Page 1

Mihai Cotea

Eu și Mia - eseuri & proze foarte scurte Ediția a doua

Editura SINGUR 2017


Tehnoredactare: Vasile Petrescu Corectura: Liviu Domşa Coperta 1: Lilioara Macovei

Acest volum a apărut cu sprijinul S.C. VIADUCT SRL prin doamna RADU ELISABETA și S.C. NAJLEPSI ELECTRIC SRL prin domnul LADISAV GATAS, cărora le mulțumesc frumos pe această cale. De asemenea, țin să mulțumesc unor persoane speciale din viața mea care cred în mine și mă susțin necontenit: Radu, Diana, Lilioara, Stelu și Carmen și ASOCIAȚIA PAUL reprezentată prin d-l Raul Stepan Dedic acest volum vouă. Mulțumesc!

Autorul Copyright © Mihai Cotea, 2017 TOATE DREPTURILE REZERVATE AUTORULUI Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României COTEA, MIHAI Eu şi Mia / Mihai Cotea. - Ed. a 2-a, reviz. - Târgovişte : Singur, 2016 ISBN 978-606-744-101-7 821.135.1-32

Editura SINGUR Telefon: 072-444.35.87 E-mail: dorudancus@gmail.com Web: www.revistasingur.ro Adresa poştală: Asociaţia Grup Media Singur - Alianţa Artelor OP 1, Ghişeu 3, CP 19 Târgovişte, Dâmboviţa


Mihai Cotea

Eu și Mia - eseuri & proze foarte scurte -


PREFAŢĂ Nu pot să nu încep aceste rânduri decât cu această spunere aproape poetică: "se cere acel clinchet firesc al sufletului și înlocuirea lui cu o talangă." Puţin mai încolo, referindu-se la ce ducem cu noi după ce murim, Mihai Cotea spune: “Eu aș zice că ceea ce duci cu tine e o experiență.” – şi zic şi eu ca el, acesta fiind rezultatul a ceea ce am acumulat până în prezent. Ca şi cum ar fi avut acces la Evanghelia Eseniană (sau poate-a avut!), citim mai departe: “Dar copacii? Lor le mulțumesc pentru că mi-au răspuns de fiecare dată îmbrățișărilor. Când iei în brațe un copac și te gâdilă la inimă, să știi că el te-a îmbrățișat la rândul său! Noi câtor persoane le provocăm gâdilături la inimă prin vorbele sau faptele noastre?” Am făcut referire la Evanghelia Eseniană pentru că am mai dat peste un pasaj asemănător: “Să observ măreția copacului și să-l respect! El nu și-o etalează cu fală, iar când am nevoie de o îmbrățișare va fi mereu acolo.” O altă privire în necunoscutul de după moarte şi în scurtul timp al vieţii este condensată în cuvinte astfel: “Suntem eternii copii ai vieții. Plecăm de aici abia cu numele învățat. Restul? Restul e infinitul.” A doua parte a cărţii, AlchiMia, pare scrisă de cineva ce poartă numele Mia. Dar ne dăm seama imediat că e vorba de acelaşi autor, datorită stilului folosit, cu care ne-am obişnuit citind precedenta parte. Pe parcurs întâlnim mize lirice diverse. Dar se remarcă texte precum “Soi rău” - unde se destructurează şabloane cu care suntem obişnuiţi, gen: “a te învăţa minte” sau în “Pucioasă sufletească” (unde se operează pe “vinul vechi” şi “găina bătrână”).


În câteva texte revine obsedant ideea de orfelinat. Doar ideea, căci nu se insistă prea mult asupra acestuia. “Eu şi Mia” este o proză scurtă scrisă sub forma unei scrisori a Miei către un probabil iubit, însă e pregnantă şi aici dedublarea: “La ce mai am eu nevoie de tine? Am! Nevoia ne definește pe toți. E un catalizator. După iluzia călătoriei terestre spre alte planuri superioare, vom fi tot aici. Te iubesc! Eu și Mia.” - acest “Eu şi Mia” transportându-ne, de fapt, într-o unicitate. Dedublare sau unicitate? O dilemă numai bună pentru critica literară. O căutare a originalităţii cu orice preţ ar putea fi introducerea a trei explicaţii ale cuvintelor din DEX: UMILÍNȚĂ, umilințe, s. f. 1. Sentiment de inferioritate; atitudine provocată de acest sentiment; supunere. ♦ Slugărnicie. 2. Situație umilitoare impusă cuiva; ofensă adusă cuiva UMÍL, -Ă, umili, -e, adj. 1. Care are o atitudine modestă, de om simplu, sărac, fără pretenții; “PĂREÁ, par; vb. II. Intranz. și refl. 1. (Cu valoare de semiauxiliar de modalitate) A da impresia, a crea iluzia; a avea aparența de... Căci totul e doar umbră și vis...”, dacă nu ar fi completată cu intervenţia autorului, asemănătoare spuselor lui Mircea Eliade: “Aşa începe totul, ca într-un vis…” “Există unele prezențe care te blochează ca Eu, nerămânându-ți altă alternativă decât să te eliberezi pe Tine, cel ce este. Cel de după mască.” - spune autorul prin vocea Miei. Îţi trebuie curaj pentru a spune lumii aşa ceva, pentru a o îndemna să facă aşa ceva. Mihai Cotea şi-a numit textele proze scurte. Eu le-aş denumi şi mini-eseuri, într-un perfect liber schimb cu Universul. Ştefan Doru Dăncuş


Eu Ĺ&#x;i Mia

Mihai Cotea

Vocea din antreu

-7-


Eu Å&#x;i Mia

Mihai Cotea

-8-


Eu şi Mia

Mihai Cotea

Declic Al cui ești tu, copil al nimănui? Al drumurilor, fără doar și poate, al sorții, fără geamantan sau acte? Bucură-te! În fața ta zeci de căi se arată. Poate doreai să vezi o altă soartă< Ți-ai regretat căminul, nu demult, în trecut. Acum regreți alegerea ce mai mult rău ți-a făcut. Ți-era mai bine acolo, în destin. Ai ales să fugi de el, bezmetic, și să bei pelin< I-un iz de toamnă, tot sinistru. În minte-ți vin tardive amintiri din agonie. Ce ți-a dat toamna? Întotdeauna vine cu mâna goală și cere. Cere mereu mai mult decât poți da pentru a te pregăti de iarnă, care-i și mai hâtră. Ea-și răsfrânge tabăra pe deșertul inimii tale, dar te îmbie la ceas de seară să-ți reînnoiești planuri, vise, promisiuni și te amăgește iar cu zilele de luni. De-al cui ești tu? Tu n-ai stăpân. Mereu îți repetai asta-n minte, dar tot jinduiești uneori la cineva care să-ți plângă la oseminte. Al vieții prunc, făr’ de adăpost< mai ai vreun rost? De-acum începi! Vezi înainte! Ori ai chiorât? Ești mai urât? Tot cum ai fost, doar că de-acum mai schimbi macazul, înfrunți talazul... vieții. Mai ai un rost. La ce-ți trebuie un țel sau țintă? Înfruntă-ți datul cu a ta flintă! Ai fost și ești doar unu-n drum. Încă unul dintre mulți alții. Nu toți din jur se au ca

-9-


Eu şi Mia

Mihai Cotea

frații. E bătălie, praf și scrum. Vrei să fii cel adunat din drum? Găsește-ți locul și rămâi. Nu te obosi umblând hai-hui. De-ai aștepta puțin să-ți spun tot ce poți realiza de-acum, ai plânge. Nu-i mult de stat, nu sta acum, acum când poți s-alegi un zbor mai bun. Să fie! Al vieții sacru fum te va-ndruma spre armonie. De nu poți azi, încearcă oricum. E mai bine decât să zaci în așteptări, să prinzi alte zări, mereu tot mai departe. Pretenții vor mai răsări în noapte, și fapte< uneori necugetate. Dar lasă-le și nu fi trist! În viață ești, cel mult, turist. Un călător cu-n dor de ducă și-un suflet prins în coji de nucă. Doare? Te strânge tare? Așa plângi tu, cu litere.

Vrajă inversă Cuvintele m-au modelat întotdeauna. Cum mi-am dat seama? M-am uitat adineauri în oglindă. Trecând peste asta, m-am apucat să citesc câteva dintre cuvintele mele, m-am (re)citit și nu mare mi-a fost mirarea să observ că totul prevestea totul< Nu, nu-s eu de-a’ lu’ Gură de Aur și nici n-am

- 10 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

capacități ”extraplus”, doar o intuiție< sau o vorbă de piază rea?! Nu știu în ce sistem universal s-a întâmplat, ori care a fost momentul când am apăsat (verbal) pe bumb și a rezultat dezastrul perfect. Tot ce știu e că sunt în fața unei situații noi, una care se schimbă de la o zi la alta, capricioasă ca o fată mare. Nu sunt rău! Fata mare are dreptul ei să fie capricioasă. Deține acel ”ceva”, dar măcar ea-l deține, în schimb, în situația mea, nu mai dețin mai nimic din ce aveam odată. Și să nu te gândești că totul e o vrajă? Sunt îndreptățit să cred că ceva sau Cineva s-a lipit de mine, îmi scapă însă motivul< Al naibii motiv, trebuie să fie tare mic, că am scotocit buzunarele minții și camerele sufletului încontinuu fără niciun rezultat. Motivul ar putea fi un detaliu. Mereu se spune că detaliile fac diferența și atunci când râcâi un astfel de detaliu e prea posibil să te descoperi cu o mare diferență între ieri și azi. Așa fac eu acum, la oglindă. Nu suport să mă holbez prea mult. Am și eu o sensibilitate a mea, totuși, dar în acele momente nu reușesc să mă mai descopăr pe deplin. Undeva, imaginea se întrerupe. Amețesc. Când pățesc asta mă depărtez de oglindă și-mi vine să zac în pat zile-ntregi. E un sentiment contradictoriu, derutant. Oare cuvintele să-mi fi făcut asta? Doar cuvintele?

- 11 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

Credeam că am mai învățat câte ceva despre mine, dar acum observ că sunt departe, prea departe până și de prima lecție. Pășesc. Nu pot sta toată ziua lungit pe-un pat de vise. Mă dezmorțesc ușor și încep să percep un iz slab de primăvară. Primăvara mai apare și-n viața mea, dar de obicei dă semnale false, stă puțin și cere și taxă. O mai aștept, totuși. La un moment dat o voi stabili în cea mai luminoasă și aerisită cameră a spiritului și< aș răpi-o! Da, așa simt. Instinctiv. Dacă mă gândesc mai bine, nu procedez corect. Nu< o voi ruga doar să lase un parfum discret în camera cu pricina pentru a ne retrăi clipele frumoase la nesfârșit. Privesc spre geam și copacii încă n-au înfrunzit. E departe. Revenind la acele cuvinte inflamate (sau care s-au inflamat dintr-o dată), mă întreb cum să fac să le dibuiesc în amalgamul de vorbe goale? Le-aș căuta și pe sub patul de vise, dar acolo mă îndoiesc că o să găsesc ceva. Patul nu are picioare. Stă direct pe podeaua sufletului. S-a lipit de ea, cred. Zâmbesc. De când nu am mai făcut curat în zona aceea? Tind să păstrez și-așa prea multe vise, speranțe și cuvinte degeaba< cuvinte măsluite, cuvinte absorbite, cuvinte abțiguite, cuvinte cocoloșite, cuvinte disprețuite< e o vrajă la mijloc și trebuie s-o inversez! Ori e gata inversată? Mai degrabă. Păi, dacă din ce-am

- 12 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

fost și ce am ajuns azi e așa o mare diferență, înseamnă că inversarea se petrece chiar acum, sub ochii mei, în fața oglinzii. Blestemata! De oglindă vorbeam, firește< Nu știu ce să mai cred. Or fi existând vrăji cu adevărat, ori e totul doar o vrăjeală?

Anii experimentali Încă din copilărie am privit spre perioada de timp ce urma să vină ca spre o promisiune. Nu era vorba de oricare ani ce aveau să se petreacă, ci despre lumea de după anul 2000. Căzusem, fără să-mi dau seama, în aceeași capcană a spaimelor milenare în care omenirea se află preț de milenii. Până și un cutremur devastator se prefigura pentru anul 2000. Auzisem zvonul cu un an în urmă, de la o vecină care a venit, într-o zi, să ne ”alerteze”. Timpul a trecut, 2000 a fost un an aproape banal și tot ce-a rămas a fost promisiunea de fond. Cu trecerea anilor, îmi imaginam că aveau să se întâmple lucruri extraordinare în viitorul care-mi creștea alături. Antidoturi la boli grave și netratabile încă, un avânt al civilizației și tehnologiei, o lume mai pretențioasă. Și astea au trecut și la final a rămas zațul. Nu se înghesuie mulți la cercetare pentru lea-

- 13 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

curi fabuloase (acolo unde se poate face cercetare), civilizația pare mai mult în regres o dată cu toate atentatele din ultimii ani și cu aceleași nemulțumiri, mituri și stereotipii pe care lumea le-nvârte ca într-o mașină de spălat iar noi, toți cei de la mijloc, nu suntem mai curați în urma marii centrifugări a năzuințelor. Tehnologia e singura care s-a ținut de promisiune și se îmbunătățește (discutabil) pe zi ce trece iar lumea, grație tehnologiei, a devenit mai pretențioasă, într-adevăr. Marele miez rămâne același. Schimbarea e la nivelul detaliilor, momentan. Vorba vine, ”detaliile fac diferența”. Așadar, rămâne un licăr de speranță că, la bătrânețe, voi asista la cele mai bune vânturi pe care le-a trăit mama Gaia. Zâmbesc. Că tot veni vorba de senectute, sunt tare curios cum vor îmbătrâni tinerii din generația mea și cei mai mici. Asistăm la o rocadă, e cert. Copiii zilelor noastre, într-un timp destul de scurt, își schimbă indicii valorilor încă de timpuriu. Eu fac parte, mai mult, din generația anilor ‘90, în anii 2000 trăindu-mi, deja, adolescența. Pe-atunci, încă nu intraseră atât de convins internetul și bobocii tehnologiei în viața românilor, iar traiul de zi cu zi se păstra la un nivel ușor arhaic. Evident, generalizările sunt sterile și aici. Posibil ca mulți alții să fi perceput altfel perioada cu pricina. Cu toții putem fi de

- 14 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

acord că astăzi, copilul e mult mai familiarizat cu jocurile electronice și site-urile de socializare (pe care eu le-am descoperit la liceu doar, dacă-și mai aduce aminte cineva de Hi5, predecesorul Facebookului), ba chiar am văzut cazuri în care se refuză o carte de desenat sau de povești din lipsă de interes, pentru că nu are farmec, ori e prea statică. Deci pruncul de azi e un prunc al acțiunii. Salvarea să vină din tehnologie? Salvarea de la ce? Tinerii de azi vor forma un cheag interesant și pluricromatic în anii ”cei de apoi”, la apus. Luăm, ca ilustrație, capetele de situație-scenariu: va fi o masă de persoane asemănătoare destul de mult cu părinții și bunicii noștri, dar va mai fi una de bătrânei mai excentrici, fistichii, tatuați, cu tot felul de tablete și gadget-uri ce vor (mai) apărea până atunci, cu piercing-uri și tot felul de cuvinte împrumutate din alte limbi. După cum am spus, am luat în considerare doar extremele. De fapt nu știm nimic încă și la ce ne-ar ajuta? Vorbim de mijlocul și sfârșitul secolului XXI, o perioadă, deja, fabuloasă numai prin denumire. Vom fi mai sănătoși, mai atenți cu ceilalți, mai experimentați sau mai frivoli? Anii aceștia poartă aparența schimbării dar istoria ne contrazice la fiecare pas. Un sâmbure de speranță rămâne iar a visa e, încă, gratis. De fapt, nu contează prea tare cum

- 15 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

vor arăta generațiile de la finele secolului, atâta timp cât vom ști să rămânem oameni. Umanitatea e cheia de boltă care ar trebui să dezlege acest mister.

