lor incluzându­l şi pe Jean­Paul Sartre, cu toate că în anul 1964, el – caz unic până în clipa de faţă! – a refuzat acest mult râvnit trofeu literar. Doar doi dintre ei (Marcel Proust şi André Malraux) nu fac parte din galeria laureaţilor Nobel, încât ajungi să te întrebi cam ce merite lite­ rare trebuie să aibă un scriitor pentru a intra în po­ sesia trofeului, dacă doi dintre cei mai de seamă novatori ai romanului secolului 20 – Marcel Proust şi James Joyce, nu l­au primit; sau prin ce anume Albert Camus a înclinat balanţa preferinţelor în­ spre el, de i s­a decernat în anul 1957 Premiul Nobel, când ştiut este că Malraux nu­i este cu nimic mai prejos ca prozator sau teoretician de artă, în s imb îi este superior nu doar ca vârstă (născut în 1901, Camus în 1913), ci mai ales ca ex­ perienţă de viaţă, respectiv ca activitate desfăşu­ rată pe tărâm obştesc: participă la războiul civil inez la Şanhai, ia parte la războiul civil din Spa­ nia, este unul dintre principalii organizatori ai Re­ zistenţei franceze, iar mai apoi (după eliberare) ministru al afacerilor culturale în Guvernul de Gaulle. În sfârşit, dacă asta poate fi cât de cât o con­ solare pentru cei care se simt nedreptăţiţi pe tărâm literar, putem s­o spunem cu toată certitudinea că criteriile de atribuire a Premiului Nobel sunt tot aşa de obscure pentru cei din afară, precât de ob­ scuri sunt unii dintre bă oşii care hodoronc­tronc se văd cu el în braţe... Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


Totuşi, dincolo de caracterul discutabil al distincţiei conferite, care sunt însuşirile operei lui Albert Camus? Modestă ca întindere (doar trei ro­ mane: Străinul, Ciuma şi Căderea, volumul de nu­ vele Exilul şi împărăţia, cinci drame: Caligula, Neînţelegerea, Starea de asediu, Cei drepţi şi Răs­ coala din Asturii, respectiv cele două eseuri de mari dimensiuni – Mitul lui Sisif şi Omul revoltat,care se constituie în coloanele ideatice ale prozei camusiene), stilul lui Albert Camus nu poate rivaliza cu desăvârşirea cuceritoare a stilului lui Anatole France sau cu puritatea clasică a lui André Gide, analizele lui nu ţintesc ca cele prou­ stiene înspre atomii psihologiei personajelor, iar gândirea sa nesistematică nu are supleţea necesară pentru a­şi afirma subtilitatea, atâta timp cât auto­ rul însuşi susţine în interviurile acordate că nu este filosof sau existenţialist: “Nici Sartre, nici eu nu credem în Dumnezeu, este adevărat. Şi nu credem nici în raţionalismul absolut.” După cum corect apreciază Romul Mun­ teanu în Prefaţa la unul din volumele camusiene apărute la prestigioasa editură RAO, “cele două volume de eseuri ale lui Albert Camus enunţă două întrebări: 1)dacă individul are dreptul să se sinucidă (Mitul lui Sisif), 2)dacă omul are dreptul să ucidă pe un altul (Omul revoltat)”. Iar cele două întrebări simţim cum ne în­ dreaptă paşii spre existenţa absurdă, care for­ mează însuşi nucleul gândirii şi al literaturii lui Camus. Dar pentru a putea ajunge aici, ceea ce s­ ar putea traduce prin “reactualizarea tragicului antic într­o lume modernă” (Irina Mavrodin), tre­ buie să mergem pe urmele lui Camus, fie şi pentru aceea că el făcuse observaţia că însuşi Codul Penal distinge între crimele pasionale şi crimele logice. Dacă primele sunt destul de rare, fiind de regulă comise de tinerii îndrăgostiţi, celelate sunt înfăp­ tuite de adulţi şi au o frecvenţă mult mai mare. Ori, într­o epocă a expansiunii ideologiilor asasine, aşa ca epoca în care a trăit şi creat scriitorul francez, omul îşi ia libertatea să ucidă, căci nihilismul con­ temporan acceptă sinuciderea, ba iar înclină spre justificarea crimei logice, creîndu­şi un şubred alibi din afirmaţia primejdioasă a lui Nietzs e cum că Dumnezeu este mort, prin urmare lumea – cură­ ţată de mila creştină – trebuie să aparţină supraoa­ menilor, altfel spus celor mai îndrăzneţi şi mai puternici dintre oameni. Iar treaba asta se deru­ lează sub masca democraţiei şi în zilele noastre, în pofida faptului că acuma ştim prea bine ceea ce ilustrul scriitor englez Graham Greene afirma cu toată convingerea încă din anul 1955, an în care i­ a apărut romanul Americanul liniştit: “Nu sub ocârmuirea celor mai puternici conducători trăiesc Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

populaţiile cele mai fericite...” În aceste condiţii merită să ne întrebăm în ce categorie se încadrează crima săvârşită de Meursault, straniul personaj din romanul Străinul, cel care se dovedeşte atât de golit de orice partici­ pare afectivă, încât nu ştie şi nici măcar nu se sin­ iseşte când i­a murit mama (“Astăzi a murit mama. Sau poate că ieri, nu ştiu.”), necum să plângă la înmormântarea ei. Într­un climat al sen­ sibilităţii absurde, creat prin fraze limpezi şi tă­ ioase, crima lui Meursault nu poate fi considerată pasională sau logică, atâta timp cât scriitorul o în­ cadrează într­o conjunctură nefericită: nisipul era fierbinte, soarele ardea, aerul era încins, iar lama cuţitului ţinut de arab în mână părea un paloş, care – susţine criminalul – “mă lovea în frunte”. Iar Meursault îşi revine din zăpăceala provocată de soare şi sudoare de­abia după ce mai trage patru focuri în trupul inert al arabului: “Şi era ca şi cum aş fi bătut patru bătăi scurte în poarta nenorocirii.” Poziţia lui Meursault în faţa faptei săvârşite are darul de­a nedumeri şi intriga, căci el intră în în isoare cu gândurile unui om liber. Tocmai de aceea are curajul să afirme că nu simte nevoia să se căiască, fiind doar plictisit de ceea ce s­a întâm­ plat. De­abia când este condamnat la moarte, în Meursault se trezeşte starea de revoltă: refuză să primească preotul pe motiv că nu crede în Dum­ nezeu (dar nici Camus nu credea!) şi doreşte ca în ziua execuţiei spectatorii să­l privească cu ură! Astfel, ne spune Romul Munteanu, “Albert Camus a conceput un personaj de laborator, ieşit din plămada tezelor sale. Jocul logic este captivant, iar dacă astăzi pare neverosimil. Dar acest per­ sonaj este simbolul absurd al crimelor logice.” Atenţie, însă! Cu toate inerentele asemă­ nări dintre autor şi unele dintre personajele sale, ştiut fiind că de regulă artistul îşi dezvăluie prin intermediul lor o bună parte din propriile trăiri, dureri şi aspiraţii, trebuie să luăm aminte şi la sur­ prinzătoarea mărturisire inserată de Camus în eseul Enigma: “Operele unui om evocă adeseori is­ toria nostalgiilor sau a tentaţiilor sale, aproape ni­ ciodată propria sa biografie, mai ales atunci când se pretind autobografice. Nici un om n­a îndrăznit vreodată să se zugrăvească aşa cum este (subl. mea, G.P.).” Romanul Căderea, cu judecătorul­penitent Jean­Baptiste Clamence aflat în prim plan, ne pre­ zintă un alt caz de revoltă individuală împotriva semenilor: o revoltă cu atât mai sterilă, cu cât ea este mai cinică şi mai înverşunată, după cum putem să ne dăm seama din aforismele cu care acest erou lugubru îşi împănează istorisirea: “De

Pag. 67


obicei îi dispreţuim cel mai mult pe cei pe care­i ajutăm mai mult”; “Mi­am trăit întreaga viaţă sub semnul duplicităţii”; “Nu avem ţinută, e lucru sigur, murdăria ne ţine ţepeni”; “Adevărul e plic­ tisitor la culme”; “Religia e o mare spălătorie”; “Când vom fi cu toţii vinovaţi, vom avea cu ade­ vărat democraţie” etc. De­abia în romanul Ciuma, apărut în anul 1947 şi considerat capodopera lui Camus, acesta realizează trecerea de la revolta solitară din Stră­ inul la ideea solidarităţii luptei, văzută ca fiind sin­ gura justificare a condiţiei umane. După cum precizează însuşi autorul în Scrisoare către Roland Barthes, “Ciuma, care am vrut să fie citită pe mai multe planuri, are drept conţinut evident lupta re­ zistenţei europene împotriva nazismului.” Iar în Caiete, sensul celor două romane este înfăţişat de către Albert Camus după cum urmează: “Străinul descrie goliciunea omului în faţa absurdului, Ciuma, e ivalenţa desăvârşită a punctelor de ve­ dere individuale în faţa aceluiaşi absurd. E un pro­ gres ce se va preciza în alte opere. Dar, în plus, Ciuma demonstrează că absurdul nu ne învaţă nimic. Acesta este progresul definitiv.” De remarcat că romanul Ciuma aduce cel mai mult cu incitantele scrieri ka iene, unde, după cum ştim de pildă din nuvela Metamorfoza ori din romanul Procesul, acţiunea demarează brusc. În ip analog, intriga principală din Ciuma debutează cu o surpriză: “În dimineaţa zilei de 16 aprilie, doctorul Bernard Rieux ieşi din cabinetul său şi dădu peste un şobolan mort...” Dar nici po­ meneală ca Albert Camus să scrie în umbra lui Franz Ka a, cu toate că – după cum deja m­am ex­ primat în cartea Literatura perennis – “în jurul anului 1930, adică după efectuarea traducerilor în franceză şi engleză – ceea ce a facilitat circulaţia scrierilor ka iene pe arii culturale mult mai în­ tinse, opera scriitorului praghez s­a constituit într­ o modă literară. Ba mai mult, după al doilea război mondial Franz Ka a ajunge să fie socotit un ade­ vărat profet al ororilor naziste.” Căci reprezentarea parabolică a realităţii nu doar îi înrudeşte, ci în egală măsură îi diferen­ ţiază pe cei doi reprezentanţi de seamă ai literaturii absurdului: Ka a a construit în mod deliberat o lume ireductibilă la un comentariu raţional, lume pentru care s­a adoptat sintagma de realism magic (rezultatul fuziunii dintre concreteţea descrierii şi straniul întâmplării), pe când la Camus – ne înşti­ inţează acelaşi Romul Munteanu, “romanul este parabolic şi demonstrativ, iar cele mai multe dintre personaje au un caracter exponenţial”. Întrucât în romanele parabolice planul fictiv este prezentat ca real, “personajele stilizate nu sunt decât mici acte

Pag. 68

de exagerare în acest sens”. ...Şi astfel, de la o zi la alta se înmulţesc semnele prevestitoare ale catastrofei (după primul şobolan viu sunt găsiţi trei morţi, apoi doctorul ob­ servă cum un muncitor aruncă o întreagă ladă de şobolani morţi), semne care încă nu au puterea să­ i smulgă pe locuitorii Oranului din preocupările lor cotidiene. Rând pe rând personajele intră în scenă şi, după ce evidenţa ciumei devine neîndoielnică pen­ tru medici, iar mai apoi pentru autorităţi, începe contraofensiva oamenilor uniţi împotriva suferin­ ţei, morţii şi – de ce nu? – împotriva fricii, până la instaurarea celor mai radicale forme de luptă îm­ potriva flagelului (carantină, izolarea totală a ora­ şului de exterior, interdicţia categorică de intrare şi ieşire), elemente prin care Camus pune în lu­ mină starea de exil interior. De unde deducem că starea de exil este ine­ rentă în situaţii limită, îndeosebi pentru spiritele alese, care din totdeauna s­au simţit înstrăinate sau exilate în existenţă şi pentru care – după cum su­ bliniază autorul în Întoarcere la Tipasa, timpul exi­ lului înseamnă “timpul vieţii uscate, al sufletelor moarte”. Are dreptate Irina Mavrodin atunci când ne invită să stăruim asupra perfectei simetrii a tit­ lurilor primului volum (Faţa şi reversul) şi ultimu­ lui volum din opera camusiană (Exilul şi împărăţia), “titluri simbolice, care sunt e iva­ lente”, de parcă ar vrea “să mar eze tocmai această circulară epuizare, atât în planul ideii, cât şi în cel al scriiturii, a unui unic demers”. Iar acest “unic demers” nu poate fi după părerea Irinei Mavrodin altceva decât unitatea operei camusiene: “Există o unitate a întregii crea­ ţii camusiene – eseuri filosofice, romane şi nuvele, piese de teatru – ce se întemeiază pe aceeaşi con­ ştiinţă sfâşiată de tendinţe contrare, în egală mă­ sură de puternice: gustul pentru acţiune şi totodată pentru contemplare, detaşarea şi pasiunea, nevoia logică de a nu merge până la ultimele consecinţe ale unor premise teoretice şi teama de a depăşi mă­ sura (în sensul în care ve ii greci îl dădeau acestui cuvânt), dragostea de viaţă şi obsesia morţii, o sen­ zualitate arzătoare, dar şi o înaltă spiritualitate, atracţia pentru solitudine, dar şi pentru solidari­ tate, absurdul şi revolta, sensul istoriei, precum şi căutarea unor adevăruri limită, demers ce s­a izbit perpetuu de aceeaşi tragică dificultate”. Să o spunem pe cea dreaptă: Nici că pu­ team găsi o mai fericită în eiere a prezentului eseu ca această admirabilă sinteză a operei camu­ siene! Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


Anton Vasile IEŞEANU

Livada cu vişini Moto: „Viaţa a trecut de parcă nici nu am trăit…” A. P. Cehov

D

e câte ori am citit sau am recitit Livada cu vişini a scriitorului rus Anton Pavlo­ vici Cehov, de fiecare dată m­a cuprins un sentiment de amară nostalgie.Mă gândesc ime­ diat, nu atât la lumea comunistă care a fost şi s­a dus, cât mai ales la oamenii acelei lumi, apropiaţi sau cunoscuţi din care mulţi au plecat dincolo, au devenit fantome ale memoriei şi care îmi bântuie, uneori, dureros mintea. Din lumea aceea tot mai puţini supravie­ ţuitori am rămas. Ca şi cum Cehov ar fi intuit ge­ nial vremurile ce vor veni şi se vor destrăma în Livada cu vişini prezintă un amestec bine dozat de tragic şi comic. Întâlnirea omului cu propriul trecut şi cum fantomele lui e tragicomedia vieţii umane. Piesa lui Cehov prezintă o lume a prefacerii şi s imbării, o lume tragică şi comică în acelaşi timp. Totul e mişcare, totul e s imbare, totul curge,totul e tragic dar şi comic în acelaşi timp. Totul curge. Panta rhei spune grecul Heraclit. Mereu va exista o livadă cu vişini ce va fi doborâtă de evoluţia societăţii. Mereu va dispărea o lume şi se va naşte o alta.Miraculoşi şi geniali literaţii ruşi. Poartă în pana lor darul profeţiei. Am observat acest dar la toţii marii scriitori, dar în­ deosebi la scriitorii ruşi: Turgheniev, Tolstoi, Dos­ toievski, Cehov. Şi noi avem un genial profet– Eminescu. Şi ne duce ispita gândului că Cehov, scriind Livada cu vişini, s­a inspirat direct din Glossa lui Eminescu „Toate­s ve i şi nouă toate” şi din Memento mori Panorama deşertăciunilor. Livada cu vişini e cercul de familie din marea spi­ rală a existenţei, o întoarcere a personajelor „în camera copiilor.” Moşiereasa Ranevskaia Liubov Andreevna, proprietara livezii, împreună cu toţi apropiaţii ei se întorc de la Paris. Se întorc în zorii unei zile de mai, ca şi cum s­ar întoarce direct în zorii copilăriei. Se întorc primăvara, în luna mai când „înfloresc vişinii, dar în grădină e frig a căzut bruma”, o asociere paradoxală al lui Cehov, care a intuit ce poate provoca bucuria şi tristeţea simul­ tan, optimismul şi pesimismul. Bruma şi livada în­ florită e cadrul perfect pentru a crea amestecul de bucurie şi nefericire, legătura dintre livada cu vi­ şini înflorită peste care a căzut bruma şi comunita­ tea de oameni legaţi sufleteşte de acel spaţiu al raiului copilăriei. Teatrologul George Banu stabilit la Paris, membru al Academiei Române, încearcă să lege simbolistica livezii cu vişini cu simbolistica ja­ Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

poneză a florii de cireş, dar după opinia mea e o asociere forţată, căci în afară de viaţa scurtă şi trecă­ toare nu i se pot afla alte legături. Şi nu cre­ dem că Cehov a făcut aseme­ n e a asocieri. Floarea de cireş, sakura în japoneză s e m n i fi c ă fertilitatea, fe­ ricirea şi sărbă­ toarea. Livada cu vişini semnifică destrămarea unei lumi ce părea imuabilă, la fel cum părea a fi societatea comunistă. Se pot găsi multe semnificaţii ale livezii cu vişini, îndeosebi simbolistici ale morţii şi distrugerii, vizând iar apocalipsa, căci topoarele care do­ boară livada pot fi interpretate ca topoarele care dis­ trug civilizaţia umană. Dar Cehov vizează comunitatea unei familii. Familia Andreevnei s­a întors de la Paris, acasă, la livada cu vişini, acolo unde şi­au petrecut copilăria. E ca o întoarcere în timpul copilăriei. Dar ei nu mai pot retrăi bucuria de atunci a copilăriei. Întoarcerea în vremea copi­ lăriei poate avea şi semnificaţia aceasta, anume că viaţa e o rotaţie încerc sau după filozofia ondula­ ţiunii universale a lui Vasile Conta e asemenea configuraţiei frunzei de trifoi cu o ramură urcă­ toare, una culminată şi ultima coborâtoare. Ultima, ramura coborâtoare este asemănătoare cu cea ur­ cătoare a copilăriei şi adolescenţei, dar în sens ne­ gativ. Andreevnei totul i se pare nes imbat. E doar o aparenţă, ea se amăgeşte cu nes imbarea, „şi­atunci livada era exact aşa, nu s­a s imbat nimic. (Râde bucuroasă) Toată, toată e albă! O , li­ vada mea. ” În realitate totul s­a s imbat. Bucuria ei este de scurtă durată. Fantomele morţilor dragi năvălesc prin livada minţii ei. „Priviţi, prin livadă se plimbă răposata mea mamă …în ro ie albă!” Tot acolo, se juca Grişa băiatul ei , dar Grişa a murit înecat. Livada a devenit locul în care fanto­ mele celor morţi se întâlnesc cu vii. Nu întâm­ plător în scenografia actului întâi, Cehov asociază înflorirea vişinilor cu bruma care ucide florile. Ra­ nevskaia retrăieşte copilăria nu ca o mare bucurie

