Page 1


Onyx

Revistă editată de Onyx, Centru de excelenţă în promovarea creativităţii româneşti Londra (UK )

Redactor şef: Ioan MITITELU

Colegiul redacţional: Theodor CODREANU Emilian MARCU Ioan BABAN Gheorghe NEAGU Adrian BOTEZ

Secretar general de redacţie:

Adrian GRAUENFELS (Israel)

Director: Constantin HUŞANU

Gabriela Aprodu

Anton Vasile IEŞEANU Daniel CORBU Mariana ZAVATI (UK) Colaboratori: (în ordinea alfabetică a prenumelui)

Al Florin ŢENE Alexandra Olga DIACONU Anton Vasile IEŞEANU Bogdan ULMU Constantin BLĂNARU Constantin HUŞANU Dan CARAGEA Daniel IONIŢĂ (Australia) Dumitru ICHIM (Canada) Emil TITOIANU, Emilian MARCU Eugen EVU Gabriel DRAGNEA Geo GALETARU

George PETROVAI George POPA George ROCA (Australia) George STANCA Gheorghe A. Stroia Gheorghe NEAGU Harry ROSS (Israel) Ileana Nana FILIP Ioan BABAN Ioan MITITELU Ion Gheorge PRICOP Ion N. OPREA Ion Pachia TATOMIRESCU Ion SCOROBETE

Liviu PENDEFUNDA Lucia OLARU NENATI Lucian Şt. MUREŞANU Luis de GONGORA (Spania) Luminiţa SCOTNOTIS (Germania) Magdalena BRĂTESCU (Israel Melania CUC Mihai MERTICARU Nicolae NICOARĂ Theodor CODREANU Traian VASILCĂU Vasile LARCO Vasile VECINU Vavila POPOVICI (SUA)

NUMĂR ILUSTRAT CU REPRODUCERI DUPĂ LUCRĂRI DE ION ŢĂRANU COPERTA: PICTURA DE ION ŢĂRANU

Onyx Centrul de excelenţă în promovarea creativităţii româneşti Londra (UK ) email-ul revistei: revistaonyx@yahoo.com

Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

ISSN 2344 – 3855 ISSN-L 2344 – 3855 Tipărită la PIM Iaşi


Onyx

Revistă editată de Onyx, Centru de excelenţă în promovarea culturii româneşti Londra (UK ) Anul III Nr 5-6(21-22), mai-iunie. 2014

email-ul revistei: revistaonyx@yahoo.com


Emil TITOIANU, 3 George POPA 4 Liviu PENDEFUNDA 8 Theodor CODREANU 12 Ion Gheorge PRICOP 16 Lucia OLARU NENATI 19 Constantin HUŞANU 22 Gheorghe A. Stroia 26 Constantin BLĂNARU 29 Bogdan ULMU 35 Gheorghe NEAGU 36 Traian VASILCĂU 37 Dumitru ICHIM (Canada) 38 Alexandra Olga DIACONU 39 Nicolae NICOARĂ 40 Daniel IONIŢĂ (Australia) 41 Ileana Nana FILIP 42 George STANCA 43 Luis de GONGORA (Spania) 44 Mihai MERTICARU 45 Ioan MITITELU 46

CUpRINs

Ion Pachia TATOMIRESCU 52 Lucian Şt. MUREŞANU 57 Vavila POPOVICI (SUA) 64 Anton Vasile IEŞEANU68 Gabriel DRAGNEA 73 Ion N. OPREA 77 Eugen EVU 80 Ioan BABAN 81 Vasile LARCO 82 Ion SCOROBETE 83 Luminiţa SCOTNOTIS (Germania) 84 George ROCA (Australia) 85 Harry ROSS (Israel) 86 Magdalena BRĂTESCU (Israel 88 Al Florin ŢENE 89 Dan CARAGEA 90 Geo GALETARU 92 George PETROVAI 93 Melania CUC 94 Emilian MARCU 96 Vasile VECINU 100

Coperta şi interiorul revistei au fost ilustrate cu reproduceri după operele de artă semnate Ion ŢĂRANU (foto de mai jos) căruia redacţia îi mulţumeşte pentru înţelegerea arătată.

Pag. 2

Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


Emil TITOIANU, Editorial

T

Cu Mariana Buruiană înainte!

rebuie să v-o spun odată clar, eu nu am dorit, nu doresc şi nici nu vreau să fac ziaristică. Dacă pentru unele scrieri de ale mele am mai folosit uneori cuvântul articol, cred că mi-a cam fugit condeiul aiurea. Este evident că tot ce scriu, nu se poate numi nici pe departe aşa ceva, fiindcă nici nu se compară ceea ce produce umila mea persoană, cu ceea ce produce pe bandă rulantă „măiestria” jurnaliştilor de la gazete. Eu îngân în scris un fel de monolog, bineînţeles că la persoana întâia ca orice monolog, în care râd, plâng, înjur de mamă, dumnezei şi toţi sfinţii pe toţi cei care mă supără, îmi dau cu părerea şi cu presupusul, fac tumbe umoristice uneori poate doar de dragul umorului, îmi amintesc de strămoşi, tot atât de des ca şi de datoriile de la bănci, încerc să fac istoria aşa cum o văd eu, şi în definitiv în aceste scrieri, puse pe hârtie la modul sincer, imprim o parte din sufletul meu, ceea ce nu se poate spune despre articolul unui gazetar simbriaş, care scrie aşa cum îi dictează cel care-l plăteşte. Mai deunăzi un struţ bine călit la focul zilelor noastre, mă învinuia de prea multă politizare a unor scrieri de ale mele. Asemenea tipi cred că dacă îşi bagă bine capul în nisip şi lasă doar fundul afară la bătaie, politica nu-i atinge şi nici nu este demnă de urechile lor bine înfundate. Dar, crede-mă nene struţule, că orice mişcă-n ţara asta şi chiar în lume, este dictat de politică. Politica este mai prezentă în viaţa noastră decât aerul pe care-l respirăm. Dar pentru struţii, prăsiţi mai peste tot în lume, cuvântul politică însăşi le repugnă nu din principiu, ci de cele mai multe ori din cauză că nu înţeleg îmbârligăturile specifice politicii şi decât să ajungă cu creierul pe bigudiuri, mai bine declară că pe ei, politica nu-i interesează. Bine, bine, te înţeleg nene struţule, că nu vrei să ai dureri de cap, dar atunci de ce te iei de mine, care încerc uneori să întrevăd prin hăţişurile ascunse şi perfide ale politicii, direcţia în care merge societatea omenească. Eu sunt în politică doar un mare nimeni, coborât trudnic de prin codrii Curseştilor, în iţarii mei rupţi şi peticiţi cu necazuri adunate de veacuri, nu pot să mă pun cu jurnaliştii simbriaşi care consideră că s-au născut cu Politica lui Aristotel sub pernă. Pot doar în clipele mele de linişte să silabisesc din cărţoiul antic lăsând de o parte Etica (e vorba de Etica lui Aristotel, nu la cea care vă duce gândul pe D-vs) doar partea la care se referă la politică. Şi tot mai rămâne câte ceva prin capul acesta Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

al meu, de ţăran modest, altoit cam într-o dungă la oraş. Politica, prima dintre ştiinţe în concepţia lui Aristotel, studiază omul ca zoon politikon (animal social - politikon provine de la cuvântul polis, "cetate" în limba greacă). Se spune că omul este destinat prin natura sa, nu numai pentru a trăi o existenţă biologică, ci şi pentru bine şi pentru fericire. Fericirea, presupune o independenţă maximă faţă de constrângerile materiale pe care individul este incapabil să o obţină singur, şi care nu este pe deplin realizată decât în comunitatea politică. Aşa gândea săracul Aristotel care nu şi-a închipuit vreodată că la conducerea „cetăţii” numită încă nu se ştie pentru câtă vreme România, vor veni în secolul XXI măgarii şi alte specii de „zoon” obţinute probabil prin manipulare genetică sau dracu’ ştie, care numai la binele şi fericirea „cetăţii” nu se gândesc. Se pare că guvernanţii noştri, întorşi cu ochii spre „Marele Licurici” l-au citit doar pe teoreticianul american Harold Dwight Lasswel, care definea americăneşte politica drept "cine primeşte, ce primeşte, când şi cum". Cu siguranţă e aşa fiindcă altfel nu ne-am putea explica comportamentul psihologic aberant a liderilor în politică şi afaceri. Dar observ, nene struţule, că tot nu auzi ce freamătă în jur, ci doar simţi la modul acut loviturile ce ţi le dă guvernanţii la … părţile moi. Aşa că degeaba îmi răcesc şi eu gura să te lămuresc, vorba ceea, caravana trece, câinii latră. Nu-i aşa că dacă aş scrie despre politica Marianei Buruiană, ştiţi dumneavoastră, fata ceea bine dezbrăcată care apare ca vedetă (?!?) la televizor, ce a decretat că fericirea provine din goliciunea trupului (poate şi a capului, cine mai ştie), atunci m-ai citi mai cu atenţie? Deci cu Mariana Buruiană înainte!

Emi l Titoianu Pag. 3


George pOpA

P

“Sappho nu descrie aici un bărbat, ci instituie o prezenţă inductoare a reacţiei totale a unei fiinţe totale faţă de o totalitate pe care o resimte ca fiind cosmică. Ni se prezintă cu o deosebită forţă lirică freamătul sângelui, icoanele vizionare şi cutremurul transfigurator încercate la vederea iubitului. Asemuindu-l cu zeii, poeta trăieşte înfiorarea sacră a unei hierofanii, a prezenţei unei făpturi cereşti. Această adevărată revelaţie dezlănţuie o suită precipitată de reacţii din ce în ce mai intense: glasul i se îneacă, limba i se usucă, inima o doare, o arşiţă-i cotropeşte trupul, ochii i se întunecă, urechile-i vâjâie, un tremur îi zguduie întreaga făptură, capătă paloare de moarte. Este transa, este moartea iniţiatică. “

Pag. 4

Poezia orfică

entru a înţelege atributul de orfism şi, consecutiv, de poet orfic, reamintim esenţialul din mitul lui Orfeu, zeul muzicii în vechea Eladă, şi implicaţiile sale simbolice şi metafizice răsfrânte asupra poeziei. După cele mai multe surse tradiţionale, Orfeu era de origine tracă, fiul al regelui Oeagru şi al zânei Caliope. Adoptat de greci, Orfeu aduce aici ideea de nemurire, inexistentă anterior în patria lui Homer (pentru că muzica desfăşoară veşnicia). Apollo, zeul artelor (muzica este însumarea metafizică a tuturor artelor) îi dăruieşte lira, iar cântecele sale erau atât de vrăjitoare, încât îmblânzeau sălbăticiunile, furtunile mării, clinteau până şi stâncile. Soţia sa, nimfa Euridice, moare muşcată de o viperă. Orfeu roagă pe Zeus să o readucă pe pământ, acesta se înduplecă, dar cu condiţia să nu se uite la Euridice în timpul revenirii din infern. Dar Orfeu nu respectă consemnul, astfel că, spre sfârşitul călătoriei, întorcându-şi privirile înapoi spre nimfă, aceasta moare a doua oară şi pentru totdeauna. Acest lucru deoarece Euridice era muzică pură, cântul cel mai sublim al zeului. Iar muzica este incaptabilă. O dezmărginire eterică. După pierderea Euridicei, dispreţuind carnalul, menadele, preotesele tracice ale cultului orgiastic, îl sfâşie pe Orfeu şi îi azvârle capul în râul Hebros, de unde trece în marea Egee. Capul continuă să cânte (pentru că muzica este faptă a minţii, şi este eternă), ajunge în insula Lesbos. Aceasta devine leagănul poeziei lirice, atingând apogeul cu celebra poetă şi muziciană Sappho. Şi tot aici are loc instituirea unui oracol şi a unor misterii orfice, iar lira este ridicată de zei la cer, unde formează constelaţia lirei.

Privită prin prisma multiplei simbolice orfice, poezia, muzică a verbului, este un mister care nu se înţelege decât cu misterul din noi înşine, setos de elanurile zborului eliberator către cele mai înalte creste ale simţirii şi gândirii, luând pe aripi frumosul şi sublimul naturii pentru a le înveşnici în prezenturi absolute. Ca atare, potrivit mitului lui Orfeu, în creuzetul alchimic al unei poezii orfice intră următoarele elemente : capacitatea de cântare, caracterul incantatoriu şi caracterul iniţiatic. Poezia nu este nici metrică, nici rimă, nici metaforă. Este fluid muzical, fior metafizic, eliberare în inefabil – indiferent de mijloacele stilistice utilizate.

Cuvântul „poezie” derivă de la grecescul poiein – care însemnează a face, a crea, iar la anticii elini recitarea poeziilor era acompaniată de liră. Prin urmare, poezia trebuie sine qua non să dezvolte virtuţile cântului, ale muzicii. Care sunt aceste virtuţi ? Fenomenologia muzicii se desfăşoară în trei momente; sunet, stingerea sunetului, naşterea unui sunet nou din energia dezvoltată şi indusă de sunetul precedent, acest lucru la indefinit, astfel că Platon a putut afirma că muzica este „veşnicie în mişcare”. Şi fiind melodioasă, o poezie induce sentimentul eternităţii şi, prin aceasta, este orfică. Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


Incantaţia - cantabilitatea unită cu caracterul ritualic de instituire a logicii interne a poemului pregătesc absorbţia transfiguratoare în inefabil. Exemplu absolut de poezie orfică este eminesciana Peste vârfuri. Melodicitatea poeziei, trăsătură fundamentală a liricii lui Eminescu, care a fructificat în mod unic eufonia, cantabilitatea graiului românesc, împlineşte rolul amintit mai sus, de a induce sentimentul mişcării fără sfârşit, „eternitatea în mişcare”, proprie muzicii, de care vorbeşte autorul Dialogurilor. În poezia Peste vârfuri, incantaţia ritualică este efectuată de mişcările din natură – alunecarea lunii pe cer şi bătaia frunzelor codrului, mişcări continuate de sunetul cornului, deci mişcarea muzicală ca atare, care transferă şi amplifică ritualul mişcării indefinite a veşniciei, pregătind în modul acesta iniţierea în negrăitul unei morţi iniţiatice, pierdere de sine într-o beatitudine fără de nume : „Dintre ramuri de arin/ Melancolic cornul sună.// Mai departe, Mai departe,/ Mai încet, tot mai încet, / Sufletu-mi nemângâiet/ Îndulcind cu dor de moarte”.

Poezia orfică iniţiază în nemurire. Lucrul acesta îl împlineşte prezentul etern poetic. Căci scrie Pindar : „Numai cele frumoase se cuvine să le arătăm oamenilor”, pentru că „cine înfăptuieşte frumosul, arde slava lui cu văpaia imnurilor de glorie”. „În armonia lucrurilor nepieritoare se păstrează ceea ce voi atinge cu strunele”. Cugetarea înaltă îşi află cale în Verb şi astfel devine Adevăr peren. Secvenţele de prezent etern devin tezaurul Aducerilor aminte, şi în felul acesta, natura – „aştrii şi fluviile şi valurile mării te strigă din netimp înapoi”. Cel ce jertfeşte celor mai frumoase devine el însuşi tânăr şi frumos – un oaspete al eternităţii melosului. Înainte de a trece la exemplele unor poeme în întreaga lor desfăşurare, trebuie de spus că există strofe, distihuri sau un singur vers care sunt pură incantaţie şi iniţiere. Aşa are loc cu distihul din poezia Noi a lui Octavian Goga, prin care ne iniţiază în misterul absolutului cântului: „Privighetori din alte ţări/ Vin doina să ne-asculte”. Sau finalul din poezia lui Lucian Blaga, Cântăreţii bolnavi: „Răni ducem – izvoare/ – deschise sub haină./ Sporim nesfârşirea/ c-un cântec, c-o taină”. Iată interdicţia lui Hafiz adresată celor cred că-i pot descifra misterul inefabilului din gazelurile sale.„Nu-ţi pune isteţimea ca să-nţelegi ce-am spus,/ Căci pana-mi are-o taină şi scrie cu nespus”. Şi versul lui Arthur Rimbaud: „Şi poate că adevărul ne aşteaptă în jurul nostru cu îngerii săi plângând”. Lirica poetei şi cântăreţei din Lesbos, Sappho, denumită a zecea Muză, este paradigmatică pentru poezia orfică a antichităţii : Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

Mi se pare-ntocmai la fel cu zeii Omul care lângă tine se-aşează Şi de-aproape dulcile şoapte-ţi soarbe Fruntea-nclinând.

Şi surâsul fermecător ţi-admiră. Tare-atunci în piept inima-mi doare. De cum te zăresc glasul mi se moaie Şi mi se stinge.

Limba mi se usucă-n gură, Foc cumplit sub piele mi se strecoară, Să mai văd cu ochii nu pot şi tare-mi Vâjâie-auzul. mi

De sudoare-s plină şi mă cuprinde Un tremur; şi mai galbenă sunt la chipu-

De cum este firul uscat de iarbă: Parc-aşi fi moartă. (trad. C.I.Balmuş)

Sappho nu descrie aici un bărbat, ci instituie o prezenţă inductoare a reacţiei totale a unei fiinţe totale faţă de o totalitate pe care o resimte ca fiind cosmică. Ni se prezintă cu o deosebită forţă lirică freamătul sângelui, icoanele vizionare şi cutremurul transfigurator încercate la vederea iubitului. Asemuindu-l cu zeii, poeta trăieşte înfiorarea sacră a unei hierofanii, a prezenţei unei făpturi cereşti. Această adevărată revelaţie dezlănţuie o suită precipitată de reacţii din ce în ce mai intense: glasul i se îneacă, limba i se usucă, inima o doare, o arşiţă-i cotropeşte trupul, ochii i se întunecă, urechile-i vâjâie, un tremur îi zguduie întreaga făptură, capătă paloare de moarte. Este transa, este moartea iniţiatică. Pentru Sappho, fiorul dragostei este sublimul care “atunci când apare, sfarmă totul ca un trăsnet”, cum afirmă Longinus în Tratatul despre sublim. Iată lapidar şi deosebit de expresiv, în viziunea geniului popular, inducţia morţii iniţiatice în dragoste: „La fântâna lui Novac/ Se-ntâlneşte drag cu drag,/ Se sărută până zac.// La fântâna din răzor/ Se-ntâlneşte dor cu dor,/ Se sărută până mor”. Nu se întâlnesc şi se contopesc două nume, ci două principii - ale dragului şi dorului, două simboluri vii, perene. În poezia Pe lângă plopii fără soţ, există o gradaţie a incantaţiei care poartă progresiv iubita până la intrarea iniţiatică în a deveni lumină din lumină, Dumnezeu din Dumnezeu, raza din ochii ei putând aprinde o stea ce poartă până în veşnicie, astfel că „Ai fi trăit în veci de veci” ; pentru că iubi-

Pag. 5


rea poetului vine samsaric din cealaltă vecie, cea trecută, culminaţia iniţierii fiind aprinderea candelei iubirii cu flacăra farmecului ei sfânt. În lirica profund amară a lui Giacomo Leopardi, poemul Infinitul ocupă un loc privilegiat, semnând o secvenţă de înseninare, de exorcizare a acestei vieţi a suferinţei şi nimicniciei care l-a făcut pe poet să exclame “E funesto per chi nasce il di natale”- nefericit e cel ce se naşte în ziua sa natală. Refugiat în natură, aşezat la marginea unui lac şi cufundat în binefăcătoarea pace, poetul uită nu numai lumea, dar şi pe sine însuşi. Devenit una cu nemărginirea mobilă a firii, el îşi pierde identitatea, persistând doar o pură încântare fără nume : Mi-e drag de mult acest colnic pustiu Şi-acest frunziş ce din atâtea părţi Ascunde ochiului adânca zare. M-aşez aici şi cu privirea ţintă Şi supraomeneşti tăceri Şi-o pace-atâta de profundă, Că inima aproape se-nspăimântă. Şi-apoi când vântul freamătă prin ramuri Nemărginita linişte-o aseamăn Cu acest glas; şi-mi amintesc vecia Şi timpii duşi şi timpul cel de azi,

În felul acesta, totul devine înalta bucurie a “naufragiului”, a absorbţiei în acea muzică pancosmică, acel suflu al indefinisabilului : „Cosi fra questa/Imensità s’annego il pensier mio/ E il naufragar m’e dolce in questo mare”.- dorinţă asemenea Isoldei în finalul dramei wagneriene : „In des Wonnesmeeres / wogenden Schwall,/ in dem tönenden Schall/ in des Welt-Atmes/ wehendem All – / ertrinken,/ versinken – / unbewust –/ höchste Lust !” În valurile unduitoare ale mării extazului, în adiindul Tot al sufletului lumii - să mă înec - să mă cufund - fără de nume - cea mai înaltă voluptate !” Poezia lui Charles Baudelaire Harmonie du soir - Armonia serii - este de asemenea exemplară ca magie şi iniţiere orfică. Incantaţia datorită melodicităţii excepţionale, însoţită de mişcarea ritualică suitoare, poartă cu perfectă logică internă către iniţierea într-un mister, cel al sacralităţii şi perenităţii iubirii : E ceasul când pe lujer în seara ce se stinge Cădelniţând miresme, se-evaporă-orice floare; Şi zvonuri şi arome se-nvălmăşesc uşoare; Cădelniţând miresme, se-evaporă-orice floare; Şi freamătă-o vioară pe-o inimă ce plânge. Vals trist şi o sfârşeală ce sfâşie şi-nfrânge. Frumos şi trist e cerul, altar fără hotare. !

Şi freamătă-o vioară pe-o inimă ce plânge. O inimă duioasă pe care neantu-o doare

Frumos şi trist e cerul, altar fără hotare, Iar soarele-n apune se-neacă-n propriu-i sânge.

O inimă duioasă pe care neantu-o doare, Din tot ce-a fost lumină orice fărâmă strânge ! Iar soarele-n apune se-neacă-n propriu-i sânge. Icoana ta în mine potir arzând mi-apare !

Cel viu, şi cântul său. În necuprins Se-neacă al meu gând. Şi ce-ncântare Să naufragiez în vasta mare...

Pag. 6

Mallarmé, care - prin decantarea extremă a realului şi prin transmutarea sensurilor cuvintelor datorită contaminării lor sensice şi fonemice - “divina transpoziţie”, - a tentat să ajungă la “tenebrele absolute” înţelese ca “Neant”, - încredinţează muzicii identitatea acestui Gol ; dar “Neant”, care însemnează extincţie iniţiind spre “contemplarea eternităţii”: eterul spiritualităţii pure, ce se confundă cu negrăitul. Că mistica poeziei lui Mallarmé este o iniţiere în inefabil, o dovedeşte suavul poem Sainte (Sfânta) :

Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


La geam vechi santal tăinuind Ce-n ceas târziu se decolòră Din alăuta-i scânteind Cândva cu flaut sau mandoră, E Sfânta pală răsfoind Tom de demult ce se dişterne Dintr-un Magnificat curgând Cândva la fine de vecerne : La acest geam ca un potir Atins de-o harfă modulată De-un înger cu zbor de zefir Pentru falanga delicată

Cu care ea,- când şi santal Şi carte-apun, - unduie serii Pe-acest penel instrumental, Muziciană a tăcerii. În fapt de seară, la fereastra care ascunde un santal, poetul evocă duetul de altă dată dintre violă şi flaut, sau dintre violă şi mandoră. Amintirea acestei muzici se reaprinde prin imaginea Sfintei Cecilia, patroana muzicienilor, care răsfoieşte o carte de imnuri sacre, fluid imaterial „şiroind” în spaţiul vibrant al poemului. Asimilarea eternului feminin muzicii înfăptuieşte asocierea a două purităţi menite să ne înalţe, şi a două mistere : al devenirii - muzica - şi al creaţiei - principiul feminin, - mistere care se interferează în acea evoluţie fenomenologică în trei momente - viaţă, moarte, renaştere. Inaudibilă fizic, muzica - rămâne unica realitate, umplând atât spaţiul lăuntric, cât şi pe cel exterior şi confundând totul în aceeaşi vibraţie a negrăitului. Starea inefabilă generată de cânt, în forma ei cea mai înaltă, mai pură, mai “creatoare” este o stingere iniţiatică ducând spre înviere într-o bucurie fără nume, - beatitudinea deplinei descătuşări ontice. In felul acesta inefabilul cântului, poezia “salvează fiinţa”, afirmă autorul După amiezii unui faun. Rilke şi-a ales drept simbol al universului său poetic din Sonetele către Orfeu, pe zeul muzicii, pentru că acesta străbătuse moartea şi renăscuse, o învinsese prin natura sa ontică, muzica fiind renaştere perpetuă. Şi totodată, înfăptuieşte dizolvarea noastră iniţiatică - noi cei numerici - în inefabil, aşa cum scrie în Sonetul către Orfeu II,13 : Fii înaintea oricărei despărţiri, ca şi cum s-ar afla în urma ta, ca iarna care tocmai sfârşeşte. Căci printre ierni, e-o iarnă ce-atât te va ierna, Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

că inima ţi-o-ntrece şi supravieţuieşte.

Să mori neîncetat în Euridice -, şi suie cântând iară, şi mai mult slăvind, suie-napoi în raportul curat. Intre cei ce se sting în apunerii ţară,fii un cristal care, sunând, s-a spart cu sunetu-odat’. Fii - şi cunoaşte şi a nefiinţei stare, infinit întemeind lăuntrica-ţi vibrare, deplin s-o desăvârşeşti în această unică oară. Printre uzatele, ca şi printre mutele, fără de nume, rezerve ale deplinei naturi, - negrăitele sume -extatic să te numeri - şi numărul fă-l ca să piară.

Cum să evităm stingerea definitivă şi să intrăm în circuitul eternităţii ? Trebuie, afirmă Rilke “să murim neîncetat în Euridice”: să intrăm în ciclicitatea perenităţii proprie muzicii: sunet, apunerea sunetului, renaştere într-un nou sunet, datorită necesităţii interne a armoniei care însemnează suirea către un nou raport ; iar acest lucru, în dublu sens : muzica, aşa cum a gândit Pitagora, este un raport al numerelor ; dar şi viaţa este un raport între numere. Suntem numerici şi nu entităţi monadice - însingurări absolute. Parcurgerea procesualităţii trifazice a muzicii face ca moartea să fie mereu întrecută. Fiecare sunet, fiecare clipă poartă acel impuls suitor care străbate prin moarte către o mai înaltă treaptă de fiinţare. Şi astfel, prin cânt, ne menţinem pe orbita eternităţii. Terţina finală a sonetului rezumă ideea poetică a veşniciei umane : suiş sincopat, energizat de chemarea către inexprimabil ; clipa ta, care este număr, fărâmă, adaug-o “totalităţii inefabile” a naturii, pentru a ne pierde, a ne absorbi în Unul universal, idee hindusă, idee goetheană şi nietzscheană, idee din finalul operei Tristan şi Isolda. Poeziile de mai sus sunt doar câteva exemple de creaţii din lirica universală dezvoltând complexitatea mitică şi simbolică a spiritului orfic, pe care îl aflăm rezumat în lirica lui Pindar: „Muritorilor le sunt date zile nemuritoare”, deoarece „există o vecie a vremii”; acest lucru are loc când poetul „însămânţează strălucire”, când suflul său poetic vieţuieşte în „curăţia picăturilor de rouă şi se înalţă către Eter” pentru „a da în floare pe înălţimile sofiei”. Ca atare, trebuie spus că este eronat a se considera orice poezie ca fiind prin definiţie orfică. Poezia este orfică atunci când transfigurează şi iniţiază spiritual.

Pag. 7


Liviu pENDEFUNDA Bagheta Magicului

D

“Un simbol legendar al cupei este acela al Graalului, vasul Cinei celei de Taină, cel ce-a adunat sângele lui Cristos pe Cruce şi care a devenit astfel potirul tuturor liturghiilor şi omologul tuturor inimilor4. Prin ritmul ei, e stapâna timpului, locuinţa lui Brahma şi în islamism, tronul lui Dumnezeu. Apa, aerul, focul, pământul şi eterul se îmbină în lumea terestră, omului fiindu-i sortit să trăiască în lumea creată de Marele Arhitect. În jurul nostru trăim într’o permanentă hermeneutică a vieţii. Între mediatorii noştri pământul apărut din ape este componenta de baza a vieţii, aşa cum o ştim; iar Carbon-12 este forma cea mai abundentă de carbon pentru aproximativ 99% dintre toate formele cunoscute de carbon.” Pag. 8

“Mulţi indivizi din societatea modernă sunt ca barcagii; trag la vâsle dar stau cu spatele la viitor” (Henry Coandă)

acă înţelegem că suntem legaţi de armonia cosmică prin elementele sale cosmice, luminătorii vizibili, numerele ca mediatori virtuali şi spectrul luminii ca Logos, aici, pe pământ întâlnim trei elemente care ne definesc ( foc, aer, apă), înafara pământului şi eterului. Ele constituie fizic influenţele primite de pământ de la focul cerului sub forma de lumina si de caldura, în vreme ce vântul şi ploaia depind de spaţiul intermediar. Lumina este manifestarea vizibila a lumii informale, ea însotind toate teofaniile. Dupa Kabbala, radiaţia ei a creat cuprinsul lumii, ca o vibraţie ordonatoare a haosului, ceea ce Facerea lamureşte prin acel Fiat lux divin, apariţie a luminii care, la începutul Sfintei Evanghelii după Ioan, anunta Cuvântul. Aceasta poruncă divină ce desparte lumina de umbră (contopite la origine) manifestă puterea creatoare, ascunsă înainte în noaptea incognoscibilului. Lumina solară se identifică astfel cu spiritul iar iluminaţia ei cu cunoaşterea directă, în vreme ce lumina lunii este numai raţională si reflectată. Dupa sufişti, inima omului se aseamănă cu un felinar de sticlă în care se găseşte conştiinţa lui cea mai secretă, sub forma unei lămpi aprinse de lumina spiritului. Dacă ne întoarcem la creştinismul original în care Cristos se aflî într-o migdală sau mandorlă, în jurul căreia strălucesc raze luminoase, observăm preluarea din tradiţia ebraică a sâmburelui de nemurire (luz) sau mitul elen al lui Attis, născut de o fecioară care 1-a conceput dintro migdală. Înflorirea precoce a migdalului, născut dintr-o ţâşnire falică a lui Zeus, anunţă reînsufleţirea primăvăratică a naturii. Această aureolă a mandorlei este comparată uneori cu un curcubeu, puntea de lumină ce facilitează trecerea din lumea sensibilă în lumea supranaturală, scara cu şapte culori pe care a coborât pe pamânt Buddha, numit el însusi câteodată Marele Pod. În Grecia, curcubeul este eşarfa lui Iris, mesagera zeilor, iar în India este arcul cu care Indra îşi aruncă sageţile de ploaie sau de foc. Am mai prezentat simbolul curcubeului, când am amintit că împaraţii romani şi papii au fost numiţi pontifi, supraveghetori de poduri, mijlocitori între cer şi pământ. Curcubeul simbolizează şi probele de iniţiere în care se impune trecerea pe o punte îngustă, redusă la o muchie mai subţire decât un fir de păr şi mai tăioasă ca o sabie, aşa cum e descrisă în Islam puntea care îngăduie intrarea în Paradis. Atunci când casa lui Dumnezeu (betyl-v\ (beth-el) a devenit casa pâinii (beth-lehem), sanctuarul Dumnezeului invizibil a devenit căminul înconjurat de câmpuri bune să hrănească poporul ales. Pîmntul este matricea în care sunt ascunse izvoarele, rădăcinile şi metalele, Cybele, creatoarea umanitatii, cum îl denumeşte Lucretius, Terra Mater, de unde se trage trupul şi se întoarce la sfârşitul zilelor. Dacă focul nu poate exista fără aer, pamântul nu poate exista fără apă, cea care reprezintă moştenirea nediferenţiata a haosului. Prin rădăcinile lor, plantele au o natură şi o origine anterioare creării aştrilor, neo spune Biblia, iar vegetaţia din Eden reprezintă dezvoltarea germenilor proveniţi dinaintea creării omului. Pîmântul apare în tradoţie susţinut de un peşte, o broască ţestoasă, şarpe, scarabeu sau elefant. Geea, Demeter sau Cybele trebuiau însămânţate, sursa primordială a oricărei fecundităţi. Departe de mine dorinţa de a reveni asupra evoluţiei îndeletnicirilor pe care chiar Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


Dumnezeu la izgonirea din Rai le-a ordonat primilor oameni. Doresc să prezint faptul că înmormântarea este, la origine, plantarea unei seminţe omeneşti ce trebuie să crească din nou. Omul e viu tocmai pentru că vine din pământul care-1 reînsufleteşte. Astfel, dezvoltarea germenilor se realizează în sfera unei virtualităţi universale, menite să explice simbolismului grădinii paradisiace, al lotusului înflorit la suprafaţa apelor, al copacului răsărit dintr-o sămânţă îngropată în pământ1 şi pe ramurile căruia vin să se aşeze păsările, simboluri ale stărilor superioare de care am amintit. Cele doua vegetale hrănitoare au fost grâul şi viţa de vie, comparate de Clement Alexandrinul cu viaţa activă şi cealaltă cu cea contemplativă. Revenirea periodică la viaţă este astfel interpretată ca o promisiune a veşniciei. In timpul misterelor eleusine fiul regelui din Eleusis era adus în prezenţa Demetrei, care-i dădea eroului un spic de grâu, Buddha oferea o floare de lotus credincioşilor în ritul de consacrare. Vinul era comparat cu sângele lui Dionysos, a,a cum a fost mai târziu, cu cel al lui Cristos. Tunetul vestitor al ploii binefăcătoare era socotit drept un muget de taur, iar sacrificiul ţapului în cadrul serbărilor dionysiace era însoţit de un cânt sacru, animale sacre ale misterelor telurice. Simbolismul solar al leului este prea cunoscut pentru a mai insista asupra lui. Deoarece una din funcţiile regale este justiţia, e firesc ca tronurile suveranilor să fi fost împodobite cu lei şi ca justiţia ecleziastică să fi fost adesea împărţită între leii de piatră ce încadrau portalul unor biserici. Mai surprinzătoare este asocierea dintre lup şi Apollo Lykeios ca urmare a unui joc de cuvinte între lykos, lup, şi lyke, lumina. Lupul avea reputaţia de a vedea limpede noaptea. Deci iată, din nou elementul primordial aducător de cunoaştere pe pământ, ceea ce fusese pedepsit în direcxţia îngerilor care au adus focul (şi Prometeu) pământenilor. Cultul focului derivă din natura spirituală a luminii. Agni este iluminaţia inteligenţei; Indra, asemenea lui Zeus, împarte sageţile fulgerului, Surya, Apollo este soarele care încălzeşte lumea. Focul purificator înălţat pe altarul holocausturilor a însotit întotdeauna înscăunările şi iniţierile. El a dat numele serafimilor, cuvântul însemnând cei incandescenţi, a coborât în ziua de Rusalii, ca limbi de foc deasupra capetelor apostolilor şi tot el 1-a ridicat la cer pe Ilie într-un car de flăcări. Focul celest este simbolizat prin securea de piatră cu dublu tăiş a lui Parasurana, care este, de fapt, un meteorit, ca şi ciocanul lui Thorr scandinav, vajra lui Shiva şi Indra, fulger si diamant deopotrivă, sageata de aur a lui Apollo hiperboreanul, sabia Sfântului Mihail, tridentul lui Neptun cu cei trei dinţi ai săi reprezentând timpul triplu (trecut, prezent, viitor) şi care a devenit apoi triplul giuvaer al budismului. În timpul predicii islamice sau ale unor societăţi oculte, se ţine o sabie ca simbol al puterii Cuvântului, tot astfel, la fel cum cum Yahve are în gură Cuvântul sub forma unei săbii cu două tăişuri, de unde şi asocierea ciocanului cu sabia, mente et malleo. FlaOnyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

căra spirituală a alchimiştilor sau daoiştilor în creuzetul interior al omului, este situat anatomic în plexul solar, determinând şi ascensiunea energiei kundalini de-a lungul centrilor coloanei vertebrale, pe care o mistuie transformând progresiv energia seminală într-o trezire a spiritualităţii. Aerul este mediator între cer şi pământ, între foc şi apă unde suflul divin, identic Cuvîntului, reprezentă puterea creatoare şi conservatoare a vieţii. În India aerul este zeul Vayu2, suveran al domeniului subtil, care călăreşte o gazelă, animalul cel mai iute, şi poartă un stindard fluturând în vântul celor opt curenţi cosmici, octogonul intermediar între pătratul terestru şi cercul celest, iar la Atena turnul vânturilor avea opt laturi corespunzătoare simbolismului octavei. Aerul este deci acea emanaţie a spiritului care în Geneză pluteşte peste apele primordiale pentru a le separa şi pentru a crea lumea, aceeaşi hamsa Vedelor, divina lebădă care, pe ape, cloceşte Oul Lumii. Dar să nu părăsim apa necesară vieţii şi anterioară naşterii lumii. Potrivit unui mit hinduist, pe care l’am mai pomenit, lumea ar proveni dintr-un ou, purtat pe ape şi clocit de o lebădă. Această idee a unui ou cosmic, germen al manifestării, regăsită şi în oul expectorat de Kneph-ul egiptean sau de dragonul chinezesc, în oul Dioscurilor, clocit de Leda în urma unirii sale cu o lebădă, o întâlnim şi în alte cosmogonii, simbol al naşterii şi învierii sunt ouăle aşezate în mâinilor imaginilor lui Dionysos. Oul pascal nu este şi el un simbol al învierii lui Cristos şi al renaşterii primăvăratice a naturii ? În el, sferic ca şi androginul platonician, se găsesc în stadiul de învelire cerul şi pământul,

nemanifestate încă, şi care şi-au făcut apariţia atunci când oul s-a crăpat în două jumătăţi, pentru că el conţinea multiplicitatea fiinţelor într-un germene, numit în Vede embrionul de aur. După diviziune, actiunea cerului

Pag. 9


nu a mai fost percepută direct, ci doar în imaginea sa inversată de pe suprafaţa apelor. Luna, care si ea reflectă razele solare, poate oferi numai o imagine indirectă a lor, într-o reflectare marcata de un caracter iluzoriu, caci a specula înseamnă a observa cerul cu ajutorul unei oglinzi (speculum). Este ceea ce sufiştii afirmă că universul este un ansamblu de oglinzi în care esenţa se contemplă sub înfăţişarea tuturor formelor. Acţiunea solară în profunzime se realizeză prin deschiderea unei flori (lotus, trandafir, crin) la suprafaţa apelor, plan de reflexie a razei celeste, în care are loc trecerea de la universal la particular şi invers. De ce nu ar fi astfel şi cel de-al treilea arc reflex ? Floarea este aici un simbol al principiului pasiv. Potirul ei e asimilat cupei ce primeşte ploaia şi roua cerească, creierul ca receptacol orizontal şi pasiv este complementul simbolurilor verticale şi active, cele ale acţiunilor celeste, precum lancea lui Longin, din care picura sngele lui Cristos în potir, în cursul ceremoniei Graalului, sau precum sângele lui Adonis rănit de colţul unui mistret, ce a dat naştere unei anemone purpurii. Lotusul, răsărit din întunecimea apelor stătătoare, îşi desfăşoara pe suprafaţa lor cele opt petale ale corolei sale, în cele opt direcţii ale spatiului, ca un ou care se deschide prin ecloziunea florii (precum Vishnu dormind la suprafaţa Oceanului originar, în timp ce

din ombilicul sau creşte un lotus în care stă aşezat Brahma). Trandafirul exprimă o şi mai mare potenţă depunerea de trandafiri pe morminte. Hecate, ce domnea în Infern, era reprezentată ca fiind încununată de trandafiri. Lumea în care trăim este, aşadar, un pamânt sfânt în mijlocul oceanului cosmic, o insulă în centrul careia se înalţă un munte, dominat de arborele sacru, de sub care izvorăsc izvoarele, un loc rezervat (templum)3.

Pag. 10

Atunci când suflul divin a separat apele primordiale norii, roua şi ploaia au apărut ca nişte binecuvîntări. A te cufunda în ape înseamnă a te întoarce la origini. Apa are puterea magică de a da naştere tuturor lucrurilor şi de a păstra informaţia. La naştere suntem aproape în totalitate apă, dupa naştere suntem peste 80% apă, apoi suntem 70% apă, pentru ca, după vârsta de 60 de ani, să devenim apă tot mai puţin. Ce se intâmplă când suntem doar 50% apa? Ne ridicam la ceruri (murim)! De ce nu putem trăi fără apă? Pentru că ea transformă energia şi informaţia, apa ascultă rugăciunile noastre, modificindu- şi structura, ascultă şi muzica, aşa cum reproduce structura emoţională a cuvintelor, precum şi forma şi structura emoţională a imaginilor. Creierul are în componenţa sa 90% apă, ceea ce explică într-un fel capacitatea acestuia de a transmite mesajele către toate organele cu viteze uluitoare prin intermediul neurotransmiţătorii care conţin tot 90% apă. Botezul este o a doua naştere şi orice cult a înflorit întotdeauna în apropierea unui izvor, puţurile, izvoarele şi fântânile fiind un loc sacru. Nimeni nu poate compara minunatul templu al botezului aflat în inima junglei kampuciene în complexul arhitectonic sacru. In jurul piramidei circulare ideatică exponenţială. Şi atunci nu cumva multi dimensionalitatea arcurilor reflexe care ies din pasiv au germenele transformării într’un principiu activ ? Inima lui Cristos e potirul prezent în emblema rosicrucienilor. E un simbol de regenerare, pe care noi îl perpetuăm prin care posedă simbolismul astrologic al destinului şi unde ard micile lumânări ale celor patru altare se află apa, iar luând această insulă ca reper în jurul întinderii de apă se găsesc alte mici altare radiare într’o roză a vânturilor definind calendarul ursitorilor. Ascunsă privirilor de păduri luxuriante şi mlaştini, o punte sau o barcă te poate apropia de acest loc divin. De deasupra şi din apă mă privea astrul nopţii. Luna, asociată cu apa, este simbol de dependenţă şi de reînnoire prin reaparitia sa periodică. Sufletele moarte trebuie să treacă prin globul ei, sălaş al divinităţilor lunare, Isis, Astarte, Artemis, Lucina, Hecate şi Persephona, fiind deopotriva divinitati chtoniene. În India, globul lunii este capătul Căii Strămoşilor, în care disoluţia formelor vechi lasă loc viitorului, fapt ce poate fi apropiat de rolul transformator al lui Shiva, a cărui emblemă este chiar o semilună. Semiluna este şi ea asimilată cu o cupă sau cu orice alt vas ce conţine promisiunile unei înnoiri, precum arca lui Noe, întruchipând jumătatea inferioară a Oului Lumii, ce ar avea drept complement superior bolta cerească, sau în traditia islamică litera ce simbolizează peştele în care a fost închis pentru câtva timp Iona, fiind legată de ideea de renaştere. Un simbol legendar al cupei este acela al Graalului, vasul Cinei celei de Taină, cel ce-a adunat sângele lui Cristos pe Cruce şi care a devenit astfel potirul tuturor liturghiilor şi omologul tuturor inimilor4. Prin ritmul ei, e stapâna timpului, locuinţa lui Brahma şi în islamism, tronul lui Dumnezeu. Apa, Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


aerul, focul, pământul şi eterul se îmbină în lumea terestră, omului fiindu-i sortit să trăiască în lumea creată de Marele Arhitect. În jurul nostru trăim într’o permanentă hermeneutică a vieţii. Între mediatorii noştri pământul apărut din ape este componenta de baza a vieţii, aşa cum o ştim; iar Carbon-12 este forma cea mai abundentă de carbon pentru aproximativ 99% dintre toate formele cunoscute de carbon. Acesta este izotopul de carbon, care constă din şase protoni, şase electroni şi şase neutroni – deci 6-6-6 (!?). Secretul alchimic al pietrei filozofale este secretul ascensiunii, deoarece funcţia sa principala este de a ajuta la înalţare şi la formarea unui portal spre dimensiunile superioare. Ocultuştii atrag atenţia asupra viitorului. Izotopul de Carbon-7, nedescoperit până în prezent, are şase electroni, şase protoni si doar un neutron. Este un element echivalent al sistemului energiei kundalini, precum şi al cubului lui Metatron. Ca şi elementul fier, care are ca-

pacitatea de a susţine un câmp magnetic în jurul lui, Carbon-7 are capacitatea stranie de a crea câmpuri hiperdimensionale, cum ar fi câmpurile mentale. Ţtiinţific există deja demonstrată formarea în creierul adepţilor spirituali în timpul decorporalizării sau a altor fenomene supranaturale, cum ar fi bilocaţia, materializarea, etc. In timp se formeaza o strălucire, un halou (nimb de lumină) în jurul fiinţelor extrem de evoluate, iar aceasta se datorează producerii în exces de neutroni, atunci când Carbon-12 se transmută în Carbon-7, în interiorul creierului lor. In iudaism, Metatron, care este considerat a fi mediator a lui Dumnezeu, este adesea reprezentat printr-un cub format din treisprezece cercuri, din care un cerc central înconjurat de şase interioare şi şase exterioare. Leonardo Da Vinci, în Cina cea de Taină, înfăţişează acel moment urmat de răstignire, Înviere şi Înalţare, prin simbolica configuraţiei 6-6-1, adica cei şase apostoli asezati de fiecare parte a lui Isus Cristos Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

(exagerată sau nu, tălmăcirea operelor lui Da Vinci lasă loc de multiple interpretări !) . Aerul şi respiraţia pământului este ceea ce ne sprijină teoriile că suntem parte din conştienţa cosmică, variatiile temporale ale campului cosmo-terestru, fiind deja înregistrate prin intermediul senzorilor de tip torsional. Aceasta atestă acelaşi tip de creştere semnificativă a contactului bioenergetic între Cosmos şi Pământ care se manifestă de obicei în cursul sărbătorilor religioase. Meditaţiile colective provoacă modificari foarte puternice ale bioenergiei din spaţiul înconjurător. Aceste modificări sunt resimţite de toţi oamenii care au o sensibilitate ridicată. Cu cât oamenii sunt mai aproape de sursa acestor variaţii, cu atât sunt resimţite mai intens. Daca toţi oamenii care meditează îşi direcţionează gândurile într-un singur loc, acolo efectul este cel mai puternic. Experienţa noastră în măsurarea influenţei meditaţiilor colective, asupra senzorilor torsionali, ne indica faptul că, odată cu meditaţia simultană, făcută de mari mase de oameni, se stârnesc vibraţii puternice în câmpul cosmo-terestru, care influenţeaza în mod semnificativ respiraţia Pământului. Deci nu putem vorbi despre aer, apă şi foc, ca mediatori între eter şi pământ decât într’o strânsă legătură, anthropos reunind universul aici în lumea spaţio-temporală. Ceea ce însă am remarcat ca fiind marea cheie a Adevărului iniţiatic am întâlnit-o mai ales în virtualitatea lui Anthropos contemplând universul ondulant al muzicii sferelor. Priveşte şiascultă, frate, miroase, pipăie şi gustă alături de mine începutul lumii într’o cochilie. La fel ca toate cochiliile marine, scoica este un simbol acvatic şi lunar. Universal asimilată cu organul genital feminin, ea stă la originea mitului Afroditei Anadyomene cea nascută dintr-o scoică de mare. Perla, fructul ei, ca şi migdala, e ca a unei picături de spermă sau de rouă cazute din cer. Prin dezvoltarea logaritmică a spirelor sale, stabilită de Numărul de Aur şi care controlează creşterea celor vii, forma helicoidală a scoicii i-a transmis spiralei simbolismul său. Spirala plană evoca traseul labirintului, adică al întoarcerii la centru. Spirala dublă reprezintă cele două mişcări complementare, evolutivă si involutivă, ale vieţii şi morţii, dubla înfăşurare a şarpelui caduceului lui Hermes, dubla elice din jurul toiagului brahmanic. E acelaşi tâlc ciclic care se întâlneşte în roată, e un fragment al cheii pe care o căutăm. 1 Vezi acacia crescută la mormântul lui Hiram şi alte legende asemănătoare 2 Vayu este suflul spiritului universal, ţesut din firul lui Atman (omul e ţesut din cele cinci sufluri ale celor cinci simţuri ale sale, pentru că circulaţia lor, asociată forţei tantrice şi embriologiei daoiste nu trezeşte numai simpla respiraţie obişnuită, ci unifică toate energiile vitale). 3 Această imagine redusă a cosmosului este palatul suveranului din mijlocul lacului, grădinile interioare ale caselor musulmane, curtea mânăstirilor, cu havuzul lor central, cu păsări şi animale şi cu arborele vieţii. 4 hieroglifa egipteană a inimii înfaţişează o cupă

Pag. 11


Theodor CODREANU NUMERE ÎN LABIRINT

IANUARIE – DECEMBRIE, 1990

9747. De ce atâta teamă la scriitorii biruitori pe toate fronturile de o eventuală „întoarcere” a celor „inculţi” şi „analfabeţi”? Nu cumva fiindcă le-ar zdruncina euforia narcisiacă a victoriei? Nu cumva se înspăimântă de cruzimea adevărului? 9748. Pe bună dreptate Bedros Horasangian spune că tragedia din Karabagh se datorează intoleranţei. Dar omite să spună că e vorba de intoleranţa imperială. El subliniază: „Intoleranţa a cultivat ura şi excesele. În absenţa dialogului şi a bunei înţelegeri au crescut buruienele duşmăniei şi răzbunării. Au fost umiliţi şi batjocoriţi milioane de oameni. Au fost schilodiţi şi ucişi alte milioane. Istoria este plină de dramatice, tragice exemple. Şi parcă nimeni nu vrea să înveţe nimic. Fiecare îşi cultivă logica lui, argumentele lui, dreptatea lui. Dar dacă nu este cea bună, cea dreaptă? Dar dacă şi celălalt are partea lui de dreptate?” Într-adevăr! 9749. Horasangian: „Personal nu pot pricepe de unde atâta ură acumulată, de unde atâta dorinţă de a strivi pe cel de lângă tine. (…) Sosesc la Bucureşti fel de fel de ştiri, mai ales din Ardeal, unde se petrec fapte incredibile… (…) Cei care caută să-i dezbine pe oameni nu pot fi «patrioţi». Doar nişte fantome ale răului, ale urâtului. (…) Să mai spun că mi-a fost ruşine când am citit că unul dintre cei mai înfocaţi partizani ai politicii antiromâneşti duse în Transilvania a fost armean maghiarizat? Iar, pe de altă parte mă emoţionau acei bătrâni din Gherla care fără să mai ştie o boabă armeneşte, spuneau că sunt «örmeny». (…) Să trăim la infinit cu jumătate de gând şi sferturi de încredere? Mafioţi, masoni, fel de fel de grupări, securişti care au fost, securişti care sunt. (…) Îl apreciez şi-l admir pe Cioran dar îl voi iubi pe Cehov. Poate mai puţin spectaculos ca inteligenţă dar mai tolerant ca om. În aceste ore ale Europei avem nevoie de generozitate mai mult decât de show-ul sclipitor al sofismelor. Vreau să cred în prietenie şi înţelegere şi nu în egoism şi intoleranţă!” Frumoase vorbe la Bedros Horasangian, dar oare n-ar trebui să le sufle la ureche şi patronilor săi de la România literară? 9750. După fapta „prinţeselor”, cred că monarhia

Pag. 12

a pierdut ultima spumă de încredere în istoria României. 9751. Silviu Brucan şi Serghei/Sergiu Celac reprezintă internaţionalismul prosovietic cu simularea afinităţilor pentru Occident, în Frontul Salvării Naţionale. 9752. 15 februarie. Seara, în direct la televiziune, o penibilă manifestaţie caragialescă. S-a strigat „Jos Iliescu!” Oamenii sunt revoltaţi împotriva Securităţii. Ei vor desfiinţarea definitivă a acesteia tocmai când ţara are nevoie acută de un sistem imunitar. Problema e să poţi crea un asemenea sistem imunitar. Transmisiunea în direct s-a încheiat cu intervenţia unei femei, care i-a trimis pe zurbagii la mină, fiindcă ţara are nevoie nu de urlete, ci de cărbune. I-au blocat microfonul. 9753. Nemulţumiri în armată, pornite din unităţile militare ale Timişoarei. Se cere, între altele, demisia Ministrului Apărării Naţionale, generalul Nicolae Militaru, vechi kominternist, scos de la naftalină de către Silviu Brucan. 9754. O scrisoare a doamnei Lumezianu limpezeşte pricina morţii lui Eugen: cancer pulmonar. Cine ar fi bănuit teribila boală, în toamnă, când ne-am văzut ultima oară?! 9755. Convorbirile literare se transformă în săptămânal, avându-l ca redactor-şef pe Al. Dobrescu. Mă invită să colaborez. 9756. Grupul pentru Dialog Social nu-l agreează pe Mihai Drăgănescu, proaspătul preşedinte al Academiei. În 22, se produce execuţia cărţii acestuia Profunzimile lumii materiale. Atacul, semnat de un oarecare Adrian Miroiu, este violent, dar tot pe atât de confuz. Culmea, cartea e acuzată de „ocultism”, care s-a pitit, mai degrabă, în sânul grupării „elitiste”. 9757. 17 februarie. În Adevărul, se produce un atac invers – contra tendinţei noii Societăţi de Filosofie de a impune exclusiv direcţia „învăţăceilor” de la Păltiniş. Profesorul universitar Cornel Popa îşi întitulează polemica: Societate de filozofie sau sectă pitagoreică? 9758. Duminică, 18 februarie. Demonstraţii antiguvernamentale în Piaţa Victoriei. Bande violente au pătruns cu forţa în sediul guvernului, devastându-l. Răniţi în rândul soldaţilor. 9759. 19 februarie. Mii de mineri din Valea Jiului au venit în Bucureşti spre a protesta contra „vandalismului” de duminică. Vandalism la vandalism trage. Seara, până la orele 24, s-a transmis în direct, la televiziune, dialogul celor din guvern cu delegaţii minerilor. Ion Iliescu aminteşte că grupări „legionare” din Statele Unite au primit materiale propagandistice în ţară. Minerii îi acuză pe cei din partidele istorice de complicitate cu diversioniştii „legionari”. Un miner de frunte vorbeşte despre sosirea în ţară a părintelui Calciu Dumitreasa, susţinător al Legiunii, hotărât să provoace dezordine şi mitinguri care vor culmina în ziua de 22 februarie, spre a sili guvernul să demisioneze. Prea adânciţi în punctul lor de vedere, minerii sOnyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


au dovedit, la rându-le intoleranţi, snopind în bătaie pe „reacţionari”. Primejdia războiului civil nu trebuie luată în glumă. Ciocnirile acestea sunt un semnal de alarmă serios pentru guvern, care trebuie să dea dovadă că slujeşte pe toţi cetăţenii ţării. În context, minerii par să dea un avertisment că guvernul nu este în slujba unor puteri străine! 9760. În revista 22 (Ceasuri liniştite, nr. 5/1990), Stelian Tănase se arată dezamăgit că, sub diferite chipuri, comunismul a supravieţuit după revoluţie: „Care este aspectul cel mai evident al vechii mentalităţi? Intoleranţa!” Cu totul de acord, dar semnale de intoleranţă mişună nestingherite şi în revista „dialogului social”! 9761. Telefonez lui Cezar Ivănescu, dar nu este acasă, ci la spital. Doamna Maria îmi spune că a fost bătut de mineri, fiindcă a luat apărarea cuiva de pe stradă. Îmi vin în minte cuvintele lui V. Tendreakov: „Sa observat demult că învingătorii imită duşmanul învins.” Bătut de mineri, după ce a fost bătut de colegii de breaslă în frunte cu Mircea Dinescu. 9762. A. Platonov, în Marea juvenilă, arată că semnul totalitarismului este credinţa în însuşirile miraculoase ale lumii. De aici – minciuna. Tehnicii i s-au atribuit însuşiri magice în socialism (dar şi în capitalism, adaug). Iar oamenii l-au înlocuit pe Dumnezeu cu tehnica. 9763. Silviu Brucan „dialoghează” cu cei de la Grupul pentru Dialog Social, în care, o clipă, mi-am pus şi eu oarecare nădejde. Bătrânul joacă pe cartea scepticismului în legătură cu tradiţia unei democraţii româneşti, reluând criticile împotriva lui Octavian Paler. Unele observaţii sunt adevărate: „În ce priveşte masa largă a cetăţenilor, mulţi confundă democraţia cu anarhia, mulţi consideră că din moment cei democraţie nu trebuie să mai muncească, să mai înveţe, şi, în sfârşit, alţii consideră anume că e momentul să urce scara, să fie miniştri sau ambasadori.” Mai crede că reformele economice de trecere la piaţa liberă nu se pot face brusc. Altfel spus, el e împotriva „terapiei de şoc” care se aplică în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, unde se generează stări grave. Aceste ţări ar fi fost somate de Occident să introducă cât mai repede legile pieţei libere, condiţionând de aceasta ajutorul lor. (Dar dacă se scurtează, astfel, chinurile terapiei?). Surprinzător că, neputând uita ce datorăm Moscovei, bătrânul restrânge sfera „străinilor” doar la Occident. Ajutorul străin, zice el, trebuie bine cântărit. Ţările occidentale au un sector de stat care controlează efectele negative ale economiei de piaţă. Totuşi, occidentalii ne constrâng să accelerăm procesul: „Şi numai pe noi ne sfătuiesc: introduceţi repede legile pieţei. De ce? De ce să facem noi treaba asta, când ei n-o fac, iar unii au căzut în capcana asta şi nu mai ştiu cum să se descurce. Inflaţia atinge proporţii considerabile în Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

aceste ţări. Deci, ne propunem introducerea treptată a legilor pieţei. De ce? Pentru că legile pieţei au un efect dublu: constituie cel mai puternic stimulent şi regulator al producţiei, iar asta a lipsit în economia ţărilor din est. Pe de altă parte, are tendinţe anarhice, ce duc la şomaj, la recesiune.” Acestea par cele mai înţelepte gânduri emise de Brucan de la revoluţie încoace. Dar mă întreb dacă nu cumva „anarhia” egoismelor care vor o îmbogăţire rapidă nu va fi copleşitoare în strădania statului de a nu scăpa din mâini frâiele „temporizării”, metodă pe care noi am lansat-o în fotbal. Brucan crede că, în agricultură, va trebui să pariem pe mica proprietate şi pe capitalul străin, atras în proporţie de 70%. Aici lucrurile mi se par confuze, bătându-se cap în cap cu cele de mai sus. În primul rând, ce înţelege Brucan prin „mica proprietate”? Cele şase mii de metri pătraţi promişi, în mod egal, ţăranilor? Vechiul regim dădea colectiviştilor 30 de ari. „Post-comuniştii” dublează! 9764. Gabriel Liiceanu se sperie de „democraţia originală” despre care a început să se vorbească la noi.