Ce se dă și ce se cere? Vizitam zilele trecute parcul, prilej pentru a inspira adânc, a contempla măreția frumuseților naturale și a privi copiii... Fericiții... Se jucau cu o dezinvoltură specifică vârstei și indicată de cea mai firească perioadă a vieții. Se jucau de parcă n-ar fi avut nicio altă grijă, căci și copiii au griji, de ceva timp... de când cu cererile. Există mai multe cazuri de inocenți. Lor li se dau, sau li se impun, anumite date ale problemelor. Ce ironie... între copilărie și preocupare crește, ușor, un semn de egal. La început, se dă un suflet liber, neîntinat și fără constrângeri, așa cum e obișnuit să privim spre micii oameni. Se dau, mai apoi, posibilități, ocrotire, libertate și șansa unei dezvoltări armonioase, pentru ca mai apoi să se ceară. Trebuie să recunoaștem, unui astfel de suflet, mult mai înzestrat decât al multora dintre maturi, i se pot cere multe. Aici intervin unii părinți. Se cere perfecțiune (alta?), metamorfozare (într-un avatar al celor care cer), se cere - 16 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

acel clinchet firesc al sufletului și înlocuirea lui cu o talangă. Pur și simplu. Sunt părinți care trec peste toate aceste dotări curate ale spiritelor juvenile și vin cu modificările lor proprii și ilegale. Auzeam la un moment dat: ”Nu o aduci și pe Beatrice la petrecerea dată la spațiul de joacă X? Am auzit că e tare frumos acolo”. Răspuns: ”Nu, Beatrice are, după ore, cursuri de înot și apoi merge, de două ori pe săptămână la engleză”. Cealaltă: ”Și eu am dat-o pe Aimée la înot, dar nu i-a plăcut, așa că am înscris-o la judo. E mai potrivit pentru ea și merge doar de două ori pe săptămână. După ore are cursuri de pian, orientare și germană... în funcție de ce zi e, apoi temele”. Carevasăzică, se împopoțonează pruncii cu tot felul de cursuri ”opționale” și așteptări, de mici, ca să dea bine vreodată, dar le sunt luate, în schimb, tocmai acele momente, singulare în această perioadă a vieții, de libertate și de descoperire prin joacă. Cu siguranță, cursurile cu pricina au rolul lor și situațiile sunt discutabile; cu toate acestea nu sunt cazuri izolate sau recente cele în care părinții iau decizii în locul copiilor, că ”ei știu mai bine ce le trebuie lor”. Altceva. Se dă un suflet încercat, provocat dureros, dar la fel de curat, un suflet care trebuie să recupereze teren pentru a ajunge să se alinieze la startul ”copiilor normali”. E vorba, desigur, de co-

- 17 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

piii cu nevoi speciale. Un asemenea copil observă, prin educație și/sau prin comparație că el e ”altfel” față de ceilalți copii și ar vrea să... De la acest ”ar vrea să”, intră unii părinți pe fir, cu cele mai bune intenții, indubitabil, și se încep o serie de terapii obositoare pentru ca și micuțul lor să fie ”în rând cu ceilalți”. Se cere recuperarea (trupească). Nu sunt împotriva acestor abordări, n-aș vrea să fiu înțeles greșit, dar de ce, la start, în loc de a încerca, strict fizic, recuperarea terenului, nu s-ar da o atenție la fel de importantă și recuperării sufletești (psihologice, pentru cei alergici la noțiunea de suflet), acceptării momentului ”acum” și renunțării la demarcări. Eu văd o pornire mai firească din acest punct care nu înseamnă resemnare sau aruncarea prosopului, ci împăcare a sinelui cu ”cel ce este”. Unui astfel de copil, societatea îi cere, prima, o serie de ajustări pentru a ajunge la statutul celorlalți, fără ca ea să ofere prea multe în cealaltă direcție. Care ceilalți? Care diferențe? Nu cer utopia pe pâine, acești copilași, ci simpla susținere pe palierele necesare, acolo unde schimbarea se impune. Cu toții au nevoie de asta, indiferent de status quo-ul avut sau primit de undeva, de Sus, de jos sau din laterale. Admiram acei copii care se jucau așa cum am avut șansa să o fac și eu, cel din, posibil, ultima

- 18 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

generație a copiilor din fața blocului. Mie nu mi s-a cerut nimic, toate greșelile făcute au fost asumate de propria răspundere și așa am învățat, aproape fără să-mi dau seama, cum se ”mănâncă” responsabilitatea. Nu neg, la o certă orientare am tânjit și eu, mai apoi, dar cum nimic nu se întâmplă fără vreun sens, e prea posibil ca totul să fi avut loc exact așa cum trebuia și nimic mai mult. Am rămas un copil, în mare parte din ceea ce sunt, nu am trăit cu constrângeri și revendicări sufletești, iar acest lucru se poate observa adeseori. Spiritul meu e mai sălbatic decât al altora, domesticiți la momentul potrivit. De aici încolo, selecția socială își va face treaba. În lume, există câteva determinante cu rol de înfăptuire. Ce va fi, va fi. Nu abandonăm, ci alegem și observăm. În viață... se poate alege și cu alte ”legi”... mai subtile. În realitate, se cere atât de puțin și se dă totul... cel puțin la copii așa e.

- 19 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

Normal, plat și binecunoscut. Schizofrenia noastră cea de toate zilele Conformism, normă, fad, searbăd, sunt doar câteva cuvinte ce-mi trec prin minte când privesc, de pe fereastră, oamenii. Obicei prost din copilărie. Existența lor mă provoacă. Unde e măreția lumii de altădată? Nu cea de demult, ci aia de când eram eu copil. Aaa, da... dimensiunile difereau. Fac confuzie între mărime și măreție?! Pe-atunci mă fascina și felul în care stătea țigla pe casă, demnitatea hornului care scotea spurcăciunile afară în poziție de drepți, neclintit. Totul. Pentru mine totul era ceva grandios și nou. Nimic nou sub soare până acum. Ce se întâmplă cu cunoașterea, de fapt? Dacă ar fi să fim cinstiți, am recunoaște că o dată cu accesarea informațiilor despre o idee anume, un obiect sau particula lui Dumnezeu, acel ceva deposedat de mister devine, brusc, neinteresant, golit de o parte din importanță și substanță. Nu ne mai atrage. Trecem mai departe. În stilul ăsta, destinația e Luna. Lumea devine tot mai lipsită de interes și nici nu mai catadicsim s-o îngrijim, măcar, așa cum e ea. Nimic nou sub soare, iar.

- 20 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

Cum rămâne cu oamenii? Oamenii critică, de obicei, anormalul, alternativa, antonimia, cu toate că, acolo unde astea trei se găsesc, mai avem o bucățică nouă de descoperit. Păi dacă ne-am plictisit de ce știm, încotro? Ah, nu, aici e stația ”Conservatorismul”. Cine a zis că nu ținem de ceea ce știm deja? Așa știm noi să ne păstrăm aparența cunoașterii: pe aici nu se trece! Ne-a ajuns. La ce dracu’ noutate și divergență? Ce-i mult, strică! Se spune că suntem într-o criză. Se aud voci... voci care susțin că, dimpotrivă, am greșit când am acceptat schimbarea și că ne pare rău, că ne duce în alte direcții. Teama de cunoaștere. Paradoxal, există. Ne incită Raritatea, dar să nu ne deranjeze realitatea. Păi e normal? De la ce vine ”normal” ăsta? Parcă ar veni de la normă. Carevasăzică, fiind normal, îți îndeplinești o normă. Ți-ai făcut lucrul zilnic de pământean cuminte și conștient. Despre asta-i viața... despre a îndeplini o normă... cel puțin pe-aici stau ”oamenii normali”. Stați! Dar cine a impus norma? Înseamnă că pentru restul, viața e o incursiune continuă în necunoscut. A naibii aventură... Ne place să ne mințim că știm viața, că o cunoaștem. Ne punem jaloane de îndeplinit într-un timp relativ, suntem bucuroși că ne autodirijăm și nici măcar nu ridicăm capul pentru a vedea ce mai

- 21 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

e în jur (de descoperit). Un ditamai peisajul. Avansăm. Oare? Vezi-ţi bârna din ochiul tău şi nu paiul din ochiul altuia! Așa, și? Cine a vorbit de erijare? Era vorba de asumare. Cu ”A” mare se scrie. Hai să ne apucăm de pus iertăciuni că nu ne plac coclaurile de la orizont. Zău! Asta nu e iubire adevărată. Când vom accepta că și ”drumurile strâmbe” duc într-un loc nou de descoperit, vom avea o idee despre motivul pentru care încă existăm aici.

Singurătate? Singurătate rimează cu< multe cuvinte m-au îndreptat spre această senzație. Singurătatea e o senzație. Una de bine, uneori. Tot depănând amintiri involuntare-n minte (îmi joacă mintea), am sesizat că mi-era mult mai bine în momentele de singurătate. Vorba vine, singurătate. Adică, singuri complet nu suntem nicicând, Îl avem măcar pe El lângă noi, indiferent de cine crezi tu că-i El. Totuși, în acele momente eram nu numai cu El, eram și cu Mine, puțin detașat. În clipele singurătății mă regăseam, ca și când dintr-o mulțime de alte persoane cu același chip ca al meu mă găsesc tocmai pe Mine. Se întâmpla adesea să se perinde

- 22 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

prin capul personal o armată de fețe cu aceeași mască, dar în singurătate, doar atunci, puteam să mă deslușesc. Eu, marea, soarele< și mă mai și plângeam? De ce? Dependența de ceilalți rămâne tot dependență, dar mai e ceva ce seamănă cu ea. Dorul! Nu știu dacă și răsare, cel puțin nu din dependență, sper. Dorul răsare din neant în momentele de singurătate, iată un alt atu al ei! Nu contează de unde vine, cum a ajuns, dacă-i obosit (deși uneori te obosește), ci contează că indubitabil există. E aici. Nu-l poți nega. Dorul naște dependență sau invers? E ca la găina cu oul. Încă nu ne-am lămurit pe deplin, dar ne dăm cu părerea (suntem români/ oameni, deh!). Dar eu vorbeam de mare și de soare și era important. Am divagat și am uitat cele două elemente vitale spiritului meu. Așa se-ntâmplă și-n viața de zi cu zi, divagăm și ajungem pe arătură fără vreun semn de ”hăis” sau de ”cea”. Nu știu sigur în a cui arătură am ajuns, dar mi-e clar un lucru: singurătatea nu e amară, e umplută cu miere, dar< pentru a ajunge la ea, ca și-n cazul unei bomboane care se respectă, trebuie să muști cu dinții din ea. Fără frică. După ce am avut companie o perioadă destul de îndelungată, mi-am dat seama că mușcasem din singurătate dinainte să-mi dau seama de ea și că

- 23 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

mierea începea să mă umple. Acum băltesc în Mine, e lipicios și mi-e bine, iar dacă fac rime, e pentru că-mi convine! Da, mi-era mai bine când eram singur, încă nu m-am învățat pe deplin cu oamenii. Spiritul meu e prea liber, e sălbatic. Partea curioasă e că nici nu mă las domesticit. Asta las la latitudinea publicului dacă e bine sau rău. Momentan, acul înclină spre nicăieri. Una simt eu și alta publicul. A naibii dihotomie, și singur și mulțumit< sau nu-s singur?

Trai pe vătrai Uneori am impresia că trăiesc degeaba. Da, de când cu pacostea asta, ceva se prăbușește continuu în mine. Respir. Aerul intră și iese sacadat, tot corpul îmi trepidează cu fiecare respirație de parcă actul respirației nu mai e ceva natural, ci artificial. Un artificiu al Sorții. Cine mai e și asta? E vineri. Gândeam azi în sinea mea: ”Doamne, când a mai trecut o săptămână? Trec zilele pe lângă mine și nu mă aleg cu nimic< Ba da! E ca atunci când dai drumul nisipului printre degete. În urmă rămâne praful”. M-am cam prăfuit, ce-i drept. Nu mai merge treaba cum mergea, nu mai sunt cel de

- 24 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

înainte și n-ar fi ceva anormal, dar cum să te-mpaci cu regresul? Simt că dintr-o dată am îmbătrânit. Da, da, de regres vorbeam! Pentru mine, bătrânețea nu face parte din sistemul ăla liniar unanim acceptat și natural. E un regres! Trebuie să fie< asta ar fi o scuză convenabilă. ”Trai pe vătrai”, ehe, bine se zice< asta când te laşi la vatră. Cam ca mine acum. Ca pensionarii. Păpică, somnic, tratament, puțină activitate intelectuală să nu vegetăm degeaba și gata, altă zi! Și să nu zici că-ți trece timpul degeaba?! Unde-i adrenalina de altă dată? Trebuia să mă odihnesc? Puteam s-o fac și mai soft, fără atâta chin. Mă trezesc târându-mi pașii pe stradă și plângându-mi de milă în cap, apoi se întâmplă ceva. Văd! În fața mea apare răspunsul: o femeie care își târăște la propriu un picior, un nene în cârjă, o bătrânică ce va ajunge acasă undeva seara la viteza cu care merge din cauza suferințelor trupești< și tac. Atunci amuțesc de-a binelea și mi-e rușine. Am făcut-o din nou, am păcătuit, Doamne! Iartă-mă, Te rog! Cum să îmi compar tinerețea și etapa asta vitregă și trecătoare (căci în sufletul meu știu asta) cu ceea ce au ei? Ce au? Au o voință pe care cu nerușinare eu refuz să o adopt uneori și mă las bătut, au un suflu interior și un crez nezdruncinat ce pe mine mă ocolesc uneori (din vina mea, firește, sunt insu-

- 25 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

portabil uneori și pentru ele). Acești oameni au totul. Unde a dispărut ”totul” la mine? Eu l-am ascuns, eu îl neg sperând jalnic la o mângâiere în plus, la o compătimire ori o bătaie pe umăr măcar. Îmi vin în minte câteva cuvinte vii: Ființa nu se află doar dincolo, ci și înăuntrul fiecărei forme de viață, ca esență invizibilă și indestructibilă; sau Dați-vă seama că momentul prezent este tot ce aveți, ori Renunțați la așteptare ca stare mentală; Nu mai opuneți rezistență vieții. Nu contează cine le-a zis, ci contează că mesajul a ajuns la mine la timp. Viața nu e bună sau rea, viața este. Până la acceptarea și însușirea acestui mesaj e puțin de muncă, dar ce să facă un pensionar ca mine toată ziua? Timp e berechet! Viața este< viața este< este<

Care-i rostul? E un rost în toate< mă obsedează genul ăsta de cugetări cu valoare de adevăr plonjate din neant, neverificabile, cu calități de astringent mintal. De ceva timp încoace mă tot lovesc de ele și încep să mă julească la buricul degetelor. Timpul e de vină că-mi permite să zăbovesc pe chestiuni ”facile” de - 26 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

genul ăsta. Timpul< am prea mult timp și nu-i văd rostul. Pot alege să fac 1000 de alte lucruri, dar pot? Mă ține o trăire. Are și ea rostul ei, câștigă și ea o pâine. Mai mult decât o trăire, e un fapt rotund și de netăgăduit. Da, da, doar eu știu despre ce-i vorba și nu spun nimic! Mă deranjează curioșii, dar apreciez curiozitatea în scopuri nobile< ha, ce laxă-i exprimarea! Aici oricine poate filosofa și argumenta în favoarea-i. M-am întors cu fața spre miazăzi, adică din punctul zero, de început. Se cuvine o retrospectivă? Îmi este impusă zilnic, nu e nevoie să o cer. Totul mă forțează să gândesc comparativ. Se presupune că am avut un traseu liniar și chiar surprinzător de facil pe alocuri. Totuși, apar câteva zone, în ultimul timp, care nu-și au rostul. Eu, unul, nu le mai găsesc utilitatea. Când observi că ai încercat, te-ai străduit, ai reparat ce ai văzut că e de reparat și totuși există breșe, e dezarmant. Se poate spune acum că dezarmez ușor. Sunt slab. O părere nu înseamnă nimic, contează persoana. Dar ea, persoana, tace< e în același con de umbră. Sunt eu la capitolul meu. Nu înțeleg. N-am nicio cârjă. În toată această liniște mai răzbat unele ecouri din întuneric care sunt, mai degrabă, inhibante decât mobilizatoare. Pe mine nu

- 27 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

mă mișcă spre nicăieri pentru că nu văd nimic în jur. E beznă. <Și-atunci, apare luminița de la capătul tunelului. O altă întrebare. Îmi dreg glasul și o citesc: ”Ce rost mai are rostul când nimic nu mai are rost?”< Tăcere<

Alerg spre vise Alerg< visez că alerg. În realitate picioarele-mi sunt aproape țintuite de pământ, el mă cere. Ciudat e că-n visele mele nu ajung niciodată la destinație. Așa mă simt uneori și-n ”viața reală”, dacă așa ceva chiar există. Alerg în locuri cunoscute, locurile copilăriei, zone care au însemnat ceva la un moment dat pentru micul meu suflet cât un bob. Pe-atunci nu alimentasem sufletul cu iluzii și mi-era îndeajuns acel bob mic înăuntru. Nici nu făcea zgomot, pe-atunci nu cerea nimic. Să fie destinul? Și despre ăsta s-a zis că nu există, de fapt și despre Dumnezeu. Intră toate-n categoria lui nea Toma Necredinciosu’. În schimb aerul< eh, cu el e altă poveste. Tot cam la aceeași categorie s-ar califica, dar el există pentru că așa am spus noi și pentru că s-a demonstrat! Aerul dă semne, restul nu dau. Adică dacă te bate vântul ori

- 28 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

ți se umflă oarece pe tine, ori tremuri măcar, înseamnă că-l simți. Problema cu restul celor din categoria cu pricina e că dau și ele semne, dar sunt prea subtile. N-avem timp. Să fie totul clar, domne! Cât mai banal. Ziceam că nu duc nicăieri drumurile-n vis. Poate că nu mi-am terminat drumul, ori poate se repetă, ca-ntr-o structură de deja-vú, aceeași formulă agasantă ce se transpune apoi ingrat în viață: ”ești pe drum (cel bun?), dar mai ai până ajungi< tot înainte și la dreapta< ține dreapta!”. Aș ține pe cineva de gât uneori, căci destinația o dibuiesc, dar e neclară, încețoșată, neformată și ca să se mai pogoare și-n realitatea mea profană, ar trebui să se-ntâmple un adevărat miracol. Totul se rezumă la drumuri. Doamne-Dumnezeule, ne folosim de drum zilnic ca de ceva absolut necesar. Ne sunt trasate drumurile ca nu cumva să ne rătăcim spre zone necunoscute și să explorăm. Ni se arată drumul ca să nu ne mai obosim creierașul încins de frigănele să-l găsim noi. Sunt drumuri către orice. Abuzăm de ele, dar ne duc mereu spre aceleași destinații. Le poți prevedea dacă ai nițică imaginație. Nu știu de ce, eu am preferat să merg mereu pe alt drum. Așa mi-a cerut instinctul și setea neostenită de libertate ce rage uneori pe tonuri joase de bariton în cușca sufletului meu.