Pag. 69


ci ca o mare tristeţe nostalgică ­ „Ah! Copilăria mea nevinovată.” Unii autori, critici de artă, au găsit conexiuni, în Livada cu vişini, cu căderea comu­ nismului, alţii cu căderea capitalismului. Noi cre­ dem că aici e vorba de o lume îmbătrânită care mereu dispare, o eternă reîntoarcere, o istorie care se repetă ca „într­o vastă spirală ”, spune Hegel. Aici e vorba de tinereţe cu speranţele ei şi de bătrâ­ neţea care aşteaptă neantul ­ eterna noapte. O spune cel mai în vârstă personaj, bătrânul la eu, octogenarul Firs: „Viaţa a trecut de parcă nu am fi trăit. Acum totul s­a destrămat, nu mai înţelegi nimic.ʺ Cum să mai înţelegi viaţa, când trupul, sub efectul distructiv al entropiei, este redus la starea de frunză căzută. O frunză căzută nu e moartă. Ea moare când a pierdut complet aura energetică. Fără aura energetică materia se degradează conti­ nuu. La fel şi trupul omului. Şi­odată lumea în care am trăit, am iubit, am suferit sau am fost feri­ ciţi, dispare, devine amintire, o amintire ce se es­ tompează tot mai mult odată cu trecerea vremii. A iubi Livada cu vişini, spun unii autori, înseamnă a­i iubi pe cei care topoarele nemiloase ale entropiei i­a doborât. Entropia ne doboară pe toţi. E o lege iminentă şi inerentă a degradării materiei. „Nu moare decât cel uitat” spun grecii, dar îi uităm. Şi ei mor cu adevărat. Morţii noştri dragi ne mai vizitează din când în când, tot mai rar, şi­atunci doar în vise. Pentru a exista etern materia trebuie mereu reînnoită, e necesar să fie întoarsă pe dos. Naşterea e materia biologică întoarsă pe dos. Reînnoirea permanentă a materie în mişcarea eternă a spiralei genetice face să existe etern. În Livada cu vişini întâlnim o lume tristă, melanco­ lică, lipsită de viaţă, aproape moartă deşi încă vie, la fel ca floarea de vişin, căzută de la brumă. E o lume statică, o lume a trândăviei şi plictisului. Trişti sunt cei tineri, fiindcă, deşi s­au întors în ca­ mera copilăriei, se intersectează la tot pasul cu cei bătrâni. Toţi sunt legaţi de copilărie, toţi sunt legaţi de livadă, toţi aud topoarele care o doboară. E ca şi cum acele topoare le­ar doborî propriile vieţi. Degeaba încearcă Liubov Andreevna să reînvie, prin cânt şi dans, în actul al treilea, fascinaţia co­ pilăriei. Tuturor le lipseşte entuziasmul, bucuria şi veselia tinereţii. Dansul lor e un dans de mane­ ine, personajele se mişcă mecanic, fără suflu, fără trăire. Chiar şi guvernanta Charlo a, fostă ar­ tistă de circ, magiciană cu reale calităţi, nu reuşeşte să anime lumea aceea a plictisului. Şi ea este o fe­ meie tristă. Nu ştie de unde este, nici cine i­au fost părinţii, „cine este şi pentru ce există ea pe lume… ” Contabilul Epihodov, plângăreţ şi umil, calcă mereu în stră ini, mereu i se întâmplă câte ceva neplăcut, „belea peste belea” ­ fie un păianjen cu

Pag. 70

care se trezeşte dimineaţa, fie , vrând să bea cvas, cu un gândac, fie este alungat cu bastonul de către Varia, fiica adoptivă a moşieresei şi administrator al livezii. Duniaşa, fată în casă, e fată de ţărani. Luată de copilă, din mediul ei, a devenit delicată ca o aristocrată şi­i teamă de orice. Dar de ce îi este teamă de orice tinerei fete? Fiindcă are nevoie să fie iubită de un băiat. Se află la vârsta exploziei hormonale şi­i plac la nebunie „cuvintele drăgăs­ toase.” Îi este teamă că se va trece şi nu va fi iu­ bită. Tânjeşte după dragoste, tânjeşte să fie iubită de Iaşa, s­ar da oricui i­ar spune „cuvinte drăgăs­ toase”, iar şi poştaşului, care a asemuit­o cu o floare, dar nu are parte de iubire. Deşi îi declară că îl iubeşte, Iaşa o respinge brutal. Tânărul la eu e singurul care pleacă la Paris cu Andreevna. Ea ră­ mâne să aştepte scrisoarea lui, care însă nu va mai veni niciodată. Duniaşa se află în cea mai ingrată situaţie, în mare impas: nu se mai poate întoarce printre ţărani, nu poate rămâne printre aristocraţi. Se va adapta, va rămâne cu Epihodov la noul stă­ pân? Aşa credem. Epihodov, contabilul moşiei, e cultivat dar nu­şi găseşte calea de urmat. Sau poate tocmai din acest motiv, fiindcă e un om evoluat, e în mare di­ lemă „… nu­mi pot da seama ce drum să urmez, ce doresc eu de fapt: să trăiesc sau să mă împuşc”. Ai crede în vorbele lui mari, dacă nu s­ar dovedi a fi un cabotin care linge pe ascuns paharele de şampanie. Se adaptează repede mersului vremii şi devine administratorul livezii cumpărată de Lopa­ hin. Gaev, fratele moşieresei, mereu în re­ verie, mereu cu discursuri infantile, e permanent apostrofat de Varia şi de Ania. La apostrofările lor, tace. În acele momente toţi tac.„Toţi stau pe gân­ duri. E linişte. Se aude doar bodogăneala stinsă al lui Firs. Deodată se aude un sunet îndepărtat, de parcă ar veni din cer , este sunetul prelungit şi trist al unei strune ce a plesnit.” Toţi se întreabă pani­ caţi ce a fost. E semnalul clar al ruperii timpului, al doborârii livezii, al dispariţiei lumii lor. Şi trecătorul, personajul acela bizar, care vine de nicăieri, întreabă de gară şi pleacă spre nicăieri… Trecătorul e omul în general, fiinţa umană, care nu ştie de unde vine şi încotro se îndreaptă. Încotro se îndreaptă omul, unde se duce, dar mai ales unde va ajunge?!... Borcanele cu dulceaţa de vişine, din dulapul copi­ lăriei, ne amintesc de madlena lui Proust şi de scurgerea inexorabilă, nu a timpului, cum se spune adesea într­o prea uzitată sintagmă, ci a vieţii… Toţi ajunşi la vârsta Livezii cu vişini suntem În căutarea timpului pierdut. În faţă neantul, înapoia noastră viaţa care a trecut. Ne uităm înapoi şi ne în­ trebăm: ce­am făcut cu viaţa noastră? Am trăit sau Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


nu? Sau ajungem să spunem ca Firs „Viaţa a trecut de parcă nu am trăit…” Când facem bilanţul şi privim la realizări am în eiat pe roşu sau în câş­ tig? Cine câştigă în Livada cu vişini? Câştigă Liubov Andreevna, femeia senzuală, dar­ nică şi galantoană inconştientă, cu libidoul ei in­ saţiabil? Nu! Ea e aceea care pierde. O dată cu livada de vişini, pierde toate energia erotică şi odată cu pierderea libido­ului, pierde totul. Câştigă Lopahin, negustorul? Ei aici e misterul.Cine câştigă?!... Câştigă Gaev? Fratele Andreevnei are episodice atracţii erotice faţă de sora sa. Se află în rivalitate cu la eul Iaşa. Tânărul la eu are un statut pri­ vilegiat, de gigolo. Obraznic şi tupeist, râde ade­ sea de infantilul Gaev. „Nu pot să nu râd când vă aud vocea.” Gaev se simte în rivalitatea cu Iaşa şi­i cere Andreevnei să decidă. „Alege: eu sau el.” Câştigă Petia, eternul student?! Este un visător idealist. Un utopic. Afirmă sus şi tare că el este de­ asupra dragostei, dar e atras, nu de Ania, fiica de 17 ani a moşieresei, ci de mamă. Faţă de mama fetei afirmă bazaconii de genul ,,eu sunt departe de asemenea banalităţi. Noi suntem deasupra dragostei.” „Iar eu, spune un mare adevăr despre sine Andreevna, re­ iese sunt mai prejos de dragoste… ” Nimeni nu este deasupra dragostei terestre. Nici călugării de pe muntele Athos, deşi se străduiesc, nimic de zis, căci nu suportă picior de femeie în acel spaţiu sfânt, de parcă femeile ar fi mai păcă­ toase ca bărbaţii. Doar atunci când vom ajunge, cum spune Isus, ca îngerii din cer, atunci vom fi deasupra dragostei. Dar atâta vreme cât suntem oa­ meni nu putem fi deasupra dragostei erotice. Este Andreevna mai prejos de dragoste? Este femeia senzuală mai prejos de dragoste sau este iar în plinătatea dragostei? Andreevna atrage bărbaţii cu o mare forţă. Toţi bărbaţii o doresc, toţi îşi în­ cearcă norocul de a se bucura de nurii ei? Este, prin libido­ul ei insaţiabil mai prejos de dragoste? Tocmai femeile senzuale sunt cele mai râv­ nite debărbaţi.Dar ce este dragostea? Nu e oare ex­ plozia naturii în floare, nu e oare explozia energiilor hormonale, nu e energia aceea libidinală ajunsă la apogeu, emanată de femei, îndeosebi de cele senzuale, care îi face pe bărbaţi să roiască în jurul lor ca muştele în jurul borcanului cu miere? Momentul culminat este aşteptarea de către Andreevna a veştilor de la licitaţia livezii. A fost sau nu vândută Livada cu vişini? Şi cui a fost vândută? Ea ştie că, odată vândută livada, totul e pierdut. Vândută, livada va fi doborâtă de topoa­ rele lui Lopahin şi odată cu livada şi lumea ei va fi doborâtă. În aşteptarea veştii, Andreevna trăieşte Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

clipe de mare tensiune. Panicată de aşteptare ape­ lează la fostul educator al copiilor ei, eternul stu­ dent Trofimov. „Salvaţi­mă Petia! Spuneţi­mi ceva, orice… ” îi strigă ea disperată.Petia ar fi putut s­o salveze, dar studentul nu are forţa erotică de a o salva. Îi spune însă: „Nu trebuie să vă amăgiţi, în­ fruntaţi adevărul măcar odată în viaţă!” „Care adevăr?” , întreabă Andreevna. „Dumneavoastră ştiţi care­i adevăr şi care­i minciună. ” Asta e marea întrebare lansată de Cehov în Livada cu vi­ şini. Cine ştie să răspundă la această întrebare? Ce­ i adevărat şi ce­i iluzie în viaţa pe care o trăim? Petia, tânărul şi eternul student, e îndrăgostit de moşiereasă şi tocmai din acest motiv e un cara­ ghios. El crede , speră ca ea să­l salveze, dar ea aş­ teaptă acest lucru de la el. Moşierul scăpătat Pişcik visează la banii ei, cer­ şeşte , se împrumută spre a plăti taxele pentru pro­ pria lui moşie Lopahin, negustorul, nu poate înţelege această lume care pare a nu trăi cu picioa­ rele pe pământ,„atât de ne ibzuiţi, atât de lipsiţi de simţul practic…” Pentru el lumea această aris­ tocratică e o lume de ciudaţi. Lopahin este învin­ gătorul. Dar este învingătorul învins. El a rămas din copilărie îndrăgostit de imaginea moşieresei, când, bătut de tatăl său, Andreevna l­a condus la lavoar şi l­a spălat de sânge. Apropierea fiului de ţăran de tânăra moşiereasă de atunci, spre care nici un niciun ţăran nu şi­ar fi ridicat o ii, a rămas ca această fantasmă erotică din memoria copilăriei pe care în aceste momente o reiterează. Crede şi speră, cumpărând livada, că fantasma va deveni reală, că Andreevna îşi va pleca o ii asupra lui, dar e stângaci şi stingher. Lopahin nu are forţa de atracţie asupra moşieresei deşi are, ca atù, livada cumpărată şi mulţi bani. Dar nici el nu se poate ridica la nivelul ei, nici ea nu se poate coborî la nivelul lui, „ la viaţa lui banală, la banalităţile lui.” Livada a fost vândută. Lopahin a licitat şi a câşti­ gat. Dar a pierdut­o definitiv pe Andreevna. La aflarea veştii Andreevna plânge. Ştie că pentru ea totul s­a sfârşit. Ania, fiica ei, o consolează, o încu­ rajează, iluzionând­o cu optimismul tinereţii. „Vom sădi o altă livadă, mai arătoasă decât asta, şi, când vei vedea­o, o bucurie , o bucurie liniştitoare, o bucurie profundă îţi va umple sufletul…” Dar ne­ obositul libido al rusoaice se stinge odată cu vân­ zarea livezii. În Actul 4 se revine la decorul din actul întâi ­ camera copiilor. Dar acum pare o ca­ meră de bătrâni ajunşi parcă în mintea copiilor. Este golită de tablouri, puţină mobilă rămasă e adunată pentru vânzare. E pustie. Liubov An­ dreevna, ca o adevărată aristocrată, a împărţit toţi banii din portofel ţăranilor care au venit să­şi ia rămas bun. Iaşa aduce o tavă plină de pahare cu

Pag. 71


şampanie. Nu bea decât el şi Lopahin din şampa­ nia contrafăcută de opt ruble sticla. Ceilalţi se pre­ fac că nu au auzit invitaţia. Trenul trebuie să vină imediat. Lopahin este nerăbdător. El vrea să lu­ creze, să facă bani. „Am trândăvit aici lângă voi” Viaţa aristocratică înseamnă trândăvie. Lopahin e învăţat de mic să muncească. El nu se poate aco­ moda vieţii lor. Invitat de Lopahin iar şi Petia, eternul student, refuză şampania, refuză şi banii acestuia. El visează şi se iluzionează în continuare asupra lumii ce va să vină. Credul şi idealist visează la „adevărul suprem” şi „fericirea supremă”. E un caraghios , care însă , după istoria comunistă trăită de noi şi de ruşi, ne induce ideea că profeţia lui Cehov – utopia adevărului suprem şi a fericirii supreme, afirmată de studentul Trofimov şi atât de persua­ siv indusă de propaganda comunistă, s­a împlinit. La toată pledoaria studentului Trofimov, Lopahin afirmă, ca un american, un adevăr pragmatic universal valabil despre rostul vieţii : „Atunci când lucrez un timp îndelungat fără să mă odihnesc, atunci îmi vin gânduri optimiste şi înţeleg şi eu care mi­e rostul în viaţă.” Care e rostul vieţii umane? Trândăvia aristocratică sau munca asi­ duă? Ce alegem?! Iaşa este un arivist cinic. Lipsit de cel mai elementar bun simţ al omeniei nu vrea să­şi ia rămas bun, nici măcar în ultimul ceas, de la mama sa, ţărancă, venită să­l vadă. Obişnuit de moşiereasă încă de tânăr cu traiul trândav, acest gigolo obraznic şi tupeist nu se mai poate coborî la nivelul unei ţărănci. Este singurul care pleacă la Paris alături de Andreevna . „Aici nu­i de mine, nu pot trăi..”, zice arogant Iaşa. Credem că dintre toţi pretendenţii Andreevnei şi dintre toate per­ sonajele Livezii cu vişini, Iaşa este cel care câştigă în noua lume ce se întrevede. Şi nu doar ca gigolo, ci ca un arivist fără scrupule. Gaev, fratele moşieresei, rămâne. S­a angajat ca financiar la o bancă din Har­ kov. Ania pleacă la mătuşa ei, Petia la Moscova. Varia pleacă administrator la o moşie învecinată. Guvernanta Charllota a încropit o boccea în i­ puind un copil. Nu ştie încotro s­o apuce, nu­şi mai află drumul. Dar leagănă bocceaua aceea, închipuind un făt în braţe. „Taci, băiatul meu scump.” Charllota a înţeles pentru ce există…, dar va avea, în mod real acel copil, pentru a şti pentru ce există cu adevărat? Sau se va mulţumi cu boc­ ceaua, închipuind un făt! Pişcik e cel mai fericit. A făcut rost de bani şi a venit să­i aducă lui Lopahin datoria. De unde? Pe când era atât de disperat că nu mai are cu ce plăti taxele, un student la filosofie, în tren, i­a sugerat soluţia ­ să sară de pe acoperişul casei. „Sări, zice, şi se rezolvă toate

Pag. 72

problemele…” Dar nu a mai fost nevoie de această soluţie finală pentru a rezolva astfel problemele existenţei. A închiriat pământul lui galben unor en­ glezi. Acum e fericit, e surescitat de fericit, a venit să aducă o parte din banii pe care­i împru­ mutase. A doua tristeţe a Andreevnei este Varia, fiica adoptivă. Prima este Firs, lacheul octogenar. „A fost dus la spital”, spune Ania. Andreevna a visat s­o mărite pe Varia cu Lopahin. Dar nici Varia, nici Lopahin nu simt vreo atracţie, fug unul de celălalt. Lopahin l­a angajat pe contabilul Epi­ hodov ca administrator în locul Variei. În scena de la plecarea din camera copilărie, Gaev, rămas acelaşi ins infantil, plictisitor cu discursurile sale interminabile şi cu obsesia mişcării bilelor pe masa de biliard, exprimă totuşi cel mai bine această schimbare de lumi. „Toţi ne părăsesc, Varia pleacă… Am devenit deodată inutili” , spune Gaev. Când atingem o anume vârstă, toţi devenim in­ utili, nişte poveri ale existenţei… În afară de Varia şi Lopahin, toţi au rămas nişte infantili. Cu acelaşi aer credul Trofimov , eternul student, strigă idealist: „Te salut viaţă nouă!” În actul patru lume aceea pare o lume a haosului. Trofimov nu­şi mai găseşte galoşii. Pleacă la drum fără galoşi… În noua lui viaţă îi lipseşte fundamentul ­ picioarele pe pământ. Din­ tre toţi, Liubov Andreevna simte cel mai acut pierderea livezii cu vişini. Odată cu tăierea livezii (în fundal se aud topoarele care doboară co­ pacii) ciclul ei biologic pare a se fi încheiat. Energia ei erotică, care părea inepuizabilă şi o făcea dorită şi adulată de bărbaţi, s­a epuizat. Odată cu tăierea livezii a pierdut totul, viaţa, tinereţea, fericirea. La fel cartea şi teatrul sunt ameninţate să fie doborâte de topoarele internetului şi ale televiziunii, aşa cum Livada cu vişini a fost doborâtă de topoarele lui Lopahin. Mai este totuşi o speranţă: mai sunt încă oameni tineri care nu renunţă la carte, care nu o lasă să fie doborâtă de topoarele tabletelor, in­ ternetului şi televiziunii. Sunt încă destui tineri ca Ania, fiica Andreevnei în etate de 17 ani, care mai citesc. Ania îi spune mamei sale: „Noi, mamă, împreună vom citi cărţi... Nu­i aşa? vom citi în nopţile de toamnă, vom citi multe cărţi şi în faţa noastră se va deschide o lume nouă, minunatăʺ. Dar lumea veche? Lumea veche e doborâtă de topoarele entropiei, la fel cum livada e doborât de topoarele lui Lopahin. O simte cel mai bine octo­ genarul Firs. E singurul care rămâne. E uitat de toţi şi încuiat în casă. Ca într­un mormânt a rămas în­ cuiat. „E încuiat. Au plecat… Viaţa a trecut, de parcă nu am trăit…” Dar cine poate spune, la bătrâneţe, că a trăit?!...

Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


Cosmin PREDA

Miraj

A

ducătorul de foc venea întotdeauna când se îngâna ziua cu noaptea şi statura lui uriaşă era văzută trecând pe culme, de­a lungul dealului înalt, care străjuieşte satul. În jurul lui era o aură roşiatică, împrumutată parcă de la cerul in­ cendiat de soarele care apune. Părea că vine dintr­o poveste frumoasă, zămislită de bătrânii unui timp străve i, pe când stăteau la sfat la lumina opaiţelor. Nimeni nu putea spune că l­a văzut de aproape, dar lumina din jurul lui îl arăta întregului sat, astfel că toţi păstrau în memorie ipul lui frumos şi blând, cu plete blonde şi barbă neagră. O ii lui aveau o strălucire aparte, de flacără albastră, şi asta îţi rămâ­ nea neaparat în minte. Unii spuneau că au văzut cum, într­o toamnă târzie, focul privirilor lui a ajuns până la o haită de lupi fioroşi şi flămânzi, care dă­ deau târcoale unor stâne de la marginea satului. În­ fricoşaţi, lupii s­au plecat cu burţile la pământ, au stat câteva clipe aşa, apoi s­au ridicat şi au plecat re­ pede, cu teamă, îndepărtându­se de stâne. Purta pe umăr un sac imens, în care aducea focul. Se oprea pe culme, dădea sacul jos şi­l dezlega încet, apoi băga mâna până la umăr şi scotea din el o mare mulţime de globuri de foc, care pluteau re­ pede până în casele oamenilor şi le aprindeau lăm­ pile. Oamenii erau fericiţi şi simţeau mâna lui Dumnezeu, bună şi protectoare, asupra lor. Îşi făcea apariţia la e inocţiul de toamnă şi venea apoi zilnic, la lăsarea amurgului, până la săr­ bătoarea Crăciunului. Sfârşitul lui septembrie, când porumbul era cules şi se culegeau viile, era încărcat de magia trecerii lui. Toate supărările dintre săteni erau ca prin farmec uitate şi săreau să se ajute unul pe altul oridecâteori era nevoie, aşa cum nu se în­ tâmplase întotdeauna în timpul anului. ʺEste nevoie ca pacea şi iubirea să se aşeze din nou în inimile lor.ʺ ­ spunea în fiecare toamnă călugărul bătrân de la s itul din apropierea satului. Se încingea cu un capăt de funie peste sutana pono­ sită şi pornea agale către sat, cu paşi mici, aplecat din şale, sprijinindu­şi anii mulţi într­o cârjă. El cu­ noştea ziua sosirii Aducătorului de foc şi mergea să le dea de veste sătenilor. Chipul monahului se lu­ mina şi inima lui bătrână prindea putere văzând cum sătenii tresaltă de bucurie şi ipurile le sunt înseninate de o lumină venită parcă din cer. ­ Trebuie să ne găsească aşa cum se cuvine! le spunea călugărul. Să ne gătim sufletele cu frumu­ seţea iubirii! Începea un timp al iubirii, mângâiat blând de lumina de aur a toamnei şi descântat cu mister în amurgurile în care uriaşul împrăştia focul peste sat. Se formau pere i noi de îndrăgostiţi care se sor­ beau din priviri şi dansau feeric la hore, în amurg. Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

Uriaşul cuprindea cu privirea toate aceste întâmplari şi zâmbea, iar focul al­ bastru al privirilor lui se înteţea. Îm­ prăştia cu multă dărnicie globu­ rile de foc şi acestea dansau jucăuşe, se prin­ deau de cren­ gile copacilor, de coarnele vite­ lor, de coamele cailor, coborau lin în părul şi pe ume­ rii îndrăgostiţilor, se opreau în pălmuţele co­ piilor mici, care se desfătau urmărindu­le jocul. Era un foc rece, de culoarea au­ rului, care aprindea doar lămpile. Când vreo bă­ trână torcea stând pe laiţa de la poartă, globurile de foc se prindeau de lâna din caier, de firul răsucit, de fusul care se învârtea, se opreau pe broboada şi pe umerii bătrânei, iar aceasta torcea parcă firul de aur al unei poveşti minunate, din vremuri străve i, cu uriaşi aducători de foc şi cu zâne bune... Zilele Crăciunului aşterneau peste sat o at­ mosferă sfântă. Bucuria sărbătorii era curată, înălţă­ toare, şi bătrânii spuneau că în aceste zile se des ide cerul. Prin case, mulţi citeau în cărţile sfinte despre venirea pe lume, în Betlehem, a copi­ lului divin, de care se legau tainic speranţele lor. ʺPe când erau ei acolo, s­a împlinit vremea când trebuia să nască Maria. Şi a născut pe Fiul ei Cel întâi născut, L­a înfăşat în scutece şi L­a culcat într­o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei.ʺ Citeau cu sufletul aceste cuvinte şi erau duioşi din pricina că Împăratul lor a venit pe lume în împrejurări aşa de sărăcăcioase şi umile. În seara din ajunul Crăciu­ nului, aşteptau cu emoţie apariţia Aducătorului de foc. Uriaşul frumos şi blând incendia atmosfera cu globuri de foc, care se prefăceau în porumbei albi, cu crengi de măslin în cioc. Stăruiau câteva clipe în apariţia lor, apoi se făceau nevăzuţi, dar alţii apă­ reau în locul lor, făcând apoi loc altora. Încântaţi, să­ tenii întindeau mâinile şi porumbeii veneau şi se aşezau lin în palmele lor. ­ Ne aduc vestea cea bună! spunea călugărul bătrân, venit în sat pentru seara aceea. Dacă mă întrebaţi când şi unde aveau loc toate acestea, vă răspund că toate s­au petrecut în povestea unei bătrâne care torcea lâna stând pe laiţa de la poartă, într­o noapte de vară, cu lună plină. Uriașul frumos și blând trecea prin sufletul meu...

Pag. 73


Cristian MELESTEU

care nu avea aparat de fotografiat în copilărie, îşi lasă moştenire la nepoţi un album cu fotografii în mişcare…

Mereu mă întreb Mereu mă întreb ce s­ar întâmpla, dacă fericirea ar fi o pasăre. Ne­am cumpăra toţi costume de vânători, câini dresaţi, puşti, arcuri, praştii? Am ieşi toţi pe străzi la vânătoare, am împuşca elegant o fericire, de la balcon, în timp ce ne bem tacticos cafeaua?

Căutare Deasupra cer. Dedesubt cer. Sunt un cal care zboară Între două ceruri. Sunt un cal frumos, Alb ca spuma laptelui, Cu coamă deasă şi falnică. Dacă aş fi fost pe pământ Sigur aş fi fost călărit de Făt­Frumos. Sunt un cal alb Ce zboară între două ceruri Căutând prin ceaţa noul oraş Etajul 23 al unui zgârie­nor.

Dintr-o nostalgie extremă Tatăl meu, dintr­o nostalgie extremă, cultivând grâu şi porumb printre crăpăturile din beton. Capre, oi, cai şi vaci, Păscând blânde gardul viu Din faţa blocului… Din prea multă nostalgie, Tatăl meu,

Pag. 74

Dar noi, miopii, ce ne­am face, Doamne?

Dintr-un prost obicei nu reuşesc să­mi aduc aminte decat lucrurile frumoase. Am o prietenă în fiecare cartier al oraşului. După despărţire, îmi aduc aminte cu nostalgie de blocul în care stă şi mă duc în inima nopţii, când doar felinarele sunt treze şi îi spun blocului care m­a ţinut de atâtea ori în pântecul său de beton că mi­au crescut flori de cireş între degete de când nu l­am mai atins, şi miros tot a cireşe amare tocmai bune de cules de domnişoare tomnatice, doritoare să facă dulceaţă... Toate i le spun blocului care mi­a găzduit o iubire, ca şi cum aş fi atât de naiv încât să cred că dimineaţa când fosta mea iubită va pleca la serviciu, blocul indiscret îi va povesti totul...

Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


Irina Lucia MIHALCA

Îmi doarme sufletul, nu-l mai trezim! Un pumn cu aer, smuls pentru tine, din briza mării, îţi trimit, O poveste poate fi o filă din viaţa noastră, de vei mări detaliile, vei dezlega enigma, ­ zborul şi­atingerea clipei ­ M­ai întrebat, astăzi, ce e dincolo de văl, Aprind felinarul să­ţi văd faţa, ecoul şi­oglinda gândurilor mele eşti. Un gând colorat şi unul alb... Uşor ţi­e sufletul, să nu calci frunzele căzute, speranţele nu mor, doar gândurile albite în noua zi! Eu văd cum mă izbesc doar de stânci, Urci pentru­a avea de unde coborî? Îmi doresc să s imb ceva. De multe ori, nu ne stă în putere să facem asemenea minuni, Am văzut astăzi ce­nseamnă un tsunami, spaţiile prea lărgi lasă şi multă durere, Sunt lucruri, uneori, ce stau mereu în aşteptarea vindecării... Un punct central, un punct de cumpănă, a fost această elegie scrisă până la jumatate. Abandonată­n tine, ­ parfum ameţitor, ecou întors la tine ­ Să ne sorbim respiraţiile, un vis, un zbor! Despleteşti emoţii, cauţi noi sensuri, ca şi cum te­ai tot înalţa. ­ valul ce­şi caută malul în vis ­ Un tumult de valuri. Impresionante, mari, se sting uşor. Sunt momente care­aparţin vieţii, cărămizi în fundaţia construcţiei. În noi sunt multe semne. Nu mai mult decât mi s­a dat să am, dacă voi găsi un sens, într­un sens ce nu are sens, îţi voi spune. Uimirea­ţi va fi în multe, un circuit în toate! Tot ce vine se reîntoarce, vine cu o emoţie puternică şi se retrage liniştit, calm, scuturat de emoţii. Nimic nu ne­aparţine, cu desăvârşire, dar ceea ce construim trebuie, măcar, să zugrăvim. Timpul trece, nu ne găseşte pe toţi la fel. Fiecare în timpii lui. Spinii dezvoltă noi simţuri, emoţii nedefinite, Steaua este în pieptul tău, cu sufletul o­atingi, Un paradis! Am regăsit acele meleaguri adăpostite în noi. Până la cer, în inimi, trandafirul luminii ne­a înflorit. În clipa simtiţă, luminile­au străpuns întunericul. Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

Cum să nu se unească dacă este tot acelaşi râu, aceeaşi apă? O arcă şi râul care­şi continuă cursul... Divină este atingerea spiritelor noastre, o vindecare, Îmi doarme sufletul, nu­l mai trezim!

Cântul viorii Prin cântul viorii se­aude lacrima viselor. Cântă vioară, cântă­ţi tânguirea inimii! Prin glasul ei suspină adânc sufletele care nu au atins stelele cerului lor. Plânge vioara, plânge uşor, cum plânge cerul din o iul paradisului, cum plânge ploaia mărgăritare lângă crucea răstignirii, cum plânge râul ce­şi poartă florile durerii, cum plânge salcia albastră la mal, cum plânge în liniştea rotundă a nopţii cântecul roşu al păsării captivă între ramuri, cum plânge vântul galben peste nisipul deşertului. E imposibil să tacă sunetul corzilor ei pe undele vântului. O vioară! Inimă rănită de tăişul pumnalelor, Cântă vioară, cântă­ţi tânguirea inimii!

Pag. 75


Horia Nicolae NICOARĂ

Mi se rupe sufletul în două, Nu­l mai coase nimenea la loc. Am în cuget o durere surdă, Eu numai de­o vreme o aud, Simt cerul peste lume cum se îmburdă Din Satul meu şi până către sud. Se face dimineaţă, pe coline Mai umblă noaptea rătăcind hai­hui Şi­aşa mi­e dor să vin acum la tine, Dar nici un drum, nici o potecă nu­i! Vremelnicia vieţii nu mă lasă, Mă simt legat cu trupul de târziu, Acolo­n Munţi e vremea pentru coasă Şi ierburile încă mă mai ştiu...

ODIHNA CUVINTELOR VEDEREA DIN POEM

„Mai lasă cuvintele să se­odihnească...”

M­ai întrebat de ce mă uit la tine Şi de atunci aştepţi răspunsul meu, Atâta ştiu şi­am înţeles prea bine, Vederea vine de la Dumnezeu...

Te­am auzit dimineaţă, în zori: „Mai lasă cuvintele să se­odihnească”, Ştiu, şi ele mai obosesc uneori Şi ele mai au nevoie să crească!

Nu e păcat să te privesc fecioară Cum creşte ziua­n rotunjimea ei, La mine­n calendar se face seară, Nu mai cunosc de mult amiaza ce­i!

Pe frunte, pe mâini, peste tot mi se pun Precum polenul pe flori din stamine, Dacă vin singure cum să le spun Ca unor ispite­ plecaţi de la mine?

Cuvintele în sinea lor se miră De frumuseţea ta fără cusur, Adoarme gândul fericit pe liră, Aş vrea s­adorm şi eu şi nu mă­ndur...

Cu ce sunt de vină dacă zilnic le scriu Aşa cum se rânduie­n vers fiecare? „Lasă cuvintele să se­odihnească”, ştiu Şi Dumnezeu s­a odihnit după lucrare!...

TRANSPLANT DE SUFLET Cu gândul omul să se împace, Oricâtă ştiinţă­n el asudă, Transplant de suflet nu se face, Zadarnică­i această trudă! Zadarnic îl emăm ʹnapoi, Chemarea noastră­i prea săracă, Nu ştie nimeni dintre noi Când vine pe pământ, ori pleacă. Nici bisturiu nu­i pe măsură Să taie doctorul din el­ Transplant de dragoste şi ură Se poate face­n orice fel.. .

SATUL MEU O ii mei tăcuţi sunt plini de rouă, Vederea n­o mai înţeleg deloc,

Pag. 76

NUMELE MAMEI (Mamei... Maria­Elena) Ca toate mamele de pe pământ, Cele pururi de prunci născătoare, Şi Mama mea are nume de sfânt, Şi în cugetul ei e Sărbătoare! Vecinii de­acasă, ce azi nu mai sunt, Îi aud cum o strigă­„ Linuţă!” „Marie!” Numele mamei niciodată nu­i frânt, Lumina lui înfrăţită pe­altare e vie! Cu sufletul plin de­amirosul de pâine, Vouă vă spun, acum şi mereu­ Numele mamei, a fost şi rămâne Chezăşia deplină a poemului meu... Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


Alexandra Olga DIACONU

ATÂTA LUMINĂ S-ASCUNDE Atâta lumină s­ascunde în dangăt de clopote­n seară că pacea încet ne cuprinde şi inima se înfioară Şi­ncet se uneşte cu iarba, copacii şi­n taină cu norii şi, pe nesimţite, coboară suspine în struna viorii Din noi se desprinde ţărâna ca frunze uscate în toamnă, în clavecin moare vina şi­n inimi blândeţea se­ntoarnă Şi cântecul toacăi în seară – mister peste suflete pline – ca­ntr­un vis peste veac se coboară, alean sfânt, rug de­n inăciune Şi­ntreaga natură­i pătrunsă în noapte de har şi iubire când Domnul prea Sfânt şi Fecioara îşi varsă lumina în fire

sau mă plâng pe mine însămi c­am ajuns doar o învinsă?...

Atâta lumină s­ascunde – cânt de toacă şi clopot sparg cerul – şi­i o pace ascunsă şi­n unde, se înmoaie în suflete gerul

Pasărea care scrie prin mâna mea rosteşte cuvintele cu inima Le conturează direct în aer ­ oameni de lut să le prindă din caier ­ şi cu iubire le dăruieşte celor ce simt iubirea cum creşte

Oameni trişti strălucesc de lumină, nevăzuţi sub mantalele nopţii şi, pătrunşi de­acea pace divină, dau cu tifla ororilor sorţii.

CE IUBIRE DE DEMULT? Ce iubire de demult răscoleşte al meu suflet de­mi curg lacrime­n tumult?... Te iubesc fără să simt c­am iubit şi­odinioară Duhul Tău de Soare Sfânt Cine­atunci îmi toarnă­n suflet dar de lacrimi, dor nestins ca şi cum m­ai rupt din Tine şi­ncă focul nu s­a stins?... Plâng eu oare­a mea iubire ce de veacuri a fost ninsă Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

PASĂREA CARE SCRIE PRIN MÂNA MEA

Pasărea care cântă ascunsă­n cuvinte zboară ne­ncetat fără trup şi veşminte E doar un caier de flăcări cuprins – de­o veşnicie rămâne nestins E doar un caier cuprins de lumină ce toarce doar gânduri neatinse de vină Pasărea mea cea rotată şi sfântă suflete treze spre Cer le avântă şi le tot duce, le duce, le duce până ajung în a Cerului Cruce Şi le tot eamă, le eamă, le eamă până devin şi ele o flamă Să­nceapă dansuri sub semnul divin, dansuri ce flacăra o întreţin Să cânte cântecul cel mai duios ce suflet desprinde de carne şi os şi îl trezeşte cu roua Cerului ce spală ne­ncetat sângele Mielului.

Pag. 77


Gheorghe HOLOBÂCĂ

şi genele razna din metastază ce au cu moartea în secret legământ puterea din vârful limbii retează voinţa de­a fi din capăt de rază şi­mpotrivirea la real din cuvânt de nes imbat toţi suntem cu Dumnezeu cum negura cu seninul din vară potcoava de aur din curcubeu şi roua din nefiinţa avară poemul cine­l întocmeşte mereu să plimbe stelele­n iarba cea rară

ferestre albe se mişcă totul rămân pe loc toate îşi muşcă timpul neîncetat coada des ide ferestre albe zăpada întregului din fiecare parte

nuntiri virtuale o timp rostogolit în clopote de nectar spiriduşii nu­şi mai trag din teci săbiile cu tăişuri ilogice nici un cal nu mai zboară prin ceruri lui Făt­Frumos i­a secat setea să tulbure fântânile s­a sleit visul lunii de­a creşte cât roata carului şi de­a însângera nurii zorilor zeii zeloşi nu mai fulgeră­n nările cerbilor vântul începe să scrie istoria cu litere de gheaţă gândurile devin oase subţiri boabe de spumă în supa de aer pământ apă şi foc hieroglife pentru nuntiri virtuale rânduri­rânduri frunze de plop întunecă taina idilelor cu păcat de pretutindeni big brother veghează din o i de peşte şi vârtejuri de vânt din verbe mârşave cu guler răsfrânt

Pag. 78

se surpă­n oglinzi pădurea şi strada lumina rece şi clară străbate silexul lava şi fructe necoapte tingiri rouă pleoape şi arborada imită coralul palmele goale dantela ploii drapează speranţe se plimbă Ova arhangheli pe cale cu pene de struţ foşnind pe balanţe stihari sicofanţi se­neacă în bale viţei de aur poleind cu stanţe

zile de plumb când pe obrazul tău plouă fierbinte nu­ţi mai vânez respiraţia o ii tăi sting în noapte vibraţia zeilor ce urcă din inimă­n minte mă răsucesc în tulpini lângă marea pe care vântul se teme s­o tulbure din ce miez de umbră vine emarea frunza din palatul velar să te bucure parcă e mai cald parcă e mai rece destinul prin zile de plumb se petrece ivind din crisalide îngeri de­mprumut cineva ni s­a rătăcit printre gânduri şi ne mână paşii spre alt azimut ca pe turmele ce­şi pasc moartea pe câmpuri Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


Luca CIPOLLA (Italia)

NDE (Near-death experience) In realtà non sei fermo e la palude si fa terra la valvola del tempo spezza i suoi ingranaggi un cordone dʹargento e mano dʹaurea infermiera taglia e ti desta laddove tema ed onta nel tuo film osservi ma la voce dʹuna luce quali braccia calde abbracci una lezione e hai già appreso.. bimbo ritornerai.

NDE (Near-death experience) De fapt nu stai pe loc şi mlaştina se face pământ valva timpului îsi frânge angrenajele un cordon de argint pe care mâna infirmierei aurii îl taie şi te deşteaptă acolo unde teamă şi insultă în filmul tău observi dar glasul unei lumini precum braţele calde îmbrăţişezi o lecţie pe care deja ai învăţat­o.. copil vei reveni.

