F. M. Dostoievski, Demonii vol. I

confident intim aproape nelipsit de lângă bietul meu prieten proaspăt logodit. Îl apăsa mai ales un sentiment penibil de ruşine, deşi în decursul întregii săptămâni n­am dat ochii cu nimeni şi am stat în casă singuri, noi doi; se ruşina chiar şi de mine, ba într­aşa hal, încât pe măsură ce mi se destăinuia mai mult, cu atât mai vârtos şi tocmai de aceea se arăta mai pornit împotriva mea. Aceeaşi susceptibilitate bolnăvicioasă îl făcea să creadă că toată lumea, tot oraşul era la curent cu situaţia lui şi de aceea se ferea să apară nu numai la club, dar şi în cercul amicilor săi mai apropiaţi. Până şi plimbarea lui obişnuită de seara, prescrisă de medic, n­o făcea decât după ce se întuneca de tot, la căderea nopţii.

Trecu o săptămână întreagă şi el nu ştia încă dacă este logodit sau nu şi nici nu izbutea să capete în această privinţă o certitudine oarecare, în ciuda încercărilor sale stăruitoare. Nu dăduse încă ochii cu logodnica ce­i fusese hărăzită şi nici nu ştia dacă are sau nu o logodnică; nu ştia nici măcar dacă era ceva serios în toată întreprinderea aceasta! Varvara Petrovna, nu se ştie din ce motive, refuza categoric să­l primească. Iar la una dintre primele lui scrisori (îi trimisese între timp nenumărate scrisori) îi răspunse cu rugămintea formală de a o scuti pentru un timp de orice relaţii, întrucât este foarte ocupată; şi cu toate că ar avea la rândul ei să­i comunice lucruri foarte importante, o să aştepte pentru asta un moment de răgaz, de care nu dispunea acum deloc, şi că îl va anunţa chiar ea, la timpul potrivit, când anume ar putea s­o viziteze.

Cât despre scrisori, îl avertiza că i le va restitui nedesfăcute, pentru că toate acestea nu sunt „decât nişte mofturi”. Bileţelul acesta mi­l arătase chiar el şi l­ am citit personal. Şi cu toate acestea, nici atitudinea ei dură, nici noianul de incertitudini în care se pomenise nu erau nimic în comparaţie cu frământarea lui principală.

Avea o grijă tăinuită care îl chinuia teribil, fără încetare; îl vedeam slăbind la chip pe zi ce trece şi pierzându­şi tot mai mult curajul. Grija aceasta ascundea motivul ruşinii lui covârşitoare despre care nu voia să­mi vorbească nici mie; dimpotrivă, de fiecare dată căuta să se eschiveze, minţindu­mă şi recurgând la nişte explicaţii cu totul puerile; ceea ce nu­l împiedica totuşi să mă cheme zilnic, neputând să se lipsească nici două ore de prezenţa mea, care îi devenise necesară aproape ca aerul sau apa.

Comportarea aceasta mă făcea oarecum să mă simt, fără să vreau, atins în amorul meu propriu. Nu e greu de ghicit că eu descifrasem de mult marea lui taină, care pentru mine devenise întru totul străvezie. După convingerea mea nestrămutată de atunci, dezvăluirea acestei taine, a acestei frământări majore a lui Stepan Trofimovici, nu i­ar fi adăugat nimic onoarei lui şi, ca om tânăr ce eram, mă cam revolta brutalitatea sentimentelor sale şi urâţenia unora dintre bănuielile lui. Într­un moment de pornire şi, recunosc, plictisit să­i tot servesc de confident, poate că am mers prea departe cu acuzaţiile. Din cruzime căutam să obţin din partea lui o mărturisire, deşi admiteam că asemenea mărturisiri, în unele situaţii, sunt cam dificile. Şi el mă înţelegea foarte bine, adică îşi dădea seama că am priceput totul şi că sunt supărat pe el, lucru