- 29 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

Le-am ales, le-am urmat și< ca-n vis, momentan nu m-au dus nicăieri. Drumurile astea-s prea noi, sunt nefinalizate, o tipică autostradă ”made in Românica”. Tot eu trebuie să fac potecă. Dar de ce alerg? În vise alergam< alergam spre alte vise probabil, deși știu că ele nu fug de mine, ci mai degrabă eu de ele. Fac pe prostu’ și mă ascund de ele pentru ca apoi să plâng ca un țânc mucos că s-a pierdut de mama bună. E vârsta de vină, știu, mi s-a mai spus. ”Cu răbdarea treci marea”< marea de vise sau< drumul.

Încă o zi în libertate. Obsesia posesiei Să mă lamentez? Să-mi plâng de milă? Asta fac în restul timpului, azi doar spun< Cine nu posedă, nu are nimic de pierdut. E o vorbă în vânt?! Posezi măcar sufletul din dotare, deși nici de asta nu mai sunt sigur. Al meu e la amanet și tare curios sunt cine l-a dus acolo și la cât a fost evaluat. I-aș râde-n față. A luat plasă! E evident. Cum nici măcar acest bun nu mai e posedat de umilul, îmi permit să calc strâmb, mai pe românește, să risc. Cum mi-a venit ideea asta? Cred că - 30 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

stăteam la mall și ronțăiam un cartof prăjit. Mă integrasem. La stânga mea, o puzderie de puști care aveau, fiecare, mult mai mulți bani decât am strâns eu în câteva săptămâni din compromisuri. Până și ei au mai multe posesii în portofel. Și ce dacă? Mâncam din nou< mâncam greșit, convins fiind că fac ce trebuie pentru sufletul meu. Se întâmplă oarecum regulat. Cunoașteți termenul confort food? Ei, asta e! Mă consolez mâncându-mi problemele. Sunt un soi de coprofag pentru că-mi consum problemele pe care eu însumi le defechez după un lung și de multe ori inutil, proces de digestie. Ce dramatic, ce urât, e scandalos, veți zice. Astea nu-s posesii! Sunt creații fumigene. Cum nu am nimic, nu-mi pasă nici de părerile voastre. Clasic. Petrec o altă zi liber în rezervație. De ce aici? Pentru că știu că mi s-a rezervat ceva și aștept. Am și compus câteva versuri pe tema aceasta în timp ce așteptam: Când m-am pierdut de mine? S-aștept? Nu văd niciun defect, sunt prea multe cortine… Când m-am pierdut de mine? Nu-i cine știe ce, dar cortinele există și-n realitate. Sunt groase, put a fum și-s găurite pe alocuri,

- 31 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

dar insuficient pentru a vedea ce e dincolo. Mai am de așteptat. Poate între timp am să mă și regăsesc, am să mă găsesc din nou, așa-mi place a zice. Voi da nas în nas cu noul din mine. După ritualul eschimoșilor ne vom așeza și< am mai încropit câteva versuri: Și s-a schimbat macazul, s-a spurcat iar talazul de întrebări acide hidoase, antropoide, cu izuri de înțelept. N-o să-mi convină. Asta am moștenit-o de la tine, babo! Încăpățânarea și inflexibilitatea față de nou, îndoiala. Deși cine se îndoiește e flexibil, nu? Ah, ăsta e alt fel de a se îndoi, îndoitul sufletului mai degrabă. Asta posed, de fapt: metehne. Toate moștenite, toate uzate, modificate și răsmodificate, dar niciodată adaptate la mine pe de-a întregul. Încă aștept să cresc mare, probabil, pentru a mi se potrivi toate metehnele moștenite. Să fugim oriunde! Suntem liberi și goi< buzunare, idei, precepte.

- 32 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

În bloc Gândim în bloc, trăim în blocuri. E vreo legătură? Copil fiind, am trăit și am fost înconjurat pretutindeni de acești coloși reci de beton. În prezent, sunt din nou parte a unuia din ei. Mă ține captiv ca într-o placentă. Observând incidența lor crescută în ambele orașe dragi mie, nu pot să nu constat și efectele lor. Adevărul e că după perioada gri, nu cred să existe oraș care să nu aibă un număr însemnat de astfel de cazărmi de locuit. Că veni vorba de cazărmi< la ce duc cu gândul? La ordine! Trăim în bloc și suntem obișnuiți să gândim lumea asemenea lui. Sigur, nimeni nu ne forțează, dar e mai simplu, deci mai atractiv. Fiecare cetățean în cămăruța lui, totul să aibă o ordine în societate. Nu putem gândi decât în condiții de ordine. Dezordinea sperie. Dezordinea e imprevizibilă și provoacă. Dar nu era o vorbă ce zicea ”în orice dezordine e o ordine”? Probabil o fi spus-o alt tip crescut la bloc< Între ordine și dezordine nu se poate pune egal, pentru că fiecare dintre ele duc spre altă direcție. Te dezvoltă diferit. Te marchează. A fi ordonat, se zice, înseamnă să știi ce vrei de la viață. Să ai principii solide și imobile. Să fii o persoană de încredere (?). Pe scurt, să gândești într-un anumit fel< și atât. Dacă ești dezordonat, nu

- 33 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

dai prea mari semne de încredere în fața celorlalți pentru că nu știu la ce să se aștepte de la tine. Ești imprevizibil, maleabil și ai opinii (prea?) laxe. Diferența nu stă în a locui sau nu la bloc, ci în a gândi sau nu din bloc. Din bloc poți vedea un peisaj îndepărtat, o conversație neclară, oameni de departe pe care nu-i poți simți sau cunoaște decât ieșind afară din el. Da, dar afară e primejdia! E nesigur, un mediu labil, jungla< Și atunci e mai ușor să-ți formezi o opinie de la distanță, să judeci după aparențe, să fii superficial cu diferite persoane pentru că e mai sigur, fără riscuri. Riscurile angajează, te mobilizează să-ți pui problema altfel, e pentru ”dezordonații” din afara blocurilor. Cu toții mergem în bloc< la mall, la biserică, la botez, la pomană, la orice eveniment ce implică comportamentul într-un anumit fel. Aici cuvântul de bază e ”conduita”. Și tot mergând în bloc la reprezentații și reprezentări diverse, nu observăm că începem să ne comportăm după tipicul blocului. Suntem rigizi, fără ieșiri exterioare, plați, drepți, unghiuri de 90, tari, pentru a păstra aparențele. Ne transformăm în blocuri, uneori. Ele ne înghit spiritul și ne lăsăm pradă conformismului. Unde e libertatea? În alegere? În dezordine? Coborâți din bloc, e aer curat afară!

- 34 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

Consumăm „nimic” pe pâine Totul. Avem acces în ziua de azi la tot ce vrem să căutăm, la tot ce ne interesează și ne face plăcere, la tot ce vrem să proiectăm, la tot ce avem de învățat. De obicei, când avem ”totul”, mai avem ceva: nimic! Cum își poate cineva imagina ”totul” fără ”nimic”? Lucrăm comparativ și dihotomic. Având acces la ”tot”, automat avem nevoi, așa-i? Totuși, în ultima vreme apare o nevoie stringentă și din ce în ce mai pregnantă: nevoia de nimic. Așa e când ai totul< simți nevoia de ceva diferit. Dimineață, primele ore după micul-dejun (uneori chiar înainte): deschidem computerul pentru că ne doare nevoia. Trecem un ochi peste Facebook și, în funcție de interese, ne apucăm să consumăm pentru a ne stinge pofta de nimic. Ce se consumă în aceste momente? Știri răsuflate, bârfe, noutăți, articole interesante, știri veridice, citate< o facem, și-o facem pe nerăsuflate. Încontinuu. Deschizând cât mai multe ferestre-n computer. Dar cu ce rămânem la final? Cu nimic! Supradoza a fost exagerată. Am înghițit informații cât pentru o săptămână în ultimele ore și sperăm să ne mai ajute un ultim prieten: subconștientul. Îți spui, ”nu contează cât de mult am citit/ aflat, poate au fost irelevante majoritatea lecturilor din acele ore de agonie virtuală, dar, la

- 35 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

momentul potrivit, subconștientul îmi va face o figură bună și va scoate din joben exact informația de care voi avea nevoie”. Așa să fie? Să spună psihologii< Și se mai spune că nu se citește în ziua de azi< E vorba de consumerism? Hmm: CONSUMERÍSM s. n. mișcare de mase care își propune apărarea intereselor consumatorului față de abuzurile specifice societății de consum, precum și îmbunătățirea calității vieții cetățenilor. În dicționar sună minunat, e drept că și noi am cam demonizat conceptul, dar nu cred că e vorba aici de consumerism. E o lipsă. Ceva lipsește din viața fiecăruia și e ca atunci când ai câteva minute până la venirea autobuzului sau trenului și nu știi ce să faci. Te apuci de nimicuri. Grupul de persoane care intră în categoria ”consumatorilor de nimic” e foarte larg, mă include și, din lipsă de ocupație pentru o perioadă determinată din zi, acesta se întreține cu ”nimic”< Nimic de condamnat până aici! Ar merita, totuși, o reflecție asupra ”nimicului”, din moment ce până acum se pare că am făcut teoria lui. Că e în mediul virtual sau nu, ”nimicul” apare mereu în viața noastră, avem nevoie de el. Nu putem sta concentrați 100% din zi și nu ne putem ocupa doar de ”lucrurile care contează” pentru că intervine suprasaturația. A-

- 36 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

tunci apelăm la ”nimicuri”: sunăm un amic doar de dragul de-a vorbi cu cineva, luăm un ziar din ”presa roz” sau dăm un click pe-un site din aceeași categorie pe Internet, ronțăim nimicuri sau ne plimbăm brambura prin oraș. ”Nimicul” ne umple un gol, indiferent de natura sa. E un prieten?! Când e periculos consumul de ”nimic”? Probabil atunci când îți monopolizează întreaga viață și ajungi la graniță cu gândul că ai trecut ca vodă prin lobodă, rămânând din toată tărășenia cu< nimic. E drept că plecăm de aici fără a lua nimic, oricât de mult ne-am strădui și frustra o viață întreagă (în van), dar anterior era vorba de avuțiile spiritului, nu de cele materiale. Unii vor spune că, de fapt, ajungi dincolo tot cu mâinile-n buzunarele sufletului, așa cum te desprinzi și de tot ce e lumesc. Eu aș zice că ceea ce duci cu tine e o experiență. Ea e mereu prezentă. Chiar și atunci când n-ai făcut nimic important în viață, poți duce ”experiența nimicului” acolo Sus. Mai e un aspect care face din ”nimic” un factor cu potențial periculos. Când te afli la jumătatea drumului și nu-ți irosești ziulica întreagă cu nimicuri, dar nici nu suferi de dependență de muncă, atunci poți cădea în ”patima nimicului”. Asta înseamnă că având o viață aparent normală, să alegi să te împiedici de nimicuri zilnice și să-ți bați cuie-n

- 37 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

talpă. Nimicului nu merită să i se dea importanță. Nimicul e nimic, orice ai face. Ce pățești când îți bați cuie-n talpă? Șchiopătezi, într-un final te doare, te consumi și de-aici îmi vine un singur cuvânt în minte: autosabotare. Am ținut un discurs despre ”nimic”? N-aș fi singurul. N-a fost nici măcar o ”teorie a nimicului”. Am observat ”nimicul”. Tu ce faci?

Superficial e noul banal Încerc. Mă gândesc la o doamnă pe care am văzut-o ieșind ieri dintr-un magazin. Avea un soi de diformitate și-n graba cu care am trecut pe lângă imaginea ei, părea că acest fapt nu i-a adus frustrarea la nivelul feței. Apoi, m-am gândit la societate și la normele de frumusețe din media. Ea ar fi, probabil, o paria. Dar cum rămâne cu mine? Obișnuiam să cred că am, cât de cât, atributele necesare ”normelor” (ce termen cinic!), și le aveam... până a intervenit un eveniment care a lăsat o cicatrice fizică însemnată pe o zonă a corpului meu care e la vedere în special vara, anotimpul meu preferat, la plajă. Pe piept. Dintr-o dată, sau ca o lecție, acum și eu fac parte din aceeași categorie a doamnei, nu? E neplăcut să vezi diformități, cica-

- 38 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

trici, crețuri, ochi fugiți sau șunci lăsate peste pantalon... Probabil lumea se întreabă de ce există sertărașele astea. De ce la TV vedem în spoturi publicitare, filme și seriale, numai persoane ”plăcute la vedere”. E un cod? Asta se cere?! De către cine? De către noi, restul? Să ne îndopăm frustrarea sau dintr-un masochism lugubru? Sau pentru că... mereu e plăcut la vedere un chip frumos (a se include aici: brațe, abdomen, picioare și restu’, cerința e mare!). Cum rămâne cu frumusețea de a fi diferit? Personal, îmi pare tot acest joc de alba-neagra, un calmant halucinogen psihologic. Am auzit persoane care mă dojeneau când ironizam folosirea în exces a fardurilor la fete: ”Hai, Mihai, recunoaște. La o petrecere, lângă care fată ți-ar plăcea să stai mai mult? Lângă cea frumos aranjată (?!) sau lângă nemachiată?”. Nu știu ce-am răspuns, azi le-aș spune că lângă cineva care poate articula ceva cât de cât, dincolo de aparențe. Nu sunt eu mare vorbăreț, dar, când vorbesc, îmi place să am cu cine discuta, indiferent cum arată. Deci, discutam de aparențe. În mediile de socializare, treaba stă la fel. Îți construiești imaginea estetică în funcție de ce postezi sau placi, sau împarți. Eu aș fi ales pentru partea cu ”socializarea virtuală” mai mult clipuri haioase cu mâțe și căței,

- 39 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

dar e, indubitabil, o zonă gratuită de reclamă, printre altele. Ne facem reclamă pe net și sper să nu ne și vindem, totodată: îmi place asta, am dat ”like” la cealaltă, împart ceva ce ador, comentez despre ce mă atinge și/sau mă zgârie pe ego. Nu ne-am săturat de atitudinea asta? N-a devenit cam banal să fii superficial? Cărțile gen ”new age” m-ar contrazice, e un curent care pune mâna acolo unde te doare și îți arată că nu ți se cere nimic de niciunde, e o mișcare care se extinde. Pe de altă parte, mai apar astfel de mici răbufniri și în alte zone, ”sacre” pentru subiectul de față, chiar și la noi1. Cum se face că până și-n căutarea partenerului/partenerei perfect/e, impunem cerințe asemănătoare cu ”norma”? Asta nu e ceva nou, există din vremuri imemoriale. Cultul frumuseții exista și-n Antichitate. Cred că, de-a lungul timpului a devenit un arhetip, se impune, se perpetuează, trăiește încă, se învârte în jurul propriei axe. Ne place frumosul, am inventat și zicători în legătură cu asta: Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie sau Ce e frumos și lui Dumnezeu îi place. Cu asta din urmă am legalizat simțământul. Dacă și Lui îi place, atunci... Hai să recunoaștem. De 1

(vezi prezentarea de modă cu oameni obișnuiți din primăvara trecută, pe aeroportul Otopeni: http://goo.gl/Mi2005)

- 40 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

fapt, așa ne e mai simplu, mai la-ndemână, mai comod, mai bine pentru zona de confort. Eu recunosc. Nu mă simt mai frustrat ca ieri după încropirea acestor gânduri pe-o bucată de hârtie pixelată, dimpotrivă, mai aproape de acceptare. Am observat că mi se arată, adeseori, de către Acel Cineva, că sunt unii mai încercați decât mine. Și atunci tac... apoi gândesc... și mai apoi scriu... ca să vindec, ca să-mi duc în spate și în scris toate cicatricile cu demnitate. Mă duc cu toate. Încotro?! Plimbarea asta nu este, cumva, și ea... în cerc?