NON E' TEMPO PER DORMIRE Non è tempo per dormire, le rondini si levano a stormo, il sole ammicca da un camino, mi muovo come ombra e gioco a distendermi e contrarmi.. le nuvole sul Belbo vec ie armi le idee, pistole a salve, da una şatră canto insieme a loro, nomadi, cosa è puro e cosa non lo è; me ne lavo le mani di questa smania di protagonismo per é è il giro di boa e con una capriola piango e rimpiango, ma è ora, ora giunto il momento di salutare gli anni alle spalle e te e dai tuoi oc i vietnamiti Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

mi evo i dal sogno e dalla strada del falegname mi sussurri se ancora iedo di te.. Non è più tempo per dormire e la penna è senza in iostro, la itarra scordata sulla soglia della preesistenza mia figlia suona.

NU-I TIMP SĂ DORM Nu­i timp să dorm, rândunicile se înalţă în stol, soarele clipeşte printr­un coş, Mă mişc ca o umbră şi mă joc să mă întind şi să mă contractez.. norii pe Belbo arme ve i ideile, pistoale fără proiectil, dintr­o şatră cânt împreună cu ei, nomazi, ceea ce­i pur şi ceea nu­l este; mă spăl pe mâini de mania asta de protagonism fiindcă este punctul de cotitură şi cu o rostogolire plâng şi regret, dar acum, acum a venit momentul să salut anii în urmă şi pe tine care din o ii tăi vietnamezi mă evoci din vis şi din drumul tâmplarului îmi şopteşti dacă mai întreb de tine.. Nu mai e timp să dorm şi pixul este fără cerneală, la o itară dezacordată pe pragul preexistenţei fiica mea cântă.

Pag. 79


Patricia LIDIA

focul din iadul sufletului meu...

Undeva, un cuvânt cuvântul meu a rămas agăţat undeva într­un soare și a apus cu litere, cu sunete, cu idei, l­am căutat ca un copil și îl vedeam, atingerea mea era atât de departe și în surâs am lăsat prea tainica încălcare a propriilor cuvinte.

Dacă nu... Dacă nu te­aş putea atinge toată puterea mi­aş lua­o din şoapta ta şi degetele mele amorţite de atâta aşteptare ţi­ar pipăi frenetice aura gândurilor, atât de intimă, atât de plină de mine. Dacă nu te­aş putea vedea bezna minţii mi­aş umple­o cu amintirea buzelor tale frângându­se pe pielea­mi fremăntândă de atâta dorinţă de intimitate, de mine. Dacă nu te­aş putea auzi buzele mele ar îngâna la nesfârşit vibraţia atingerii tale în nopţile de vară când ai stins fără să ştii

Pag. 80

Declarație confuză iubite, nu îmi lăsa să doarmă inima, visul o tulbură și îi e teamă că Apoi timpul va sta pe loc iar tu, ip de înger fără aripi pierdut în liniștea judecăţii veșnice, nu îmi vei fi trup, suflet, gând. sunt fericită cum nu am mai fost demult, în braţele tale eu, timpul și îngerii, ne cuibărim timizi și iar dacă totul este doar un vis nu îmi las eu inima să se trezească din această fărâmă de lume în care îţi e dor de mine și nici măcar nu o știi.

Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


Luminiţa PETCU

Acroatică Cel mai greu de îndurat e simţămîntul că te urăşte cineva cum zice şi Laerte în grava seriozitate a întoarcerii la rătăcirile ce nu au altă zare decît mormântul între două puncte esenţiale, cu care ne scriem în palme anii, imitînd nervurile lemnului la ceasuri când încep să se şteargă formele lucrurilor, neîndoielnic în afara memoriei ca şi norii care se despart de vînt în Legenda secolelor stăm legaţi de simţuri şi de concepte, în rezonanţe sacre ale aceluiaşi verde întunecat deşi desenăm în cărbune uneori, stele aducătoare de noroc şi bocceluţe cu ierburi de leac pentru suflete de fluturi slobozi înaintea unui salt înduioşător, pe o cămaşă cu fum de tămîie arsă apoi mă cuprinde iarăşi dorul, cît­o grădină întinsă sub un strat de zăpadă şi evantaie lungi de stînjenei îşi iau rămas bun în culori amestecate diferit sub copitele cailor, încît nimic nu mai rămîne ascuns dindărătul corsajului negru din micul Bar de la Folies Bergère în definitiv, ce altceva înseamnă amurgul sau pleiadele şi iar un singur cuvânt din tristeţea unui poem ce repetă fără greşeală, marinele impresioniştilor mai ales în dimineţi de iarnă cu uşi glisante înspre tine, înspre ieri...

Gliptica Brassai in în palme modelul perfecţiunii menina prin viciul comparaţiei alta din limbajul celei dintîi mitologii toscane, apoi în id o ii în şoaptă, mai departe de viaţă şi muşc adînc, de neuitat, ca şi cum ne­am săruta în şcoli publice dulce amar, cu inima prin care mergem în armonii disonante oricât de realistă pare culoarea lui Bos peste cîmpurile de zăpadă ale infernului, fluturii se amestecau în veghe de noi cu genun ii mai jos decît osul iliac la culesul mierii cu mintea complet transparentă umerii şi palmele ascultînd liniştea o ceremonie de nuntă, din care lipseam doar noi...

Himere de Pharos Te aud cu timpanul ros de carii în noi înşine, şi­n toate zilele despuiate vulnerabil Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

un nor de rău augur după îngrăditura din scânduri acest exil cu gust amar de migdale în care mă îngrop ca un paing prin agora adesea confundat cu leii epigonici la citirea cărţilor sfinte în timp ce buzele de calcar surîd, ele însele vrăjite de steaua halebardă singura care ne salvează din neant şi rămîne ca o glorie egală cu aceea a lui Leonardo nu, nu vreau să­ţi explic după ce am călătorit prin acelaşi vuiet de apă an­ xioasă, mă gîndesc doar la tribulaţiile Odessei numai pentru a înţelege şi mai bine cît de necesară îmi este această foame, a inimii...

Impresii migratoare Mă gîndeam să cobor pe spirala albastră a întîmplărilor mele misterioasă şi cu o ii lungi preţ de o zi să­ţi număr degetele cu care atingi cerul cînd mă strîngi în braţe şi tăcerile tale strivind sînii mei calzi ca un cutremur mov rămas de­o viaţă în aşteptare mă înclin migratoare în ovalul tău răbdător ca Venus senină să te blestem din dragoste.

Pag. 81


Vasile POPOVICI

când toate trec de parcă n­ar fi fost; nimic şi nimeni n­o lăsa vreo urmă, pân’ şi pământ şi soare vor fi post – Post­Factum; cu păstor, dar fără turmă. Doar urme rătăcinde dintr­un alt Big Bang, pân’ tot Cuvântul, lapidar: Post­Factum!, iar urmele se vor întoarce în Nimic; hilaritate!: quod erat demonstrandum?! acelaşi joc perpetuu şi stereotipic.

Ex nihilo nihil* Cât poate însemna să iei nimic dintr­un nimic mai mare? Ce te îndeamnă şi să vrei să ai ce toată lumea n­are?

Viaţă pe datorie De ce ne modelezi într­una, Sfinte, încât cu greu ne recunoaştem între noi, şi nu ne laşi mângâiul de părinte, şi nu ne laşi cu pasul sprinten şi vioi? De ce ne dai înfăţoşare nouă, şi beatiutdine, euforie? ne dai o veşnicie pe din două şi­o viaţă de­mprumut, pe datorie.

Învăţătorul meu A semănat dascălul meu sămănătură de slov’­aleasă, rară, neîngenun eată, cu care­aş ridica pe Chomolungma templu, cu care­am scris cu­aldine soră, mamă, tată. El a plecat grăbit să caute prin ceruri un colţ de tihnă, rătăcit, prin Elizee, de va găsi, de s­o­ndura Prea Milostivul, să­şi doarmă osteneala pusă în condeie.

Cât încă… Cât casa ve e încă are prag, cât pragul încă­i părintesc, cât luna­mi intră prin fereşti, e­un vis din care mă trezesc. Mă culc din nou, iar să visez; doar visu­mi încă poate­aduce pe cei plecaţi, emaţi la Dânsul, în cer, sub glie şi sub cruce.

Post-Factum Nu are viaţa­n univers vreo noimă,

Pag. 82

Cât poate fi mai mult când pui nimicul mic într­altul mare? de am venit, suntem ai cui când tot ce mişcă, totul moare? Veriga lipsă, tot pierdută şi, de­am găsi­o, cui folos când lumea asta e bătută ’n cuie ca pe un Cristos? Vii din nimic şi­n el revii; e­acelaşi joc stereotipic; din toate câte­s care­s vii, rămâne din nimic nimic.

Răsfrânt cuvânt Răsfrânt cuvânt prin care îmi primesc osânda, mocnind durutul greu, dar fără vreo sudalmă, atâtora emaţi, ca să Te afli­n treabă, mă­ndrept supus, dar drept, cu sufletul în palmă. De nu îmi vei găsi un loc în crudul verde din Marea­‘Mpărăţie fără de destine, eu Te­oi ruga, Mărite, de­o abstracţiune: aruncă­mă­n exil şi­ntoarce­mă la mine!

Răspuns afirmativ Ne va mai prinde, oare,­un timp să ne­amintim de ziua tristă, ori cineva, făcând o glumă, ne­o şterge grabnic de pe listă?! Şi ne­a priit ziua aceea, ne­am împăcat definitiv; te­am întrebat ceva anume şi mi­ai răspuns afirmativ. Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


Luminiţa SCOTNOTIS (Germania)

Încorsetat de pâcla tiparelor străine Din eroare, voi deveni un tip de credincios Împărtăşit cu o bucată de jar stins în zeamă de ceapă. Vă voi explica cum e cu pierderea de sine… jertfelnica imagine la ore de răgaz nelocuite. Nu­mi va fi teamă de necunoscutul marginalizării… voi dărui aceste gânduri urmelor imperiale, iar mâna de pământ ars va fi întinsă de­a curmezisul reuşitelor voastre. Flămând eronat, omul biciuit de depărtare… a despărţirii vină , va asista personal la moartea sinelui. Imaginându­vă că locuiţi în mine, aţi încerca să ştiţi cu adevărat ce gust are durerea când un întreg bloc de gheaţă este căzut peste sânge?... La un impas, în ingi de miere, cu umbra candelabrelor sub aceeaşi terapie, se va prelinge cel din urmă gând al existenţei mele. Învingător desemnat la pierderea de sine; cel vinovat de despărţire… eu­ Cărând munţi de spini pe umeri, încorsetat de pâcla tiparelor străine, voi sări din os în os până voi recăpăta imaginea celui ce­am fost…

Eu, zâmbetul alb al zărilor negre-

(dedicată mie) Din ce comori te­ai scăpătat, femeie, sau din ce basm ai îndrăznit să fugi?! Tu plină de lumină… o idee… Din care mare­albastră mi te scurgi?

Dintr-o antică formă, transcendentă în Din ce noian de stări nevinovate, timp Găsindu­mă­n locul cu poalele reci de­un secol, îndesându­mi în oase cobaltul, o stare uşoară de jos până­n jos îmi turna visu­n cercuri, cu groază de toţi… săraci şi bogaţi, cu gândul şi fapta prin semne cadente de timpuri tăiaţi, duceau nicăierea trăirea Polară, lunecând ca prin umbră ne(omul) scorţos. Şi cu durere, din geruri, vegheam unduirea Eclipsei Albastre, scrijeleam tencuiala primăverilor albe, topindu­mă într­o dâră lucioasă de zi. Rugina din gândurile­ntoarse pe dos, cămaşă la toţi muribunzii. Un ip al tăcerii…enigma­osândă, din cioburi de semne, un spirit cu umerii drepţi, femeia din mine! Din antică formă, transcendentă în timp, materna trăire… tiparul de veci mă tot premia cu stele de piatră, lăsându­mă o dâră lucioasă de zi. Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

tu înstelată, vii să mă alinţi? Mă curg în vid, secunde­mpovărate de vraja ta, şi simt că­mi ies din minţi. Şi ce nevoie cruntă nu te lasă, la ceas târziu când visul ţi­e respins? De dorul tău, în gând iarna­mi apasă, de mila mea, înaltu­i necuprins. Au mai gustat un miez de luminare, din trupul blând, secundele iubirii, sub piele duci un munte de visare cu anii s ilodiţi de frica firii. Pe cai de pluş, să te răpescă­n vis, încornurate păsări vin călări, că te iubeşte Negrul, dinadins. Tu, spumă infinită de culori! Din ce comori te­ai scăpătat, femeie, sau din ce basm ai îndrăznit să fugi?! din focul lui Adam, eşti o scânteie… în vine luminarea care­mi curgi?!

Pag. 83


Eugen DEUTSCH

Respins cu hotărâre de furnică, Vrând să îşi s imbe soarta, greieraşul Porni să cucerească­n zbor oraşul, Cântând manele, demn şi fără frică. Ajuns vedetă (­n duo cu cosaşul), Aplaudat iar şi de turturică, Îşi înălţă o vilă c­o amică, Spre­a­şi etala, cam prea semeţ, panaşul. Aflând de­acest succes printr­un expert, Furnica a­ncercat, cu vitejie, Să­i ceară invitaţii la concert.

PROBLEME CU ŞOARECII Pisica neagră, foarte… norocoasă, Curtată de Motanul Încălţat, Cuprinsă de­un amor înflăcărat, Lipsea de multe zile de acasă. Cum ştirea în eter s­a difuzat – Vedeta, evident, era faimoasă! – Rapid de tot, urcaţi pe ve ea masă, Mulţi şoareci se­apucară de jucat. Spre­a­mpiedeca asemenea răsfăţ, ­ Un caz, din fericire, foarte rar – Şi­a pune capăt marelui dezmăţ La sfatul unui înţelept de vază Fu angajat urgent un şoricar… Pisica neagră de atunci şomează! CARACATIŢA O caracatiţă se angajase S­ajute­un vraci ce folosea ventuze Spre a trata fragilele meduze Ce se doreau a fi mai musculoase. Dar din păcate au rămas mofluze Căci nişte specii foarte veninoase Au încercat, pe căi cam tenebroase, Să le blo eze­accesul spre ecluze. Intervenind, mafia calabreză Făcu în luptă multe boroboaţe Şi s­a retras la sediu în viteză, Iar eroina, vrând să nu cedeze, Pierdu în înfruntare multe braţe Dar se descurcă totuşi cu… proteze! FURNICA ŞI GREIERELE

Pag. 84

Deci, cu „mărinimie”, noul star I­a dat doar un bilet la galerie… La cea săpată­n ve iul furnicar! PEŞTII CREATORI Cândva un peşte­ferăstrău Cu­amicu­i, un re in­ciocan, Au pus la cale­un amplu plan, Cert, stimulaţi de mult trăscău. Deci, meşteriră un palan, Şi­apoi s­au canonit cam rău Să îl coboare jos în hău Ca să­i ridice din ocean. Sus au des is un şantier Naval, extrem de performant Căci, ajutaţi şi de­un girant, Aveau şi lemn destul şi fier. Azi fac, precum au plănuit Mici vase pentru… pescuit! MISTERUL DINOSAURULUI Cândva un dinozaur dolofan Se întreba, niţel exasperat, De ce a fost, prin veacuri, ignorat Deşi era (aproape!) un titan? E drept c­a dispărut inopinat, Probabil dup­un ezoteric plan, esut de­un personaj nepământean Ce nu i­a spus de ce e acuzat… Şi­acum, într­un extraterestru plai, I­a explicat vestitul Sfânt Sisoe De care se ţinuse­o eră scai C­aşa a fost ciudatul său destin Ca­n arca, prea ticsită a lui Noe Să fie… pasagerul clandestin! Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


Al FRANCISC

Şi m­au legat cu ele De un gard urduros, Exact acolo unde noaptea Vin cîinii rotunzi Şi se ușurează.

Confuzie Cu mare greutate Ridic o mînă din mormînt Dar trecătorul viu,anonim mi­o strînge moale Şi o bagă la loc.

Tablou Curînd Am să fiu o pictură Sau două Pe un perete nesigur Desprins din imaginaţia ta.

Mie Mi­a rămas umbra Pe un perete nestins Şi eu am plecat mai departe Ba cîntînd,ba dansînd Pe melodii ve i și obscene.

Zbor Cînd o să mai îmi treacă o pasăre­n zbor Pe dinainte Am s­o opresc Şi am să plec mai departe In locul ei.

Pauză Aș vrea să­mi stai senină Pe umerii goi. Să­ţi dau hainele jos Una cîte una Şi cînd o să ajungem la zero Să­mi ceri o pauză argintie.

După M­am copt prea tîrziu Așa că m­au lăsat viu și nevătămat Pe anotimpul pustiu Să cînt seară de seară.

Pedeapsă Mi­au luat versurile Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

Căutare Te caut pe scenă Dar mi se spune des Că ești în sală Pe fiece loc. Semne de întrebare Bebe, măcelaru’ demult Mă agaţă în semne de întrebare Ascuţite­ndelung Şi­mi spune să stau liniștit Să nu mă agit Că într­o oră, două Incep cumpărătorii să vină.

Păcate Păcatele mele Atîrnă mult prea puţin Şi ca să e ilibreze balanţa s­au hotărît cu toţii Ca mie, din celălalt taler Să­mi taie o rimă.

Speranță Vreme îndelungată Mi­am ţinut ușa des isă În speranţa că o să trec O să mă văd Şi o să­mi s imb obiceiul.