Democraţia este una singură – cea clasică occidentală. Silviu Brucan îi replică: „Eu cred că ceea ce se întâmplă în Europa de Est în ultimii ani este nou şi trebuie examinat ca atare. Şi nici un fel de cadru conceptual vechi nu poate să explice ce se întâmplă în Europa de Est acum. Eu cred că trebuie examinat ca un fenomen politic nou.” E limpede că Brucan are în minte perestroika lui Mihail Gorbaciov. De acord, însă experimentele rămân experimente şi rareori le poţi controla consecinţele. Pariul lui Silviu Brucan este şi al congenerului său George Soros, care vorbeşte de o „reformare a sistemului sovietic”. Se pare că România este rezervată acestui

Pag. 13


nou experiment, fiindcă Marea Rusie poate fi imprevizibilă şi necontrolabilă din cauza mişcărilor naţionaliste cărora Mihail Gorbaciov nu le mai poate face faţă. În schimb, naţionalismul românesc este ca şi mort din pricina stigmatului pus pe aşa-zisului „naţional-comunism” al lui Ceauşescu. 9765. Lituania anunţă că-şi va declara independenţa înainte de sfârşitul anului 1990. E limpede că în Lituania „democraţia originală” a lui Silviu Brucan şi Ion Iliescu nu va putea fi experimentată. 9766. Sovietul Suprem din Armenia declară nulă rezoluţia de alipire a regiunii Nagorno-Karabagh la Azerbaidjan în 1921. N-ar trebui ca basarabenii să le urmeze exemplul în legătură cu teritoriile alipite la Ucraina, după Pactul Molotov-Ribbentrop? O vor face după alegeri? Nu cred.

9767. Moses Rosen se confesează după acuzaţiile din presă că devenise mesager al intereselor lui Nicolae Ceauşescu în lume. Rabinul afirmă că a făcut-o spre a apăra interesele evreilor şi că va rămâne, mai departe, în România, în acelaşi scop. El se teme că, de aici înainte, va fi mai greu pentru evrei decât pe vremea lui Ceauşescu. Oare?! 9768. Se agită din ce în ce mai mult ideea pericolului „legionar”. Ar mişuna printre noi şi legionari care se recunosc sub salutul faimos „Heil Hitler!” Aceşti primejdioşi militanţi ar fi somat ziarul Deşteptarea din Bacău să devină… legionar! Nu cumva după compromiterea „naţional-comunismului” ceauşist e nevoie şi de un nou stigmat asupra legionarilor pentru ca orice

Pag. 14

„renaştere” a lor să fie ucisă din faşă? Se identifică şi posibili lideri ai lor ca părintele Calciu Dumitreasa. 9769. Alexandru Bârlădeanu declară, la televiziune, că, în vremea lui Alexei Kosâghin1, s-a pus problema tezaurului românesc şi a Basarabiei, ambele respinse de ruşi. Li s-a spus că Tezaurul românesc ar fi fost trimis în Urali şi s-a pierdut, iar despre Basarabia Kosâghin a pretins că n-a auzit de asemenea ţară, aşa că discuţia a fost oprită aici. Dintre vechii kominternişti, Alexandru Bârlădeanu pare mai „autohtonizat” decât toţi. Este originar, altminteri, din gubernia Comrat (n. 1911), mama trăgându-se din familia unui preot. 9770. Comentatorii de la „Vocea Americii” şi de la „Europa liberă” sunt îngrijoraţi că, în vreme ce intelectualii pot fi uşor câştigaţi ideologic, minerii se lasă mai greu păcăliţi şi, se apreciază, cu elocvenţă, că fac jocul F.S.N.-ului, recte al comuniştilor. S-a şi lansat ideea că România va fi singura ţară din Est unde alegerile vor fi câştigate de comunişti. Absurd, partidul comunist nu mai există! Doar moştenitorii săi, sub alt chip. 9771. În România, nimeni nu se mai recunoaşte comunist. Dovadă că n-a fost vorba decât de o etichetă, astăzi devenită nerentabilă, ba chiar ruşinoasă şi primejdioasă. Ce va fi fost comunismul rămâne o enigmă grandioasă, de cercetat în viitor. Comunismul ca atare n-a fost decât un „stadiu” al unei realităţi vechi de veacuri. Lupul păru-şi schimbă, dar năravul, ba! 9772. Cum se vor descurca politicienii noştri cu „complexul Oedip”? După comiterea paricidului – recte, uciderea perechii dictatoriale – va urma cultul pentru părinţii sacrificaţi. Dar fiindcă aceştia par iremediabil compromişi, cultul se va manifesta deghizat, în subconştientul noii clase politice. Doar „prostimea” îl va plânge şi-l va zeifica în curând pe Nicolae Ceauşescu. 9773. În Franţa, se pare că Petre Roman a cules câteva roade diplomatice bune. 9774. Despre Petre Roman. Mai bine zis despre tatăl său, Valter Roman, aflăm din New York Times (prin David Binder), că a fost comunist combatant în „Brigăzile roşii” din Spania şi că se trage dintr-o familie de rabini. Numele său adevărat este Ernst Neulander. A lucrat în Komintern, a fost şef al cadrelor în Ministerul Apărării şi Telecomunicaţiilor, apoi director al Editurii Politice. Care editură a fost, firesc, transmisă, „testamentar”, Grupului pentru Dialog Social. 9775. După exacerbatul ateism al vechii ideologii comuniste, asistăm, deja, la o invazie de „religiozitate” demagogică, lupii transformându-se în mieluşei. Aceste convertiri, peste noapte, au darul să înspăimânte, fiindcă maschează prost egoismul cel mai feroce pe care zadarnic a încercat să-l ascundă ceea ce s-a numit „comunism”. 9776. Alexandr Zinoviev observă că, în perioada hruşciovistă, cei mai înrăiţi critici ai stalinismului erau chiar staliniştii sadea. Nu e acelaşi lucru cu ceauşismul? Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


Şi nu se recrutează cei mai vehemenţi „anticomunişti” din rândurile comuniştilor? 9777. Alexandr Zinoviev: „stalinismul a constituit de fapt puterea autentică a poporului în sensul cel mai adânc (n-aş cuteza să zic cel mai bun) al acestui cuvânt. Stalin însuşi a fost un autentic conducător popular. (… ) Uneori, aceşti conducători populari dispreţuiesc profund poporul, ştiind prea bine ce înseamnă masele în realitate, şi cât de puţin seamănă ele, de fapt, cu imaginea lor idealizată de doctrine sau cărţi de istorie.” Şi: „Astăzi, încă, e aproape imposibil să afli cine a fost mai vinovat: criminalii supremi conduşi de Stalin sau aşazisele mulţimi înşelate cu bună ştiinţă. (…) Victimele stalinismului nu constituie decât o jumătate a adevărului. Cealaltă jumătate o constituie faptul că victimele au fost – nu o dată! – complici călăilor. (…) Întreaga tragedie şi oroarea edificiului societăţii comuniste nu rezidă doar în realitatea victimelor ci – mai cu seamă – în geneza, supravieţuirea şi selecţia unui tip uman care este gata oricând să-i prefacă pe ceilalţi în propriile sale victime. (…) Stalin a fost marxistul cel mai autentic şi cel mai fidel.” Iar „stalinismul este de neconceput fără o participare spontană a maselor”2. 9778. Zvoană de „legionarism” în ţară. Se produc provocări, se devastează magazine. La Arad, a fost atacată o sinagogă. Asemenea acte fac mult rău României. Dacă legionarii (nişte moşnegi care au supravieţuit închisorilor şi prigoanei) nu sunt făptuitorii lor, atunci ele sunt provocate cu un scop bine gândit: de a elimina orice licărire de naţionalism românesc care să se opună politicii internaţionaliste de înrobire a ţării. 9779. 25 februarie. Alegeri decisive în Basarabia. 9780. Un domn, Ilie Grigore, în Dreptatea, pledează pentru un curent agrarian în România: „Curentul agrarian ar fi deci (alături de curentul antreprenorial naţional) cadrul de conservare a vitalităţii şi a speranţei etnice a latinităţii orientale. (…) România s-a aflat în primejdia tribalizării şi a transformării într-un component salahorial de genul encomiend-ei Americii Hispanice (care a provocat colapsul unor întregi grupuri etnice) ori a sistemului de aservire fiscal-comercială cu care s-a confruntat în secolul fanariot şi din nou la sfârşitul secolului al XIX-lea. Comunismul şi Ceauşescu pregătiseră un regim de sclavie acestei naţii.”3 9781. Eugen Ionescu, în 1977: „Dacă lipsesc alimente în Cehoslovacia e pentru că ruşii le iau pentru ei. Ceea ce înseamnă că ruşii sunt încă în perioada colonizării, când îşi exploatează supuşii din colonii.”4 9782. Există şi un Front Popular Român5 care se exprimă public în legătură cu ultimatumul sovietic de la 28 iunie 1940. Problema e că forţele româneşti, deşi majoritare, sunt atât de fărâmiţate, încât par strivitor minoritare şi sunt tratate ca atare de internaţionalişti. 9783. Mai aflu o veste surprinzătoare de la Iaşi: directorul Editurii Junimea este Nicolae Creţu. 9784. Gorbaciov a propus instituirea funcţiei de Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

preşedinte al Republicii. Începe să-l urmeze pe Ceauşescu, înţelegând că e singura cale de supravieţuire în condiţiile căderii partidului comunist. 9785. Incredibil, dar adevărat: ideologul-şef al Editurii Cartea Românească este proaspăt laureat al Premiului Herder pe 1990. Iată-l salvat şi curat ca lacrima! 9786. La Bucureşti, statuia lui Lenin, din fosta Piaţă a Scânteii, a fost demolată. Ca din întâmplare, o maşină a luat foc în apropiere. Ce vor fi zicând tovarăşii sovietici? 9787. Cu dărâmarea statuii lui Lenin, presa demască pe Ion Iliescu că este omul Moscovei. Frontul era din timp pregătit să ia în mâini puterea pe 22 decembrie 1989. Iliescu şi Brucan susţin însă, mai departe, caracterul spontan al revoluţiei. 9788. Inflaţia începe să ne asalteze. Cine are valută devine mesager al „noii pături superpuse”. 9789. Ungurii îşi continuă propaganda antiromânească. În Occident, se ştie acum că maghiarii sunt supuşi unui adevărat terorism de stat şi că singura soluţie este trecerea Ardealului la „patria-mamă”, la Ungaria. Pastorul Lászlo Tökés, principalul propagandist, dezminte faptul, în America! 9790. 1 martie. Moarte fulgerătoare a poetului vasluian Ion Iancu Lefter, într-un accident rutier, pe trecerea de pietoni, se spune. 9791. Ziarele recunosc acum că, la noi, comerţul exterior însemna un „canal de scurgere în exterior a venitului naţional. Importul nu a constituit o cale firească de completare şi diversificare a consumului intern, în primul rând, în folosul populaţiei, ci o acţiune deliberată de hrănire cu materii prime a giganţilor unei industrii, în multe cazuri ineficiente”. Datoriile externe din anii ’70 s-au produs datorită unei politici grandomane, importându-se utilaje deja depăşite tehnologic. În acelaşi timp, când poporul era biciuit de nevoi, pentru plata datoriilor, Ceauşescu acorda, „ca un nabab”, „credite guvernamentale” într-o serie de ţări, fără siguranţa „că le mai poate recupera”6. 9792. La Târgu-Mureş, statuia lui Avram Iancu a fost profanată de unguri, iar la Alba Iulia au cerut ca statuia lui Mihai Viteazul să fie dărâmată, după exemplul celei a lui Lenin din Bucureşti. Prim-ministru al U.R.S.S. între 15 octombrie 1964 – 23 octombrie 1980. 2 Alexandr Zinoviev, Antipledoarie pentru stalinism, în „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 7/1990. 3 Ilie Grigore, Criza endemică sau reînvierea agrarianismului, în „Dreptatea”, nr. 14 din 20 februarie 1990. 4 Eugen Ionescu, Utopii, în Antidotes, Éditions Gallimard, Paris, 1977, pp. 126-128. 5 În „Timpul”, nr. 7, 24 februarie 1990. 6 Ion Lazăr, în „Adevărul”, 7 martie 1990. 1

Pag. 15


Ion Gheorge pRICOp Într-un crâng de neuitări,

P

“Poetul este acasă peste tot. Se culcă, se trezeşte acasă, adică în poezie, pleacă, vine, el trece prin poezie. Petruş Andrei nu trebuie să-şi înceapă ora de creaţie prin tabieturi sau ceremonial special, căci nu este vorba de o trecere de la o stare pasivă la una creativă, el aflându-se permanent în graţiile zeiţei Euterpe. Doarme cu plaivasul la cap – el încă foloseşte instrumente clasice de scris – şi cum se trezeşte, caligrafiază versuri. Ziua, merge în grădinuţa din preajma blocului de la Puieşti de Vaslui, unde locuieşte, şi, printre straturile de legume, fiinţa sa, cugetul caută cuvinte potrivite pentru sonete.” Pag. 16

Editura Sfera, Bârlad, 2o13

oeţii sunt de două categorii, luaţi după felul cum se raportează la substanţa lirică: cei care folosesc cuvântul ca pe un bidiviu, având datoria ca acesta să-i transporte în patria poeziei, şi cei care desfăşoară acea ţară în chiar centrul eului lor creator, cuvântul nemaiavând rolul de a transborda spiritul într-un câmp de neuitări de aiurea, ci îndeplinindu-l pe acela de instrument de sondare în straturile tari ale propriei fiinţe. Aşadar, în prima categorie vom întâlni metaforicii, sugestivii, transfiguratorii, alambicaţii, opacii, în a doua tabără sincerii, direcţii, elocvenţii, transparenţii. Cei dintâi vor paria pe valoarea lirică a vocabulei în sine, prevalându-se de observaţia lui Blaga, care spunea că orice cuvânt, luat în parte, este un poem, ceilalţi vor conta pe chiar misterul vieţii, care ne locuieşte şi ne înconjoară, pe-acea – tot poetul de la Lancrăm o spunea – corolă de minuni a lumii, existentă în toţi şi în toate, şi în faţa căreia ne extaziem. Petruş Andrei face parte din a doua caregorie de creatori. Cele şaisprezece cărţi pe care le-a scris şi publicat până acum, marea lor majoritate, la Editura Sfera din Bârlad, o dovedesc cu prisosinţă. Poetul este acasă peste tot. Se culcă, se trezeşte acasă, adică în poezie, pleacă, vine, el trece prin poezie. Petruş Andrei nu trebuie să-şi înceapă ora de creaţie prin tabieturi sau ceremonial special, căci nu este vorba de o trecere de la o stare pasivă la una creativă, el aflându-se permanent în graţiile zeiţei Euterpe. Doarme cu plaivasul la cap – el încă foloseşte instrumente clasice de scris – şi cum se trezeşte, caligrafiază versuri. Ziua, merge în grădinuţa din preajma blocului de la Puieşti de Vaslui, unde locuieşte, şi, printre straturile de legume, fiinţa sa, cugetul caută cuvinte potrivite pentru sonete. Ne-am obişnuit, când deschidem o carte de poezie, să descoperim un univers nou, cel sugerat de metafora, de stilul şi viziunea poetului respectiv. Inedit fiind, ne familiarizăm greu cu el. Şi dacă nu dispunem de calitatea empatică, ca şi condiţie necesară înţelegerii textului, îl putem respinge. Lucru care nu se poate întâmpla cu poezia lui Petruş Andrei. Pentru că principala înzestrare a poetului este aceea de a elabora tot timpul în lucid şi transparenţă. Nu, el nu ne propune o lume a textului, ci o nouă privire, folosind la maximum conştiinţa de sine şi cele cinci simţuri umane, asupra lumii lui Dumnezeu. Nicăieri, ca în versurile lui Petruş Andrei, nu am trăit certitudinea că universul obiectual, cel în care se naşte, trăieşe şi moare omul este raiul cel adevărat, darul suprem pe care ni-l oferă, gratui, Dumnezeu. Ni-l oferă, dar nu ne învaţă şi cum să-l privim. Ei, bine, autorul volumului Într-un câmp de neuitări demonstrează că aici, pe pământ, pentru cine are ochi de văzut şi urechi de auzit se află corola de lumini a lumii. Poetul, precum un Adam în Eden, traversează lumea-grădină, înfiorându-se de frumuseile ei: femeia iubită, flori, munţi, câmpia, livada, cartea, poezia. Dar, la această vârstă oarecum înaintată, nu mai face risipă din Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


ele. Se pare că cea mai mare dintre frumuseţi este chiar omul, şi nu unul oarecare, ci numai acela înţelept, judecat, blând, bun, credincios şi, dacă se poate, chiar creator. În funcţie de aceste repere etice, poetul îşi evaluează personalitatea, şi, într-un limbaj glumeţironic îşi permite să propună o imaginea-model pentru individului modern contemporan. „Învaţă-te să te cunoşti pe tine Şi-n toată viaţa să-ţi cunoşti părinţii, Şi fugi cât poţi de lenevirea minţii Şi să respecţi preceptele divine. “ (Învaţă-te să te cunoşti…) În chipul unui preot pe amvon sau a unui apostol în faţa discipolilor, poetul rosteşte: „Nu fi dornic de mărire, nu te înhăita cu furii Şi în cinste şi în muncă ai să afli o comoară, Nu fi aservit minciunii, făloşeniei şi urii,Toate-acestea, ca liana, fără preget te-nfăşoară, De nu este acătării, tu înăbuşă-ţi dorinţa Şi pe cei bătuţi de soartă tu ajută-i şi-i iubeşte,Faţă de cei mai în vârstă, tu păstrează-ţi cuviinţa Ca să fii iubit de Domnul, tu du-ţi veacul creştineşte.“ (Glosă) Valorile şi nonvalorile vieţii, dar mai ales cele ale spiritului sunt trecute printr-un selector riguros, fiind separate cele materialist-mercantile de cele înălţătoare: „Dans şi veselie Vinul curs în spume, Chef şi nebunie, Tot deşărtăciune.

Ea an de an tot înfloreşte încă Iar cel ce se apropie s-o rupă Alunecă-n prăpastia adâncă.“ (Ritornele) Sau: „O viaţă-n doi, pe-o mare în furtună, Am înfruntat înaltul şi abisul, Noi doi să ne vedem aevea visul La bine şi la rău tot împreună.

Mărinimoşi, când facem compromisul, Prevăzători, când fulgeră şi tună, De-i vreme rea sau dacă-i vreme bună, Al nostru-i, pe vecie, Paradisul.“ (O viaţă-n doi…)

Printre cele mai înălţătoare valori umane

Bunuri adunate Viile sădite Şi grădini bogate, Casele zidite. ………………… Dup-aceste toate Te căieşti amarnic Şi când se socoate, Totul e zadarnic.“ (Zădărnicia plăcerilor lumeşti)

Mai presus de orice rămâne iubirea. Cea unică şi fidelă. Pritocită prin experienţa, prin bucuriile şi neajunsurile vieţii conjugale. Marea şi arzătoarea dragoste din tinereţe a devenit mai mica, dar extrem de necesara afecţiune reciprocă dintre cei doi parteneri. „O floare e ca lacrima de soare Ce a crescut pe marginea de stâncă Şi nu e alta asemănătoare Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

rămâne prietenia. Grăitor în acest sens este sonetul dedicat familiei scriitorului huşean Th. Codreanu, intitulat De-ar fi… Pentru inserţia într-un format ca de ou, dar mai ales pentru strălucirea lui morală, îl reprodu-

Pag. 17


cem în întregime: „De-ar fi ca să-şi dispute-ntâietatea După IUBIRE, cine să urmeze Şi pe un podium să se aşeze, Ar fi de ne-ndurat dificultatea:

INVIDIA ar prinde să lucreze Iar URA şi-ar adjudeca etatea Şi LĂCOMIA ar surpa cetatea Iar GELOZIA dreptul să-şi clameze.

Olimpul tot ar fi-n încurcătură Văzând că fac atâta tevatură Şi-şi pierd, prin certuri, toată omenia.

De-ar fi să vă luaţi şi după mine, Aceea căreia argint i se cuvine Cu siguranţă e PRIETENIA.“

fascinaţie şi curăţire duhovnicească nu poate veni decât de la Dumnezeu. Poetul se declară prin a fi devenit credincios, mai ales odată cu vârsta, speranţa lui de mântuire rostindu-se într-un întreg ciclu al cărţii, intitulat Rugăciunea inimii. Aprecieri şi consideraţie despre ceasul final, despre datorinţele şi speranţele atât ale credinciosului, dar mai ales ale necredincoisului ne însoţesc de-a lungul a treizeci şi trei de poeme, între care şi şapte rugăciuni, briliante de rugă-poezie, pe care orice buncreştin ar putea să le înveţe şi să le rostească în faţa icoane, marcat de sinceritatea şi incantaţia specifică unei asemenea specii lirice: „Doamne, nu te depărta de mine Să mă pot feri de cele rele Şi păcate multe sau puţine Rugi şi râu de lacrimi să le spele. Spune-i mării să se potolească, Crivăţului ca să nu mai bată, Spre Cetatea Ta Împărătească Eu să merg pe Calea Luminată. ………………………………. Pune-mi, Doamne, somn uşor pe pleoape, Noaptea când din vălu-i se desface Şi să-mi fie îngerii aproape Să adorm în linişte şi pace.“ (Rugăciune de seară)

Omul ideal apare şi în poema De-aş fi o oră Dumnezeu…Este una din piesle în care poetul consideră că, în viaţă, individul ar trebui să primească şi să se bucure de lumină, ca har ceresc,

dar, în acelaşi trimp să şi împrăştie, prin faptele şi discursul său, lumină. Acest simbol contaminează de la un capăt la altul aspiraţia spre perfecţine a autorului: „De avuţie, nu am trebuinţă, Averea mea-i fărâmă de credinţă, Fântâna mea din care scot lumină.“ (Cercăm mereu…)

De aici şi până la conturarea definitivă a prototipului uman demn să dăinuie alte milenii pe Planetă mai este un pas. Acea lumină, iluminaţie,

Pag. 18

În vreme ce lirica românească contemporane propune multe condeie ce se exprimă abscons, ostentativ ermetic, astfel încât cititorului să-i trebuiască un întreg arsenal instrumental de decodificare, la Puieştii Bârladului, confratele nostru Petruş Andrei produce lirică senină ca cerul verii şi curată ca apa izvorului de munte, o pezie a sentimentelor profunde, scrisă cu plaivasul şi exprimată rotund, ca o respiraţie. Slujindu-se de o limbă românească de strălucirea cristalului, şi aplecându-se asupra rimelor cu o râvnă soră cu obedienţa, iată-l cum îşi conturează idealul artistic: „Eu aş cânta, de-aş şti să cânt frumosul Şi-aş da urâtul ne-ncetat la spate, Simţirile de tot purificate, S-aducă Maicii Domnului prinosul.

Să uit, în primul rând, de răutate, Şi cât de veninos e ticălosul, În versuri să-mi apară graţiosul Ca antidot pentru singurătate.“ (Eu aş cânta…) Chiar avem nevoie şi de un asemenea gen de discurs poetic. Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


Lucia OLARU NENATI

A

Eseu despre zacuscă

stăzi fac zacuscă doar persoanele care au timp mult, nelimitat, căci aceasta e o întreprindere foarte cronofagă. În borcanele cu zacuscă se află depozitate atîta durată, dar şi răbdare şi migală care înzecesc preţul şi aşa crescut al acestui aliment. Există mai multe feluri de reţete, cu gogoşari, vinete şi ardei, sau numai cu gogoşari şi ardei, sau cu ciuperci, ba chiar şi cu fasole adăugate la compoziţie. Cantităţile sunt şi ele diverse, după reţetă şi după gust. Cea mai folosită e aceea mai simplă în care cantităţile sunt toate egale: să zicem 5 kilograme de vinete, 5 kilograme de ceapa, 5 kilograme de ardei capia, 5 kilograme de gogoşari laţi, la care se adaugă cam 500 gr. bulion de roşii, ulei, condimente, sare şi chiar puţin zahăr. Toate acestea trebuiesc preparate, adică, ceapa trebuie curăţată, tocată mărunt (o, şi cît de neplăcut e să te usture ochii de la ceapă, dar trebuie să rabzi că altfel, niet zacusca!). Gogoşarii, ardeii şi vinetele se coc pe aragaz, de preferinţă undeva în aer liber pentru că inevitabil scot fum şi miros usturător. Se întorc cu grijă la copt fiecare în parte, că nu rămînă nici un colţ nesupus focului, apoi se depozitează în castroane, (vînăta se fereşte de contactul cu metalul!), se presară cu sare şi se lasă un timp, poate chiar nişte ore, să stea acolo acoperite ca să se moaie bine şi să poată fi curăţate cît mai uşor. Apoi se face acest lucru migălos, curăţatul, cu mare grijă să nu se rupă şi carnea legumei, ci doar pieliţa aceea subţire care a fost prăjită sau muiată de foc. Grija are în vedere, în cazul ardeilor şi gogoşarilor şi să nu se piardă sucul lor interior care dă dulceaţă mîncării. Chiar dacă curge la fundul vasului unde sunt depozitaţi încă necurăţaţi, se scurge acel suc prin strecurătoare şi se păstrează pentru mai tărziu. Curăţatul e migălos şi durează şi are două etape, una exterioară, în care se curăţă de coajă arsă şi alta interioară în care se scot sîmburii din interior care e parcă şi mai dificil căci sunt mulţi sîmburi şi foarte nestatornici, cînd crezi că în sfirşit, ai scos tot, mai găseşti încă unul printr-un pliu mai ascuns. Vinetele se curăţă mai repede căci sunt mai mari, dar sucul lor nu se adună, ci dimpotrivă, se lasă să curgă cît mai mult şi se aruncă afară căci e amar şi dăunător. Dacă ceapa se prăjeşte în acest timp, acoperită şi la foc cît mai moale, ca să nu se ardă, începe operaţiunea „tocatul”, care e şi ea migăloasă şi pretenţioasă. Vinetele se toacă cîte una cu un cuţit de lemn sau plastic, pînă se fac o pastă moale şi apoi se pun în oala în care vor fierbe. Ardeii şi gogoşarii se toacă cîte doi- trei, după ce au fost tăiaţi mărunt în fîşii pe lung şi pe lat, apoi se Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

toacă cu cuţitul cît de mult se poate, dar nu se dau prin maşină căci nu trebuie să fie chiar o pastă. După ce s-au pus toate astfel preparate în oala cu fund gros, ceapa undită, foarte moale, caci altfel rămîn bucăţi tari şi neplăcute în gură, ardeii, gogoşarii şi vinetele tocate mărunt. Iar atunci cînd le toci cu satîrul, sau cu un cuţit mare şi greu, tare lesne e să-ţi vină în minte imaginea celor care te-au chinuit, te-au nedreptăţit, din cauza cărora ai suferit şi ţi-ai scurs în zadar şi în apăsare bunătate de ani din viaţă. Şi- atunci toci mai cu sîrg şi imaginea celor pe care nu te-ai răzbunat în nici un fel şi nici măcar nu le-ai dorit răul că de, aşa-i creştinesc să nu ceri pedeapsa duşmanilor. Dar în zacuscă se toacă bine duşmanii şi iese parcă mai gustoasă dacă are mai mult năduf! Mai ales dacă se adaugă cu grijă bulionul, sarea, piperul, zahărul, se mestecă bine şi se pune totul la fiert cît mai molcom, de preferat, peste un gratar înalt sau un fund mai gros căci are de fiert mult şi e mereu posibil să se prindă totul de fund. La sfîrşit gustul este indicibil de bun, de subtil, încît împătimiţii mănîncă cu ochii închişi ca să savureze în taină, fără alte senzaţii, această delectare. Se pune în borcane fierbinţi şi apoi se sterilizează, fie la cuptor, fie în vase cu apă pe aragaz, doar că trebuie să te asiguri că s-a petrecut lucrul cît mai bine, că altfel surpriza de-a găsi unul sau mai multe borcane mucegăite în timpul iernii, după ce le-ai păstrat, cu grijă şi zgîrcenie pe fiecare, ca să-ţi ajungă pe cît mai mult timp, este teribil de dezagreabilă. O, dar cîte nu mai conţine zacusca în afară de aceste ingrediente: timp, muncă, răbdare, bunăvoinţă, pricepere şi talent, chiar pasiune şi cîte altele! Cînd cineva face toate aceste munci, de regulă, o persoană mai cu experienţă, cu scopul de-a o lăsa spre degustare cuiva mai tînăr, mai ocupat şi

Pag. 19


mai grăbit, cum ar fi o mamă pentru copiii ei veşnic grăbiţi, cîte gînduri nu se deapănă în paralel cu toate operaţiunile complicate ale zacuştii! Mama se gîndeşte la tinereţea ei, la viaţa ei, cum a curs ea de monotonă, sau de vitregă, sau de smuncită, ca o apă peste pietre mari şi cum în cutare moment al tinereţii ei dacă nu se întîlnea cu cutare băiat, să-i zicem Vasile - spre recunoaştere, care a invitat-o la film, la căminul cultural, în comuna românească de altă dată, sau în micul orăşel în care cea mai mare distracţie era să mergi la film şi să mănînci seminţe. Aşadar, nu se poate abţine (şi de ce-ar face-o?) de la deliciul rememorării care nu vine nici el oricînd şi oricum, ci mai ales atunci cînd mîinile sunt ocupate cu altceva. Cum era el, Vasile, de frumuşel şi avea bicicletă şi o privire aşa de pătrunzătoare şi se făcea că nu se uită la ea, ci la colega ei de şcoală şi vecină de peste drum, Savetuca. Şi ei îi plăcea Vasile dar cum să arate asta că se făcea de rîs! Şi cînd s-a dus Vasile cu Saveta la film, la cămin, cît a plîns ea acasă în pernă să n-o vadă nimeni, căci mama sa, femeie muncită de grijile gospodăriei rămase pe umerii ei, nu avea chef şi timp s-o mîngîie pe ea, era asprită de permanenta scrutare a ceea ce trebuia să facă mereu ca ţină totul la linia de plutire. Şi apoi, a crezut că totul s-a terminat şi că Vasile n-o să mai existe pentu ea, dar într-o dimineaţă s-au întîlnit pe drum, exact la pod, cînd ea n-a mai putut săl ocolească căci drumul ducea drept la rascruce iar el venea de pe celălalt mal şi n-avea cum să evite întîlnirea. Dar s-a facut că nu-l vede a pus capul în pămînt şi a vrut să meargă mai departe, dar el a oprit bicicleta şi i-a vorbit întrebînd-o ceva, nu mai ştie acuma ce, dar nu cuvintele au contat, ci acel şoc pe care l-a primit de dincolo de ele, din privirea lui şăgalnică, dar şi gravă şi seriosă şi adîncă şi din tonul lui din care percepea ceva irezistibil. Şi... Atîta doar că în final a invitat-o la cămin în seara aceea, că era reuniune şi se dansa. A acceptat şi apoi cum a căutat ea cu ce să se îmbrace mai frumos, că nu prea avea haine fiindcă maică-sa de-abia putea cumpăra ce trebuia pentru acasă şi cît s-o ţină la şcoală, pe ea şi pe fraţii ei, nu încă să-i cumpere haine de lux. A călcat, a cusut o batistuţă albă la un buzunar, şi-a pus părul pe moaţe de pînză, rupte dintr-o pernă veche, apoi şi-a întărit sprîncenele cu un chibrit ars şi şi-a dat puţin în obraji cu o bucată de hîrtie creponată roşie, că aceea lasă puţină culoare, nu mult, doar atîta cît să facă obrajii mai roz . S-a privit în oglinda subţire de la şifonier, că alta nu era în casa austeră de văduvă necăjită, şi-a înfoiat fusta, călcată cu fierul cu cărbuni pe o pînză udă, dar şi bluziţa apretată cu făină de grîu şi călcată să stea ca hîrtia de tare şi întinsă. Cu pantofii era mai greu căci nu avea alţii decît cei botoşi de şcoală, negri, cu şireturi, dar şi pe ei i-a lustruit cu cremă şi cu peria, de i- a

Pag. 20

făcut oglinzi. Iar părul despletit şi lăsat din strînsoarea moaţelor de pînză, cădea pe spate în nişte spirale mari şi luciose, strălucind de sănătate, ca şi toată fiinţa ei febrilă de evenimentul ce se pregătea. Să meargă la reuniune cu Vasile în public unde o so vadă toată lumea şi desigur, şi Saveta, care va fi acolo! Şi, torcînd cu mîinile coaja gogoşarilor pentru zacuscă, îşi aminteşte cum au mers într-adevăr şi cum au dansat de straşnic, căci Vasile era un dansator de neegalat - de unde o fi învăţat toate dansurile? - dar aşa o strîngea şi o învîrtea şi se lăsa, parcă natural în ritmul fiecărui dans; la tango o dirija ritmic şi un pic rigid, cu mîna ridicată în sus şi împingînd-o puţin pe spate şi mereu cu privirea în ochii ei de parcă o topea pe dinăuntru şi o golea de orice putere. Rămînea doar dansul, dansul acela nebunesc şi unic în care se învîrteau şi făceau paşi sacadaţi într-un fel de îndîrjire a contopirii cu muzica ce spunea ceva despre dragoste şi bucurie, dar şi despre durerea şi suferinţa ce stau mereu la pîndă şi pot surveni în atîtea şi atîtea chipuri, iar momentul cît ele nu apar, nu se manifestă, este pauza fastă care trebuie resimţită ca fiind fericirea. Şi fericire a fost aceea de-a dansa toată nopatea, ca în vis, cu Vasile, atîtea feluri de dansuri şi valsul în care la un moment dat se învîrteau doar ei doi în tot mijlocul sălii, ceilalţi trăgîndu-se îndărăt din calea lor, dar din cauza vitezei de rotaţie, ea nu mai vedea decît un cerc larg, cu dungi colorate din care nu se înţelegea nimic, doar ameţeala plăcută, ireală, a rotirii şi ochii lui aproape şi înfipţi în ochi ei, în sufletul ei, în viaţa ei. Ce-a urmat nu mai vrea să-şi amintească, dar nici nu poate uita, cum acea stare de transă a stăpînit-o şi după bal, cînd s-au întors acasă pe drumul lung şi cînd Vasile a luat-o pe ghidonul bicicletei şi cum mergeau ei în noapte, parcă la nes- fîrşit, şi totul era ca în poveşti cu Cenuşăreasa şi Prinţul. Şi răsuflarea lui îi încălzea spatele şi ceafa, ca un abur de foc şi-i topea carnea şi sufletul şi vlaga şi ar fi dorit să meargă aşa la nesfîrşit, să nu se mai oprească niciodată, să nu se sfîrşească noaptea aceea, să nu mai vină ziua cu asprimile şi nevoile ei posace... Să-şi petreacă toată viaţa mergînd pe ghidonul bicicletei, strînsă între braţele puternice ale lui Vasile care aveau destulă forţă ca să ţină coarnele vehiculului dar şi s-o ţină pe ea aproape şi nemişcată. Şi cum s-au oprit pînă la urmă, să-şi tragă sufletul, la prisacă unde erau căpiţe de fîn care miroseau îmbăător - dacă mai trebuia şi altă îmbătare! - şi cum nici nu şi-a dat seama cum şi cînd erau amîndoi pierduţi în fînul căpiţelor, sărutîndu-se avid, la nesfîrşit, cu o lăcomie unul de altul de părea că se vor închiţi reciproc. Şi cum foamea lui Vasile a căutat şi a găsit tainele ascunse ale făpturii ei de Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


fată nemaiatinsă şi cum totul s-a petrecut fulgerător, cu durere, cu extaz, cu duioşie, cu ruşine şi cu ...trezire! Şi cît de crudă a fost acea trezire şi cu ce urmări în viaţa ei simplă şi aflată la vedere! Cîtă amărăciune şi sudalme şi pumni a înghiţit ea de la maicăsa cînd a fost limpede că va veni pe lume un copil şi ce disperare pe ea, unde să fugă, să se ascundă, să scape de ruşine, de gura lumii, de ghinion, de povară! Cum se strîngea ea cît mai mult să se vadă cît mai tărziu bolta burţii demascatoare ce avea s-o dea de rîsul lumii în toată comuna! Iar Vasile era deja plecat la şcoală mai departe, la oraş şi nici nu avea cum să dea de el să-i spună ce şi cum, căci atunci fusese în vacanţă şi se ştie că în acea parte a timpului lucrurile sunt uşor ireale şi plutitoare. A urmat coşmar şi necazuri copleşitoare şi plecarea la oraş, la o mătuşă ursuză şi care o plesnea cu pedeapsa vorbei la fiecare mişcare, evidenţiindu-i parcă, în chip de sadică plăcere, păcatul, mereu şi mereu. Poate şi pentru că ea rămăsese singură, nemăritată şi fără nici un suflet pe lîngă casă şi se răzbuna astfel, probabil inconştient, pe fată pentru că fusese dăruită cu minunea unui prunc pe care ea nu mai avea cum să-l mai spere vreodată. Şi apoi, maternitatea sumbră unde s-a dus să nască şi unde a avut parte de atîta durere şi suferinţă, căci a mai avut şi nişte complicaţii după naştere şi cum nu era a nimănui care să se îngrijească de ea şi să „ungă” ce trebuie şi pe cine trebuie, să zică „sărumîna, doamna doctor” şi „vai, ce drăguţă sunteţi, vă mulţumesc, doamna asistentă”, desigur, cu ceva palpabil pe lîngă mierea vorbelor, ei bine, nepăsîndu-i nimănui de ea, a cam fost lăsată de izbelişte. Dar a avut zile, de parcă acel Dumnezeu de care se vorbeşte în biblie că are grijă de pasărea cerului ca să găsească hrană şi căldură, a avut grijă şi de sufletul ei tînăr şi oropsit. Aşadar, a scăpat cu viaţă şi ea şi pruncul acela de nimeni dorit iar timpul a trecut şi acea vreme pictată cu atîta negru în amintirea ei, în care ar fi dat orice ca să nu existe acel copil care i-a nenorocit viaţa, acum este departe şi nici nu vrea să şi-l amintească, decît acum cînd, iată, face zacuscă pentru acelaşi copil care azi e mare şi e o fiinţă minunată, scînteietoare, frumoasă şi bună, fiica ei, minunea şi lumina vieţii ei oropsite, singura ei bucurie în viaţă. Acum sunt amîndouă în Canada unde fiică-sa, pe care la repezeală a botezat-o atunci Versa- via, e acum expert economic la o mare companie unde a avut noroc să lucreze. Bărbatul său, canadian sadea, care nu ştie boabă româneşte, e manager la o altă firmă, nu prea înţelege ea cum vine asta, că nu pricepe boabă de limba asta canadiană în care toţi parcă mestecă un pic de zacuscă printre cuvinte, de le moaie în aşa fel că nu se Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

poate înţelege care e un cuvînt şi cînd începe altul. Aşa cum rostim noi limpede, româneşte fiecare cuvînt, clar şi uşor de înţeles şi de ţinut minte şi dacă uiţi, nu-i nimic, îl citeşti, că aşa cum se scrie, aşa se şi citeşte, nu ca limba asta a canadienilor în care scrie mere şi se citeşte prune. Dar dacă ei se înţeleg aşa, treaba lor, însă ea nu se poate opri să nu-şi admire pe furiş odorul cît e de frumoasă şi de sigură pe ea şi cum ştie ea să mînuiască limba asta aşa de grea şi toate lucrurile astea atît de greu de înţeles de aici, cu telefonul asta care trebuie butonat şi cu semnele de circulaţie de afară şi cu maşinile alea repezi, care cum or fi circulînd de nu se încurcă. Şi cu hîrtiile alea care vin în fiecare zi şi fiică-sa le citeşte de cum vine acasă, destul de tîrziu, că aici statul ăsta suge vlaga din oameni pentru banii pe care-i dă, nu glumă! A mai învăţat ea cele casnice, să umble la aragazul electric şi cu butoane ca să facă mîncare, la maşina de spălat, mare şi cu uscător, ba chiar ştie cum să meargă şi la magazin dacă ceva îi lipseşte, deşi ei merg o dată pe săptămînă şi aduc o căruţă de mîn- care pe care dau un pumn de bani şi are din ce găti cum, iată, acum face zacuscă. Căci oricît de bune ar fi toate cele ce le cumpără cu căruţa, nimic nu e mai bun decît zacusca pe care fiica sa o degustă cu atîta plăcere încît merită să muncească şi o lună întreagă numai ca să-i facă ei aşa o bucurie. Draga mamii, steaua şi lumina ei, cum a fost de mare necazul cînd a venit ea pe lume şi cît de greu a crescut-o şi n-a vrut s-o dea la casa de copii, cum spunea mamă-sa sau s-o adopte cineva - că îi găsise mătuşă-sa client - şi s-a chinuit ea singură, stînd la internat şi muncind la fabrica de mobilă, de la patru dimineaţa şi în schimburi, ca să crească fata cum trebuie. Şi acum, iată, ce bucurie şi singurul ei noroc în viaţă e această fată care parcă îi este ea mamă şi are grijă de ea şi o duce la doctor dacă o doare ceva şi o îmbracă în haine frumoase şi, mai ales, scumpe, de mamă, mamă! Şi-i cumpără tot ce ar pofti, dar ce ştie ea să mai poftească, îi e de ajuns că, iată, cum în partea a doua a vieţii, ceea ce fusese coşmarul tinereţii ei se dovedise a fi cel mai mare noroc şi sens al vieţii ei. Şi curăţă ardei şi se gîndeşte la fiică-sa că ar trebui să facă un copil, că anii trec şi ea e mereu ocupată şi cînd o întreabă ea zice că mai are de terminat un curs, nu ştiu ce masterat parcă, şi nu mai ştia ce altceva şi după aceea o să se decidă să facă un copil. Dar timpul trece şi ea vede că nu se mai decide şi curînd o să aibă o vîrstă cînd o să fie mai greu, şi ea o să îmbătrînească şi nu se ştie dacă o să mai poată să-i crească copilul căci aici cine să-l crească dacă nu ea?

Pag. 21


Constantin HUŞANU

E

“Închizând cartea, după parcurgerea ultimei file, conţinutul ei ideatic nu pleacă în neant; el rămâne în cugetul tău să te mai iscodească o vreme: ce a urmărit autorul să zidească pe fila albă ca aripa de înger? Cărţile cu epicul transparent te mântuie repede de obsesia lecturii. Suburbiile municipale, cu ale ei mistere şi personaje fabuloase nu-ţi îngăduie însă odihnă. Ecourile lor rămân să-ţi tulbure somnul raţiunii. Ce-o fi vrut autorul să spună prin cuvintele culese cu litere cursive, doldora de înţelesuri, strecurate printre neanturile suburbiilor?:” Pag. 22

LUMEA MIRIFICĂ A FICŢIUNII

milian Marcu s-a născut în Heleşteni, Iasi, pe 28 septembrie 1950 şi este membru al Uniunii Scriitorilor din România. În lirica sa abordează stilul clasic, este autor a 200 de sonete, publicate în două volume: Mormânt în metaforă şi Privilegiul giulgiului. De-a lungul vieţii publică următoarele opere: Nunta în sâmbure, Iaşi, 1975; Amiaza câmpiei, Iaşi, 1977; Sub zodia Traciei, Iaşi, 1979; Neliniştea singurătăţii, Iaşi, 1982; Sigiliul toamnei, Iaşi, 1987; Lecţie pe Ostrov, Iaşi, 1995; Îngândurat ca muntele de sare. Ultimele sonete închipuite ale lui V. Voiculescu în traducere imaginară, Timişoara, 1996; La porţile singurătăţii, Iaşi, 1997; Flori pentru Augusta, Timişoara,1999; Scoica sonoră, Iaşi, 2000; Umbra şi îngerul, Timişoara, 2000; Feţele insomniei, Timişoara, 2001; Muzeu de sate, Iaşi, 2001; Atlet moldav, Timişoara, 2003 şi altele iar în 2011 romanul Suburbii municipale de care ne vom ocupa în prezentele notaţii de lector, o carte de 656 pagini, format academic. Lucrare prefaţată de Constantin Dram cu titlul Condiţia de poet-romancier şi postfaţată de Theodor Codreanu în Deliciile Anticarului şi lepra zidurilor. Într-un interviu cu Virgil Diaconu, publicat în Cafeneaua literară, autorul respinge ideea că în poezie sau în proza sa ar practica un stil postmodernist şi declară că a fost şi rămâne un romantic. Am precizat această opinie ca o introducere la notiţiile ce urmează despre „Suburbii municipale”, carte ce se lecturează cu dificultate datorită epicului abordat de autor dar şi cu sentimente de admiraţie pentru uriaşa cantitate de idei şi metafore, de enigme, taine, mistere, în parte decopertate după parcurgerea multor pagini, dar şi graţie repetării lor ca un laitmotiv sacru în alte contexte. Atmosfera esoterică domină întregul roman şi structura sa fragmentată cinematografic îndeamnă autorul să-l numească antiroman. Secvenţele, aproape poeme de sine stătătoare, sunt despărţite prin imagini de stampe cu subiecte apropiate textului parcurs, fără însă a li se destăinui izvorul, şi care ne duc cu gândul la o lumea fabuloasă a Evului Mediu, fie religioasă, fie miraculoasă, fie astrologică, stampe ce completează fericit atmosfera de mister a scriiturii. Intrând în conţinutul romanului, te suprasolicită întrebarea: unde sunt amplasate aceste suburbii municipale, la marginea oraşului, pe pământ sau subteran şi vei descoperi enigma abia la pagina 376 unde se precizează: „În suburbii este o lume fără ecou, o încurajă Zoroastro pe Prima Doamnă, nu-i ca acolo unde zvonurile circulă mai repede decât deschizi gura. O lume fără ecou şi fără contur, dar nu mai avu cine să-l asculte.” Sau la pagina 575:”… în acelea locuri de la marginea lumii, cum le definise, atât de bine, Oswald Zaur Austriacul.” Aşadar suburbiile există doar în ficţiunea autorului, autor creator de lumi fantastice dar pline de lumesc, când antic, când medieval, când modern, cu filosofiile lumii cunoscute din cărţi sau din etosul românesc şi nu numai. Cu arta păianjenului ce-şi împleteşte plasa, cu arta înnăscută a albinei în geometrii hexagonale, poetul şi prozatorul-poet dă strălucire Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


şi mister fiecărui paragraf: „Aşchiile care săreau din această bucată de piatră erau adunate cu multă răbdare, o răbdare sisifică, de Bătrânul Anticar şi aşezate strat după ce erau măcinate fin, fin de tot, în maşina de râşnit (o altă invenţie, la fel de simplă ca şi roata pe care o pusese la punct în perioada cât suferise de boala care îl orbise) şi pe care urma să fie înşiruite literele adunate cu peria de păr de cămilă de prin rosturile pietrelor din pardoseală. Le alinta cu temeinicie, literă lângă literă, cuvânt lângă cuvânt, ca o coloană a infinitului, şi frazele, de cele mai multe ori scurte şi simple, ca o şfichiuire de bici, le citea la lumina jarului din lemn de trandafir negru şi de trandafir roşu pe care, când jarul era mai încins, arunca, aşa într-o doară, câteva rămurele de trandafir galben şi de lemn de mesteacăn.” „Şi dacă întreaga şi voluminoasa carte este o poemă înaripată cu talentul şi îndrăzneala imaginaţiei, mai redăm un fragment grăitor pentru sumara înţelegere a cititorului, fragment legat de o minune: redobândirea vederii Bătrânului Anticar, pe numele lui adevărat Heracles Monastirio Cancellaria, personaj central în rândul eroilor din roman, permanent în căruciorul cu rotile, lângă alambicul lui în care bolborosea fiertura miraculoasă, de esenţe tari, adesea grăitor de chintesenţe filosofice: „Bătrânul Anticar se lingea pe degete, un gest necontrolat, amuşind parfumurile greoaie, sacre, zăcând în flacoanele subţiri ca o pasăre-n zbor sub linia orizontului, parcă alunecând pe sub osia lumii şi apucând brusc laba de urs bine fiartă şi buzele de crap încă molfăind aţos a supărare, înotând în sosuri grase şi în nămoluri tăcute, şi iar se dedulcea cu subsuori de rinocer aduse tot de piraţii înrăiţi în patimi slinoase, procurate şi vândute pe bani grei, grei ca ţărâna de pe mormintele imperiale şi apoi legumea încet-încet stomacuri de greieri şi picioruşe de lăcustă până simţea că sângele îi aleargă buiestru pe sub pleoape, amestecându-se cu lumina, la început hospoasă şi înţepătoare ca nisipul şi apoi limpede ca un izvor de munte gâlgâind untos a văz curat prin venele de lumină şi simţi că hainele îi sunt mai uşoare pe trup şi el ştia că deja este pregătit pentru jurământul de supunere, de sărăcie şi de castitate, jurământ ce trebuia să şi-l asume după această a doua sa ieşire la lumină.”(pagina 413). Întreaga scriitură păstrează un ton solemn, uneori liturgic şi o muzicalitate de lied. Predicatele şi adjectivele se înlănţuie în frază, ţinându-se de mână, fără să respire pe spaţii lungi, înnobilând astfel subiectul ce trebuie să cadă la sfârşit, după baia de cântec de privighetoare, cum adesea foloseşte autorul comparaţia. Sentimentul că acţiunea se petrece în vreOnyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

muri mai mult sau mai puţin intuite dar sigur în timpurile când se căuta reţeta nemuririi şi piatra filosofală ţi-l sugerează nu numai gravurilor amintite mai sus, ce ilustrează personaje fantastice întro lume suprapopulată de spirite, vrăjitori, călugări, alchimişti şi alte creaturi monstruoase, stampe gen Capriciile lui Goya (1746-1828), ci şi onomastica personajelor: Zoroastro, Sava Gotul, Mavrocosta, Oswald Zaur (din Faur) Austriacul, autorul planurilor secrete ale suburbiilor, Hristina-Fecioara, subiect de voyeurism practicat printre ostreţele gardului de către elevii de la Şcoala de Arte şi meserii Ficht,un personaj nepământean, ce se va înălţa la ceruri într-un sicriu de argint, o dată cu cenuşa călugărului Beniamin şi a bărbăţiei Primarului, Petruţio Baroiani, Comisiona, Nimfodora, surorile Caraculacu şi cei patru şoareci albi, Danauto şi Batofix, prisăcarii şi fabricanţii de lumânări şi sloiuri de ceară cât roata carului, puse la un moment dat în locul roţilor stricate de la furgonul plin cu produsele stupinei, în sfârşit, Primarul şi Prima Doamnă care-i mutilează bărbăţia transformândui-o în cenuşă ca şi cămăşile-i ce miroseau a parfumuri folosite de curvele sechestrate în subsolurile suburbiei, Montezuma Munteverdi, zis Mareşalul, aceştia şi alţii nenumiţi: chiromanţii, astrologii, gematricienii, cristalografii, zugravii de subţire, masalagii, calfe şi zidari, consilierii Primarului, obedienţi din teamă dar contra în sinea lor, onomatologie inventată de autor pentru originalitate, dar şi pentru a-şi exprima bogatul tezaur metaforic ce a coborât din sonete în proză, cât şi vasta cultură clasică şi universală ce şi-a asimilat-o. Autorul reuşeşte să-şi portretizeze excelent personajele, în acea atmosferă medievală, ca spaţiu geografic şi ontologic absurd, înzestrându-le cu o cunoaştere profundă a limbii arhaice, teologice, ruptă din incunabule sau Biblie dar şi cu precepte din filosofii romani şi greci, pigmentată uneori cu un lexic contemporan uzual şi de notorietate ce stârneşte zâmbete. (Amintindu-ne de învingătorii teutoni asupra Romei, care foloseau la vremea aceea bricheta!). Eroii romanului sau antiromanului îşi desfăşoară activitatea într-o lume fantastică dar comportamentul lor seamănă cu cel dintr-o lume reală din societatea omenească modernă roasă de invidie şi interese obscure spre propria îmbogăţire, unde nu lipseşte corupţia, depravarea, decadenţa, dezmăţul, deşănţarea, lăcomia, iubirea de sine, viclenia, şarlatania şi câte altele, alături de religiozitate, înţelepciune şi erudism. Curgerea naraţiunii printre taine ce urmează a fi descoperite prin descifrarea pergamen-

Pag. 23


telor din piele de viţel sau de viezure sau de capră la prima fătare, ţin treaz interesul lectorului, cu toată inversarea succesiunii secvenţiale din subiect. Ca şi multele paragrafe de genul acesta: „Zoroastro zâmbi mai mult în gând, un zâmbet de cenuşă de pene de prepeliţă vânturată prin voal de mireasă şi clătit în lacrimi de fecioară înaintea unei zile de post, când şi icoanele sunt mai triste şi mai ale nimănui”; sau: „Meşterii aurari luară comenzi de la Primar pentru efigii uriaşe care să-i descrie chipul cât mai zâmbitor şi mai tânăr, deşi era scorojit ca o tablă pregătită pentru îmbrăcarea unui picior de lemn să nu dea frunzele din el, când purtătorul lui îl ducea prin ploaie.” Frumuseţea scriiturii depăşeşte interesul pentru aflarea subiectului, care poate lipsi. În Suburbii municipale, prin care curge râul negru, se întâmplă ceva asemănător lui Fănuş Neagu cu romanul Frumoşii nebuni ai marilor oraşe (1976) căruia i se imputa, la vremea apariţiei, înnămolirea subiectului în viiturile catastrofale ale metaforei. În definitiv şi multe poezii nu au ca subiect decât propriile lor vestminte strălucitoare! Şi? Dar încărcătura semantică, textul ei între vis şi realitate, deraparea lui spre obligaţia lectorului de a-i descifra sensul, goana prin cultura lumii, care constituie şi un test de verificare a gradului de cunoştinţe al celui ce-l citeşte, coborârea din caleaşca aurită a sonetului în terenul atât de frământat al prozei, împreună cu uneltele native ale poetului, oare nu înseamnă nimic? Emilian Marcu dă frâu liber fanteziei şi face din metaforă aripi de zburător în vi-

Pag. 24

sare, departe de înţelegerea stricto-senso a concretului material. Alunecarea în fantasmagorie, poetul o recunoaşte singur în interviul amintit mai sus: „A fi scriitor e un contact cu Dumnezeu prin care încerci să vorbeşti îngerilor pe care îi porţi noaptea pe umăr şi crezi că o dată cu ei chiar zbori. Dacă te ridici puţin deasupra pământului şi zborul se împlineşte, fii sigur că scrii poezie.” Această stare şi credinţă ce i-o dă scriitura, formaţia sa de poet, nu-i îngăduie să se piardă întro proză banală cu sensurile descoperite muritorului de rând. Aşa ceva s-a scris de când e lumea şi se va mai scrie. Nu! Emilian Marcu practică un stil personal, aici ermetic, alunecând peste şi printre lumea reală, aici încărcat de trimiteri la supranatural, dar niciodată lipsit de obligatoria exprimare metaforică. Am putea spune că această calitate imprimată romanului, respectiv construcţia sa halucinantă şi avalanşa metaforică transformă cartea într-un poem dedicat cititorului avid de o proză densă. Închizând cartea, după parcurgerea ultimei file, conţinutul ei ideatic nu pleacă în neant; el rămâne în cugetul tău să te mai iscodească o vreme: ce a urmărit autorul să zidească pe fila albă ca aripa de înger? Cărţile cu epicul transparent te mântuie repede de obsesia lecturii. Suburbiile municipale, cu ale ei mistere şi personaje fabuloase nuţi îngăduie însă odihnă. Ecourile lor rămân să-ţi tulbure somnul raţiunii. Ce-o fi vrut autorul să spună prin cuvintele culese cu litere cursive, dol-

Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


dora de înţelesuri, strecurate printre neanturile suburbiilor?: - Trăieşte şi ia aminte ca să nu mori înainte de a muri! - Cuvintele sunt moneda măruntă a gândirii. - Să mă afund în eternitate, să scap de tirania şi nedreptatea timpului. - Să laşi omului posibilitatea de a fi liber, să ia deciziile pe care le doreşte. Asta îl deosebeşte de celelalte vieţuitoare. Să facă ce doreşte cu trupul său. - Memoria omului e atât de veche şi încărcată de sensuri ca şi nefericirea. - Le-am spus principiul meu cum că oaia trebuie să fie tunsă şi nu jupuită, când adună biruri pentru a apărea cât mai buni, să mai rămână ceva şi pentru viitor. - De cel mândru nu mă tem, pe cel smerit nu-l dispreţuiesc. - Gloria e doliul fericirii, un fel de moarte in vitrio. - În interiorul omului nu sunt frontiere. - Nici o furtună nu poate împiedica un arbore, la timpul lui, de a înverzi. - Să mă urască dar să se teamă de mine - Privesc înapoi la stârvurile zilelor mele, dar din grădina amintirilor, din când în când, înfloresc trandafiri de diferite culori, iar deasupra tuturor sunt cei cu petalele negre ca timpul trecut, deşi bătrâneţea face pat pentru mine, pat în care din ce în ce mai des mă odihnesc, însă, de fapt, stau la sfat cu moartea… Au fost câteva spicuiri din această carte şi de învăţătură… Sau în această a ei calitate se şi află, cumva, răspunsul care să-mi liniştească somnul după închiderea ultimei file? Poate ar trebui să adaug notelor de lector, acum, la închiderea cărţii, şi observaţia că în „Suburbiile municipale” nu există, de fapt, un conflict evident, ca în romanul clasic, de unde şi autorul, conştient de lipsa lui, îl denumeşte antiroman. Acţiunea curge domol, ca un râu de câmpie, dar plin de peşte. Şi totuşi, cu ce sunt umplute peste 600 de pagini lipsite de conflict? Dar grele de semnificaţii? Cu un vis din altă lume posibilă sau imposibilă, intarsiată cu ce se ştie până acum despre lumea cunoscută, despre lumea istorică. Şi cu puţine excepţii, în general, visele cu bune intenţii sunt frumoase, ceea ce s-ar potrivi a zice şi despre interesanta îngemănare între Euterpa1 şi inspiraţia divină cu care a fost binecuvântat autorul. În această lume fabuloasă, o abstractă făcătură a autorului, plină mai mult de precepte şi fantasme purtate pe umeri de umbre omeneşti, uneori de eroi deveniţi cenuşă, în finalul cărţii se pune la cale o evadare din suburbii a unei părţi din Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

populaţia care participase la zidirea lor. „Sculaţivă, trebuie să plecăm. E vremea să ne îndreptăm spre locurile celeste, acolo la Tatăl ceresc. Sculaţi-vă, e vremea sorocită şi timpul menit în tablele sacre fi-va să fie proorocit!… auziră calfele, ucenicii, meşterii cei mari, dar şi regele pietrar, auziră sfatul-poruncă pe care Oswald Zaur Austriacul îl lansase, în plină noapte, spre întreg acel şir ce devenise aproape inert. La ce se gândise autorul când Oswald Zaur Austriacul, proiectantul acestui edificiu de la capătul lumii, încerca să salveze, ca în corabia lui Noe, o parte din lumea muncitoare şi să o ducă acolo, la Tatăl ceresc? De altfel nici personajele rămase în suburbii şi care trebuiau să participe la ultima masă a Palatinului, pentru care se făceau pregătiri de multă vreme ca pe masa cea de taină să poposească mrene din strâmtoarea Siciliei, mrene grase, mari şi cu burţile plesnind de icre coapte, stridii, răsfrânte pe tăvi ca nişte gulere de la cămaşa de mire, din Maiendros, buze late şi grase de crap, cu mustăţile încă la vedere, din Skiathos, scoici viu colorate, cu valvele abia deschise, aduse din Paloris şi, mai ales din Methymna şi din Abydos, temeinic ornate cu peştişori şi ei de diverse culori, fusiformi sclipind ca nişte andrele, din Lipara şi alte bunătăţi, cină pusă la cale de Primar şi aşteptată cu mult interes de cititor pentru elucidarea misterelor din textul cărţii, ziceam că nici aceste personaje şi încă 50 de perechi de invitaţi nu li se deschide un viitor, deoarece în dreptul fiecărui conmesean la cina cea de taină se aşezase un tub sigilat cu ceară roşie în interior aflându-se un papirus pe care se scrisese: paşaport pentru eternitate! Poate s-a gândit Emilian Marcu că nici întro lume ficţională, imaterială, o lume cu trupuri din idei, ascunsă într-un spaţiu ai cărui pereţi din piatră se măcinau de o boală necunoscută şi unde se căuta piatra filosofală capabilă să dea lumii tinereţea veşnică, nici într-o asemenea lume izvorâtă din dorinţa omului pentru veşnicie, nu putea fi posibilă nici măcar speranţa, care moare ultima. Aşa i se păreau şi lui Oswald Zaur Austriacul suburbiile: „o ordine ca de cimitir, rece şi fără nici o intonaţie. că parcă simţeai cum mormintele se hrănesc cu morţi tineri, cu perechile de musafiri, la acea cină de pomină.”Sunt ultimele cuvinte consemnate în finalul cărţii. Judecata ei, poate fi în fel şi chip. Emilian Marcu lansează o provocare filosofică către cititori, filosofică şi poematică. Cheile ei misterioase pot fi găsite pe căi nebănuite şi destul de diferite. Cine mai încearcă? * EMILIAN MARCU SUBURBII MUNICI-

Pag. 25


Gheorghe sTROIA Călătorii printre miraculoasele stări ale poeziei Interviu cu poeta Dorina Şişu, Axa Adjud (România) – Dublin (Irlanda) Stăm de vorbă, la o mică şuetă, cu poeta DORINA ŞIŞU, fost cadru universitar al Universităţii Transilvania din Braşov, actualmente stabilită în Irlanda, la Dublin. De curând am avut marea bucurie de a-i publica Dorinei o carte de poezie, foarte reuşită, intitulată sugestiv: Intuiţia rătăcirii mele. Şi, pentru că modul de a scrie poezie al Dorinei este atât de intim, purtând amprenta specificităţii umane, am dori să obţinem câteva dezvăluiri ale tainelor pe care poetica sa le ascunde.