Măști și alte fobii Se întâmplă, uneori, să simt nevoia să feresc privirea la un aspect deranjant ochilor, de orice natură or fi ei - ochii sufletului, ochii minții, ochii Eului, ochii mei, ochii interiori. Sunt mai mulți ochi înăuntrul nostru decât afară. Mă ascund. Doare. Întorc privirea. Nu am ochi să văd anumite lucruri care mă răvășesc pe dinăuntru. Ce se ascunde în noi e mult mai sensibil decât ceea ce avem pe dinafară, pe înveliș. De-asta stă ascuns... protejat, pasămite. Un întreg univers ne așteaptă la umbra fiecăruia dintre noi.

- 41 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

Concret, evit să mă uit la oamenii simpli. Nu știu dacă e vorba de o fobie sau de un soi de iritație, dar, de ceva timp încoace, mă încearcă un simțământ foarte deranjant când observ simplitatea unora: plafonarea, blocajul la 0,5, refuzul înaintării... transparența, uneori. Despre oamenii de rând vorbesc. Despre persoanele care își urmează calea unul după altul, în coloană, despre majoritatea dintre noi. Mă sperii de mine, într-o oarecare măsură. De acel ”rând” din mine, implicit. În alte momente, când tumultul meu interior coboară panta, la crepuscul, admir liniștea din jur și pe cei simpli, căci de la ei vine liniștea. De la serenitatea aceea încrustată pe chip și pe gând, de la eterna acceptare fără tăgadă, de la zâmbetul cald. De la popasul lăuntric, aproape înnăscut. Nu după mult timp, îmi vin în minte paritățile de zi cu zi. Apolinic și dionisiac, sacru și profan, sistolic și diastolic, moral și amoral, chip și mască. Paritatea măștii. Traiul dual în care suntem programați să trăim, cu voie sau fără de voie (altă dualitate), impune un ritm prin care suntem și murim la intervale scurte de timp. Din conveniență, de obicei. Mă gândesc mult la măști. La nevoia psihologică a lor. Mă sperie masca simplității pe care o văd la unii, cu tot ce aduce ea nivelului de trai, pentru că în mine strigă o nevoie a propriei mele măști.

- 42 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

Și-n ei, inclusiv. Confundăm, des, asta, cu invidia. Eu nu cred că e vorba de invidie aici, cât de recunoaștere de sine. Criminalul și pacificatorul trăiesc, amândoi, în universul forului nostru închis și se recunosc la anumite intervale. Totuși, și-atunci, de ce-i sperie simplitatea pe unii? Poate pentru că se aseamănă prea mult cu involuția, staționarea, așezarea, încetarea, piedica, stabilitatea, moartea. Punct terminus. În ultimul timp vrem și căutăm acest simplism în viața noastră pentru că acolo e o nevoie de repaus. Nu e greșit să te oprești la un refugiu, dar e mortal să rămâi acolo. Agitația domină, mereu a făcut-o, azi se întâmplă totul fățiș. E imposibil să te ascunzi, să-ți pitești agitația. Se vede, se respiră. De aici și nevoia. Secolul vitezei dă semne de oboseală. Pentru asta alergăm după simplitate, după un moment de răgaz. Chiar și așa, e înfricoșător să te oprești și să observi ce e în jur și ce ar fi trebuit să fie. Poate de-asta ne temem de simplitate și de oamenii simpli. Ei s-au oprit, au văzut și au renunțat. Veni, vidi, perditus. Dacă totul în jur se rezumă, într-un fel sau altul, la luptă, atunci răgazul ușurinței auto-impuse, trebuie să fie fatal. Poate nu degeaba majoritatea sinonimelor pentru cuvântul ”simplu”, încep cu prefixul ”ne-”. Semnul negației. Nu te opri! Nu

- 43 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

pentru totdeauna, în orice caz, pentru că, așa cum scria și Kundera, este atât de grea ușurătatea de a trăi, încât e posibil să nu mai poți să te ridici, apoi. Și acolo, la el, apar două lumi, perspective, contradicții. Contradicția implică o relație de doi. Atunci, întorcându-mă la argument, dacă viața e înglobată de paritate, de dualism, atunci contradicția poate fi însăși viața. Cum am ajuns la contradicție? De la simplitate, ușurătate. Să însemne asta că simplitatea poate determina contradicția vieții? Într-o anumită măsură, da, cu condiția acceptării faptului că moartea vine din interior, așa cum și simplitatea face parte din viață. Calul troian care duce la izbânda cetății. Dar... poate am mers prea departe și am gândit prea mult. De-aici și fobia.

Moartea din noi Mă tot gândeam la luminița aia mare și puternică despre care, se zice, sălăsluiește în noi și am ajuns să cred că doar la profeți și la marii trimiși există. Ea orbește. Ceilalți nu reușesc să vadă intențiile din spatele individului și-l clasifică-n fel și chip, apoi îl prigonesc terminându-se, de obicei,

- 44 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

tragic sau prin izolare. Da. Luminița puternică și mare e a oamenilor aleși. Indiferent de epocă, ei au fost respinși și etichetați în cele mai greșite moduri, însă cu ajutorul acelei lumini, ei aveau darul să vadă lucrurile exact așa cum erau ele. La dimensiunea și la mirosul lor. Ei trăiesc veșnic astfel, noi, restul, prindem lumina aia, numai din urmă. La urmă. Noi, restul, alegem moartea. Există o mortăciune perpetuă în ființa pământeană. O mortăciune care se hrănește cu leșurile pe care i le dăm noi. Interesantă vedere. O ”mortăciune necrofagă”. Există. E în noi. E simplu. Hrana ei sunt fricile noastre. Sempervirescentele frici, fricile mari și micile temeri, companionii noștri de zi cu zi. Murim cu fiecare cuvânt nespus la timp. Murim și putrezim, de fiecare dată când ne negăm, ca ființe, pentru a-i accepta pe cei cu care nu avem mai nimic în comun, dar ne par superiori, pe scena zilnică. Murim pe interior când alegem drumul turmei și nu propria cărare. Murim pe interior când judecăm fără să cunoaștem. Murim când lăsăm să treacă o zi fără să iubim ceva, orice. Murim, inevitabil, când nu ne mai pasă. Murim. Pe interior murim. Să nu avem pretenția să așteptăm sinceritate în simțire când nu dăm semne că noi mai trăim pe interior. Ce așteptări să mai ai de la un leș? Ce să

- 45 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

discuți cu o mortăciune? Mortăciunea tace. Dacă tăcerea chiar e echivalentă cu acceptarea, avem deja un tablou al unei părți semnificative din lumea de azi a mortăciunilor care suntem și a celor care ne conduc. Cadavrul lăuntric se simte după miros. Cei ce au capacitatea să-l miroasă, ființele care-și merită gurile de aer, îl vor mirosi mereu și vor evita contactul cu gazda lui, cu obstinație. Celorlalți le rămâne izul, dar până și izul alungă. Ceilalți nu vor fi tăcuți și educați ca ființele treze, ei vor urla în gura mare, ca o alarmă, ca un detector de mortăciuni și vor fugi de individul cu pricina ținându-se de cap. Societatea ne clasifică, mereu, ca indivizi. Dincolo de iluziile personale, suntem preluați de valul social, fie că vrem, fie că nu. De cei curați, de cei morți pe interior, de cei care abia înfloresc. Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești. Așa merge lumea din jur. Separat de ea, lumea interioară, ar fi bine să-și aibe propriul mers. Asta cu condiția ca ea să fie vie, or în viață nu poți exclude și moartea. Da, dar cu condiția ca moartea să nu-ți ocupe tot orizontul, căci altfel nu mai vorbim de viață. Trăim binar. Fiecare după limbajul personal.

- 46 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

Cu taxă inversă Aș fi plătit pentru discuția noastră de ieri. Să fi sunat cu taxă inversă, dragă! Ne-am vorbit. Dar când ne-am și spus ceva? Ai sufletul surd, fericito! Și mut< și e mai bine. Când n-auzi răul exterior din vorbele încărcate, rămâi integru la suflet. Nu? Da. Da, și sufletul ți-e mut, pentru că deseori nu mi-a răspuns strigătelor de disperare. Ah, și-am uitat, iar. Normal, ești surdă și mută pe interior, n-ai cum să mă vezi disperând. Ar fi fost mai simplu de înțelegeam asta mai demult. Acum, acum e doar normal. Am intrat într-o normalitate anestezică și ni se pare că ne simțim bine. Așa-i și la spital. Dacă ar fi să divaghez, mi-aș închipui că suntem la un spital spiritual. Nu există din astea, dar le putem închipui și așa vor lua formă. Ne oblojim rănile și ne cunoaștem mai bine. Știu că și pe tine te doare. Ai nevoie de îngrijiri. Eu n-am știut să te înțeleg de multe ori, tu n-ai putut să mă vezi rănit adesea. Ne-am ascuns bolile lăuntrice dintr-o grijă supraevaluată pentru celălalt. De ce să sufere și el? E tânăr. De ce să știe ea? Nu merită. Orbecăind prin viață ne-am reîntâlnit. Ne-am pipăit sufletul și am dat numai de răni. Acum le vedeam. Se spune că tinerii sunt cei care îi părăsesc pe părinți, luându-și viața în propriile mâini. Asta e

- 47 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

normalitatea (?!). La noi a fost invers, de parcă ambii am intrat în viață pe la ușa de ieșire. Inevitabil a trebuit să facem totul derulându-ne spre început, în rewind. Nu înseamnă că am și înțeles procesul. Ne-am amețit și am uitat de adaptabilitate. Ce mai e și asta? Abia o pot pronunța, d-apăi folosi corect. Un alt cuvânt cu care trăiesc aceeași experiență e normalitate. E drept, nu-i așa greu de pronunțat, dar e strâmb prin definiție, incomplet. Ce să mai înțelegem? Azi am gânduri pacifiste și-mi pare că niciunul n-am fost de vină. Și-apoi, ce rost mai are? Viața trece pentru amândoi la fel. Să ne urmăm șirul evenimentelor prescrise și să nu mai trăim ca niște proscriși. Punct și de la capăt. N-ar avea nici un rost să te pun acum să-mi explici cu taxă inversă tot ce-ai mai avea de spus. Azi nu-ți mai cer explicații. Mâine<

Recunoștință, umil sau umilință? Într-o zi, cineva mi-a spus că ar trebui să mulțumesc mai mult. Am stat puțin, am cugetat și-am încropit o listă cu omagiați. M-am gândit să încep de jos în sus.

- 48 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

Mulțumesc pământului că l-am călcat de atâtea ori în picioare fără să zică nimic și încă mă rabdă. La oameni e mai greu... A fi călcat în picioare, ca persoană, e o lecție greu de digerat, dar face parte din programa obligatorie, altfel nu iei testul. Și-ar fi păcat, cel puțin pentru rușinea pe care o simți în acel moment. Unora le e de-ajuns cu rușinea lor, nu le mai trebuie și cea împroșcată de alții. Ciudat. Ce poate fi mai dureros decât să-ți fie rușine cu tine? Dar nu vă impacientați, nu e programă obligatorie, e la alegere. Mulțumesc gardurilor vii cărora le-am rupt, uneori, frunze din mers și, în loc să mă certe, mi-au mulțumit, parcă, mereu, apropiindu-se de mine cantr-o îmbrățișare. Ce fină e atingerea lor! Ce moi sunt frunzele< A fi moale, se zice, nu-ți aduce nimic bun în ziua de azi. Trebuie să fii tare, decis și sigur pe ce vrei într-o societate grăbită. Totuși, a fi moale are avantajul său. Poți să îmbrățișezi mai ușor, nu ? Așa ca gardul viu. Era să uit, iarba! Draga de ea, îi mulțumesc și ei pentru fiecare moment în care s-a aplecat sub talpa pantofilor mei. Iarba știe să fie umilă și să accepte. Și-apoi vântul! El e cel mai bun prieten al ierbii. Vântul o ridică la loc de fiecare dată când e călcată în picioare de-un oarecare. Ea nu stă să judece cine o calcă în picioare, la fel ca pământul. Dar noi? Căl-

- 49 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

catul lor în picioare nu e la fel cu al nostru. Tindem să ducem totul la extrem. Totuși, uneori ne e greu să acceptăm critici, corecții sau să primim educație retroactiv. Firul ierbii din inima noastră e prea dur, e rebel. Pentru iarbă nu e o umilință să fie călcată de atâtea tălpi. De ce ar fi pentru noi o umilință atunci când primim povețe, atâta timp cât nu le primim cu bocancul? A primi lecții, a învăța, nu este o umilință. Și-apoi, mereu există vântul. Acel vânt din viața noastră care ne ridică la loc, ne îndreaptă, după orice moment de aplecare sub vreo talpă. Dar copacii? Lor le mulțumesc pentru că mi-au răspuns de fiecare dată îmbrățișărilor. Când iei în brațe un copac și te gâdilă la inimă, să știi că el te-a îmbrățișat la rândul său! Noi câtor persoane le provocăm gâdilături la inimă prin vorbele sau faptele noastre? A sosit vremea omagiilor! Aici simt că urc puțin în scara gratitudinii mele. Aduc omagiu soarelui care mi-a dat mereu lumina fără să fie nevoie să o chem vreodată. Mereu avem nevoie de lumină. De pildă, ea ne ajută să vedem persoanele dragi, să ne vedem în raport cu ele (dacă avem o vedere lăuntrică bună), dar ne arată și nedreptatea din jur. Trebuie să vedem tot, nu doar să privim, nu? Datoria noastră, dacă există așa ceva, e să vedem. N-are cum să te lase indiferent asta! Dar orbii? Of, ei

- 50 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

sunt mai norocoși decât noi. Ei văd cu ochii sufletului< uneori, lumina exterioară orbește ochii sufletului și nu mai vezi bine. A vedea bine se întâmplă doar când ochii sufletului și ochii tăi văd aceeași imagine. Le sunt recunoscător morților< da, lor le sunt cel mai recunoscător, deoarece ei mi-au arătat ce este viața. Nu putem deosebi viața de moarte, sunt două boabe în aceeași păstaie. Fie că vrei sau nu, trăiești în ambele ipostaze. Doar decorul diferă puțin. Morții m-au învățat ideea de cronometru. Nu-mi place să fac lucrurile-n grabă, să lucrez în contratimp, dar cert e că experiența noastră temporală aici e atât de temporară încât, de cele mai multe ori, nu isprăvești cu toate. Dar ce-ar mai fi de isprăvit? Să iubesc pământul pentru că el știe să-mi dea numai daruri, după modul în care mă port cu el. Mă răsplătește, deci mă plătește de mai multe ori, e darnic! Să mângâi mai des frunzele și să mă înclin în fața ierbii pentru a-i simți mirosul, așa cum face și ea în fața mea. Să observ măreția copacului și să-l respect! El nu și-o etalează cu fală, iar când am nevoie de o îmbrățișare va fi mereu acolo. Toată natura e de-o blândețe rar întâlnită la oameni. Lumina-mi arată mereu tot ce vreau și ce nu vreau să văd, lumina mă ține treaz și lucid. Ochii mari nu fac inima mică! Și, la final,