Pag. 85


Constantin HUŞANU

VEDERE TARDIVĂ

V

eneam de la un cabinet medical, căzut pe gânduri nu prea vesele. Strada, trotuoarele, viermuiau de lume. Soarele îşi dădea toată silinţa să îndepli­ nească buletinul meteorologic din sera trecută şi topea asfaltul. Paşi­mi înain­ tau obosiţi prin magma fierbinte, stre­ curându­mă anevoie printre plimbăreţii din sens contrar, dibuindu­ le doar corpurile lejer îmbrăcate, poate prea lejer la unele persoane, sub acoperi­ rea motivaţiei de năduşeală. Prin parada vie a străzii zăresc un homo sapiens rupt din planşele cu evoluţia vieţii pe pământ, aşezat sub o vitrină de lenjerie intimă. Cu mâna întinsă, o mână neagră ieşită dintr­o zdreanţă insuportabilă şi pentru un tomberon de gunoi, cu o barbă neagră năclăită, ce­i acoperea întreaga faţă, cerşetorul îmi cere bani pentru o bucată de pâine. Mă irită oamenii care n­au fost în stare să­şi agonisească bani albi pentru zile negre. Mă opresc şi­i ţin o lecţie, ca un creator de opi­ nie: ­ Nu ţi­i ruşine să ceri un ban de la un biet bă­ trân, care a muncit toată viaţa, ca să nu ajungă ca tine, şi trăieşte astăzi dintr­o biată pensie…! ­ Iertăciune, boierule, nu v­am văzut, că am şi eu obraz şi nu îndrăzneam… ­ Cum nu mai văzut? ­ Dacă zăresc lumea ca prin sită…Cum să văd? Şi în momentul acesta, predispoziţia mea pentru vindecarea sărăciei pe plan mondial, reactivă. Încă nu mă vindecasem! Moi tonul aspru şi mă scu­ fund în boala mea din tinereţe: ­ Aşa, deci. Nu mai vezi! Ia ridică­te tu şi mergi cu mine la atelierul acesta de o elari, puţin mai sus. ­ Îţi râzi de mine, boierule. ­ Nu, îmi fac o pomană cu tine. Vreau să vezi şi să nu întinzi mâna la cine nu trebuie. Intrarăm într­un cabinet o almologic. La în­ ceput, doctorul vru să arunce afară, obiectul clemen­ ţei mele, că­i infesta atmosfera cu miasme de om în putrefacţie. Dar am intervenit, rugându­l să­i încerce o pere e de o elari pe care eu i­o plătesc. Când e vorba de un client ­ miasma emanată de cerşetor se pulveriză în casa de bani. În 20 minute, milogul meu, acum era al meu, că eu plăteam, purta pe nas o pere e de o elari cu ramă neagră de 350 de lei.Ajunşi în stradă, cerşetorul, care în acest timp nu scosese o vorbă, în afară de silabisirea literelor de pe un perete luminat, în timpul consultaţiei, mi se adresă descumpănit: ­ Şi acum îmi dai doi lei pentru o pâine? Fu primul obstacol în încercarea mea de a

Pag. 86

face lumea mai bună decât este, ceea ce îmi ridică ten­ siunea:­ Nu­ţi este ruşine, măgarule, să ceri mie de pomană, eu îmi sacrific pensia ca să­ţi redau vede­ rea şi tu continui să cerşeşti la binefăcătorul tău? ­ D­apoi dă, conaşule, o elarii nu ţin de foame. ­ Şi de când cerşeşti? ­ De când mă ştiu… ­ N­ai muncit niciodată? ­ Şi cerşitul este o muncă, iar foarte riscantă… Poţi rămâne flămând… ­ Socialismul nu te­a pus la muncă? ­ M­a pus, dar stricam la orice mă punea… ­ Şi acum îi bine fără pensie? ­ Deloc… ­ Păi vezi? ­ Acuma văd…dar nu­mi foloseşte la nimic. ­ Zi bogdaproste că ţi­am des is o ii! ­ Zic dacă îţi faci pomana pe de­a întregul. ­ Ce de­a întregul? ­ Dă­mi doi lei să cumpăr o bucată de pâine… I­am întors spatele furios şi am plecat, pier­ zându­mă prin râul de oameni care curgea fără nici o treabă pe bulevardul din faţa Mitropoliei. Iarăşi cre­ zusem într­o utopie. Încercam să­mi revin din eşecul umanist cu cerşetorul. Făcusem multe greşeli în viaţă! Ce mai conta încă una? Că bine zicea tatăl meu: „Pielea rea şi răpănoasă/ ori o bate, or o lasă.” Dar cea mai mare greşeală a mea a fost credinţa că un anume sistem poate ridica omul pe o culme mult vi­ sată de visătorii umanişti. Am trecut şi a doua zi pe lângă cerşetorul cu pricina. ­ Fie­ţi milă şi pomană de un biet nevăzător. Dă­mi 2 lei pentru o bucată de pâine! Nu mai purta o elarii L­am întrebat ce fă­ cuse cu ei. ­ I­am vândut… boierule. Vederea lumii nu­ mi foloseşte la nimic.. Din ziua aceea ocoleam cu prudenţă locul acela Mi­am ales alte căi de plimbare medicală re­ comandată pentru sănătate, pentru sănătatea mea, cea a lumii fiind incurabilă… Fără să vreau, mi­au năvălit în minte credinţele îmbrăţişate de­a lungul vieţii şi prăbuşirea lor în neantul revoluţiilor. Acum mi se păreau puerile. Ajunsesem în imperiul unei ve­ deri tardive … vedere când îl luminează pe om, de regulă, spre sfârşitul zilelor. Numai că nu­i mai folo­ seşte la nimic… Şi m­a cuprins o milă creştinească.Am căutat cerşetorul la vadul lui de exis­ tenţă. inea o ii în işi şi mâna sa dreaptă întinsă spre mila publică Văzându­l, am înţeles şi eu, în sfâr­ şit, că lumina o ilor ce i­o dăruisem nu­i mai folosea la nimic şi i­am pus în palma acea jegoasă, 2 lei. Să fie de sufletul ideilor măreţe dar moarte… Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


lucian GRUIA

EXPOZIŢIA

L

a vernisajul expoziţiei pictorului Dan Dealu, sala Dalles devenise neîncăpătoare. Încă din zilele premergătoare inaugurării, trecătorii se opreau curioşi la vitrinele im­ ense, privind tunelul ciudat, din pânză cenuşie­lucioasă, cu nuanţe roşcate, albastre şi violetre, ce şerpuia prin încăpere, urcând apoi treptele spre terasa de la nivelul superior. Chipurile vizitatorilor îmbulziţi în edificiu la ora des­ iderii, erau fardate cu nedumerire, întrucât citiseră pe afiş că vor participa la vernisajul unei expoziţii de pictură. În sală însă nu se afla nici un tablou, doar şarpele cu solzii de pânză îşi ondula sârma vertebrelor rotunde, printre care se putea plimba lejer un om. Criticul de artă Vasile Cumplitu vizibil stingherit de curiozitatea publicului, încerca să­şi remonteze ţinuta mar­ ţială, plimbându­se în stânga şi­n dreapta prin încăpere, oprindu­se în sfârşit în dreptul intrării în ceea ce pictorul de­ numise Tunelul timpului. După ce tuşi îndelung, într­o cas­ cadă de tonuri modulate tot mai impetuos – pentru a determina cetăţenii care pipăiau pânza labirintului să­şi aban­ doneze curiozitatea copilărească –, se făcu linişte şi distinsul critic îşi începu expozeul mai puţin încâlcit savant decât ne­ am fi aşteptat. “Stimaţi vizitatori! Picturile cu care ne­a determinat ar­ tistul Dan Dealu să­i des idem această expoziţie, se află as­ cunse în acest tunel de pânză, pe care­l aveţi înaintea o ilor. Pictorul s­a născut în oraşul Dej, la începutul secolului – în anul 1902 – şi a fost absolventul Şcolii de pictură din Baia Mare. După absolvire, se îmbolnăveşte de tuberculoză şi tră­ ieşte ca silvicultor în munţii Maramureşului. Acum, la 80 de ani, după pensionare, des ide prima sa expoziţie. Peisajele şi portretele pe care ni le­a arătat şi despre care am certitudinea că se află în coridorul de pânză, poartă amprenta trecerii timpului. Pădurile sale încremenite şi i­ purile palide putrezesc în sine, orice elan vital s­a stins, culo­ rile se încarcă de aşteptare şi melancolie. Desigur, tunelul de pânză verde­cenuşie reprezintă coridorul vegetal marcat de crengile arborilor, prin care pictorul şi­a petrecut întreaga viaţă şi pe care vă invit să­l parcurgeţi şi dumneavoastră. Să­ l aplaudăm pe artistul atât de original” – aici criticul bătu din palme, cu gesturi largi ca fâlfâitul aripilor unei imense păsări carnivore, înclinându­se ceremonios spre bătrânul din dreapta sa – “şi să­i dăm cuvântul.” Pictorul, îmbrăcat într­un costum confecţionat din aceaşi pânză ca şi Tunelul timpului, pare un ascet extravagant: fruntea înaltă, o ii verzi, nasul coroiat, barba albă tunsă as­ cuţit, trupul uscat. Indiferent la agitaţia din sală rosteşte stins: “Vă invit să parcurgeţi tunelul şi să meditaţi la trecerea tim­ pului.” Apoi criticul şi pictorul, braţ la braţ, părăsesc expozi­ ţia. Publicul rămas nesupravegheat, se năpusteşte spre gura tunelului fragil: “O!”, A!”, Aha!” “Ce vedeţi acolo, spuneţi­ne şi nouă!” – solicită cei care Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

“Scena îi reaminti dureros dezastrul primei sale căsnicii, demenţiale şi inconsistente – cu neînţelegeri, certuri din cauza lipsei banilor, suspiciuni soldate de aflarea infidelităţii soţiei. “Ah, nici nu vreau să privesc!” Înjură cu glas tare, revenindu-i în minte naşii zâmbind răutăcios şi mătuşile sentimentale urândui candid: “Casă de piatră!” A doua căsătorie îi readuse liniştea sufletească şi banalitatea inevitabilă instaurată după o vreme. Reuşise la Arte Plastice, avea o fetiţă de cinci anişori, ce putea săşi dorească mai mult după ce scăpase de munca pe şantierul de construcţii, urmărit de invidia celorlalţi zidari?“

Pag. 87


au luat un start întârziat. Cu toate meandrele şi diferenţele de nivel ale traseului, printr­un montaj ingenios de oglinzi amplasate în curbe, da la intrarea aflată la parter se vede ieşirea din culoarul de pânză, plasat la etaj, în mijlocul căreia sta suspendată o cârjă ca un semn de întrebare, confecţionată din bronz polisat. În interiorul culoarului, atât cât îngăduie privirea, inelele de sârmă ale pereţilor susţin ta­ blouri reprezentând obiecte din recuzita copilăriei: păpuşi, maşinuţe, căţeluşi şi pisicuţe de pluş – ba iar odihnesc pe duşumea două cărucioare reale, de lemn. Lumea se îmbulzeşte la intrarea gangului, priveşte amuzată, continuându­şi plimbarea în ex­ teriorul conturului fascinant, dar nimeni nu în­ drăzneşte să se aventureze înăuntru. Câţiva studenţi la Arte Plastice, prin co­ mentariile lor ironic­avizate, deveniseră centrul atenţiei. “Cine merge cu metroul?” – surâde strâmb

gura săpată în capul aplatisat al unui tânăr slab, deşirat. “Noi preferăm autobuzul, te aşteptăm la ie­ şire” – râd cristalin cireşele cerceilor prinşi în ure­ ile delicate ale fetei cu faţa fardată fovist. Ceilalţi doi băieţi, cu băştile specifice breslei aşezate strengăreşte pe scăfârliile rotunde, ur­ mează fără comentarii unduirile fetei urcând trep­ tele sălii. “Să te grăbeşti, Andrei, mergem la bere!” –

Pag. 88

prinde glas un ip de sub bască. “Hai, nu mai pierde vremea. Uite toată lumea te aşteaptă” – îl îndeamnă şi fata. “Bine, alerg” – strigă Andrei dispărând în tunelul întunecat. Tânărul pictor îşi începu periplul distrat. “O păpuşă ca asta are şi fetiţa mea iar căruciorul de lemn roşu parcă ar fi al ei”. După primul colţ, urmau tablori pictate cu cuţitul, în tuşe late, reliefând ghiozdane masive, abecedare des ise în paginile cărora se distingeau cuvintele: mamă, tată, copil, scrise cu litere groase, contorsionate. Apoi, călcă pe un obiect voluminos, de car­ ton, călcâiul pantofului străpunse hârtia presată – era un ghiozdan albastru din care se împrăştiară: un ursuleţ ior, o maşinuţă de plastic, un creion cu radieră, o ascuţitoare. În continuare, pe o mare suprafaţă a pere­ ţilor interiori ai labirintului era pictată o sală de clasă în mărime naturală, cu bănci goale şi o tablă neagră pe care era scris un început de operaţie ele­ mentară: 1 + 1 =. Andrei completă re­ zultatul cu nelipsitu­i căr­ bune din buzunarul de la piept, stăpânit de un nelă­ murit sentiment de neli­ nişte la vederea imaginii clasei pustii şi îşi continuă drumul agale. Îl întâmpină un fel de bazar cu tarabe de lemn pe care erau expuse diplome de absolvire, in­ signe, timbre. “Banalităţi!” – şuieră printre dinţi şi urmă culoarul care începea să urce. După câteva trepte îl salutau adolescenţi halu­ cinanţi de fragili, pictaţi delicat, cu ipurile cufun­ date în viziuni interioare – oribile ori sublime – cine ar putea să ştie?. Apoi văzu pe o pânză uriaşă o nuntă în­ treagă, în faţă mirii şi … stupefacţie! – ipul băr­ batului semăna leit cu al său! Scena îi reaminti dureros dezastrul primei sale căsnicii, demenţiale şi inconsistente – cu neînţelegeri, certuri din cauza lipsei banilor, suspiciuni soldate de aflarea infide­ lităţii soţiei. “Ah, nici nu vreau să privesc!” Înjură cu glas tare, revenindu­i în minte naşii zâmbind răutăcios şi mătuşile sentimentale urându­i can­ did: “Casă de piatră!” A doua căsătorie îi readuse Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


liniştea sufletească şi banalitatea inevitabilă instau­ rată după o vreme. Reuşise la Arte Plastice, avea o fetiţă de cinci anişori, ce putea să­şi dorească mai mult după ce scăpase de munca pe şantierul de construcţii, urmărit de invidia celorlalţi zidari? La următorul palier îl întâmpinau scene de maturitate anodine: pe peretele din stânga, un birou cu planşete de proiectare, o porţiune dintr­o hală industrială, în care erau zugrăvite: un strug, o maşină de găurit, o freză şi altele. Pe peretele din dreapta erau scene agricole, bărbaţi şi femei sor­ tând cartofi, iar tinerii culegând ştiuleţii dintr­un lan de porumb, desigur, la muncă patriotică. Urmau arborii unei păduri uscate, boltindu­şi crengile negre deasupra sa. Andrei ridică nedumerit din umeri şi urcă la ultimul nivel. Aici personajele aparţinând vâr­ stei a treia, veneau şontâc, sontâc, de la piaţă cu sa­ coşele mai mult goale; apoi, într­un azil sau spital de campanie, zăceau în paturi suprapuse fiinţe fără ip; în sfârşit, un şir de bătrâni reprezentaţi în profil se deplasau greoi, sprijiniţi în cârje – un fior îi străbătu şira spinării – urma un şir de cârje singure, turtite, semănând tot mai clar cu un semn de întrebare şi iată, semnul ortografic perfect, din bronz şlefuit orbitor, amplasat la ieşire. Răsuflă uşurat părăsind Tunelul timpului. “Andrei! Ce­i cu tine, ce s­a întâmplat?” – glasurile stridente ale prietenilor perforează zgo­ motul de fond, provocate de respiraţia sacadată a mulţimii. “Sunteţi puşi pe şotii? Ce să fie? N­am nimic, mă simt doar puţin obosit.” “Ai îmbătrânit subit, uite ce păr alb ţi s­a ivit la tâmple.” “Râdeţi de mine? N­am să vă fac cinste la berărie.” “Po im dovada” – şi fata îi întinde oglin­ joara din trusa ei de ma iaj. Andrei nu mai zâmbeşte. Toate amintirile revărsate peste sufletul său în Tunelul timpului i­ au imprimat pe ip vârsta necazurilor trăite. Pu­ blicul se fereşte din calea grupului studenţilor porniţi spre ieşire. O tăcere de moarte pluteşte prin sala Dalles. Cuţitul unui ţipăt sfâşie pânza liniştii: ”Vlad, întoarce­te!” – o brunetă în ro ie albastră dispare în Tunelul timpului. Cetăţenii, răspândiţi de­a lungul traseului de pânză, bat cu palmele în pereţii elastici, cu spe­ ranţa că îl vor opri pe imprudentul vizitator să­şi continue traseul. “Hei, întoarce­te!” – strigă cu to­ nalitate isterică femeile. Paula, iubita lui Vlad, a parcurs între timp porţiunea de culoar destinată copilăriei. Escala­ dând al doilea palier ţipă deznădăjduită: “Vlad, Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

opreşte­te!” Tânărul o aşteapră zâmbind în dreptul nun­ ţii imortalizate pe pânză. “Ce ai dragă, ţi­e teamă să mă laşi singur?” “N­ai auzit ţipetele mulţimii? Studentul care a parcurs Tunelul timpului a îmbătrânit subit.” “Nu n­am auzit nimic. Să fie labirintul de pânză antifonat?” “Te rog, Vlad, dacă mă iubeşti, să ne întoar­ cem! Da?” “Orice cuvânt al tău e lege pentru mine. Vino!” Tinerii, luându­se de mână, o pornesc în­ apoi pe drumul parcurs. Trupurile lor opresc lu­ mina adusă de la intrare, prin oglinzile montate savant. În faţa lor se face beznă deplină. După pri­ mii paşi, urmează câteva trepte şi cuplul se împie­ dică. “În Tunelul timpului nu există întoarcere!” – meditează Vlad, masându­şi nasul zdrelit. “Va trebui să mergem înainte, fie ce­o fi!” “Mi­am spart arcada” – plânge Paula. “La­ birintul e blestemat! Dă­mi mâna şi să fugim!” Ti­ nerii ţâşnesc năuciţi din tunel, expresia de groază a feţelor fiindu­le amplificată de sângele prelins din rănile provocate de căzături. Publicul, cuprins de delir colectiv, vocife­ rează: Să vină directorul expoziţiei! Să vină picto­ rul!ʺ Supraveghetoarele sălii aleargă la telefon. Directorul, care nu poate înţelege după explicaţiile aiuriste şi sumare ale fetelor cauza rumorii vizita­ torilor, dă asigurări că mâine dimineaţă, la des i­ derea sălii pictorul Dan Dealu va fi prezent. Până a doua zi dimineaţa întâmplarea a făcut turul Bucureştiului. La ora începerii progra­ mului, prin faţa sălii Dalles nu se mai putea cir­ cula. Mii de oameni aşteptau sosirea pictorului. Iată­l sosind precipitat, uluit de publicitatea neaş­ teptată. După ce străbate horărât mulţimea care se dă la o parte iute, ferindu­se parcă să­l atingă, pic­ torul pătrunde în sală, oprindu­se la intrarea Tu­ nelului timpului. “Cărui fapt datorez interesul dumneavoas­ tră?” Directorul expoziţiei îi explică doleanţele publicului. Pictorul ascultă consternat: “Regret profund cele întâmplate. Pictura mea, de o viaţă, este inofensivă. Ca să vă convingeţi, vă rog să mă urmaţi!” De intrarea tunelului nu se apropie nimeni. Pictorul priveşte în jur, neliniştit. “Vreţi să mă duc singur?” Doi copii, un băieţel şi o fetiţă, părăsindu­

Pag. 89


şi bunicii, aleargă la artist. “Ionele, vino înapoi!” “Marioara, te ia mama dracului! Auzi tu?” Dar pictorul ia şi luat de mânuţe şi toţi trei dispar în Tunelul timpului. “Priviţi copii, aşa începe viaţa voastră, cu leagăne, ursuleţi, păpuşi, ghiozdane şi abecedare. “Îmi dai mie păpuşa asta?” – întreabă Ma­ rioara. “Desigur”. “Şi mie căluţul din ghiozdan?” – îl roagă Ionel. “Luaţi­le, sunt pentru voi.” “Mulţumim nene.” “Aşa, după ce veţi creşte mari, veţi începe şcoala. Vedeţi aici, desenată o sală de clasă ca aceea în care veţi desluşi tainele scrisului şi a cititului ­ să învăţaţi bine! – iar după absolvire veţi profesa o meserie, vă veţi căsători, copiilor voştri le veţi da o educaţie aleasă; în rest veţi face lucruri obişnuite, iar banale, până când puterile vă vor părăsi în­ cetul cu încetul şi veţi îmbătrâni, aşa ca mine. Atunci nimeni nu vă va mai ajuta, nici copiii pe care i­aţi crescut cu atâta grijă, nu vă veţi mai putea spijini decât pe o cârjă – ea va deveni prelungirea trupului vostru – şi reflectând la viaţa trăită, veţi rămâne cu un mare semn de întrebare. Ce sens au avut toate astea? Şi aşa, nedumeriţi de tot ce a fost şi poate va mai fi să fie, veţi părăsi labirintul vieţii nostre efemere.” “Nene, da iepuraşi nu pictezi, ori pe Do­ nald răţoiul, cel de la desene animate?” “Nu copii, eu pictez nedumeriri. Haideţi să ieşim.” Dezamăgirea publicului se exprimă printr­ un o at scălâmb. Nu s­a întâmplat nimic. Copiii veseli, îmbujoraţi de atenţia acor­ dată, strângând jucăriile la piept, se îndreaptă spre bunicii lor care îşi fac cruce, mulţumind celui ce să­ lăşluieşte în Tunelul timpului, că nu le­a pricinuit nici un rău. “Vedeţi? – întreabă pictorul – “Accidentele de ieri nu au avut nici o legătură cu pictura mea. Probabil, vizitatorii erau bolnavi şi crizele s­au de­ clanşat întâmplător, tocmai în tunelul meu. Vă do­ resc vizionare plăcută. Curaj, po iţi!” Nu se clinteşte nimeni. “Cu atâta lume aici este absurd ca picturile mele să rămână nedescoperite. Prima şi ultima mea expoziţie este sortită eşecului. Straniu!” Şi pic­ torul Dan Dealu, mergând încet, sprijinindu­se într­o cârjă de lemn, părăseşte încăperea. * “Lasă sticla Marine, o viaţă întreagă ai băut