GS: Îţi mulţumim, Dorina, că ai acceptat provocarea de a-mi răspunde la întrebări şi sunt sigur că ai multe lucruri frumoase să ne împărtăşeşti! DŞ: Eu mulţumesc din suflet ţie, George Stroia dar şi minunatei echipe editoriale formată din prof. dr. Monica Grosu, prof. drd. Adina Voica Sorohan, prof. Andreea Dănilă, prof. Maricica Stroia şi în special domnului Alexandru Mitrea care a făcut posibilă apariţia volumului de poezie ”Intuiţia rătăcirii mele”. Sunteţi oameni deosebiţi de frumoşi drept pentru care vă port în suflet tot timpul.

GS: Şi pentru că Dorina Şişu a debutat în forţă cu „Incursiune în romanul grec-latin”, aş dori să ne spui câteva lucruri despre ideea care a stat la baza respectivei lucrări, ţinând cont de faptul că este un studiu inedit al scrierilor antichităţii, care au stat la baza multora dintre scrierile contemporane. DŞ: E simplu. Mă gândeam la cele mai valoroase romane ale Antichităţii. Apoi mă întrebam de ce rătăcesc personajele într-o permanenţă năucitoare. Călătoria a rămas o experienţă a fiinţei umane. Aşa cum am arătat şi în Incursiune, rătăcim în permanenţă pe drumuri în cău-

Pag. 26

tarea unui ideal, a unui vis sau identităţi. Am ales această temă pentru că am văzut în interiorul ei o premisă pentru înţelegerea romanului ca specie literară, şi evident, a modului cum s-a format. Am încercat să pornesc şi eu asemeni personajelor din roman, într-un voiaj literar în spaţiul literaturii helenistice şi latine a secolelor al II-lea şi al III-lea. Sper ca încercarea să-şi afle gustul întrun răspuns al întâmplărilor rezolvate. Mulţumesc pe această cale doamnei Virginiei Paraschiv şi domnului Mihai Ganea pentru editarea cărţii şi nu în ultimul rând mulţumesc din suflet domnului Emanuel Pope care a făcut posibilă apariţia cărţii, sub egida Proiectului Cititor de Proză. GS: Ai continuat cu un frumos volum de poezie, intitulat „Intuiţia rătăcirii mele”, un palimpsest liric, fără îndoială. Înainte de a ne referi la volumul de poezie, aş dori să te întreb: ce este, de fapt, Dorina Şişu, poezia pentru tine? DŞ: Poezia pentru mine? E totul. E iubirea, lacrima, frica, puterea, drumul, rătăcirea mea dar şi găsirea altor drumuri pe care le voi pierde, e credinţa. Sunt eu. Căutăm tot timpul ceva. Nimicul ne cuprinde viaţa, apoi ne mângâiem fiinţa dansând în poezie. Tăcerea din tristeţe ne uneşte cu ceilalţi. O împietrire vinde o durată, întrece gândul, inima îngheaţă. Un văzător cu oarbe mâini, închină o fericire, iubire şi simţire Am încercat să-mi înţeleg drumul. Nu am înţeles nimic. Am început să scriu despre dragoste.. Am încercat să înţeleg oamenii, dar problemele lor m-au contopit cu pământul. Am urcat pe ultima treaptă şi mi-am găsit mirarea. Era singura mea realizare. GS: De „rătăcire” şi, mai ales, cum adică „intuiţia rătăcirii”? Ce doreşte, de fapt, să ne transmită, Dorina Şişu? DŞ: Trăirea se află în cuvânt. Mesajul e dublu, eşti tu cel ce suferi, eşti el cel ce simte. Două sensuri opuse cu aceeaşi rădăcină. Implori drumul parcurs să nu te plângă. Mergem rătăcitori dar mereu stăm în urma Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


amintirilor sperând ca plăcerile să rămână şi durerile să dispară. Adâncim tremurul fiinţei noastre în propria durere. Intuim pierderile noastre chiar şi în rugă.

GS: Prin noua ta carte ţi-ai mai împlinit un vis, nui aşa? Spune-mi, te rog, ce vise fac parte din structura internă a Dorinei Şişu? Ce alte vise mai doreşti să-ţi împlineşti? DŞ: Tuturor ne place să ştim. Învăţăm adevărul în acelaşi timp cu minciuna. Devenim serioşi atunci când ne punem întrebări importante despre viaţă sau despre moarte. Nu ştiu dacă majoritatea consideră o întrebare importantă sau devine important faptul că ne gândim la un lucru considerat important? Ne urmărim destinul ca să furăm secrete. Ne umplem viaţa cu vise şi considerăm că adevărul ajunge să conteze. Vis? Să devină realitate fericirea.

GS: Constat, cu sfială, în versurile tale o omniprezentă stare de tristeţe, care te prinde în ghearele ei ascuţite, te constrânge, îţi taie aripile, ca mai apoi, să-ţi dea forţa să te eliberezi. De ce tristeţe, de ce teamă? O…teamă, de…ce, anume? DŞ: Îmi place întrebarea. Tristeţea e punctul meu forte. De tristeţe fug toţi. Scopul omului a devenit căutarea fericirii, exact ce-ţi răspundeam la întrebarea de mai sus. În căutarea fericirii uităm să trăim şi atunci devenim trişti. Ne gândim la viaţă, la slăbiciunile ei, ale noastre, ne gândim la dominare şi ajungem să ne prelungim visele într-o agonie eronată. Erodăm marginea echilibrului din curiozitate. Verticalitatea stă în intensitatea durerii. De ce e complicat să fim fireşti? Vreau să nu înţeleg că roaba vieţii sunt eu.

GS: Lăsând la o parte tristeţea, care pentru tine face parte din procesul de rătăcire şi apoi de regăsire, am sesizat că ai o intensă prezenţă literară, pe diverse site-uri de specialitate şi că eşti prezentă în multe dintre publicaţiile valoroase, fie ele online sau tipărite. Ai putea să ne spui câte ceva despre colaborările tale? DŞ: Colaborez cu dragă inimă. E atât de uşor să te laşi pe mâna cuvântului. Curgi spre cititor, te laşi să curgi spre inima celui care-şi apleacă ochii în sufletul tău. Cum să nu-ţi iubeşti cititorul? Nu faci nimic altceva decât să scrii pentru ca ei să nu plângă. Da, apar în ţară în diferite reviste atât pe hârtie cât şi online. Am apărut şi în afara ţării. Colaborarea vine din mers. Uneori sunt preluată alteori scriu direct. Situl Cititor de Proză este pentru mine cel ce m-a născut, este viaţa. Cititor de Proză mi-a stat alături în cele mai grele momente ale vieţii. E o cetate cu oameni deosebit de frumoşi, cu suflete de îngeri. O foarte plăcută colaborare o am cu Revista Ecouri Literare (pe hârtie). Aici se publică, în foileton, Incursiune în romanul grec - latin. Da, e adevărat că am apărut şi în antologii de proză şi poezie, menţionez aici pe Dăncuş Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

Doru cu Singur, antologia sitului Esenţe, antologia sitului Cleopatra. Colaborări frumoase şi le mulţumesc pe această cale. GS: Ştiu că ai o listă impresionantă de prieteni, care poate au contribuit puţin câte puţin la valorizarea parcursului tău literar. Cui anume ai vrea să mulţumeşti, pentru ceea ce este Dorina Şişu acum, azi, aici? DŞ: Emanuel Pope.

GS: Care e motivaţia ta, Dorina, de a scrie poezie? Ai putea, în câteva rânduri să ne spui ce este poezia, pentru tine? DŞ: Dar poezia sunt eu. Ea nu vine din imaginaţia mea....sunt chiar eu. E povestea mea. Uite, îţi răspund cu poezie, astfel ai să te convingi: ”Cititorule...ce vină am dacă nedumerirea acestui dans vine din suflet? Ce pedeapsă e acest cuprins de pământ ce-mi poartă paşii către lume? În albele nopţi, visul rămâne acelaşi doar ochiul priveşte spre oameni paharul plin... dar o parte din mine ştie că străzile sunt tot atât de lungi iar pe ziduri coboară speranţa. Ajungi să bei viaţa cu înghiţituri mici şi aerul să prindă miros de tine.”

GS: Frumos, poezia eşti… Tu! Ce părere ai despre tendinţele poeziei actuale? Se mai scrie poezie de calitate, în vremurile noastre? DŞ: E greu. Foarte greu. Deja avem o problemă când spunem calitate. De ce? Pentru că totul duce la real şi realitatea e.... fără cuvinte. Trebuie să comunicăm perfect cu iraţionalul. Nu ştiu dacă cineva are curajul să confirme această relaţionare. E păcat pentru că unele tendinţe sunt lăsate în umbră. De exemplu, eu am o slăbiciune pentru versul clasic. Aici se prinde, într-un mod fundamental şi special, sensul lumii. Simţi cum dansezi şi trist şi fericit. Săpăm cu gura sensuri şi culori. Aşa ar trebui văzută poezia. Generaţiile noi adaugă principii noi. Nu vreau să intru în conflict cu tinerimea scriitoricească. Probabil că va ieşi o lege în care să ne aliniem noilor tendinţe, să ne punem creierul în repaos pentru a putea scrie iraţional şi ineficient.

GS: Şi dacă tot veni vorba despre poeţi şi poezie, ai putea să ne spui un nume, pe care îl admiri şi de ce? DŞ: Doar un nume? Dar e cumplit, nu pot. Am să spun două nume. Octavian Paler şi Nichita Stănescu. Nichita pentru că a cerut ”Dreptul la timp” şi a înţeles „Sensul iubirii”. Paler, pentru că a învăţat să iubească să fie iubit şi m-a învăţat să mă rog, să nu-mi crească aripi.

Pag. 27


GS: Vis-á-vis de limbajul poetic, se ştie că acesta este limbajul sufletului. Există unele nume poetice, care din dorinţa de a fi de actualitate, de a fi în tendinţe, îşi schimbă radical stilul şi, de ce nu, gafează. Ce părere ai despre aceasta? DŞ: Nu o părere bună. Atunci când îţi schimbi radical stilul nu mai păstrezi nimic din tine şi devii un fals. GS: Sunt foarte mulţi oameni care scriu dar, nu toţi cunosc adevărata poezie. Care crezi că ar trebui să fie atributele de bază ale poetului? DŞ: Blaga spunea că poetul este „un donator de sânge la spitalul cuvintelor.” Eu spun că pentru a fi poet trebuie să vezi prin cuvânt durerile şi fericirile din cel puţin o margine de lume.

GS: Există, o perioadă - în poezia tuturor timpurilor - de care eşti pur şi simplu fascinată? Care este acea perioadă şi de ce? Ce are, să zicem, în plus faţă de alte perioade din istoria liricii? DŞ: Romantismul. Novalis impune, în “Heinrich von Ofterdingen”, relativizarea simţurilor: “Lumea devine vis, visul devine lume”. Îmi place scriitorul romantic pentru că el creează imagini complexe ale lumii. El impune prezenta eroului. Romantismul este un curent literar, o stare arhetipală şi o stare de spirit. În romantism ne întoarcem spre începuturile mitice ale fiinţei. Dar nu asta face omul şi acum? Nu încercăm să resuscităm existenţa paradiziacă? Ador şi perioada optzecistă pentru spiritul de atunci amintind cu dor de noi. GS: Cum este, comparativ cu traiul din România, viaţa ta în Irlanda? Ai putea să detaliezi, puţin? DŞ: Viaţa mea în Irlanda este viaţa iubirii, singura pe care doresc să o trăiesc. GS: Ce-ţi lipseşte, Dorina, faţă de ceea ce aveai înainte în România? Există doruri acerbe de ceva sau de cineva anume? DŞ: Nu-mi lipseşte nimic. Dorul meu era aici.

GS: Ce sfaturi le poţi da celor care pleacă din ţară? Există o doză de risc în orice, nu-i aşa? DŞ: Depinde de ce pleacă. Dacă vor să plece din acelaşi motiv pentru care eu am plecat, motiv ştiut doar de mine, doar tainele iubirii ştiu să dezlege misterul drumului parcurs de-un pas al inimii, le-aş spune să plece cu sufletul deschis. Există doză de risc în orice. Dacă vor să plece din alte motive sfatul meu e să nu o facă. GS: Am observat, cel puţin în ultima perioadă, o activitate mult mai intensă, din punct de vedere literar al tău, în foarte multe reviste şi publicaţii prestigioase. Există o explicaţie, un motiv căruia îi datorăm acest lucru, nu?

Pag. 28

DŞ: Poate pentru că am plecat din ţară? Nu ştiu. Aici am timp mai mult. Am liniştea care-mi lipsea în ţară. Nu mai simt acel stres ce mă lovea la tâmple.

GS: Pentru tine, ce înseamnă prieten? Există, în viaţa ta, prietenii adevărate şi, bineînţeles, unele dezamăgiri. Cât de uşor poate fi dezamăgită sau cât de greu poate fi câştigată Dorina Şişu? DŞ: Prietenul e acela care plânge şi râde împreună cu mine. Dezamăgită atunci când văd copii părăsiţi de mamele lor. Câştigată prin sinceritate. GS: Pentru revista Armonii Culturale, Dorina Şişu este un colaborator special, dedicat, valoros. Ce înseamnă pentru tine, revista Armonii Culturale? DŞ: Pentru mine, această revistă Armonii Culturale, e o legătură importantă între cuvânt şi oameni. Îmi place pentru că de fiecare dată citesc articole de bună calitate.

GS: Se ştie că distanţele sunt practic inexistente, acum în era super-tehnologiei. După plecarea din ţară, cât de mult a schimbat pentru tine, acest lucru? DŞ: Distanţa nu contează. Nu m-am gândit că ar schimba cu ceva starea unui om. ”Distanţa ca plată, distanţa ca rest”....scuze, e parte dintr-o poezie de-a mea, nu mă pot abţine să nu-mi aduc aminte de tot ce scriu.

GS: Despre proiectele tale de viitor ce ai putea să ne spui? Ele există, dar pot fi cunoscute? DŞ: Există proiecte de viitor. Romanul meu, care sper să fie publicat în România la începutul anului viitor şi în limba română apoi o carte cu proză scurtă, poate, înainte de apariţia mult aşteptatului roman şi plus încă patru volume de poezie pregătite pentru publicare. GS: Cât de des te reîntorci în România, sau cât de des ţi-ai dori să revii? DŞ: Cred că o dată pe an e suficient.

GS: Ce ai avea de spus celor care citesc revista noastră? Dar, nouă, ce recomandări ne-ai face? DŞ: Să citească revista cu încredere în fiecare zi. Recomandări? Să rămâneţi aşa speciali tot timpul.

GS: Îţi mulţumim, Dorina, că ai răspuns cu atâta amabilitate, întrebărilor noastre! Îţi urăm mult succes în toate planurile tale, sănătate şi să fii înconjurată doar de Oameni şi Prieteni adevăraţi! DŞ: Eu vă mulţumesc, dragii şi deosebiţii mei prieteni. Aici, departe de voi şi de pământul care îmi cunoaşte pulsul din tălpi, m-am simţit un om deosebit şi plin de speranţă, pentru că aţi reuşit să îmi faceţi cel mai frumos cadou din buchetul viselor mele. Acest volum de poezie îl dedic tuturor cititorilor mei şi prietenilor. Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


Constantin BLĂNARU

C

Proza complet albă

ine coboară, abia coboară panta cu paşi rari, un pic smuciţi la tresăriri, neregulaţi, mai mici, mai mari, ca printre obstacole, foarte aplecat, gata să cadă? Se uită cu băgare de seamă în jos înainte de a păşi, ridică mai întîi un picior, se mai uită o dată să vadă de nu-i vreo groapă, apoi face la fel cu piciorul celălalt şi tot aşa. Cînd apare un dîmb în faţă se opreşte, îl scrutează parcă să vadă dacă-l poate trece, dacă e musai să-l ocolească, după aceea continuă chinuit, tot ezitînd, păzindu-se să nu-l zgîrie crengile copacilor lăsate în jos, revenind la direcţia anterioară cu mîna dreaptă înainte ca vrînd să pipăie orice piedică posibilă, despicînd aerul, tremurînd. Ori ceea ce-mi pare tremurat la el să fie vibraţiile ochilor mei miraţi? Pare a fi Lior! Ca un adolescent, înăltuţ, îmbrăcat subţire, acum slab, îngrozitor de slab, vînăt, un vînăt ca de agonic de cine ştie cînd, cum sînt găsiţi unii în casă, pe drumuri, în şanţuri, în prăpăstii, în catacombe şi-n alte locuri de mister ale vieţii!…Ba culoarea lui e mai închisă decît vînătul. Nu-i nici neagră, ci albăstrie. Mergînd, lasă în urma-i o vagă pată de umbră care se adînceşte ca un tunel plutitor în aer. Ori trage după el golul lăsat de trupu-i firav? Ori în vagul fizic din urmai se mai ţine de el vlaga scursă prefăcută în abur spălăcit, semnalment şi al transpiraţiei? Să aibă lipsa de vlagă culoarea provenită din chiar bruma de materialitate a întregului lui mişcător? După ce trece de o piedică, aburul parcă închide locul trecut cu formă lunguiaţă, răsfrîngere a unui sicriu (aşa mi s-a asociat în gînd lipsa lui de viaţă), într-o prelungire a sufletului. Mergătorul se clatină la stînga şi la dreapta odată cu el, urmîndul! Vrea, văd că vrea să ajungă undeva, undeva în faţă, spre mine, dar nu ştiu dacă ţinta lui aş fi eu, dacă m-a zărit, dacă se gîndeşte, dacă se poate gîndi la mine. Sau mai simte şi mă simte, ori poate numai mă presimte de la distanţă, ori eu îi apar în fiinţa trupească precum o vedere interioară – presupun – de la naştere, de după aceea nu ştiu dacă simţită, dacă şi gîndită, ori dacă numai din subconştient, nepărînd a avea în starea lui precară mult conştient? Să-i treacă presimţirea mea de la un prag al subconştientului la conştient, oricît de puţin are? O mai fi avînd oare conştient, ori acesta nu depăşeşte letargia subconştientului?...Iar acum parcă trupul lui atîrnă, bălăngănindu-se, numai de suflet, semănînd cu o solomîzdră uriaşă, dar bipedă, cu picioarele îndoindu-i-se, abia rezistînd, mereu revenindu-şi greu din cumpăniri. Neprivind înainte, neputînd ridica fruntea, privind doar în jos să calce cît mai sigur drumul, deşi a mai fost pe aici, în vadul Burdujeniului-sat, cum şi eu am mai fost. Am fost invitat de Eva Măciucă, nume paradoxal, mai degrabă blestem, blestem-măciucă, măciucoasă cu femeile de oriunde, ţepoasă cu mai toţi bărbaţii, ori, mai corect-zis, cu cei, cam toţi, la care nici nu se uită, ori se uită numai din ambiţioasa aşteptare a salutului – dar ce zic eu salut, omagiu cu aplecarea spre sărutarea mîinii ei întinse de departe!...Sau el, venind pe calea rămasă amprentată de mine pe fondul sau pe marginile sufletului lui, pe acolo pe unde raţiunea nu-i ajunge din cauza cuOnyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

“Ce reflectasem: că omul nu trebuie să rămînă „de lemn”, oasele să nu-i stea inerte şi el să se mişte mecanic, îndoit, încovoiat din tinereţe, făcîndu-te să prevezi gîrboveala de la bătrîneţe, ci să aibă elasticitate şi abilitate, să se apere la nevoie de cîini, de oameni care-s uneori ca şi cîinii, altfel spus, să se modeleze după numeroase împrejurări ale vieţii şi să-şi mărească singur puterea fizică, independenţa, să n-aibă nimic de momîie. Auzindu-mă, mama, care stătea la noi pentru ei, îmi făcea morală că eu îi dau ce nu lea dat Dumnezeu şi-L pot supăra. ” Pag. 29


telor şi a cotiturilor circumvoluţionare, a conturbaţiilor mai mici sau mai mari produse de slăbănogeală, de concentrare, de efortul mersului, al tinderii spre perpendicular foarte oscilant? Văd bine?… El, vigurosul, îndrăzneţul, călitul de mic în acestea de mine în casă aruncîndu-l – ţinut – de pe la doi ani, după aceea la mare, la munte şi pe malul Sucevei?! În casă, fiind mic, în celelalte locuri după ce nu se mai putea în casă că-i ajungeau picioarele în tavan. Patima mea cu el: de pe la doi ani, de pe cînd oasele şi ligamentele, constituite, încep să permită solicitări progresive de forţă, ridicîndu-l de subsuori pînă la umerii mei, învăţîndu-l rotitul trupului în ambele sensuri, apoi, ţinîndu-l pe la spatele lui atent, lansînîndu-l în faţă cam jumătate de metru şi readucîndu-l la pieptul meu; cu faţa la el privindu-l de sus în jos, tot de subsuori, rotindu-mă cu el de două-trei ori să se adaptaze, pe urmă lansîndu-l iar la dreapta şi la stînga ca pe o limbă de clopot, continuînd în arcuri de cerc cu spatele în dreptul pieptului meu, cu picioarele mai sus decît fruntea mea, iar după zile şi zile, cu ideea că s-a obişnuit cu acestea, rotindu-l în cercuri de cîteva ori de la dreapta la stînga, atît cît să nu ameţească, iar după o altă pauză de cîteva minute, ridicîndu-l deasupra mea ţinut de jos în sus tot de subsuori, punîndu-l cu picioarele pe umerii şi pe capul meu, eu coborînd cu el în genuflexiuni de mai multe ori, vorbindu-i, el temînduse la început, eu încurajîndu-l să se uite în jos să mă vadă, să simtă că eu sînt el şi el este eu în prelungire şi legat de mine prin mîinile mele, lui ajungînd să-i placă şi rîzînd că-i male şi tot mai male; de pe la doi ani şi jumătate, aşezîndu-l cu faţa spre mine, luîndu-l prin spatele lui tot de subsuori şi aruncîndu-l în sus în lungimea lui o dată pînă la poziţia paralelă cu tavanul, spre spaima mamei lui sau a oricui mai era de faţă, a doua oară pînă la o verticală în dar cu capul în jos, privitoarele speriindu-se, el linştindu-se, prinzînd curaj şi spunînd „nu mă tem”, eu tot aruncîndu-l, el tot zicînd mîndru sorei lui: „Dia, eu sbol”; pe la trei ani „Eu zbor, zbor, zbor” pînă aproape se zăpăcea, atunci eu oprindu-mă şi punîndu-l pe pat să se odihnească, fragilităţile lui solicitate, poate prea solicitate, redresîndu-se; după o pauză aşezîndu-l iar în faţa mea, prinzîndu-l de omoplaţi şi de subsuori, lansîndu-l peste capul meu în spate şi înapoi în faţă, tot progresiv ca număr de încercări; de pe la patru ani, considerînd că i s-au întărit oasele şi ligamentele, prinzîndu-i amîndouă mîinile în palma dreaptă şi apoi în cea stîngă, ridicîndu-l paralel cu mine pînă la lungimea mîinilor mele, ţinîndu-l pînă simţeam că se crispează, că îl dor; în conti-

Pag. 30

nuare, cerîndu-i lui să-şi încleşteze palmele de ale mele cît rezistă, mai întîi cîteva secunde, apoi minute; de pe la trei ani l-am ajutat să facă podul în pat apoi pe covor, apoi afară pe iarbă să nu lunece; de pe la şapte ani, fiind mai lung, nemaiputînd face în casă lansări în faţă şi în spate, îl urcam afară cu picioarle pe umeri şi pe cap ţinîndu-l şi fugind înainte, înapoi, alintîndu-l că este lujeraşul nostru şi trebuie să zboare ca păsările, printre păsări; de la opt ani l-am obişnuit cu căţăratul pe scară şi în copaci, statul în cap şi cu tumbele, mama şi bunica mea spunîndu-i că şi eu am fost un neastîmpărat, „un acăţat” pe garduri, prin copaci, pe ţăruşi şi prepeleci şi că odată tata, parcă voind să mă pocnească pentru o trăsnaie, m-am ferit de el urcînd ca veveriţa într-un păr înalt…Atunci s-a înfiinţat la o şcoală o grupă de gimnastică şi l-am îndemnat să facă, fiind mai importantă decît tot ce a făcut cu mine. Iar cînd a împlinit şaisprezece ani, luîndumă de un braţ, lipindu-mă cu fruntea de blana unei uşi să nu văd ce face, cerîndu-mi să stau cuminte şi să nu mă uit înapoi, a făcut cu creionul pe blana uşii o liniuţă la înălţimea mea, a măsurat cu metrul blana pînă la liniuţă, apoi cerîndu-mi să fac la fel cu el şi, constatînd că e mai înalt ca mine cu unsprezece centimetri, mi-a zis : „Ce zici, micule?”, eu felicitîndu-l şi dorindu-i să se mai înalţe cu zece-douăzeci…După care a continuat numai gimnastica. Întîmplare-blestem, însă, pe la aceşti ani fracturîndu-şi mîna la gimnastică, nemaiputînd continua, rămînînd cu un palmares incomplet: un loc I, nouă locuri II şi III la judeţene, patru locuri II şi III la zonalele de gimnastică, deşi, ca şi sora lui, dintr-un alt blestem, nu s-a putut bucura de laptele de la sînul mamei, ci au crescut cîte un an şi jumătate cu eledon, abia după aceea cu lapte natural cumpărat, vigoarea şi rezistenţa la efort fiindu-i limitate, fibra musculară, viţa ei neputînd avea forţa necesară pentru mai mari performanţe… Ce reflectasem: că omul nu trebuie să rămînă „de lemn”, oasele să nu-i stea inerte şi el să se mişte mecanic, îndoit, încovoiat din tinereţe, făcîndu-te să prevezi gîrboveala de la bătrîneţe, ci să aibă elasticitate şi abilitate, să se apere la nevoie de cîini, de oameni care-s uneori ca şi cîinii, altfel spus, să se modeleze după numeroase împrejurări ale vieţii şi să-şi mărească singur puterea fizică, independenţa, să n-aibă nimic de momîie. Auzindumă, mama, care stătea la noi pentru ei, îmi făcea morală că eu îi dau ce nu le-a dat Dumnezeu şi-L pot supăra. Greu i-am potolit ideea băbească de datum!... –Dar, mamă, lăsat doar cu ce primeşte de la Domnul, dă vad cîrtitorilor, batjocoritorilor la adresa lui: Slabul, Îndoitul, Ţeapănul, Mocăitul şi Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


altele. Aşa eu pot limita batjocura, le-o pot dirija spre ce aş vrea: Gimnastul, în viitor Gimnastul Intelectual, ori Intelectualul Gimnast – oricum altceva decît i-ar acorda alţii din parşivenie. –Crezi că poţi tu pune frîu gurii rele a oamenilor, lăcomiei de distracţie pe seama celor din jur? –Mă simt dator să încerc, să-i înfrunt. Omul trebuie educat... De ce n-am văzut pînă acum?! Poate din cauza nevederii liniei de orizont, a pantei coborîtoare ajunse fundal pămîntos, a menţinerii lui aplecate,n-am văzut că are ceva în mîna stîngă: o butelcuţă. Şi ce butelcuţă: sferică şi cu un gît îngust, amintind de imaginea planetei terminate cu o cruciuliţă, ţinută de Domnul într-o icoană! Numai amintind…O duce anevoie cu mîna stîngă, cea dreaptă fiind cea fracturată, trebuind să evite folosirea ei şi la greutăţi mici. Acuma-i mai aproape. Chipul i-i supt şi stors, încît nu-i răzbate pe el încordarea. Încă nu-i văd, poate chiar n-o mai fi avînd nicio expresie, greutatea angajîndu-i numai musculatura mîinii, slabă…Ce să aibă în ea? Ţuică sau altceva alcoolic? Dar el nu era băutor! Atunci?! Apă? Să-mi aducă mie, ori pentru el la drum? Alte lichide, apă sau suc de băut se pun în altfel de recipiente, mai practice. Sau nu a avut, apelînd la ce i-a fost la îndemînă? Trebuie să mă lămuresc, că el face un efort şi poate îl face pentru mine. Poate din obiceiul de la noi de a merge „cu ceva” în vizită la cineva. Mă doare, însă, numai bănuiala. Să se oblige el să-mi aducă după obicei „ceva” ca la un străin?! Ori vom fi fiind iremediabil înstrăinaţi şi el vine cu ceva ca pentru o „acreditare”?! Zisesem de multe ori Dinei şi lui să nu cheltuiască puţinul pe care îl au cu de-acestea. O fi ţinînd la moda celor din jur, nu la rugămintea mea insistentă! Sau se simte chiar înstrăinat şi intermediază sentimentul, vrea să dea aparenţa sentimentului reapropierii mele prin acest gest? Nu ne mai leagă nimic din suflet, ne leagă obiceiurile care nu mă prind nici cînd sînt făcute cu delicateţe?! Şi, dacă are ceva alcoolic, cu ce preţ, din ce resurse l-a procurat? De ce s-a împovărat cu ce nu mi-i preferinţă? Ştiu scuza: „O nimica toată, ceva simbolic”. O nimica toată care costă poate mult. Trebuie să-l recompensez dacă a cheltuit... Dar e prea moale, moalemoale, parcă n-are oase, iar dacă are, oasele parcă au devenit masă de carne! Carne devitalizată – doar oase lipite cu piele! Oase moi lipite cu piele vineţie..Nu zice nimic, nici „Bună ziua!”, nici „Salut!” ca în ultimii ani! Nu m-a recunoscut?! Nu poate vorbi?! Nu ştiu ce-i mai rău... –Să te iau de braţul drept? Stai să-ţi iau buOnyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

telca, să te iau de stînga! Cum ţi-i mai îndemînă? Nu-mi răspunde! Groaznic! Să sper că numai pe moment. Îi iau butelcuţa... ...Cînd avea patru şi cinci ani am mers cu el, Dina şi cu mama lor cu autobuzul pînă dincolo de Văleni, apoi pe jos pînă la Crucea Talianului, la marginea traseului Vitoriei Lipan reconstituitor de viaţă şi de moarte. Respirau avizi de ozon, de mirosuri de multe feluri de verdeaţă, de mucegai vegetal că puţin soare ajunge jos,mai puternic fiind cel de brad (de, în patria lor din înălţimi), de brusture, de licheni şi pe alocuri de mîzgă. Lior era neliniştit, îşi încerca plămînii inhalînd cît putea de tare, ţinînd aerul greu cît putea, apoi expira ca o pentru a se rupe de o presiune. Ca mine la geam iarna, după exerciţiile de înviorare! A repetat încercarea de multe ori, l-am întrebat dacă nu i-i rău, a negat cu capul, a mai inspirat şi expirat de cîteva ori, a dat flaneluţa de pe el mamei şi, în cămeşuţă, o făcea pe Terminadorul: îşi încorda braţele şi şi le aruncă în faţă, într-o parte şi alta cu o „sabie” de nuia, păşea larg şi înfigăteţ, se încrunta să o sperie pe Dina, ea rîdea, l-a luat în rîs cu cuvintele „Eşti grozav ca un bondar”, el o făcea pe şi mai fiorosul, ea rîdea mai tare, dezumflîndu-l. Eu m-am interesat de ce inhalează cu aşa lăcomie, el a motivat că l-a umplut de o putere, după care s-a oprit. A dat un strigăt, a auzit ecoul lui, a tresărit şi a repetat strigătul, mai rar, să se încînte, numai că n-a înţeles de ce vocea nu i se mai întoarce. Eu l-am lămurit că tocmai pentru că el l-a alungat să umple pădurea cu sunetul lui inimos, şi glasul s-a spart, nu se mai poate aduna la un loc. –Nu mi l-a furat Ducă-se-pe-pustiu ori Ciuma pădurii? Aşa am auzit, că el sau ea pîndeşte şi ne fură ce scăpăm, ce pierdem. –Se zice, nu se ştie dacă-i aşa. Dar e bine să fie şi sunet de om, să fie şi omul în pădure măcar prin glas, să vorbească şi ea. –Dar de ce nu aud păsărele? –Păi, dacă ai fost Terminadorul, le-ai speriat şi s-au depărtat. Le vei auzi îndată, dacă nu mai strigi. Tu fă ce-ţi place. N-a mai strigat, a cules flori ca şi Dina, i lea dat tot ei şi s-a dat la vorbit cu copacii: –Tu de ce eşti aşa gros? Ai mîncat mult, ai mîncat şi porţia celor din jur? Uite, toţi sînt mai slabi ca tine! De ce nu răspunzi? De ce nu răspunde, tată, că eu am auzit că şi copacii vorbesc. –S-a ruşinat că l-ai mustrat. Are şi el inimă. –Şi-o să mînînce mai puţin lacom deacuma? –Cred că da. –Tată, cînd trec de ici-colo prin umbră şi raze de soare, departe îmi pare că sînt umbre de

Pag. 31


oameni, că îmi fac cu mîna. Uită-te şi tu, îi vezi? –Nu-i văd. Or fi şi oameni trecînd pe aici, tu vezi mai bine. –Dacă-s oameni, sînt buni sau răi? –Sînt şi oameni buni şi oameni răi. Ai auzit din poveşti. –Şi pădurea-i poveste, nu? –Bine-ai zis! –Şi noi în poveste? –Adevărat. Frumoasă idee, isteţule! L-am îndemnat să mă caute după ce el, stînd cu spatele la mine, eu mă ascund după un copac şi-l strig. A fost o experienţă pentru el: mă căuta ezitînd, glasul meu, lovindu-se de copaci, se despletea, recula în multe direcţii. Repetînd, după zece minute a prins curaj, se orienta şi mă găsea mai repede. După care s-a dat la rupt brusturi, noi neam apucat să-i împletim, legîndu-i cu tulpiniţe de flori la capătul dinspre rădăcină şi sub acoperişul pălăriilor lor, el adunîndu-le şi punînînd cîteva în braţe să avem cînd va fi ploaie. Şi acum nu vorbeşte deloc-deloc, pădurea gălbejită de aici neavînd energie de dat... Să-l iau de stînga cu dreapta mea, butelca să o ţin cu stînga, eu să fiu în echilibru între butelcă şi el…Se îndoaie mai tare, de parcă într-adevăr nare oase. Cînd avea butelca parcă se ţinea mai bine. Probabil îndîrjindu-se spre în sus cu greutatea ei, se încorda şi îşi coordona, cu puţina lui putere, sistemul osos. Acum e mai nesigur pe mişcări. Ceva

îi lipseşte! I-am dăunat eu atingîndu-l? Să-l iau de subsuoara dreaptă, nu de mînă, care ne ţine la distanţă, care-i solicită efort şi, neputîndu-l face, parcă-l atîrnă de mine. Să-i duc mîna stîngă pe după gîtul meu şi să i-o îndrept spre în jos – aşa iaş duce eu cea mai mare parte a greutăţii lui şi nu

Pag. 32

m-aş cumpăni avînd butelca în stînga. Aşa, aşa, copăcel. Şi să păşesc în ritmul şi mărimea paşilor lui, să nu-l forţez. Parcă-i bine. Oare unde-i cel mai bine să-l duc? Nu mă pot hotărî! Dacă nu-s de-aici! Atenţie, că parcă se frînge şi... –Lior, să-ţi dau un pup? Ajuns matur, miai reproşat că nu te-am îndrăgitt cît ai fi meritat cînd erai mic. Totuşi, am făcut-o, dar cînd nu vedeai tu. Şi-a ţuguiat buzele. A zis ceva, sau mi s-a părut? Îi dau un pup, îi dau, îi ofer măcar o compensaţie tîrzie...Căci şi tăcerea-i, de cînd lumea, un răspuns. Dar acum aducea a murmur. Din păcate, nici murmur n-a fost; a fost o mişcare de buze, o încercare de dezlipire a buzelor, oricum o încercare de descleştare a dinţilor imprimată buzelor uscate, lipsite şi ele de energie. Ori poate chiar ele n-au făcut loc distanţării coroanelor de dinţi…Îşi mişcă mîna stîngă de după capul meu! Vrea să o apropie de faţa mea? Oare? Da, mă strînge încet, încet, de gît cu băţul lui de braţ! Acuma văd ce numai mi-a părut cînd iam luat mîna şi i-am pus-o după cap: că are cevaceva căldură, o căldură de toamnă tîrzie, a numai ce-i viu înăuntrul lui, inima, plămînii, celelalte! Semn bun; pot crede că, lipit de mine, căldura îi va creşte. Îşi reazemă tîmpla stîngă de a mea! Aşa i-i mai uşor să-şi ţină capul în sus, să nu şi-l scape într-o parte sau alta şi să-i forţeze muşchii, bieţii de ei, slăbănogi. Să merg şi mai încet, să primească de la mine cît mai multă căldură…Şi cît ar fi trebuit să-i dau şi nu i-am dat fie pentru că era „balbat˝ şi voiam să nu fie prea sentimental, femeietic, fie că am tot fost departe de el şi nu i-am iradiat-o decît rar. Nu percep mai mult decît pielea călduţă la tîmpla stîngă. Poate nu emană destul din cauza uscăciunii pielii lui, dar poate înăuntru este mai multă. Poate cît este i-i întărită de căldura mea. Bine şi aşa. Măcar se menţine spre poziţia dreaptă rezemat de mine. Să-l duc aşa, încet, dacă adoarme să prindă putere… Mergem aşa. Mergem!… Oare chiar doarme? Poate da, ori poate nu mai are resurse de mişcare proprii. Ce-ar putea fi sigur? De foame, de boală? Ori i s-au acumulat insuficienţele nutriţionale din copilăria cea mică? Cum se explică, de ce nu s-a văzut asta pînă acum? De ce aşa deodată?... De ce nu, ce? Că fusese normal. Cum i-a dispărut deodată normalitatea?! De ce deodată?! M-am zăpăcit?! Cine ştie de cît de departe vine! Şi-apoi, boala nu întreabă dacă o primeşti. Ionel, finul meu, un băiat minuOnyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


nat, s-a dus cu serviciul militar în Angola şase luni, a venit sănătos, dar după cîteva luni s-a îmbolnăvit şi după un an a murit de cancer la ficat! Şi cîţi ca el, la fel... Lior n-a vrut să repete admiterea la facultate, s-a cerut la armată – a invocat motivul că un prieten i-a promis repartizarea la transmisiuni, cu timp de lucru necontrolabil, să poată învăţa pentru o concurenţă de şapte pe un loc. Şi tot nu a dat admiterea! Să se pedepsească, să se răzbune? Pe cine să se răzbune? Pe mine, nu pe el însuşi?! După armată s-a dus săgeată la lucru. În Serbia, în Germania, în Cehia, apoi la Miami. Ameninţînd: „O să vedeţi voi că se poate trăi, şi încă mai bine decît cu şcoala voastră sclerozată în teorii, definiţii, exemple şi celelalte. Şcoala voastră superioară, auzi, dom-le, superioarbăăăă, de niciun folos azi!”. Şi ţipătul lui se învîrtejeşte şi acum în depărtări în hăurile văzduhului şi se termină ca într-o fundătură a urechilor mele… ••• M-am trezit în sperietură strigată! Mi se păruse o clipă că mă răstorn cu el şi mai mult şi peste el. Asta mai lipsea: să apăs eu trupul lui anemic în care abia îi mai pîlpîia viaţa, sufletul înghesuit de trup o secundă, două, pînă am sărit ca ars în picioare. Nu mai disting altceva în prelungirea visului cleios... Totuşi, acuma-s treaz-treaz. La sfîrşitul visului totul a fost absorbit de ochiul minţii mele copleşite de durerea inimii, de milă, de tristeţe, de deznădejde...Deznădejde din cauza precarităţii omului de la naştere la moarte. Isprăvile lui din tinereţe şi cele de la apogeul maturităţii pot fi sfărîmate într-o clipă de neprevăzut, numit îndeobşte dat…Datul – am auzit din copilărie şi l-am tot auzit din cînd în cînd la disperarea altora: este de la Dumnezeu pentru un păcat al unui înaintaş. Acesta este verdictul. De ce la un urmaş?! Ce vină a avut? Dacă nici n-a existat, să fie măcar martor la păcat, deci n-a tăinuit, n-a avut cine să tăinuiască?! Ce strîmbătate! Gîndesc ca despre rugina vechimii împroşcate la lovirea metalului cu ciocanul, ca şi cum aş fi fost acolo la momentul datului. Dar ştiu că Dumnezeu iartă. Pedepseşte şi iartă sau invers? Contradictoriu. Mai mult, anulatoriu. Nu cumva datul este o brodeală a ucenicilor lui Iisus, preluată şi dezvoltată mai ales de preoţi, spusă ca pe ascuns, zice-se ca să nu se mai păcătuiască, să sperie pentru a nu păcătui? Asta-i dreptate?! E o părere. Căci şi obiceiurile, ceremoniile religioase, apărute cu menirea şi de a „spăla” păcatele, diferă de la un loc la altul după cum le-a venit în cap înjghebătorilor lor. Se zice şi că recunoaşterea greşelii echivalează cu începutul ispăşirii. O fi Lior în curs Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

de ispăşire undeva în lume? Oare unde? Cred că este, că s-a dus din nou la lucru pe criză, şi nu cîştigă bine – spune Dina – dar speră, trage tare, trage de-i ies ochii, spune ea. Ea îl apără, e soră bună, vrea să mă convingă că nu umblă aiurea, cîştigă cît se poate. Sigur cît se poate, adică puţin. Peste tot puţin şi tot mai puţin. S-a ajuns ca mai toate coletăriile din România să trimită pachete în diferite ţări pentru Crăciun celor aflaţi la lucru. Pînă nu de mult se trimitea de acolo încoace! Aşai: totu-i pe dos...Şi rar care mai cheltuieşte cu drumul în ţară de dor, de sărbători! Unii de aici, care mai pot, le mai trimit din sărăcia lor. Aşa-i la noi: de la aşa-zisa Revoluţie la criză după criză (politică, economică), totalizîndu-se în creşterea sărăciei, a crizei morale... ...Sau visul meu este expresia concretă a vlăguirii şi zbuciumului, a ispăşirii lui Lior? Oare după ispăşire va ieşi din bicisnicie, ori ispaşa va fi pe viaţă? Corectă ar fi iertarea lui după un timp... ...Am văzut nişte picturi italiene impresionante. În afară de Disputa lui Rafael, Judecata de

apoi a lui Fra Angelico, pe cea cu adoraţia magilor, cu bucuria lor. Din toate se vede considerarea omului ca suprema unitate de măsură a Binelui. Eu am găsit înainte de cunoaşterea picturilor ideea grecului Protagoras – omul este măsura tuturor lucrurilor – la care am adăugat într-o proză şi în cîteva scrisori către prieteni ceva mai intresant – cred eu – iscat în mintea mea de student: omul este măsura tuturor oamenilor. De fapt, e de dorit să fie astfel. Am întîlnit-o recent într-o revistă. Să fi fost preluată de la mine, să-i fi apărut şi altcuiva? Tot ce se poate... Omul este făcut pentru comuniune, spun preoţii. Dumnezeu nu a spuso direct (poate n-a spus-o deloc), şi nu ştiu ce se acceptă dincolo de această idee. Aiuresc uneori presupunînd, încercînd să potrivesc şi spusele închipuito-

Pag. 33


rilor, tălmăcitorilor, să-mi diminuez frica de pedeapsa divină, de suferinţa urmaşilor nevinovaţi. Dumnezeu nu poate să fie pedepsitor cum sînt oamenii. E greşit ce spun? Vreau să nu greşesc. Că Lor nu a greşit în faţa lui Dumnezeu, sa revoltat pe oameni. Cauza-i nedreptatea care duce la sărăcie dezumanizatoare... ***

Am scăpat de ultima perioadă – trei luni – de serviciu militar TR-ist, aveam sufletul cît marea de elanuri pentru copiii lumii. Pe cît de închis în mine fusesem pînă la afîrşitul acestei perioade goale de sens intim, pe atît de eclozat din acest „mine” eram din clipele dezechipării, reîmbrăcării cu hainele mele boţite şi predării echipamentului militar. Şi pe cît de tracasantă şi penibilă prin mizeriile suportate în această imensă şi năclăită închidere în unitate, în pluton, pe atît de incitantă a fost aceasta pentru aspiraţia de a mi-o şterge din fiinţă să fiu curat sufleteşte cînd ajung în şcoală. Mă simţeam într-un plonjeu spre azur, nemaiavînd nicio tangenţă cu pămîndul călcat trei luni cu şcrablele de bocanci aşpri, producători de vînătăi şi răni înţepătoare şi la creier. La trenul de Iaşi-Timişoara, din care trebuia să cobor la Dolhasca să merg la Fălticeni,

lume multă, înghesuială, vînzoleală pentru a se ajunge la vagonul şi compartimentul indicat pe biletul fiecăruia, pentru a se ocupa mai repede lo-

Pag. 34

curile, pentru a prinde şi locuri cu norocul nevenirii cuiva, ori cu posibilitatea să fie cîştigate din cauza consemnării aceloraşi locuri în două sau mai multe bilete, greşală românească de neînlăturat de cînd umblu cu trenul, motiv de conflicte şi certuri, de cerere a arbitrajului conductorului, uneori rămas fără soluţie, cu scuze din partea lui sau cu dirijarea împricinatului/împricinaţilor într-un alt vagon unde mai sînt locuri. În vagonul meu, în care m-a tăiat un miros vechi nedispărut în staţionarea trenului (oare se şterge vrodată pereţii interiorului cu cîrpa umedă şi cu detergent?), găsesc loc. Destul de mulţi stau în picioare cu priviri lacome, jinduitoare de locuri care vor fi părăsite la fiecare staţie. După pornirea trenului şi închegarea unei fragile acalmii, au loc îmblînzirea duelurilor de ochi, mijirea pe sub gene stufoase sau rare, pînda cu aer de pasivitate, la primele scrîşniri de roţi supuse frînării privirile ţîşnind ca electrizate, devoratoare şi însoţite de deplasări sprintene, atente sau violente spre locurile rămase libere – scăpare de chinul oaselor, unele menţinute mai înainte perpendicular, îndîrjit, altele îndoite şi hîite în statul pe coate pe marginile spătarelor, altele rezemate de barele metalice de la marginea acestora, pe saci, trăisti şi sacoşe de toate felurile (poate de la apariţia trenului în secolul trecut zicîndu-ni-se „neam de traistă”). Pe unele sînt făcute pătuţuri sau măcar rezemătoare pentru copii. În capul meu, viaţa-i o încotoloceală de tendinţe şi efecte neuronale haotice cam la toţi cei priviţi. Astfel vagonul e un spectacol de viermuială neostoită, la unii gîfîită, la alţii amorţită sau fosăită, iar într-o tentaţie de detaşare, de uitare a imediatului privind prin geamuri depărtările, nu reuşesc să-l înlătur din cauza atîrnării zgîndăroare de văz a mai tuturor celor din jur, probabil imprimate adînc, puternic în cerebelul meu de inedite ce erau la venirea aici. Sper să mă descotorosesc de obsesii, să-mi uit frustrările din trecut. Nu-i uşor să scap: trei luni scoase din „timpul meu”, timpul vieţii pentru mine, pentru preferinţele mele legate de carte, de vise, bătucite zilnic cu instrucţiuni, instrucţie, relaţii stabile determinate de o „datorie patriotică” zadarnică – nu mai cred în dezlănţuirea vreunui război pe la noi, nici în operanţa manevrelor noastre deloc deosebite de cele din ultimul război.fusesem protejat prin ce făceam, viaţa îmi era ordonată de comandanţi, supuneam ce făceam fără să-mi placă ideii de experiment al vieii util cel puţin prin ceea ce consta în raţionare, reacţie la comenzi, acţiuni. Situarea în postura – acum abstractă – de comandant era o exersare a simţurilor, a atenţiei, a comportamentului responsabil de alţii. Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


I

Bogdan ULMU

O ANTOLOGIE...APETISANTĂ!

oana Pârvulescu a scos la Humanitas o antologie dedicată literaturii şi gastronomiei. Sunt prezenţi 20 de intelectuali cunoscuţi în lumea literelor, dar (re)cunoscuţi, acum, şi ca împătimiţi ai bucătăriei. De cele mai multe ori însă, pe lângă reţete şi amintiri de cuhnie, scriitorii extrapolează subiectul, atacând şi teme social-politice interesante. Volumul se numeşte Intelectuali la cratiţă: până nu de mult, sintagma a sta la cratiţă avea o conotaţie peiorativă. Dar când cei care se află în proximitatea ustensilei se numesc Ana Blandiana, Cărtărescu, Liiceanu, Pleşu, Djuvara, Oana Pellea, Dan C. Mihăilescu ş.a., desigur că orizontul de aşteptare al lectorului se deschide considerabil. Am devorat cartea! Am mai scris despre ea, cu altă ocazie. Azi vreau să trec în revistă povestirile pe care nu le-am comentat în articolul anterior. Încep cu Marius Chivu. Care are, ca mai toţi cei antologaţi, nostalgia copilăriei. Primele amintiri din bucătăria bunicii ţin de o virtuală/ulterioară utilitate: „Stai aici şi învaţă, că nu se ştie peste ce femei o să dai în viaţă!”. Şi scriitorul a învăţat, fără să calculeze vreodată grama- jele şi fără să guste în timpul gătitului, scăpând astfel de tirania cărţilor de bucate (cu aceste calităţi mă mândresc şi eu, chit că gospodinele care mi-au lecturat căr- ţile de gastronomie m-au acuzat că nu trec niciodată cantităţile, la reţete; mă rog, un bucătar talentat cred că poate proporţiona „din ochi”, după gustul personal). Reţetele propuse includ în titlu şi numele celor care l-au învăţat pe scriitor cum se procedează – ciorba de praz este „Margareta & Marius”, salata de raci poartă numele „Achim”, iar şarlota, al „Lidiei”. Nu e ceva nou, dacă ne amintim celebrele preparate dedicate contelui Sandwich, lui Savarin, Chateaubriand, Bagration ş.a. Ioana Nicolaie are o contribuţie laconică, în care ne oferă reţete mai puţin spectaculoase, dar una din ele (cozonaci năsăudeni) este meticulos redactată, cu surplus de explicaţii, care, desigur, vor simplifica prepararea, ducând la o victorie sigură a celor interesaţi. Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

Delectabile sunt şi confesiunile lui Livius Ciocîrlie, care se declară gurmand cu aspect de anorexic. Exemplu nepedagogic, autorului i se spune acasă, cu vagă ironie, „mănânci orice, numai sănătos să nu fie!”; ca unul care are acelaşi obicei (adică nu caut lucruri aşa-zis „sănătoase”, ci doar gustoase), mă consolează faptul că suntem minimum doi pe lume... Autorul bănăţean aminteşte de celebrele caiete de reţete ale concitadinelor sale, insistând pe internaţiona- lismul bucatelor şi evidenţiind culoarea locală: sunt amintite, astfel, numai la deserturi alcazar, domino, cornuri de Paris, marmors-

chnitte, Mignon punci, tortă Ma- lacov, Vargabeles, Pischinger Torta, vin de Tokay din măceşe, bombe à la Mussolini, Rigo Iancsi, vanilaş puszerli, pişcotă Rothschild, mikado torta, karamelschnitt, buboş torta, damen capriş, bişofs brot, Pressburg chifli, spanişte Wind, gura moţului şi multe altele, ghicibile, ori nu, sub denumirile cvasi-criptice. Un singur lucru mă nedumereşte: mărturisirea că la Bucureşti încă n-a găsit un restaurant nemaipomenit. Chiar aşa? Eu ştiu vreo zece... Ioana Pârvulescu însăşi nu se mulţumeşte cu postura de antologator şi intră în grupul mărturisitorilor. Am reţinut reţeta de ruladă cu caşcaval Puşa. Dar mai ales finalul evocării, în care „istoria vine neinvitată la masă”: în timp ce mama ei făcea o spumă de zmeură, tatăl a intrat în cameră palid, anunţând intrarea ruşilor în Cehoslovacia. Spuma aceea n-a mai fost terminată vreodată...

Pag. 35


Gheorghe NEAGU

Şederea poetului

Stă poetul cu hârtia plină de semne, bancherii nu-l citesc, şi nu-l cinstesc C-o jumătate de sticlă cu bere. Stă poetul cu haina ruptă în mână, un ochi i se zbate neprielnic semn că gol de virtuţi va cădea pradă gurii confraţilor mai flămânzi de carnea lui decât de poeme. Stă poetul înveşmântat în distincţii, din care ar putea să-şi facă foc, să devină aşa cum a visat, o torţă la lumina căreia bancherii să-i numere banii. Stă poetul cocoţat pe un piedestal cu funia-n jurul gâtului şi-l aşteaptă pe Acela mai hotărât, mai puternic, mai dispus să-i vină alături, să-l împingă sau să-i taie cu briceagul laţul. Stă poetul într-o veşnică aşteptare sângerând a ipotetică glorie

poet’s stay

The poet stays with the paper full of signs,

Pag. 36

bankers do not read him, and do not honor with half of a glass of beer. The poet stays with his tore coat in hand, one eye struggles unfavorable sign that empty of virtues he will fall prey to his fellow’s mouth hungrier for his flesh than his poems. The poet sits dressed in awards, from which he could might make fire, to become as he dreamed, a torch in whose light bankers count his money. The poet sits perched on a pedestal with the rope around his neck and he is waiting for The One more rigorous and stronger, more willing to come on his side, to push him or cut with the knife the noose. The poet sits in an eternal waiting bleeding of hypothetical glory.

Ochii

Pentru mine Ochii tăi sunt ca doi copii Pe care mi-i doresc seara Să-mi sărute fruntea obosită, Când toată durerea Se varsă în cute adânci, Căutându-şi mângâierea Sub sprâncenele lungi. O, ochii tăi ca doi prunci …

Eyes

For me your eyes are like two children which I wish in the evening to kiss my tired forehead, when all the pain pours into deep folds, seeking its comfort under long eyebrows. Oh, your eyes like two babies ...

Traducere Patricia LIDIA

Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


Traian VAsILCĂU Minciunã adevãratã

În calitatea mea de deputat al Muririi Voi face o interpelare în cer. Sunt în cãutare grabnicã de sine Și cum aș face sã-ți fiu timp murind? Clipe surîzînd îmi spun cã nu e Nici o soluție pentru-acest caz. Am pierdut cheile și nu pot intra În templul Singurãtãții Sã mã consult cu liniștea de searã.

Scriu. Mi-e fricã: moartea ori vecia ei Sã nu mã gãseascã nepregãtit. Cineva îmi zguduie ușile toate. Trebuie sã mã deprind sã fiu copac Cît mai curînd.

***

Timp fãrã Dumnezeu, precum o dramã, Din care-o sã culeg zãdãrnicie. Mã reprezint sau ba? Cine sã știe? Citesc în ochii cerului tãcerea. În ochii mei și-n inimã se aflã Un cimitir imens, colo vin vulturi Ca niște preoți, sã oficieze Pentru pãrinții clipelor ce sunt.