- 51 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

fiecare mort care îmi dă o lecție de viață. Toate lecțiile sunt afară. N-am să caut umilul în umilință. Nu-l voi găsi nicicând acolo. Diferența nu stă doar în câteva litere, ci în atitudine. Mulțumesc! Ție-ți mulțumesc! UMILÍNȚĂ, umilințe, s. f. 1. Sentiment de inferioritate; atitudine provocată de acest sentiment; supunere. ♦ Slugărnicie. 2. Situație umilitoare impusă cuiva; ofensă adusă cuiva UMÍL, -Ă, umili, -e, adj. 1. Care are o atitudine modestă, de om simplu, sărac, fără pretenții;

Eu din tine Mă privesc pe mine în oglinda din tine. E ca la bâlci. Mă văd diform, schimbat, cu un alt chip. De nerecunoscut. Mă privesc pe mine în oglinda cuvintelor tale și ceva nu se potrivește. Mintea nu mi-e la loc. Ochii nu mă mai reprezintă< mă vezi altfel. De ce? Când am inversat măștile? Trebuia să mă anunți din timp că nu mai sunt eu, cel de ieri, și de ce aș fi fost? Regula nu spune că ne schimbăm în fiecare moment? Prea multe întrebări< Iau din tine ce-mi convine< te răstălmăcesc, cresc în mine și mă autoacuz într-o doară. Îmi place

- 52 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

să mă doară, spuneai. Mie mi-e frică de durere, mereu mi-a fost< asta o știu de mult, dar poate mă înșel. Tu mă cunoști mai bine< eu nu mă întâlnesc mereu cu mine, cu totul din mine, tu o faci. Poți opina, ai niște drepturi. E o jenă ce mă ține când mă gândesc la sine. Să nu fiu capabil să mă recunosc în oglinda ta? E o noutate. Ar trebui să fiu mai entuziasmat căci, la urma urmei, se întâmplă ceva nou cu noi după atâta timp: nu ne recunoaștem! Avem ocazia să începem de la zero ca niște bătrânei cărora viața le-a dăruit prilejul să se cunoască din nou prin intermediul Alzheimer-ului. Zici că noi nu avem nevoie de intermediari? Așa mi-a plăcut și mie să cred, mai ții minte? Cum poate cineva fi prins la mijloc într-un cuplu? Suntem doar doi, nimeni nu e la mijloc. Îmi aduc aminte de titlul unei melodii, ”Stuck in the middle”< cât îmi plăcea, încă îmi place, dar sensul începe să-i dispară. Într-un cuplu nimeni nu e la mijloc, decât atunci când apar terți/ terțe. Dar noi am trecut de etapa asta deja și nici n-am ars-o, am consumat-o lent și< Pe când o reîntâlnire cu noi? Poate seara, înainte de culcare, înjghebând un dialog rămas în aer. Un dialog ce umple încăperea și mă sufocă când nu ești aici și mintea mea monologhează în gol. Monologhez dialogul nostru. E nostim, nu? Mai pățesc așa uneori. Discut în capul meu

- 53 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

cu tine, imaginându-mi ce mi-ai putea replica. Mereu e altfel. Viața bate filmul. Iar. N-am găsit încă situația aia ideală în care fiecare ne dăm dreptate și lăsăm să treacă impasul. De obicei rămân unele pete. Nu ne curățăm trăirile îndeajuns, sentimentele, și petele mucegăiesc pentru ca la următoarea discuție să constatăm mirați (?) că sunt tot acolo, dar un pic mai mari. Iar nu te-ai spălat îndeajuns< În viață e bine să te păstrezi cât mai curat posibil, în dragoste preferăm murdăria. Da, murdăria ne motivează pe mai departe. Nu punem la socoteală suferința, face parte din joc, o iei la pachet, și e un pachet mare și unsuros, alunecă mereu din mâini, dar care ar mai fi farmecul darului? Cel mai mare farmec îl are atunci când îl aștepți, visezi la el, nu atunci când îl ai. Când îl primești poți fi chiar dezamăgit uneori. Așa e și cu dragostea. E mereu ideală când visezi la ea, nu și când o primești. Atunci devine problematică, trebuie să știi să-i faci față indiferent că-ți place ambalajul sau nu, indiferent de ce daruri aduce. Să ne bucurăm de cadoul adus de fiecare celuilalt. De imaginea noastră din celălalt, căci totul e un cadou mare și inestimabil odată cu trecerea timpului. Acum am șansa să mă re-cunosc în tine. - Bună, Mihai!

- 54 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

Presupunându-mă… De multe ori, în viață, presupunem o grămadă de lucruri. Când suntem mici presupunem că vom crește pe-atât de mari pe cât ne dorim, apoi presupunem că vom intra la liceul dorit pentru ca apoi absolvit, să presupunem și intrarea la facultate. Ce e dincolo de asta? Probabil o plimbare dintr-o presupunere într-alta, ca o promenadă prin bălți. De fapt ne temem. A nu te teme, a avea încredere, a ști, presupune că deja îți simți drumul. Iar am presupus< Ce înseamnă ”a presupune”? Despărțit, cuvântul îmi arată că mă supun dinainte (pre-) la ceva. De ce aș face asta? Toți suntem puțin masochiști. Dacă nu ne lăsăm supuși de alții, ne supunem nouă înșine, propriului ego. Faptul că avem îndoieli și că ne lipsește siguranța cu desăvârșire e, probabil, o aplecare spre suferință din vremuri imemoriale (de când experimentam pe propria piele cunoașterea), care ne învăluie pe toți, nu are o preponderență personală. De ce să nu fim sinceri? De câte ori n-am presupus că vom primi salariul la timp? De câte ori nam presupus că am luat decizia corectă în locul celeilalte variante? De câte ori n-am presupus destinul? Aici e vorba de ”vălul de pe ochi” cu care

- 55 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

ne-am născut (prin acord prealabil, zice-se). Nu susțin că știu asta, ci presupun. Probabil avem o memorie sapiențială în stare latentă care stă supusă înaintea adaptărilor mintale terestre. Acea memorie originală se ”presupune” adaptărilor. Să te adaptezi e, probabil, soluția ideală, calea de mijloc. Până știu ceva cu siguranță, pasul următor e adaptarea. Mă pot presupune în fel și chip, atâta timp cât nu știu nimic. Atâta timp cât am un văl pe ochi, trebuie să accept situația. Adaptare e sinonim cu acceptare din multe unghiuri de vedere. Mai sunt unii care susțin că trebuie să știm, trebuie să ne închipuim că știm, trebuie să simțim că știm, să simțim, să știm, trebuie< Nici ei nu știu ceva sigur în adâncul sufletului. Prezentul e, la urma urmei, singura certitudine. Ceilalți doi tovarăși de drum, cel din față și cel din spate, sunt miraje. Unul a existat cândva, celălalt se formează pe traseu. Suntem eternii copii ai vieții. Plecăm de aici abia cu numele învățat. Restul? Restul e infinitul. Rămâne pentru altă experiență-lecție. La încheiere se cuvine o morală sau un sfat. A da sfaturi e gratis. Eu nu dau, pentru că nu știu pe deplin situația și persoana, doar presupun. În acest caz mă întorc la argument: știu că nu știu nimic, presupun tot ce-am zis.

- 56 -


Eu Å&#x;i Mia

Mihai Cotea

AlchiMia

- 57 -


Eu Å&#x;i Mia

Mihai Cotea

- 58 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

I. Pârjolul din cuvinte 1. Pofta de viață Mi-era foame< din nou. Senzația îmi luase mințile și nu era pentru prima oară. În ultimul timp începea să se întâmple tot mai des. Devenisem obișnuită cu senzația de foame. Aproape că făcea parte din mine. Aici, la orfelinat, îți organizezi timpul după orele meselor, ba chiar începi să și gândești în funcție de ele. Se apropia ora de care îmi era teamă cel mai mult. Toți o știau, începuse viermuiala. De fiecare dată când auzeam sunet de oale sau tacâmuri, simțeam cum ne transformăm tot mai tare. Nu eram doar eu, eram toți dezumanizați până la urmă. Descoperisem cu câteva nopți înainte că asta conta cel mai tare, acesta era prețul cel mai scump un stomac sătul mergea dincolo de amiciții sau pacturi< valori efemere< eu nu mai aveam prieteni. Toți ne vedeam ca pe niște posibili concurenți pentru acel blid cu mâncare. Concurența era acerbă și nu se ierta nimic. Când, în sfârșit, venea ora servirii mesei, metamorfoza schimonosirii sufletului era în floare și de aici începeau să se declanșeze reacțiile exterioare: îmbrânceli, înjurături, scuipături. Pe unii îi ad- 59 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

mirasem cu ceva timp înainte, asta mă durea cel mai tare. Cel mai trist era să realizez faptul că toți căutau câte un câștig ”delicios” de la celălalt. Dacă îmi furi ”ceva bun” de la bucătărie, poate te ajut și eu cu ce ai nevoie. Ce nevoie să am? Aveam aceleași nevoi ca și ei. Tot o porție de mâncare. Trist era că acum îmi dădeam seama că senzația de foame devenise de nestăpânit și mă controla. Nu mai reușeam să fac doi pași fără să mă gândesc la o recompensă ”dulce” sau ”sărată”. Gusturile difereau mereu, nici măcar nu alternau, nu le puteam învăța mersul. Trăiam o tristețe de fiecare dată când îi vedeam în ce se transformă pentru acel blid cu mâncare. Mie mi-era rușine să mă exteriorizez, deși eram la fel ca ei, de ce să nu recunosc? Mâncarea începea să mănânce din sufletul meu zi după zi și-atunci intram într-un cerc vicios. Pe de o parte aveam tristețile mele pe care le duceam de ani de zile și care nu-mi dădeau pace. Pe de altă parte apărea și mâhnirea asta nouă față de comportamentul celorlalți. Toate acestea îmi hrăneau frustrările și, implicit, pofta de mâncare. Viața la orfelinat devenise o vânătoare în care cel mai tare conta prada, nu și modul în care vânai. Acesta putea fi murdar, lipsit de principii ori de etică, dar ce erau astea? Și-așa nu țineau de foame. Nouă, tuturor, ne era prea foa-

- 60 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

me. Unii spuneau că suntem ”generația flămânzilor”, dar nu ne foloseam această foame spre ceva util, constructiv, ci spre beneficiul propriu. Nici măcar nu ne mai ajutam semenii, nu ne alinam niciodată foamea unii altora, doar individual, egoist. La finele zilei cu ce rămâneam? Nici măcar cu senzația de sațietate adevărată, darămite cu prieteni lângă noi. Ne mâncaserăm unii pe alții. <Îmi amintesc amarnic de vremurile acelea când îmi era foame. Acum îmi este sete, dar setea mea merge spre abstract, spre necunoscut și spre explorare. Simt că am ajuns pe o cărare mai dreaptă. Nu știu sigur încotro curge această apă nouă în care mă scald, doar știu că acum am reușit să trec de apa nonvalorilor alături de amici adevărați, singurii cărora le pasă și de altceva în viață. N-a trebuit să fac o selecție sau și mai rău, să le dau probe de loialitate, a trebuit doar să-i învăț să înoate (chiar dacă o fac contra curentului uneori), așa cum am învățat și eu. Pentru asta mi-au rămas recunoscători, așa cum le sunt și eu lor pentru lecțiile învățate. Dă-i omului mijloacele necesare și îl vei fi ajutat cum nu se poate mai mult! Am o poftă nebună de viață, o poftă de lecții de viață pentru a-mi ostoi, totodată, setea de cunoaștere. Eu sunt Mia.

- 61 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

2. Tristețea ca aliment Obișnuiam să o sorb dimineața devreme. Îi adulmecam aroma cu izuri de melancolie letargică ce mă purta spre nicăieri. Uneori o tăiam în feliuțe egale și mă serveam din ea zilnic fără a simți vreodată senzația de sațietate. Alteori o făceam fâșii. Mă îmbrăcam cu ea, o scoteam la vedere ca pe un trofeu. Eram o paiață< Nu-mi propusesem să fac din tristețe un aliment de bază în viața mea scurtă. Am cântărit și mi-am dat seama că soluția nu se afla aici. Oricât de mult m-aș fi înfruptat din ea, nu primeam niciun nutriment auxiliar sufletului meu, dimpotrivă. Începea să devină amară. Poate la început n-am sesizat, dar apoi nu mai puteai ignora gustul. Îmi ardea gâtul conștiinței care-mi dădea semnale disperate să mă opresc pentru că suferea. Nu-mi place să văd suferință, așa că m-am oprit. Ce autoritate putea avea conștiința de mi-a impus, aproape, să renunț la ea? Niciuna. Ea e doar trecătoare, dar importantă. Folosesc conștiința ca pe un vehicul terestru de adaptare la situațiile laice. Cuvântul cel mai greu l-a avut sufletul, eul. Când s-a infiltrat și aici tristețea și promitea să devină supărătoare, m-am dumirit. Eu nu m-am născut așa.

- 62 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

N-am primit-o în dar și nici ca moștenire de la strămoși necunoscuți. Cu atât mai puțin n-am achiziționat-o în prealabil. Tristețea a venit cu un scop, a avut invitație. Am început s-o invit în momentul în care am uitat de Mine și m-am concentrat mai mult pe ambalaj. N-ar fi fost o greșeală așa de mare, dar repetată a început să aibă consecințe. Tristețea a fost una din ele< Au trecut multe zile până să aud alarma, ba chiar mă făceam că n-o aud. Atunci a devenit insuportabilă. Tristețea se împerechease cu durerea și născuse un plod hidos care mă chinuia continuu. I-am dat și-un nume nefericitului prunc. Cam banal, ce-i drept, dar i se potrivea: Conștiență. Nu era ușor să privești Conștiența, dar era necesar pentru a realiza cum se pot scrie destine din părinți condamnați. Destinul ei a fost unul frumos, m-a ajutat pe mine să-mi deschid ochii și să nu mai fug de oglindă. A început rece pentru ca mai apoi să devină tot mai caldă și împăciuitoare. Nu aveam de ales, trebuia să mă văd. Abia după ceva timp de la acest eveniment mi-am dat seama cât rău îmi făcuse regimul bazat pe tristețe. Mă transformase îngrozitor. Efectele se vedeau cu ochiul liber, dar nu erau ireversibile. Știam că mai pot face ceva. Știam că mă pot dezintoxica de tristețe. Și atunci a apărut dragostea<

- 63 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

3. Revenind la reverie Am reușit din nou. După mulți ani< Pe când eram mică îmi așezam mereu privirea și gândurile în oameni și frunze. Așa am făcut și acum, ca într-un deja-vú. Înainte-i priveam gol, fără vreun scop. Imaginația mea lucra fără vreo destinație anume. Am reușit din nou acest lucru acum, după mult timp. Am privit fără să judec, dar mai e ceva, i-am simțit pe toți. M-am identificat cu ei, până și cu frunza aceea ce se rotea într-un dans ritualic doar de ea știută. Mai erau și musculițele< Doamne, ce fericită eram când drumul lor se intersecta cu mine și gândurile mele pentru un moment. Le priveam analitic și într-un fel mă intrigau. Efemeride< ce știu ele de viața lor? Cum și-o planifică și, mai important, au conștiința că au profitat de ea îndeajuns? Noi, oamenii, creștem deseori frustrări pe această temă, cu precădere la senectute, dar nu e o regulă. După un ciclu generos de ani, incomparabil mai mare decât al multor ființe, naștem regrete la linia de final pentru diverse evenimente și atitudini ”greșite”. Dacă viața e o competiție, cum am fost educați s-o vedem, atunci trecerea liniei de start trebuie să fie o mică victorie. Ce? Nu-ți convine locul ocupat? Zi mersi că ai avut un loc în viața asta<

- 64 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

Și așa mi-am petrecut duminica privind oamenii și trăindu-le emoțiile, imaginându-mi cum e să fiu ca ei. Pe de-o parte m-am simțit din nou copil, pe de alta, inima mea nu s-a confruntat nicicând cu atâta maturitate. Jocul acesta de roluri m-a ajutat. În secret, mi-aș fi dorit să fiu actriță, dar nu a fost să fie. Nu cred în destin, dar nici vorba ”așa a fost scris să fie” nu mă lasă rece. Iar dau de contradicția lăuntrică. O las așa, că mă râcâie din nou și mi-am propus să fiu pacifistă, să păstrez cadoul copilăriei regăsit în mine.