Pag. 90

şi ai ajuns un ratat. Măcar ascultă şi tu ce s­a în­ tâmplat ieri la expoziţie.“ “Ce s­ascult babo, sunt sătul de poveştile tale, dacă­ţi urmam sfaturile tale, mă lua dracul de­ mult!” “Nu fii prost mă, du­te la pâine şi treci pe la sală. E ceva necurat la mijloc. Un tunel de pânză în care sunt pictaţi sfinţi” – şi coana Florica îşi face cruce – “un tânăr care a trecut prin el a îmbătrânit săracu, tare mai era frumuşel. Alţii doi, o familie, nu credeau în Dumnezeu şi El i­a bătut straşnic, au ieşit plini de sânge, de atunci se duc zilnic la bise­ rică.” “Ai înnebunit? Mai beau o duşcă şi plec să văd ce se întâmplă. Măcar scap de gura ta.” Marin îşi ia sacoşa şi portofelul – “mai pot să beau o cin­ zeacă de ra iu după ce cumpăr pâine” – îşi face socoteala în gând şi iese pe uşă. Drumul spre brutărie trece obligatoriu prin faţa expoziţiei. “Sfinte Ba us, ce să fie? Doar nu pentru artă s­a adunat atâta lume. Florica mea n­a îndrugat verzi şi uscate. Ia să vedem!” Înăuntru, vacarm de nedescris. “Ce zice lumea? Ăştia vorbesc prea încet, nu înţeleg nimic.” Înghesuindu­se prin mulţime, Marin ajunge lângă un grup de studenţi de la Arte Plastice. Îi recu­ noaşte după îmbrăcăminte: o blondă în mini­jup, doi băieţi cu băştile pleoştite pe frunţi. “Având experienţa lui Andrei” – rosteşte unul – eu aş parcurge tunelul în sens invers, de la ieşire spre intrare şi poate aş întineri. Chiar am să­ i propun sărmanului nostru coleg să încerce expe­ rienţa asta. Ce ziceţi?” “Negreşit, poate îl salvăm, măcar să îi redăm curajul!” – spune fata – “Aţi văzut cât este de deprimat?” “Cum adică, în acest tunel poţi întinerii?” – intervine Marin bine dispus. “Da tataie!” – răspunde unul dintre stu­ denţi, măsurându­l ironic din priviri. Ceilalţi atâta aşteaptă. “Dacă faci din tunel un cerc, trăieşti veşnic, uneşti sfârşitul cu începutul. Ce zici matale?” “De, ce să zic, cui nu i­ar face plăcere?” “Atunci, du­te şi fă asta!” – şi toţi se propă­ desc de râs: “Să ştiţi că moşul e abţiguit. O să ne distrăm de minune.” “Dar cine mă lasă?” – întreabă Marin. “Noi bre, noi suntem pictorii. Tunelul este susţinut de inele de sârmă, le poţi muta uşor, ai aprobarea noastră. La urmă îţi dăm de băut.” “Nu minţiţi?” “Cum aşa taică. Suntem oameni serioşi. Uite, vino cu noi. Pe­aici bătrâne” – îl încurajează Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


studenţii împingându­l în Tunelul timpului. “Vezi inelele astea? Le deplasezi pe rând, cobori cu ele scările, tunelul te urmează ca un câine blând, le aduci la intrare, uneşi sfârşitul cu începutul. Ai în­ ţeles?” “Desigur artistule. Gata, m­am apucat de treabă. Dar e cam întuneric.” “Uite lanterna. ine aici.” “Mulţumesc fiule.” Publicul urmăreşte cu respiraţia întretăiată deplasarea Tunelului timpului. “Nu­i a bună. Cred c­o s­o păţească. Cine dracu l­a pus?” * “Ce­o fi cu Marin al meu de nu mai vine?” – se întreabă coana Florica îngrijorată. “Mâncarea se răceşte şi el cu pâinea, nicăieri. Stă ca un viţel şi cască gura la expoziţie. Mă duc după el.” Bătrâna îşi înfăşoară capul într­o maramă neagră şi coboară în stardă. Dând colţul în Bule­ vardul Magheru, ajunge imediat la sala Dalles. “Doamne, ce balamuc! Tunelul a coborât de la etaj şi a devenit o curbă care tinde să se în idă într­un cerc. Unde o fi intrarea?” “Ce se întâmplă aici?” – întreabă coana Flo­ rica, moartă de curiozitate, pe primul gură­cască întâlnit în sală. “Un bătrân a pătruns în tunel şi i­a s im­ bat configuraţia unind ieşirea cu intrarea, adică a făcut un talmeş­balmeş.” “Ce­i ăla?” “Un harcea­parcea.” “Aoleo, Marine! Ce făcuşi nenorocitule! – se dumireşte coana Florica. “Bărbatul meu este în­ ăuntru în blestemăţia asta, arătaţi­mi intrarea, mă duc după el. Maică Precistă!” – se agită bătrâna în­ ghiontind lumea din jur, neştiind încotro s­o apuce. “Pe aici mătuşică” – o îndrumă studenţii de la Arte Plastice. “Maică, ce beznă!” “Ia lumânarea mea şi ibriturile” – i le oferă altă bătrânică. “Le port mereu la mine în caz că se întrerupe curentul electric.” “Marinee! Marinee! Unde eşti Marinee!” – strigă coana Florica pornită în turneul ei aproxi­ mativ circular. “Ieşi afară dacă mai vrei să­ţi dau de mân­ care la prânz. Auzi? … Dacă nu mă asculţi, să nu mai vii acasă. Aşa să ştii!” Nici un răspuns. Bătrâna îşi continuă dru­ mul bodogănind. “Nu ieşi, beţivule? Lasʹ că te scot eu de aici.

Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

Te joci cu mine de­a Baba­Oarba? Dumnezeii mătii care te­a făcut să­mi nenoroceşti zilele! Ieşi ime­ diat!” Coana Florica parcurge al doilea tur de pistă, fără rezultat. “Bine, o să plăteşti cu vârf şi îndesat. N­o să­ţi mai rămână bani pentru ţuica două prune, o ii lui Dobrin.” Cumătra se opreşte să­şi tragă răsuflarea, mânioasă la culme, vede negru în faţa o ilor. Cu mâinile tremurânde, aprinde, de la flacăra lumâ­ nării, pânza tunelului. Materialul, îmbibat cu vop­ sea de ulei de in, se aprinde fulgerător, flacăra se întinde în toate părţile, bătrâna abia mai are timp să părăsească labirintul arzând. Incendiul se în­ tinde năpraznic, acoperit de rotocoalele de fum negru, irespirabil. “Arde! Arde!” – ţipă spectatorii înnebuniţi, năpustindu­se spre ieşire, blocând posibilitatea su­ praveghetorilor să ajungă la furtunele antiincen­ diare. Se sparg geamurile, lumea cuprinsă de panică, se avântă peste pervazuri, în stradă. Până se des id robinetele de apă, a ars aproape toată pânza Tunelului timpului. Materia­ lul încins şi stropit cu apă, emană un fum şi mai abitir, care se răspândeşte în toată sala. Nu se mai vede la doi paşi. În sfârşit, focul se stinge şi pâcla neagră se risipeşte încet. Încep să se străvadă rezultatele in­ cendiului. Din maldărul de scrum apar inelele de sârmă, deformate de căldură, bucăţi de lemn pro­ venite din fostele rame sau din cărucioarele pentru copii. Cu ipul răvăşit de groază, coana Florica răscoleşte cu un băţ prin scumul proaspăt. Lumea începe să se apropie şi o ajută în căutările ei. Pe bu­ levard apar maşinile pompierilor şi ale poliţiei. Prea târziu. La locul dezastrului, bucăţi de pânză arsă, sârme, lemne fumegânde şi atât. “Unde eşti blestematule?” – se milogeşte bătrâna plângând. “Parcă l­a înghiţit pământul. Marinee! Ma­ rinee!” “Aici, am găsit ceva!” – se aude vocea altei bătrâne, în capătul opus al sălii. Lumea se îngră­ mădeşte în jurul ei. Răscolind din mai multe părţi, oamenii dezgroapă un contur subţire, curbat, înfăşurat în pânză arsă. În mâinile uscate ale coanei Florica, se dez­ văluie treptat, şters şi lustruit în poală, marele semn de întrebare, cârja de bronz polisat, care a su­ pravieţuit distrugerii Tunelului timpului.

Pag. 91


Mary NICOLESCU (Canada)

Calvarul informaţional

M

ă gândisem să scriu ceva despre Moş Cră­ ciun, poate nostalgic rememorat, poate numai reeditând speranţa pe care prezenţa – anuală ­ a Moşului o instalează dinolo de toate neputinţele care ne mar­ ează existenţa ori pur şi simplu dincolo de toate căinţele care ne învălue la sfârşit de an. M­am gândit degeaba pentru că mi­au slăbit vizibil puterile recapitula­ tive...ce să mai vorbesc de cele intuitiv ­ opti­ miste ambele absolut nece­ sare într­o relatare cât de cât inteligibilă a momentului în care lumea se aliniază (încă, sper ) intenţiei ori poate mai corect dorinţei de a fi mai bună. Sceptică, o să ziceţi, fie că vârsta estompează memoric şi trimiterile sunt mai totdeauna confuze, ba iar diluate, fie că o anumită dispoziţie ocazională ivită aşa ca o fantomă a neputinţei nu te mai ataşează imediatului, fie că­i numai o retragere (fără torţe)...ori­ cum i­ai zice tot scepticism se eamă. O fi! Da’ nu e! Cum, dumnezeu, să mă concentrez în direcţia asta când atmosfera generală mi se pare alterataă, nu atât de poticnelile personale cât de harababura generală din care încep să nu prea mai înţeleg mare lucru iar aşa bombardată informaţional fiind, un fel de la „botul calului”dăndu­mi senzaţia că m­am prostit, ba şi mai rău că mi­am pierdut timpul –timpul ăla preferenţial – răscolind prin culturile lumii, citind cu furia curiozită­ ţii, iar şi sub plapumă cu o lanternă ioară ori şi mai şi, ca unul din elevii mei de acum câţiva ani buni, la lu­ mina lunii. Las’ că la fiecare secundă ceva se s imbă „esenţial” viteza luând locul oricărei tendinţe de oprire analitică, că marca existenţei devine o simplă survolare a ceea ce se întâmplă şi nu aşa „în mare” ci „ en de­ tail”...oh!... dar nu în acel detaliu semnificativ din care am putea reţine şi iar înţelege câte ceva, detaliul ăla deştept care ne­ar putea „des ide o ii” şi ne­ar ţine mintea întregă...pur şi simplu detaliul amănuntului, al mărunţişului devenit monedă de s imb: ce­mi trebuie să ştiu îmi trebuie doar să aflu! „Toate drumurile duc la Roma!” zice latinul, fo­ calizând existenţial necesarul raţiunii de a fi şi de a jus­ tifica, în fapt, acest A FI... estia e, care Romă azi? Că e polarizată în aşa hal că nu o prea mai recunoaştem neam, ori înctro ne­am întoarce este o „romă” fie în de­ rivă fie concentrată într­un zbor aberant, ca şi cum orice

Pag. 92

idee de e ilibru, de firesc, de fiecare zi normală ar fi o imposibilitate absolută... Că sunt cutremure, că sunt furtuni, că ninge, că plouă, că bate vântul, că vin meteoriţi pe mai aproape sau mai pe departe, că explodează nu ştiu ce stea şi soa­ rele îşi aruncă propriile bombe atomice orbind apara­ tura super sofisticată a observatorilor „out there” sunt nimicuri zilnice servite pe tava informaţională cu ace­ laşi zâmbet candid al oricărui „brea ing news”din care n­avem de reţinut decât speculativul tridimensio­ nal al ştirilor barbare – cele care vin de oriunde şi se răspândesc oriunde şi care amplifică posibilităţile, dar mai ales imposibilităţile umane de a coopera lucid cu viaţa aşa cum fiecare şi­a propus (sau nu) s­o vrea. Multitudinea accidentelor, a crimelor, a con­ fruntărilor (pe româneşte, războaie) a retragerilor, a vic­ toriilor, a înfrângerilor, a oricăror deraiări într­o direcţie sau alta ne însoţesc pretutindeni via I pod, I pad, tele­ fon, radio, TV, un fel de megafon universal ne înregi­ mentează, ne aşează inconştient în disciplina marşului colectiv către ceea ce habar n­avem ce ar putea fi. Frumos, o să­mi ziceti, ce­i rău în asta, suntem într­o epocă de „pi ” ştiinţific şi tehnic, progresăm într­un ritm impresionant, elaborăm continuu fie nece­ sităţi fie idei ­ care mai de care mai deştepte ori cel puţin mai incitatnte ­ dialogăm iar cu Dumnezeu, de pe poziţia celui care ştie nu întreabă – vezi dezbaterile asupra Big Bang­ului aşa cum a fost conceput până acum, ori explicarea (oare?) a Particulei lui Dumnezeu( Bosonul Higgs) – mă rog, suntem remarcabili, inteli­ genţi, curioşi şi oricum în viteza ideatică la care am tot visat, toată lumea trebuie să ştie asta, nu? Nu prea! Ne ascundem după deget iar şi atunci când ştim – o! şi ce bine am învăţat asta, că nu „călcăm în stră ini” pentru prima dată ­ semnalele neliniştii par a trece pe langa noi şi atunci vrem să aflăm cu ori ce preţ – ce anume, n­are importanţă ­ suntem ferfeliţă ta­ tonând înţelegerea şi total deze ipaţi în a înfrunta ­ nu oricum, lucid ­ ce se întâmplă şi de ce se întâmplă. Să spun drept nici nu ştiu de ce m­am „ambalat vis­a­vis” de calvarul ăsta informativ, poate pentru că simt acut invazia superficialului în lumea pe care o iu­ besc cel mai mult cea a artei; literatura, muzica, pictura, sculptura (poate cel mai puţin) rătăcesc într­o căutare facilă a formei în detrimentul fondului emoţional ­ cel din care arta se iveşte ­ acel „Je ne sais quoi” individua­ listic punct pe I care separă un Beethoven de un lăutar oarecare ori un Brâncuşi de un „carver” de ursuleţi.Şi poate pentru că tonalitatea aceasta uniformă care vine spre noi cu o insistenţă de „brain wash” îmi irită nervi şi aşa prăpădiţi de ritmurile reale şi mă face mai ţe­ poasă, în gandire, decât aş vrea să fiu Şi totuşi, undeva într­un colţ al purităţii speranţelor stă ascuns Moş Cră­ ciun şi cu toată tevatura asta a confuziilor zilnice mă în­ torc spre el ştiind ca frământările, justificate sau nu, se vor estompa sub luminile bradului pe care Moşul îl aduce, îl luminează şi ne îmbată cu mirosurile lui. Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


Florentin SMARANDACHE (SUA)

ADRIANA RĂDUCAN – FABULIST CONTEMPORAN -

C

omparată cu alte specii literare, fabula a avut întotdeauna un aer de eleganţă, prin regia şi scenografia autorului. Am convingerea că ELENA ADRIANA RĂDUCAN creionează în volumul „FABULE” un tablou al moravurilor unei societăţi, în aşa fel încât reuşeşte să lărgească cu mult cadrul aces­ tei specii literare. Nu pot să nu remarc o bună ţinută poetică, ce duce la o reală confruntare de idei, con­ struită pe diferite nivele. Versul alb, versul clasic, ri­ mele împere eate sau încrucişate sunt mânuite academic, accentul şi măsura lucrurilor sunt centrate pe imperfecţiunea lumească, pe sublinierea cu îndrăz­ neală a tarelor unei societăţi ce nu mai poate oferi mo­ dele. Cititorul asistă la o acerbă satiră, o adâncă cu­ noaştere a lumii din toate timpurile şi până astăzi, marea disciplină pe care ar dori­o autoarea, poartă ex­ presia faptelor concrete de viaţă. Ironia, substituirile paradoxale, antitezele bine gândite recuză elementa­ rul, ELENA ADRIANA RĂDUCAN abordează logici cu o estetică proprie, tâlcul, morala fabulelor având ceva din miracolul copacului ce­şi desface umbrele în cercuri armonice. „Iată că­n această lume / Pe cel care îl ignori/ Îţi aduce veşti mai bune/ Decât marii dregă­ tori” („Ursul brun şi ariciul”). Slovele sale stimulează figurativul uneori, ironia ţâşneşte neaşteptat, e aproape prevalentă, iar satirizarea defectelor omeneşti este fără înconjur. Elanul său poetic, ca printr­un tur de forţă, alege cu inteligenţă „decorul”, cadrul face ca acţiunea să fie mai cumpătată sau mai gravă: „Vântul bătea a primăvară / Pe când o barză şi o cioară / Făceau din existenţa lor o dramă …/ ­ Dumnezeu pe toate­a rân­ duit / ie ţi­a dat un farmec anumit, / Iar mie… ani mulţi de vieţuit, / Pe fiecare ne­a împăcat, / Mai dă ceva, mai ia …neapărat! /” („Barza şi cioara”). Textura fabulelor oferă cititorului o aventură a cunoaşterii, naturaleţea replicilor, forţa dialogului, în­ ţelepciunea fără graniţă, o iul de umbră ce stăruie atent, registrul de asociaţii, disputele vivace, rostogo­ lirea de situaţii, iureşul faptelor, falsele prietenii…toate cristalizează demonstrativ etapele ce­i disting pe oa­ meni. Realitatea pare halucinatorie, izbită de un atare paradox, adică un viitor alterat, incert, fapt ce contu­ rează “avansarea” în trecut şi “înapoierea” la viitorul cârtitor: “Şi misiunea greilor e în toi… / Se războiesc şi se împacă între ei / Puterea de­o împart, iar diferită, / Îşi iau din ea, doar partea cuvenită/ ”(“Ursul şi ele­ fantul”) Invidia, vanitatea, ticăloşia, lăudăroşenia, ava­ riţia, câştigul fraudulos, infatuarea, egoismul, indife­ renţa faţă de semeni, artificialul, premisele unei convenţionalizări a minciunii, nestatornicia, ignoranţa, grotescul, comicul luat în tragic şi tragicul tratat în de­ Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

râdere…fac ca mulajele animalelor, plantelor, obiecte­ lor să revoluţioneze, cum era şi firesc, o lume care are în centrul ei omul, cu robusteţea şi slăbiciunile lui: “Când nu ţi­ajunge împărăţia / Şi vrei în frunte să te­ arăţi, / Tu îţi sacrifici semeţia / Ce bine e să mai socoţi …” ( “Paharul şi cana”). Deşi vorbim de fabulă, con­ struită pe un anume s elet ar­ hitectonic, ADRIANA RĂ­ DUCAN nu uită că “anatomia” fa­ bulei e una spe­ cială, morala câştigând treptele de înaintare a surprizei: “Nu­ntotdeauna poţi face ce vrei…/ Ea carapa­ cea broaştei o ciocni / Şi o bu­ cată bună din pliscul ei plesni” (“Barza şi broasca ţestoasă”). Lumea animalieră scoate în prim­plan de­ magogia, conduite negative. Comicul de situaţie şi de limbaj situează per­ sonajele pe diferite trepte ale societăţii. Autoarei i­a re­ venit nobila misiune de distribuire a rolurilor, haina metaforică dă expresivitate, dar şi o notă de amuza­ ment. Motivele fabulelor sunt întâlnite, începând de la Esop, Marţial, La Fontaine, Grigore Alexandrescu, ca să citez doar câteva nume. Originalitatea fabulelor ADRIANEI RĂDUCAN constă în maniera personală de a trata tema aleasă, aspra ironie frizează batjocoritor pe cei ajunşi în slujbe importante, pe care nu le merită: „Muncesc pe rupte, îmi este foarte greu. / ­ Munceşti? Cum? Nimeni nu te vede, / Să nu strigi lupul că dobitocimea nu te crede / Şi prin ogrăzi ai pus încuietori / Cu eie dublă, crezi că au comori? / …/ Un sfat îţi dau, nu fi geloasă pe vocea nimănui / Să­ţi împrumut talentul? Nu pot şi nu am cui…(„Girafa şi privighetoarea”) Fabulele prezentului volum: „Broasca şi câi­ nele”, „Girafa şi privighetoarea”, „Două capre pe o punte”, „Paharul şi cana”, „Porcul şi iepurele”, „Barza şi cioara”, „Ursul brun şi ariciul”, „Barza şi broasca ţes­ toasă”, „Ursul şi elefantul”, „Porcul şi vulpea”, „Lupul şi mielul”, „Vulpea şi bobocul”, „Trei vulpi”, „Viezurele şi vulpea”, „Vulpea şi lupul”, Veveriţa şi vulpea”, „Trandafirul şi crinul”, „Maimuţa şi şoriceii”, „Doi purceluşi”, „Trei şoricei”, „Iepurele şi broasca ţes­ toasă”, „Oul şi găina”, „Cloşca şi puişorii”, „Ursul şi şoricelul”, „Ursul, vulpea şi lupul” demonstrează că în acest vârtej de idei apar circumscrise viciile ome­ neşti şi emblema timpului în care poeta trăieşte, circul zilnic rămâne o sursă importantă a inspiraţiei sale, ne­ liniştea sufletească găsind un cald refugiu în această maşinărie a timpului.