Timp aruncat sub roți fãrã de milã, Timp — cerșetor în drum. Cine sã-l vadã? Apune-n oameni soarele și moare, Iar casele se leapãdã de jale.

***

V-am adus iarna-n oraș. De ce nu vã bucurați? V-am adus zãpezi de Crãciun Pe streșini de vise albastre Ca nemãrginirea iubirii. De ce nu vã bucurați? De ce? De-acum n-am sã vã mai aduc Nici o iarnã, De-acum n-am sã vã mai aduc nimic Și cît de mult o sã vã bucurați atunci. Atunci… *** El e fericit Cã nu știe sã moarã — De-atîtea ori am murit! Dar într-o noapte stînd De vorbã cu pãmîntul Simți-voi ochii lunii cum aruncã

Bulgãrii de tãcere peste noi. Lãsați-mã sã vã spun De ce nu doriți sã mã lãsați Sã vã spun Ce mult vã iubesc în septembrie, Cînd împlinesc acest cîntec de cer, Ducîndu-l în brațele mele? Cînd mã gîndesc cîte cãrți Vor fi necitite de mine Îmi vine sã strig: „Uitați-mã-n voi!, Sã vã fiu amintirea iubirii!“ *** Era toamnã și ningea, sãnii trase de Gîndurile noastre potcovite cu zãpadã Furau noaptea tot orașul aducîndu-l Sã ne vadã.

*** Din ochii tãi nemilos mã privește tãcerea, Vînînd cuvintele zgribulite de frig Pe buzele mele, În timp ce spuneau acest poem Fãrã vreo vinã. Tãcerea sã mã creascã-ar vrea, — Sã-i fiu copilul cel ascultãtor Și doar de sînii ei sã-mi fie dor În orice clipã. Cuvintele însîngerate plîng Pe caldarîmul memoriei, Unde am scris acest poem, Dar sã-l citeascã cine E-n stare? Prin mine trece veșnicia cãlare Și eu nu știu de ce mã mai tem.


Dumitru ICHIM (Canada) Ies din gând şi-aud din tindă oleandru din oglindă. S-a prostit. Spre mine latră să nu mă ascund sub piatră. Cea de umbre, unde-i ţara? I-a ars harta ca ţigara.

O întreb pe neagra hoaşcă: Mi-a ieşit vreun drum în ceaşcă? E aripă, pas ori labă? Umbra-mi sare şi-o întreabă. Ce să fac? Mă-ntorc în gând. Umbre nu mai am să vând.

LIsTA DE sFÂRŞIT DE sĂpTĂMÂNĂ spECTRUL LUMINII

Poţi tu să-mi dai verdele cu împrumut, dar întreg în culoare?

Ochii tăi nu cumva l-or fi-nvăţat de la mare? Sau poate din cerneala ierbii cu care luna îşi scrie chenarul oglinzii din care s-adapă alături şi frunza şi cerbii? Ca un cer de joc opalin, întregul tău verde ce mi-l dai cu-mprumut, ţi-l întorc înapoi, în zeci de nuanţe şi pentru fiecare din ele, corect ca să fiu nu agalnic, răsplăti-voi în plus c-un sărut. Nu-i aşa că-s bun platnic?

GHICIT îN CAFEAUA NEGUsTORULUI DE UMBRE

Ies pe prispa unui gând: Umbră cumpăr, umbră vând! Ce te-ascunzi după copaci? Undă-a nopţii ce mai faci?

Pag. 38

de oprit la benzinărie - roata mâncare pisică baterii de alarmă de plătit apa lumina haine „Nufărul'' bilete pentru diseară hârtie de w.c. tampax otravă şoareci de aprins lumânare pentru ichim alea de suflat nasul detergent siringi bere varză cartofi pâine pentru 12 de luat mielul de la măcelărie

pRIN CUVINTE AM VRUT sĂ-ŢI VORBEsC...

Prin cuvinte am vrut să-ţi vorbesc şi-l căutam pe cel rodit din duh de ametistă. Dar aşa ceva de ce nu există?

Nici măcar nu ţi-am spus: te iubesc! Niciodată. Cum ai putea să tulburi iazul fântânii când luna se joacă de-a crinii? Te-am iubit cum numai tăcerile ştiu să-nflorească. De aceia şi primul sărut nici măcar ţărâna din cuvânt n-a cunoscut, ci numai tăcerea şi cântecul luminii. Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


Alexandra Olga DIACONU INTRARE îN pRIMĂVARĂ I

Pătrund în primăvară ca-ntr-un vis în care îmi contemplu bucuria Pentru o clipă sunt nemuritoare – am soră bună veşnicia

Devin risipă cum doar veşnicia risipă ştie să devină ca o săgeată când prin trup străbate lăsând deschise cerurile toate puzderie de lumi ce nu ştiau că-n mine iarna-ntreagă dormitau Şi, când mă-ntorc, o pulbere de stele se revarsă, câmpuri cu flori din tălpile desculţe stând să crească de parcă niciodată n-am ştiut că sunt o dâră de uscat pe ape Din cer înalt aud un gând ascuns: nu, pentru oameni, asta nu se poate.

INTRARE îN pRIMîVARĂ II

Azi simt că am intrat în primăvară – sunt ca o ramură înmugurită ce a visat întreaga iarnă căldura sevei din pământ ivită și-aștept din mine jeturi de lumină să izbucnească și –ca un val de nori – Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

sufletul tău să-l încălzească să-l pot cunoaște pe deplin

O frunză –pentru tine nevăzută – a înverzit în pieptul meu și-așteaptă ca întreg copacul meu ascuns să înfrunzească E de ajuns să-l simți plutind în jurul tău și să-l numești copacul vieții ca pe de-a-ntregul ție să-l închin.

O LUME-ARHAICĂ sE îNTREVEDE O lume-arhaică se întrevede – pământ și cer se-ntrepătrund tăcut și duhuri tainice și nevăzute trezesc iar haina reavănă la trai văzut

Tresaltă-n pașii mei zvâcniri de coajă – semințele au încolțit de-acum și merg de parc-aș fi pătrunsă-n vrajă – stihiilor din jur să mă supun.

Pag. 39


Nicolae NICOARĂ Mi-e dor de Munte şi ce Dor!

SĂ NU-ŢI FACI GRIJI... Să nu-ţi faci griji de versul care vine, Am scris şi scriu atât cât se cuvine, Niciun cuvânt nu este fără har, De sunt şi eu un biet, umil stihar

Purtându-şi crucea printre piramide, Umbra ei nu doare, nu ucide Şi nimănuia niciun rău nu-i face, Stăpânul ei vorbeşte despre pace

Şi mai presus de ea, despre lumină, Cea de acum şi cea care-o să vină Întotdeauna peste noi de susSă nu-ţi faci griji, cuvinte sunt de-ajuns...

DOR DE MUNTE...

Mi-e dor de Munte, straşnic Dor! Precum fântânii de izvor, Să-mi reazem ochii arşi de vânt Acolo sus pe-altarul sfânt Şi să mă rog fără popas Cu bucuria vieţii-n glas Acelui Dumnezeu ce-L ştiu Mult mai aproape şi mai viu Decât prin alte părţi străine, Un Dumnezeu mereu ce vine! Mi-e dor de Munte şi de ei, Cei fără seamăn, Moţii mei, De Horea şi de Iancu-Avram De-Acasa mea care-o mai am, De un copchil fără merinde Şi dorul nu mă mai cuprinde, Mi-e dor de-Albac şi de Ponor, Să stau la umbra unui nor Pe-un mal de Arieş târziu Cu toată apa lui să scriu Povestea unui neam întreg Pentru acei ce nu înţeleg Că Ţara Moţilor pe hartă N-a fost nicicând şi nu-i deşartă! Mi-e dor de-o Roşie Montană Şi de-a strămoşilor dojană, De adevărul lor cel crud, Mi-e dor de Sohodol şi-Abrud, S-alerg desculţ peste poieni, De mâna întinsă la Câmpeni, Mi-e dor de tot , mi-e dor de toate, Mi-e dor atât cât se mai poate, Mi-e dor de tot ce e şi nu e Şi paşii pe cărări mă suie Tot mai aproape lângă zbor,

Pag. 40

SCRIU ŞI PLEC... Scriu şi plec în treburile mele, De o vreme încoace nu prea grele, Îmi văd de casă, de grădina ei, Prin ea îmi plimb adeseori idei Şi versurile gem prin buzunare, Poetul alte mărunţişuri n-are, M-a întrebat în treacăt un amic, „Ce face...pensionul?” Eu-nimic!

Ce puteam în treacăt să-i răspund Când l-am văzut postându-se rotund, Privindu-mă de undeva de sus, Ce sunt nu-i o ruşine eu i-am spus,

O viaţă întreagă de-am purtat servieta Am muncit şi am făcut naveta, Dar tu şomer cum eşti şi fără treabă Pensionar n-o să ajungi degrabă... E LUNA MAI... Adam se-aude-n mine cum suspină Împovărat de-o tainică lumină, De bună seamă era luna mai În ziua izgonirii lui din Rai... Iertat şi împăcat între cuvinte Omul cel nou şi-aduce iar aminte De toate frumuseţile de-atunci Pierdute prin călcarea din porunci!

E luna mai, femeia mea iubită Şi iar mă duce gândul în ispită, Ce sfântă-i floarea dintre noi acum! Mai multă, ştiu, s-a scuturat pe drum... Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


Daniel IONIŢĂ (Australia) Destine

Eram hărăzit câtorva destine înghesuite unul într-altul conform unor hotărâri aprobate anterior. Imi amintesc doar vag despre ele.

ale unui oraş îndepărtat,

Într-unul le vindeam fericire unor turişti le-o vindeam aşa, ca pe o vată de zahăr pe care ei, după ce muşcau din ea odată, o aruncau la următorul coş de gunoi. Într-altul eram un măscărici nocturn cu vechi state de servicii întru amuzamentul trupului tău.

Apoi, din când în când mă transformam brusc întru-n Moş Crăciun rotofei care împarte grăbit şi cu lehamite nişte jucării Made in China tututor necrescuţilor şi prost-crescuţilor. Mulţi dintre ei meritau, de fapt, nişte dosuri de palme peste faţă. Le mai trăgeam eu câte una atunci cănd părinţii lor se uitau altundeva. Ţâncii începeau să urle că i-a bătut Moş Crăciun... Dar părinţii lor le explicau cu răbdare că... Moş Crăciun nu exită !

Adesea mă trezeam vameş de gânduri, vameş de vise, controlând traficul a tot felul de bunuri subiective de larg consum - de la rugăciuni la baliverne ce treceau, plănuite sau aiurea, prin capetele oamenilor - al meu, al tău, al tuturora. Le stivuiam într-un dosar spre a fi evaluate ulterior, de către Instanţa Supremă, la Judecata de Apoi. În final, cu trecerea timpului, mă prezentam din ce în ce mai des drept profesor de caligrafie, într-o lume în care nimeni nu mai scria de mult cu peniţa. Toată lumea râdea de mine, bătând tastaturi anodine, plictisitoare şi ucigaşe. Dar toate aceste destine apăreau şi dispăreau la orizont, ca nişte lumini estompate Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

care nu reuşeau să stingă strălucirea stelelor din miezul nopţilor de vară pentru că prin în toate aceste vieţi te iubeam! Aşa că îmi amintesc doar vag despre ele...

VINO LA MINE (Matei 11:28-30)

Trăieşti în lume, toboşar de jale, Cu serbede dorinţe fară tihnă, Te-agăţi de vise - galbene petale Vino la mine şi-ţi voi da odihnă.

Dorind zile senine tot oftezi - Un sclav visând la dulcea alinare -, Dar iadul te sugrumă cu obezi, Vino la mine să îţi dau iertare. Viaţa se scurge spre-un final ciudat, Şi-un simţământ de groază te apucă Căci visele de faimă s-au sfărmat... Ia jugul meu... şi pace să-ţi aducă! Şi am purces cu tine la un loc, Senin, peste-al morţii trist hotar, Zdrobit am fost în colţii ei de foc Sperând că ai să vii să guşti din har.

Pag. 41


Ileana Nana FILIp Respiraţie, inima a luat-o razna... Amintirile s-au reîmprospătat; Dorul de tine m-a schimbat. Nimeni în astă lume, Nu mă va dezlănţui asemenea ţie, Inima şi sufeletul meu nu au fost vreodată Deschise de tine. Mi-ai găsit cheia, ai folosit-o Ai plecat, eu plâng după acele momente Tu eşti singura fiinţă căruia I-am dăruit sufletul meu. Ai plecat cu trenul vieţii şi ai luat Singura cheie potrivită. De azi sufletul meu va rămâne, Închis pe vecie. Adio, iubite. Fără tine, viaţa este lipsită de motivaţie. Rămâi...

Mamei drage, Angelica mea

Plutesc cristale ca-ntrun glob argintiu, Se văd asemenea lacrimilor îndurerate, Ale mamei mele singure,

Strigătul ei răsună peste munţi, Nimeni nu-l aude, Plânge. Lacrimile ei se preling pe o stâncă la vale, Amintiri din trecutul îndurerat, rulează.

Privirea i se transformă, Nu mai sunt aceia cărora le dădu viaţă, Ai plecat în lume şi ai uitat să-i sărute mâna. Să-i mulţumească pentru grija ce le-o poartă. Grijile zilei de mâine au împovorat-o A rămas uitându-se în vale. Oare îî va trece cineva pragul casei?

La orizont nu-i nimeni, doar păsările cerului, Apus de soare, arzând în flăcări. Şi astfel, mai trecu încă o zi din viaţa bătrânei mame.

poem în proză,

Salcia s-a împletit asemenea unei forme feminine, În sufletul meu totul îmi dă fiori, Braţele lui puternice mă lasă, fără suflare. Dacă până ieri erai o umbră în noapte, Astăzi eşti parte din mine,

Pag. 42

Tristeţe

În întunericul nopţii se văd năluci, Scânteile focului se ridică la cer. Stelele singurele martore ale iubirii, Au apus. Soarele s-a întâlnit cu luna, iar tu cu ea, Lăsând în urmă mult suspin. Frigul intră pe la ferestre, Geamuri aburind. Singurătate.

singură

E iarnă, vânt în sufletul meu Copiii trec cu ghiozdanele de la şcoli, E trist şi singur sufletul meu. Mă întorc spre apus, Nimic nu mă încântă, Vibraţia naturii mă descarcă, Singură, tristă, copleşită de durere. Cântec de leagăn

Dormi puiul mami, Dormi adânc şi visează, Astfel vei păstra inocenţa.

Afară copiii se dau pe tobogane, Derdeluş iarna aceasta nu e.

Ai crescut puiul mami, Îi arăţi mamei afecţiune Dormi dragul mamii, visează duios. Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


George sTANCA ROMANŢĂ Să mă alini cu părul tău cel lung şi des Din care firele albe s-au şi ales Într-un decor montan cu iarna pe creste Din care ţâşnesc izvoraşe celeste Ce niciodată nu ajung la vale Sorbite fiind de trăsăturile feţei tale Stele de ierbar rarităţi flori de colţ Capre negre cu coarne de panoplie Ţărănci zdravene îmbrăcate în fotă şi ie Toate-n părul tău izvoraş fără susurare “haş-doi-o” banal până la surescitare lung sinuos şerpos ca de erminii din care grabnic s-au extras ciulinii din care grabnic s-au extras ciulinii

sONATINĂ

Să-mi dai dagherotipul tău color cum stai în scaun de mahon şi cânţi la pianină sonatine de amor cu buclele spiral curgând pe clape şi cu bemoli sărind ca păstrăvii prin ape salonul să se vadă în fundal şi bona tânără într-un gobelin oval (ar merge şi-un strămoş pe piedestal) pendula de argint să-ţi bată tactul să-ngheţe timpul când se anunţă actul din piesa ce-o jucăm -o tragedie de amortabloul unu scena-ntâi: dagherotipul tău color.

TURNIR

Dar, doamnă, începe turnirul şi nu-s eu acela iubiţi pe un altul, desigur. Nu, nu mă ascund după grila aceasta mi-am pus-o doar ochii să mi-i protejeze;

Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

inutil insistaţi a mă vedea în câteva clipe urmează să mor. Nu eu v-am adus ploaia caldă sub sâni, confuzia-i clară; nici nu cultivam sentimente alese în havuzul din centrul cetăţii. Priviţi dar la fierul ce torsul îmi strânge nu iese dintr-însul nici una din marile drame ce-mi atribuiţi. Armura mea scârţâie, doamnă, e-o veche rugină de sânge toţi bravii familiei mele în ea au murit. Şi-acum e momentul ca eu să înfig pintenii în coastele calului alb ca spuma din lapte de aştri. Ci, unde mi-e lancea valet strânge-mi coiful Fixează-mi platoşa! E timpul să-nfrunt adversarul ce-mi şade în faţă. Confuzia, doamnă, rămâne la mine o pun sub armură să-mi deie curaj acuma când, iată, prinţesa dă startul. Voi merge-n galop cu pieptul spre lancea duşmană şi aş vrea ca din ochii maritimi să-mi daţi cu iubire şi graţie girul căci, doamnă, confuzia-i dulce e trist cavalerul şi, iată, începe turnirul.

Pag. 43


Luis de GONGORA (spania) rămân datorul pânzei de exultă și soarbe-a sete spirit să obțină

lumina pură ce din glod se cere. De-al imitării prag probând să treacă, degeaba spaima de cenușă, dacă deja eteru’n splendid foc – tăcere – Flamandul hubăr a nemoarte-l scrie, cruțând scânteia ce divinul stelnic de timp uitării trupul și-l ales-a....

Frunzarii veacuri surda stejărie din oarbe trunchiuri numără sumernic.... Pe simțuri reazem nu durează-asceza....

sONET de Luis de Gongora ( 3)

( Tălmăcire de Petru Solonaru și Cristian Pavel )

sONET de Luis de GONGORA (1)

( Tălmăcire de Petru Solonaru și Cristian Pavel )

Al gurii dulce.... ( „La dulce boca que a gustar convida” ) Al gurii dulce, beat sub ispitire, de perlă freamăt distilând glazură, nectar de Ida’n patos ce v-ajură, lui Zeus pururi dați-l prin potire;

dar, ca ibovnici, buzele supuse în dezmierdarea poftei nu vă fie. Prezență, Eros, dubiului solie, ascuns ca șarpe flori-venin v-aduse.

Ci nu vă-nșele-n faptul zilei roze, spunând că roua-le roșind mireasma ivit-au vina, sânii, spre-apleca-va

Inscripție pe sepulcrul lui EL Greco ( „Inscripcion para el sepulcro de Dominico Greco” ) Drumeț!... grea cheie, eleganța, lasă peste porfirul strălucind „in nuce” penelei negre ce suav induce de spirit ramei pânza glorioasă... Ilustru-i nume inspirat obligă în clarinetul faimei buna slavă, înmărmurindu-l cu ornare cavă... -În venerarea-i, pleacă-te, verigă!...

...EL, Greco, zace... Prin arta-i succesor Substanței prime’n ninsă auroră sub visul umbrei luminat de-Apollo... Pofidă urnei, înlăcrimări ce dor asprimi sepulcre molcome devoră aici nu’n ambră, ci etern, acolo....

lui Tantal mere!.... Instigând fantasma, fugiți în Clipă,-aflând că a iros e.... De-Amor rămâne razna-i și otrava....

Madrid, Hortaleza, 26-29 martie 2014

sONET de Luis de Gongora (2)

( Tălmăcire de Petru Solonaru și Cristian Pavel )Unui pictor flamand

( „ A un pintor flamenco”)

Răpindu-mi chipul pelerin cu-o mină de repetare-a periei nu multă,

Pag. 44

Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


Mihai MERTICARU CALEA ROBILOR Je suis né avec la peur

(Céline Varenne)

… am intrat în lumea aceasta pe calea robilor înotând prin apa tulbure a îndoielii şi a suspinelor în spate ducând o raniţă plină cu temeri cu blesteme şi păcate ancestrale duios călcând pe jar şi pe spini fericit că numai o săgeată bine-ascuţită mi-a rămas înfiptă între coaste

mândru că n-am scăpat niciodată în noroi crucea pe care urma să fiu răstignit

ameţit de simfonia minciunilor fulgurante de sub cupola himerei

vrăjit de zigzagul clipei lunecoase prin fluviul de cuvinte muşcat de o singurătate turbată fermecat de cântecul de sirenă al deşertăciunii şi de potecile basmului în care m-am rătăcit mângâiat de neant şi ispitit de zâmbetul colorat al iluziei găunoase

tânjind cu petulanţă după o străfulgerare de absolut pentru a-mi găsi sălaşul într-un limb al disperării din miezul nimicului cel mare prizonier în năvodul unei aprehensiuni pustiul şi tăcerea înnobilându-mă totul e şi va fi iluzie

din străvechime aşa decide domnul Parmenide…

sILFIDĂ

…Viori sunt femeile, vibraţie fără cuvânt, viori aprinse sub arc în flăcări şi fum. (Lucian Blaga)

Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

… erai aşa de tristă că în jurul tău toate se transformaseră în piatră cărbune zgură şi smoală

într-un târziu când ai zâmbit pustiul din jur s-a făcut grădină luxuriantă

când ai râs în hohote balta plină cu nămol a devenit izvor cristalin apoi fluviu rostogolindu-se-n cascade femeie catedrală a încântării cu portal întrandafirat erai o tăcere elizeică eram un extaz feciorească uimire

femeie silfidă tu nu ştii că numele tău e feerie

tu nu ştii că eşti lacrima care sprijină muntele să nu se prăvălească în neant

tu încă nu ştii că fără tine toate planetele ar lua-o razna prin Univers…

Pag. 45


Ioan MITITELU

A

Dealul fără nume

utobuzul mare şi hodorogit, înotând în fum negru şi gros, cu miros de motorină arsă, îl lăsă, hăt, în valea vineţie, străjuită de sălcii găunoase, fără vârstă, care-şi scuturau spre firul sărac de apă a unui pârâu mai mult imaginar, crengile subţiri ca o plângere continuă prin strigătul aspru al anotimpurilor. Cineva din autobuz îi arătase cu un gest temător sau poate încărcat de o lehamite neînţeleasă dealul proptit undeva într-o latură, un deal ca ori-

care altul, întunecat şi şters, măturat acum de ultimele raze ale soarelui care să scapete după creştetu-i colţuros. Odată coborât din autobuz căută cu privirea drumul care-l va duce acolo sus unde stătea ţăranul acela îndărătnic, pentru care a trebuit să bată atâta drum de la oraşul reşedinţă de judeţ. „Dacă nu se lasă convins cu vorba bună, spunei că punem buldozerul şi-l împingem la vale cu deal cu tot”, îi spunea dimineaţă şeful cu glas repede şi sacadat, dând cu muchia palmei în tăblia mesei de lemn masiv peste care fusese pusă o foaie de sticlă groasă. Îl ascultase mult timp ci gândul aiurea mutându-şi privirea când spre capul cu păr rar până spre creştet al şefului, când spre fereastra de care o insectă se lovea haotic ca într-un dans bizar şi dezordonat. Simţi că totul s-a terminat atunci când în încăperea ceea cu un aer pur funcţionăresc se înstăpâni tăcerea, o tăcere parcă nefirească după acea tiradă prelungă. Se uită la şef, care se uita cu ochii aţintiţi asupra sa şi în sinea lui se miră de figura lăţită a acestuia într-un imens semn de întrebare, sau chiar de mirare, cine mai ştie. Se întrebă „Oare ce mai vrea şeful?”, îşi frecă

Pag. 46

prosteşte o ureche cu palma, a sărit iute în picioare, mai să răstoarne scaunul, a bâlbâit un „Am înţeles dom’ şef” făcând o mişcare ca şi cum ar fi vrut să adune în pumn ceva din aerul acela stătut din cameră şi a ieşit repede pe uşă. Tot drumul, în autobuzul acela hârbuit ce ducea doar vreo câţiva călători cu bagajele şi necazurile lor, căută să-şi formeze în minte o imagine al omului din vârful dealului, dar nu izbutea. Vedea doar un cap ce nu căpăta forma unui chip desluşit, care se clătina dintr-o parte în alta în semn de negaţie, o negaţie întărită de greutatea ceea care o pun ţăranii atunci când iau o hotărâre nestrămutată. Se imagina apoi pe sine, ce îi va vorbi, cum îl va ameninţa şi îi era ciudă că nu-şi putea imagina şi un final. Găsi drumul despre care-i vorbise omul din autobuz, un drum necirculat demult întrerupt icicolo de podeţe de lemn înnegrite de vreme aruncate peste urmele vechilor viituri, acum năruite cu lemnele ridicate spre cer ca o implorare mută. Iarba ceea la care oamenii îi spun troscot, iarbă care se insinuează mai peste tot ca o apă mică şi târâtoare, năpădise drumul acela dându-i şi mai mult un aer dezolant. Un drum îşi are viaţa lui proprie, este viu doar când este bătătorit de oamenii care-i dau viaţa de zi cu zi. Dacă oamenii nu mai trec pe el, drumul moare, viaţa i se stinge ca la o fiinţă omenească şi creşte iarba pe mormântul său. Pe la jumătatea dealului, un stâlp de beton, nu mai gros decât mâna unui om voinic, susţinea o placardă ce părea că fusese iniţial de culoare galbenă, pe care fuseseră aşternute litere negre, drepte, acum stătea aplecat spre pământul plin de scaieţi ca şi cum i-ar fi arătat ca o imputare numele fostului sat ce fusese ras de pe suprafaţa pământului de alunecarea de teren. Încercă să descifreze scrisul dar cele câteva litere rămase refuzau să se constituie într-un întreg, rămăseseră doar ca un joc de umbre desuet şi sterp. Avu o pornire instinctivă de a trânti la pământ acea placardă, sau poate nu a vrut aceasta, cine ştie, cu mişcări sigure de un calm desăvârşit o îndreptă şi puse un pietroi mare la baza stâlpului dezmoştenit. Îşi roti ochii în jur şi se înfioră ca de un val de frig. Pământul coborâse de acolo de sus din dreptul orizontului, formând trepte bizare, sălbatice cu margini glben-lutoase, aici prăbuşindu-se în adânc, colo ridicându-se ca împins de o forţă năprasnică în sus, prinzând între cute copacii crescuţi anapoda, resturi de garduri, tot felul de stâlpi care folosiseră cina mai ştie la ce… Pereţi năruiţi îşi arătau acum impudic alb-albastrul varului cu sineală ale unor foste interioare de camere, multe, foarte multe hornuri rămase întregi, coborâte acum la nivelul solului păreau acum nişte mici monştri care se iţeau din veOnyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


getaţia ce năpădise totul, ghizduri ale unor fântâni ce nu mai existau, se vedeau răsturnate şi inutile, păstrând în carnea lemnului numele unor oameni îngemănate cu anul în care fusese săpată fântâna. Şi peste tot unde-ţi aruncai privirea vedeai împrăştiate ca de o furtună gigantică mii de nimicuri care se strâng parcă singure pe lângă casa omului şi care de fapt îl fac să se simtă acasă. Acum aceste vaze sparte, tablouri ieftine de bâlci pictate pe sticlă ordinară în culori crude, naive, căţeluşi de plastic, fără picioare, linguri ruginite, hârtii, sumedenie de hârtii, măreau şi mai mult dezolarea starea de cimitir părăsit. Peste tot o linişte adâncă, acea linişte care în alte locuri ar fi părut binefăcătoare, aici era nefirească şi stranie, o linişte ce îl strivea făcându-i impresia că trecuse de cine ştie când pe un tărâm al morţii şi acest lucru îl făcu să strige cu o voce ciudată, nefiresc de falsă. Strigătul acela rămas fără ecou se pierdu printre clinurile frământate ale dealului ce năzuia spre vale. Tresări ca de friguri când o cioară fâlfâi greoi şi inoportun din aripile-i negre şi se aşeză ca un cioclu sinistru pe rădăcinile ridicate în aer a unui copac al cărui coroană fusese prinsă sub valul de pământ. Voi să ia o piatră ca s-o alunge de acolo dar se gândi că nu-şi are rostul fiindcă până la urmă locul ei este chiar acolo, el fiind de fapt intrusul în acest peisaj. „Tofan stă în partea de sus al satului, sau mă rog în partea de sus a ceea ce a fost satul” aşa i se spusese când plecase încoace şi chiar şi acum parcă auzea în urechi glasul bâzâitor al şefului care la sfârşit rostise oarecum încântat de ceea ce-i ieşea din gură: „Este o problemă umanitară, înţelegi Simiuc, u-ma-ni-ta-ră!” Fosta uliţă a satului era întreruptă acum din loc în loc de năvala pământului dispus în valuri succesive, abrupte şi colţuroase, unele chiar mai înalte decât un stat de om, care-l făceau să se caţere trudnic ajutându-se de mâini. Înainta greu, suflând adânc, fără să se mai uite în dreapta sau în stânga pentru a nu mai vedea rămăşiţele acelui sat, rămăşiţe care-l cutremurau ca şi cum ar fi trecut în miez de noapte prin cimitir. Ocoli precaut un stâlp de beton frânt de la jumătate, care mai păstra încă un ghem de fire încolăcite din vechea reţea electrică a satului. De undeva din faţă şi cam într-o latură, se auzi un lătrat răguşit de câine, care pentru el răsună ca dangătul clopotului unei aşezări pentru un rătăcit într-o pădure nesfârşită. Se abătu spre partea de unde se auzea lătratul, ştiind acum precis că doar acolo ar putea să fie locuinţa celui pe care-l căuta el. De acum voia să nu se mai grăbească, dar se trezi aproape alergând, câinele se auzea tot mai tare şi Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

mai desluşit dar în mod ciudat pe nicăieri nu se vedea nici o urmă de casă, oriunde întorcea privirea, vedea doar acele valuri ameninţătoare a unei mări încremenite. Se opri deodată când în faţă îi apăru o despicătură adâncă în carnea dealului, o despicătură unghiulară cu unghiul ascuţit orientat spre creasta dealului, cu marginile perfect taluzate de mâna omului iar acolo jos o casă albă nu prea mare, fără gard în preajmă, care după cum se putea vedea mai ales de aici de sus, rămăsese pe pământul pe care fusese construită, iar pământul năvălit crâncen spre vale, fusese despicat şi dirijat astfel ca să ocolească acea casă. Lui Simiuc totul i se părea un miracol şi parcă nu-i venea să creadă. Un câine mic şi negru se zvârcolea de mama focului, lătrând şi arătându-şi colţii, încerca să urce malul abrupt căzând apoi spre vale ca un ghem de blană caraghios. Simiuc găsi un şir de trepte consolidate in loc în loc cu scânduri şi ţăruşi mici de lemn, coborî precaut, cu ochii spre casa aceea care părea dintr-o altă lume. Mai aruncă o privire soarelui care apunea şi care probabil pentru cei din casă apusese de mult. Când ajunse pe platoul unde era casa şi trei meri care deşi erau în plină vară, aveau frunza îngălbenită ca de o bătrâneţe timpurie, câinele se făcu nevăzut după colţul casei, dar continuându-şi lătratul parcă şi mai îndârjit arătându-şi doar din când în când botul umed şi ochii răi lucitori de o furie adevărată. Perdeaua de la una din ferestrele casei de dădu la o parte şi se auzi o voce de femeie mai mult copilărească: „Tarzan, stai cuminte!”. Lui Simiuc îi veni să râdă auzind numele potăii aceleia mici şi pipernicite, dar se înfrână la timp aruncându-şi ochii spre fereastră unde o fată cu un chip foarte plăcut, cu un păr negru, mătăsos lăsat pe spate, îl privea cu nişte ochi mari şi parcă niţel miraţi, din care întrebarea ţâşni parcă înainte da fi pusă prin viu grai. - Pe tata-l căutaţi? Buzele cărnoase frumos arcuite rămăseseră întredeschise de parcă ar fi vrut să continue cu ceva şi Simiuc nu se putu abţine să nu o privească puţin mai atent şi să conchidă că această fată nu stă aici, ci undeva la oraş. Răspunse întrucâtva sttânjenit de privirea fetei. - Dacă numitul Gheorghe Tofan stă aici, înseamnă că am nimerit. În gând parcă nu-i venea chiar la îndemână cum spusese „numitul Gheorghe Tofan” de parcă ar fi fost la tribunal, dar fără să vrea îl citase pe şef. Fata făcu o mişcare din cap pentru aţi aranja părul care pentru o clipă se zbătu în aer ca o perdea neagră de mătase, apoi arătă spre colţul casei. - Tata-i acolo în spatele casei fiindcă deja a apus soarele. Câinele se aciuase sub o grămadă de vreas-

Pag. 47


curi şi mai mârâia din când în când ca o furtună îndepărtată, ca să dea de ştire că el nu renunţase la a păzi casa aceasta. Simiuc dădu colţul casei şi imediat făcu o mişcare instinctivă de retragere fiindcă dăduse cu ochii de malul înalt de pământ dinspre deal ce i se păruse că înaintează implacabil, hotărât să măture totul în calea lui. Un râs gros fără nici o răutate se auzi şi Simiuc de abia atunci observă omul gol până la brâu, cu pielea arămie lucind stins în ultimele zvâcniri ale zilei, cu muşchi noduroşi, părul alb tuns scurt, care stătea sprijinit în coada unui hârleţ şi se uita la el zâmbind, făcând o mulţime de creţuri în jurul ochilor de un albastru spălăcit. Zise cu-n glas gros, care aici în fundătura aceasta răsună într-o tonalitate mult mai joasă: „Eu sunt Tofan.” Îşi şterse mâna butucănoasă de pantalonii murdari de pământ şi o întinse cu o mişcare zvâcnită, strângând bărbăteşte mâna lui Simiuc. Omul acesta din coasta dealului, parcă ghicind gândurile celui din faţa lui şi că va începe curând să vorbească, fiindcă deja îşi luase o mină oficială, începu să spună rar apăsând într-un anumit fel pe cuvinte. - Dacă dumneata eşti de la judeţ, ştiu pentru ce ai venit, degeaba mai spui că nu-şi are rostul. Am spus-o tuturor, şi ţi-o repet şi dumneata – Eu sunt Tofan - . Spusese „Eu sunt Tofan” cu un glas apăsat şi clar ca şi cum ar fi rostit o sentinţă, o sentinţă magică în faţa căreia ar trebui să cadă toate calculele artificiale ale celorlalţi oameni, sentinţă în faţa căreia nici un argument viitor, oricât de întemeiat, nu mai are nici o valabilitate. - Simiuc voi să spună ceva, dar poate pentru prima dată în viaţa lui nu găsi cuvintele potrivite pentru a combate solemnitatea cu care vorbise omul din faţa sa, luă un bulgăre de pământ din roaba mare aproape plină şi-l fărâmiţă agale printre degete, ascultând ce-i spunea bătrânul Tofan acum cu un glas mult mai scăzut. - Ai făcut foarte rău că m-ai oprit de la lucru acum după asfinţitul soarelui. Pământul simte asta şi porneşte la vale, vine la vale numai noaptea în tăcere hoţeşte, caută să mă păcălească, se strecoară uşor de numai eu pot să-l simt. Eu îl cunosc demult, de când mă ştiu pe lumea aceasta, ehei, de când îl cunosc eu şi cred că şi el mă cunoaşte pe mine. Să nu vorbeşti tare, pământul acesta se supără întotdeauna dacă strigi aici. Mult îi mai place tăcerea… Săpa cu mişcări sigure, înfigând lama lucioasă în pământul ce se despica docil şi blând aşezânduse apoi cuminte în roaba ceea mare, făcută probabil de stăpânul casei fiindcă era mult mai mare decât o roabă obişnuită. O umplu şi merse cu Simiuc după el şi o răsturnă în faţa casei, spre vale unde din pă-

Pag. 48

mântul săpat de cine ştie când se înălţa un morman impresionant. În timp ce se întorceau, Simiuc rămăsese cu gura încleştată ca de o vrajă, iar Tofan vorbea mai departe: „Ştiu că ai venit să mă ameninţi, a mai fost unul la începutul verii, unul foarte colţos, spunea că pune buldozerul pe casa mea şi mă dărâmă de aici. Săracul, era un prost, ţi-o spun eu Tofan, care am văzut multe la viaţa mea, nici pământul nu a reuşit să mă dărâme şi de aceea nu mi-e frică de un buldozer. Simiuc făcu un efort ca să vorbească şi el încet ca bătrânul. - Şi de ce nu te muţi dumneata? Statul te-ar ajuta ca să-ţi construieşti o altă casă în noul sat de pe vale. Totuşi i se păru că este stupid şi al naibii de neconvingător cea ce-i spunea omului acela, deodată simţi o ciudă imensă pe el, pe dealul acela vrăjmaş, pe omul acela care înţepenit în numele său voia să stăvilească un deal, pe şeful lui cu toată acea „chestiune umanitară”… Îi veni să arunce mapa aceea cu nişte hârtii care se dovedeau a fi cu totul inutile şi să alerge spre vale undeva cât mai departe de toate acestea. Tofan nu-i văzuse paloarea care-l cuprinsese şi mergea înainte cu paşi calculaţi parcă, sau poate chiar le ştia numărul după atâtea drumuri făcute din deal în vale şi înapoi. Zise fără să se întoarcă. - Dumneata ai lăsa ceva lăsat de la tatăl dumitale care a primit acel ceva de la tatăl său şi tot aşa până în veacul, veacurilor? Aici nu este vorba de pământ, nici de un lucru oarecare, pe care să-l poţi cumpăra oricând ca pe un lucru nou de la magazin şi să-l păstrezi, să-l dăruieşti, să-l vinzi, sau să-l sfărâmi cu ciocanul. Eu am acel ceva de la tata, zise repezit apoi muşcă iar cu hârleţul din dealul aproape adormit cufundat într-o înserare înaltă şi luminoasă, cu un cer siniliu, fără nici un nor. De undeva de departe se auzi un fel de lătrat ascuţit, repetat de vreo câteva ori, ce suna ca o sângerare printre tihărăile dealului, era poate a unei vulpi flămânde sau a unui alt animal, Simiuc niciodată nu reuşise să identifice animalele sălbatice după sunetele care le scot. Bătrânul Tofan, văzândul gânditor, fără să lase lucrul izbucni deodată într-o şoaptă susurată ca un pâlc de ierburi atinse pe neaşteptate de biciul vântului. - Cine ştie ce gândeşti dumneata acum? Poate spui că am să-ţi zic de pământul acesta că este de la tatăl meu, care l-a avut de la tatăl lui şi tot aşa în negura timpului, sau cine mai ştie ce fleac rămas din tată-n fiu şi pe care nu vreau să-l strămut, crezi că mă ţine aici legat de clinul acesta de pământ, te înşeli, nu asta mă ţine, aici este vorba de viaţa mea, dar degeaba ţi-aş explica eu ca şi celui dinaintea dumitale, care o ţine una şi bună, buldozerul şi iar bulOnyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


dozerul de parcă numai acel buldozer îi vuia în cap. Simiuc ştia că mai fusese trimis cineva mai demult dar nu i se dăduse „indicaţia” să ameninţe. Probabil această libertate şi-o luase el singur ca orice om limitat care nu găseşte resurse pentru a convinge pe cineva cu argumente logice şi atunci trece la ameninţări, care oricum este lucrul cel mai la îndemână pentru asemenea oameni. De obicei aceştia sunt mai puţin indicaţi pentru a duce o activitate mai delicată, fiindcă dărâmă totul ce ar putea construi. Să urmeze acum indicaţiile şefului i se păru acum stupid şi cu totul nelalocul său, se gândea ce să spună bătrânului ca să abată cât de cât îndârjirea lui neostoită şi măcar să-l asculte. Nu-i trecu prin cap nici o idee de care să se agaţe şi zise la întâmplare. - Aveţi copii? Ei ce zic? Moşul lăsă roaba din mâini şi se uită lung la Simiuc de parcă ar fi vrut să-l străpungă dintr-o parte în cealaltă. Rosti apoi liniştit. - Copii? Hm… am acum să n-m, am o fată dar ea nu vine decât vara aici, e studentă la ASE, mai are un an şi poate îşi va găsi şi ea rostul ei. O undă caldvisătoare trecu parcă peste cutele multe şi dese de pe frunte. Continuă tot aşa de liniştit „Ce zice ea? Nimic, niciodată nu mi-a zis nimic, în privinţa asta poate mă aprobă, poate nu, cine ştie de fapt asta. Cred că a înţeles şi ea chiar fără să-i spun că viaţa mea este aici şi numai aici, ruperea de aici ar însemna moarte… Dar uitasem, poate vei fi obosit de pe drum, Isidora îţi va da să mănânci, apoi strigă cu glas mai tare. - Isidora, avem un musafir, apoi întorcânduse spre Simiuc întrebă: cred că nu pleci în seara aceasta, pe şoseaua asta maşini de ocazie trec foarte rar şi autobuz nu ai decât mâine dimineaţă la şase şi jumătate, rămâi la noi, pământul n-o să vină la vale, nu-i dau eu voie. Sunt aici toată noaptea, dorm doar ziua câte o oră sau două la amiază. Strigă apoi spre fata care se văzu trecând prin faţa luminii lămpii, Isidora să-i faci patul în odaia cu icoane, dumnealui rămâne în noaptea aceasta la noi. Lăsându-l pe Simiuc în faţa scării de lemn din trei trepte, se mistui în întunericul din spatele casei şi doar scârţâitul roabei se mai auzi un timp ca o părere. Uşa de la intrare se deschise şi glasul acela plăcut, care în mod ciudat mai căpăta câte o notă dură Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

care trecea repede, se auzi din dreptunghiul uşii chemându-l să poftească înăuntru. Lampa mare, cu abajur generos, cum nu mai văzuse Simiuc decât la bunicii lui, lăsa colţurile odăii într-o semiobscuritate odihnitoare, descoperind parcă la întâmplare obiecte care cine ştie la ce-or fi folosit sau numai puse aşa de decor, obiecte care luceau stins, discret, complice. Trecuse pe lângă fată fără să o privească, simţind pentru o clipă mireasma părului ei ca o adiere a ierburilor de vară şi undeva în fiinţa lui clipi ceva mărunţel ca o zbatere involuntară pe care şi-o înăbuşi repede. Se lăsă pe scaunul făcut de cine ştie ce tâmplari din vechime a căror viţă s-a stins, acum moda fiind cu totul alta, îşi fixă ochii asupra ferestrelor parcă prea înnegrite de noaptea de afară simţind cu nelinişte parcă iminenţa unei primejdii, aştepta ca aceasta să irumpă dintr-o clipă în alta, începuse să simtă asta chiar organic ca o apăsare grea în coşul pieptului. De abia după un timp îşi dădu seama că senzaţia acesta se datorează celor văzute mai devreme, a malurilor de pământ ameninţătoare, a fragilităţii acelei case care părea o jucărie la voia mişcărilor dealului, a faptului că aici în interior se simţea ca prins într-o capcană din care ar fi vrut să iasă cât mai curând. Se auzi un zgomot sec, aşa ca şi cum nişte lemne uscate ar fi fost izbite unele de altele, tresări şi pentru o clipă uită unde se află, simţi numai acea spaimă crescând deodată, apoi nimic… Sunetul acela până la urmă a avut un efect binefăcător asu-

pra sa, readucându-l din nou aici, în prezent. Se uită în direcţia de unde venise zgomotul acela şi observă două cârje lângă fata care se aşezase pe scaun. Nu putu să-şi explice pe moment la ce-ar fi folosit în casa aceasta cele două cârje, se uită în jur aiurit şi atunci vorbi din nou fata. - Te uitai la acestea? Sunt ale mele. Am avut po-

Pag. 49


liomielită când am fost mică şi am rămas cu sechele. Acum ele mă poartă. Vorbea ca şi cum ar fi vorbit despre altcineva şi tocmai această seninătate şi detaşare deplină îl făcu pe Simiuc să se cutremure. De undeva se auzi foşnetul pământului răsturnat şi aproape imediat scârţâitul roabei trecând prin faţa casei. Fata, aşa cum stătea acum în lumină părea mult mai mică decât i se păruse iniţial. Avea capul şi bustul dezvoltate normal, cu sâni provocatori, proeminenţi, apoi trupul se împuţina din ce în ce devenind infantil, de o mare fragilitate, de abia bănuit prin veşmintele care le avea. De abia după ce o privi un timp, îşi dădu seama că nu se cade acest lucru, roşi, apoi bâlbâi ceva neinteligibil, ca o scuză, sau cel puţin aşa i s-a părut lui, de fapt nici el nu prea a ştiut ce-a vrut să spună, s-a simţit penibil, ca un intrus prins într-un sanctuar interzis. Fata râse şi acest râs îl cutremură, fiindcă în situaţia în care se afla i se păru teribil de ilogic şi ă sau în lipsa unui suport de care să i se agaţe gândul său plecat o clipă aiurea, se ridică în picioare, se aşeză la loc, nu ştia ce să facă naibii cu mâinile.

Întotdeauna evitase să privească sau chiar să se gândească mai mult la oamenii care aveau o oarecare infirmitate deoarece în subconştientul să se formase ideea că şi el ar fi putut să ajungă aşa, şi atunci în mod bizar îl apuca o milă nebănuită pentru persoana lui, o milă amestecată cu o spaimă păstoasă şi grea, căuta să-şi abată gândurile în altă parte, dar acel sentiment ciudat îl urmărea multă vreme şi devenea tot atât de intens cu cât făcea sforţări să-l uite. Acum nu înţelegea această degajare a fetei carei zâmbea liniştită din scaunul ei, mângâind o păpuşă foarte mare, goală, fără hăinuţele pe care aceste jucării le au la vânzarea lor din magazinele oraşelor. Palmele micuţe ale fetei cu unghiile îngrijite minuţios, date într-o culoare roşie ca boabele fructelor de pădure, treceau uşor şi drăgăstos, urmărind fidel contururile de la părul blond, aspru şi până la tălpile picioarelor frumos modelate în plasticul acela roziu.

Pag. 50

I-o arătă lui Simiuc zicând: „Aceasta este Isidora, să nu te miri că o cheamă ca şi pe mine şi sunt convinsă că este chiar de o seamă cu mine. Numele acesta atât de puţin obişnuit, Isidora, îl făcu să-şi imagineze o secvenţă hilară cu naşi boţiţi de băutură şi naşe pretenţioase cu idei luate din vreo carte, ce poartă pe braţe o fetiţă mică, dar dolofană şi rostind cu guri încleiate: „O va chema Isidora!”. Simiuc voi să spagă cercul acela care-l cuprinsese, un cerc vrăjmaş, stupid şi apăsător format din gânduri contrarii, nici unul dus până la capăt. Zise cu o vioiciune prefăcută: - Am auzit că sunteţi la ASE, probabil vă place activitatea aceasta cu cifrele. Pe mine, de când mă ştiu, cifrele m-au înspăimântat întotdeauna, prea sunt riguros înlănţuite, nu permit nici o abatere de la regula lor atât de strictă, nu permit nici un fel de fantezie şi acest lucru mi se pare chiar inuman. Se uită curios la reacţia fetei care deodată deveni visătoare, degetele ei delicate se mişcară un timp pe spătarul scaunului în ritmul unei melodii numai de ea auzite, apoi cuvintele începură să se înşire domol ca şi cum ar f trebuit să fie notate undeva, semn că lucrul acesta nu fusese gândit acum la repezeală, ci era rezultatul unor frământări mai vechi. Izvorau limpede şi precis, uneori drepte şi liniare, alteori cu modulaţii neaşteptate şi numai scârţâitul roabei de afară părea un adaos nefiresc. - Despre cifre greşiţi când spuneţi că nu au viaţă, sau poate asta numai presupuneţi. Au o viaţă proprie şi tocmai noi le purtăm, suntem într-un fel întruchiparea lor, materializarea lor, poate de aceea ne şi temem de ele. De când sunt oamenii pe pământ nu au reuşit niciodată să treacă de lumea numerelor, fiecare-şi poartă pe lângă bucurii, necazuri sentimente care pentru el sunt un înveliş mai mult sau mai puţin perceptibil şi povara unor cifre care uneori se dovedesc pur şi simplu copleşitoare. Dumneata de exemplu eşti al, se ştie precis al câtelea copil născut în anul naşterii dumitale, ai fost al mai ştiu eu al câtelea la catalog, ai atâţia ani, ai un salariu de atâţia lei, ai un număr şi al câtelea locuitor al ţării eşti, al câtelea înscris pe cartea de imobil, ai cumva ipotetic înscris pe spate un număr şi când mergi pe stradă, în autobuz, în tramvai şi de ce nu, chiar în inima femeii iubite. Deasupra fiecăruia se grămădesc un noian de cifre dar poate cele mai implacabile cifre sunt cele care mărginesc o liniuţă, o simplă liniuţă care se află între anul de naştere şi cel al morţii unui om. Toate visele lui, toate iubirile şi deznădejdile lui, tot ce a creat, distrus sau urât într-o viaţă de om se materializează printr-o liniuţă impersonală şi anostă care uneşte două numere, numere hotar al existenţei fiecăruia. Glasul ei suna acum molcom, undeva un greier ţârâi înalt şi liniştitor, câinele dădu deodată un zvon Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


scurt, lătrând de câteva ori, apoi mârâi înfundat apoi tăcu aciuându-se sub grămada lui de vreascuri. Simiuc o asculta în continuare pe fată: - Pentru mine trăieşte ea, şi Isidora îşi trecu drăgăstos palma peste faţa zâmbăreaţă a păpuşii careşi arăta cei doi dinţi din faţă albi ca laptele, dumneata n-o auzi cum respiră, fiindcă mă auzi pe mine, eu doar pe ea o aud, acum ea nu mai poate fi inclusă în nici un cont omenesc, a reuşit să se rupă de lumea cifrelor, să nu mai aparţină nimănui, nici chiar mie, ci numai eu să-i aparţin ei. Nu ştiu dacă mă înţelegi, povara de cifre i-o port eu fiindcă aşa a fost scris cândva, undeva, demult, poate la naşterea mea. Încolo toată lumea este o contabilitate ordinară, fiecare individ este trecut într-un cont şi până la moarte i se calculează activul şi pasivul, debitul şi creditul, şi de cele mai multe ori la sfârşit bilanţul iese dezastruos. Dumneata ştii măcar cărui cont aparţii? Simiuc tresări ca trezit dintr-o vrajă, uitându-se adânc la ochii negri, adânci, ai fetei din faţa lui care acum i se păru că sunt depărtaţi, acoperiţi de o perdea ireală şi doar undeva, departe, plutea un semne de întrebare ca un cocor întârziat al toamnei. Simţi că trebuie să zică ceva, dar nu reuşea să lege două idei cap la cap, poate era de vină şi vechea sa aversiune împotriva cifrelor, dar zise totuşi: „Eu întotdeauna am considerat doar calculatoarele că sunt depozitarele cifrelor, nicidecum oamenii, niciodată nu m-a dus gândul la asta…” Fata surâse uşor cu o uşoară amărăciune, sau fusese numai o părere, se ridică, îşi luă cârjele şi mergând încet cu bocănituri seci, puse masa vorbind în timp ce lucra. - Calculatoarele, aceste biete maşinării fără importanţă doar pentru profanii cifrelor sunt nişte invenţii formidabile, pentru cei care le cunosc, nu sunt decât nişte obiecte utilitare precum furculiţa sau lingura cu care mănânci. Am ajuns cu timpul să le cunosc foarte bine, şi nu numai atât, am învăţat cum să le şi programăm, adică să le spunem ce trebuie să facă, cel mai „deştept” calculator nu poate să pună măcar un punct fără să-i spună asta un programator, de aceea, orice s-ar spune despre inteligenţa artificială, o fierătanie oarecare, chiar dacă este un computer de ultimă generaţie, nu poate să fie mai deşteaptă decât omul care l-a făcut sau l-a programat. E o unealtă şi atât, o unealtă folositoare nu numai economiştilor. Eu folosesc asemenea lucru la oraş, dar pentru mine niciodată nu a însemnat ceva grozav. Oamenii sunt cei care poartă şi care simt la modul cel mai acut povara cifrelor. Apoi tăcu multă vreme. Se auzea doar clinchetele tacâmurilor, greierul acela care îşi încerca iar glasul de undeva de sub geam şi arar mârâitul câinelui ca un sunet de alarmă prevenitor. La intervale regulate se auzea şi scârţâitul neostenit al roabei. Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

Simiuc mâncă în tăcere, cu gândul aiurea, fata îşi luase păpuşa şi trecuse în altă cameră de unde se auziră câteva bufnituri înfundate, poate aşeza pernele pe pat, se gândi Simiuc apoi fără să vrea gândul îl purtă iar spre munca de Sisif la care se supunea de bunăvoie bătrânul acela, capu-i deveni din ce în ca mai greu şi simţi că trebuie să se culce, să doarmă… În problema „umanitară” cu care-l însărcinase dimineaţă şeful, nu făcuse nici un pas înainte, nu realizase absolut nimic, ba poate îl îndârjise şi mai mult pe omul acela. Simţea acum că nu se va putea face nimic. Se culcă în patul înalt şi moale, în camera ceea unde candela arunca un sâmbure discret de lumină abia zărit şi adormi. Târziu în noapte scârţâitul repetat al roabei de afară, se amplifică şi se transformă într-un duruit aspru şi ameninţător de şenile, cineva parcă strigă speriat „Vine buldozerul!”, sunetul devenea din ce în ca mai puternic şi parcă se îndrepta direct spre el, căută să se smulgă din locul unde stătea, dar legături invizibile îl ţintuiau acolo, nemiloase. Încercă să vadă de unde vine namila de oţel dar nu văzu decât pe moşul acela purtând hârleţul ca pe o baionetă mestecând greu şi bolovănos cuvintele „Eu sunt Tofan, înţelegi, sunt Tofan şi port cifra unu” apoi slobozi un râs gros şi gâlgâitor care-şi luă zborul ca un stol de ciori. Simiuc simţi că este privit insistent de cineva, făcu o sforţare să se trezească, deschise ochii, văzu că la vreo doi paşi de pat, sprijinită în cârjele uşoare de aluminiu, cu păpuşa într-o mână, fata ceea îl privea cu ochii săi mari şi negri fără să clipească. Văzu că el s-a trezit, se răsuci în loc să fugă, se încurcă în cârje, căzu zgrepţănând cu unghiile duşumeaua ca şi cum ar fi vrut să fugă pe acolo. Simiuc sări jos, o ridică în picioare, era foarte uşoară, ca un copil, cât pe ce să o scape din nou când fata ţipă cu alarmată cu o disperare nedisimulată: „Isidora, a căzut cârja pe ea, niciodată nu trebuia să o atingă cârja, ea nu trebuie să aibă nevoie niciodată de cârje…” Neştiind ce să facă el o lăsă iar jos, ridică repede cârja de pe păpuşă şi dădu păpuşa fetei care o luă în braţe şi în lumina săracă a candelei se văzură două boabe mari şi limpezi izvorând din ochii aceia frumoşi, rostogolindu-se repede până în bărbie. Simiuc o ajută să se ridice şi ea plecă aplecată mult în faţă ca sub o imensă povară, neştiută până acum. De afară se auzi iar scârţâitul indiferent al roabei, un cocoş cântă lung şi ascuţit, anunţând zorii. Nu mai adormi, ce rost mai avea. Şi şeful voia o acţiune „umanitară”. Cu buldozerul…

