Olavo de Carvalho, Perversiuni definitorii ale mentalității revoluționare

Biserica din secolul al XVIII-lea a comis aceste două erori, așa cum Biserica de astăzi le comite din nou. Însăși murdăria, răutatea anumitor atacuri, sunt planificate astfel încât să constrângă victima, insuflând în ea repulsia de a se angaja în discuţii care îi suna degradant şi forţându-o astfel fie la tăcere, fie la o etalare de politeţe rece superioară care nu are cum să nu pară un simplu camuflaj improvizat al unei dureri insuportabile şi prin urmare, o recunoaştere a înfrângerii. Nu poţi opri un atac refuzând să atingi cu un deget persoana agresorului sau demonstrându-i politicos că ceea ce face el este interzis de Codul Penal.

Lecţiile lui Tocqueville şi Noëlle-Newman sunt utile nu numai pentru Biserica Catolică. Împreună cu ea, comunităţile cele mai defăimate din lume sunt americanii și evreii. Primii ar fi în stare mai degrabă să plătească pentru crime pe care nu le-au făcut decât să recurgă la o lipsă de bună-creștere faţă de detractorii lor cei mai perverși. Cei din urmă se apără un pic mai bine, dar se simt inhibați atunci când atacatorii provin din rândurile lor – ceea ce se întâmplă cu o frecvenţă alarmantă. Nici o entitate din lume nu are mai mulți dușmani interni decât Biserica Catolică, Statele Unite şi naţiuniea evreiască. Pentru că au trăit în „spirala tăcerii” atât de mult timp încât nu mai ştiu cum să iasă din ea – şi chiar o cultivă din proprie iniţiativă, venind în întâmpinarea inamicilor.

Singura reacție eficientă la spirala tăcerii este aceea de a o sparge – şi nu poţi face acest lucru fără să spargi, împreună cu ea, imaginea de respectabilitate a celor care au fabricat-o. Dar cum să demaști o falsă respectabilitate într-o manieră respectuoasă? Cum să denunți răutatea, înşelăciunea, minciuna, crima, fără a depăşi limitele de simplei „dezbateri de idei”? Cei care comit crime nu sunt ideile, sunt oamenii. Nimic nu ajută mai mult imperiul răului decât teama de a trece la „atacul la persoană” atunci când acesta este absolut necesar. Aristotel învăţa că nu se poate discuta cu cineva care nu recunoaşte – sau nu respectă – regulile căutării adevărului. Cei care doresc să menţină un „dialog elevat” cu criminalii contribuie la banalizarea crimei. Aceștia sunt primii care, în imposibilitatea unei dezbateri oneste, şi temându-se să cadă în păcatul „atacului la persoană”, 132