4. Anti-Ego Am obosit. Drumul e prea lung și simt nevoia să mă așez. În viață există un moment pentru fiecare decizie, pentru fiecare acțiune. Acel moment în care te așezi și faci o pauză există și el și cred că m-a ajuns din urmă. E mai ușor să privești în jur și să-ți dai cu părerea< adevărul e că nu am prea fost în acțiune niciodată pe acest drum, pur și simplu m-am lăsat ademenită de-un miros. Dualitatea prevalează în orice mediu, nu o poți nega. Sacrul și profanul se găsesc în cantități inexacte în fiecare aspect al vieții. Tac. Din toată cugetarea n-am înțeles

- 65 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

prea bine cu ce m-am ales până-n momentul de față. O fi sacrul sau profanul? Sau există și purgatoriul? Probabil aici mă găsesc. La mijlocul drumului. În purgatoriul meu de vise unde singură-mi aleg drumul, dar aștept și o confirmare de la cei Mari. De ce să nu recunoaștem? Întotdeauna ne-am așezat stratificat și am depins mental de acest sistem. Mereu e o persoană sub Mia, pe care Mia o va lua mai puțin în seamă în drumul ei, deși o va aprecia pentru locul până unde a ajuns, cu invidia inerentă și desconsiderația absolut omenești Miei. Și Mia e un om ca oricare altul! N-am stabilit că nu suntem perfecți? Și mai e o persoană deasupra Miei, de care Mia depinde de cele mai multe ori - psihologic sau< nu! E de ajuns să fiu dependentă psihologic. Aștept. Îmi aștept sentința. Cine m-a pus să aleg calea întoarsă? Calea aia incomodă pe care o alegi mai degrabă din exotism, decât dintr-o decizie judicioasă. Eu sunt Anti-! Nu-mi place salata, sunt anti-salată, nu-mi place societatea, sunt antisocială, nu-mi place viața, sunt anti-viață. Anti-viață? Asta ar însemna să mă neg pe mine< fără să-mi dau seama, m-am întovărășit cu un anti-ego pe care mi l-am creat în gând. Lucrurile mari și frumoase se creează uneori pe nesimțite. Astea-s surprizele, de fapt. De aceea unora nu ne plac surprizele. Acum pregătesc și eu una.

- 66 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

Trebuie să mă prezint lumii cu noua mea viziune. Viziunea-surpriză. Anti-Mia. Cine mă vede dincolo de mine își va da seama că mint cu nerușinare! Nu există Anti-Mia. E o iluzie, o hologramă ieftină a ego-ului meu. Mi-am falsificat sufletul! Și totuși< E prea tentant ca să refuz oferta. Trenurile nu stau o veșnicie în stație. Mi se oferă șansa să fiu contra mea, așa cum luni de zile, chiar ani, am fost anti-sistem. Lucrurile astea obosesc și sunt al naibii de finite. Nu cred că poți fi ”anti-ceva” o viață întreagă, oricât de decis ai fi. E un moment când Supra-Ego-ul te dojenește blând și te sfătuiește să iei o pauză, să joci rolul înțeleptului. În contrapondere, tu creezi un anti-ego< în cazul acesta tu ești eu. Așa am făcut și eu acum. Nu e o regulă, e o posibilitate ademenitoare. Ăsta e cuvântul! Numai ceva ce te ademenește îți poate șopti destule palavre la ureche pentru a nu mai auzi cântul sirenelor bune. Să mă strige cineva! Am surzit? Important e că văd, și ceea ce văd mă îndreptățește să schimb foaia și să mă experimentez altfel. Am obosit să fiu anti-tuturor, ce-ar fi să mă liniștesc și să fiu doar anti-eu? Nu mai prezint pe nimeni nimănui. Și-așa vorbirea în public nu e punctul meu forte, aș putea fi înțeleasă greșit. ”Oamenii nu înțeleg greșit, Mia! Ei au opinii. Toată lumea are dreptul la opinie, așa e democratic”. Cine a fost ăsta? Ah, îl pomenisem

- 67 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

înainte. Supra-Ego-ul, Supra-Mia (deși mi-ar plăcea să-i spun ”SuperMia”, e mai comercial. Of, iar pic în plasa sistemului; e greu<). Ar fi prea banal și repetitiv să o spun iar pe aia cu lupta din noi, cu lupta persoanelor sau personalităților din noi. Cam așa e. Sunt eu, Mia, este Supra-Mia, și mai nou am cunoscut-o și pe Anti-Mia. E al naibii de ilar! Cum să fii înainte ”anti-ceva” și să-ți creezi un ”anti-” la acel ”anti-” anterior? Oare ar trebui să-mi spun Anti-anti-Mia? Nu< încă nu e momentul. Se va naște pe parcurs și o anti- pentru AntiMia. Drumu-i lung și am obosit. E timpul să stau jos. Mi-am terminat discursul aici.

5. În suspensie L-ați auzit? Îl puteți auzi? Nu a mai rămas decât o șoaptă din vocea lui fermă de altădată< din vocea prezentului. S-a întors să-și ceară scuze că a întârziat din nou. Mereu i-o ia Trecutul înainte. Despre Viitor nici nu mai poate fi vorba, e ca un tren pierdut sau anulat dacă o țin în același registru tânguitor ca până acum. Nu-mi mai pot auzi Prezentul, vorbele lui se pierd până la mine și uneori mă face să pierd controlul. E dur să știi că nu faci

- 68 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

ceva bine, dar continui s-o faci dintr-o inerție inexplicabilă. Inerția-mi ordonă! E ca atunci când visezi că fugi de ceva, dar corpul tău se mișcă cu încetinitorul, e amorțit și panica te cuprinde grosier. Așa mă simt și eu acum. Fug de Trecut, dar sunt imobilizată în el și din afară trupul nu mă ajută deloc. Sunt și-n Trecut, și-n Prezent, aceeași Mia, dar cu totul alta. Caut ajutorul pentru a scăpa de acest blocaj strict din exterior. Mă agăț slab de unele decizii ce se vor a fi favorabile mie, de micile bucurii ale zilei reușind să pășesc cât de cât, să avansez, până ce, dintr-o dată, mă împiedic iar de Trecut și rămân pierdută acolo o vreme< în suspensie. Nici nu știu a cui sunt de fapt. Probabil sunt o prezență a trecutului, doar așa mă pot explica în momentul de față. De-aș reuși să rup legăturile, să le mușc în disperare și să mă eliberez total de el< nu e doar un deziderat, e o impunere deja. S-a ajuns prea departe-n Trecut, hoinăresc în zone din copilărie, huzuresc cu persoane dispărute din viața mea, e călduț și-mi vine să rămân aici pe vecie. Bine, bine, dar veșnicia nu e aici< nu e doar aici. Veșnicia e în treime: Trecut, Prezent și Viitor. Combinate, dau o reacție minunată, ca-n chimie. Dintr-o stare poate rezulta altă stare. E fascinant! Aici trebuie să fie și răspunsul la nedumerirea mea! Ca să trec din starea asta de melancolie prelungită, de

- 69 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

nostalgie patologică, aproape, trebuie să mă întind spre Trecut și Viitor, ținându-mi picioarele bine înfipte-n Prezent. Dacă unesc cele trei stări, pot acționa schimbarea! Am pierdut prea mult timp și mi se oferă o șansă unică. Nu numai că pot uni stările, dar pot să-mi și modific centrul de greutate. Dacă reușesc asta, bătaia va fi lungă și automat se schimbă și Viitorul< nu va mai fi un tren pierdut, ori un tren după care aștepți nerăbdătoare cu orele și nu reușești să decelezi nimic în zare, va avea chip! Eu îi voi da chipul și mă voi îndrăgosti de el. Voi fi o versiune inversată a lui Pygmalion, iar din dragostea mea, Viitorul va căpăta viață, realitatea mea va prinde aripi. E minunat să visezi< când am pierdut visul? Cu siguranță în momentul în care mi-am lăsat visul pe amintirea din Trecut. O pală apusă demult a cărei căldură nici n-o mai simți nu-ți poate fi înlocuitor de vise. Ele te duc înainte, te propulsează spre un viitor dorit numai de tine, fără influențe venetice din exterior. În interior te afli tu și-n interioru-ți se află schimbarea! Dacă nu vrei păreri și influențe din afară, caută-te singur! Pentru asta trebuie să te (re)cunoști într-atât de bine, încât să știi ce aștepți de la tine. Eu mă laud demult că știu asta. Nu

- 70 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

știu< drumu-i lung și căutarea a început de ceva vreme deja. Mă caut atentă în trinitatea promisă de mine, dar momentan sunt în suspenie... Știu că nu știu nimic<

6. Semne Mi s-a spus că sunt sălbatică. ”Nu socializezi, te izolezi în lumea ta și e veșnic o corvoadă când te chem să socializezi cu lumea”. Mie mi se părea că nu am ce discuta cu lumea aceea. Greșit! ”Din fiecare experiență ai ceva de învățat, de adunat!”. Punct negru. Mi s-a spus că răspund prea brutal celor ce se îngrijorează de mine. Mie mi s-a părut că îngrijorarea aceea era doar de fațadă, o curiozitate mascată care mă irita mereu nespus de tare. Greșit! ”Lasă oamenii să te ajute, poate chiar își fac griji pentru tine!”. ”Cine? Străinii?”. ”Chiar și ei!”< curioșii< Punct negru. Mi s-a spus că nu-i ofer destulă atenție, că nu-mi ofer susținerea. Mie mi s-a părut că nu e relevantă acea susținere de care avea nevoie. ”Credeam că ești destul de mare să-ți porți și singur de grijă”. Greșit! ”Mereu mă ajută o vorbă bună, o mângâiere, un cuvânt cald spus într-o doară< Fii

- 71 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

mai atentă cu mine”... Și când am început să fiu, n-a mai fost de-ajuns. Punct negru. Mi s-a mai spus și că nu mă îngrijesc prea tare de aspectele domestice ale vieții noastre. Mie mi s-a părut că în felul meu îndeplineam toate sarcinile. Greșit! ”Când te rog ceva, ajută-mă și tu puțin, că și-așa lucrez toată ziua”. ”Nu e vina mea că am dus o viață boemă și așa-mi place să fiu. Le fac, pe toate le fac, dar în ritmul meu<”. Punct negru, punct negru, punct negru, Mia, sălbatico, putoare, antisocialo, brută! Mai ești? Mai exiști încă? Așa nu se poate! Ți se cere să fii alta. Este timpul pentru Alter-Mia! Special pentru mine, dinadins pentru ceilalți, cu amar pentru tine< Când vei învăța să te maturizezi și să devii mai înțelegătoare, la răsăritul metamorfozei tale cognitive să mai vii să vorbim< Până atunci, schimbă-te! Mi-e lehamite deja de hainele tale sufletești soioase, uzate și demodate. Schimbă-te! Nu vezi că ești plină de vânătăi pe suflet? De puncte negre? Lumea te vrea altfel. Eu sunt lumea! Amin. Sălbatico, putoare, antisocialo, brută! Mia???

- 72 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

7. Din cireș Aveam un coșmar. Mi-am amintit de el zilele astea. Nu știu de ce. Cândva locuiam și eu într-un loc pe care-l numeam ”acasă”. Acolo mi-am lăsat câteva petice sufletești până în ziua de astăzi. Locul încă există, cireșul nu mai e. În fața blocului în care locuiam exista un cireș sălbatic. Îmi amintesc cum deseori mă întindeam de la fereastră după o creangă mai apropiată de mine pentru a-i răpi câteva cireșe micuțe și acre de cele mai multe ori. Când venea noaptea, scenariul din mintea mea se schimba puțin. De data asta căutam crengile cu alt scop, pentru susținere. Dintr-un motiv pe care încă nu l-am descoperit, în vise trebuia să sar de la fereastră și să mă agăț de una din ramurile, oricum fragile, ale cireșului meu. Era inutil, cădeam. Atunci, acolo, când ajungeam jos, totul se termina brusc. Nu-mi amintesc coliziunea cu pământul sau răceala solului, firul se rupe dintr-o dată. Ce vrea să însemne asta? Și de ce a revenit? Pare ciudat să-ți revină în minte imaginile unui coșmar. Pe mine, acesta m-a înspăimântat mereu, deși rău de înălțime n-am avut niciodată. Să fie un mecanism de sabotare din mine acum când încep să mă ridic din nou? Nu, nu vreau! Psihicul și-așa îmi joacă destule farse. Acum e timpul rela-

- 73 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

xării. Sper că nu se ascunde în mine vreun cal troian de care nu știusem nimic până acum. Ies viermii afară. Rănile zemuiesc și ies viermii din toate părțile pentru a mă devora și regurgita apoi într-o Mia zămislită după vrerea lor. Nu mă vreau prinsă. Nu mă las prinsă! Unde-i negru e și alb, unde-i întuneric e și lumină, dar care e antipodul viermelui? Cunoașterea, probabil. Viermii cireșelor furate se vor răzbunați, dar asta e menirea unei cireșe< să fie consumată într-un anume fel, așa cum și noi suntem consumați de Geea. Tot natura ne îngroapă< adică și ea participă la ritualul stingerii flăcării eterne. Poate cireșul era pomul vieții mele, mi-era predestinat. Un creator își devorează creația? Sfinxul ar fi făcut-o dacă nu răspundeai corect întrebării sale, parcă așa era. Deci, în lipsa înțelepciunii, ești sortit devorării metafizice. La un moment dat n-ai de ales. Viața-și înghite asceții pentru o lume mai bună. Aha! Deci după consumare vine și promisiunea. Ori e doar de fațadă? E reclamă electorală? Un vot pentru o viață mai bună. Un suflet pentru cunoașterea eternă. A sosit acel moment< a venit timpul vânzării. Dintr-o dată, copacul vieții din visele mele s-a transformat în șarpe și-mi vânează sufletul. Se ajunge la un moment dat în viață la ”timpul vânzării”. Mi-a venit sorocul și mie. De fapt,

- 74 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

calul troian exista deja în acel cireș, în cireșele viermănoase ce-mi numărau clipele până la găsirea luminii. Nu mi se dă de ales și nici măcar nu pot prevedea sfârșitul pentru că nu ajung niciodată pe pământ ca să văd cum e. Sunt undeva în aer. Eram. Acum, c-am atins pământul cu picioarele, procesul se vrea inversat. La infinit? Să mă ridic din nou? Unde? Pe-o cracă plăpândă a cireșului pentru ca apoi să cad din nou? Nu, am ales să ating pământul altfel și așa am reușit s-o fac, doar așa. Atingerea a fost suavă, nu un șoc traumatic. Liniște vocilor! Viața merge mai departe, nu se învârtește-n cerc. Timp pierdut. Am venit să văd, nu să privesc. Eram în cireș și cireșu-n aer< am coborât din el de ceva timp la fel ca primele maimuțe umanoide. E vremea explorării. Veniți să vedem!