Pag. 51


Ion pachia TATOMIREsCU

D

De „Graal“ şi cu bucuria microcantităţii de energie radiantă din Cuvânt

“Neasemuit liric al microcosmosului, evident, elansându-se din „marsupiul“ macrocosmosului ca toţi ceilalţi poeţi ai lumii „c(u)antonate“, ori „ne-c(u)antonate“, mare suflet de poet „născut“, nu „făcut“ fiind, Crişu Hrisant Achimescu, mai mult ca sigur, pierzând „trenul“ tras (nu „trans“) de performante locomotive-Malaxa-cu-aburi (de Bucureşti), sau de locomotive-Diesel (de la Electroputere-Craiova), mai exact spus, „trenul“ valului său resurecţional-modernist-paradoxist, dovedeşte prin Bucuria cuantică (2014), irepresibilă bucurie, că are, totuşi, forţa şi, de-acum, prilejul, pe segment temporal de-nchidere de epocă liricvalahă, să-şi ajungă din urmă colegii întru aleasă liră şi, tot analogic-metaforic “ Pag. 52

upă un debut editorial tardiv, la 52 de ani, mai exact spus, în ultimul an al mileniului secund de la naşterea lui Iisus Hristos, 2000, cu volumul de poezii (pe-a cărui copertă stă un titlu neinspirat, de epocă vlahuţian-brătesc-voineşteană), Prin lumile mele (Craiova, Editura Radical, ISBN 973-9253-71-7), aşadar, „depăşind cu un cincinal“ de aşteptare „vârsta-de-maturitate-etalon“ impusă genial-arghezian pentru intrarea cu carte în Ţara Poemului (la 47 de ani, prin Cuvinte potrivite, dar valabil pentru anul 1927, nu pentru 2000, cel cu anotimpul „fără răbdare“ şi brownian-accelerat). Hrisant Achimescu (născut în aleasă zodie de Săgetător, la 13 decembrie 1948, în localitatea Poroina Mare / Mehedinţi, licenţiat, din 1972, al Facultăţii de Studii Economice – Universitatea din Craiova, după care avu o droaie de funcţii politice / economice „în querelle“ cu orizontul cunoaşterii metaforice: mai întâi, pe cea de director economic şi preşedinte de Cooperaţie Meşteşugărească Drobetană, înainte de Revoluţia Valahă Anticomunistă din Decembrie 1989; şi apoi – tot în Drobeta-Turnu Severin, ori în judeţul Mehedinţi – pe cele de preşedinte C. P. U. N., primar al municipiului, director general al Consiliului Judeţean, comisar-şef al Gărzii Financiare etc.) a mai publicat încă două volume de stihuiri – Sub semnul Săgetătorului (tot la Radical, ISBN 973-9253-98-9), în 2002, şi Riduri vechi, riduri noi (Drobeta-Turnu Severin, Editura Prier, ISBN 978-973-8189-81-2), în 2009, spre a se înfăţişa Distinsului Receptor de Poezie în anul 2012 (şi, în laboratorul nostru de „investigaţii radiologice“, mai încoace, doar în 10 florar 2014), ca pentru „un ultim punct cardinal“, cu al patrulea volum de poeme de părelnicie „tradiţional-de-modernistă“ întru „baletul“ de pe „lacul“ semnificat-semnificanţilor, Bucuria cuantică (Ecko Print, ISBN 978–606–8332–33–8)*, volum prin care – atât în dedicaţie (către Receptor) cât şi în mottoul de pe pagina a cincea – îşi declară ieşirea-i din trena esteticii expresionismului şi intrarea / „toboganizarea“ în / pe cea a paradoxismului aforistic / filosofard (ceea cei cam riscant, fiindcă „aforismita cronică“ duce dintotdeauna la înăbuşirea lirismului, ca în „majoritatea cazurilor non-majore“): «Dedic această carte: / fascinaţiei, stranietăţii, tulburătorului Neînţeles, imposibil / de-nţeles şi explicat cu logica şi limbajul unei realităţi guvernată / de legi deterministe: / soţiei de Acum, / femeii din Tot(deauna)»; şi, la umbrela unui motto cu „lovituri“ / „tangenţe“ într-un scut (auto)epigramatic: «Mi-am luat un punct / ca Arhimede / de dincolo de eul meu / şi transcendând / am dat de-un sine / un terţ ascuns / un Dumnezeu // şi-ncerc de-acum / o cale nouă / mişcare cuantică... / i-am zis / să redescopăr / mie / vouă / un timp-răstimp / un înţeles în ne-înţelesul / [...] / din necuprins». Economistului / finanţistului Hrisant Achimescu (al cărui prenume, frecvent la greci, pentru că are semantica-i „sinapsă“ peo „floare de aur“, însă rarissim în Valahime, aud – „în certificarea telefonică“ a fidelului prieten de-o jumătate de secol, din rutiera intersecţie de la Filiaşi, ori din calea feroas-trifurcată a judeţelor Mehedinţi, Gorj şi Dolj, generalul Ioan Giura – că, în „lucrarea“ graiului de-argint-viu din dotarea / zestrea cetăţenilor Drobetei Turnu Severin, municipiu unde poetu-şi are „rezidenţa-i de-o Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


viaţă“, Hrisant s-a metamorfozat – fără -ant, Hrisdând în Criş, putând şi în Crist, dar nu fu cazul –, fireşte, în pelasgo- > valaho-dacul Crişu < Crissia, ceea ce mă obligă din această clipă de „radiologie“ ca la fel să-l numesc şi eu întru bucurie nemuritorcogaionică şi cuantică, ba chiar să-l îndemn „public“ a-şi semna „râul“ cărţilor sale viitoare cu acest binecuvântat onomastic strămoşesc-autohton, susţinut şi de eternul din hidronim), aşadar, lui Crişu Hrisant Achimescu (omul cu al doilea Crişprenume din literatura Valahimii, desigur, după al poetului / profesorului universitar doctor Crişu Dascălu, cel de la Piramida Extraplată de Tibissiara > Timişoara) nu-i amendez nici „gravidul“ gerunziu de dincoace de Eu şi de-Arhimede, „transcendând“, nici alte „maladii“ lexicologice / stilistice, ca, de pildă: cacofonita – „dedic această“ (p. 5 / v. şi citat, supra); „de urcă-coboară“ (p. 22); „e-n panteonul lui nimica / constanta care-mi face bine“ (p. 47); „mă-ntorc acasă“ (p. 69); „ce mai cochetează încă / cu un univers gestant“ (p. 70); etc. –, ligamentita – „în toposul-atopos eter invaginal“ (p. 7); „cu uruitul...“ (p. 28); etc. –, pleonasmita – „imensul mare“ (p. 10); „tocmesc cuvântul / [...] / şi vin cu litere cu semne“ (p. 27); „timpul unui timp suspans“ / „timpul Cronos timp cu ceas“ (p. 30); „un ceva să convingă / că vidul a fost gol (p. 54); etc. –, ori „scăpările-i“ în agramatită, nu în „licenţă“ – „mă curb cu-ntinsul“ (p. 24); „un tainic trans cuantonizând“ (p. 29); „aparţin dintr-u vechime“ (p. 85); mai surprins / n-odam iluzii / azi dezleg ce-am înodat“ (p. 65); etc. –, dar (toate acestea le las a fi fiind) de „condamnare la moarte“ a plagiatorlicenţiaţilor / „doctoranzilor“ în ştiinţe umaniste (din ulimul sfert de secol), cu diplome / teze „eurocumpărate“, a academicienilor „neostalinişti“, „fosilizaţi“ etc., a scriitorilor „profesionişti“, iviţi / „admişi“ dintre cei bolnavi de autorlâcită, a politicienilor / analiştilor „neopaukerişti“, televeşniciţi „pe sticlă“, a droaiei de „jurnalişti-manipulatori-lătrători-mancurţi-lacomandă, ori răspunzând „partidului“ / „mafiei“, „comandamentelor zilei“ etc. Nu-l cert pe Crişu Hrisant Achimescu nici pentru versurile-i ieşite din „tivitura“ primei / ultimei strofe de la Glossă, de Mihai Eminescu, fără a mai aminti pe cele ieşite din „desantul“ poeziilor de-asalt „clasicizat-de-modernist-paradoxist“ al cărţilor „de val colegial de pe masă“, ale lui Damian Ureche, Mircea Dinescu («împachetat miros a zgură / până spre seară / gata plec / prin non local pe scurtătură / şi-am să-mi deschid un site / pe net // foarte curând / până spre-o toamnă / cu siguranţă voi fi lut...», p. 75), Spiridon Popescu ş. a., nici pentru înrămurările de stih din parnasianismul hermetic al Jocului secund (1930), de Ion Barbu, sau din Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

expresionismul Poemelor luminii (1919) de Lucian Blaga, ori din Plumb (1916), de George Bacovia («verde crud», p. 17) ş. a. m. d., nici pentru prozodia „accidentată“ (dintotdeauna „în cârssie“ / „cârjă“), „voit / ne-voit-ratată“, dar nu ezit a-i aprecia „suflui întru zicere de excepţie“, zbaterea-i liricomicrocosmică şi mai puţin macrocosmic-lirică întru originalitate, „argintul viu“ al nenumăratelor versuri ivite, mai mult ca sigur, în seninătatea nopţilor cu vârcolacii mâncători de „lună plină“ din cerul de deasupra hidrocentralei de la Dunărea Drobetană, „înfurtunările“, „torenţialitatea“, „flux-refluxul“, ori, de cele mai multe ori, „ludicul debordant“, dinspre o propus-fermecătoare aventură / expansiune spaţio-temporal-stringuită a Eu-lui / Eroului Poematic întru cunoaştere şi Cuvânt / Logos, chiar dacă ele se iţesc dintre periferiile dadaismului şi paradoxismului. Şi chiar dacă a pierdut „trenul“ generaţiei sale resurecţional-moderniste (crezându-se „transmodernist“ – vezi „viruşii“ prefixoidului trans din textele acestui volum, „viruşi“ trecuţi prin pseudohermetism barbian, dar căpătaţi direct de la Ion Popescu-Brădiceni, „cu frezii cu tot“, la distanţă de catharsis, în afara oricărui principiu estetic, pentru că atât trâmbiţatul postmodernism cât şi neozongorist-brădicenianul transmodernism, „netrâmbiţat decât de doi-trei“, creat „prin analogie“, doar „în urmă cu un deceniu“, sunt semnificanţi fără semnificaţi, „trans-cantitatea“ de îmbinări hrisant-achimesciene – căci prefixoidul trans este obsesiv-presărat pe mai toate paginile acestui volum –, în ultima instanţă a textului, nemaiîncurajând zâmbetul şi obosind, iritând Receptorul de Poezie: „văzduhul trans transfigurat“, p. 8; „cu-n trans virusator la zbor“, p. 10; „de zbor / de trans / transeterat“, p. 13; „un trans imens fară ieşire“, p. 29; „liber dar / la transviroze / definite pentru-a fi / funcţie de cum se vede / cancere sau inepţii“, p. 34, desigur, şi foarte „trans-Dan Barbilian / Ion Barbu“ spus; „o formă de sminteală / un trans cu-n trans pereche / o transorânduială / un început de streche“, p. 38; „transversez roiuri de stele“, p. 50; „transdilema-mi personală“, p. 82; „îi plăcea ca să transpară / înţelept“, p. 95; „transpersonal destin / [...] // transgres prin veac“, p. 101; „ce genune / te-ncearcă zi-de-zi un trans / ce transfuzează-n minte-ţi cuante“, p. 135; „transul formelor fetişuri / un virotic trans fatal / impregnat de preconştiinţe / [...] / servil cu transul infinit / din trans eter // trans formal postind a foame / o fisurăn infinit“, p. 160; etc.), Crişu Hrisant Achimescu – prin „opera“-i publicată până în prezent – aparţine paradoxismului (reamintesc Distinsului Receptor de Critică, dar nu şi de fraze „cu fază lungă“ aidoma celor de faţă, că poate sări fără supărare /

Pag. 53


pierdere peste parantezele detaliator-hiperargumentatoare, evident, ţinându-se de propoziţia / propoziţiile-pivot, „spre a nu se pierde firul“), prin: „decorticarea paradoxurilor“, oximoronizarea / paradoxizarea lumilor macrocosmice / microcosmice (într-o direcţie estetică în care se relevă originalele, inconfundabilele teritorii poetice ale lui Marcel Turcu, Eugen Evu ş. a. – cf. [pentru estetica paradoxismului] PTDelrc**, pp. 298 – 301 / PTGrp***, pp. 229 – 452); „marea revoltă“ a semnificanţilor împotriva semnificaţilor, cu „bucuria-i cuantică întreagă“, cu bogăţie lexicală etc.; dar nu „bogăţie lexicală“ extrasă fără noimă, „pe masa de abanos / brad“, din droaie de dicţionare de neologisme şi din cele peste 160 de stiluri funcţionale ale limbii: al ciberneticii / informaticii / matematicii / fizicii / chimiei / astrofizicii – bit (p. 26; bit-ul desemnează [în informatică, metrologie, statistică] „unitatea de măsură pentru cantitatea de informaţie“), big bang[ul] (p. 158), boson (p. 39), constantă / constanta lui Max Planck (p. 40: «Plank-at»; p. 47: «constanta care-mi face bine // mă predispun...»; p. 100; «zona Plank» / «zidul Plank» / «între Plank şi quarc Ternar»), cuant[ă] / cuantică (p. 8, 14, 15, 35 et passim ; «recuantizez nimicul», p. 18; „cuant ascuns“ / „că-s cuant fără de sine“, pp. 23 / 24; «un cuant ce-a năpârlit», p. 26), emergenţă (p. 34), eter (pp. 10, 25 et passim), [extra]galactic (p. 55), foton (pp. 25, 34: «fotonii transhumanţi»; et passim), fractal («de teorii fractalii», p. 25; vocabula / adjectivul fractal desemnează „ceea ce ţine de o structură fractală – clasă de obiecte matematice, fizice, biologice, galactice etc., care nu poate fi studiată cu metodele clasice“; „în 1967, termenul a fost creat şi introdus în matematică de savantul francez Benoit B. Mandelbrot“; structurile fractale „se întîlnesc pretutindeni în natură, de la roiurile de galaxii la structurile orogenice, la reţelele hidrologice, la ramurile copacilor, la ramificaţiile bronhiilor / bronhiolelor, la fulgii de zăpadă etc., până la microcosmosul particulelor moleculare [...]; tehnica modernă de calcul stimulează cercetările privind aplicaţiile acestor structuri în ştiinţă, tehnică, artă etc.“), galactic (p. 11), heliu (p. 158), hologramă (p. 52), [h]omuncul[us] (p. 15), infinit / minusinfinit / plusinfinit (pp. 14, ... 160), quarc (pp. 20, 100), nucleu / nuclear (pp. 157, 158), string (pp. 7, 9, 10, 58 et passim; englezismul string vine din sintagma engleză String Theory / Teoria Corzii / Corzilor şi desemnează „lanţuri“ / „sfori“ / „corzi“ de particule elementare „tensionate“ / „excitate“ spre „a pluti în continuum-ul spaţiu – timp; «tensiunea string-urilor este dată de cantitatea 1/2πά, unde ά este pătratul lungimii string-urilor»; după alte dicţionare de specialitate aflăm că teoria string-urilor ţine de gra-

Pag. 54

vitaţia cuantică, atâta vreme cât «mărimea medie a unui string este aproximată ‘lungimii Planck’, egală cu aproximativ 10-33 cm.»; „formele de interacţiune a string-urilor dau / decid proprietăţile fizice ale unor particule elementare“) etc. –, al medicinei – brancardier (p. 10), foetus (p. 29: «fotonii într-un timp foetus»), gutieră (pp. 10, 12), sinapsă (p. 39) etc. –, al biologiei / bionicii / biofizicii – acizi dezoxiribonucleici / ADN (p. 26), psihotron (pp. 10, 39) etc. –, al astrologiei – mandală (p. 19), mantră (p. 35), şaman (p. 26), tantric (p. 41), yantră (pp. 35, 39) etc.; căci barbarismita, „sacra foame cosmopolit-lexicală“ fac să se piardă şi în acest volum de sub lupa noastră critică, desigur, în câteva cazuri, măsura întru catharsis; neologismele – sau vocabulele rare, căutate cu obstinaţie, din dorinţa de a fi neapărat „hermetic-barbian“ –, atunci când abundă, când nu mai sunt presărate în textul versificat „ca sarea în farfuria cu bucate“, încep „să canceri[geni]zeze“, „să anihileze“ Poezia, să ucidă „sacrul“ din metaforă / simbol, adică (rămânând în trena comparaţiei paremiologic-valahe) se metamorfozează (această abundenţă neologistică) într-o mare de sare vărsată în „blidul“ bietului Poem, cel autentic, de Horezu, cu ceramică smălţuită şi cu cocoş (adică hurezător) policrom în centrul cercului solar / zalmoxianbazal. Pe valea „bucuriei cuantice“ a textelor achimesciene – „roade“ ale unor «necorporale porniri ce şerpuiesc prin stringuri / texturi absconse ce vin de peste lumi / [...] / constructe explozive pentru mulţi nebuni // atomice lansări de hiroşime...» (p. 7) etc., evident, „necorporale porniri“, în ciuda faptului că şi foton de-ar fi, tot „corporal“ s-ar releva fotonul / lumina, căci tot ce-i în perimetrul cunoaşterii din cosmosul, din universul nostru cel de toate zilele, rămâne, în ultimă instanţă şi în primul rând, „pipăibil“ / „epidermatic“, „palpabil“ (cu / fără „scule“, adică „aparate-prelungiri-de-organe-desimţ“ (fac precizarea spre a nu mi se impozita aserţiunea, nu de către Distinsul Nostru Receptor, ci de către „Marele Pelican-Academician“ din critica literară a României contemporane, „pelican“ căruia-i face mare plăcere să confunde „peştişorul de aur“ din basmul valah cu filoanele de platină ale Roşiei Montane din Apusenii de Dacia) –, liricul Eu / Eroul poematic (având, când trebuie şi când nu trebuie, impresionantul ochi de Ciclop înzestrat cu laseri) se aventurează „fără frontiere“ (câştig“ incontestabil, din direcţia geografiei parnasian-estetice până în „geografia galactic-lirică“ a paradoxismului, ori, mai „exact-spus“, potrivit noii / actualei estetici, până în infinirea macrocosmic-microcosmică), pe urme romantic-eminesciene, hyperionice, «de lumi făr’ de hotar / ce pot resuscita prin picături de rouă / [...] // fiind neînţelesuri înţeOnyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


lese» (ibid.), într-un «văz-huh al vrerii» (s. n., p. 8), în «foc molcom» şi în «sânge pân’ la cer», în «siberii-ncremenite» (cu speciala-i puşcă anti-ger: «îmi iau puşca să-mpuşc gerul / pân’ spre margine de Nistru / tânguiri până la Tisa / stringuri geruind sinistru // ne-nţeles...» – împuşcaţi în mămăligă, p. 9), «într-un eclectic / spaţiu-timp» (p. 11), cu „ozeneu“, ori cu „verde bicicletă-rablă“ (nu fabricată de vreun alt poet, ca, de pildă, Al. Macedonski, cel născut la patru ani tereştri după Eminescu), câteodată, „rebel“ / „ieşit“ «din cutume» (p. 14), împins chiar «de o tristeţe arogantă» (p. 12), bineînţeles, pe când e locuit (tot „arogant“) de «un demon cam perfid» (posedat, p. 13), „cu privirea-i hoaţă“ «prin cuante non locale» (când visez, p. 15), permiţându-şi, la petrecerea „materiei plângând“ a unchiului Bacovia, să tocmească «un verde / verde-crud», dar şi propriu-i «verde tărcat», dar tot cu gândul la «un roşu / hermeutic incitant / [... ce] / n-a fost nicicând neant» (predispun – hotărăsc, p. 16; am subliniat vocabula-i hermeutic – ce până acum n-a fost cuprinsă în vreun dicţionar iluministo-cihaciano-macriano-academico-nonproletkultist de limbă pelasgă > valahă – pentru a semnala Distinsului Receptor două situaţii semantice „spre alegere“: 1. roşul „propus“ de poetul economist-finanţist de faţă – însă cu zece ani mai mare decât celălalt poet, tot economist-finanţist, Varujan Vosganian „ce nui de faţă“ – este culoarea-hermeneutică, sau de exegeză a omenirii, din orizontul anilor 700000 / 500000, de când am aproximat la antropoid cuplarea aparatului fonator la creier, astfel devenind ens uman (cf. PTIR, I****, p. 29 sq.), peste / prin steagurile sângerii ale comunismului şi ale altor epoci „trecute-fix“, până în prezentul ce s-anunţă a fi „belicos-mondial“; 2. în contextul poemului cu „tocmiri de verde crud“, roşul de-aici, din această paranteză-discuţie-lirică, s-ar putea iţi, adică s-ar putea „expune vederii pe furiş“, prin derivare de la numele zeului comerţului, zborului, hoţilor, Hermes, dar ar fi rezultat roşu hermesian, „greşeala“ fiind şi a culegătorului de manuscris-text / cuvânt neapărat pestriţ / policrom; în acest sens secund, Crişu Hrisant Achimescu, Eroul Poematic însuşi, «ajuns pe pisc», aduce un mesager fără însemne „drept martor“ şi, în acelaşi timp, „mărturisitor“: «şiatunci când tind spre ne-nţelesuri / prin cuantecorzi ajuns pe pisc / în legătura mea cu Hermes / sunt inspirat / tăinui / nu risc» – p. 27); etc. Pe valea „bucuriei cuantice“ a textelor achimesciene, liricul Eu / Erou, surprinzător, ştie şi a doini „microcosmic-desăvârşit“, acompaniat cu foc de fluierele de soc / os ale Daciei (nu dintre „gasteropodele din Râpa Uvedenrode“): «jos în vale sub vâlcele / cuante reci / din rouă curg / (s-au desprins de pe smicele) / bem din ele / eu şi-un murg // [...] / Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

verde crud / verde sălbatic / drumul soarelui prin crâng / s-a zburlit coama pe murgu / fornăie pe nas prelung // ochi căprui şi coamă deasă / brav îi murgul / nu mă plâng / eu nu-l las / el nu mă lasă / drumul pân’ la mândra-i lung» (doină, p. 17). Pe valea „bucuriei cuantice“ a textelor achimesciene, liricul Eu / Eroul poematic mai trece prin gări (danubiene, desigur, unde «se fluieră plecarea» chiar de «nu-i nimeni pe peron», nici măcar transparentul „Pepe“ de pe ligament), veghează apoi cantoanele, «coantonizând» tainic, ori macazurile pe care trec „trenurile infernale“ (constatând, desigur, cu „bucurie cuantică“, potrivit titlului de volum, nu vreo c[u]antonică bucurie, deşi nici aceasta nu-i exclusă: «nu-i nimeni să rămână / prin gări / pe la c[u]antoane», sau, tot în perimetrul ceferist-liric: «surd şi mut / în geometria cu fractalii / un tainic trans cuantonizând», p. 28), ajunge (dar fără vreo înfiorare cosmic-hyperionică) în «timpul zero», un timp de «talmeş-balmeş», de-un «quarc top», apoi, în primul timp, «timp suspans» (nu „suspendat-prezidenţial“), care «a plecat să-şi ţese spaţiul» (p. 30), în „curbatul“ / „buclatul“ timp interior, până la a ceasurilor „obosire“ aducătoare de „miros de flori“ («las vederea din lăuntru-mi / să se curbe de ninsori» – las, p. 41), dar se trezeşte şi «fără idoli» (într-un de neevitat timp-doi ca de motor cu ardere internă), la umbra unui argintiu carpen (despre care nu poate fi vorba în textul achimesc de-aici, la o neatentă lectură de obosit receptor), arbore „tare“, „oţelit-fibros“, ce-i aduce în memorie celebrul îndemn horaţian, carpe diem (îndemn din două vocabule latineşti între care i-a scăpat un -n ciber-culegătorului, carpen diem – p. 32 –, numai că pe lângă zero-timpul, doar hyperioniceminescian „atins“, cel de dinainte de Geneză, n-ar prea avea cu cine „clipa să-şi aleagă / culeagă / trăiască“), şi fără «defăimătorii critici» (ce «au un ceva de spus», p. 36), şi fără „minor / major-infinit-iubire“ (însă cu „amintirea-i de neşters“: «dar ce las / las din iubire / [...] / din agoniseala mea», p. 41 / «să revăd cum cade-n braţe-mi / infinitul mirosind // mirosind a fân de vară / înflorit proaspăt cosit / precum mândra dimineaţa / când mustea de-atât iubit // să revăd prin timp când mândra / avea sânii ridicaţi / formele forme sublime / aveau porii dilataţi», p. 42; sau în vibraţie psalmic-argheziană, ori cu „pituluşul“ / „de-a v-aţi ascunselea“ jumătăţilor androginice: «ţi-aş pitula prin sânge-mi paşii / eşarfa de la gât plutind / te-aş descompune-n mii de forme / ca să te pot gândi iubind // ce seamănă cerul cu tine ! / şi cât din tine pot fi eu ? / te-am inventat...» – femeie, p. 119; etc.), pe măsură ce capătă «slăbiciune la idee» (cea din gordianul nod) şi are «bucurie la lumină / la tot ce-i enigmatic / graal / senzaţia de piramidă» (p. 43), în măsura „iluminărilor“ din spin,

Pag. 55


(şi nu din „ghimpe“, ci din „impuls propriu de învârtire întâlnit la particulele elementare, la cuante“ / „moment cinetic propriu electronului şi altor particule elementare“), din graviton („ipotetică particulă considerată cuanta câmpului gravitaţional“) etc.: «meteorică prezenţă / spirit vedic / flux-reflux / cu materia de-o seamă / [...] // corzi închise / corzi deschise / spini multipli / gravitoni / poate exista prin sine / are-n graţii mii de sori» (p. 44). Pe valea „bucuriei cuantice“ a textelor achimesciene, liricul Eu / Eroul poematic mai cunoaşte: un jalnic trans («consubstanţial cu transul / eului veşnic rănit», p. 45), învingerea vidului («prin vidul plin unde-am învins», p. 47; Coşbuc ar fi zis aici, mai mult ca sigur, furat de simetriile -vu- – vi- / -vi- – -vu-: „prin vulturi vidul viu vuia“), lemurienii din holograme («se-ntorc lemurienii / din holograme stinse», p. 52), ninsoarea codificată a materiei şi a Eu-lui, „fără doar şi poate“, din punctul „înalt“, de întâlnire a paralelelor («şi-n punctunalt / materia şi eu-i / au nins codificat // au zăpezit eterul», p. 54), aventurarea dragonică (fără putinţa de-a aduce: «dovezi din biocâmpul meu / un cuant introspectiv», p. 57), raportul lirosofic dintre „starea de viu“ şi „starea de mort“ în gloso-formulă miron-radu-paraschivească („decât mort, tot viu mai bine“), dar nu dintre „cântice ţigăneşti“, ci

dintr-un «vraf de cuante / prin diaspora fiinţării» (p. 58: «viu mi-e bine / mort mi-e greu» şi, prin comutativitate, «mort mi-e bine / viu mi-e greu»), oximoronizarea lumii de la „generalul“ aforistic, la un primar paremiologic-valahic paradoxism, sau la o „solie“ de sugestie cogaionică / zalmoxiană, chiar „intergalactică“ («să raportezi dezavantajul / la avantajul neştiut / nu-i totuşi vorbărie goală» – şi puţin poate fi mult, p. 63; cu focalizări de ars poetica: «...s-ar zice sunt o stare / un ceva nedefinit / un

Pag. 56

ermetic frig şi soare / un penal zâmbind la zid» – fundături, p. 65; ori de Eu spaţiat întru „respirarea“ punctelor cardinale: «eu cel ce e / şi jos şi sus / şi vest şi est / aşa şi-aşa», p. 67; în „cuantizare“ elegiac-eminesciană: «să retrăiesc tornade / prin seri de-odinioară / să stau pe esplanade / la ceai c-un faraon // [...] // s-arăt s-aduc dovezi / din cuantica ternară» – mai am un singur dor, p. 73; «sângele-mi forţa prin vene / trupul cuantei trunchi ceresc / trec din infinitul mare / în cel mic / amor lumesc» – amor lumesc, p. 76; «mesager intergalactic / în absurd abandonat / imaterial prin forme / un colaps la triplusalt» – ziua-n zori, p. 78; cu sentimentul tragicelor limite existenţiale: «şi copleşit / surprins dentinsul / pe unde ochii-mi c[u]antonau / muream trăiam [...] // să scap de limite vroiam» – transdilemă personală, p. 82; cu „dezlegare“ de titlu, de [auto]cuantizare bucuroasă: «două lumi şi doar o stare / bucuria de-a fi cuante / de-a pricepe doar fiinţare» – bucuria cuantică, p. 84; «des figurat de ceva vreme / în paradisu-mi verde crud / iubesc infirm / infirmiere / la timp prezent / la timp trecut // [...] // iubesc aproape cât cuprind / des-figurant / în formă nouă / cu bucuria de-a fi cuantă / la timp prezent / fără trecut» – des figurant, p. 124; etc.), Neasemuit liric al microcosmosului, evident, elansându-se din „marsupiul“ macrocosmosului ca toţi ceilalţi poeţi ai lumii „c(u)antonate“, ori „ne-c(u)antonate“, mare suflet de poet „născut“, nu „făcut“ fiind, Crişu Hrisant Achimescu, mai mult ca sigur, pierzând „trenul“ tras (nu „trans“) de performante locomotive-Malaxa-cu-aburi (de Bucureşti), sau de locomotive-Diesel (de la Electroputere-Craiova), mai exact spus, „trenul“ valului său resurecţional-modernist-paradoxist, dovedeşte prin Bucuria cuantică (2014), irepresibilă bucurie, că are, totuşi, forţa şi, de-acum, prilejul, pe segment temporal de-nchidere de epocă liric-valahă, să-şi ajungă din urmă colegii întru aleasă liră şi, tot analogic-metaforic spus, chiar să urce ca întrun recent-inaugurat tren electric de Craiova / Bănie – Capitală / Bucureşti, adică „tren autentic-literar“, ocupând „un confortabil loc“ în literatura valahă din deschiderea mileniului al III-lea. (Antepenultima recenzie de beletristică, 24 / 31 florar, 2014, tot de la Piramida Extraplată)

__________________

* Hrisant Achimescu, Bucuria cuantică, poeme, DrobetaTurnu Severin, Ecko Print (ISBN 978–606–8332–33–8), 2012 (pagini A-5: 168). Sigle: ** PTDelrc = Ion Pachia-Tatomirescu, Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei..., Timişoara, Editura Aethicus, 2003; ***PTGrp = Ion Pachia-Tatomirescu, Generaţia resurecţiei poetice (1965 – 1970), Timişoara, Editura Augusta, 2005; **** PTIR, I = Ion Pachia Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I (Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creştinismul Cosmic al Valahilor / Dacoromânilor), Timişoara, Editura Aethicus, 2001. Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


Lucian Şt. MUREŞANU METAMORFOZA RUGĂCIUNII ŞI ELEMENTUL SACRU AL ENUNŢĂRII EI (PSALMII – POEZIA DIVINĂ)

Motto: Şi să-m dai şi duh de biruinţă, / Ca să-nvăţ pre cei fără de lege / Cătră căile tale s-alerge, / Să săntoarcă de pre răutate / Cătră a ta svântă bunătate. (Varlaam, Psalmul 50 din Psaltirea în versuri) 1. Rugăciunea şi sensul enunţării acesteia

Motto: Pasiunea este foc ceresc ce însufleţeşte lumea morală. (Helvetius)

Rezultat al unor neputinţe fiinduale, omul a acumulat teama de neînţeles, o dorinţă a supunerii în faţa necunoscutului prin spuneri care, cu timpul, au devenit virtuţi sacre ale celui care le cunoştea. Etimologic, conceptul rugăciune, o terminologie aureolată a definitului sacru rugă, îşi are rădăcinile în limba sanscrită, raga (1), care se traduce prin pasiune, acea mărturie a extazului izvorât la conştientizarea unui anumit ţel, precum şi acea clocotire care se revarsă dinăuntrul sinelui contra silniciilor care împresoară acest ţel. Sensul enunţării rugăciunii este redat tocmai în cel al pronunuţării cuvântului rogatio, -nis care, tradus din limba latină, înseamnă rugă, stăruinţă. Însă conceptul rogationem, cu activul în plan universal rogo, -are, -aviatum, însumează toată dorinţa celui aplecat spre iertare: a ruga cu stăruinţă. Rugăciunea este un proces pe cât de simplu în aparenţă, pe atât de complex în demersul lui de punere în aplicare, un act cu o importanţă care depăşeşte esenţialul, un mijloc de a ne pune în legătură directă cu divinitatea, care necesită înainte de enunţarea ei un anumit ritual, prin înălţarea gândului, a energiilor interioare vitale, a voinţei noastre, spre ceea ce simţim că este încântător. Rugăciunea este sinele definit prin pasiune, însă o stare pe care scriitorul şi gânditorul francez Stendhal o vedea ca tot ceea ce poate fi mai interesant pentru că în ea totul este neprevăzut, iar purtătorul îi e victima. În istoria biblică, rugăciunea a fost numită de către Sfinţii Părinţi, printre care Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nyssa, autorul antropologiei creştine: convorbire cu Dumnezeu şi Înălţarea minţii către Dumnezeu sau cererea celor ce se cuvin de la Dumnezeu. O demonstrare perfectă a metamorfozării omului în eu şi a eului în El, Creaţia. Cuvântul rugii, întotdeauna pornită din interiorul celui care o rostea, a răspândit universal misticul cod al iertării: şi ne iartă nouă greşealele noastre, corelând puterea divină cu cea telurică: precum iertăm şi noi greşiţilor noştri. Termenul românesc rugă, împrumutat din limba sanscrită şi rămas în vocabularul limbii române moderne de la traci,

Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

îl vom întâlni răspândit atât în toponimia românească: Rugăneşti (sat în comuna Şimoneşti, Harghita), Rugăria (sat pe Colinele Tutovei, comuna Voineşti, Vaslui), Rugăşeşti (sat în comuna Căţeiu, Cluj), Rugea (sat în comuna Boianu Mare, Bihor), Ruget (sat în comuna Roşia de Amaradia, Gorj, nume întîlnit şi la denumirea unui sat din comuna Vidra, judeţul Vrancea), Rugetu (sat în comuna Slătioara, Vâlcea), Rugi (localitate în Caraş Severin) etc., cât şi în onomastică: Ruga, Rug, Rugaci (nume cu o frecvenţă aproximativă, în ţara noastră, de 0,0005%, de acest nume de familie beneficiind 95 d e persoane)

(2), Ruge, Rugea, Rugean, Rugeană, Rugeanu, Rugel etc. Rugăciunea se rostea cu un anumit scop, pentru că unic a fost actul creării omului ca fiinţă cu putere deliberatoare, fapt întâlnit şi în rugăciunea elevată, a poeziei: şi el îmi dete ochii sã vãd lumina zilei, / şi inimami împlut-au cu farmecele milei, / În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers / Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers, / Şi tot pe lângã-acestea cerşesc înc-un adaos: / Sã-ngãduie intrarea-mi în vecinicul repaos! (3). Credincioşii dogmatici, creştini, musulmani, budhişti etc., au intensificat valoarea testamentară a rugăciunii şi au ridicat-o la polul superior exprimării sale. În profunzimea rostirilor acesteia rugăciunea a înălţat dorinţa umană spre voinţă şi i-a dat puterea poetului din omul rostuit să creeze: Crengi mari, cu blânda floare, au crescut / Din miezul sâmburelui meu de lut. / Ci nu ştiu cum să Te numesc, Iubire: / Părinte, frate, domn, prieten, mire... / Căci să vorbesc cu meşteşug nu ştiu, / Dar parcă, Doamne, Mumă-mi eşti şi Fiu (4). În măsura în care înţelepciunea omului desluşea fenomenul cunoaşterii divine se dezvăluia înţelesul mistic al sintagmei frică de Dumnezeu, într-o nemărginită supunere faţă de lege şi credinţa faţă de legământ. Acolo unde limbajul poetic a acceptat supunerea cuvântului exprimării, a discursului sau povestirii, activitatea intelectuală desăvârşea, prin excelenţă, înţelepciunea căreia îi datorăm, până la urmă, însăşi pătrunderea în scriitura sacră şi în existenţa celor prezentate de Biblie.

Pag. 57


2. Psalmii în contextul poeziei antice

Motto: Am fost ca nerodul din poveste / Ce cară soarele cu oborocul / În casa-i fără uşi, fără ferestre.../ şi-ţi blestemă întunericul şi nenorocul. (Vasile Voiculescu, Luminatorul)

Dacă de la Facere omul-creat şi-a simţit lăuntrul mângâiat de boarea fiorului divin, el nu şi-a stăpânit totuşi teama că nu va mai putea, într-o zi, să fie precum cuvântul dorinţelor deusiene, aceste fapte făcându-ne să avem toate motivele să credem că nici adierile artei, în care omul s-a dezlănţuit, nu i-au fost străine. Cavernele Altamirei (5), de exemplu, din Spania, supranumite şi “ Capela Sixtină a Artei Cuaternare”, adăposteşte în interiorul ei Caverna Altamira, „Căprioară” capodopere de pictură preistorică, cultură magdaleniană, artă rupestră pe care cu greu erudiţii în domeniu au putut-o cataloga ca datând dintr-o perioadă atât de îndepărtată, faţă de cea pe care astăzi o numim artă de civilizaţie modernă. Inteligenţa omului, nu întâmplătoare la unii dintre semenii noştri, şi ne-ar plăcea să spunem aleşi de divinitate, a dat în Mesopotamia scrierea cuneiformă, care ne-a transmis Epopeea lui Ghilgameş dar şi pe cea hieroglifică a Egiptului Cărţii Morţilor, din care am aflat mistere ale celui deal treilea rit, iar harpa davidică ne-a dăruit Psalmii, o culegere alcătuită din o sută cincizeci de rugăciuni, supuse unor exigenţe individuale ale interpretării, dar şi ale unei exprimări aparte comunitare. Ne-ar plăcea să spunem 150 de poeme, unde cifra rezumativă 3 ar putea sugera simbolul simplificat al Trinităţii, însă Septuaginta confirmă existenţa celui de-al 151-lea psalm, care poartă însă menţiunea: în afara numărului (6). Structurate în genuri diferite, aceste creaţii literare religioase, despre care vechea şcoală rabinică credea că aparţin în totalitate

profetului şi regelui David, pornesc de la invocarea graţiei la rugăciunea de solicitare şi de la meditaţia

Pag. 58

sapienţială la revolta cea mai violentă. În rostirea lirică religioasă, un ton aparte în enunţare, l-au avut psalmii, înţelepciune rânduită în stihuri ce alcătuiesc o culegere de poeme sfinte ce aparţin genului liric, special compuse pentru a fi cântate cu acompaniament de instrumente muzicale cu coarde, iar mai târziu de suflat. Traducerea grecească a Settantei numeşte această carte Psalmoi, nume care desemnează cântece cu acompaniament muzical. Cartea Psalmilor, numită uneori Psaltire, tocmai pentru faptul că ele fuseseră compuse pentru a fi acompaniate, la început cu instrumente cu coarde, sunt considerate inspiraţie divină. În Bibliile ebraice, Psalmii sunt numiţi Sefer T’hillim sau simplu T’hillim, ceea ce înseamnă carte de laude sau laude. Tema acestei cărţi este aceea a laudelor aduse puterii deusiene, însă multe dintre aceste compoziţii în versuri sunt adevărate rugăciuni, implorării aduse Marii Divinităţi. Psalmii, stihuri imnice, într-o manieră davidică, se întâlnesc în literatura română religioasă atât în Psalmii lui David Cazania lui Varlaam (1643), cât şi în Psaltirea pre versuri tocmită (1673) a lui Dosoftei. Studiul lor a dus, mai târziu, în creaţiile de tip religios la crearea unor poezii ritmice atât creaţia lui George Coşbuc şi Octavian Goga, cât şi în poezia cu tentă tradiţionalistă, a lui Vasile Voiculescu, dar şi în poezia modernistă a lui Lucian Blaga. Literatură lirică versificată, cu tăinuiri psalmice, în sensul că este surprinsă drama omului modern aflat în căutarea sinelui, prin raportare la Dumnezeu, se va regăsi şi la Alexandru Macedonski, ciclul Psalmi moderni, Tudor Arghezi, seria celor 17 psalmi sau Şt. Augustin Doinaş cu nu mai puţin de 100 de psalmi, reuniţi într-o plachetă, apărută la Editura Albatros, în anul 1997. Cartea Psalmilor sau Psaltirea, aşa cum s-a impus prin terminologia greacă ortodoxă, a impus grăitoare exemple de artă poetică ebraică, îndeosebi prin ceea ce am putea numi paralelismul stihurilor ca principiu fundamental al compoziţiei poetice ebraice. Acest principiu dezvăluie în conţinututl acestor creaţii literare deosebite un paralelism al gândirii unde ideea din primul vers este reluată în cel de-al doilea care, după caz, o repetă, o neagă sau o îmbogăţeşte făcând ca structura acestor poezii să reprezinte un unicat cultural (7). Consemnările lui Origen, referitoare la structura stihurilor Psalmilor din Vechiului Testament, ne îndreptăţesc să subliniem că aceste creaţii literare sunt cu totul diferite de toate teoriile care au stat la baza structurii poeziei greceşti. Arta poetică ebraică, spuneam în rândurile de mai sus, deţine trei caracteristici esenţiale, pe care vom încerca să le definim, astfel: prima formă constatată în compoziţia versificată a psalmilor davidieni este paralelismul sinonimic: „Cerurile povestesc mărirea lui Dumnezeu / şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria”

Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


(Ps.2,1). În această primă formă de exprimare poetică observăm că în al doilea vers se repetă ideea primului rostită oarecum altfel. Liricul a simţit nevoia unei exprimări a cuvântului într-o manieră aparte faţă de toate exprimările epice, nonsens al trăirilor aglomerate. Prin rugăciune se înălţa voia eului de transformare şi de martirizare prin însăşi dăruirea de cuvinte alese, imnul fiind creaţia lirică metamorfozată a rugăciunii. Pastorul şi misionarul creştin Andrey Murray (1828-1917) spunea că: Rugăciunea de mijlocire este puntea de legătură între neputinţa noastră şi atotputernicia lui Dumnezeu. Într-un timp al său, de nemărginire şi cuprindere a meditaţiei spre bine, scriitorul englez John Bunyan (1628-1688) confirma propria-i retragere în lumea nevăzută a dorinţelor divine: În viaţă de rugăciune este mai bine să ai inima plină chiar dacă n-ai cuvinte, decât să ai cuvinte şi inima să-ţi fie goală. Cel de-al doilea principiu de artă poetică, specific stihului psalmilor ebraici, este cunoscut sub numele de paralelism antitetic, care pune cele două versuri în opoziţie sau în contrast de gândire: „Cei de-acolo în care de luptă, cei de dincolo în cai, / dar noi întru numele Domnului / Dumnezeului nostru ne vom încrede. / Ei sau împiedicat şi au căzut, / dar noi ne-am ridicat şi drepţi am stat” (Ps.19,8). Misiunea elevată a versului nu lasă loc de compromisuri în gândire, dualizează imaginile însă ideea este unică, aceea a stăpânirii voilor de către puterea divină. Antiteza căzut – ridicat dezvoltă elementul sacru al enunţării faptului şi, anume, acela al păstrării verticalităţii. Cel care cade este stăpânit de păcat, iar cel care se ridică, doreşte iertarea şi menţinerea în dreptate. În Psalmi, dreptatea lui Dumnezeu este însăşi recunoaşterea faţă de om că este iertat dacă, spăşit, revine la verticalitatea vieţii dăruite. Ultimul principiu al structurii poetice a Psalmilor este cel numit sintetic sau formal, unde cel de-al doilea vers preia ideea primului şi o transmite celor următoare, amplificând-o. Nu întâmplător, denumit şi principiu formal pentru că în acest fel, primele două paralelisme, sinonimic şi antitetic, se întrepătrund: „Zis-a cel nebun întru inima sa: / Nu este Dumnezeu! / Stricaţi au devenit / şi urâţi s-au făcut în căile lor, / nu-i nimeni care să facă binele, / nu, nici măcar unul nu este / Din cer s-a aplecat Domnul / spre fiii oamenilor / să vadă dacă este cineva care înţelege / sau care-L urmează pe Dumnezeu” (Ps.13,1-2). Recitarea rugăciunii necesită o anumită stare din partea celui care se apleacă spre spunerea acelor cuvinte, de la care se aşteaptă ivirea binelui. Până la rugăciunea iertativă Tatăl Nostru, ca imn al divinului-om, pe care Iisus crucificat a recitat-o sub durere, ca întâia rugăciune a omului spre sacrul universal, nu se cunosc alte rugăciuni decât discursuri între om şi divinitate. Trei legăminte a făcut Dumnezeu cu omul creat: primul cu

Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

Noe, al doilea cu Avraam (Facerea, cap.15 şi 17), iar al treilea cu un popor pe care şi l-a crezut mult mai apropiat de iubirea către el, al lui Israel (8). Dacă am despărţi în silabe numele neamului biblic care a dăinuit în istorie, Is-Ra-El (9), vom ajunge la concluzia, care dovedeşte întru totul, că însuşi acest nume, parte a mitologiei marii arii arabe, este o metamorfozare a trei enunţuri. În fiecare dintre ele vom întâlni numeroase rituri şi ritualuri specifice gloriei unor divinităţi. Forme şi formalităţi, credinţe şi spiritualitate specifice unei zone întinse a Terrei. Discursurile divine însumează interdicţii tocmai pentru buna dezvoltare a construcţiei omului, este o perioadă, până la Marea Crucificare, la care cuvintele divine s-au adăugat cuvintelor omului: Şi a umblat Enoh cu Dumnezeu şi nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase (10). În perioada de început a lumii nici nu era nevoie de rugăciune pentru că însăşi prezenţa divină justifica dorinţa de a afla şi de a fi păzit a omului.

Verbul strămutase, cu sensul de îl luase cu Sine, se prezintă într-o cu totul altă formă în textul biblic în limba greacă metatithemi, care se poate traduce prin a trece ceva sau pe cineva dintr-o stare de existenţă în alta. Acelaşi fenomen, care s-a petrecut cu strămutarea lui Enoh, din lumea creată în lumea lui Dumnezeu, s-a întâmplat şi cu Ilie. Trei astfel de strămutări au avut loc în rândul celor creaţi, între care doi în plină activitate, Enoh şi Ilie, iar Maria, mama Mântuitorului, din starea de veghe, o stare a meditaţiei şi a durerii lăsării omului pradă viciului care domina la acea vreme Pământul. După moartea acesteia se intensifică rugăciunea, iar sensul cuvintelor deschide misterul acestora, o metamorfozare spre unicul scop, acela al Mântuirii. Ce justifica mântuirea decât depărtarea de vicii, o viaţă la care meditaţia şi ruga de salvare către divinitate să oprească răul să domine. Omul care se ruga lui Dumnezeu, prin cuvinte curate, se simţea cu totul altfel faţă de cel care

Pag. 59


METAMORFOZA RUGĂCIUNII ŞI ELEMENTUL SACRU AL ENUNŢĂRII EI (PSALMII – POEZIA DIVINĂ)

Motto: Şi să-m dai şi duh de biruinţă, / Ca să-nvăţ pre cei fără de lege / Cătră căile tale s-alerge, / Să săntoarcă de pre răutate / Cătră a ta svântă bunătate. (Varlaam, Psalmul 50 din Psaltirea în versuri) 1. Rugăciunea şi sensul enunţării acesteia

Motto: Pasiunea este foc ceresc ce însufleţeşte lumea morală. (Helvetius)

Rezultat al unor neputinţe fiinduale, omul a acumulat teama de neînţeles, o dorinţă a supunerii în faţa necunoscutului prin spuneri care, cu timpul, au devenit virtuţi sacre ale celui care le cunoştea. Etimologic, conceptul rugăciune, o terminologie aureolată a definitului

sacru rugă, îşi are rădăcinile în limba sanscrită, raga (1), care se traduce prin pasiune, acea mărturie a extazului izvorât la conştientizarea unui anumit ţel, precum şi acea clocotire care se revarsă dinăuntrul sinelui contra silniciilor care împresoară acest ţel. Sensul enunţării rugăciunii este redat tocmai în cel al pronunuţării cuvântului rogatio, -nis care, tradus din limba latină, înseamnă rugă, stăruinţă. Însă conceptul rogationem, cu activul în plan universal rogo, -are, -aviatum, însumează toată dorinţa celui aplecat spre iertare: a ruga cu stăruinţă. Rugăciunea este un proces pe cât de simplu în aparenţă, pe atât de complex în demersul lui de punere în aplicare, un act cu o importanţă care depăşeşte esenţialul, un mijloc de a ne pune în legătură directă cu divinitatea, care necesită înainte de enunţarea ei un anumit ritual, prin înălţarea gândului, a energiilor interioare vitale, a voinţei noastre, spre ceea ce simţim că este încântător. Rugăciunea este sinele definit prin pasiune,

Pag. 60

însă o stare pe care scriitorul şi gânditorul francez Stendhal o vedea ca tot ceea ce poate fi mai interesant pentru că în ea totul este neprevăzut, iar purtătorul îi e victima. În istoria biblică, rugăciunea a fost numită de către Sfinţii Părinţi, printre care Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nyssa, autorul antropologiei creştine: convorbire cu Dumnezeu şi Înălţarea minţii către Dumnezeu sau cererea celor ce se cuvin de la Dumnezeu. O demonstrare perfectă a metamorfozării omului în eu şi a eului în El, Creaţia. Cuvântul rugii, întotdeauna pornită din interiorul celui care o rostea, a răspândit universal misticul cod al iertării: şi ne iartă nouă greşealele noastre, corelând puterea divină cu cea telurică: precum iertăm şi noi greşiţilor noştri. Termenul românesc rugă, împrumutat din limba sanscrită şi rămas în vocabularul limbii române moderne de la traci, îl vom întâlni răspândit atât în toponimia românească: Rugăneşti (sat în comuna Şimoneşti, Harghita), Rugăria (sat pe Colinele Tutovei, comuna Voineşti, Vaslui), Rugăşeşti (sat în comuna Căţeiu, Cluj), Rugea (sat în comuna Boianu Mare, Bihor), Ruget (sat în comuna Roşia de Amaradia, Gorj, nume întîlnit şi la denumirea unui sat din comuna Vidra, judeţul Vrancea), Rugetu (sat în comuna Slătioara, Vâlcea), Rugi (localitate în Caraş Severin) etc., cât şi în onomastică: Ruga, Rug, Rugaci (nume cu o frecvenţă aproximativă, în ţara noastră, de 0,0005%, de acest nume de familie beneficiind 95 de persoane) (2), Ruge, Rugea, Rugean, Rugeană, Rugeanu, Rugel etc. Rugăciunea se rostea cu un anumit scop, pentru că unic a fost actul creării omului ca fiinţă cu putere deliberatoare, fapt întâlnit şi în rugăciunea elevată, a poeziei: şi el îmi dete ochii sã vãd lumina zilei, / şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei, / În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers / Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers, / Şi tot pe lângã-acestea cerşesc înc-un adaos: / Sã-ngãduie intrarea-mi în vecinicul repaos! (3). Credincioşii dogmatici, creştini, musulmani, budhişti etc., au intensificat valoarea testamentară a rugăciunii şi au ridicat-o la polul superior exprimării sale. În profunzimea rostirilor acesteia rugăciunea a înălţat dorinţa umană spre voinţă şi i-a dat puterea poetului din omul rostuit să creeze: Crengi mari, cu blânda floare, au crescut / Din miezul sâmburelui meu de lut. / Ci nu ştiu cum să Te numesc, Iubire: / Părinte, frate, domn, prieten, mire... / Căci să vorbesc cu meşteşug nu ştiu, / Dar parcă, Doamne, Mumă-mi eşti şi Fiu (4). În măsura în care înţelepciunea omului desluşea fenomenul cunoaşterii divine se dezvăluia înţelesul mistic al sintagmei frică de Dumnezeu, într-o nemărginită supunere faţă de lege şi credinţa faţă de legământ. Acolo unde limbajul poetic a acceptat supunerea cuvântului exprimării, a discursu-

Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


lui sau povestirii, activitatea intelectuală desăvârşea, prin excelenţă, înţelepciunea căreia îi datorăm, până la urmă, însăşi pătrunderea în scriitura sacră şi în existenţa celor prezentate de Biblie.

4. Element sacru şi metamorfozare a firii

Sub o altă formă decât cea enunţată în prezentarea psalmilor, comunicarea elementului sacru este definit, în special, prin caracterul său public, ca un proces de comunicare în cadrul căruia emiţătorul nu exclude pe nimeni de la decodarea mesajului, comunicarea fiind publică şi, din această cauză îşi propune să fie general accesibilă. Psalmii au fost recunoscuţi, de către teoreticienii şi criticii literari în domeniu, drept literatură imnică în versuri special creată pentru a fi cântată în care sentimentele psalmistului aveau să reliefeze nu evenimente ca în poezia narativă şi dramatică. Unii psalmi, totuşi, sunt de acest ultim tip; povestesc o poveste sau au un element dramatic. Ei au fost scrişi în versuri ebraice ritmice, dar fără rimă. Împreunând mâinile ca şi cum ne-am imagina că în palmele noastre se află un glob, realizăm ceea ce a dovedit fizica cuantică că în interiorul lor avem un ghem de energii săltăreţe. Copacul cunoaşterii, sistemul nostru nervos central, are un întreg ansamblu de rădăcini care transmit informaţii către creierul nostru, care separă ordinea de haos, cunoaşterea ştiinţifică de superstiţii, certitudinile de mistere. Conştiinţa nu este decât un efect secundar al computerului biologic din capul omului. Gândesc, deci exist. Oamenii de ştiinţă în domeniu au demonstrat că circuitele noastre neuronale prelucrează date de la simţuri şi le proiectează, ca pe o hologramă, în jurul nostru. Acest univers creat de mintea noastră l-am numit realitate. Fiecare conştiinţă îşi are realitatea ei. Sensul acesta, al comunicării în masă are drept rezonanţă emiterea de mesaje prin care emiţătorul se adresează, fără deosebire, oricui, prin intermediul unui canal la care fiecare instanţă receptoare are acces necondiţionat, cel puţin în măsura în care accesul depinde de emiţător. Acceptând fenomenul de metamorfozare, apelând la efectul secundar al computerului biologic din capul omului, rezumat la sintagma gândesc, deci exist, psalmii, cu siguranţă, sunt creaţii literare ale inteligenţei umane, care transmit informaţii reale ale unor evenimente trăite de personajul care a creat aceste lucrări, dar şi de influenţa pe care a avut-o din exterior în crearea acestor poeme. Fiind de acord cu sensul termenului metamorfozare, din „Dicţionarul Explicativ al Limbii Române”, editat de Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” 1975, tragem concluzia că aceste creaţii literare remarcabile timpului în care au fost create (asupra cărora planează încă semne de întrebare privind creatorul acestora), au avut un important şi real demers

Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

în schimbarea caracterului, a firii şi comportamentului aceluia care le-a creat, dar şi a celora care le-au citit/ascultat în timpul care a urmat. Judecând însă lucrurile în esenţa lor, uzitând de forma de prezentare în masă, este oare orice comunicare (în cazul nostru prezentarea psalmilor sau exprimarea unei rugăciuni), pe care receptorul o doreşte difuzată, un scop de a metamorfoza câţi mai mulţi oameni pentru a-şi face publice ideile, sentimentele, opiniile ori evenimentele cu care a intrat în relaţie directă? La momentul când se petrece acţiunea creării psalmilor, cu siguranţă, da. Vraja fenomenului sacru netezea gândirea sapienţială şi o lega cu toate evenimentele trăite de oamenii de atunci. Legătura dintre adierea deusiană, care se petrecea aievea între om şi sfânt, era atât de normală, încât oamenii nu mai percepeau ceea ce poate fi adevărat sau nu. În concluzie, răspunsul la întrebarea de mai sus poate fi afirmativ, nu însă sigur. În acel moment are loc metamorfozarea, corelarea ideilor cu cuvântul rostit, impresionarea prin transmiterea mesajului sacru, însă totul depinde de sistemul nostru nervos central. Şi, atunci, cum vom percepe mitul. Ce vom lăsa mitologiei să studieze şi ce Bibliei? Unde se opreşte realul şi de unde începe irealul. Este liberul arbitru al receptorului o decizie conştientă de a se conecta şi vibra în tonul emiţătorului? S-a constatat că nu toţi oamenii care meditează pot deveni emiţători sensibilizatori. Secolul al XXI-lea, în care am intrat şi încercăm să tot răspundem unor întrebări din care fac parte şi răspunsurile la divinitate, s-a remarcat, în mod special, prin amploarea pe care a luat-o comunicarea publică, mass media cunoscând o dezvoltare nu doar fără precedent, dar detaşată mult de alte forme de comunicare, prin posibilităţile de informare de care dispune, dar şi prin modalităţile de manipulare la care poate apela la tot pasul. În mod uzual, în procesul comunicării zilnice dintre indivizi, cea mai mare pondere o are, în mod natural, comunicarea interpersonală. Această comunicare ar putea defini ceea ce noi am consemnat la începutul lucrării că omul a acumulat teama de neînţeles, o dorinţă a supunerii în faţa necunoscutului prin spuneri care, cu timpul, au devenit virtuţi sacre ale celui care le cunoştea sau care în timp le va cunoaşte. Adevărul existenţei procesului de metamorfozare îl dă însă celebra formulă a lui Einstein, E=mc2, care a fost confirmată, spunem noi, ca o formulă a demonstrării existenţei divinităţii, de către o echipă de fizicieni europeni. Aceştia, angajaţi ai Centrului Francez de Fizică Teoretică, au folosit computere performante şi au calculat masa protonilor şi a neutronilor, care fac parte din compoziţia nucleului atomului (din informaţia preluată de la Yahoo News). La rândul lor, s-a observat că protonii şi neutronii au în alcătuire particule mai

Pag. 61


mici, cunoscute sub numele de quark. Problema cu care fizicienii s-au confruntat a fost următoarea: dacă masa particulelor quark este de 5%, unde este restul de 95%? O întrebare la care se va putea răspunde, apelând la titlul acestei lucrări. În concluzie, potrivit cercetărilor întreprinse la Centrul Francez de Fizică Teoretică şi a studiului nostru, referitor la metamorfoza rugăciunii şi a elementului sacru al enunţării ei, răspunsul privind explicarea acestei sintagme rezultă din însăşi explicaţia: energia degajată de mişcările şi interacţiunea particulelor quark. Acest enunţ, susţinut de marele om de ştiinţă Albert Einstein, în Teoria Relativităţii, în lucrarea noastră, l-am putea exprima astfel: că masa (în cazul nostru, conţinutul de cuvinte care materializează rugăciunea) şi energia (elementul enunţării acesteia, devenit sacru prin însuşi faptul că este recitat din Biblie) sunt echivalente, rezultând metamorfozarea ca un concept de înţelegere al dublei existenţe. NOTE: [1]. Aurel Berinde şi Simion Lugojan, Contribuţii la cunoaşterea limbii dacilor, Editura Facla, Timişoara, 1984. [2]. S-a solicitat spre relevare un studiu minim al acestui cuvânt (oprindu-ne la numele de familie „Rugaci”), care se observă răspândit pe toată suprafaţa teritoriilor locuite de daci, dintr-o limbă din care provenea şi limba tracă. [3]. Mihai Eminescu, Rugăciunea unui dac, ediţie bibliofilă, Editura Minerva, Bucureşti, 2003. [4]. Teodosia-Zorica Laţcu, Rodire, Editura Dacia Traiană, Sibiu, 1944. [5]. Cavernele Altamirei, peşteră lângă Santander în N Spaniei, faimoasă pentru picturile preistorice remarca-

bile şi pentru gravurile datând din 17000-14000 î.Hr. Prima descriere a peşterii datează din anul 1880. Lungimea ei este de aproape 270 m. Tavanul sălii principale este acoperit cu picturi, reprezentând în special bizoni

Pag. 62

(culorile folosite sunt roşu-aprins, negru şi violet), dar şi mistreţi, cai şi o căprioară. Alături de acestea, pe tavan, se află şi opt gravuri reprezentând figuri antropomorfe, precum şi diverse inscripţii. Artefactele gravate şi alte rămăşiţe materiale sugerează că peştera ar fi fost locul unor adunări, cu ocazia evenimentelor ciclice. Cf. Enciclopedia Universală Britanică, vol.1, p.130, Editura Litera, Bucureşti, 2010. [6]. Acelaşi număr de psalmi îl cuprinde Vulgata; Fericitul Ieronim i-a tradus mai întâi după Septuaginta (folosind, probabil, şi Hexapla lui Origen), dar totalul e identic şi în traducerea făcută ulterior după textul ebraic. / Cu toate acestea, numerotarea lor cunoaşte o seamă de diferenţe, iar acest lucru e bine să fie ştiut de cititorii care folosesc Biblia în varianta ei ebraică sau în cea greacă. Asrfel, Textul Masoteric (adică cel ebraic din secolul X) desparte Psalmul 9 în două părţi, el devenind 9 şi 10. Decalajul se menţine până la Psalmul 113, Pe care T.M. îl desface în Psalmii 114 şi 115. Cf. Bartolomeu Valeriu Anania, op.cit., 2011:902,903). [7]. Bartolomeu Valeriu Anania, Biblia cu ilustraţii, vol.3, p.901, Editura Litera, Bucureşti, 2011. [8]. La capătul unei lupte cu un înger, Iacov este atins în forţa sa vitală. Şchiopătând, el va primi numele de Israel – „cel ce este puternic împotriva lui Dumnezeu” -, care va face din el părintele poporului ce poartă acest nume. Cf. Pierre Gibert, Biblia, Cartea, Cărţile, p.33, Editura Univers, Bucureşti, 2000. [9]. IS simbolizează principiul feminin, de la Isis, străvechea zeiţă egipteană a fertilităţii şi sora lui Osiris. RA reprezintă principiul masculin, Zeul – Soare, divinitate supremă, reprezentat cu capul înconjurat de discul solar, sau de o aură. Cf. R.Douglas Weber, Cheia lui Solomon. Proiectul Codis, p.340. EL reprezintă puterea deplină, Creaţia, Iubirea. [10]. Bartolomeu Valeriu Anania, Biblia cu ilustraţii, vol.1, Editura Litera, Bucureşti, 2011. [11]. Vasile Voiculescu, Poezii, (2 vol.), Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968. [12]. Asaf, urmaş al lui Gherşom, fiul lui Levi (1 Cronici 6:39); numit de conducătorul leviţilor cântăreţ principal, a cântat la cimbale (chimvale) când a fost adus Chivotul legământului la Ierusalim (1 Cronici 15:17,19). David l-a făcut conducător al corului care conducea închinarea (16:4-5). „Fiii lui Asaf’ au rămas cea mai importantă familie de muzicanţi până în vremea restaurării (1 Cronici 25:2; 2 Cronici 20:14; 35:15; Ezra 3:10; Neemia 11:17, 22; 12:35) şi au fost în principal cântăreţi şi cântăreţi la cimbale. Asaf a avut reputaţia de a fi un văzător şi a fost recunoscut ca şi autor al psalmilor folosiţi când Ezechia a restaurat închinarea la Templu (2 Cronici 29:30; cf. atribuirea tradiţională a Psalmul 50, 73-83; cf. şi profeţia lui Iahaziel, 2 Cronici 20:14 ş.urm.). Nu se ştie exact dacă Asaf a trăit până la dedicarea Templului sau dacă 2 Cronici 5:12 se referă doar la „familia lui Asaf’. Păzitorul pădurilor din Palestina, în timpul regelui perOnyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


san Artaxerxe (Neemia 2:8). Cf. Bartolomeu Valeriu Anania, Biblia cu ilustraţii, vol.3, p.962, Editura Litera,

Bucureşti, 2011.

