Olavo de Carvalho, Perversiuni definitorii ale mentalității revoluționare

extremitatea iniţială a unei serii nelimitate de consecinţe asupra cărora el stăpâneşte cu o autoritate de nezdruncinat, absolută.

Regulile operaţionale deja nu îşi mai instituie ele câmpul propriu de aplicaţie: acesta este demarcat de un număr nelimitat de alte reguli operaţionale, unele dintre ele tacite sau descoperite numai ex post facto, cât şi de un număr de asemenea nelimitat de convenienţe de ordin practic ce pot interveni în fiecare caz. Fiecare regulă operaţională este de aceea în mod intrinsec deficientă şi nu poate fi aplicată decât cu multe atenuanţe şi modificări.

Un principiu este valabil prin sine, independent de varietatea situaţiilor.

Regulile operaţionale, dimpotrivă, întotdeauna se dispun în sisteme şi ierarhii compuse în mod esenţial din limitări reciproce (culminând, în mod ideal, într-un principiu care le limitează pe toate, fără să fie limitat de ele).

O regulă operaţională care, ignorându-şi limitele interne şi externe, ar căuta să-şi extindă în mod nedefinit domeniul de aplicare, va sfârşi prin a se lovi nu numai de alte reguli şi de convenienţe externe, ci chiar de ea însăşi. “A acţiona în interes propriu”, de exemplu, este o regulă operaţională. Ea funcţionează în anumite circumstanţe ale vieţii, dar, dacă ar trece de o anumită limită, jucând interesele individului împotriva tuturor celorlalţi, ea va deveni prizoniera unei situaţii de izolare sau de ostilitate care nu este deloc în interesul ei. Regula, ca să funcţioneze, trebuie să fie frânată de nenumărate alte consideraţiuni. La drept vorbind, ea este deja frânată, pentru că interesele unei creaturi limitate sunt ele însele în mod necesar limitate, cel puţin prin durata limitată a vieţii acesteia. O regulă operaţională ridicată în mod nepermis la nivel de principiu îşi poartă în mod necesar propria sa negare.

Acum, care sunt “principiile liberalismului”? Care sunt criteriile maxime şi comune la care liberalii, încercând să-şi împace divergenţele interne, apelează ca la principii supreme care trebuie să fundameteze judecăţi unanime şi să restaureze unitatea de ansamblu?

Sunt două: libertatea şi proprietatea privată.

Dar acestea nu sunt nicidecum principii. Sunt reguli operaţionale. Când un liberal spune: “libertatea unuia se termină acolo unde începe cea a celuilalt”, el recunoaşte exact aceasta. Şi acelaşi lucru se aplică proprietăţii: terenul lui Stan Păpuşă se termină unde începe cel al lui Păpuşă Stan. Nici legea proprietăţii, nici cea a libertăţii nu pot să se extindă la infinit fără să se nege pe ele însele. Libertatea absolută ar echivala cu absenţa completă a constrângerilor externe, altfel spus, cu puterea absolută şi extincţia completă a libertăţii. În acelaşi fel, 168