8. Seva și speranța De multe ori m-am întrebat de unde-mi trag eu seva și merg mai departe. Am primit atâtea critici în ultimul timp, încât nu am putut să nu mă întreb. În minte-mi stăruiesc trei repere: Un zâmbet. Pur și simplu. Ador să merg pe stradă și să întâlnesc o persoană care-mi zâmbește. E nevoia< probabil că prea puțini zâmbesc în jurul

- 75 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

meu și atunci când prind o asemenea raritate, o prețuiesc la justa ei valoare. Spun prostii! El nu are preț. Un zâmbet e ca un motoraș pentru mine, mă ajută la mobilizare. E mângâierea Cerului, se poate spune< este cea mai apropiată atingere divină pe care o poți primi. Așa simt eu. Indiferent de timpul scurt de savurare a acestui moment, ori de inefabilul trăirii, zâmbetul e țânțarul care ridică în picioare elefantul mâhnirii din sufletul meu. Un cuvânt de bine. Ce vag sună< unora le trebuie confirmări stufoase și pline de emfază< poate și mie, câteodat’. Atunci când se trezește balaurul rațiunii la cele mai nepotrivite ore< dar mie, mie mi-e de-ajuns, în restul timpului, și cu o vorbă bună, mică, ușor mototolită, mângâiată pe umărul greu, care să mă strunească. Cu vorba bună trebuia să încep! La început a fost strunirea, apoi mobilizarea și acțiunea propriu-zisă. Cine mai știe? Și ce mai contează? De multe ori, trebuie să recunoaștem, doar persoana întâi contează în detrimentul tuturor filosofiilor din sacoșele minții. Dar dacă mai e ceva ce-mi ține bună dispoziția în viață și depresia departe, aceea e cultura. Deja la al treilea punct veți spune: ”Mia e o prefăcută, nu e reală, ne joacă pe degete. Prea se dă importantă”. Poți jura că nu exist? Sunt sufletul de după monitor. Dar cultura? E mereu materială și a naibii de evi-

- 76 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

dentă? Uneori semăn cu ea. A nu se trage un semn de egalitate între mine și ea! Eu nu-l trag. Cultura e, poate, acel râu cu apă lină care-mi curge prin sine uneori și mă desăvârșește. Clișeistic? Mă simt desăvârșită doar atunci când consum cultură de calitate (ce-i aia?). Sunt dependentă. Cireașa de pe tortura mea e cultura. Ea mă consumă, ea mă răscumpără, ea mă convinge. Am trei afluenți cu sevă de calitate ce mi se varsă-n suflet. Deseori, unul din ei, dacă nu toți, seacă, dar după fiecare perioadă de ploaie din viața mea, își reiau din nou traiectoria. O fi autoconservare? Cercul meu vicios și drag< Nu sunt anormală, nici culturală. Sunt doar Mia. Mă prezint din nou<

9. Vocile Le aud prezența. Ele nu se fac simțite, ci auzite. Nu e mai eficient așa? Câteodată cei ce se fac auziți impactează mai mult decât cei ce lasă urme mute. Sigur că efectul nu e același, dar șocul? Aud voci. Da, recunosc, și nu am o problemă cu asta. Lumea prea repede clasifică. Eu deja sunt în sertarul ”nebunelor” prin această confesiune. La ce folos? Nici nu v-am spus ce-mi spun vocile și

- 77 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

cum se comportă cu mine, că deja un mecanism ca-n experimentul lui Pavlov s-a declanșat, făcându-vă să mă înrudiți cu alde Ioana de Castilia. Ce mai lipsește? Închiderea în turn! Ostracizarea și arătarea cu degetul ar fi variante rezonabile, de altfel, nu-i așa? Deviez< și o să credeți până la urmă că am o problemă, într-adevăr. De când aud vocile? Mai știți când am făcut cunoștință și povesteam despre pofta de viață și de suflete cu care (ne) devorăm ființa? Nu e de atunci, dar atunci au vorbit vocile, ele m-au îndrumat, n-a fost nimic altceva. Vocile sunt mereu prezente acolo sus, în centrul de comandă și mă modelează ca pe-o bucată moale de lut. Sunt lipsită de apărare. Oare? Ele pot fi bune, avertizându-mă cu puțin timp înainte de un eveniment neplăcut, sau pot să mă zgârie mintal și să scoată din străfunduri tot ce aveam de ascuns. Când sunt bune, acționează prin simțuri, sunt legate de ele și n-aș ști să spun cine pe cine controlează. Când sunt rele se bazează pe instincte, astea sunt cel mai greu de controlat și o știu bine. În caz de inspirație, simt cum sunt locuită de voci. Nu mă lasă să mai fac un pas. E atâta hărmălaie acolo sus că abia-mi pot asculta șoaptele sufletului. De cine ascult într-un final? De cel care oferă mai mult. Să fim sinceri! Mă credeați vreo ingenuă și nu v-am convins? Sunt umană, asta vine

- 78 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

la pachet și cu instinctele și cu simțămintele sau inspirația. Sunt un pachet de surprize, așa suntem de când lumea. Imprevizibili. Vociferăm ca să ne facem vocile din interior să tacă, să se oprească. Devin atât de deranjante uneori... Când ai parte de un obstacol, fie-l treci, fie-l înlături. Eu le-am făcut pe toate. Priviți-mă! Vedeți-mă așa cum sunt! Nu vocile au fost de vină, tot eu sunt la butoane, dar nu regret nimic. Mă experimentez continuu, așa e viața. Și-atunci, vă puteți întreba, de ce v-am povestit despre ele? Ca să le recunosc și să le recunoașteți. Toți suntem locuiți de ele. Ce facem cu locatarul? Îl ocolim sau îl înlăturăm? Nu știu, la butoane e mereu altcineva, de la om, la persoană.

10. A fi sau a nu mai fi deloc Sunt< între două prăpăstii și nu mă tentează niciuna< nu mă atrage niciuna. Mi-ar fi plăcut să sar de aici, dar mi-ai frânt aripile. Poate că de asta am nevoie< să iau o gură bună de pământ și să mă decid. Acolo n-aș avea de ales. Nici tu nu-mi dai prea mult de ales, căci ne biciuim cu cuvinte și lăsăm dezastrul să se petreacă sub ochii noștri. De ce? N-am vorbit? N-am vorbit destul până acum?

- 79 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

Ce faci într-un labirint? Acolo sunt eu acum. M-am întors în același loc de unde am plecat. Sunt cu tine. Am putea porni din nou împreună sau am putea să mergem fiecare în direcția stabilită de el și să ne despărțim. Nu-mi pare rău, nu-mi mai pare de la o vreme. Ce-mi pare, în schimb, e că nu mă mai citești deloc. Nu-mi mai cunoști limba de citire, limba sufletului care spune totul despre mine. Suntem rătăciți, trebuie să recunoști! Ajunși în acest punct realizăm realitatea ori ne băgăm tot în toate și continuăm legați la ochi. Altădată era altfel. Te găseam mereu acolo. Visam să te găsesc și întâlnirea era mereu un vis frumos. Acum mă tem< că totul a fost un vis pe care-l trăiam prea viu. Dacă e așa, atunci finalul e predictibil. Ne vom da drumul la mână și vom zâmbi fals. Așa e frumos, nu? Să te desparți prietenește< cine a mai inventat și porcăria asta? Mi se pare falsitatea supremă< dar noi nu suntem falși! Cum altfel să ne fi îngenuncheat de-a lungul timpului cu așteptări și modificări sufletești iminente și neapărat necesare pe care, eu, una, nu le-am înțeles nicicând? M-am oprit din schimbat, oricum mimam schimbarea. M-am oprit< Și acum?

- 80 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

II. Pe drumul meu, cel fără margini 1. Spaime nocturne M-am trezit! Era trecut de miezul nopții și eu încă nu puteam să dorm. După o scurtă repriză anterioară de somn am deschis ochii. Mă trezise frica. Eram aproape paralizată-n pat, chircită și respiram greoi. Dincolo de trup, în minte, se desfășura un film care mă înspăimânta teribil prin scenele sale. Cel mai prost scenariu al vieții mele. Nu puteam mișca, doar priveam siderată spre ecranul mintal și mă rugam fervent la Divinitate ca filmul să nu prindă viață, să nu-mi prindă viața. Dar ăsta, totuși, nu era un vis, era mai degrabă un fel de reverie. Și-atunci cum rămâne cu viața mea reală? Din când în când fac vizite la orfelinatul de unde am plecat, acel orfelinat care m-a pripășit când nimeni nu mă mai voia. Eram acolo în acea noapte revelatoare. Am hotărât să dorm în patul meu, care în tot acest timp a rămas liber, ca un făcut< nu bănuiam ce consecințe va avea această decizie. În fiece loc în care petreci mai mult timp din viață, în special într-un anumit ev al vieții, lași o parte din spirit. Te legi de el. Ținând cont de anii - 81 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

mei petrecuți la orfelinat, ar fi trebuit să mă aștept< Rămăsesem legată spiritual de acel spațiu, dar mai era ceva. Spiritul casei. În fiecare sălaș locuit există un spirit al casei care ia forma și asemănarea celor din spațiul locativ. La orfelinat a ieșit hidos. Copiii erau înspăimântați mai mereu, lihniți, bătuți de soartă și nu numai, iar îngrijitoarele nu prea aveau chipuri umane. Cel puțin așa vedeam eu tabloul cu pricina. În acea noapte, spiritul casei m-a posedat. Mă cerea cu înfrigurare. Eu eram incapabilă să mă mișc, neputând face altceva decât să asist la un film prost despre mine. El a fost, sunt sigură! Spiritul orfelinatului era egoist, a preluat cioburi de egoism din sufletele celor mici, pe care și ei le moșteniseră de la cei ce i-au părăsit. Toți eram contaminați. Spiritul casei era bolnav cronic. După o vreme, am reușit să mă mișc. Am simțit nevoia să mă plimb prin cameră ca o fiară în cușcă, ceea ce-am și făcut. După ce m-am întors înapoi în pat n-am mai putut să dorm, dar el nu mai era acolo. Rămăsese doar acea bucățică a sufletului meu pe care o lăsasem acolo cu ani în urmă și care mă cunoștea pe de rost. Ea m-a făcut să văd altceva: consolarea mi-ai fost Tu. Din nou Tu și pentru totdeauna. Așa e dat să fie. Puiul de suflet mi-a revelat soluția, era la îndemână< deseori nu găsim un o-

- 82 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

biect pe care-l căutăm deoarece se află sub nasul nostru. Ne uităm mereu spre altceva, scrutăm zarea degeaba, când răspunsul e la doi pași. Așa am fost obișnuiți. Sufletul nostru e ca un curcubeu complet. Spre deosebire de imaginea standard a acestuia, sufletul nostru curcubean are toate culorile plus o paletă de griuri și cele două non-culori. Bucățele din noi sunt rupte din lumina divină, altele sunt negre ca tăciunele din Rău, iar restul e poezie. Un melanj compact sau< tutti frutti. Tu. Tu ești soluția mea, răspunsul meu, cheia problemelor mele. Am deschis ochii în noapte și am văzut. Cheia spre mine e o parte din tine.

2. Soi rău Cum se face că niciodată nu mă-nvăț minte? Dar ce înseamnă, de fapt, ”a te învăța minte”? Dacă aș spune că trebuie ”să-mi învăț mintea”, m-aș declara mulțumită. Am de învățat propria minte ca pe un dispozitiv complicat cumpărat la teleshopping cu manualul utilizatorului în față. Sau trebuie să-mi învăț mintea cu ceva< Dar să mă ”învăț minte”? Adică n-am minte și trebuie să învăț cum să fac rost de ea? Hmm, cred că mă aproprii de ceva<

- 83 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

Doamne, mi-ai pus mereu soluțiile la îndemână, sub nas, prea aproape! Cum poți învăța dintr-un manual care-ți stă lipit de nas? Pentru asta e nevoie de distanță. Spunea cineva, odată, că opera de artă, a urii, cu adevărat, se observă mult mai bine distanțat. Așa e și cu opera de artă a cunoașterii. Primite prea ușor, ajutoarele nu valorează mai nimic. E mai simplu să primești semne, semnale, bucăți de informație care să-ți hrănească curiozitatea. Așa sunt și eu. Așa m-am prezentat de la bun început. Spuneam că am o poftă nebună de viață, o poftă de lecții de viață pentru a-mi ostoi, totodată, setea de cunoaștere. Încă o am, Tată bun, dar ești prea îngăduitor cu mine. Eu sunt fata de la orfelinat, învăț prin bătaie, pedepse, frică. Nu e stilul Tău, știu, și nici nu mi le doresc cu înfrigurare, am îndurat destul frig și bătăi iar suferința mă înspăimântă mereu. Eu am nevoie de un lăcaș, un cuib al meu, pe măsură. Sunt fiica drumurilor, adeseori, fără vreun țel sau țintă. Doresc doar sămânța cunoașterii< fii blând, dar ferm! Aș putea să cred despre mine, și o fac de multe ori, că sunt un ”soi rău”. Acea boală care nu cedează oricâtor tratamente este supusă. În acest sens sunt abonata tratamentului Kneipp pentru sufletul meu. Sunt sălbatică. Nebunii sunt liniștiți de furtunul cu apă rece. Nu e indicat, de-asta am ales

- 84 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

corelarea ”cald-rece”. Asta-mi pune circulația sevei sufletești în alertă, asta-mi dă o senzație de plăcere dincolo de imaginabil. E modalitatea clasică de predare, ”pedeapsărecompensă”. Dar când ai o elevă încăpățânată ca mine? Tu ești maestrul, n-am teamă. Obișnuiam să discut cu mine, dar de acum simt nevoia să Te introduc în discuție. Da, aceasta era calea mea< calea spre cunoaștere trece invariabil prin Tine. Permite-mi să mă cunosc, îmbunătățește-mi soiul< Sunt doar un suflet sălbatic, ți-am mai spus<

3. Pucioasă sufletească În viața de zi cu zi sunt o tipă de treabă, dacă nu apeși butoanele greșite. Ghinioniștii mă cunosc dincolo de mască și nu-i pot câștiga cu ”adevărata” mea față. Chestiuni minore. Nu ucid, nu mint, nu am vicii, respect poruncile< Dar în interior e șantier. De fiecare dată când îmi dau întâlnire cu mine acolo, calc în noroaie, mă rănesc în materiale de construcție contondente și trebuie să am grijă la schele. Singurul lucru bun de aici e că mă reconstruiesc. Rezultatul e discutabil.

- 85 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

Sunt momente ale zilei când nu scot fiara la plimbare, ci doar la fereastră. Nu îi dau drumul la atac, dar vederea ei pare să îi sperie pe cei din jur. Sunt persoane față de care simt o zgârietură în suflet, anumite sunete din sufletele lor nu rezonează cu al meu, dar pe ansamblu ne acceptăm ființele< ne tolerăm, probabil. La anumite intervale, simt nevoia să atac, dar am învățat s-o fac elegant. Sunt o doamnă, ce dracu’?! Dau numai un semnal de atac, ușor, și reușesc să pun prada pe goană. Le e frică de fiară. Cât mi-am dorit asta! Acum că am reușit, nu știu dacă e ceea ce-mi doream. Prea multe culori are sufletul meu... Semnalul de care vorbeam, prin care atacul meu îi pune pe fugă pe neprivilegiați, ar fi trebuit să fie unul olfactiv, dar nu se simte. Simplu. Așa cum nu vezi sufletul, așa nu-i simți nici parfumul< sau duhoarea, în cazul meu. Se spune că un vin este mai valoros cu cât vechimea sa e mai mare. Așa e și cu noi? La început suntem neprihăniți, naivi, fără maliție, pentru ca apoi să ne coacem în ceva acceptabil pentru ceilalți, pentru societate. În accepțiunea ei, ”găina bătrână face ciorba bună”. O fleșcăită! Habar n-au ce vorbesc! De când lăsăm sufletele proaspete pe cele mucegăite, maturate? Cum rămâne cu noi?

- 86 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

Cu acest turnir culinar pentru spirit, sper să vă fi clarificat. Vin, ciorbă de găină bătrână și brânzeturi puturoase. Așa se răsfață boieroaicele< Să rămânem la vinuri. Îmi imaginam esența umană ca pe un elixir al zeilor, un fel de nectaris archangelis. Acum văd că la căutare mare sunt poșircile. Sau mă-nșel? Depinde de public. Oricum ar fi, pe-al meu îl pun pe fugă cu soiul din dotare. Că veni vorba, există mai multe soiuri locale de vin: Fetească regală, Grasă de Cotnari, Poamă boierească. Ce să mai, crème de la crème! Ei bine, cu mine nu v-ați găsit. Eu sunt Pucioasă sufletească! Așa să știți!

4. Tanti Cela Știi de ce mi-am dat seama după discuția de ieri, cu tanti Cela? Ce e? Nu știi? Nu știi de cine vorbesc. Tanti Cela era îngrijitoare la orfelinatul unde am crescut eu. Între timp a ieșit la pensie. Făcea ea ce făcea, că reușea să aducă strălucire acelei clădiri gri și zidurilor ponosite de vreme și indiferență. După o rundă generală de curățenie, mă făcea să mă simt ca într-un cămin< cel puțin pe mine. Era totul curat, înmiresmat, mirosea a tanti Cela. Draga de ea< dar asta se întâmpla doar din an în Paști. Era bătrâ-

- 87 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

nă și nu mai răzbea cu totul. La bătrânețe, unii oameni devin neglijenți și nepăsători față de tot ce-i înconjoară. Ce rost mai are rostul, nu? Cam așa cred c-apare și Alzheimer-ul. Ieri am reîntâlnit-o în oraș. Din greșeală. Știi tu, ”greșelile” alea ce trebuiesc musai să apară. Am discutat despre una, despre alta și într-o doară, mă roagă să mă uit peste niște notițe de-ale sale. Intimități, ”bisericisme”, biografie. Am acceptat. Sportul preferat al tuturor românilor e datul cu părerea. Și eu pot. Mereu mi-a plăcut de tanti Cela. E așa o persoană< cum să-ți explic< are un bun simț de modă veche și suferă de o sensibilitate acută, încât, dacă i-am atinge sufletul cu o pană din aripile noastre angelice, s-ar sparge ca o bulă de săpun. Căci, îngeri suntem cu toții. Ne-am înțeles, da? Fiecare în felul său. N-am contenit niciodată să termin vreo conversație cu tanti Cela pe când eram la ”casa îngerilor pierduți”. Nici acum. Așa e ea. Așa e și cu noi. Ne grăbim. Conversațiile noastre nu ard complet, că le și stingem focul existențial, nu le ducem la bun sfârșit atunci când tratăm lucrurile cu adevărat importante pentru noi. Ne lipsește voința? Sau o fi o rușine față de celălalt și față de efectul acid al adevărului adevărat? Să-ți mai spun de ea, poate ne prindem.