BIBLIOGRAFIE: *** Dicţionarul Ortografic, Ortoepic şi Morfologic al Limbii Române, (2005), Academia Română, Institutul de Lingvistică «Iorgu Iordan – Al. Rosetti», Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti; *** Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, (1975), Academia Română, Institutul de Lingvistică «Iorgu Iordan – Al. Rosetti», Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti; *** Dicţionar Universal Ilustrat al Limbii Române, (2010), Editura Litera, Bucureşti; *** Dicţionar latin-român, ediţia a III-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973; *** Enciclopedia Universală Britanica, (2010), Editura Litera, Bucureşti; Anania, Bartolomeu, Valeriu, Biblia cu ilustraţii, Editura Litera, Bucureşti, 2011; Angelescu, Silviu, (1995), Mitul şi literatura. Editura Cartex, Bucureşti; Angelescu, Silviu, (1995), Legenda, Editura Cartex, Bucureşti; Bănescu, Nicolae, (2000), Istoria Imperiului Bizantin, vol. I, Editura Anastasia;

Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

Bârlea, Ovidiu, (1976), Mică enciclopedie a poveştilor româneşti. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti; Beowulf, tălmăcire şi prefaţă de Dan Duţescu şi Leon Leviţchi, Editura pentru Literatura Universală, Bucureşti, 1969; Berinde, Aurel şi Lugojan, Simion, Contribuţii la cunoaşterea limbii dacilor, Editura Facla, Timişoara, 1984; Brăiloiu, Constantin; Ispas, Sabina, (1998), Sub aripa cerului, Editura Enciclopedică, Bucureşti; Cântecul Niebelungilor, (1964), tălmăcire de Virgil Tempeanu, E.L.LL Bucureşti; Cântarea lui Roland, (1974), traducere Eugen Tănase, Editura Univers, Bucureşti; Coatu, Nicoleta, (2004), Eros, magie, speranţă, Editura Rosetti Educaţional, Bucureşti; Croce, Benedetto, (1972), Poezia. Introducere în critica şi istoria poeziei şi literaturii, traducere şi prefaţă de Şerbau Stati, Editura Univers, Bucureşti; Drimba, Ovidiu, (1998), Istoria culturii şi civilizaţiei, Editura Saeculuum - Vestala, Bucureşti; Drimba, Ovidiu, (1995), Incursiuni în civilizaţia omenirii, Bucureşti, Editura Excelsior – Multi Press; Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Univers Rnciclopedic, Bucureşti, 2000; Eliade, Mircea, (1992), Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti; Gibert, Pierre, Biblia, Cartea, Cărţile, Editura Univers, Bucureşti, 2000; Ispas, Sabina, (2003), Cultură orală şi informaţie transculturală, Editura Academiei Române, Bucureşti; Johns, Gary, Comportament organizaţional, Bucureşti, Editura Economică, 1998; Jurgen Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Bucureşti, Editura Politică, 1983; Mărtinaş, Ioan, Istoria creştinismului la români şi a catolicismului în Moldova, Editura Sapientia, Iaşi, 2013; Păcurariu, Mircea, Sfinţi daco-romani şi români, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994; Pease, Allan şi Garner, Alan, Limbajul vorbirii. Arta conversaţiei, Bucureşti, Editura Polimark, 1999; Stănciulescu, Elisabeta, Teorii sociologice ale educaţiei. Producerea eului şi construcţia sociologiei. Prefaţă de Traian Rotariu, Iaşi, Editura Polirom, 1996; Taguieff, Pierre-André, Iluminaţii. Esoterism, teoria conspiraţiei, extremism, Editura RAO, Bucureşti, 2008; Turcuş, Şerban, Sfântul Scaun şi românii în sec. al XIIIlea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001; Voiculescu, Vasile, Poezii, (2 vol.), Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968; Weber, R. Douglas, Cheia lui Solomon. Proiectul Codis, Editura Leda, Bucureşti, 2008.

Pag. 63


Vavila POPOVICI (SUA)

C

“Când ne amintim de Labiş, să ne amintim de minunatul său poem „Moartea căprioarei”, capodopera liricii lui, descrierea vânătorii, poem în care Labiş se desparte de copilărie, trecând spre adolescenţă, maturitate chiar prin descoperirea tainelor universului care leagă viaţa de moarte. Prima strofă a poeziei transcrie un peisaj halucinant, de sfârşit de lume, peisajul secetei şi al morţii de după al doilea război mondial, în impresionante imagini: „Seceta a ucis orice boare de vânt. / Soarele s-a topit şi a curs pe pământ. / A rămas cerul fierbinte şi gol. / Ciuturile scot din fântână nămol. / Peste păduri tot mai des focuri, focuri, / Dansează sălbatice, satanice jocuri”“

Pag. 64

AURUL DIN POEZIA LUI NICOLAE LABIŞ

„Poetul înţelege natura mai bine decât savantul.” - Novalis

reaţia poetului Nicolae Labiş, destul de extinsă având în vedere anii vieţii lui, este astăzi prea puţin cunoscută. „Buzduganul generaţiei şaizeciste”, cum l-a numit criticul Eugen Simion, sa născut la 2 decembrie 1935, în comuna Mălini (ce nume frumos!) din judeţul Suceava, cu „Pădurile de pini, de zadă şi tisă, cu cerbi, căprioare, râşi, cocoşi de munte şi alte aripate, cu furtuni şi încremeniri…”, după cum nota scriitorul argeşean Vladimir Streinu. Fiul învăţătorilor Eugen şi Ana-Profira, Nicolae Labiş a început şcoala primară în clasa mamei sale, apoi, din cauza refugiului din timpul celui de al Doilea Război Mondial, a continuat şcoala într-o comună de lângă Câmpulung-Muscel, iar în 1945 s-a întors cu familia acasă. A debutat în literatură la vârsta de 15 ani, în ziarul Zori noi din Suceava, în timp ce frecventa liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, şi la 16 ani în Viaţa Românească din Bucureşti, după primirea unui premiu la Olimpiada de nivel naţional ţinută la Bucureşti, fiind remarcat de scriitorii vremii Mihail Sadoveanu şi Tudor Arghezi. În ianuarie 1952 a fost luat din sânul familiei de către corifeii regimului şi transferat la liceul „Mihail Sadoveanu” din Iaşi, în deosebi pentru discuţii literare în spiritul vremii, iar la 15 septembrie 1952 a intrat la şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu” din Bucureşti, şcoală organizată după model sovietic. Partidul avea nevoie de scriitori care să construiască o nouă literatură, comunistă şi revoluţionară. Printre profesorii lui de la Şcoala de Literatură au fost Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu şi Camil Petrescu. Acolo fiind, în inima aşa zisului oraş al construcţiei noii societăţi cu o nouă ideologie, adus în „Fabrica de scriitori”, inspirat numită de scriitorul piteştean Marin Ioniţă, fost şi el elev al acestei şcoli, trebuia să muncească în spiritul cerut şi curând, tânărul a îmbrăţişat pe deplin, dar pentru scurt timp, ideile regimului comunist de guvernământ, aducându-i laude într-un număr de poezii. În timpul celui de al doilea an de şcoală, el devenise chiar un lider de opinie şi o stea în cadrul unicului partid. În februarie 1953 însă, a fost acuzat de „abateri de la moralitatea şcolii şi disciplină”, în primăvara anului 1954 fiind propus pentru expulzare din Uniunea Tineretului Muncitor (UTM). Stela Covaci - soţia prietenului lui Labiş, mărturiseşte: „Tânărul Labiş, romantic revoluţionar, cum se spunea pe atunci, încercând să scrie în pas cu cerinţele epocii, a înţeles că îndrumarea falsă şi restricţiile care i se impuneau nu pot fi admise”. Valorile perene ale literaturii române la care s-a raportat Labiş au fost Mihail Sadoveanu şi Mihai Eminescu, în încercarea de redefinire a propriei voci poetice. Admirându-l pe Sadoveanu, i-a făcut un frumos portret: „ E-n faţa mea, cu părul din flăcări de zăpadă, cu ochii plini de pâcle şi plini de-nseninări; o albă înflorire de vişini în livadă, minunea licăririi unei zări. Nu are nici o vârstă. În el sunt mii de oameni, şi-ntr-însul anii proaspeţi cu toţii s-au păstrat… ”. În iunie 1954, deci la absolvirea şcolii, a fost angajat de către revista Contemporanul, apoi de Gazeta literară. Începând din toamna lui 1955 urmează cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, însă renunţă după doar un semestru. Poemul său cel mai celebru, MoarOnyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


tea Căprioarei, apare în Viaţa Românească din acel an. Tot în acel an, de ziua lui, aflându-se singur într-un hotel, scrie poezia Am douăzeci de ani: „Am douăzeci de ani şi mă exprim. / Într-o odaie de hotel, spre seară / Stăm împreună cei ce ne iubim / Înfioraţi de iarna de afară. / De ce să mint, prietenii mei nu-s, / Dar vuiet la fereastră dă târcoale… / Închipuirea-mi numai, v-a adus / Prieteni dragi, pe scaunele goale,/ Dau un ospăţ, am douăzeci de ani”. Avea dreptate filozoful Kierkegaard când spunea că poetul este „o fiinţă nefericită a cărei inimă este sfâşiată de suferinţe secrete, dar ale cărei buze sunt atât de ciudat alcătuite încât atunci când suspinele şi ţipetele le scapă, sună ca o muzică frumoasă”. Începând din primăvara anului1956, în Ungaria s-au produs evenimente importante. În anumite cercuri, în Uniunea Scriitorilor, dar şi in presă au început să apară critici din ce în ce mai vehemente la adresa Regimului, iar în toamna aceluiaşi an, populaţia Ungariei s-a răsculat împotriva regimului Comunist. Revoluţia, chiar dacă a fost înfrântă, a avut o importanţă deosebită pentru întregul mers al istoriei din această parte a lumii, culminând cu evenimentele din 1989, care au adus răsturnarea regimurilor comuniste din sud-estul Europei. În tot acest timp al anului 56, a avut loc trezirea completă a lui Labiş el dându-şi seama de adevărata situaţie a ţării, a întregului lagăr comunist. Întrucât Securitatea la noi era „mâna de fier” a partidului, împreună, partidul cu securitatea, au reuşit să ţină în frâu evenimentele din ţară. Labiş scrisese nişte poezii care au apărut în Ungaria, traduse în limba maghiară. Se spune că şi pe patul de moarte a fost întrebat cine îi tradusese poeziile şi cine le trecuse peste graniţă. Ce n-a ştiut Labiş, sau nu a vrut să ţină cont de faptul că „libertatea este primejdioasă şi a o trăi este la fel de dur pe cât este de ispititor”, după spusele scriitorul Albert Camus. Ecourile evoluţiei din Ungaria au fost auzite şi de studenţii din ţara noastră, de la Timişoara, Cluj, Bucureşti, Braşov şi Iaşi, ei solidarizându-se cu cei din Ungaria. Apăruseră foi volante şi inscripţii de solidaritate în anumite oraşe ale ţării, apoi s-a trecut la iniţierea unor adunări şi mitinguri, dintre care cel mai mare s-a organizat la Timişoara. Au fost arestaţi în ţară mii de studenţi, anchetaţi, unii şi condamnaţi. Oamenii puterii s-au folosit de acest prilej pentru a lichida pe toţi adversarii regimului, chiar dacă nu au avut legătură cu revoluţia din Ungaria. Tot Stela Covaci, una dintre puţinii martori care se mai află în viaţă, a dat multe amănunte în legătură cu moartea poetului şi a declarat: „Perfid şi cinic construită şi dusă la îndeplinire din ordine nescrise, nu permite nici acum, la peste 50 de ani, o cercetare completă. Documentele au fost distruse sau microfilmate, au fost puse pe durată nelimitată în seifurile care ascund secrete murdare « de interes naţional ». Să ucizi Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

un viitor foarte mare poet al ţării, înzestrat cu daruri celeste, adăpându-se cu lăcomie din sevele pure ale acestui pământ, brusc dumerit asupra jugului, minciunii şi ororii, precis de neînduplecat, nu e un lucru simplu: urmele, oricât le-ai îngropa, ies mereu şi mereu la suprafaţă şi, ca în basmele ezoterice, sângele tânăr cere izbăvirea”. De asemenea ziaristul şi apropiatul prieten până la moarte, Imre Portik, în memoriile sale postume, apărute abia în anul 2005, scrie: „Labiş a fost ales pentru a exemplifica urmările posibile ale nesupunerii”. În noaptea de 9-10 decembrie 1956, la scurt timp după aniversarea împlinirii a 21 de ani, Labiş s-a dus la restaurantul Capşa, apoi la restaurantul Victoria, a plecat să ia un tramvai pentru a se întâlni cu Maria Polevoi, o dansatoare în trupa Armatei pe care o întâlnise în acea seară şi despre care nu se ştie dacă nu a avut de jucat un rol în această „piesă”. Labiş a fost împins din spate de către o persoană, îmbrâncitura l-a proiectat pe grătarul dintre vagoane, a căzut cu capul pe caldarâm, măduva spinării i-a fost secţionată. Trupul fiindu-i paralizat, la spital mai era conştient, dar chirurgii nu l-au putut salva. Acolo, a şoptit un poem prietenului său Aurel Covaci, importantă mărturie a morţii sale: „Pasărea cu clonţ de rubin / S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat. / Nu mai pot s-o mângâi. / M-a strivit, / Pasărea cu clonţ de rubin, / Iar mâine Puii păsării cu clonţ de rubin, / Ciugulind prin ţărână, / Vor găsi poate / Urmele poetului Nicolae Labiş / Care va rămâne o amintire frumoasă...” Despre acele zile de coşmar, vorbeşte sora lui Lae (aşa îi spuneau prietenii şi cei din familie) - Margareta Labiş: „Anunţat telegrafic, tata a venit imediat direct la spital şi timp de 11 zile şi-a îngrijit copilul cu o tărie rar întâlnită, înfruntând nesomnul, oboseala şi suferinţa. Fusese chemat la Comitetul Central al partidului, unde a suportat reproşuri nemeritate. S-ar fi cuvenit ca el să le facă, deoarece îi fusese luat copilul fără să i se asigure o locuinţă. A răbdat fără să scoată o vorbă”. În ultimele clipe ale vieţii lui Lae, Margareta a intrat din nou în salon şi a relatat acele momente: „La micul aparat de radio de pe noptieră se auzea destul de tare romanţa „La umbra nucului bătrân”. Am încercat să dau mai încet ca nu cumva aluziile textului să-l întristeze. A strigat, aproape, la mine: „Nu, nu, nu închide, lasă...”. Avea ochii închişi şi buzele roşii aproape aprinse de temperatură. După ce s-a terminat melodia, a avut imaginea plaiurilor natale cu fâneţele înflorite în plină vară. Numea pe rând toate florile de câmp, le admira culorile şi parfumul. După o mică pauză, a continuat: „Viaţa este atât de frumoasă numai dacă ştii s-o trăieşti”. Simţind parcă deodată fiorul iernii, a deschis ochii, şoptind: În munţii noştri astăzi zăpezile torc leneşi/ Izvoarele îngheaţă în clinchete subţiri/ Şi caprele de munte...”

Pag. 65


Pe 22 decembrie, la ora 2 dimineaţa, a murit. Două zile mai târziu, la amiază, persoane îndoliate s-au adunat la Casa Scriitorilor, unde mai mulţi scriitori proeminenţi au citit şi poemul său Moartea Căprioarei. A fost înmormântat la cimitirul Bellu, după ce procesiunea funerară a trecut prin faţa mormântului lui Mihai Eminescu. Unii contemporani sau martori oculari susţin că ar fi putut fi vorba de un asasinat politic, dat fiindcă în acea perioadă nu era „în relaţii cordiale cu Securitatea”. Talentul excepţional al lui Labiş a provocat invidii pe mă-

sură, în rândul colegilor, dar şi în cele ale oficialităţilor, care se temeau de viziunea sa, de scrierile sale şi era urmărit pas cu pas, el mărturisindu-i acest lucru surorii sale Margareta. Labiş se trezise din „fumul” comunismului, îşi dăduse seama curând de poluarea în care se trăia şi de pericolul care ne pândea, fiindcă aşa sunt poeţii, de cele mai multe ori – vizionari. Într-un articol am găsit scris: „Nu are importanţă că Labiş era sau nu beat, temă recurentă de discuţie, el ar fi avut aceeaşi soartă, dacă acceptăm că a fost îmbrâncit”. Stela Covaci afirmă cu certitudine că Labiş a fost „lichidat” de Securitate. Părerea ei se bazează pe campania orchestrată de Securitate, atât printr-o supraveghere continuă a poetului de către agenţii ei, cât şi prin intermediul unor colegi sau profesori scriitori, care îl criticau în toate împrejurările pentru comportamentul lui rebel şi pentru poeziile lui neconforme cu doctrina realismului-socialist. Dar, personal, nu cred că adevărul va fi aflat vreodată, fiindcă Securitatea lucra „cu mănuşi”, oamenii ei erau şcoliţi după ultima „tehnologie” a crimei. Lucrau psihologic, aflau punctele slabe ale individului şi loveau în punctul cel mai slab. Nu cred că le-a fost greu să lovească un adolescent cuprins de efuziuni tinereşti, fiindcă la 21 de ani, Nicolae Labiş era un adolescent, un adolescent genial. Despre adolescenţă scria Marquez că este vârsta marilor valori, când se produc erupţii vulcanice, „când ai revelaţii de o intensitate cu care nu te vei mai întâlni. Apoi eşti tânăr, intri în viaţă şi guşti

Pag. 66

din ea, din amărăciunea şi dulceaţa ei, din înfrângere şi izbândă. Este vârsta la care încă mai poţi să alegi, încă mai poţi prinde trenul spre destinaţia perfectă. Timpul nu este, încă, pierdut. Trebuie, doar, să te gândeşti bine, trebuie să fii inspirat, trebuie să ai noroc”. Labiş păşise spre tinereţe, a gândit, a fost inspirat, dar nu a avut norocul de a putea merge pe drumul pe care ar fi vrut, fiindcă nu i s-a permis… Protipendada comunistă care se credea „zeitate” când afla de la informatorii securităţii că individului îi plac femeile, hotăra: „Să i se dea femeia!” Şi i se trimetea femeia; dacă afla că îi place băutura, hotăra: „Să i se dea băutură!” Şi i se oferea băutura. Şi totul până la „terminarea” individului, căderea lui în mlaştină sau lichidarea fizică. Perfidia şi cruzimea erau trăsăturile de caracter care se cultivau, încercându-se estomparea trăsăturilor nobile ale poporului român. Chiar dacă el nu a fost asasinat, Labiş a fost cu siguranţă un ghimpe în coasta regimului. După Revoluţia română din 1989, Gheorghe Tomozei a scris, „Labiş este primul poet român disident. [...] El a anunţat o pauză feroce între poezie şi ideologia zilei. Mai mult decât sigur, închisoarea nu era prea departe pentru el”. Securitatea a făcut notă din convorbirile sale private, notând că a „defăimat regimul comunist”, iar poemele lui conţineau prea multe teme voalat anti-comuniste. La data de 03 noiembrie 1956, ni se spune, la o nuntă la care au participat aproximativ o duzină de oameni, el a cântat imnul Regatului din România, Trăiască Regele. La Capşa, în timpul unei discuţii anti-sovietice privind revoluţia maghiară – recentă atunci -, s-a ridicat şi a recitat cu voce tare Doina lui Eminescu, poem patriotic interzis. De asemenea el a participat la reuniuni în cursul mişcării studenţeşti în Bucureşti, din 1956, care au fost urmate de represiuni viguroase. Având în vedere popularitatea lui în creştere, un proces ar fi fost incomod”. George Călinescu scria despre el: „eu nici nu mă întreb ce ar fi devenit dacă trăia, pentru că îl consider un poet pe deplin exprimat, de la care au rămas câteva poeme încântătoare…” În urma lui s-au editat volumele de care ştiu: Primele iubiri (1956) în care trăirea lirică este intensă, cuprinsă toată „între prospeţimea candorii infantile în receptarea lumii şi conservarea acestei ingenuităţi până la o crispare tragică”; Lupta cu inerţia (1958) în care recunoaşte existenţa compromisului, a duplicităţii ori a indolenţei, detestând aceste atitudini ale oamenilor. În poezia Primele iubiri, de exemplu, lirismul confesiv te subjugă: „Azi sunt îndrăgostit. E un curcubeu/ Deasupra lumii sufletului meu / Vin cerbii mei în goană să se-adune / Şi către el privirile-şi ţintesc - / Un codru Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


nesfârşit de coarne brune / În care mii de stele strălucesc…” sau în poezia Biografie : „Ştiu eu, mama şi-a zis ca mă nasc într-o zodie bună; / Plinului pântec aşa îi cânta într-o noapte cu lună. / Trăsnete reci de furtună vedea cum în zare detună. / Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună…” Nu a scris „mama a zis”, ci „mama şi-a zis”… Genial! În „Lupta cu inerţia”: „Tot ce-am iubit, niciodată / N-am mistuit într-al timpului paşnic trecut. / Tot ceam putut să privesc / Mi s-a părut din cale afară / De crunt ori Dumnezeiesc - / Nu i-am dat voie să moară”, remarcându-se frenezia trăirii poetice a existenţei , ceea ce este AUR în poezia lui Labiş. Sau, cum vorbeşte George Călinescu despre candoarea lui autobiografică, în versurile: „Mângâie-mi părul. Astăzi mi-i aspru şi sărat, / Aproape-ntotdeauna a fost la fel, îmi pare… / De colburi nins, cu vânturi şi ploi amestecat, / În zgura de la trenuri scăldat şi-n stropi de mare. / Ce larg mă simt şi lacom şi niciodată plin! / Sorb prin pupile lumea şi-n taină cu auzul, / Nepotolit ca-n faţa paharelor de vin / Ce-mi scapără-n mustaţă stropi limpezi ca hurmuzul. / Am strâns atâtea drumuri în mine ca pe-un ghem, / Tamtamuri de copite în mine aspre sună / Dar tot mi-e dor de ducă, spre mine încă chem / Acele panglici albe pudrate-n colb de lună.” Entuziasmul său juvenil a alunecat, consecinţă a îndoctrinării din acea şcoală de scriitori, exprimânduse convingător şi naiv în versuri: „…Viaţa ni se cheamă-n încleştarea / Supremei bătălii pe câmp deschis. / Şi-aşa ea ni-i revoltător de scurtă / Ca s-o mai dăm pe lene şi plictis.[…] O clasă ne-a născut – cea proletară - / Ea ne-a născut, ori ea ne-a renăscut. / În numele natalei noastre clase / Stârpi-vom jaf, şi lepră, şi scorbut. […] Suntem în miezul unui ev de foc, / Sii dăm a-nsufleţirii noastre vamă. / Cei ce nu ard dezlănţuit ca noi / In flăcările noastre se destramă.” Dar o minte lucidă, nu avea să se înece în acele mistificări, curând, foarte curând, adevărul relevându-i-se. Şi amintesc cuvintele lui Nichita Stănescu: „A venit toamna când luna căpruie catifelează genele aurii ale frunzelor, şi un dor de Nicolae Labiş mă cuprinde şi din nou la masa mea pun un pahar plin cu vin roşu mai mult. Cine ştie? Dacă i-o fi sete şi va veni să-l bea?” Când ne amintim de Labiş, să ne amintim de minunatul său poem „Moartea căprioarei”, capodopera liricii lui, descrierea vânătorii, poem în care Labiş se desparte de copilărie, trecând spre adolescenţă, maturitate chiar prin descoperirea tainelor universului care leagă viaţa de moarte. Prima strofă a poeziei transcrie un peisaj halucinant, de sfârşit de lume, peisajul secetei şi al morţii de după al doilea război mondial, în impresionante imagini: „Seceta a ucis orice boare de Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

vânt. / Soarele s-a topit şi a curs pe pământ. / A rămas cerul fierbinte şi gol. / Ciuturile scot din fântână nămol. / Peste păduri tot mai des focuri, focuri, / Dansează sălbatice, satanice jocuri”. Strofele următoare sunt scene ale vânătorii, prin care se trece de la evocarea faptelor la reverberarea lor în străfundurile conştiinţei copilului. Gradaţia evenimentelor şi a trăirilor corespunzătoare este ascendentă, poetul punând accentul pe paralelismul stabilit între natură, pe care o înţelege atât de bine, şi vibraţiile sufletului: „Mă iau după tata la deal printre târşuri,/ Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi./ Pornim amândoi vânătoarea de capre,/ Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi./ Setea mă năruie. Fierbe pe piatră/ Firul de apă prelins pe cişmea./ Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe o altă/ Planetă, imensă, străină şi grea.// Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,/ Din strunele undelor line, izvoarele./ Când va scăpăta soarele, când va licări luna,/ Aici vor veni în şirag să s-adape/ Una câte una căprioarele./ Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac./ Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!/ Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri/ La ceas oprit de lege şi de datini.[…] Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit, / Ştiam ca va muri şi c-o s-o doară. / Mi se părea că retrăiesc un mit / Cu fata prefăcută - n căprioară. / De sus, lumina palidă, lunară, / Cernea pe blana-i caldă flori calde de cireş. / Vai cum doream ca pentru - întâia oară / Bătaia puştii tatii să dea greş! / Dar văile vuiră. Căzută în genunchi, / Ea ridicase capul, îl clătină spre stele, / Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă / Fugare roiuri negre de mărgele. / O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri, / Şi viaţa căprioarei spre zările târzii / Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna / Când lasă cuiburi sure şi pustii. / Împleticit m-am dus şi i-am închis / Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne, / Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata / Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne! / Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau. / Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini! / Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit / La ceas oprit de lege şi de datini... […] Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau să trăiesc şi-aş vrea .... / Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc! / Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!” „A murit, mărturiseşte tot Stela Covaci, când furios, când sperând, părându-i rău şi iubind cu ardoare viaţa şi oamenii, implorând în ultimele ceasuri să i se aducă ozon de pe culmile unde se adapă căprioara.” Spunea cineva despre poezie că este „meditaţie şi inspiraţie”, destui oameni fiind cei care meditează, dar puţini cei care sunt şi inspiraţi. Şi închei cu cuvintele lui Alexandru Macedonski: „Poetul este un Rege şi i se cuvine un Tron.”

Vavila Popovici – Carolina de Nord, SUA

Pag. 67


Anton Vasile IEŞEANU Poetul, liberalul şi baba comunistă ( partea întâi)

Moto: „Un critic literar, după ce a prezentat orgolios cartea unui autor mediocru, dar având o funcție importantă, retrăgându-se în sală șoptește către cei din jur că de fapt e o porcărie. Nu discutăm probitatea profesională a criticului, ci distincția dintre cele două forme de recunoaștere. Recunoașterea formală: cărți, recenzii favorabile, premii nu acoperă totdeauna o competență estetică reală. Însă , aceste cărți , recenzii și premii legitimează autorul în ridicarea altor pretenții, în obținerea unor funcții.” Dan Lungu

D

“Democrația e singura formă politică ce urmează calea de mijloc și care trebuie menținută ca formă politică cu orice preț. Literatura de consum este o literatură de succes facil. Fără îndoială, maestrul literaturii de consum a fost brazilianul Paulo Coehlo. Succesul magului brazilian a fost fulminant. Vânzarea cărților lui a atins cote nevisate de niciun alt scriitor. Cele mai mari edituri i-au cumpărat, pe bani mulți, drepturile de autor. Romancierul ajunge un fenomen literar mondial. O sută cincisprezece milioane de oameni de varii religii de la catolici, ortodocși la musulmani și de alte religii i-au citit cărțile. “ Pag. 68

e multă vreme am vrut să scriu un mic eseu - o privire liminară - despre poemele și articolele editate de poetul Daniel Corbu, dar prins de treburi stringente am tot amânat. Așa a trecut mai bine de un an, rămânând cu această datorie neîmplinită față de mine, nu față de poetul Daniel Corbu. Încă din 7 aprilie 2013, când am participat la sărbătorirea a șaizeci de ani de viață a poetului nemțean, am făcut cunoștință cu opera sa. Atunci mi-am propus să scriu un mic eseu. Dar cine știe, poate că acum a venit timpul să-mi împlinesc datoria față de mine. Imediat , după ce am cumpărat cartea Postmodernism și postmodernitate în România de azi, scrisă și editată de poetul Daniel Corbu la editura sa Princeps multimedia am lecturat articolele și eseurile adunate în volumul menţionat. Prins însă de noile noțiuni ce păreau a suna chimvalul viitorului cultural mi-am propus chiar să întreprind o cercetare mai atentă a acestor ultime curente ale culturii actuale, sau ca să ne înscriem în viziunea aristoteliană să studiez aceste categorii - postmodernism și postmodernitate cu care ne iluzionează civilizația de azi. Postmodernismul, explică autorul, e un curent cultural, postmodernitatea se referă la condiția umană actuală - lipsită de valori culturale și idealuri autentice, haotică, angoasantă, „lipsită de reperele certitudinii” (Lefort, citat de Daniel Corbu), dezbinată și schizoidă și asta pentru că „omul postmodern locuiește simultan în mai multe lumi virtuale.” Fără repere cultural-metafizice autentice și fără ideal viața omului postmodern devine fără sens - o frunză-n în bătaia vântului. În culegerea de articole și eseuri din cartea sa, Daniel Corbu afirmă că postmodernismul implica alte subcategorii, anume - metanațiune, cultură planetară, globalizare , transculturi, cultură fără frontiere, satul planetar, pluralism etnic și cultural, un adevărat Turn Babel al vieții culturale și existențiale cotidiene. Poetul se întreabă ce loc ocupă omul în acest nou context cultural, îndeosebi omul de creație mioritic și cum pot face față culturile mici spre a nu fi absorbite de marile puteri culturale. În acest sens aduce ca argument teza lui Malraux anume că: „fiecare civilizație se definește prin ceea ce acceptă să sacrifice.” Ideea sacrificiului din citatul lui Malraux ne conduce la doctrina lui Spinoza, anume a Creatorului care se dizolvă în creația sa (Dumnezeu sau Natura) sau la balada Meșterul Manole, în care creatorul își sacrifică, pentru creația sa, ce are mai Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


drag - iubita, familia. Globalizarea, afirmă Daniel Corbu, cu viziunile postmodernismului și postmodernității, conduce inerent la pierderea identității culturale și chiar a celei etnice - sunt cetățean al lumii, concomitent cu o repulsie față de spirit, omul fiind prins tot mai mult în mrejele „voluptății materiale până la alienare” casă, prietenă (amantă), mașină – ce-i mai trebuie carte și cultură! În această nouă dezordine culturală, micile culturi vor sfârși prin a fi asimilate sau dizolvate de noul Leviathan - modelul cultural american care oferă, consumatorului, monstruoasa iluzie a fericirii în masă - „fericirea pentru toți plus optimismul istoric ” (Pascal Bruckner citat de autor). În literatura postmodernă, „agresiva provocare americană” a condus inerent la apariția literaturii de consum, în care excelează romanul-șoc, spectaculos, underground-ul anxios și angoasant sau genul fantasy - twilight sau mainstream. Să nu-și închipuie cineva, nici măcar din cei rău intenționați, că aș crede că literatura de consum ar fi o literatură proastă. Nu! E o literatură receptată de un mare segment de populație. Nu e o literatură proastă, dar e aproape la fel ca tabloidele pe care le citești și le arunci la coșul de gunoi. Experimentalistă, naturalistă, profetică sau fantezistă, literatura de consum a preluat modelul american al romanului șoc. Primul roman în stil american, pe care l-am citit a fost al franțuzoaicei Virgine Despentes Trage-mi-o, unde întâlnirea a două prostituate, la care plictisul de moarte, cinismul, mizantropia și hedonismul violent ating pragul maxim, le conduc spre nivelul subteran cel mai de jos - acela al crimei sadice, haotice și iraționale. Prostituția privită ca nivel minim al moralei se asociază aproape în mod fatal cu crima. În literatura de consum, întâlnim cu predilecție marasmul, simplitatea senzorială, lipsa de ideal, dar totuși rămâi în memorie cu ceva, cu o idee măcar, cu un mesaj coerent. De exemplu, din romanul lui Helen Fielding - Bridget Jones: la limita rațiunii - rămâi cu mesajul că femeia e mereu în căutarea iubirii, induce cititoarei necesitatea exercițiului practic pentru femeia modernă, de a-și controla zilnic greutatea corporală și a urma preceptul moral de a nu accepta starea umilitoare, aceea de a fi pentru bărbat „umbrela pentru vreme rea”. De la Ionuț Cristache - Ingrid târfa, rămâi cu ideea morții ca mântuire după decăderea morală, o viziune realistă despre iresponsabilitatea genitoOnyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

rilor față de progenitură. Fără un model demn din casă copilul are tendința de a se lăsa sedus de modele negative ale străzii. În perioada de tranziție, moment al descompunerii lumii comuniste, tatăl, trimis în pușcărie pentru furt, determină decăderea familiei - mama devine alcoolică și întreține relații sexuale cu diverși bărbați, în fața fiicei, fără jenă. Ingrid, aflată în plină criză a pubertății, este împinsă inevitabil spre prostituție Ce să facă o adolescentă „orfană” în această epocă a „voluptății materiale până la alienare”, cum a numit, postmodernitatea, Daniel Corbu? Se prostituează. Decăderea morală poate ajunge până la disprețul de sine. Asasinarea fetei de către bruta cu minte obtuză, limitat și ușor manipulabil, este pentru Ingrid , ajunsă la starea de animal hăituit, o moarte așteptată, izbăvitoare. De la Doina Ruști – Lizoanca la 11 ani, aflăm despre condiția fetiței de 11 ani cu un tată alcoolic și o mamă de cârpă. Nevoită să se prostitueze pentru un codru de pâine și un adăpost de frica tatălui, pentru a supraviețui într-o lume indiferentă și egoistă, fetița acceptă sexul pedofililor. Lizoanca îmbolnăvește de sifilis un sat întreg. Doina Ruști transformă un fapt divers din tabloide - „făloșenie grețoasă a vânătorului de rating”, într-un roman de consum. De la Camille Laurens – Carnet de bal - despre viața de calvar a femeii căsătorite cu un afemeiat; de la Amélie Nothomb - Antichrista , despre relația patologică de manipulare a colegei și prietenei de clasă - o relație sado-masochistă pe care, din păcate, am întâlnit-o în realitatea românească, la vârste mult mai fragede decât personajele romanului lui Nothomb. Unul dintre romanele literaturii de consum care incită cititorul la meditație este Particule elementare al romancierului francez Michel Houellebecq. Acest roman depășește, prin problemele de antropologie, psihanaliză și filozofie pe care le ridică, cu mult romanele lui Haruki Murakami - Pădurea norvegiană, Iubita mea Sputnik sau ale scoțianului Irwin Welsh Jeg sau Trainspotting. Cum pornografia tinde tot mai mult să ia locul iubirii erotice și manifestărilor ei romantice, romanul lui Houellebecq ne propune, în locul sexului care ne complică și ne murdărește viața – fertilizarea in vitro. Particule elementare este un roman profetic de mare succes, al literaturii de consum, care detronează instanța falică. Ce vom pune în locul acestui regat pierdut?!... Thrillerul polițist Millenium, al suedezului, Stieg Larson, te pune în fața sentimentului de perplexitate, aflând că bogăția, acumulată de o familie, poate

Pag. 69


transforma individul uman într-un scelerat - o bestie sadică. Disprețul față de ființa umană în general și față de femeie în special, face din trilogia Millenium, nu doar o simplă poveste polițistă, ci un roman de critică morală a individului bogat, care se crede deasupra umanului, capabil de crime sadice în serie, amintindu-ne de personajul din Crimă și pedeapsă al lui Dostoievski, Raskolnikov, pentru care libertatea conștiinței îi conferă dreptul la crimă. De altfel societatea actuală spre asta se îndreaptă, altfel cum am putea înțelege teroriștii care ucid cu aceeași lipsă de discernământ moral oameni nevinovați, la întâmplare. Conștiința libertății a apus de mult, odată cu Tolstoi. Romanul suedezului scoate în evidență comportamente tipice ale așa numitei high class, realiste până la groază prin faptul că pot fi identificate și în societate românească la beizadelele politicienilor. Multă vreme am crezut în maxima pictorului spaniol Goya, anume că - somnul rațiunii naște monștri. Nu somnul rațiunii, ci stările extremiste în care ajunge omul - bogăția extremă sau sărăcia extremă, regimurile politice de extremă stânga sau dreapta care au conferit individului devotat

puterii o libertate a conștiinței, până la fărădelegea crimei ridicată la rangul de faptă eroică. Pentru om cea mai bună cale este calea de mijloc. A afirmat-o răspicat Socrate în urmă cu peste două mii de ani. Morala filosofului grec s-a sprijinit pe două dictoane înscrise pe templul din

Pag. 70

Delfi - ,,cunoaşte-te pe tine însuţi!’’ şi ,,nimic fără măsură!’’ A ieși din calea de mijloc înseamnă a ieși din raționalul uman. Orice formă extremistă, care îl scoate pe om din calea de mijloc, îl proiectează în irațional, în nebunie și absurd. Puțini au luat în seamă acest mare adevăr socratic. Dovada! Secolul XX a fost secolul regimurilor politice extremiste și al războaielor exterminatoare cel mai irațional și mai absurd secol din istoria omenirii. L-aș numi secolul tenebrelor. Democrația e singura formă politică ce urmează calea de mijloc și care trebuie menținută ca formă politică cu orice preț. Literatura de consum este o literatură de succes facil. Fără îndoială, maestrul literaturii de consum a fost brazilianul Paulo Coehlo. Succesul magului brazilian a fost fulminant. Vânzarea cărților lui a atins cote nevisate de niciun alt scriitor. Cele mai mari edituri i-au cumpărat, pe bani mulți, drepturile de autor. Romancierul ajunge un fenomen literar mondial. O sută cincisprezece milioane de oameni de varii religii de la catolici, ortodocși la musulmani și de alte religii i-au citi cărțile. Imitarea autorului brazilian i-a prins pe mulți în mreje la gândul îmbogățirii rapide. Și la noi mulți intelectuali, fără talent sau chemare literară, au mizat, după revoluție, pe literatura de consum, încercându-și norocul în această industrie literară care produce bani mai mult decât produce valoare. Unul dintre scriitorii români contemporani, „maestru” al literaturii de consum este Dan Lungu. Ajuns mare vedetă literară, nu prin „competența estetică”, ci prin relația de cumătrie cu liberalul, Dan Lungu a beneficiat , cum el însuși spune în moto, nemeritat, de „multe recenzii și premii.” La această industrie a literaturii de consum s-a angajat încă de la prima lui carte de proză scurtă Chintă la flegmă. Când scriitori mediocri se agață de pulpana politicienilor spre a se legitima ca autori, opera lor e maculatură, nu literatură . Oportunismul e fără îndoială sportul național cel mai agreat de mulți mioritici mediocri, fie ei politicieni, intelectuali, oameni de artă sau din alte varii domenii. Orgoliile mediocrilor , în speță a oportuniștilor sunt inerent mai mari decât a omului creator conștient de limitele sale. Cel mai adesea, orgoliul creatorului mediocru crește în proporție geometrică, în vreme ce competența sa literară cel mult în progresie aritmetică. Între Dan Lungu și Paulo Coehlo există multe asemănări fizice. Dan Lungu e brunet ca și Paulo, are ochi negri, poartă mustață și Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


barbă á la Coehlo, probabil în încercarea de a-l imita fizic pe autorul brazilian , (deși Coehlo purta barbă din motive mistice – imitându-i pe cei din secta sikha, întemeiată în SUA în 1966, având la bază Scrierile vedice), și evident, are un început de chelie la fel ca romancierul brazilian. Cel mai adesea poartă haine negre ca și Coehlo. Deși îl imită fizic, Dan Lungu este departe de a imita și sclipirile metafizice ale brazilianului. Coehlo, spre deosebire de Dan Lungu, este un scriitor sensibil; el s-a adresat îndeosebi sufletului feminin, predispunând sexul frumos, prin exaltarea neoromantică și aventura mistică, care place mult femeilor, la reverie și visare. Femeile sunt etern receptive la iubire. Sufletul lor este mereu în căutarea unui mag, a unui sfânt sau chiar al lui Dumnezeu, pe care să-l servească. Din aceste motive, cel mai numeros public cititor al romanelor brazilianului au fost femeile și bărbații cu dominanta psihomentală feminină. Din multe romane ale literaturii de consum, îți rămâne în minte ceva - o frază memorabilă, o cugetare, o viziune, dar din maculatura lui Dan Lungu nimic, absolut nimic, exact cum nimic nu-ți rămâne din tabloide. Ba,în tabloide mai găsești o vorbă de duh, dar în romanele lui Dan Lungu – Sunt o babă comunistă, Cum să uiți o femeie nu afli absolut nimic interesant măcar o boabă de literă care să te înfioreze sau să-ți strepezească dinții. Romanul Raiul găinilor nu l-am mai citit. Ar fi fost o pierdere inutilă de timp, fiind sigur, că e la fel de anost ca primele două menționate. Din romanele lui Dan Lungu rămâi doar cu o mahmureala mintală ca după o beție cu bere la pet - Trei stejari, Bucura sau Bergenbier, de unul singur. Și totuși cărțile lui Dan Lungu, sunt traduse în zece limbi , sunt vândute la Paris. Cred că nouăzeci și nouă la sută se datorează prestigiului editurii Polirom și nu valorii literare a romanelor. Ele sunt exact, cum afirmă chiar el în studiul sociologic o „recunoașterea formală: cărți, recenzii favorabile, premii ce nu acoperă totdeauna o competență estetică reală.” Ca să publici la Polirom, zisă și Cartea Românească , editura mascată a USR (după cum ne spune scriitorul Virgil Diaconu în Cafeneaua literară din ianuarie 2013) sau România literară he, he, monșer cum ar spune Marin Preda, trebuie să ai relații de cumătrie cu politicul, să fii pe liste la USR, să nu fii tăiat de pe listele întocmite pentru a putea intra direct la Salonul de carte de la Paris. Sunt o babă comunistă a avut ceva succes și a fost vandabilă prin titlul. Cât privește Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

conținutul e absolut fals. Unii vor putea spune că scriu toate acestea din invidie. Alții, din spirit de gașcă , se vor întreba obtuzi și aroganți, cine-i bă ilustrul acesta necunoscut de îl critică pe „maestrul” mioritic al literaturii de consum? Nu e invidie și nici critică. E o constatare amară despre spiritul de gașcă din literatura noastră care promovează, sub oblăduirea politicienilor mioritici veroși și cu concursul lor nemijlocit - o literatură-maculatură. Politicianului nu are nevoie de valori spirituale, ci de slugi devotate care să-i umple buzunarele cu valori materiale. În promovarea literaturii lui Dan Lungu se dezvăluie relații oculte, care fac,în această epocă a postmodernismului și postmodernității, dintr-un scriitor fără valoare o vedetă literară, la fel cum fac televiziunile, dintr-o târfă mioritică – o vedetă. Epoca asta postmodernistă are un mare și execrabil neajuns: promovează nulitățile, în vreme ce autorii valoroși care scriu literatură adevărată, nu consumistă, sunt lăsați în umbră, ca de pildă Emilian Marcu, cu remarcabilele romane Iadul de lux și Suburbii municipale - superbe și sublime parabole, ce concurează cu romanele lui Kafka Procesul și Castelul. Nu! Emilian Marcu nu are succes, nu e tradus pentru că nu secrie literatură de consum și nu face compromisuri literare cu politicianismul jegos doar de dragul de a se încununa cu titlul de autorlâc, în vogă azi. Din romanul Sunt o babă comunistă rămâi totuși cu ceva ; anume cu mirosul de tizic frământat de picioarele eroinei și cu mirosul de cartofi, scoși din fiertura pentru porci, din care se înfrupta copios țărăncuța Emilia pe când era copilă. O așa imbecilă viziune despre condiția țărăncuței - ajunsă dintr-o fetiță ce călca balega pentru tizic - coana mare la oraș mulțumită de condiția ei mizerabilă de muncitoare la șaibă - o babă pensionară care regretă comunismul, numai o minte mediocră a putut-o gândi. Să știe și Dan Lungu – comunismul nu s-a născut la sat! Comuniștii și-au găsit adepții în mahalalele „canaliei de pe uliți”, cum a numit Eminescu o anume pătură din târguri și orașe, ușor manipulabilă, pe care au organizat-o în hoarde proletare și au legitimat-o pentru instaurarea regimului lor utopic. Cum a fost posibil comunismul pe plaiurile mioritice? Ei bine, am văzut ce se întâmplă când primitivului i se dă puterea, ce poate să facă? Își zice în sine că l-a apucat pe Dumnezeu de un picior și în limitarea lui obtuză crede că orice abuz îi este permis. Politicianul penelist (era cât pe ce să scriu penalist , dar după cum s-a văzut mulți liberali au devenit penali,așa că nu e mare diferența între

Pag. 71


penelist și penalist, doar de o literă), i-a deschis lui Dan Lungu - viitorul de euro, fiind proiectat din funcția de profesor de sociologie director la Muzeul Literaturii Române. După cum se vede, setea de parvenire a depășit la Dan Lungu, cu mult, setea de creație literară autentică. Efortul regizorului Lucian Dan Teodorovici de a transpune în dramă nostalgia babei comuniste e salutar, dar este, cred, inutil. Probabil a trebuit să se supună unei cereri de sus sau unei cereri amicale. Se va spune că nu e vorba de cine a instaurat comunismul, ci de nostalgia pentru formele degradant egalitariste ale comunismului. Așa este, dar deși e chiar în genetica psihologiei feminine o anume tendință spre comuniune - claca de pe vremuri spre exemplu era o formă rudimentară de comunism, asta nu înseamnă că femeia e cea mai nostalgică după comunism. Pe femeie o salvează de la capcana comunismului , materialismul ei funciar - simțul ei de proprietate mult mai puternic decât la bărbați. Despre înclinația feminină spre formele de relaționare comunistă a remarcat genial, cu vreo două mii de ani în urmă, comicul Aristofan în Adunarea femeilor. De altfel, el nu făcea în comedia menționată o profeție (deși ar putea fi percepută și astfel) , ci credem mai mult că parodia în comedia Adunarea femeilor - Republica ideală al lui Platon. Anumite forme de comunism au fost manifeste mai întâi în comunitățile evreiești din acele vremuri. Asta e dovedită de faptul că numeroasele secte religioase de pe teritoriul Iudeii, din timpul stăpânirii romane, exersau traiul în comun. Prima sectă evreiască creștină care a dat religia creștină a demonstrat preexistența unei forme rudimentare de comunism. eligia creștină are ca dominantă psihologia feminină legătura colocvială, iubirea aproapelui, mila, iertarea, toate sunt dominante ale psihologiei feminine. Aceasta manifestare a femininului s-a impus în constituirea primelor comunități creștine, în care s-a instituit practic o primă formă de comunism; averile primilor enoriași care au aderat la prima comunitate creștină sunt donate în întregime comunității. Totul pentru noua religie - totul pentru secta creștină! … „fiindcă toți care aveau țarini sau case le vindeau și le aduceau prețul celor vândute și-l puneau la picioarele apostolilor. Și se împărțea fiecăruia după cum avea cineva trebuință.”(Fapte) Cine se opune, cine ascunde puțin din avere este ucis. Așa au făcut bieții - Anania și Safira care au aderat și s-au lăsat botezați în noua sectă. Ei au pus însă ceva deoparte pentru zile negre. Se

Pag. 72

spune că Petru l-ar fi chemat pe Anania și i-ar fi imputat că „încercat să înșele Duhul Sfânt”. Imediat a căzut „secerat de moarte” și a fost îngropat. La sosirea Safirei și ea a fost pusă la încercare și recunoscându-și fapta a căzut jos și a murit. Moartea lor, prezentată comunității creștine drept o moarte telecomandată de divinitate, în speță de Duhul Sfânt, este e o mistificare. Uciderea celor doi a fost reală, înfăptuită rapid și pe șest de apropiații lui Petru, în condițiile în care ideea comunității de avere era o modalitate sigură de a-i aservi în sectă în mod absolut. Nimic din iubirea, înțelegerea și iertarea propovăduită de Isus. La fel comuniștii aveau să asasineze numeroase familii, ca Anania și Safira, în numele ideologiei comuniste, căci ideologia este la fel ca orice religie - o credinţă. Un delator, cum au fost numeroşi astfel de denunţători la comuniştii, i-a pârât pe cei doi mai marilor comunităţii creştine. Urmarea, uciderea

fără judecată, cum au făcut și comuniştii peste tot unde au experimentat traiul de tip sectar. Și totuși, comunismul a fost implementat, nu de al doilea sex, ci de primul sex social cu sprijinul cizmei sovietice și al Tătucului popoarelor, Stalin. Așadar, chiar dacă femeile au această înclinație nativă spre sentimentul de comuniune socială, benefic omului prin implementarea unei forme de colaborare, după cum ne asigură Alfred Adler, sunt departe de a fi adepte fanatice ale ideologiei comuniste. La fel, extrema dreaptă, în speță legionarii au impus omul nou şi noua ordine sprijinindu-se pe un misticism macabru. Comuniștii au turnat în tipare noi totul – omul, instituțiile și statul subordonate unui capo de tutti capi - o turmă șiun păstor , instaurând, astfel, în plină dezvoltare democratică europeană, cele mai odioase dictaturi. Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


Gabriel DRAGNEA „Cred profund în forţele vii care tac astăzi...” social-politicul în articole istratiene

„Panait Istrati trăieşte cu sinceritate dilemele existenţei sale, preocupat nu atât de caracterul politic al programelor, cât de sensul lor moral, sforţându-se să adopte o atitudine generală care să-i servească drept îndreptar etic”¹.