Pag. 93


Ana DOBRE

Hortensia Papadat-Bengescu şi Eugen Ionescu: deficit/ exces de existenţă

U

“Omul nu este privit ca un complex de imperative morale la Hortensia Papadat-Bengescu, observa Anton Holban, ci ca o „succesiune de fenomene fiziologice şi sufleteşti, unele în dependenţă de altele”. Eugen Ionescu, asemenea lui Samuel Beckett, atribuie nu atât omului, cât condiţiei umane în sine, absurdul, vidul, tragedia incomunicabilităţii legându-l de teroarea istoriei, de condiţiile istorice şi sociale. Perspectiva timpului se menţine la Eugen Ionescu între limitele fragile ale generalului existenţial spre cazurile particulare. La Hortensia Papadat-Bengescu, nu există o preocupare metafizică de a lega, de a condiţiona sau explicita sufletul sau suferinţele personajelor printr-o astfel de perspectivă.“ Pag. 94

n personaj din Fecioarele despletite, Mini, a cărui „pro­ fesie” este observarea critică a vieţii altora, fără con­ centrarea pe existenţa proprie, mărturiseşte: „Nici eu nu găsesc nimic de povestit, dar eu sunt din acele fiinţe care privesc numai cum trăiesc ceilalţi. Am purtat mereu pe nas acei o elari cu care te uiţi la alţii şi n­am băgat de seamă ce mi se întâmplă mie... Am un deficit colosal de existenţă (s.n.)”. Trăirea în afara existenţei proprii este o consecinţă a absenţei curajului. Hortensia Papadat­Bengescu nu are curajul de a vorbi despre ea. Se obiectivează şi se transpune în fiecare per­ sonaj, personaje care sunt, astfel, ipostaze ale sinelui. Eugen Ionescu subiectivează orice trăire a eului pro­ priu, e „abstract şi liric”, cum observa Al. Paleologu, nu atât pentru a generaliza şi a sugera condiţia umană, umanitatea însăşi, cât pentru a se aşeza în centrul lumii pe care o constru­ ieşte. El este conştient de limitele fiinţei umane, de fragilitatea pascaliană de trestie gânditoare. Literatura lui se naşte din nevoia de confesiune, de explicitare a sinelui. Notele lui con­ fesive au febra mărturisirii: „Mă lovesc de limitele, de zidurile raţiunii mele. Nu am dreptul să interpretz ceea ce nu văd şi să­i împrumut ordinea sau dezordinea asta, de­aici. Mă pre­ dau, mă părăsesc în braţele celor de dincolo, celor ce ne în­ conjoară de peste tot. Mă încred. În orice caz, de altfel, suntem părăsiţi lor. Suntem marionetele lor. Încep să iubesc, fără să văd, pe cei de dincolo. Totul este o cutie: cineva o ţine în mână. Noi suntem soldaţi de plumb. Nu putem cunoaşte sub­ stanţa celui ce ne ţine în mână. Accept starea mea de mario­ netă. Accept ridicolul , metafizic al stării mele de om. Înţeleg foarte bine că sunt pedepsit. Nu se poate înţelege nimic altfel. Înţeleg foarte bine că merit pedeapsa asta. De aceea mă simt în eroare, în cutie; de aceea sunt trist: de aceea mi­e ruşine; de aceea toate bucuriile mele sunt false şi au un gust amar; de aceea întind braţele...” Literatura Hortensiei Papadat­Bengescu se naşte din nevoia de a evada într­o lume pe care o crede a esenţelor, pură şi eternă. Dacă Eugen Ionescu se simte pedepsit prin însăşi condiţia de om ivit în lumea supusă trecerii, Hortensia Papa­ dat­Bengescu vorbeşte în numele advărului. Viaţa ei poate avea, aşadar, un sens. Hortensia Papadat­Bengescu este o ce­ rebrală care inventează pentru a­şi proteja pudoarea, Eugen Ionescu, un sentimental, în sens caragialian, care inventează pentru a se salva de teama morţii. Singurătatea asumată o scindează pe Hortensia Papa­ dat­Bengescu între nostalgie şi melancolie, stări în afara ro­ mantismului, analizate, fie din perspectiva „deficitului de existenţă”, fie a lucidităţii necruţătoare. La autorul Rinoceri­ lor, conştiinţa apartenenţei la o generaţie îi dă sentimentul unui destin cultural în cadrul destinului colectiv. Melancolia şi nostalgia sunt stările permanente ale confesiunilor sale ca şi ale teatrului absurdului pe care l­a creat. Nostalgia (din lat. nostos „întoarcere”) implică detaşarea de prezent, aspiraţia Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


către ceva depărtat, un dor de întoarcere; melan­ colia implică gustul pentru realitatea actuală şi nestatornică. Între aceste insesizabile extreme, stă­ rile existenţiale au o anume stabilitate. Privirea se­ veră a Hortensiei este duhul care stăpâneşte apele propriei creaţiuni. Întoarcerea este mereu în sub­ teranele sufletului omenesc, melancolia provine din acceptarea imperfecţiunilor. Disperarea ei este o disperare a neputinţei, a lui Eugen Ionescu este disperarea limitei. Conştiinţa fragilităţii condiţiei umane influenţează mecanismul relaţiilor tridi­ mensionate – cu sine, cu lumea, cu universul şi de­ termină rostul, culoarul de lumină sau de întuneric în labirintul vieţii. Personajele asupra cărora focalizează aceste lumini ale modului propriu de a înţelege creaţia sunt, în general, oameni mărunţi, cehovieni – oameni mărunţi cu probleme existenţiale mă­ runte care­şi trăiesc propriile evenimente cu pasiu­ nea marilor evenimente existenţiale esenţiale. Eul ionescian, interogativ, înregistrează absurd exis­ tenţa. Omul se simte nefericit, neîmplinit, asaltat mereu de obiecte agresive care, dacă nu­i pericli­ tează existenţa, îi dau sentimentul inutilităţii, al ab­ surdului, al „inconvenientului de a te fi născut”. Poziţionate social în centru sau la margine, personajele se defi­ nesc prin opţiunea faţă de aceste imperative şi atracţii. La Hortensia Papadat­Bengescu, lumea este pola­ rizată. Există o lume a Elenei Dră­ gănescu­Hallipa, o lume aparent strălucitoare, a glamourului, şi lumea Adei Razu care aspiră la ar­ tificiul acesteia. De aici, apropierea cu vanitoşii parveniţi, snobii lui I.L.Caragiale, lumea Hortensiei Pa­ padat­Bengescu fiind, în fapt, gene­ raţia următoare a Zoei, Ziţei, a lui Trahana e. La Eugen Ionescu, sin­ gurul centru în care se poziţionează personajele este centrul propriului eu. Nu există o atracţie centru­mar­ gine, Bérénger, de exemplu, este centrul lumii sale, centrul eului propriu, învaţând să o părăsească. Însăşi condiţia lui de „rege” este semnificativă, teritoriul pe care­l stăpâneşte este viaţa lui. El moare odată cu regatul lui. Hortensia Papadat­Bengescu adusese boala în literatură; Eugen Ionescu, asemenea lui L.N.Tolstoi din Moartea lui Ivan Ilici, agonia, în­ suşi faptul de a muri. Moartea nu e doar un final, ci se inserează clipă de clipă în trupul viu şi se răs­ pândeşte progresiv cu fiecare clipă care trece ca­n gorunul lui Lucian Blaga sau în poeziile expresio­ Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

niste ale lui R.M.Rilke. Aceleaşi temeri, fobii le înregistrează şi eul bengescian, enunţiativ şi scormonitor. Ea înregis­ trează aceste discontinuităţi generate de absurdul existenţei şi retrage personajele într­o lume a lor în care mistificarea, disimularea, minciuna sunt jus­ tificate de necesitatea de a purta, în lume, o mască. Dacă personajele lui Eugen Ionescu îşi exteriori­ zează cu voluptate angoasele, cele ale Hortensiei Papadat­Bengescu le ascund pentru a se proteja într­o/de o lume care nu admite anomalia. E o lume de marionete purtate în derivă în viaţă de ab­ surd sau de dorinţa irepresibilă de a trăi, oricum, oricât şi oriunde. Ambii sunt interesaţi de acest adevăr unic al vieţii pe care­l caută în părţile oculte şi în absurdul derivat din repetarea necontenită a faptelor de viaţă, a valurilor generaţiilor. Ambii sunt interesaţi de timp, de trecere, de rostogolirea eternă, iar sentimentul absurdului este dat de ne­ putinţa omului de a face ceva pentru a opri această eternă rostogolire a timpului. De aici, răul existen­ ţial, un nou mal du siècle, voluptatea pentru pato­ logia ontologică. Creaţia poate fi privită, astfel, ca o meditaţie asupra imposibilităţii omului de a se sustrage destinului propriu. Acest sentiment al fa­

talităţii există şi la Eugen Ionescu şi la Hortensia Papadat­Bengescu, un fatalism al condiţiei umane, la Eugen Ionescu, al individului la Hortensia Pa­ padat­Bengescu. Omul nu este privit ca un complex de im­ perative morale la Hortensia Papadat­Bengescu, observa Anton Holban, ci ca o „succesiune de fe­ nomene fiziologice şi sufleteşti, unele în depen­ denţă de altele”. Eugen Ionescu, asemenea lui Samuel Be e , atribuie nu atât omului, cât condi­ ţiei umane în sine, absurdul, vidul, tragedia inco­

Pag. 95


municabilităţii legându­l de teroarea istoriei, de condiţiile istorice şi sociale. Perspectiva timpului se menţine la Eugen Ionescu între limitele fragile ale generalului existenţial spre cazurile particulare. La Hortensia Papadat­Bengescu, nu există o preo­ cupare metafizică de a lega, de a condiţiona sau ex­ plicita sufletul sau suferinţele personajelor printr­o astfel de perspectivă Cultivarea excesivă a for­ melor s ematizează personajele, le degradează, aşezându­le sub impulsul dorinţei atavice de a acumula obiecte, proprietăţi, aparenţe. Parvenitis­ mul lor se prelungeşte în snobism, marionete ale propriilor aspiraţii pragmatice duse până la jumă­ tate. La Eugen Ionescu nu omul asaltează formele menite a­i s imba statutul social, ci formele asal­ tează omul. Parveniţii snobi bengescieni devin şi ei rinoceri. Rinocerizarea ca degradare a omului nu se mai datorează lipsei de rafinament, de ele­ ganţă explicabile prin formele fără fond, ci unei cenzuri a timpului sub impuls politic care­i trans­ formă pe oameni în rinoceri, în ucigaşi fără sim­ brie. Observarea mecanismului de funcţionare a acestei umanităţi are o explicaţie posibilă în com­

pasiunea autorului. Lui Eugen Ionescu îi este milă de umanitate. Oamenii creaţiei sale, ca Bérénger din Le Roi se meurt, văzuţi în umila lor condiţie umană, sunt priviţi cu milă, compasiunea făcându­ l să se transpună pe el însuşi în situaţia omului

Pag. 96

care moare. Bérénger este Eugen Ionescu, acel Eugen Ionescu înspământat de moartea care nu ocoleşte pe nimeni. La Hortensia Papadat­Ben­ gescu, nu există compasiune; doar o observaţie rece, necruţătoare. Personajele adunate la înmor­ mântarea Siei sunt mai atente la spectacolul corte­ giului, la modul de manifestare, la vestimentaţie, la gesturile participanţilor, „paradă grotescă în jurul morţii copioase”, cum aprecia Anton Holban. Înstrăinarea este consecinţa absenţei înţe­ legerii rostului în lume. Dintr­o dată, sub presiu­ nea atâtor imponderabile, omul se simte fără rost, se simte cu rostul pierdut. Ca în Străinul lui Albert Camus, existenţa îşi arată în situaţii de criză mul­ tiplele faţete. Scos din angrenajul lumii pe care şi­ a creat­o, confruntat cu lumea, omul nu se mai recunoaşte pe sine, devine un străin. Falsificarea, mistificarea apar drept consecinţe ale relaţiei de­ fectuoase cu sine şi cu ceilalţi sub presiunea terorii existenţei şi/sau a istoriei. Psihologia străinului este aceeaşi la Eugen Ionescu: personajele par străine de lumea în care trăiesc, pe care o repudiază sau în care fac efortul de a pătrunde. La Hortensia Papadat­Bengescu, străinul este un intrus, un reflector, un colportor care preia şi trans­ portă vorbele dintr­un spaţiu în altul. Observarea faptelor de exis­ tenţă prin reflectori ca Mini sau Nory nu este niciodată neutră, au un grad de subiectivitate în dauna sau în favoarea excesului sau a de­ ficitului de existenţă. Deşi defavo­ rizaţi ai vieţii, aceste personaje nu fac totul pentru a se integra lumii pe care o observă. Ei au psihologia bastardului, a individului nedorit care­şi asumă destinul sau care­l ignoră, rămânând la periferia exis­ tenţei. Lumea acestor personaje este o lume dezvăluită exclusiv prin simţuri. Obsesia formelor fi­ zice se răsfrânge în imagini ale vi­ talităţii trupului tânăr frumos, perfect, pe de o parte, iar, pe de alta, în imagini ale bolii, decrepitu­ dinii şi morţii, un fel de moarte la Veneţia. Reflexele din D’Annunzio sau Thomas Mann individuali­ zează personajele bengesciene fără ca autoarea să fie un imitator de teme şi variaţiuni. Lumea lui Eugen Ionescu şi cea a Horten­ siei Papadat­Bengescu este expresia unei epoci, una care a răsfrânt şi sintetizat idei venite din di­ recţii diferite: realism critic, simbolism abstract, ab­ Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


surd, existenţialism, mit, fantastic. Eugen Ionescu depăşeşte perioada interbelică, descoperind în lumea postbelică absurdul pentru care inventează imaginativ evenimente puse în situaţii dramatur­ gice. Hortensia Papadat­Bengescu se opreşte în in­ terbelic, lumea postbelică îi devine străină. Este lumea care o alungă din centru la marginea litera­ turii. Contemporani ai suprarealismului, Eugen Ionescu şi Hortensia Papadat­Bengescu experi­ mentează valenţele limbajului, Eugen Ionescu pen­ tru a ajunge la clişeu şi de aici la obsesia incomunicării. Hortensia Papadat­Bengescu pleacă de la clişeu pentru a descifra meandrele interioare ale sufletului. Pentru personajele Hortensiei Papa­ dat­Bengescu, cuvântul este o modalitate de a es­ camota, căci ele vorbesc mereu dindărătul măştii. Adevărata identitate nu transpare în cuvânt. Nu atât de alienare este vorba la Hortensia, cât, mai ales, de însingurare. Maxenţiu este un exemplu. Toată energia sa se concentrează asupra bolii sale, analizată cu voluptate. În Maxenţiu există doi oa­ meni: „Prinţul Maxenţiu pe care o icosul Maxen­ ţiu îl iubea mult. Maxenţiu bolnavul, singura fiinţă pe care o iubea prinţul”. Viaţa lui sufletescă tră­ ieşte şi se alimentează din interior, lipsită de pun­ tea cuvântului care l­ar fi pus în relaţie cu ceilalţi. Portretul său e realizat în aceeaşi lumină necruţă­ toare: „Era, în adevăr, un coconaş galben ca de ceară, cu gene roşii şi cu o ii pătaţi. Purta o băr­ biţă blondă, ascuţită, cu fire veştede (...) Părea o mască searbădă de carnaval, pe care un beţiv noc­ trun şi­a atârnat ironic cas eta şi care, la lumina caldă a zilei, semăna sinistru a om”. Hortensia Pa­ padat­Bengescu ridică edificii pe astfel de baze, evidenţiind, ca scriitoare, puterea cuvântului de a numi şi explicita omenescul. Patologia este faptul exterior, reperul ei pentru construcţia în cuvânt: „Boala e compromisul dintre viaţă şi moarte, lupta cu peripeţii diverse toate între cele două puteri egale, semnalizarea caducităţii.(...) Totuşi boala şi bolnavul nu au fost încă niciodată însuşi subiectul vreunei lucrări ale mele, ci numai incidente dar so­ cotite ca valabile. Dacă există un accent, pricina poate fi că boala e ea însăşi un accent şi adesea un accent grav, cum şi tara fizică sau morală e un ac­ cent prin ea însăşi. Eu le pivesc la lupă şi la micros­ cop, de aici poate au putut apărea uneori obsedante”. Degradarea limbajului în clişeu, în stereotipii, pierderea capacităţii de a comunica îi apar lui Eugen Ionescu drept simpome ale dezu­ manizării, ale rinocerizării. Automatismele lingvis­ tice rup individul de conştiinţă şi devin semne ale vidului, ale alienării. Astfel, cum spune un perso­ naj din Ucigaş fără simbrie, „realitatea, contrar vi­ Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

sului, se transformă în coşmar”. A descoperi legile după care funcţionează acest coşmar este obiectul literaturii absurdului. Categoria estetică a mon­ struosului apare ca o mutaţie, o transcendere a rea­ lului într­un nou mit. Eugen Ionescu, aşa cum afirmă Pierre­Aimé Tou ard, a reinventat mitu­ rile teatrului. Rinocerii reprezintă adevăratul mit al secolului al XX­lea, alături de bestiarul lui Pablo Picasso din Guernica. Limbajul dramaturgic dă expresie şi indi­ vidualizează această lume. Vorbăria, asaltul sune­ telor fără conotaţii în unitatea dintre semnificat şi semnificant, ruptura dintre semnificat şi semnifi­ cant creează drama proliferării verbale ca pandant al proliferării obiectelor. Ecou al automatismului caragialian, limbajul ionescian traduce realitatea în termeni de coşmar. Acel insoutenable, „violent­ comic, violent­dramatic”, singurul „profund tra­ gic, profund comic” se regăseşte şi în literatura Hortensiei ca semn al unei lumi atinse de decrepi­ tudine, care­şi lustruieşte mizeria şi se ascunde în spatele atitudinilor snoabe şi al vorbelor mari, dar vide. În modul de a experimenta situaţiile de viaţă în şi prin cuvânt, şi Eugen Ionescu şi Horten­ sia Papadat­Bengescu se trag din I.L.Caragiale. Hortensia Papadat­Bengescu valorifică latenţele dar şi evidenţele ariviste şi snoabe, preocupată de bolile individului, mai puţin de boala socială care generează tarele, Eugen Ionescu, absurdul, ca vir­ tualitate caragialiană, sentimentul că personajele sunt marionete ale destinului, acţionând sub pre­ siunea unor forţe obscure, împotriva lor înşile. Experienţa Urmuz este benefică şi Horten­ siei şi lui Eugen Ionescu. Între experienţele prou­ stiene, gidiene, woolfiene, joyciene ale interbelicului, evidente la Camil Petrescu, Mircea Eliade, Anton Holban, cea Hortensiei Papadat­ Bengescu este unică prin configurarea unui spaţiu al lucidităţii în care personajele sunt lipsite de a minţi, de a se/ne minţi. Martori implicaţi ai unei epoci marcate de contradicţii, de polemici, traversată de experienţe extreme ale literaturii, de la neoroamntism şi ne­ orealism la expresionism şi avangardă, o lume în care, cum spunea Eugen Ionescu însuşi, „totul nu e decât deriziune şi josnicie”, experienţa literaturii este o şansă. Şansa de a merge până la capăt „în grotesc, în caricatură, dincolo de palida ironie a spiritualelor comedii de salon” şi de a opta nu pen­ tru comedii de salon, ci pentru „farsa, şarja paro­ xistică extremă”. Luciditatea necruţătoare rămâne atât pentru deficitul cât şi pentru excesul de exis­ tenţă. Sensul poate uniformiza lumile aflate în de­ riva absurdului.