A

stfel îl descoperim pe autorul „Ciulinilor Bărăganului” pătruns în rândurile mişcării socialiste încă din 1905, conform evocării făcute de Istrati în „Le Monde” purtând titlul „Însemnările unui vagabond al lumii”. Conţinutul ei relata „uriaşa manifestaţie organizată la Bucureşti în cinstea revoluţiei ruse, în ziua de 24 ianuarie” unde, „avu loc un copios schimb de ghionturi”²: „agenţii îmbrânciră lumea, invitândo să se împrăştie. Atâta fu de-ajuns. Câţiva pumni ridicaţi, câteva strigăte <<subversive>> şi ţin-te matrace şi săbii de comisar plouând cu nemiluita asupra masei de capete. A avut loc o împărţeală copioasă de pumni, de-o parte şi cealaltă…Apoi, fireşte, arestări. Acesta fu botezul meu revoluţionar”³. Cu toate că Panait Istrati nu avea cunoştinţe privind doctrina socialistă şi rolul ei în contextul politic al vremii, auzise totuşi că socialismul „înseamnă dreptate pentru obidiţi”. Cu atât mai mult se contura în mintea şi sufletul „vagabondului de geniu” sentimentul nedreptăţii comise, mai ales că fusese martorul unui incident în care văzuse „un om ucis în bătaie la poliţie, fiindcă fusese socialist”. Mânat de entuziasm, dar mai ales de ideea lipsei de libertate individuală, asistă la câteva întruniri socialiste unde înţelege că doctrina în cauză cuprinde în sânul ei „toate virtuţile pe care în zadar le căutăm în faptele servitorilor lui Dumnezeu: dreptate, bunătate, cinste, cumpătare, cultul frumosului şi, mai presus de orice, o adevărată înfrăţire cu cel învins de viaţă. Iată care avea să fie, de acum încolo, noua mea religie, singurul meu dumnezeu: năzuinţa spre dezrobire a omului îngenuncheat de om”⁴. Un exemplu de articol, publicat în 1909 în „România Muncitoare” – „Satirii noştri politici şi votul universal” – face dovada clară a existenţei demagogiei în politică. Prin metoda de receptare a bunului simţ, Panait Istrati zugrăveşte figura politicianului „cu două feţe şi egoist, doritor de ranguri şi averi, meschin şi ipocrit” care, „oricât ar căuta de a pare natural, oricât s-ar strădui de a-şi apropia nişte însuşiri ce nu-i aparţin – îl demaşti imediat - pe faţă îi stau scrise: minciuna, şarlatania, interesul”⁵. Mergând mai departe şi căutând prin vraful de articole publicate în presa socialistă – membru socialist fiind – găsim un articol care-l întrece pe cel de sus prin duritatea stilului – aflat doar la stadiul de tăciune. Cultivând ironia, autorul articolului pamfletar „Premierului” (1909) evidenţiază subtil prin elemente eufemistice figura omului politic „ilustru”, „bărbat de stat, desăvârşit, naţionalist, patriot, liberal şi umanitarist” care, „în voiajul său pentru binele patriei (...) benchetuieşte şi ridică toasturi înălţătoare” dând „ţării şi neamului său cea mai mare capodoperă (...): JANDARMERIA RURALĂ”. Istrati subliniază în articolul său că această „originală” metodă era singurul mijloc „prin cari un popor se poate îmblânzi”. Tonul expresiei sale sigure, indubitative pare să atragă atenţia asupra unui alt eveniment politico-social major şi anume răscoala ţărănimii de la 1907. Doar doi ani diferenţă între evenimente dar acelaşi mijloc de suprimare, păstrând totuşi proporţia violenţei, promovate la rang de soluţie optimă. Panait Istrati, în „Dispreţul de viaţă la liberalii noştri” (1912) îşi organizează discursul publicistic în jurul ideii „că viaţa a fost dată omului pentru a Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

“ Şi pentru că Istrati a susţinut mereu „sus şi tare revendicările clasei mereu asuprite”, fiind „pătruns de nevoile clasei din care făcea parte” scrie „Ancheta pentru votul universal”. Scriitorul brăilean consideră vitală existenţa acestui vot argumentând că numai aşa „poporul îşi va putea manifesta adevărata lui voinţă în alegerea acelora cari vor trebui să-l reprezinte în treburile ţării şi numai prin acest sistem electoral se va putea deschide calea către parlament tuturor oamenilor de inimă, dornici a contribui la marea operă a luminării şi dezrobirii economice a nenorocitei clase muncitoare”. Pag. 73


fi trăită iar nu măcelărită” protestând „împotriva războiului care nimiceşte atâtea vieţi folositoare progresului”. Ideea acesta nu este singulară în întreaga gazetărie istratiană. Luând în calcul fenomenul de tehnologizare care tinde să prindă contur, Panait Istrati îşi exprimă dezacordul faţă de intenţiile „departe de a aduce vreun folos clasei muncitoare” . Şi aici – cu o clară percepţie şi anticipare a lucrurilor – face referire, printre altele, la „maşina de zburat” ce „va fi factorul care va da lovitura de graţie şi va dărâma până la pământ tot ce exploatarea a clădit până azi”. Dar, revenind la articolul din 1912, Panait Istrati răspunde la afirmaţia emisă de oficiosul liberalilor „Viitorul”, afirmaţie conform căreia „datoria primordială a omului este de a dispreţui viaţa, când nevoi superioare şi când un ideal etnic ar cere-o”. Atacând aprig modul de gândire şi acţiune a liberalilor, Istrati aminteşte în paginile socialiste ale „României Muncitoare” de „vârful piramidei de schingiuiri, prigoniri şi legiferări” unde „stă 1907 cu ale sale unsprezece mii de vieţi dispreţuite”. Cele mai importante articole publicate în perioada premergătoare desfiinţării „României Muncitoare” rămân acelea care aduc la cunoştinţă situaţia muncitorilor din portul Brăilei, fapte ilicite petrecute şi actele de injustiţie săvârşite asupra lor. Exemplificăm cu seria de articole purtând titlul „Cum sunt exploataţi muncitorii din portul Brăila” autorul făcând, astfel, referire la „lipitorile muncei”: magazineri, vătafi, autorităţi, ipistaţi care „aduc pe muncitor la disperare”, care „îl fac ca uneori să fure sau să spintece cu cuţitul pe fratele lui de muncă”. „Aceştia îi otrăvesc viaţa (muncitorului, n.a.) şi îi distrug familia, aceştia îl trimit la puşcărie”. Concluzia lui Panait Istrati în urma acestor anchete este că „autoritatea înseamnă cel mai adeseori, instituţia care acoperă hoţiile şi jaful, că cinstea aproape numai există şi că totul se rezumă în cuvintele: <<Lasămă să jefuiesc, na-ţi şi ţie>> şi dacă prinde un al treilea de veste, <<dă-i şi lui>>”. Ulterior grevei de la Brăila (1910), artistul revoluţionar simte nevoia de a puncta care a fost cauza esenţială a mobilizării muncitorilor: „voiau să fie scoşi vătafii nelegiuiţi care împărţeau între ei puţina muncă ce se găseşte acum în port, lipsindu-i pe mulţi de pâinea cu care trebuiau să se întoarcă seara acasă. Atât”⁷. Şi pentru că Istrati a susţinut mereu „sus şi tare revendicările clasei mereu asuprite”, fiind „pătruns de nevoile clasei din care făcea parte”⁸ scrie „Ancheta pentru votul universal”. Scriitorul brăilean consideră vitală existenţa acestui vot argumentând că numai aşa „poporul îşi va putea manifesta adevărata lui voinţă în alegerea acelora cari vor trebui să-l reprezinte în treburile ţării şi numai prin acest sistem electoral se va putea deschide calea către parlament tuturor oamenilor de

Pag. 74

inimă, dornici a contribui la marea operă a luminării şi dezrobirii economice a nenorocitei clase muncitoare”. Trecerea lui Panait Istrati de la socialişti la comunişti, „prin entuziasmul său sincer”⁹ a stârnit multe discuţii aprinse în presa vremii, chiar violente. Nimeni, sau foarte puţini au înţeles că, dincolo de pasul aderării exista, de fap, o naivitate care-l hrănea în planurile lui idealiste. Istrati a crezut în sensul moral al programelor politice asemenea lui Gabriele D`Annunzio sau Curzio Malaparte care au simpatizat cu fascismul mussolinian în a cărui ideologie au întrezărit şansa unei renaşteri politice şi solial-economice a Italiei¹⁰. În continuare, Valentin Protopopescu (autorul articolului din Revista „Radio România”) afirmă despre Gabriele D`Annunzio că „el a fost un ins care a văzut idei” concluzionând că „scriitorul s-a lăsat îmbătat aproape exclusiv de acelea pe care le-a formulat în propria-i lege”. În planul ideilor politice, între Panait Istrati şi „rafinatul literaturii italiene moderne” sunt multe asemănări. Mergând pe ideea celor spuse de V. Protopopescu, în cazul lui Istrati „propria-i lege” era şi legea celor mulţi şi fără sprijin. Era o lege construită pe fundamentele minimei moralităţi. Conform notaţiilor istratiene din „Buletinul Societăţii Scriitorilor din Moscova” reiese că Occidentul – odată, mult iubit – „sacrifică toate elanurile”. Cu tot spiritul său de vajnic idealist, Panait Istrati realizează – dar pentru cât timp? – că „lupta sterilă pentru o bunăstare nemăsurată absoarbe, devorează, ucide oamenii, cei mai buni oameni...” Invitat la Moscova în 1927 „pentru a lua parte la aniversarea a zece ani de la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie”, Panait Istrati ia contact „cu realităţile din primul stat din lume al muncitorilor şi ţăranilor” care „îl menţine într-o stare de uluire şi de necontenite exclamaţii¹¹”. Speranţa nu-l părăseşte – cum nu l-a părăsit tot restul vieţii - şi în urma celor întâlnite în U.R.S.S. („credinţa, încrederea, elanul tânăr al unui întreg popor...”) se hotărăşte să se alinieze celor care, odată veniţi în Uniune „trebuie să pună mâna să muncească pentru înălţarea noii lumi”. După desfăşurarea activităţilor prilejuite de aniversarea pentru care fusese invitat – alături de ceilalţi membri ai delegaţiei franceze: Francis Jourdain, Paul Vailland-Couturier şi Leon Moussignac – Panait Istrati face o călătorie destul de amplă prin „Soviete” însoţit de scriitorul grec Nikos Kazantzakis, invitat şi el special. Cele văzute îl fac pe român să scrie un articol înălţător privind lumea muncitorilor din est intitulat „Teoriile sociale. Între Apusul care moare şi Răsăritul care se naşte”, publicat ulterior în principalul ziar grecesc de mare tiraj, „Eleftero Vima” (12 ianuarie 1928). „Cred profund în forţele vii care tac astăzi” Plecat pentru puţin timp în Grecia, alături

Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


de, acum bunul lui prieten Kazantzakis, Istrati nu pierde ocazia, deşi avea vădite intenţii politice de a vorbi deţinuţilor comunişti aflaţi la închisoarea „Singros”: „Curaj, prietenii mei..., arătaţi că ştiţi să dispreţuiţi lanţurile şi, mai cu seamă, nu lăsaţi să pătrundă niciodată îndoiala în gândul vostru, în mintea voastră. Să mă iertaţi dacă insist asupra acestui lucru. Ştiu cu câtă viclenie, în momentele grele, în momentele de lipsuri şi de dureri, precum şi în acelea de izolare, îndoiala pândeşte să intre în inima noastră, în inima luptătorului¹²”. Cu o zi înainte de a fi publicate „Teoriile sociale”, la 11 ianuarie 1928, Panait Istrati, alături de prietenul său grec ţine o conferinţă la „Teatrul Alhambra” din Atena pe tema „Ce am văzut în U.R.S.S.”. Plin de vervă şi evident pătruns de/în spiritul revoluţionar conchide vorbind în franţuzeşte că „pentru omul care se îndoieşte de descompunerea lumii vechi, o vizită în Uniunea Sovietică va fi prima zi de sănătate după o îndelungată boală”. Interesantă este declaraţia lui Panait Istrati pentru paginile publicaţiei „L `Humanite” unde se vede clar dorinţa lui de a contribui practic şi spiritual la o nouă formă de organizare a politicului: „Fără a fi membru al partidului sunt din toată inima alături de voi şi consider de datoria fiecărui simpatizant, muncitor manual sau intelectual de a contribui...la efortul proletariatului organizat¹³”. Iritat de zvonurile mincinoase lansate în Apus de unele ziare cu privire la o atitudine a sa opoziţionistă vizavi de U.R.S.S. – conform relatărilor lui Alexandru Oprea – Panait Istrati se simte parcă obligat faţă de mişcarea pe care o reprezenta cu atâta forţă să vină cu dezminţiri care să susţină contrariul. Astfel că, tot în „L `Humanite” publicistul român vine cu următoarea „declaraţie de principii”: „Nu posed nici o avere şi nu voi poseda niciodată. Scârbit de regimul capitalist şi de toţi aceia care ezită încă să-l repudieze public, fie ei prietenii mei cei mai dragi, adânc mâhnit de a vedea cât de puţin numeroşi sunt oamenii care aderă deschis la cauza proletară, constructivă şi pacifistă, aşa cum orice om de bună-credinţă poate să o vadă manifestându-se în U.R.S.S. şi dorind să sfârşesc cu o atitudine care oferă îndoieli, eu declar aici că mă consider membru activ al Internaţionalei a III-a comuniste, decis de a-i consacra restul forţelor mele...La moartea mea vreau să fiu îngropat în Rusia şi, în ziua când România va fi în mâinile proletariatului său să mi se transporte oasele la Brăila¹⁴”. Ruptura bruscă a lui Panait Istrati de crezul bolşevic, de această Internaţională a III-a, de tot ce a însemnat pentru el la un moment dat, tezaurul spiritualităţii, al ideilor nobile aduse în slujba moralităţii a trezit multe interpretări. Cum nimeni nu a ştiut – dintre acuzatori – să decodifice concret mecanismul gândirii lui, luând în calcul sensul particular al viziunii lui despre lume s-a ajuns la acuze cum că ar fi trădat ideologia comunistă devenind astfel omul cumpărat de burghezie. Neadevăr şi-ntr-un caz şi în celălalt. Totul decurgea bine pentru Istrati în plan politic, culminând cu „scrisoarea-program” expeOnyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

diată din Moscova la 19 decembrie 1928, redactată în cinci puncte, unde preciza: „eu nu sunt nici opoziţionist, nici anarhist, ci un colaborator al operei sovietice (doar era un „Gorki balcanic”, conform etichetării făcute de Romain Rolland, n.a). Cred profund în forţele vii care tac astăzi în mijlocul clasei muncitoare şi care trebuie cu adevărat să dicteze...”. Neştiind, bineînţeles, ce avea să se întâmple în avântul lui, aproape ca un reflex, Panait Istrati avea să concluzioneze: „Acesta este programul meu. Sunt gata să mor susţinându-l!¹⁵” „Afacerea Rusakov”

Ce avea să se întâmple face chiar conţinutul viitoarei sale lucrări publicate şi anume „Afacerea Rusakov”, eveniment considerat de brăilean „abcesul care ne-a ţâşnit la amândoi în plin obraz în ajunul plecării noastre” (evident, este vorba despre plecarea din U.R.S.S, n.a). Pentru o mai clară înţelegere a lucrurilor, Alexandru Oprea face un rezumat pe scurt şi la obiect privind cele întâmplate: „socrul lui Victor Serge – Kibalkiş Rusakov – dispunea la Leningrad de un apartament de unsprezece camere (dintre care el folosea patru camere şi un mic cabinet). Delegata comitetului de locuinţe, pe nume Svirtsieva (decorată cu Drapelul Roşu) făcând o inspecţie în apartament i-a adresat ameninţări şi diverse calificative infamante (la numit speculant şi contrarevoluţionar). Intervenind în dispută, soţia lui Victor Serge s-a trezit lovită. Tatăl şi fiica o aruncă pe scări pe Svirtsieva. La 31 ianuarie 1928, „Leningradskaia Pravda” publică un articol care cerea judecata imediată a Rusakovilor şi o pedeapsă exemplară. Rusakov va fi exclus din sindicat şi dat afară şi din fabrica unde lucra ca muncitor. La prima înfăţişare judiciară (12-15 aprilie) Rusakovii sunt achitaţi. Ulterior, procesul va fi rejudecat şi se soldează cu o condamnare”. Nefiind o problemă care să îl privească personal, pentru că Panait Istrati fusese cazat în una dintre camerele Rusakovilor s-a simţit oarecum obligat, probabil, să ia atitudine vizavi de incidentul descris mai sus. Astfel că, hotărât a ajuta Rusakovii în numele dreptăţii trimite un articol – care, de fapt este o scrisoare deschisă – către publicaţia rusă citată descriind moralitatea cetăţeanului Alexandru Ivanovici Rusakov, împrejurările în care la cunoscut, realizându-i, în plus şi un istoric al vieţii. În finalul acestui „articol”, „în calitatea mea de fost muncitor cer o reparaţie completă pentru acest om (Moscova, 02 februarie 1929)¹⁶”. Deşi, în primă fază, Rusakovii fuseseră achitaţi se va reveni ulterior asupra deciziei condamnându-i¹⁷, „calificând pe acuzaţi drept elemente antisociale¹⁸”. Toată această întâmplare este descrisă pe larg, cu lux de amănunte în capitolul „Afacerea Rusakov sau U.R.S.S. de azi” din lucrarea care avea să fie „<<cartea de vizită>> a scriitorului cetăţean Panait Istrati, combatant pentru libertate şi dreptate socială. Cu sacrificiul de sine,

Pag. 75


el a dezvăluit – printre primii – opiniei publice mondiale, cangrena care rodea dictatura comunistă pusă în slujba unei caste - <<nomenclatura>> - ce trăia în opulenţă, în timp ce poporul era asuprit, înfometat şi exploatat¹⁹”. Cu toată „superficialitatea generalizărilor” existente în carte – conform notiţelor lui Nikos Kazantzakis – „Spre altă flacără” a reuşit să atragă atenţia tuturor mediilor politice internaţionale dar, mai ales presei de stânga din Occident urmată mai apoi de Campania imorală a autorului cărţii „Focul”, cu vădită intenţie de discreditare a personalităţii brăilene. Deşi Panait Istrati informează cititorul chiar din primele paragrafe că, această „spovedanie” conţine doar câteva pagini dure, de revoltă, acestea sunt suficiente pentru a atrage mânia acelora care purtau steagul „sistemului” demascat. Această reacţie violent era previzibilă pentru mulţi, chiar şi pentru Istrati, doar că el a minimalizat, probabil, intenţia perpetuării ei. El a atacat din condei o civilizaţie care „construieşte bordeluri în valoare de patru milioane, în timp ce ţăranii ei, înspăimântaţi de mizerie îşi masacrează copiii cu lovituri de bardă” concluzionând că „această civilizaţie nu mai are drept la existenţă, chiar atunci când scriitorii ei se convertesc la catolicism, iar avocaţii ei devin episcopi, după şapte ani de penitenţă”. Prin atitudinea lui înflăcărată şi plină de credinţă, manifestată în discursurile sale, Panait Istrati pare a poza luând locul profetului Ioan prevestind „că va veni ziua când învinşii vor avea glas” în faţa conducătorilor „buni de spânzurătoare”, care „compromit viitorul” clasei muncitoare „punând cu orice preţ carul împotriva boilor, prin toate mijloacele şi oricât ar costa”.

Situaţia minerilor de la Lupeni (1929) Un alt eveniment care a stârnit controverse dintre cele mai dure – de data aceasta pe plan intern – este legat de problema minerilor de la Lupeni (1929). Anchetele efectuate de Panait Istrati au fost publicate în ziarul „Lupta” sub formă de foiletoane care aveau să evidenţieze „felul în care autorităţile locale şi armata au comis masacrul” într-un mod „care întrece în bestialitate tot ceea ce se cunoaşte până acum în materie de represiune”. Întors în ţară (august 1929) „ pentru câteva săptămâni”, din dorinţa de a vedea cum funcţionează noul sistem venit pentru prima dată la putere – al naţional-ţărăniştilor – Panait Istrati ajunge la Timişoara unde ştia „că avea să se judece un proces al comuniştilor”. Ştiind că şi „la Lupeni avusese loc de curând un asasinat în masă, ziaristul brăilean se hotărăşte a porni o anchetă personal pentru a afla care au fost cauzele şi cine sunt vinovaţii”. Odată cu noile schimbări pe scena politică românească, Panait Istrati începe să spere că România va scăpa de sentimental nedreptăţii trăite. Dar, totul se dovedeşte a fi pentru el o nouă iluzie luată în braţe. Dorinţa lui de a crede într-o renaştere imediată era atât de mare încât „chiar şi după aflarea întâmplărilor monstruoase de la Lupeni tot <<mai nutrea

Pag. 76

nădejdea că guvernul nu e vinovat şi va fi în stare să sancţioneze pe vinovaţi, fie ei ai partidului, fie din afară>>²⁰”. Îi era „peste putinţă” să creadă că „niciodată nu s-a bătut mai crâncen ca acum, sub guvernul naţional-ţărănesc!” – conform strigătelor disperate ale prizonierilor comunişti din Timişoara. În urma investigaţiilor făcute avea să descopere că la Lupeni „n-a fost o potolire a unei revolte” – pornită din cauza condiţiilor grele de muncă – „ci o vânătoare de oameni” (a se citi articolul „Ce ascund Lupenii şi Valea Jiului”). Cu toate că până la cazul Lupeni nu mai scrisese nimic de doi ani, tonul articolelor sale începe să prindă conturul, vigoarea şi esenţa vechilor reportaje-anchetă publicate în „România Muncitoare”. Bibliografie:

1. Alexandru Oprea, Panait Istrati (dosar al vieţii şi al operei), Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, p.51; 2. Alexandru Oprea, op. cit., p.42; 3. Panait Istrati, Cum am devenit scriitor, articolul „Legătura cu mişcarea muncitorească”, ediţia a III-a, Ed. Florile Dalbe, Bucureşti, 1998, pp. 205-206; 4. Panait Istrati, Cum am devenit scriitor, ediţia a III-a, Ed. Florile Dalbe,

Bucureşti, 1998, p. 199; 5. Ion Ursulescu, Panait Istrati – publicistica de tinereţe, Ed. PortoFranco, Galaţi, 1993, p. 21; 6. Cf. Ion Ursulescu, op.cit., articolul „Invenţiile. Maşinile de zburat şi războiu”, apărut în „Calendarul Muncei”, nr. 20 din 1910, semnat P. Istr. 7. Cf. Ion Ursulescu, op.cit., articolul „Din lagărul muncitoresc. Glasul unui muncitor”, p.136; 8. Citatele aparţin unei scrisori trimise de brăileanul I. Stamatin, directorul „Adevărului literar şi artistic”, care a reprodus în 1924 „Ancheta pentru votul universal”, titrajul continuând cu „Ideile politice ale lui Panait Istrati”, cf. Ion Ursulescu, op.cit., p.173; 9. Mihai Ungheanu, Panait Istrati şi Kominternul, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1994, p.43; 10. Dintr-un articol semnat de Valentin Protopopescu în Revista „Radio România”, nr.315, săptămâna 24 feb.- 2 martie 2003; 11. Cf. Alexandru Oprea, op. cit., p.219; 12. Cf. Alexandru Oprea, op. cit., p.225; 13. Idem, p.227; 14. Ibidem, p.239; 15. Ibidem, p.244; 16. Panait Istrati, Spovedanie pentru învinşi, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 113; 17. „Întreb: pe ce documente s-a bazat Rafail care i-au permis să tragă o concluzie definitivă, pentru a preda un om vindictei publice şi să-l arunce pe caldarâm, aşteptându-şi gloanţele? Eu răspund: pe nici unul! Şi acelaşi răspuns va fi dat de-a lungul şi ucigătorului curs al unei cercetări care va dura şase luni, şi care va comporta două procese, dintre care primul se va sfârşi cu o achitare triumfală, în aplauzele unei săli arhipline de muncitori; cel de-al doilea – opera unei răbufniri a tiraniei comuniste – va avorta jalnic şi va condamna trei nevinovaţi (…) pentru care justiţia sovietică nu se va spăla niciodată de-o atare ruşine (…) (Panait Istrati, op.cit., p. 120;); 18. Panait Istrati, op.cit., p.132; 19. Din cuvântul înainte al lui Alexandru Talex la cartea „Spovedanie pentru învinşi”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p.6; 20. Din relatările lui Romulus Cioflec, cf. Alexandru Oprea, op. cit., p.265;

Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


Ion N. OPREA MARIANA JUSTER ÎNTORCÂNDU-SE STĂRUITOR LA CHINUL CUVÂNTULUI SCRIS

I

n 2002, când la Editura Hasefer din Bucureşti i se publica cartea Pe aripele poveştii, cu un cuprinzător cuvânt înainte, semnat de cunoscutul şi apreciatul de către mine Dorel Dorian, se împlineau exact zece ani de când ea oferise cititorilor o altă carte, la o editură cu activitate de început – ca şi autoarea, numită Sapiens, despre ceea ce îşi aducea aminte, după ce stătuse mulţi ani în Israel, că trăise La noi, în Frumuşica. Adică la ea, acasă, acolo, în România. Aţi înţeles, deci, e vorba de nostalgia care ne încearcă atunci când împlinim o vârstă, sentimente de care nu scapă nici în noul volum. De aceea , se vede, i-au plăcut povestioarele şi lui Dorel Dorian, dar şi subsemnatului, că tot povestioare pline de duioşie sunt şi amintirile din cartea de faţă. Prozatoare de talent, Mariana Juster s-a impus în Israel cu un volum de schiţe despre satul ei natal, Frumuşica, aşezare moldovenească cu nume de invidiat. A frapat, de la început, limbajul autentic al locurilor, capitol la care autoarea s-a dovedit inegalabilă. Toată lumea a înţeles că, asemenea atâtor alţii, scriitoarea a venit în Israel cu un bagaj de Amintiri din copilărie, de care se simte legată. Aşa e firesc, aşa e moral, scria în ianuarie 2002 revista lui Al. Mirodan Minimum, justificându-i starea nostalgică dar subliniindu-i şi talentul de care ne-am dat seama şi noi, subsemnatul şi Dorin Tudoran, prezentatorul cărţii către care şi-a îndreptat privirea autoarea, rămasă pe aripile realităţilor. Cartea. O întoarcere în timp, mintal şi afectiv, poate fi proiecţia propriei vieţi trăite, şi de data aceasta, tot la Frumuşica, în apropierea Hârlăului, a Cotnarului, a Botoşanilor, a lui Eminescu… Căci ce mi-i autoarea cu numele ei – Mariana Juster – şi ce-i tânăra Hana Perl, îngerul ei bun cu care s-a cunoscut încă atunci când era mică şi au crescut împreună, poate, fiind una şi aceeaşi persoană ?! Hană Perl a fost un produs al locurilor de la Frumuşica, rămasă orfană de mic copil, crescută cum a dat dumnezeu. Era înaltă, slabă, cu braţele lungi, ciolănoase, cu ochii de culoarea stânjenelului, înfundaţi adânc în cele două gavane, dând impresia că privea cruciş. Părea afi un copac uscat şi găunos, dar era puternică, pentru că trudea din zori până noaptea, şi unde nimerea. Îşi târşea papucii mari, iar peste rochia flendurită îşi încingea pestelcuţa, să fie protejată când argăţea în curţile gospodarilor. Făcea de toate . Iarna, pe frig, despica lemnele cu toporul, le rânduia în stive, primăvara, mai ales în ajunul paştilor, lipea şi văruia casele, freca cu peria podelele până le scotea lună, era prezentă la nunţi şi botezuri, ca şi la înmormântări, unde gătea şi zorea toate cele necesare. Dar ce nu făcea Hană? Ea mesteca în cazanele cu povirlă, ea făcea săpunul, ea spăla rufele, ducea găinile la tăiat, se îngrijea de jumulitul lor, de strânsul pufului, umplutul pernelor şi saltelelor, de zestrea fecioarelor, încât, când sosea seara cădea obosită. Dar nu adormea bine, şi după un anumit ritual, o lua de la Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

“ Oamenii se pregăteau de sărbători, Frumuşica mirosea dulce, dulce a cozonac. Sărbătorile aveau iz de religiozitate. Cu timpul asemenea preocupări au degenerat în distracţii. Unele chiar de prost-gust. Spiritul moldovenesc are must, are căldură, rotunjime, precum dealurile, forma de relief geografic a locurilor, dar şi har sufletesc. Moldoveanul are vorba domoală, dulce, caldă, îmbietoare. Nu degeaba îmi spunea tata să fac lucrurile rotunde, nu cu colţuri. Sunt legaţi sufleteşte de locurile natale, pe care le văd iar, foarte rar, şi mă doare. E locul binecuvântat al copilăriei mele, aici se află mormintele părinţilor mei. ”. Pag. 77


capăt, încă de la primul cântat al cocoşilor. Ducea o asemenea viaţă, fără de bucurii, de ani şi ani. Şi nu obiecta, până ce, s-a văzut o mare iubitoare de suflete rare, şi-a găsit şi ea un strop de bucurie. Şi s-a apucat de scris, încercarea devenindu-i o pasiune… O POVESTE TRISTĂ – SINGURĂTATEA

MARIANA JUSTER, pseudonim al lui MERY ORENSTAIN din Frumuşica-Botoşani, ROMÂNIA, ajunsă în 1960 în ISRAEL împreună cu soţul – SOLO JUSTER – şi fetiţa lor, pe atunci de doar şase ani, a dat tiparului şi cititorilor cartea „La noi, la Frumuşica”. Dovada că debutanta în scrieri literare sosise în Israel cu un nu mic bagaj de amintiri din copilărie pe care nu putea să-l păstreze doar pentru sine. Era firesc şi moral, chiar faţă de oamenii din Frumuşica să le spună celor în mijlocul cărora se afla acum, cum i-a fost viaţa în aşezarea moldovenească de care sufleteşte nu se putea despărţi. Lucru pe care l-a reţinut şi revista Minimum, Tel Aviv, în ianuarie 2002 şi a încurajat-o. …”Undeva, în ţinutul Botoşanilor, printre dealuri domoale, dincolo de pădure, între imaş şi gârlă, se află pitorescul copilăriei mele. Vă place numele locului ? Şi obârşia lui o să vă placă. Legendele acestui meleag se pierd adânc în negura vremurilor. Chirvane burduşite cu mărfuri aici trăgeau peste noapte, ca în zori să se urnească greoi către târgul

Iaşilor. Umbla vorba că, pe când domnea Ştefan cel Mare peste Moldova şi se călătorea spre Hârlău de dragul Răreşoaiei, ar fi făcut popasuri la hanul

Pag. 78

Frumuşica. Aşa-i ziceau hangiţei. Că era nurlie foc şi avea într-însa har ce răspândea tainice chemări şi doruri pătimaşe. Viaţa se deapănă pe temeiul legilor şi datinilor strămoşeşti. Frumuşica deveni cu timpul târg”, scrie autoarea. Iar un om de cultură, cunoscător al aceloraşi locuri – COSTACHI BABII, îi spune – notează: „Acolo m-am născut, în târgul cu numele Frumuşica. Era pe vremuri, la marginea dinspre Botoşani, un han cu o hangiţă plină de mustul locurilor, frumuşică şi hazoasă, de i s-a dus vestea. Undi ti duci, bre ? La Frumuşica ! Undi ai înnoptat, bre ? La Frumuşica ! Şi tot aşa se purtau vorbele, cu întrebări şi răspunsuri, până ce Frumuşica a devenit numele comunei. A Târgului ! Oamenii se pregăteau de sărbători, Frumuşica mirosea dulce, dulce a cozonac. Sărbătorile aveau iz de religiozitate. Cu timpul asemenea preocupări au degenerat în distracţii. Unele chiar de prost-gust. Spiritul moldovenesc are must, are căldură, rotunjime, precum dealurile, forma de relief geografic a locurilor, dar şi har sufletesc. Moldoveanul are vorba domoală, dulce, caldă, îmbietoare. Nu degeaba îmi spunea tata să fac lucrurile rotunde, nu cu colţuri. Sunt legaţi sufleteşte de locurile natale, pe care le văd iar, foarte rar, şi mă doare. E locul binecuvântat al copilăriei mele, aici se află mormintele părinţilor mei. Nimic nu mai e ca altădată. Casa e mai mică. Părinţii s-au dus. Închid ochii şi revăd locurile de atunci, retrăiesc acele vremi…îmi e tare dor de ele”… Cum să nu-i fie dor de ele şi lui Mery Orenstein, astăzi Mariana Juster, scriitoare din România, stabilită de mulţi ani în Israel ? …După exact zece ani de la publicarea primei cărţi - La noi, la Frumuşica – Mariana Juster se întoarce mintal şi scrie o altă carte - Pe aripile poveştii – Editura Hasefer, Bucureşti, 2002, cu întâmplări, în majoritate, tot de la Frumuşica…Dar nu despre vreuna din ele am să vă povestesc, ci Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


despre Frau Mathilde Jaeger, cu locuinţa ei de baştină în Tirol. Aici a cunoscut-o scriitoarea. La poarta ei, într-un peisaj ca de basm, a bătut întro zi de toamnă târzie. Ca să-i ceară găzduire. I-a primit bucuroasă de oaspeţi, cu care s-a comportat de la început ca vechi cunoştinţe. Femeia aceasta era voinică, înaltă, cu părul blond, grizonat, căutătura ageră, pătrunzătoare. Trăia de una singură în casa ei cu cerdac, pe pervazul căruia înfloreau muşcatele. Aici se născuse. Cu ani în urmă căminul ei nu fusese decât un adăpost de munte pentru vite, iar pentru oameni doar pentru vreme rea. Străbunii ei făcuseră dintr-un asemenea adăpost, sălaşul familiei, cu timpul mereu îmbunătăţit, sporit, domesticit, şi de ea cu soţul ei, apoi singură. Ea, după ce i-a murit soţul, a rămas cu feciorul, iar după ce fiul s-a dus la învăţătură, a rămas singură. Singură, şi se confrunta cu dorul, cu munca zilnică, cu necazurile iernii, cu aşteptările… Iohan, feciorul, că aşa îl chema, după ce şi-a terminat învăţătura la oraş, şi-a găsit de lucru acolo, apoi şi tovarăşă de viaţă. Venea, de-acum, prin sat tot mai rar, după un timp, mai de loc. Ce mai faceţi, scumpilor ?, suna şi întreba la telefon Frau Jaeger. Bine, dar dumneata, mamă ? Bine, numai că nu ştiu nimic despre voi… Hei, asta ! Noi suntem foarte ocupaţi… n-avem timp…i se răspundea. Şi mama intra şi rămânea într-o altă clipă de aşteptare. Ea şi-ar fi dorit ca fiul ei, dacă nu venea acasă, să o întrebe măcar de treburile casei, de sănătate, de cum merge acolo cu dezăpezirea, despre cum se descurcă cu aprovizionarea, dacă are cu ce să şi-o facă, dacă… Intrată în clipa unei noi aşteptări, noaptea reînnoda cuvintele şi relua dialogul întrerupt de tăcerea care o apăsa, şi-i băteau timpanele, tâmplele, i se umezeau ochii: Johann, spune-mi, ce fac cei mici, cum arată ei, sunt măricei ? că veniseră în casa lor şi copiii pe care ea nu şi-i cunoştea ca nepoţi. Copiii sunt bine, mamă. Cresc ! Ascultă, Iohann, nu aveţi cumva nevoie de ajutor de la mine pentru ei ? Aş putea să vin la voi un timp, să stau cu ei. Alo ? Să vin ? Ce zici ? Ce face Lieselotte , noră-mea, soţia ta ? Ah, nuuuu, nouă. Stăm departe de locul tău… Şi Frau Jaeger a rămas acolo. Înţepenită în demersurile ei. Ca o stâncă de piatră. Cu chipul negru de amărăciune, uscată, topindu-se de dor şi de altă aşteptare. Şi la voi se întâmplă aşa … cu părinţii bătrâni şi copiii lor ? a fost una din întrebările ei. Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

Oare ? i s-a răspuns de către cineva, cu un oftat înăbuşit*.

* Acasă, în România, oare cum o mai fi ? Am un mare necaz acum, la bătrâneţe. Îs tare singur ! Copiii m-au părăsit. M-au părăsit de două ori. O dată, că nu mai vin pe la mine, şi apoi, că nu mai vorbesc româneşte, se destăinuie Alexa Vlad din Cernat, localitate situată undeva în lumea Transilvaniei, unde se înfrăţesc românii cu ungurii, formând chiar familii trainice… Nu i-am mai văzut de multă vreme, îşi conti-

nuă el gândul. Am o fată pe care nu am mai văzut-o de peste un an, deşi stă aici, în Cernat. Are o fată, nepoata mea, care nici nu ştie unde mi-i casa. M-am dus eu odată la ei, cu toate că am peste 90 de ani. Trăieşte bine fata mea ! Îs aşa de bogaţi, de nici nu ştiu ce mai au în gospodărie. Când am ajuns la ei, era aşa de fain la ei încât am întrebat-o: Tu, pot să mă desculţ la poartă ? Au râs de mine. M-au lăsat acolo, în curte, a nimănui. Ce să fac ? Ei sunt tineri, iar eu bătrân. Nu ne mai preţuiesc pe noi. Când eram noi tineri, eu şi Wilhelmina mea, unguroaica, nu era Paşti sau Crăciun să nu mergem la părinţi, la ai mei dar şi la ai ei. Ajungeam, le sărutam mâna, ne îmbrăţişam, le respectam vârsta, bătrâneţea. Făceam sărbătorile împreună**. * Mariana Juster, Pe aripile poveştii, editura Hasefer, Bucureşti, 2002, p. 72-79. ** Poveşti din care nimeni nu învaţă nimic. Din revista “Formula AS” nr. 996-2011

Pag. 79


Eugen EVU De inocentul sânge-al crimei urma.... Sânge-mproşcat în cartea de zăpadă Stelara glifă arde şi ne pradă Prin chiar idolatria învierii.

Fiu din cuvânt născut, ci nu făcut! Nu plânge-n vis bătrân, Miel al Durerii... În paradis vor înflori iar merii Gustând sămânţa cu amar ocult, Cunoaşterii altoiul vindecării Cel reprimit ca dar, prinos plăcut, Se-nfrupte-n noi misteru-mpreunării? Sinergic pe-a cerului boltă De duh se reumple, involtă, Lumina luminii-nnoită. Tu, inimă-a Inimii toate! Prin mii de freatice fire Muşcată dar vie-n iubire Preaplin dăruindu-se, bate!

MIEL AL DURERII...( variantă)

Miel al durerii ce-ai tăcut prin vârste Te-aud la înverzirile pascale Barbar misterul gnozei sincretiste Atroce-ţi pregăteşte magic-triste Ritualul înjunghierii, sublunare... Plâns de copil al speciei bătrâne! Te-aud la înnoirea primăverii Altoi nevindecat, cereşti suspine, Logos străpuns ca rit al învierii...

Cuvânt tăiat, căzut din cer, cuţit Ca milenara morţii preoţime Zei canibali pretins divinei Crime Să-ţi primenească hramul răsucit Miel al iubirii ce din nemurime Sub stigme-abaţi vărsările de sânge Ca indulgenţe! ... (nu le-aude Nime!) Măcel pascal! Tu, inimă, nu-mi plânge -Plăcute morţii jertfele sunt crime.

Păstorii orbi ai foamei mâncă turma: Înjunghie miel-umanul. Rituală... Întunecita spaimelor cabbală, Sieşi oculta lege-arhetipală Esenţa asuprită-n om o-nşeală – Te-aud cum plângi în prunci, damnat tăierii. Celor Străini plăcută li-i dovadă. La Moria geloasa dogmă-şi spală

Pag. 80

AQUA DOLCE

Ulcior sărutat cu aqua dolce-al Izvoarelor- stelarul roi oglindit Băut odată cu inima Buze întredeschise sigilul rupt - al cărnii între rut şi sărut în toate limbajele transcende esenţa îngândurare a Fiinţei ce pe sine se caută se opune celor suicidare circadice aritmii şi sinapse ieşit-am din ape umblet al rădăcinilor echilibrat vertical de coroane. Norişor de splendoare Al sublimaţilor solzi sidefii... Ne-am smuls a zbura Am cântat giga-chakra. A se-ntoarce acasă Ecoul ce-şi reface din Sine Originea.

ARBORE CLEPSIDRĂ

În toate-i nu mila, ci doar necruţarea, şi-a trecerii-n sumă de vămi. Numărat stă ochiul de peşte-al genunii-n lucrarea de noapte-a luminii ce-n veac ni s-a dat Şi cum nevăzuta de arbor coroană e partea de jos, din pământ, capul Hidrei, pe vânt suspendată de ramuri icoană ni-s mintea şi visul, nisip al Clepsidrei

Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


Ioan BABAN SONETE

CONCERT

e linişte, doar un ecou mai stăruie în sală dintr-un concert finalizat recent considerat de toţi drept un eveniment cu largi reverberaţii în lumea muzicală; e-o linişte curată de dincolo de cânt rămasă parcă-n spaţii pătrunse de tăcere ca o încărcătură de jocuri în mistere ce-or fi descoperite în alt deznodământ; e-o linişte deplină ca după o furtună, în instrumente joacă o aripă de pace alegro, manon tropo, andante, ori vivace şi în iubirea noastră vor să se suprapună; în liniştea aceasta statornicită-n sală mă simt uşor ca visul în starea-i virtuală…

O MIE DE AMPRENTE

mă poţi găsi oriunde topit în elemente, atunci când te frământă un dor de infinit; eu las în urma mea o mie de amprente pe lucrurile-aprinse în mersul chibzuit; se vor găsi desigur şi mulţi actori de bâlci care-şi consumă veacul în mersu-i de omidă, nu s-or opri o clipă la Sfinx ori piramidă, ca ventrilogi ai vremii îmbolnăviţi de gâlci; dacă din întâmplare un biet arheolog va căuta vreodată vestigii, argumente, urme de vechi iubiri, resturi de sentimente, îmi va găsi un capăt de suflet drept zălog; de-aceea pentru tine nu cred că va fi greu / să mă găseşti zâmbind pe-un ram de curcubeu…

MĂ VĂD PE MINE...

mă văd pe mine însumi în viitor trecut descoperit deodată din pură întâmplare în măduva uitării unui copac de lut sau poala unei pietre ce-a fost cândva o floare; din cioburile-acelea un paleontolog va căuta să facă în chip şi-asemănare o reconstituire sau o fundamentare a unei teorii mai noi de-antropolog; şi eu, alcătuit din tot ce s-a găsit în straturile dense de rocă, de granit, mi-oi aminti de tine cum ar fi fost odată şi inima străveche va-ncepe iar să bată; iubirea pentru tine nu e o utopie ci o iluminare păstrată în vecie…

Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

IAR O SĂ-MI SPUI...

iar o să-mi spui, iubito, că sunt risipitor, că zvârl cu daruri scumpe în cele patru zări, să-mi satisfac orgolii mai vechi de muritor cărând într-o desagă o mie de-ntrebări; e-adevărat că zilnic mă simt îndatorat să dau din ceea ce poate nu-mi prisoseşte, dar ziua care trece din câte m-au iertat m-ar ţine încătuşat ca într-un cleşte de nu m-aş risipi puţin câte puţin; am visteria plină de micul cer senin care sfidează-ntruna nefericitul nor şi-l dau cu bucurie în seamă tuturor, că nu strângând la mine mă face mai bogat, doar ceea ce-mi lipseşte din ceea ce am dat…

E-ATÂTA DOR ÎN MINE...

e-atâta dor în mine că nu ştiu cum să-l port; mă clatin sub povara din dimineaţa lui; mi-ar trebui pentru vecie-un paşaport, să-l saturi de privelişti prin ţara nimănui; e-atâta dor în mine din zori până-n amurg că zac uitat de vreme sub coasta lui zidită, nisipurile toate din reci clepsidre curg ca un ocean aprins de lavă otrăvită; e-atâta neputinţă în aripa de zbor că şi în vulturi plânge un cer de înălţime; în galaxii se face târziu ca într-un nor privit cu nostalgie din neagra adâncime; e-atâta resemnare în geamul infinit încât mă simt un strigăt în mine prelungit…

Pag. 81


Vasile LARCO Au rămas pădurile de prieteni În amintirea mea.

VIS DE ACASĂ Era vară, Soarele îmi lăsa o umbră mică pe pământ Care mă urmărea peste tot, Probabil să nu mă pierd. Umblam desculț Pe miriștea despovărată de spicele de grâu, Ținând strâns în mâna dreaptă timpul, Iar în cealaltă, o buburuză, Așteptând să zboare Ca să aflu în ce direcție Mă vor purta din nou pașii.

PAȘI SPRE ORIZONT O STEA, UN VIS Pe cerul prea întunecat O stea abia se-arată, Coboară lin şi dintr-o dat Rozariul îşi dilată. E-atât de-aproape, aş putea S-ating a ei dogoare Cu pleoapa lăcrimând în ea Tăcerile de sare. O clipă, parcă, s-a oprit, Ori visul o învie, Iar între-apus şi răsărit Mi-e ochiul o vecie. De basmul ei mă las pătruns În dorurile mele Şi-o lacrimă îmi e de-ajuns Să surp un cer de stele.

HARTA VIITORULUI De mic mi-am desenat harta viitorului: Întâi am trasat granițele La cele patru orizonturi, Apoi râurile de fericire, Pădurile de prieteni Și munții de speranțe. După o vreme am renunțat la granițe, Apoi la râuri, La munți,

Pag. 82

Scâncet din scutece calde, Un zâmbet sărutat de mamă, Ocolul mesei, o zdrelire la nas, Zbughiri, emoții, buchiseli, O inimă frântă, speranță, Apoi împliniri, visuri și renunțări, Bucurii și mohorâri, Toate se îngrămădesc într-o viață, Tocind prelungirile protoplasmatice Ale sărmanilor neuroni.

COLIVIA

Omul după ce se naște Trăiește într-o colivie Cu ostrețe dese, Cu grijă alese, Printre care pătrunde Doar soarele și surâsul mamei. Apoi pretențiile-i cresc, Ostrețele se răresc, Poate face chiar de toate, Îi cresc gradele de libertate, Se mișcă în voie, Cât e nevoie, Până la piemont, Până la orizont. Pe urmă se întoarce plin de amintiri, Se-ngrijește de colivia cu pereții groși, Alături de strămoși O pune la locul sfânt, Ferită de soare și vânt Și-așteaptă în tăcere A nu știu câta Înviere. Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


Ion SCOROBETE ACTIVAT DE CURENTI

la câteva gânduri distanţă de miezul zilei se zbuciumă styxul îndoielilor gata a mă însoţi culege îndărătnicia gunoiului activat de curenţi semnalul claxonului normandiei mă rupe în două cel ce rămâne nu e cel ce pleacă

de parcă aş fi într-o cârje înaintez singur şi gol înlăuntru pe artera cu atâtea ocolişuri bifurcate

ARGINTIU

cobor olimpul precum m-aş retrage înspre copilăria lumii obosite din cheile cernii când soarele arzător topeşte liniştea cum zeul fierului în aval secundele unui impuls neconvertibil

îmi arată din privire văile de argint printre umbrele adâncului prcum pe coardele aceleiaşi lire femeia din creştetul muntelui răscoleşte arealul prin mecanism iar simultan paşilor mei paşi nevăzuţi armonizează ritmuri în plasa unui duh ce urcă şi coboară pantele ursuze ale norului alb ce-mi străjuie în câteva dimensiuni necunoscutul intrarea din bucătaria pătrarului de iulie

ARHITECTURĂ

în spatiul a doua felii de albastru marin îşi joaca reflexele albe Egeea precum păsările mării nedesparţite de ţărm văd casele albe în şirag cum fixează muntele pârjolit în briza parfumului de alge

în golf se imbină spectacolul inevitabil al celor ce vin cu al celor ce pleacă depărtări se Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

întrepătrund sub aceeaşi mască şi te simt în scena care nu iartă ci propune relativul sub spectrul coloanelor imaculate cât se conectează oglinzi la oglinda apei iar dragostea ca salubritate a tăcerii invadează din nimic oraşul în arhitectura cu bolţi de soare aparent îşi reglează strigătul refrenului esenţial ca deschidere între două ferestre ce caută vidul

FIDELITATE

apa mării se ţine de ţărm în companie nenumită îi sculptează forma ispititoare aduce poveşti de nisip de aiurea mi le strecoară în părul tuns la pieptenul 3 după manualul de atracţie al ochilor care se văd intâia oară desface locurile amabile cu meşteşugul ei neântrecut atestând jocul acelui dute-vino transmisibil până aici unde cu tine ne antrenăm absorbiţi de metodă în casa de aer a intervalului de week-end cum ţărmul se pliază precum o ventuză pe splendoarea agitată a apei

Pag. 83


Luminiţa SCOTNOTIS (Germania) Şi de-i amară clipa când zidul se dărâmă, sau praporii uscaţi de-şi macină trăirea, cu lapte gras de stâncă şi de cer o fărâmă, adapă-mi lutul putred şi lasă-mi amintirea.

Apoi, de-mi pare bocet adânca liniştire… Icoana-n friguri scrisă de secole, m-apasă. Un fals ecou prin lume sub măşti de nemurire, de ură-ntre amurguri, aripile-mi îndeasă. Atinge-mă şi-arată-mi Cereasca Împlinire, în ritualuri sacre, un strop de luminare cu pasul singuratic , în miez de osândire, îmi du zbaterea cărnii pe căi de înălţare.

Doi ochi de Cer

Secunda unui vis pe jar… Am fost în veacul plin de dor la porţile celor ce tac, şi în regia măştilor, o urmă sunt şi-n colburi zac. Pribeag, un cerşetor hoinar străbătând drumul regăsirii, secunda unui vis pe jar… un zbor ucis de legea firii.

Şi nici-o umbră de trecut, nimic din ce era să fie. Atâta doar; necunoscut cu trup de Cer şi ochi o mie…

Târziu, ca fulgul de zăpadă ce vine să oprească timpul, când toamnele-abea stau să cadă, din rodul copt ce-alintă gândul. Cu trup de Cer şi ochi o mie, am fost în veacul plin de dor, din sânge curs, o veşnicie, la stingerea Luminilor…

Un strop de Luminare

Anunţă-mă şi spune-mi că sunt un RAI permis, din roditoarea vină a clipelor de vis că veşnica plecare pe frunte mi s-a scris, când toate cele gânduri încă nu s-au fost zis.

Adună-mă din iarba flămândelor priviri că-ncet se-nalţă-n mine altarul plecăciunii, s-ajung din somnul pleoapei pe linii de plutiri, în rit caval să zburde cenuşa-mbătăciunii.

Pag. 84

Tăcuţi, seducători şi vii, doi ochi ciopliţi de stări fardate, loviţi de lespezi cenuşii, purtaţi sub pleoape-nsângerate,

cad uneori în vid pierduţi, înlănţuiţi de vrăji acerbe. De valuri prinşi, doi ochi trecuţi din nopţi adânci, în gând ce fierbe. Nu-i orizont să nu-i încapă, cu tot cu vină şi sclipire şi marea lor adâncă apă, un preambul de-nlocuire… Unu-i Cuprins legat de alb între amiezi nedefinite, altu-i iernatic vuiet dalb printre imagini răvăşite.

Tăcuţi, seducători şi vii, doi ochi deschişi îmi umblă cerul. Ei… stări adânci de oaze vii, respirând radical misterul.

Abisul unor ceasuri reci

Abia-şi mai ţine Slava ale sale îngemănate săbii fără teci, iar ochiul meu închis de-atâta jale, cade-n abisul unor ceasuri reci.

Se iau la trântă pietrele-n izvoare, rostogolindu-se spre podul blestemat, duc zvonul dintr-o clipă de uitare, că am murit… şi nu-i adevărat.

În lume sunt prăpăstii zdrobitoare care te-afundă uneori pe veci, sau poate, dintr-o adâncă-nfrigurare, te scot la un liman, să te petreci. Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


George ROCA (Australia) DE UNDE ÎNCEPE LUMEA Astăzi, Lumea începe la tine şi se termină la mine! Democratic ar fi ca mâine lumea să înceapă la mine şi să se termine la tine.

Pentru tine, lumea poate începe din America, sau din Insula Pitcairn, sau din Sikim, Nauru, Botswana, sau chiar de pe Chomolugma... Pentru mine, lumea începe din România şi se termină în Australia. Punct! Pentru unii, lumea începe de la ei şi se termină tot acolo! Ei şi restul lumii! Pentru alţii, fără coloană vertebrală, lumea începe de la 30 de arginţi şi se temină la trădare. Lumea, poate să înceapă pe Pământ şi să se termine la capătul Universului. Pentru mulţi dintre noi, lumea începe din clipa în care ne cuplăm la Internet...

EVADAREA

Mi-a ieşit în cale copilăria dar a trecut pe lângă mine de parcă nu aş fi avut-o niciodată. Mulţi oameni m-au ocolit fără să îmi dea bună ziua. M-am refugiat la rude, dar mi-au întors spatele. Am cerut ajutor prietenilor, dar s-au făcut că nu mă cunosc. Am încercat să mă apropii de tine, dar ai fugit, lăsându-mă şi mai însingurat. Când m-am întâlnit cu poezia Aceasta mi-a deschis larg braţele

Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

Şi m-a mângâiat pe creştet!

LA MUZEU

În spatele panourilor de sticlă păsările sorbeau soarele precum un fluviu care se revărsa în gâtlejurile lor pătrunzând adânc în guşile lor asemănătoare cu curbura amforelor vechi din ceramica zămislită de hiperboreni şi păstrată pentru noi în nisipul de aur al unui fund de mare.

CĂPRIOARA NEBUNĂ

Culcat, stau cu ochii închişi şi visez la poiana mea cu flori. E atâta linişte şi armonie! Şi totuşi căprioara nebună nu vrea să-mi dea pace încercând din nou să mă mângâie cu copita pe albul ochilor mei obosiţi

Pag. 85


Î

Harry ROSS (Israel) ŞI PROŞTII AU DILEME

n lumea asta brăzdată de ciudăţenii, orice poveste poate părea verosimilă. Chiar şi istoriile cele mai năstruşnice şi mai incredibile. Vorbim acum de doi tineri înalţi, frumoşi, aranjaţi, fiecare la casa lui, cu maşina lui şi cu banii săi. Au totul, inclusiv dragostea. Şi totuşi, ceva între ei scârţâie, uneori mai subţire, cu glas scăzut, alteori mai tare, cu ţipete care trec dincolo de zidurile casei.

S-au cunoscut prin micul ecran, ea fiind foto-model, el fotbalist î n t r - o echipă de rang înalt. S-au văzut de numeroase ori şi s-au plăcut. Cel care a pus primul mâna pe telefonul mobil era el, Tom. Spuse simplu că o place şi ar vrea s-o întânească. Ea, Hila, nu s-a grăbit cu răspunsul, zise că se va gândi la un eventual randevu, dar nu imediat. S-a gândit. După vreo trei săptămîni, s-au văzut la el acasă. Locuia într-un cartier rezidenţial, într-un apartament de câteva camere, mobilate de un stilist cu renume, totul respira a eleganţă şi prospeţime. Ea, intrând, a scos un „ah” şi un „oh”, apoi n-a mai ştiut ce să spună în continuare. Pur şi simplu, nu s-a aşteptat la atâta subtilitate din partea unui sportiv. - Cum e? întrebă el, deşi cunoştea răspunsul dinainte. - Draguţ, a zis duduia cu o voce temperată. Important e să te simţi bine.

Tom îi oferi un scaun, aduse pe o tavă de argint un pahar cu apă şi aştepta continuarea convorbirii. Ea tăcea, dar ochii ei umblau prin salon, cercetând cu luare aminte fiecare bibelou, fiecare tablou, fiecare piesă de mobilier. Se vedea personalitatea unui om de bun gust. - Eu trăiesc mult mai modest, zise Hila, nici vorbă de un spaţiu ca acesta, nici un interior asemănător. Dar mi-e bine cum e, sunt fericită în cuibul meu particular. Deşi încă... nu mă plictisesc. Am o mulţime de prieteni şi prietene, petrecem adesea împreună, uneori în oraş, alteori la o escapadă Eilat şi nu rareori într-un loc exotic dincolo

Pag. 86

de hotare. Oricum, facem o viaţă, cum se spune. Una frumoasă, spumoasă şi exuberantă. - La mine e tocmai invers. N-am prieteni, nam prietene, lipsesc de acasă cu zilele, sunt fie la cantonamente, fie pe terenul de joc, n-am o viaţă particulară pe măsură apartamentului. Chiar mă gândesc să-l vând. Te interesează? - Poate va veni ziua, nu ştiu când, să locuim aici împreună. Rîse imediat strident şi-şi ceru scuze pentru gîndul acesta rebel. El se aşeză aproape de ea, îi studie profilul, îi mângâie un umăr dezgolit, zicând: - Ştii, eşti o fată drăguţă şi spontană, mi-aş dori o astfel de prietenă. Am vreo şansă?

Ea se ridică, se plimbă printre fotolii, se duse la geam, privi strada, forfota de maşini, reveni lângă el .şi spuse: - Viaţa e plină de mister. Poate drumurile noastre se vor încruţişa cândva, undeva. Nimic nu este exclus. - Răspunsul acesta este atât de ceţos încât nu văd prin el nimic clar. Eu sunt un om practic, îmi plac deciziile sincere: „da” sau „nu”? - Şi eu sînt o fată practică, nu-mi place să iau hotărâri pripite. Unde ne grăbim? Avem înaintea noastră toată viaţa. Paşi mici, paşi siguri, zice un proverb german. Eşti grăbit, vrei să mă iei de pe acum, facem mâine nunta, poimâine divorţăm? - Înţeleg, zise Tom. Să lăsăm timpul să decidă. Noi vom sta cuminţi pe o bancă într-un parc şi vom aştepta ce ne va dicta destinul. - Nu, nu m-am gândit la asta. Abia ne-am cunoscut, e prima noastră întâlnire, nu ştiu despre tine decât ceea ce am văzut la televizor, eşti un fotbalist de marcă... printre mulţi alţii. Nu mă pot împrieteni cu un tricou şi o minge, oricât ar fi ele de celebre, am nevoie de omul de dincolo de poartă.

Tom îşi povesti viaţa pe scurt, nu avea în ea nimic spectaculos, s-a bucurat de succes în profesie, câştigă bine, simte nevoia unei unei relaţii calde cu o domnişoară, care să-i dea o perspectivă nouă. Asta e tot. Propune o căsnicie de probă. O lună, două, trei. Ea să hotărască. *** Debutul acestei prietenii a venit mult mai târziu, dar a venit. S-au mutat împreună, se simţeau bine şi chiar începură a face planuri pe termen lung: călătorii, copii, un iaht, o vilă şi dragoste, multă dragoste. Nimic din toate astea nu s-au realizat pentru că el lipsea foarte mult de acasă, iar ea murea de gelozie. Ştia din experienţa unor prietene că fotbaliştii nu-s nişte sfinţi, mai ales că sunt

Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


curtaţi de multe femei. La cantonamete se fac uneori adevărate orgii. Tom jura că e cuminte, ea mereu se îndoia. De aici au început mici discuţii, apoi certuri în toată regula. S-au despărţit, nu pentru totdeauna, doar pentru o vreme ca să vadă cum e să trăeşti singur şi să tânjeşti după celălalt. Uneori povestea asta ţinea, alteori reveneau, se reîndrăgosteau, apăreau noi planuri, chiar şi o nuntă ca-n basme.

Gelozia a răbufnit nu doar la ea, ci şi la el. I-a văzut câteva poze într-o revistă pentru bărbaţi, în care apărea goală sau aproape goală. Era provocatoare, fascinantă, seducătoare. Nu te puteai sătura văzând-o şi dorind-o. Tom se întreba câţi masculi o privesc şi o visează? Mulţi, desigur. Oare poate el dormi liniştit? Nu, nici în ruptul capului. Îi explică neliniştea lui. - Dar asta e meseria mea, zise ea cu un orgoliu senin, ştiai de la început. Nu ţi-am ascuns nimic. - Nu te-am văzut însă în această postură nici măcar în intimitatea noastră. Cum te poţi arăta lumii fără să roşeşti? Nu ţi-e jenă nici un pic? - Nu, arăt doar ceea ce am mai frumos, ceea ce mi-a dărut natura. Nu fac sex, nu-mi arăt locurile intime, pozez şi pentru asta sunt plătită. ***

A urmat un nou sezon uscat. Locuiau separat, uneori schimbau impresii prin telefon, nu se vedeau. Era linişte, parcă era şi bine. Nu se gândeau unul la altul, lăsau, vorba aceea ca timpul să joace fotbal cu destinul lor. Avea şi asta o limită. Când uitau de certuri şi gelozii, se revedeau şi totul începea de la zero. El s-a mutat la ea. Nu-l interesa interiorul, nici bucătăria, nici garderoba, nici toaletele cu care se expunea în şedinţele foto. Ea era regina sufletului său şi asta conta. Au stat împreună trei luni. Se iubeau nebuneşte pînă-n seara când au fost invitaţi la nunta unui jucător coleg. Atmosfera era încinsă, băură amândoi ceva tare, dansau şi discutau cu cei din jur. Hila era cea mai disputată dintre cucoane. Bărbaţii, mai toţi, o sorbeau din ochi. Unii o cuprindeau de mijloc şi se frecau de pulpele ei, ea se ferea, dar nu totdeauna reuşea. Alţii simţeau nevoia să-i şoptească la ureche vorbe vulgare, îi mărturiseau de-a dreptul că o visează şi o doresc. Întrebau chiar de preţul unei nopţi de amor. Tom fierbea şi era gata să dea în clocot. Era înebunit şi realmente nu ştia cum, să reacţioneze. Nu putea suporta scenele astea în care iubita lui trecea de la un bărbat la altul şi ea zâmbea tuturor de parcă era amanta tuturor. Tom dispăru fără niciun cuvânt. Se duse acasă şi hotărî să Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

rupă definitiv relaţia cu „stricata asta”.

De atunci au trecut multe săptămâni. Stau separat, nu ştim dacă se gândesc unul la altul, dacă vor reveni la zilele frumoase ori relaţia lor este, în adevăr, la sfârşit de sezon.

Poate e mai bine aşa, decât o căsnicie grăbită, apoi un divorţ scandalos. Totuşi, nu toată lumea trăieşte astfel. Oamenii se căsătoresc, se iubesc, întemeiează o familie, se mai ceartă, se mai împacă, unii suportă jugul fără crâcnire, alţii nu, se despart cu toate riscurile şi consecinţele. Hila şi Tom trec prin încercări, experienţe, se iubesc la nebunie, dar se şi războiesc pentru dominaţie şi exclusivitate – lucruri aberante, dar necesare, omeneşte vorbind. Apropiaţii se întreabă: de câte feluri poate fi dragsotea, viaţa de cuplu? Nimeni nu a făcut o statistică, dar evident faţetele amorului sunt infinite. Iubirea la sfârşit de sezon e ca o haină purtată un timp, apoi uitată într-o garderobă, pentru alte vremuri. Nu se ştie niciodată când revine la modă, iarăşi e îmbrăcată, arată strălucit, impresionează prin acurateţe, atrage atenţia tuturor de parcă ar fi nouă. Nimic în lumea asta nu este veşnică, nici nopţile de dragoste, nici nopţile reci, înecate în singurătate şi insomnii. ***

Hila şi Tom se revăd în special la televizor. El este în continuare fotbalistul preferat, iar ea femeia dorită şi visată de mulţi bărbaţi. Nimic nu va ţine însă o veşnicie. Viaţa are legile ei de fier şi nimeni nu scapă de rugină şi uitare. Ei ştiu asta şi mereu se gândesc la un viitor comun. Uneori, noaptea târziu, Tom o sună pe mobil şi vrea să-i audă glasul. Ea cere să fie lăsată în pace pentru că e obosită. - Ştii, zise el într-una din aceste convorbiri nocturne, suntem nişte proşti amândoi. În fond, ne iubim şi ne dorim. Orgoliul este amicul proştilor. Cît se poate trăi în prostie? - O viaţă, zise ea. - Vrei să trăim împreună ca nişte proşti? - Da, dar ce facem dacă unul din noi se se deşteaptă şi-şi dă seama că doarme alături de un idiot? - Da, spuse Tom, nu m-am gândit că avem dea face cu o dilema hamletiană: a iubi sau a nu iubi un prost! - Râseră amândoi de gluma asta şi hotărâră ca a doua zi, la prânz, să ia masa împreună. Se pare că orice istorie se poate lua de la capăt.

Pag. 87


E

Magdalena BRĂTESCU (Israel Copacul

ra o căsuţă dărăpănată în care mă îndoiam că locuieşte cineva. În schimb, livada ei de citrice şi măslini trăia, înflorea şi purta rod după cum le e sortit pomilor de oriunde s-ar afla, ocrotiţi sau uitaţi de Dumnezeu şi de mâna omului. Casele din care copiii pleacă pe rând, iar părinţii îmbătrânesc prea repede şi se duc apoi, după legea firii, devin ulterior mărul discordiei între moştenitori. Hai, banii îi mai împarţi dacă ai un avocat bun, îi plăteşti procente impertinente şi lichidezi datoria la fisc! Oricât ar rămâne de puţini, tot găseşti o gaură de astupat în buget. Desigur, fără ceartă şi ruperea relaţiilor între cei care se bucură a fi din acelaşi sânge şi din aceeaşi carne, mai rar! Cine a pus laba pe dolarii ascunşi? Şi pe mâna cărei cumnate au încăput sfeşnicele de argint ale bunicii Sima? De ce i se cuvine surorii Zeta inelul cu briliante dacă n-are copii? Cui o să-l lase? Să ajungă la străini? În ce se transformă toate nimicurile astea pe care le adunăm de-a lungul vieţii privându-ne când de una, când de alta şi de care nimeni n-are practic nevoie! Dihonie şi ură în sânul familiei care, cât de cât, se mai întâlnea de Paşte şi de Anul Nou! Deodată, un zgomot înspăimântător îmi alungă gândurile negre. Un motor ambalat la maximum, scrâşnete, icneli, voci întretăiate şi un fel de geamăt neomenesc. Dau fuga în balcon şi ce mi-e dat să văd? Toţi copacii din livada casei învecinate, încărcaţi de poamele lor, cu frunzele tremurând, acoperite de praful adunat după ultima ploaie din primăvara trecută, cu trunchiurile lor încă vii, cu seva încă circulând prin vinele lor vegetale, cu ecourile trilurilor păsăreşti încă răsunând, zăceau acum victimele unui tractoraş pictat, condus cu furie înainte şi înapoi de un inamic în şort. Moştenitorii făcuseră cea mai profitabilă afacere: vânduseră unui antreprenor! Hâââc, dă-i! Vjjjj! Ţi-arăt eu cine-i mai tare! Prrr! Prin dreapta, îţi spun! se auzi glasul cozii de

Pag. 88

topor care vedea toată acţiunea din perspectiva obiectivă a chibiţului. Cei doi se hotărăsc să-i acorde duşmanului, un pin falnic, cu crengi semeţe, încărcate de conuri brune, cu miros parfumat de răşină, un răgaz. Cât am visat la pădurile din Carpaţi privindu-l! Nu o dată am fost pe punctul să încalc teritoriul proprietăţii condamnate din vecini, să intru în livada în mijlocul căreia trona majestuos şi fără a face cunoştinţă prealabilă, neţinând seama de manierele mele europene, să-i strâng în braţe trunchiul noduros, să-mi culc obrazul pe crăpăturile aspre şi să aspir pe nări parfumul lui bărbătesc de conifer falnic, cu spinarea dreaptă. Cu el se luptau acum cei doi flăcăi, iar lupta a fost lungă, istovitoare, pe viaţă şi pe moarte. Iar eu, cu obrajii în palme şi sufletul la gură, am asistat la execuţia publică. Spre prânz, lau urnit. S-a aplecat a dojană într-o rână. Dar tot semeţ! S-a scuturat de ace în silă. Dar tot neclintit! Zgomotul motorului suprasolicitat căpătase dramatism. Partenerul pedestru tăia surcele din leşurile celor ce fuseseră lămâi, portocali şi măslini plantaţi după poruncă de Anul Nou al Pomilor, văruiţi primăvara, udaţi cu furtunul în zori de zi, inundaţi în apa sfântă a acestor meleaguri uscate.Toţi morţi acum. Dar niciunul nu fusese ca el! El avea şanse să învingă. Se vedea că e din tagma luptătorilor. Era dintre cei care ştiu că mai au zile, în ciuda adversităţilor şi că, de fapt, nu soarta le e potrivnică, ci uneltele ei. Lucrătorii, cu cămăşile lipite de transpiraţie pe spate, îşi răcoreau obrajii stacojii cu apa stătută dintr-o sticlă de plastic şi râdeau a nesimţire făcându-şi un nou plan de atac. Îl şi vedeam pe fălosul meu pin ars pe propriul său rug, doborât de fierăstrăul nemilos, cu coroana-i stufoasă ghilotinată, sau ciumpăvit cu securea de război. Uruitul ameninţător al tractorului reîncepu mai abitir. Simţeam cum mi se scurtează şi mie zilele odată cu cele ale pinului centenar. L-au zgâlţâit, l-au împins în toate direcţiile, dar el primea loviturile cu un soi de resemnare mândră, parcă-şi accepta sfârşitul pe care îl dorea în picioare. Când cerul s-a îndoliat, în prag de seară, cu un şuierat zeflemitor, cu un pârâit de oase frânte, cu un trosnet brutal, din rărunchi, s-a frânt. Dar rădăcinile lui pătrunse cu dragoste pătimaşă în străfundurile pământului care i-a dat viaţă, nu s-au rupt. Îmbrăţişarea lor vegetală n-a putut fi descleştată. A rămas o buturugă, chezăşie a unei existenţe demne, a unei frumuseţi în veci nepieritoare, o promisiune a renaşterii viitoare. În tăcerea care sa aşternut după ce stolurile păsăretului s-au retras, parcă auzeam strădania lăstarelor din ciot de a vedea lumina zilei… Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


Al Florin ŢENE

I

ISTORIA LITERATURII COMPARATE PARTE INTEGRANTĂ A ISTORIEI LITERATURII ROMÂNE

storia Literaturii Române a fost percepută ca o istorie naţională a literaturii. Valoarea literaturii naţionale este condiţionată şi de extinderea limbii naţionale într-un teritoriul mai cuprinzător, inclusiv prin numărul de vorbitori.

Adeseori raza de acţiune a limbii şi a literaturii române coincide şi cu graniţele în care s-a organizat naţiunea noastră din punct de vedere politic. În cazul limbii române nu există o infl u -

enţă hegemonică. Spre deosebire de limba franceză, şi mai de curând limba engleză, care au o importanţă universală, astfel s-a ajuns la o suprapunere peste diferitele spaţii naţionale, în decursul căreia păturile dominante reprezintă într-o anumită măsură enclavele şi punctele de sprijin ale mişcării de înstrăinare. Spre exemplu: supunerea culturală a Romei de către limba şi literatura elină, şi, mai aproape, implementarea literaturii iluministe franceze în Europa, care nu numai că a fost recepţionată de păturile dominante francofile din multe ţări, dar aceste enclave au şi contribuit activ la constituirea ei. Fenomen care se petrece în secolul nostru cu limba şi literatura engleză promovată de păturile dominante anglofone implicate în globalizarea economiilor naţionale. La fel ca orice activitate intelectuală, literatura depinde de limbaj şi de corespondenţele lingvistice. Există un raport indestructiv dintre limbă şi literatură. Dar acest raport ar fi răsturnat în contrariul său dacă am căuta să vedem sensul şi obiectul procesului literar, motivul său hotărâtor, în Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

formarea, dezvoltarea şi desăvârşirea limbajului. Unii cercetători susţin că limbajul, care reprezintă un mijloc de comunicare, nu este hotărâtor ci valorile mari şi perene create în limba respectivă. Eu cred, şi susţin cu tărie, că limba are un mare rol în promovarea operelor literare. Cu cât aria de răspândire a limbii şi numărul de vorbitori este mai mare cu atât literatura scrisă în acea limbă este mult mai cunoscută şi promovată pe mapamond. În acest context, mai trebuie să se ţină seama şi de faptul că literatura română este situată într-o lume înconjurătoare de literaturi învecinate, cum ar fi maghiara, sârba, ucrainiana, bulgara, ce o influenţează sau care sunt influenţate de ea. Urmărirea atentă a acestor influenţe constituie obligaţia istoriei literaturii noastre implantată într-o lume de literaturi. De la o epocă la alta se exercită noi influenţe; Franţa a influenţat literatura română în secolul XIX, Italia a influenţat literatura germană în secolul XVI, Spania în secolul 17, şi Franţa în secolul 18. Însuşi Eminescu a fost influenţat de literatura germană, la fel Maiorescu. Influenţele, întretăierile şi migrările motivelor literare au apărut într-o abundenţă atât de mare, începând cu secolul XVI, încât s-a impus dorinţa unei tratări separate a acestor componente. Astfel a fost menită noua ştiinţă a istoriei comparate a literaturii române să devină ştiinţă ajutătoare a istoriei literaturii române.

Înrudirea primordială a literaturilor nu este întemeiată decât pe cea ce este general omenesc, pe ceea ce este universal. Ca precursori ai comparatisticii îi considerăm pe Herder şi Goethe, iar la noi pe Eminescu şi Maiorescu. Iar mai târziu Adrian Marino.

Trebuie reţinut că o istorie comparativă a literaturii române nu poate avea cu adevărat un sens decât dacă este considerată în funcţie de istoria literaturii române.Misiunea ei ar fi complet îndeplinită atunci când istoria literaturii noastre şi-ar însuşi procedeele şi cunoştiinţele comparatisticii.Metoda comparatistă ar trebui să fie folosită şi în studiul literaturii române. Gardul despărţitor dintre cele două ramuri trebuie exclus, fiindcă teoria literaturii comparate nu reprezintă trecerea la o nouă metodă, ci prezentarea mai amplă a fenomenelor tratate până acum. Şi în acest caz, istoria literaturii române are rolul unui punct de plecare necesar pentru toate tendinţele comparatiste.

Pag. 89


Dan CARAGEA

I

VIAŢA ŞI OPINIILE LUI JOSÉ SARAMAGO

-aş cere, prevenitor, cititorului îngăduinţă pentru o spovedanie. Când, în 1990, l-am cunoscut pe José Saramago în Portugalia, la el acasă, am trăit câteva contrarietăţi emoţionale care mi-au prilejuit, ani de-a rândul, reflecţii şi eforturi de conciliere în forul meu interior. Mai întâi, durerea pricinuită de radicalismul politic al omului, fapt care nu se împăca, în emoţionalitatea mea, cu acea desăvârşită omenie a creatorului, aşa cum o receptasem eu din lectura uneia din capodoperele sale: „Memorialul mănăstirii” (1982).

Astfel, după o superbă cină, Saramago mi-a ascultat o bună bucată de vreme exaltarea legată de prăbuşirea comunismului în Europa, dar mai cu seamă în România, exaltare din care spiritul său ascuţit a decelat structura unui anticomunist primar.

Ulterior, cu abilitate, dar şi cu robusteţea convingerilor, şi-a expus punctul de vedere al marxistului de neclintit care încă mai spera în resurecţia „adevăratului comunism” ce urma să edenizeze planeta. Nici măcar evocarea victimelor regimului, a temniţelor de la Gherla şi Piteşti, nu l-au înduplecat. Mi-a răspuns lapidar: „Şi totuşi a meritat!”. Nu îmi amintesc ca cineva, faţă de care să fi nutrit atâta veneraţie înainte de a-l cunoaşte în carne si oase, să îmi fi dat senzaţia de neuitat că înghiţisem

Pag. 90

un cub de gheaţă. Am depăşit cumva acea perplexitate paralizantă, vizitându-i, preţ de un sfert de ceas, camera de lucru unde aşezase şi traducerea românească a „Memorialului” pe raftul cu traduceri, şi unde am înţeles că îşi scria operele la calculator, spre satisfacţia mea tecnofilă. Mi-am permis chiar o glumă, spunându-i că „înlocuise condeiul cu PC-ul” (PC făcea aluzie şi la Partidul Comunist, al cărui membru de marcă era).

Reîntorşi în sufragerie, Saramago a citit cam două capitole din ultimul său roman, „Evanghelia după Iisus Hristos”, cu aerul celui care îţi împărtăşeşte o taină, prezicându-i o apariţie furtunoasă. Şi aşa a şi fost. Romanul avea sai aducă amărăciunea unui conflict deschis cu António de Sousa Lara, pe atunci secretar de stat la Ministerul Culturii, şi c a r e consid e r a cartea lui Sar a mago o „blasfemie”, o insultă de neiertat la adresa unui popor în majoritate catolic. Această lectură mi-a dezvăluit a doua faţetă aspră a omului, în acea seară de pomină: radicalismul său antireligios, manifestat printr-o înţelegere exclusiv „realistă” a Noului Testament.

Aş împrumuta cuvintele unui scriitor şi prieten, Baptista-Bastos, pentru a închide portretul, în pace cu mine însumi, după un răstimp de două decenii: „Exista în el o atenţie minuţioasă pentru lucrurile vieţii, fie ele de natură materială sau transcendentală. Şi ştia mult, mult mai mult despre religie şi despre textele sacre decât mulţi dintre preopinenţii care îl criticau. José Saramago învăţase de timpuriu că o idee se înrâureşte cu o altă idee şi că sintezele parţiale produc imobilism. Am conversat de multe ori despre natura marxismului, Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


noţiunea de partid, riturile obedienţei, imperativele conştiinţei şi paradoxurile istoriei care, cum se ştie, este o zeiţă oarbă.” (Baptista-Bastos, A Aproximação a Um Retrato, Lisboa, Bertrand, 1996)

Acest NU saramagian împotriva puterii, religiei, a strâmbătăţii felului cum este tocmită lumea, a devenit chintesenţa crezului său civic care l-a însoţit toată viaţa. Regăsim acest refuz, nuanţat şi adesea convingător, în interviuri, discursuri publice, conferinţe ale căror miez, cu aprobarea scriitorului, au ieşit la lumină adunate într-o carte notabilă: „José Saramago en sus palabras” (2010), de Fernando Gómez Aguilera, unul din apropiaţii săi în „autoexilul” din Lanzarote, o insulă din arhipelagul Canare.

Nu aş fi însă just, întorcându-mă la impresiile din acea seară lisaboneză, dacă nu aş evoca şi partea luminoasă a omului. Am simţit-o, după priceperea mea, în momentele de iubire dintre el şi Pilar del Rio, jurnalista şi traducătoarea care i-a fost mereu alături în ultimii douăzeci de ani de viaţă. Cei doi se sărutau fără sfială, fără perturbarea prezenţei străine, iar Saramago s-a ridicat de mai multe ori din fotoliu doar pentru a-i cere o îmbrăţişare. Un documentar, José şi Pilar, 2010, realizat de brazilianul Miguel Gonçalves Mendes (http://www.youtube.com/watch?v=D3cvIO0HQ9 c) face acum deliciile cinefililor în Portugalia, Spania, Brazilia… Dintre multele fraze memorabile spuse de Saramago în acest film, am ales-o pe aceasta: „Eu am idei pentru romane, ea are idei pentru viaţă. Nu ştiu ce este mai important.”

La un an de la trecerea lui în nefiinţă, iată că apare, tot în Spania, scrisă de acelaşi Fernando Gómez Aguilera şi o biografie cronologică: José Saramago. La consistencia de los sueños (2011). Scrisă cu acribie şi talent, cartea este, neîndoios, o referinţă de neocolit pentru cei ce vor urma acest drum. Mitul omului a început să se zămislească. Şi nimic nu mă poate bucura acum mai mult decât să aflu că un scriitor român, al cărui nume nu poate fi încă dezvăluit, îşi încearcă puterea creaţiei şi afinităţile sufleteşti într-un roman pe tema morţii lui Saramago, temă pe care scriitorul portughez a abordat-o, de atâtea ori, cu remarcabilă temeritate, fiindcă ştia că sufletul lui – parafrazez din Memorial – nu se va ridica la stele, ci se va aşeza la adăpostul unui măslin, pentru că pământului îi aparţinea şi lui… Pilar. Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

SARAMAGO DESPRE EL ÎNSUŞI

„Sunt o persoană paşnică, fără demagogie nici strategie. Spun exact ceea ce gândesc. Şi o fac întrun mod simplu, fără retorică. Oamenii care se adună să mă asculte şi care, în independenţa lor, sunt sau nu de acord cu ceea ce gândesc ştiu că sunt onest, că nu încerc să cuceresc sau să conving pe nimeni. Se pare că onestitatea nu este prea folosită în vremurile de azi. Aceştia vin, ascultă şi pleacă mulţumiţi, precum cel care are nevoie de un pahar de apă rece pe care îl găseşte aici. Nu am nici cea mai mică idee despre ceea ce voi spune când mă aflu înaintea oamenilor. Dar întotdeauna spun ceea ce gândesc. Nimeni nu va putea spune că l-am înşelat. Oamenii au nevoie să li se vorbească cu onestitate.” José Saramago, 2003 „Ştiu ceea ce este, ştiu ceea ce spun, ştiu pentru ce o fac şi prevăd, în mod normal, consecinţele a ceea ce spun. Dar nu este o dorinţă gratuită de a provoca oamenii sau instituţiile. Este posibil că să se simte provocaţi, dar aceasta este problema lor. Întrebarea pe care mi-o pun este de ce aş tăcea când se întâmplă unele lucruri care ar merita un comentariu mai mult sau mai puţin caustic, mai mult sau mai puţin violent. Dacă am spune cu toţii exact ceea ce gândim – când chiar ar avea rost – am avea o altă formă de a trăi. Trăim într-o apatie care se pare că a devenit congenitală şi, de aceea, mă văd obligat să spun ceea ce gândesc despre ceea ce mi se pare important.” José Saramago, 2008

„Mi se spune că interviurile au meritat efortul. Eu, ca de obicei, mă îndoiesc, poate pentru că am obosit să mă tot ascult. Ceea ce pentru alţii ar putea fi o noutate, pentru mine s-a transformat, cu trecerea timpului, într-o mâncare pe care tot o reîncălzeşti. Sau, şi mai rău, mi se amărăşte gura de certitudinea că o sumedenie de lucruri înţelepte pe care am putut să le spun de-a lungul vieţii nu vor avea, la urma urmei, nicio importanţă. Şi de ce ar avea? Ce semnificaţie are zumzetul albinelor întrun stup? Oare le serveşte cumva ca să comunice unele cu altele?” José Saramago, 2008 „Cred că mi s-au pus toate întrebările posibile. Eu însumi, dacă aş fi fost jurnalist, nu aş fi ştiut ce să mă mai întreb. Răul vine de la puzderia de interviuri pe care le-am dat. În orice caz, mă străduiesc să răspund cu seriozitate la ce mă întreabă, ceea ce îmi dă dreptul de a protesta împotriva frivolităţii unor jurnalişti pe care nu îi interesează altceva decât scandalul sau polemica gratuită.” José Saramago, 2009

Pag. 91


V

Geo GALETARU

Destinul, acest animal care-ţi sare în faţă

edea umbra mişcându-se pe peretele din faţa lui. O traiectorie ciudată, înţepându-i retina amorţită. Poate era puntea unui vapor careşi suporta nepăsător tangajul. Dacă ridici mâna şi o mişti încet, de la dreapta la stânga, umbra dispare. Şi vezi atunci, pe măsuţa metalică de lângă pat, acoperită cu tifon curat, flacoanele strălucitoare şi punguliţele de hârtie, în care ghiceşti pastilele rotunde, galbene, roşii, dulcege la gust. Umbra reapare, lăţindu-se pe perete. Un păianjen din aceia imenşi, care-şi fac veacul departe de zgomotul terifiant al tramvaielor şi de ţipetele ascuţite ale vânzătoarelor de seminţe. Aici, camera aseptică, orbitoare, în care poţi să visezi în linişte la catastrofele de afară. Departe de coşurile cu flori multicolore de pe trotuarele oraşului, pete stridente în cenuşiul omniprezent şi suveran. Suferi, desigur inutil, că nu poţi pipăi colţul zgrunţuros al clădirii cu patru etaje, din subsolul căreia răzbat mirosuri amestecate şi, din când în când, zgomote ciudate, un fel de zăngănituri metalice, ca şi când s-ar ciocni trenuri subpământene. Scoarţa copacilor, înşiraţi dea lungul liniei de tramvai, stă gata să pleznească sub greutatea şi presiunea sevei. Un ţipăt scurt, o pasăre ameţită de năvala aiuritoare a aerului de aprilie. Gratiile subţiri de la ferestre segmentează cerul, îl exilează într-o depărtare inaccesibilă, furând segmente întregi de peisaj. Umbra de pe perete creşte, este acum o pată întunecată şi tremurătoare în plină expansiune. Ridici din nou mâna în dreptul ochilor, o mişti, cu aceeaşi încetineală lipsită de speranţă, de la dreapta la stânga. Printre degete se scurge un fir subţire de lumină. Lumina pătrunde cu violenţă în acvariu şi-l încarcă, brusc, de o strălucire mată. Ariel priveşte fascinat peştişorul roşu, cu dungi negre, alunecând, ca o torpilă lunguiaţă, de la un perete la altul. O mişcare elegantă, demnă de acest maestru al adâncului. Ceilalţi peştişori fac mişcări languroase, stârnind reflexe stranii, într-un fel de dans nupţial de o voluptate studiată, oarecum caraghioasă printre fragmentele de alge care plutesc calme în micul abis. Lipseşte din cadru doar pisica aceea leneşă, cu pupila dilatată la maximum, dând târcoale sticlei incasabile, fortăreţei inexpugnabile,

Pag. 92

între zidurile căreia se zbenguie papagali multicolori, păsări colibri tăind cu violenţă straturile dense de aer, planoare fastuoase intrate într-o ireversibilă derivă. „Vino, dragul meu, priveşte tabloul acesta şi spune-mi ce vezi”. O cărare şerpuitoare, flancată de ferigi înalte şi fremătătoare, pierzându-se în semiobscuritatea vegetală, vegheată de paşii felinelor care se strecoară printre liane, pe sub vaste portaluri de crengi. Călăuza merge ferit, cu grijă să nu trezească din letargia amiezii şerpii cu solzi argintii şi zornăitori. Paşii săi alunecă pe covorul verde, cu siguranţa celui ce-şi cunoaşte meseria. Şi meseria sa este destinul, acest animal care-ţi sare în faţă când nici nu te-aştepţi. Ariel simte broboanele de sudoare adunându-i-se în mijlocul frunţii. Un frison de panică îi încreţeşte pielea, strecurându-i în suflet îndoiala. Unde mergi? îl întreabă umbra din dreapta sa. Ariel nu răspunde, căci simte teama dându-i târcoale ca un animal de pradă. Îşi întoarce privirea spre tabloul masiv de pe perete, cerşind parcă o înţelegere de la chipul grav, brăzdat de o solemnitate scorţoasă, al bărbatului ce priveşte cu demnitate în zare. Pe pieptul său bombat se odihneşte resemnată o decoraţie uriaşă, semn al virilităţii cu care personajul a înfruntat, la timpul potrivit, adversităţile vieţii. O existenţă exemplară, desigur, un parapet rezistent în faţa furtunii. Privindu-l, Ariel se simte mic şi nevolnic. Mâna lui tremură câteva clipe în aer, înainte de a poposi pe cutiuţa cu pastile roz. Extrage una cu degete nesigure, o ridică în dreptul ochilor, apoi, cu cealaltă mână, apucă paharul cu apă şi-l duce, aproape visător, la buze. Vâră pastila în gură, o împinge grijuliu cu limba spre cerul gurii. Soarbe o înghiţitură. Înghite. Asta-i. Micul supliciu a trecut, dar a lăsat în urmă un gust de cenuşă. Lui Ariel îi vine să scuipe, dar se abţine. Nu se face, gestul l-ar descalifica iremediabil. Urechea lui atentă prinde un zgomot înfundat, ca o bilă rostogolindu-se silenţioasă pe suprafaţa pufoasă a unui covor. Bila se apropie, reverberaţiile ei cresc în intensitate, fac să trepideze geamurile fragile. Perdelele glisează pe suprafaţa sticlei, stârnind un foşnet sâcâitor, care se transmite în aerul camerei, încărcându-l de un indefinibil mesaj vibratil. Cercuri concentrice joacă în faţa ochilor lui Ariel, mici turbioane tăindu-şi vad în spaţiul dintre uşă şi pat. Acum s-ar putea să intre mama, fără un cuvânt, fără un gest, doar paşii ei înaintând tăcuţi pe mocheta roasă care acoperă parchetul. Un halat imaculat, ca o spumă a zilelor sau ca zăpezile de pe Kilimanjiaro, îi acoperă trupul slăbit de vârstă şi de resemnare. Doar ea, acum, mama – apropiindu-se de pat, cu un surâs misterios şi cald agăţat de colţul gurii amare. Mama ţine în mână perfuzia cea de toate zilele. Şi meseria ei este destinul, acest animal care-ţi sare în faţă când nici nu teaştepţi. Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


F

George PETROVAI Baraba – fratele fiului risipitor

iind băiet, vorba poetului, mi-am format o anume imagine despre Baraba, tâlharul slobozit la cererea iudeilor, pentru ca în locul lui să fie crucificat Iisus, văzându-l ca pe un scelerat fără pereche, o bestie ce trebuia izgonită dintre oameni! Mai târziu, dezgustul față de odiosul personaj noutestamentar s-a transformat sub presiunea exemplelor oferite de semeni, într-o certitudine deloc încurajatoare: Spiritul mult hulitului Baraba n-a murit, ci, de la o generație la alta, el a fost preluat de fratele fiului risipitor, inspirata expresie a lui Constantin Noica, prin care gânditorul nostru căuta să definească fariseismul pernicios al indivizilor preocupați doar de gândul de-a părea cât mai demni! Fiecare epocă, fiecare zonă și colectivitate își are propriul Baraba, un Baraba multiplicat exponențial pe măsură ce omenirea urcă pe scara civilizației. De fapt, într-o lume ultracreștină și foarte puțin credincioasă, precum cea în care trăim, câți dintre semenii noștri cu stare se sinchisesc de crucea prea grea pe care cohorte nesfârșite de vitregiți o poartă pe umerii lor slăbănogi, întrun urcuș epuizant pe Golgota concurenței fără cruțare? N.B. Ei da, ca de fiecare dată, în actuala campanie pentru foarte confortabilele fotolii parlamentare, puzderia competitorilor de toate gabaritele materialului și culorile interesului, încearcă cu disperare să semene speranțe în cugetele și intențiile de vot ale alegătorilor, promițând marea cu sarea, deși ei știu prea bine că toate aceste speranțe se nasc moarte, întrucât sunt rezultatul nerușinatei împerecheri dintre minciună și necinste... Dacă privim lucrurile din acest unghi, atunci noutestamentarul Baraba ne apare ca un biet mielușel în comparație cu ferocii săi discipoli, lepădați de istorie pe toate meridianele globului, iar de fatalitate pe meridianele și paralele mioritice. De fapt, ce vină i se poate imputa lui Baraba că a fost preferat de iudei în dauna Mântuitorului? Era condamnat la moarte pentru faptele mârșave comise și, pesemne, omul chiar se împăcase cu soarta, deși iubea viața. Deodată, hodoronc-tronc, este anunțat că-i liber, iar el observă cu uimire că altcineva, un necunoscut slab, gârbovit, cu fața acoperită de lațele părului său lung, poartă cu greutate crucea ce-i era lui menită. Sigur că se miră. Ar vrea să știe cine-i condamnatul care i-a luat locul, dar străjile romane îl înjură și-l alungă. Iar afară, lumina puternică a soarelui îi rănește ochii și urletele mulțimii înfuriate îl asurzesc. De-abia într-un târziu se dumirește că Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

lumea n-are nimic cu el, nici măcar nu-l bagă în seamă. Ea are ce are cu acel sărman strivit sub greutatea crucii. Pe el îl înjură și-l scuipă, lui îi cer moartea și, după cum constată Baraba, pe el l-ar sfârteca mulțimea în bucăți dacă gărzile romane nu i-ar curma avântul, lovind în dreapta și în stânga cu săbiile și sulițele. Deci, ce vină are Baraba, mai ales că Mântuitorul își anunțase moartea și învierea?! Baraba și Iuda, nu au fost decât niște unelte oarecare, prin care s-au împlinit punct cu punct Scripturile și sau adeverit spusele Învățătorului. Scriitorul suedez Pär Lagerkvist, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1951, prezintă în romanul său Baraba (Barabbas în original), roman apărut în anul 1950, enorma schimbare petrecută în ființa și viața lui Baraba după evenimentul major din ziua Paștelui iudaic. Într-un cuceritor stil simplu, scriitorul prezintă drama lui Baraba datorită necunoașterii lui Iisus și a misiunii sale. Dorința lui de a se apropia de mesajul cristic, dar nedusă cu fermitate până la capăt, refuzul comunităților creștine de a-l primi după ce el își declină numele („Piei de-aici, blestematule! îi spuseră cu furie”), însingurarea și izolarea în brațele cărora se abandonează, toate acestea îi accentuează posomoreala pe măsură ce înaintează în vârstă, pentru ca la Roma să moară crucificat alături de creștinii nevinovați, dar acuzați de împăratul Nero că au dat foc orașului, după ce el, renegat mai înainte de-a deveni creștin împlinit, fusese cu adevărat surprins de soldați în timp ce incendia, convins fiind că „răstignitul de pe Golgota se întorsese” ca „să pună capăt acestei lumi, (...) să o pună pe foc, așa cum promisese”. Personajul lui Lagerkvist, magistral înfățișat cu lașitățile, trădările, frica de moarte și obstinația însingurării sufletești și a izolării de semeni prin necunoașterea, mai exact prin neaplicarea mesajului cristic de a iubi, un asemenea personaj mai degrabă stârnește mila decât oroarea. Deși s-a caracterizat drept „un credincios fără credință, un ateu religios”, Pär Lagerkvist își desfășoară acțiunea romanului pe coordonatele câtorva dintre marile adevăruri ale acestei credințe: în creștinism nu există deșeuri umane, toți oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu, fiecare om păstrează în sine și în faptele sale șansa mântuirii...

Pag. 93


Melania CUC THEODOR RĂPAN ULTIMUL „CRESCĂTOR” DE INOROGI ÎN REZERVAŢIA SONETULUI

„Sunt cel mai fericit când ar Cuvântul…” este o declaraţie de dragoste făcută Poeziei, prin titlul potrivit unui sonet din cuprinsul celei mai recente apariţii editoriale semnate de Theodor Răpan. Sintagma spune totul despre travaliul şi neliniştea creatoare prin care trece arzând, de viu, Poetul…

Colegi de generaţie fiind, ucenicind mai mult sau mai puţin laolaltă, în cenaclurile literare bucureştene, am avut privilegiul să-i urmăresc îndeaproape ascensiunea poetică. Răstimp de decenii destule, Theodor Răpan a caligrafiat cu patimă de pământean şi harul primit de la dumnezeire, cu deznădejde (uneori) în faţa derapajelor cotidiene dar, mai ales, cu bucurie şi cu gloria asigurată la finalul fiecăreia dintre cărţile deja publicate.

“Theodor Răpan are talent cu carul, are şi puterea de a struni inorogii creaţiei din propria-i poezie. Lucrează tenhic şi direct „pe curat”, fără ciorne şi transpiraţia muncii sisifice dispare când citeşti sonetele sale: totul este în ordine, aşa, Născut şi nu Făcut! Parcă o curgere de idei lirice a căzut în cascade peste acoperişul turnului său de fildeş… Şi poeţii plâng, şi poeţii au boli, şi mor biologic.Tot acest destrămat covor zburător este aruncat de Theodor Răpan peste umerii Iubirii colosale. Vis şi corbi ciugulitori, nemărăginiri, magnolii, palate de cleştar şi semnul pus pe adoraţia Madonei. Un poet ca puţini astăzi, cu miză şi dorinţă de răsturnare a faliilor dintre uscat şi ape. “ Pag. 94

Am admirat la poet nu doar discursul sublim, teleportarea ca într-o altă lume unde soarele nu apune niciodată, unde nu sunt umbre, nici măcar penumbre, dar unde basmul creează spaţii perfect potrivite pentru ca el să le umple cu filosofie de cea mai bună calitate. După mine, Theodor Răpan este unul dintre cei mai frumoşi sonetişti ai Literaturii Române! Într-o lume în care abundă versul fără cap şi coadă, unde postmodernismul liric musteşte de expresii licenţioase, poemele lui Theodor Răpan sunt mostre de artă literară unde Poetul, pudic, sensibil şi măiestrit, oficiază, în numele înţelepciunii universale şi al artei autentice – Poesia! Poet care nu s-a dezis nici o zi din viaţa sa de creator, scriitor haric şi dedicat suferinţei prin care se naşte sonetul, cel cu arabescuri printre care mirările umanităţii se strecoară precum argintul, Theodor Răpan este şi perfecţionistul ce îşi trimite poemele în lumea cititorului într-un ambalaj de duminică, cuprinse între două coperte ilustrând conţinutul ideatic şi cu pagini ilustrate magnific. Nu despre aspectul îngrijit, de lux, chiar, al ediţiilor sale editoriale am vrut să vorbesc în aceste rânduri, dar nu m-am putut abţine să nu admir şi această îngemănare, care face fuziunea între poem şi grafică în opera sa literară. „Fiind” este cea mai recentă carte semnată de Theodor Răpan şi a apărut la Editura „Semne” din Bucureşti. Pentru a o citi, a intra în atmosfera adesea onirică, ai nevoie să te plasezi într-un spaţiu baroc, fie el şi imaginar, să uiţi de lumea mercantilă şi zgomotoasă, în care trăieşti şi să pluteşti pe vers spre mirabilul tărâm al virtuţilor aproape utopice, dar care devin Poezie! „Fiind” este cartea prin care Theodor Răpan a atins culmea creaţiei sale, un volum de sonete pentru care s-a pregătit prin întreaga-i piramidă de cărţi editate până aici. „Fiind” este cartea cea mai bună a poetului Theodor Răpan! Dar ce înseamă o carte „bună” în vălmăşagul tipăriturilor care inundă piaţa Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


de carte, a textelor literare care sunt vehiculate pe reţele literare online? Mai întâi, „Fiind” este o operă de artă, prin prezentarea sa grafică. Este o bucurie să o ţii în mână, să o deschizi şi apoi să constaţi că, de fapt, poemele sunt egale sau chiar depăşesc calitatea tipăriturii.

Misterul şi lumea morganică din care apare şi în care dispare imaginea poetică, versul nesupus traumelor de construcţie, curgerea firească a epopeei „întâmplărilor” şi nu mai puţin fastuoasele imagini, care abundă, determină cititorul, nu o dată, să revină, să recitescă textul doar pentru a găsi alte şi alte nuanţări posibile. De la cer la pământ, pe aripi de păsări ce demult s-au smuls din legende, cu stindarde medievale şi „uşi făr’ de chei”, tot prin lumi de poveste, trece Poetul şi îşi

scrie cu propriul sânge, picnit de mit levantin, povestea de dragoste.

Theodor Răpan are talent cu carul, are şi puterea de a struni inorogii creaţiei din propria-i poezie. Lucrează tenhic şi direct „pe curat”, fără ciorne şi transpiraţia muncii sisifice dispare când citeşti sonetele sale: totul este în ordine, aşa, Născut şi nu Făcut! Parcă o curgere de idei lirice a căzut în cascade peste acoperişul turnului său de fildeş… Şi poeţii plâng, şi poeţii au boli, şi mor biologic.Tot acest destrămat covor zburător este aruncat de Theodor Răpan peste umerii Iubirii colosale. Vis şi corbi ciugulitori, nemărăginiri, magnolii, palate de cleştar şi semnul pus pe adoraţia Madonei. Un poet ca puţini astăzi, cu miză şi dorinţă de răsturnare a faliilor dintre uscat şi ape. „Groaza bucuOnyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

riei”, iată o sintagmă care mă urmăreşte ca o umbră de vulpe, odată ce am citit-o în pagina cu sonete. Şi, da, bucuria îşi are teama sa de moarte, aşa cum, în alt plan poetic, cântecul viorii topeşte frunza (nu floarea) belladonei! Pe planuri diferite, dar defel fără afinitate, alunecă, se glisează şi dau formă cărţii sonetele din carte. Cu personaje adesea mitice, cu filigranări de stil pentru care este mai potrivită pana şi călimara decât computerul, ca un labirint prin care Minotaurul paşte liber, sonetele din cel mai recent volum al poetului Theodor Răpan sunt encilopedii inegalabile. Citeşi pagină după pagină şi uiţi că eşti în secolul postindustrializării. Fascinant! Mirific! Din smalţuri de culoare şi sidef lunar, cu purpură şi diafane urme de lacrimi pe obrazul creatorului, aşa se văd vitraliile „catedralei“ pe care autorul său a denum i t - o „Fiind”!

Să spun că Theodor Răpan scrie bine, ar fi lipsit de reverenţă din partea mea, ca simplu cititor. Să spun că este un poet romantic, ar fi ca şi cum durerea lui creatoare nu ar transpare destul prin fila velină a volumului „Fiind”. „Tristeţea mea n-o înţelegi, se pare”, titlul unui sonet situat aproximativ la mediana volumului, este ca un semn de carte şi te opreşti, şi gândeşti, cauţi motivul tristeţii creatoare a Poetului. Dragostea în dimensiunea ei cosmică, iubirea pentru tot ce ţine de viaţă şi ţine de moarte dar, mai ales, dragostea care a dus la măreţia şi decăderea în păcat a Omului! O lume fantastică şi aşchii de nelinişte înfipte sub unghia cu care caută în mormanul de steril cotidin acel frumos-durut al îngemănării dintre bărbat şi femeie! Dar perechea în speţă este doar o motivaţie pentru naşterea unor sonete superbe! Un POET! Da, Theodor Răpan este POETUL şi, dincolo de vremurile grăbite în care trăim, critica literară va trebui să-i recunoască Opera literară distinctă!

Pag. 95


Texte critice de Emilian MARCU

Zanfir Ilie, Dunărea. Poveste şi adevăr, eseuri danubiene, Editura Idea europeană, Bucureşti, 2013, 206 p. Prefaţă de Theodor Codreanu şi Cuvânt de însoţire de Adrian Dinu Rachieru şi Theodor Parapiru. Într-o ţinută grafică de invidiat apare cartea semnată de Zanfir Ilie la editura I d e e a

europenă, „Dunărea, poveste şi adevăr”, carte care conţine o serie de eseuri danubiene, eseuri scrise „cu sufletul la gură”, anume să facă în aşa fel încât cititorul să devină capacitat de acest oraş numit Galaţi. Nu mai puţin de 20 de repere culturale gălăţene sunt prezetate, cu lux de amănunte, cu picanteriile necesare unei lecturi antrenante, de un scriitor cu har, febril şi extrem de curios din fire, exact aşa cum îi stă bine unui intelectual ce-şi propune să scrie astfel de cărţi. Dunărea, poveste şi adevăr, a fost subiect de exprimare scrisă sau vorbită, pentru foarte mulţi intelectuali care au fost atinşi de aripa acestei lumi. Misterul acestui fluviu, cu vestitele Bălţi ale Brăilei, cu Delta sa, cu tumultul de exprimări, a făcut să vibreze nenumărate „ inimi şi conştiinţe”. Zanfir Ilie este şi el prins în această „dureros de dulce” capcană şi ne dăruieşte o carte chiar cu acest titlu „Dunărea. Poveste şi adevăr”. Pentru el Dunărea este pretextul de a face o prezentare amănunţită, documentată dar şi sentimentală despre oraşul vechi şi nou, despre legendarul oraş Galaţi. Cronicar modern, dar înmuindu-şi peniţa în cernelurile fine ale bătrânilor cronicari moldoveni, Zanfir Ilie devine acel îndrăgit şi atât de util cicerone din antica civilizaţie, şi ne prezintă, (cu lux de amănunte, aceasta este şi latura extrem de interesantă a cărţii, provocarea, pe mai multe paliere pentru descoperirea laturilor sentimentale), ne prezintă un

Pag. 96

oraş, pe care, oricât ne-am strădui nu-l putem simţi cu adevărat în totalitate decât doar după lecturarea acestei cărţi. Tainiţele acestui oraş misterios, aşa cum misterioasă este chiar Dunărea, ascunzând atâtea şi atâtea taine, ni se devoalează din fiecare eseu dunărean, din fiecare poveste pe care autorul ne-o prezintă. La descoperirea acestor secrete trudeşte „cronicarul” Zanfiri Ilie şi truda sa este cu atât mai folositoare cu cât te face, pe tine ca şi cititor, să devii, fie şi pentru puţin timp, gălăţean, cu acte în regulă, dar şi admirator al portului prins în cleştele celor trei ape care îl îmbracă şi-l ocrotesc. În chingile Prutului, Siretului şi Dunării se hârjoneşte acest oraş şi oamenii săi pe care atât de generos îi descrie autorul acestei cărţi. Despre ce ne vorbeşte Zanfir Ilie în această carte? Care sunt punctele tari cu care se mândreşte şi ni le propune spre admiraţie? Cele 20 de repere turistice sunt doar o parte din îndemnurile la cunoaştere şi reverie. Biserica redută Precista, Biserica pescarilor, Dispeceratul mersului pe apă, Dunărea şi Albastrul Cel Mai Albastru, Maica Teodosia de Vladomireşti, Bibloteca aproape cosmică, Casa Domnului de pe strada Domnească sau Scriitori ambasadori ai Galaţiului, Pledoarie pentru permanenţa lecturii şi Învăţăturile lui Urechia către urmaşii săi ziarişti, constituie, pe lângă alte eseuri provocatoare, un adevărat imbold spre cunoaştere a acestui oraş Galaţi, oraş de visători, cum îl numeşte el, inspirat, într-un eseu. Toate acestea ne vorbesc „Despre identitate, la mal de timp şi de PortoFranco” cum spune Theodor Parapiru, sau cum s p u n e A d r i a n D i n u Rachieru, că acest consum de fiinţă se revarsă în pagină, în eseurile danubiene, scrise cu iubire, depănând sfătos povestea Dunării, a locurilor şi a oamenilor. Zanfir Ilie redă cititorului, prin acestă carte „Dunărea. Poveste şi adevăr”, o lume mirifică, o lume care merită să fie cunoscută, şi de ce nu, chiar Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


trăită intens. Prin lecturarea acestor eseuri danubiene, o părticică din frumuseţea oraşului îmbrăţişat de cele trei ape se va ataşa şi de sufletul cititorului pentru eternitate.

Lina Codreanu, Poştalionul, Editura Junimea, Iaşi, 2014, 214 p. Prefaţă de Constantin Trandafir.

După o activitate de istoric literar, cu mare vocaţie, după publicarea jurnalului „Viaţa ca o poveste – lagărul ca un coşmar”, un jurnal scris într-un fel parcă la patru mâini, împreună cu tatăl ei, Panaite T. Ionică, jurnal în care se poate descoperi multiplele drame pe care le-a trăit eroul acestei aventuri numită viaţă, Lina Codreanu s-a decis să publice şi un volum de povestiri, la editura Junimea, volum intitulat „Poştalionul”. Multe dintre personajele acestei cărţi se pot revendica din universul rural , univers pe care autoarea îl descrie cu multă artă. Cu un titlu de-a dreptul provocator, şi anume Poştalionul, titlu care ne duce mai mult cu gândul la preria n o r d americană, acest volum de nuvele-povestiri descrie o lume spectaculoasă, fie şi prin comportament, o lume care devoalează trăiri cu totul speciale. Aici preria este înlocuită de satul românesc, dominat de o seamă de personaje, care mai de care mai interesante ca şi comportament, ca trăire, ca speranţă, personaje cărora Lina Codreanu le dă o particularitate specială. Acet titu provine dintr-o poreclă, pentru că, după cum se ştie, în lumea rurală poreclele au un rol foarte important, definind persoanele ce astfel tind să devină personaje. Un personaj feminin gata-gata să fie lovit cu bicicleta de poştaşul satului, după cum reiese şi şi dintr-un scurt pasaj pe care îl voi cita: Zaharia, cobora în mare grabă pe lângă trotuar... Nălucule ce eşti! Nu vezi că dai peste oameni? Apucatule! Cască ochii, poştalionul dracului, se-ncruntă fata ţipând nervoasă şi aruncând spre el cu poşeta ca şi cum Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

s-ar fi apărat de un tâlhar. Împricinatul era deja pe vale, n-a mai auzit reacţia mânioasă dar porecla sa prins de el”. Grija pentru detaliu, pentru descrierea cu lux de amănunte a unor tablouri,aparent, de mică importanţă, la o primă vedere, dar extrem de importante în economia povestirii în sine, are drept rezultat o coerenţă specială a acţiunii prozei scrise de Lina Codreanu, proză în care micile întâmplări, uneori, prin descriere, capătă aproape valenţe cosmice. Lina Codreanu realizează, cu o mână sigură, care devedeşte din plin calităţile de prozator, cu o memorie foarte bună, c o siguranţă a scrisului şi a derulării epice pe tot parcursul povestirilor, realizează spuneam câteva remarcabine pagini de proză şi câteva personaje memorabile proza ei este cursivă, coerentă, scrisă cu o trăsătură fermă a frazei, alternând frazele scurte, chiar propoziţii, cu frazele lungi, reuşind astfel să se facă uşor citită, fără greutăţi şi asperităţi stilistice sau lingvistice. În foarte multe dintre paginile acestei cărţi personajele acceptă comunicarea de tip reflexiv, o comunicare mai mult sugestivă, relevând trăiri ca într-un fel de transă, de reverie. Acestea, personajele, reuşesc să creeze o tensiune da de labirint cum spune în prefaţă criticul literar Constantin Trandafir, cel care afirmă: „ neîndoielnic, Lina Codreanu are imaginaţie epică, între care vocaţia identificării structurilor singuratice şi bizare, a lipsei de orizont afectiv, înstrăinării şi ratării”. Aş spune că este o înstrăinare şi o ratare creativă a personajelor, care nu au platitudinea locurilor comune şi care, prin comportament, se despart de real, intrând în ceea ce am putea numi reverie cosmică. Personajele au nume stranii, unele devenite din poreclă drept nume fireşti. Poştalionul constituie o reală surpriză şi pentru mine dar şi pentru cititorul care va descoperi în Lina Codreanu o prozatoare de forţă, o prozatoare care are multe de spus, mai ales în proza scurtă, destul de puţin practicată astăzi la noi.

Constantin Marafet, Penumbra trandafirului, Editura Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2013, 108 p. Prefaţă semnată de Ion Roşioru, cu aparat critic. Poezia lui Constantin Marafet are darul de a se prezenta cititorului, mai mult pictural, ca nişte adevărate „amiezi colorate” cum spune într-un vers al său, când „trupul tău uitat în zodia unui vulcan/ caută adresa neliniştii mele” unde „ iubirea viscoleşte amintiri”. Sub această avalanşă de palete coloristice, dar şi de simboluri, se înscrie poezia acestui poet, în mare măsură un liniştit şi un taciturn, ce pare a-şi şlefui mereu metaforele,

Pag. 97


parcă nemulţumit de ceea ce aduce în faţa cititorului. Constantin Marafet nu face parte din acea categorie de scriitori gata în orice clipă să se caţăre pe lianele succesului facil, să se facă vizibil, când vrei şi când nu vrei. El îşi ticluieşte poemele, răbdător, temeinic şi lasă potecă liberă altora. În Penumbra trandafirului, se pare că îşi găseşte locul preferat, locul de unde Constantin M a r a f e t poate privi acest spectacol al lumii scriitoriceşti, c u îngăduinţă. El regăseşte chipul iubitei „ plin de anotimpuri/ albite deatâtea visări”. În această penumbră, a se observa discreţia poetului, a trandafirului, unde se construieşte într-un adevărat spectacol parnasian, în care pe lângă picturalitatea, oarecum rece şi uşor impersonală, el cultivă virtuozitatea imaginilor ştiind că: „Departe se-aude o strună cum cântă/ La o vioară bătrână”, mai ales în dimineţile decupate din uitatele arhive ale dorului. Există în aproape fiecare poem din această „Penumbra trandafirului” un adevărat cult pentru ceremonial, un ceremonial adesea în expansiune, dar alteori retractil şi bine temperat, ceremonial prin care se derulează un elogiu iubitei, cel mai adesea fictive, sau, învăluită într-o undă sub un voal de mister, cea care i se arată, mai les, „pe apele nopţii căci altfel el ar muri odată cu ninsoarea” în ochii acelei iubite. În umbra visului, pentru că acest volum excelează prin stările onirice, „ Umbra visului devine copac/ trag haina şi-o îmbrac/ frunza cântă apa-n dungă/ răsărit şi cale lungă// şi aud cum creşte umbra/ se înclină, se abţine / ramuri, degetele, febra/ la grumaz te-ngenunchiză...”, se presimte cum „noi ne iubim la încheietura unei ape/ aici, de la facere şi dincolo de moarte”. Nici în acest volum Penumbra trandafirului, Constantin Marafet nu se îndepărtează de preocuparea de a se delecta cu mânuirea discretă a verbului, de şlefuirea cuvântului şi mai ales a expresiei ştiind să topescă din dor un univers liric emoţionant. Statornicia în gânduri şi în sentimente, mai ales, este

Pag. 98

consfinţită prin poemul „Femeie albastră”, poem în care spune: „bate tată un cui în poartă/ jalea ţineo la chimir/ şi pe drumul ploii iartă/ lumea ta din cimitir/ eu copilul din albastru/ cu un cal la poartă astru/ rup tăcerea unui munte...”. Penumbra trandafirului, o carte de poeme gardate de o tristeţe aproape funciară care îi consolidează structura parnasiano-ludică lui Constantin Marafet, în această viaţă tumultoasă din care el ştie, cu discreţie să se retragă, conteplându-şi visele, speranţele şi ascensiunile. O lume aproape barocă îi face bine şi îl tonifică dovedindu-ne că poezia poate fi un bun leac, atunci când este scrisă cu simţire, aşa cum este scrisă această poezie a lui Constantin Marafet.

Păun Condruţ, Şapte ani pe mare, jurnalul unui marinar, Editura Zeit, Brăila, 2008, 4oo p. Un masiv jurnal de călătorie pe mare, călătorie văzută prin ochii şi prin inima unui marinar de c u r s ă lungă, aşa cum a fost P ă u n Condruţ, jurnal ce se derulează pe parcursul a şapte ani, publică autorul, jurnal constituit într-un memorial marin, condimentat cu sare, piper şi busuioc. Asumându-şi o minirugăciune . „Doamne, nu mă arunca în foc,/ Nu mă pedepsi conform Scripturii,/ Iartă-mă că n-am avut un loc,/ În Istoria Literaturii...” el scrie nu pentru a-şi găsi un loc în Istoria Literaturii ci pentru a se debarasa de această experienţă încărcată de sare, piper şi busuioc. Lând lucrurile sistematic, de la origini, el notează în acest fals „jurnal de bord”, întâmplări mai mari sau mai mici, mai vesele sau mai triste, întâmplări care i-au conturat viaţa pe durata acestor escapade pe mare. Literatură pe care o scrie Păun Condruţ este una atipică. Spun atipică pentru că nu este ficţiune nici un pic şi totuşi este atât de bulversantă şi de dramatică. Am citit puţină literartură scrisă în asemenea mod. Doar cartea lui Nicolae Bacalbaşa, „A muri pe mare”, sigur, viaţa văzută Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


de astă dată de un medic de slujbă pe un vas, şi nu chiar de un marinar care are o altă responsabilitate acolo. Descrierile, pigmentate mai mereu cu destul de mult umor, cu un limbaj, deloc trucat, frust, aproape ca la faţa locului, îl face pe cititor să aibă sentimentul că asistă, în direct, la derularea acţiunii şi nu doar ca lector. Păun Condruţ ştie să articuleze coerent această lume, să clădească scenele gradual, pagină cu pagină, construind un adevărat film. Călătoriile prin porturi, întâlnirile cu alte lumi, alte cvilizaţii şi alţi oameni sunt extrem de interesante şi de plastic prezentate. Latura psihologică, comportamentul uman, individual sau în grup, constituie o altă ipostază pe care reuşeşte autorul să o redea cu maximă emoţie. Păun Condruţ se înscrie un familia, destul de selectă de memorialişti, care au ştiut să se folosească la maximum de experienţa de viaţă şi să redea cititorului întâmplări, atât de provocatoare pentru cititor aşa cum sunt aceste întâmplări petrecute de marinari. O lume de câştigat este această lume pentru cititor, o lume redată cu fidelitate de un prozator înzestrat, aşa cum este Păun Condruţ.

Constantin Radu, Nebănuitele chemări, Editura PIM., Iaşi, 2013, 140 p. După lecturarea acestei cărţi de poezie, ne putem da seama care s u n t chemările pe care le invocă, în poemele sale Constantin Radu, deşi el ne sugerează cum că a c e s t e chemări ar fi nebănuite. „ Acestea toate s u n t „nebănuitele chemări” pe care le-am ars odată cu trecerea mea; marea trecere a fiecăruia din noi prin acest câmp al purificării, ce este dat tutrora, pentru a cunoaşte măcar, începuturile veşniciei” spune autorul într-un cuvânt de justificare a actului său de a scrie şi de a publica o carte de poezie. Pe Constantin Radu îl ştiu din vremuri îndepărtate, de pe Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014

vremea când la Iaşi funcţionau cenaclurile literare. Cu timpul s-a retras departe de lumea atât de zbuciumată a oraşului şi s-a apucat să predea lecţia de poezie copiilor dintr-un sat din Moldova. Prin această lecţie despre poezie el îşi construieşte un univers aparte. Fiecare poem din acestă carte care ca formă dar şi ca fond este de sorginte blagiană, construit cu migală ca un costum de mire, ca o haină de sărbătoare, în care lasă să se înţeleagă că se îmbracă spre a rosti un adevărat discurs la Academia de ţărână românească, spălându-se, aşa cum spune într-un poem al său, „cu rouă caldă amirosind a flori proaspete de primăvară”. Construite într-un dulce stil clasic poemele lui Constantin Radu sunt scrise în buna tradiţie a bucolismului românesc, dar şi preluând calmitatea sau năvălnicia unor mari poeţi, cum ar fi: Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Ion Gheorghe, Nicolae Labiş, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu şi lista ar putea continua cu Gheorghe Istrate, George Alboiu sau Gheorghe Pituţ. Măria Sa ţăranul român îşi găseşte trăirile, bucuriile, durerile, dragostea şi amarul în unversul liric la care a cioplit, cu migală, ani la rând, un om care s-a jertfit pentru poezie, aşa cum a făcut Constantin Radu. Bunul simţ, teama, încrâncenarea se pot descoperi în multe dintre aceste nebănuite chemări, ca de exemplu: „Nu ştiu cum să mă adresez în iubire,/ Sunt termeni mulţi şi uzaţi/ Şi tu devii mai subţire...// Ne va da cineva gardu-n alb şi apoi/ Casa şi hainele toate;/ şi de mână, târziu, ne vom lua amândoi/ şi la altă intrare vom bate”. De remarcat şi în acest poem „Flăcău tomnatec” dar şi în altele din „Nebănuitele chemări” este naturaleţea cu care vorbeşte despre viaţa de aici şi de dincolo. Faptul că poetul trudeşte la jugul greu al versului clasic nu este o întâmplare ci este profundul respect pe care îl poartă ţăranului român, cititorului săi şi sieşi. El ştie că toţi la un loc sunt: „Dumnezeul minţii trezit de căutarea/ Acestei ierbi plăpânde în univers crescută;/ Se scoală, suflă-n stele, pe altele le-aprinde/ Amplificându-i glasul în camera lui mută”. Poezia din această carte este scrisă de un om care a avut răbdare, ştiind că va învinge şi timpul şi ignoranţa multora, pentru că el este convins că: „ Poartă o haină albastră-ncheiată-n cuvânt/ iar când se pierde se regăseşte-n pământ” şi se regăseşte pentru că ştie să scormonească în scrinul minţii şi a sufletului ţăranului cel care spune: ”De port rădăcina, sunt mândru când,seara/ Îmi va da pentru toate...un pumn de pământ” un pumn de cuvinte aduce în dar semenilor săi Constantin Radu prin aceste „Nebănuite chemări”.

Pag. 99


Vasile VECINU deranjându-mi timpanele.

De-a Baba-Oarba

Clepsidre

Refren în respirări . Preludiu. Cu zâmbet te salut om bun să mă ierţi ca mama copilă zâmbind. In oglindă văd umbra mea care nu vorbeşte,nici ochii nu mint intrările clipa sau cântecul , măsura. Clipa sau cântecul, măsura, tic-tacul inimii, unduirea apei, aerul, grija mea, clepsidra, delta palmei diagrama inimii, drumuri-destine, ape. Se-ntâmplă serioşi să fim. Răbdare, sincer n-am spus tot. Dorindu-mă cântec mereu nu fac politică şi nici religie. Meditez statornicind poezia din dor de aripi. Albindu-mă.

Meditaţie

Încet coboară cuvintele în şoaptă din munţii luciferi ai minţii. Cuvântul emotiv e un şes nesfârşit unde căutările pasc în turmă pe seceta nebiruită de cunoaştere. Orizontul mai ascunde umbrele, dar munţii nu vor ajunge la stele. Odată am să prind şi-am să închid luna lângă inima mea. Apele rod din rădăcina timpului. Inert ecoul îmi imită cuvintele şi-mi pare rău că le-am rostit

Pag. 100

Iar plec de acasă să scap de idei. Umbrele nu-mi dau pace de-o vreme. Am avut grijă să închid uşa să găsesc totul cum am lăsat, mai puţin ceasul care nu tace întors. Timpul rabdă multe. Am lăsat jumătate de singurătate acasă, cealaltă s-a furişat în umbra îngerului meu păzitor. Ajuns cu gândurile-afară sar peste alte griji. De mă apropii de tine scapi şi mai greu de mine. Mă cheamă depărtările în sens. De ce mă laşi să rătăcesc în spaţiu? Ieşi-mi în cale trează, toată.

Din neastâmpăr

Mă depărtez cu paşii din talpa casei scandând lanţuri, suspensii şi drumul se lărgeşte înainte. Tai aerul ca pasărea în zbor şi aerul trece prin mine uşor trezind ecouri altor geneze. Copilăria rămâne în mine, dar jocul nu s-a frânt, e reluat din neastâmpăr preludiind sărutul a nu ştiu cât-a oară.

Unde rătăceşti flaşnetar ?

De-acasă plec din nou aiurea. Luminile se sparg în univers. Tot îmi va creşte în lipsă umbra ultimei plecări. Se-aud demult în mine amintiri, vise - surprizele planetei. Ei, flaşnetar-flaşnetar cu papagalul, biletele, cântecul, unde mai rătăceşti? Eu te mai caut, te caut. Departe m-au dus amintirile. Ai rămas lumina stelei polare... Dar atâta timp cât planeta îmi aparţine în univers cu fiecare cuvintire întregesc geneza mea stelară. Onyx

An 3 - nr 5-6 (21-22)- mai-iunie - 2014


Onyx nr11  

Revista de literatura

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you