Pag. 97


Costel NICOLAU

Cazierul ( Secretul Fericirii) (acesta nu este un pamflet, e doar un minuscul capitol din Bârlad, România, mileniul III)

E

ra într­o dimineaţă frumoasă de octombrie când l­am rugat pe șefu* să mă învoiască o oră, de la 9 la 10 să merg la Poliţia municipală să­ mi elibereze un cazier judi­ ciar.Eram vesel ca de obicei.Bănuiam eu ceva…Clădirea poliţiei, destul de comună, de­ altfel destul de mare, tipul acela comun de clădire ceaușistă pre­ cum ve ile cămine de nefamiliști de la fostele intreprinderi de stat.La intrare, ime­ diat pe stânga se află bi­ roul ofiţerului de serviciu, cu un ghișeu unde mă infor­ mez despre nevoia mea.Înţeleg că trebuie să mă pre­ zint cu cartea de identitate, timbre fiscale în valoare de 2 lei pe care le cumpăr numai de la poștă, o itanţă în valoare de 10 lei pe care o a it la Administraţia financiară și o cerere tip pe care o iau și o completez aici.(Am luat­o de la un laborator foto care are și copiator, și cereri de toate felurile).Merg la Poștă unde, firește ghișeul cu timbre fiscale e aglome­ rat.Exagerez, poate, erau doar șapte persoane la rând.Un domn care trimitea o scrisoare ,,Par avion,, , un alt domn plătea o rovinietă, un băieţandru cum­ păra timbre fiscale ( îmi zic , uite încă unu cu aceeași problemă), o doamnă în vârstă a ridicat un colet (foarte probabil cu ajutoare de la o rudă de­afară), o altă doamnă trimitea un mandat poștal și un domn destul de sobru și de recalcitrant pentru că nu putea ridica nuș* ce colet că­i expirase buletinul de două zile.Am ajuns în sfârșit la ghișeu.Mi­am cumpărat preţioasele timbre și am mers la Administraţia finan­ ciară.Nu degeaba se numește așa.Clădire nouă, som­ ptuoasă, geamuri fumurii din termopan, încălzire proprie, marmură peste tot.Condiţii, ce mai…Intru și mă opresc în faţa ghișeului nr.9.Citesc. ,,Încasări taxe, impozite ș.a.,,Nu­mi venea să cred că nu e nimeni la coadă!Cred că era prea dimineaţă.Duduia de la ghișeu își pilea unghiile (nici n­o condamn de asta, poate n­o fi avut timp) și povestea înfocată colegei de la ghișeul 10 despre ultimile scene din ,,Suleyman Magnificul,,.Dragul de el.Plin de încredere mă adre­ sez doamnei: ­Vă rog, fiţi amabilă, aș dori să plătesc o taxă pentru cazier judiciar! Răspunsul a fost prompt între câteva repezi clipiri de pleoape și câteva rotiri de o i peste cap.(Îi cer scuze și acum doamnei, în gând, că am întrerupt­

Pag. 98

o din maiestuasa discuţie!)­La casa 4! Casa 4 e undeva în celălalt capăt de sală.Tra­ versez călcând cu grijă și recunosc cu plăcere pe mo­ zaicul scump, îndreptându­mă spre casa 4, orientându­mă din mers după numerele celorlalte ghișee. La casa 4 (mă bucurasem degeaba la început), erau în jur de zece cetăţeni la rând, fiecare cu pro­ blema și cu gândurile lui. O fi luni dimineaţa, îmi zic, și de asta… Cam după jumătate de oră, ceea ce e o performanţă, am ajuns în faţa ghișeului, mă aplec și spun politicos: ­ Vă rog, aș dori să plătesc o taxă pentru cazier judiciar! Doar nu credeţi că s­a terminat.Pe naiba! Doamna aceea, serioasă, prinsă între calcule și­n grijile ei, îmi spune scurt: ­Mergeţi la casa 9! Am zâmbit larg.Mi se luminase faţa ca și când rezolvasem toate problemele lumii, doar mi­am per­ mis să fac un gest întrebător înainte să spun: ­ Vă rog, de acolo am fost trimis la dumnea­ voastră. Mi­a tăiat­o scurt. ­ Domnule, dumitale ţi se pare că îmi arde de glume? Păi?! Am făcut stânga­nprejur și m­am îndreptat cu pași repezi către casa 9, neștiind cui îi arde totuși de glume.(La un moment­dat iar am gândit că e o farsă cu camera ascunsă). Îmi rămăsese zâmbetul pe buze și nici acum nu știu de ce mă amuzam. De la distanţă am văzut că la casa 9 tot nu era nimeni. Mă aplec peste ghișeu și cum era de așteptat, duduia nu­și terminase nici ultima unghie de pilit, nici de povestit ulima scenă de amor din iatacul oto­ manului. Nu­mi place să mă repet, dar gândesc că nu poate să mă recunoască că am mai fost pe acolo cu ceva timp în urmă, că doar n­oi fi numai eu. ­ Vă rog, aș dori să a it o taxă pentru cazier judiciar! În următoarea secundă și­a aruncat privirea prin mine ca un crivăţ tăios în iernile geroase din Mol­ dova, și cu o comandă scurtă, militărește, cu o voce de ve e telefonistă, ca și cum ar avea nasul prins cu un clește de rufe, și cu arătătorul de la mâna dreaptă, către intrelocutoarea ei de la casa 10, mi­a poruncit scurt! ­ Alături! Nu­mi venea să cred! Ei și ce dacă nu­mi venea să cred! Doar am mulţumit pentru deranj și am făcut imensa distanţă de un pas, alături unde mă trimise. M­am aplecat și am salutat politicos, crezând Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


Octavian LUPU

deja că nu e nevoie din nou să mă repet.Această doamnă a asistat în tot acest timp, ascultând când îi vorbeam colegei despre ce mă durea pe mine. ­ Bună ziua! ­ În ce problemă, mă întreabă indiferentă.(în fond eram la alt ghișeu, dacă de la ea voiam altceva) Vă rog, aș dori să plătesc o taxă pentru cazier judiciar! ­ Cartea de identitate și vă costă 10 lei! I­am dat cartea de identitate, pregătisem 50 de lei și stăteam cu ei în mână să a it.Nu știţi ce bucurie am simţit.În sfârșit cineva care­și face treaba și iar vrea să te ajute pe tine cetăţene care ţi­ai permis să ai o nevoie. A durat ceva vreme până mi­a luat datele identităţii mele (deși preferam atunci să fiu un anonim), și le­a băgat cu greu în baza de date, timp în care între un anevoios ,,enter,, și un exagerat de calm ,,space,, eu fierbeam de nerăbdare.În fond era problema mea că fierbeam de nerăbdare.Timpul trecea oricum în defa­ voarea mea. În sfârșit îmi întinde cartea de identitate peste geamul ghișeului (nu vă puteţi imagina ce ușurare), și eu îi întind banii. Aud și acum glasul piţigăiat: ­ Mergeţi la casa 2 să a itaţi, la mine nu se în­ casează plăţi! Am tăcut ursuz câteva secunde, apoi am mur­ murat un mulţumesc agonizat.Inima o luase razna, mă străduiam să respir adânc și liniștitor , îndreptându­mă încet ca după un car mortuar către casa 2. Mă așez și eu ca și cei 11 nenorociţi din faţa mea la rând. Am ajuns, am întins banii, mi s­a înapoiat restul și itanţa.Simţeam că nu mai am nici dorinţa, nici pu­ terea să merg mai departe. Afară , soarele și aerul acela de toamnă mi­au făcut bine.L­am sunat pe șefu*să­mi ierte întârzierea și să­mi mai suporte lipsa încă vreo doăj* de minute. La Poliţie la ,,Servicul depuneri cereri și elibe­ rări caziere,, în isese deja.Programul orar e de la 9 la 11.Încă se mai putea face ceva, însă doar joi în același interval orar. Joi a fost mult mai frumos și oricum totul a de­ curs cu mult mai repede.Nu mergea reţeaua internă a celor de acolo, deci nici o șansă de a elibera ceva cu scu­ zele și cu re emarea doritorilor, lunea viitoare.Luni mi­am luat liber (aveam o zi de recuperat), și acum sunt un cetăţean mândru și fericit care deţine cazier judiciar , nu ca nenorociţii aceia pe care i­am găsit luni ca sar­ delele la rând și care nu aveau timbre fiscale pentru că nu se mai găseau în oraș.Până la urmă au avut și ei noroc.S­a găsit un jme er să­i ajute.S­a dus glonţ la Zorleni, o localitate apropiată, a cumpărat timbre fis­ cale de 2 lei, și le­a vândut cu 5 lei iar în sediul Poliţiei.Tot se mai găsește până la urmă cineva să­i ajute pe oropsiţi. Onyx

An 2 - nr 8- decembrie- 2013

Melcul Cel Anonim şi Discreţia Înţelepciunii Într­o zi de toamnă am avut ocazia să dis­ ting în iarba de pe marginea drumului o creatură cu totul neobişnuită. De la depărtare părea să fie doar o bucată de lemn aruncată neglijent. Dacă te apro­ piai, deja de­ ta­ liile de­ v e ­ neau tot mai pronun­ ţate prin contururi ce semănau cu stria­ ţiile conului de brad. Dacă, în sfârşit, ajungeai la cea mai mică distanţă, îţi era clar că aveai în faţă suprafaţa lucioasă de un galben­maroniu al unui obiect cu totul neinteresant. Dar dacă aveai răb­ dare, puteai să observi mişcarea molatică a unor coarne de melc ce explorau mediul din imediata vecinătate. M­am aplecat cu atenţie să identific natura acestei vietăţi neobişnuite, fiindcă din sumarele mele cunoştinţe de zoologie, nu ştiam de existenţa vreunui melc fără co ilie. De fapt, renunţând la renumita „casă dusă în spinare”, acest gen de melc a ajuns să folosească cu măiestrie tehnica ve e a camuflării. Neinteresant pentru prădători, el putea să îşi trăiască viaţa mai departe printre frunze proaspăt căzute pe pământ şi ierburi sufi­ cient de înalte, care să nu permită ieşirea excesivă în evidenţă. Cu gesturi calme, câţiva metri mai încolo, am remarcat un alt melc ridicat câţiva centimetri faţă de pământ în timp ce îşi lua cina, fiindcă toc­ mai era seară, hrănindu­se cu frunzele proaspete ale unei plante. Oferind o lecţie interesantă despre ce înseamnă să fii discret, această vietate îşi putea duce mai departe viaţa fără să fie deranjată de cei interesaţi să o aibă drept ingredient pentru un „fast­food” pe marginea drumului. Bineînţeles,

Pag. 99


nenumăratele vrăbii din preajmă ar fi năvălit ime­ diat dacă ar fi ştiut că sub aparenţele unui con de brad căzut pe marginea drumului se afla un melc gustos şi bun de mâncat. Această scenă m­a dus cu gândul la o po­ vestire taoistă despre ce înseamnă să ieşi în mod necugetat în evidenţă. Astfel, se spune că un mare învăţător se plimba prin pădure împreună cu dis­ cipolii săi în timp ce oferea o mulţime de pilde cu privire la natura înţelepciunii. Poteca pe care mer­ geau a ajuns deodată într­o poiană în care se aflau o mulţime de lucrători forestieri care doborau co­ paci, îi tăiau în bucăţi mai mici şi ulterior aşezau în căruţe lemnele rezultate. Multă vreme a privit înţeleptul toate aceste detalii ale unei munci dificile, ce presupunea înde­ mânare, concentrare şi un efort bine direcţionat. Discipolii urmăreau şi ei, dar fără să înţeleagă exact învăţătura pe care trebuiau să o dobân­ dească. Surprinzător, iar în faţa lor se afla un pom care fusese cruţat de către tăietorii de lemne. De la depărtare părea a fi un copac la fel ca toţi cei­ lalţi, dar în realitate exista o diferenţă semnifica­ tivă, însă misterioasă pentru privitori. În cele din urmă, înţeleptul s­a apropiat de căpetenia lucrătorilor şi l­a întrebat: „De ce nu tă­ iaţi şi acest copac? Nu observ nicio diferenţă între el şi cei din jurul său!”. Imediat acest lucrător ex­ perimentat i­a răspuns: „Aparent nu este nicio di­ ferenţă, însă în realitate, acest gen de copac nu prezintă o rezistenţă suficientă pentru a fi folosit în construcţii, iar dacă îl foloseşti pentru foc, lem­ nul său va scoate un fum gros fără să ofere nici un fel de căldură. De aceea, acest pom este complet nefolosi­ tor şi nu avem nici un interes să ne pierdem vre­ mea să îl mai tăiem.” Răspunsul primit l­a impresionat pe înţe­ lept, care i­a emat pe toţi ucenicii şi după ce le­a relatat povestea acestui pom, le­a spus: „Să fiţi ne­ folositori ca acest copac, dacă vreţi să aveţi zile în­ delungate! Să nu ieşiţi în evidenţă nici prin puterea voastră, care imediat va fi pusă la lucru de stăpâni nemiloşi până vă vor epuiza, şi nici prin capacita­ tea voastră de a vă mistui oferind căldură, care în scurt timp va fi folosită de cei care profită de pe urma celor ne ibzuiţi. Rămâneţi anonimi, confun­ daţi­vă cu mediul înconjurător, nu ieşiţi în evi­ denţă, nu fiţi „folositori” şi aşa vă veţi putea

Pag. 100

prelungi existenţa, iar tăietorii de lemne nu vă vor remarca!” De aceea, urmărind melcii fără co ilie din iarbă mi­am adus aminte de multele situaţii în care am ieşit „în relief”, fapt ce mi­a atras de fiecare dată probleme nenumărate ce puteau fi evitate. Există o puternică tendinţă în natura interioară a fiecărui om de a ieşi în evidenţă, de a etala feluri­ tele calităţi înaintea celorlalţi şi de a crede că ai făcut un lucru bun printr­un astfel de comporta­ ment. Dacă priveşti cu atenţie în jur, vei remarca imediat eforturile nenumărate depuse de aproape fiecare persoană pentru a atrage privirile prin ges­ turi, cuvinte sau vestimentaţie. Prin eleganţă, iar alteori prin vulgaritate, distingi nenumăraţi oa­ meni aflaţi în cursa de a deveni lemne pentru con­ strucţie sau vreascuri pentru foc. Dar indiferent cât de falnic poate fi un catarg, copacul din care a fost realizat a murit de mult din clipa în care a fost atins de securea tăietorilor de lemne. Toată această dorinţă de etalare a calităţilor reale sau presupuse nu reprezintă altceva decât un joc al deşertăciunii. Ca un melc ce traversează ne­ atent o potecă din pădure, cel care îşi prezintă „uti­ litatea” va deveni în scurt timp o marfă ie ină pe taraba negustorilor de iluzii, care nu au nici un fel de sentimente, ci doar crudul simţ al banului ce alunecă rece în portofele reci şi lipsite de suflet. Ca un copac ce se ridică falnic peste restul pădurii, cel care se crede mai inteligent decât ceilalţi va ajunge o bucată de lemn în construcţia unor proiecte uto­ pice sau un mănun i de vreascuri aruncate în cuptorul sacrificiilor fără rost. Jocul vieţii nu cunoaşte milă şi nu are sen­ timente, ci numai reguli. De aceea, înţelepciunea melcului ce ştie să rămână în iarbă şi să preia i­ pul lucrurilor umile, lipsite de interes, ascunde o mare ştiinţă pe care puţini sunt dispuşi să o înveţe. Dar în timp ce reflectam la toate aceste lucruri, melcul din faţa mea s­a făcut nevăzut, iar locul în care fusese doar cu câteva minute înainte nu amin­ tea cu nimic despre umila sa trecere. Doar o mică bucată de frunză mai grăia despre cineva care se hrănise din ea, deşi mai de­ grabă semăna cu o fărâmă verde smulsă de vânt şi zdrenţuită sub paşii vreunui animal al pădurii. Melcul cel anonim dispăruse, dar învăţătura des­ pre ce înseamnă să fii discret într­o lume crudă mi­ a rămas pentru totdeauna în minte.

Onyx

An 2 - nr 8 - decembrie - 2013


http://cititordeproza.ning.com/ https://twitter.com/CititordeProza https://www.facebook.com/CititordeProza http://cititordeproza.wordpress.com/ https://www.facebook.com/cititor.de.proza.republica https://www.facebook.com/groups/306502209398674/

CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI '' ITACA '' - DUBLIN http://hopernicus.falezedepiatra.net/CentruldePromovareaCulturiiDUBLIN/ https://www.facebook.com/sufletromanescdublin

CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI LONDRA

http://centruldepromovareaculturiilondra.hopernicus.falezedepiatra.net/ https://www.facebook.com/CentruldePromovareLondra email: centruldepromovarelondra@gmail.com

CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI BAIA MARE ''PORŢILE NORDULUI''

http://centruldepromovareaculturiibaia-mare.hopernicus.falezedepiatra.net/ https://www.facebook.com/CentruldePromovareBaiaMare


Onyx nr 8  
Onyx nr 8  

Revista de literatura

Advertisement