- 88 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

Vezi tu, tanti asta, Cela, mereu m-a impresionat prin buna educație de care suferă. Probabil, ți-ai dat seama că ființa asta e întruchiparea suferinței. Citindu-i notițele, nu puteam să găsesc altceva decât pacoste, dar< vrea să facă pasul următor, să le arate lumii și< sunt prea abstracte, fără niciun stil, n-au valoare literară. Gata, am zis. Dar cum să-i zic și ei asta? I-aș frânge sufletul casant. Nu vreau să ajung așa! Brusc, am făcut legătura și mi-e groază de o ființă ca ea pentru mine la bătrânețe. De fapt, ideea de bătrânețe nu mă lasă, uneori, să dorm nopțile. Tu-ți dai seama? Câtă neputință, dependența de ceilalți, simțământul poverii. Unde mai pui și sensibilitatea exacerbată? Femeia e un conglomerat de piedici, de auto-piedici. În stilul ăsta, aproape că nu mai poate înainta în viață< dar unde să înaintezi la bătrânețe? Cu pragul ăla, Marele Prag, e altă poveste. Spre el ești propulsat, nu înaintezi. Categoric nu! Nu vreau asta pentru mine! Salvează-mă, Bunule Tot! Fă-mă puternică, independentă pe veci, de-a pururi tânără! Ai grijă ce-ți dorești< dar, oare chiar vreau să mi se împlinească toate astea? Nu știu. N-am cum să știu. Momentan mi-e frică.

- 89 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

5. Strigătul surd al unei oarbe Conversația e cheia. Cheia aurită. Cheia aurită care deschide lacătele ruginite. Așa e conversația. Întotdeauna? Nu, cu mine, nu. Eu am răgușit de la atâta conversație. Cheia mea e strâmbă, se rupe-n lacăt prin forța cu care-mi dirijez dorințele. Doresc și am dorit, dar nu știu cât o voi mai face. Nu așa. Ții minte discuțiile noastre? Cum să nu? Țipetele mele sunt tot acolo, încă strigă-n tine. După cine? I-un strigăt în gol. Un strigăt gol, despuiat, ce strigă-n gol. Un hău se deschide(a) între noi. Eu nu mai țin minte ce-am discutat. La mine e mai simplu, firește, ca atunci când strici și celălalt trebuie să repare, negreșit. Mereu celălalt. Eu nu pun mâna, eu nu cer iertare, abia îmi smulg câteva scuze din capul egoului și ți le trântesc așteptând recompensa. Cât va ține? Banii de recompensă se cheltuiesc cel mai ușor, sunt bani nemunciți. Eu n-am muncit pentru iertarea ta, nici n-am oferit un omolog pe măsură, doar câteva scuze scremute. Pe noi ne despart cuvintele. Nu! Pe mine mă despart cuvintele de tine, pe tine te despart gândurile de mine și oricât am încerca nu putem construi un pod hibrid de comunicare între noi, căci ce spun eu nu e ce gândești tu. Ce poate rezulta dintr-un cuvânt și-un gând? Depinde. E o relație unisex. Plă-

- 90 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

cere, bucuria momentului. Dar dintre un gând și o iubire? Aici începe să se întrezărească ceva... Dar dintre o iubire și-un cuvânt? Nu! Incompatibilitate totală, căci la mine, cuvintele-s diforme, mutante, anchilozate și cu un veșnic sindrom de autocompătimire. M-am imaginat peste zece ani în altă situație. Tu vorbeai și eu tăceam< sau gândeam? Ar fi altceva. Pe când vom ajunge să exprimăm amândoi același drum, vom ajunge și la podul mult visat. Totul e să nu ne pierdem pe drum sau să nu obosim separat. Totul e să nu strig și să nu mă înțelegi greșit. De fapt, asta-i totul pentru noi. Cum să te aud când vocea ființei ce nu sunt îți acoperă ca o manta sufletul? În acel moment, nu mai primesc nicio rază de la tine, iar tu nu mai vezi niciun dram de frumusețe în mine. Nu te văd atunci când țip la tine, căci tu taci și nu mă ajuți în orientare. Deși orientarea cea mai înțeleaptă în acele momente e tăcerea, așa-mi semnalizezi de la distanță că mă depărtez de centrul tău, că mă schimb. Da, tu faci bine! Eu ce să fac? Eu îmi văd de drum. M-am împăcat cu sindromul și îl primesc în viața mea. O gazdă bună nu-și dă musafirii afară. Ei știu când să plece. Drumețului îi șade bine cu drumul. În tot acest timp, tu faci același lucru. Îți vezi tihnit de traseul prestabilit

- 91 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

și< oare mă vei aștepta? Stai! N-am cum să rezist< te-am văzut! Vin și eu imediat, musafirii își termină porția de pelin prăjit, și-apoi pleacă. Mai e puțin. Așteaptă-mă!

6. Eu și Mia La ce mai am eu nevoie de tine? La ce-mi mai e bună nevoia de tine? În minte răsună ecoul unor întrebări sâcâitoare. În viață lipsește răsunetul vorbelor tale, ele se lovesc de zidul Eului. Fiind în afara zidului, acolo unde te-am pus, căci tu ești cel ce e bun și trebuie pus de-o parte, rămân doar eu cu mine. Eu și Mia. Eu vorbesc, eu aud, eu întreb, eu răspund. Îmi aduc aminte de discuțiile noastre în care ba mă criticai de tot ceea ce sunt, ba mă ascultai criticându-mă de tot ceea ce nu sunt prin tine. Din când în când, făceam schimb de impresii, de amintiri. Cum am făcut asta? Noi nu avem amintiri. Le-am închiriat calculatorului nostru pentru niște fotografii cu zâmbete false. Acesta e miezul relației nostre. Așa-zisele amintiri, sau, și mai tragic, impresiile. Răspunde-mi, dacă exiști! Te provoc! În toate amintirile mele îmi aud doar propriul glas, prezența ta rămâne sechestrată de timp. Cu ce să te

- 92 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

răscumpăr? Cu ceea ce vrei să devin pentru tine? Nu merge așa. ”Eu sunt cel ce sunt”. Ai uitat? Sau te încurci în genuri? Și la feminin are același înțeles, doar noi am ales convenția de separare prin sexe... Nu ti-aș fi cerut nimic dacă nu ai fi fost din carne și oase, mă mulțumeam cu mireasma închipuită lăsată de sufletul tău proaspăt spălat. Tu exiști și ți-am croit un drum special de promenadă până la inima mea și înapoi, cu covor roșu, cale netezită, mici bucurii pe poteca vieții... tu nu ai nevoie de mine. Nici nu e nevoie să mă întreb de e așa, mi-ai răspuns demult la asta, de la începuturi. Acum te aud: Ești liberă, Mia! Nu mă împotrivesc dacă ești fericită și altfel, ba chiar ne putem bucura împreună... Fericită pot fi oricum, împlinită sunt cu tine. Libertatea cu mine e incompletă fără libertatea noastră cu noi. Voiam să fim liberi ținându-ne de mână. Așa-mi place. Ce-i al meu e pus de-o parte, știi doar. Constat că libertatea din concepția ta este cea văzută prin prisma tovarășului de drum, iar drumurile... pot fi tare anevoioase, dragul meu. Meandrele fericirii ne pot separa când nu ne dăm mâna. Păi, la ce bun să ne reținem? Dacă asta-mi propui, eu mă supun mie, Miei, și încerc să-ți fac jocul. Tu cu tine, eu cu Mia. Cum e mai bine? Singura dată când îmi place lucrul în echipă e într-o

- 93 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

relație, iar tu-mi refuzi și această plăcere. Mă cunoști, doar, nu fac echipă cu oricine. Ți-e teamă de dependență... aha, am înțeles. Eu sunt dependentă de iubire, sîc! Refuzi atașamentul? Eu constat că respirăm atașament în multiple forme prin viața noastră terestră. Ce mai contează unul în plus? Suntem oameni, atașamentul e pentru ființe inferioare... Zău? Te aștept înapoi pe pământ. Vom fi fericite să te întâmpinăm. Eu și Mia. La ce mai am eu nevoie de tine? Am! Nevoia ne definește pe toți. E un catalizator. După iluzia călătoriei terestre spre alte planuri superioare, vom fi tot aici. Te iubesc! Eu și Mia.

7. Butaforicele suflete din tot Mereu m-am simțit atașată de obiectele care mă înconjoară, pe care le păstrez la un centimetru distanță de inimă și care mă definesc. Confesându-mă, susțin că aceste lucruri m-au completat adeseori, cu ele mi-am împărțit bucuriile și doar ele, uneori, îmi aduceau înapoi ceea ce nimeni n-a putut să facă vreodată: timpurile frumoase ale timpului trecut.

- 94 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

Păpușa din colțul camerei care m-a însoțit mereu, pe drumul meu drept sau accidentat, care a fost acolo, lângă mine, când doar în singurătate mai puteam spera, ea mă știe de când am făcut ochi și până astăzi. Ea știe să stea dreaptă indiferent de situație. A mea poate. De ce-mi spuneți că n-are valoare? Că nu are suflul acela care vă locuiește pe voi degeaba adeseori? Ea nu trebuie să-mi vorbească sau să miște ca să-și dovedească existența, căci potența verbului a fi definită de sufletul meu în relație cu ea, îmi aparține. Acel mănunchi de plastice frumos colorate îmi alină acel interior cu care unii se mândresc și prin care ființele vii își statutează explicația vieții lor. Sufletul. Cum se face că ocolesc cuvântul cu pricina? Pentru că prea mulți dintre voi l-ați murdărit! Toate obiectele mele dragi care mă locuiesc în sinele meu au suflete curate. Nici eu nu mă pot lăuda cu așa ceva. Râdeți... Ele nu știu să facă rău pentru că nu pot să facă asta. Aaa, păi dacă de la instituția puterii ne-a fost dat să ne greșim unul altuia, atunci luați modelul lor și fiți frumusețe imortalizată, bucuria celorlalți. E cu putință, nu-s vorbe goale... goale ca interiorul obiectelor. Și dacă au, de fapt, în ele, suflete de butaforie? Nu sunt și ele considerate drept imitații?

- 95 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

Kitsch, spui? Kitsch-ul și butaforia și-au dat mâinile în forma unui semn de ”egal”? Greșit! Eu cunosc imitații mai reușite ca originalul. Asta le pune mai prejos de model? De ce? Pe principiul cronologiei sau al degradării intrinseci? O butaforie nu e și un compromis, valorile ne aparțin fiecăruia, dragii mei. Dar vederile și fotografiile din albumele noastre? Nu puteți susține că ele n-au grai. Vocea anumitor ipostaze n-ar putea fi ignorată decât de sufletele insensibile. Ce paradox! Suflet insensibil... păi, dacă nu simți, se zice pe la pământeni, nu ești viu, nu exiști. Voi, cu suflete insensibile, existați? Nu vă e de trebuință un suflet de butaforie? Așa, de ochii lumii... ca vorbele voastre. Tot ce înseamnă lucru și de care sunt legată contribuie la conglomeratul de elemente ce mă alcătuiesc. Sunt vie, nu? Poate așa-s și ele, pe principiul unei logici simple, cea a funcționării agregatelor. Aceasta e o opinie, nu și un punct de vedere. Evit punctele de vedere, ele indică o viziune mult ciuntită din ansamblul ei. Părere, mie-mi seamănă cu verbul ”a părea”, iar aici încape multe laxitate. PĂREÁ, par; vb. II. Intranz. și refl. 1. (Cu valoare de semiauxiliar de modalitate) A da impresia, a crea iluzia; a avea aparența de... Căci totul e doar umbră și vis...

- 96 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

Mai am și alte obiecte la care țin, dar poate vorbesc la suflete cusute. Când am creat spirite așa-ziselor forme fără fond, mi-am pus la încercare ipostaza creatorului. Eu le aud, le simt afecțiunea, loialitatea. Eu le-am demonstrat deja existența. Ce mai vrei să-ți demonstrezi, Mia? Nimic. Q.E.D pentru azi. Părerea mea...

8. Ce să fac, eu, cu Lumina? Ieri a sosit. M-a luminat toată, pe mine, cea plină de angoase și de perspective strâmbe... m-a îndreptat. Mi-a îndreptat vertebra Axis Mundi și astăzi nu mai doare. Ce vrea? De ce vine această rază fără preaviz, mandat poștal sau ramburs? Nu e normal. O livrare mereu se plătește. Nu e plata aceea punitivă, cea pe care o dai ”pentru c-ai vrut-o și pe asta”, e altceva. Plata luminii revărsate peste cotloanele mucegăite ale sinelui meu se face numai prin broboane sufletești de iubire. Atât pot eu să dau, nu-mi permit mai mult... sau nu mi se permite? Am primit fasciculul purificării ca pe o gazdă pe care nu mai speram s-o reîntâlnesc vreodată. L-am primit mută. Există unele prezențe care te blochează ca Eu, nerămânându-ți altă alternativă

- 97 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

decât să te eliberezi pe Tine, cel ce este. Cel de după mască. M-a cuprins în totalitatea trăirilor mele și m-a mângâiat pe ele. M-a invadat. Doar asta poate fi... o invazie. Deși n-aș putea să percep lumina ca pe-o inamică, ea e întruchiparea fără chip a blândeții. Totuși, ceva din mine se simțea cotropită cu binecuvântare. Spun cuvinte mari? Negre? Ce spun eu e negru pe alb, nimic mai mult. Doar nu vă așteptați să mă dezic doar pentru că maica Scânteia m-a sărutat pe inimă?! Și nu e doar sărutul, sunt ochii... mi-am luat ochii spirituali înapoi de la Ea... și văd... Văd cum toți din mine sunt vinovați de preaiubire, duios de strălucitori prin ființă, magnifici în ocrotire și vii... vii prin mine cu voința lor. Lumina doare, oameni buni! Eu nu eram obișnuită cu puterea ei. Stătusem liniștită în mica mea peșteră lăuntrică până ce totul în jur a căpătat o radiere nemaivăzută de ochii mei. Și m-a durut. Primul instinct a fost să-mi acopăr interfața artificială pe post de spirit și să mă ghemuiesc, temătoare, într-un ungher. Abia când mi-am făcut curaj și am deschis, ușurel, ochii sufletești, am observat realitatea. A fost o invazie, da. O radiere... mi-am radiat ego-ul pentru câteva momente de pe datul preselecționat. Am făcut câțiva pași prin noua identitate.

- 98 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

Totul mirosea a nou, a adevăr și-a dor preaplin. Ce dor mi-era de ea, de gazdă. De mine, în fapt. Poate că gazda mea sunt chiar eu și-am îndrăznit la propria-mi invazie. Am purces spre recucerirea mea, ca ființă de lumină, și-am pus piciorul înțelepciunii pe teritorii demult uitate ale sinelui meu. Cât de mult mi-ai lipsit, Mia! N-am să plâng. Chiar dacă spuneam, uneori, că plânsul e o pană ce-ți mângâie sufletul pe obraz... Nu. Eu am să mă bucur, în loc. Sunt obosită și mi-e foame la inimă, iar singura hrană pe care o mai poate digera cugetul meu e bucuria. Mici bucățele de clinchet de bucurie. Deh, dietă strictă după un transplant de afecțiune... Voi lua masa numai cu aceste mici frânturi de mulțumire, de șaptezeci de ori câte șapte. Mă fac bine. Ce crește din mine să fie doar neaplecare. Vedeți? Ne-aplecare... Deci să nu mai plec de la mine, din mine, să nu mă mai rătăcesc de mine. Păi, asta e calea. La pas înapoi! E vremea dulcei reîntoarceri la vatră. Mia se retrage la atelier. În curând într-o nouă prezentare... aia pe bune.

- 99 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

9. La oglindă Astăzi m-am trezit completă. M-am uitat la mine și-am văzut puzderia de șanse ale orizonturilor. Mi-am observat, în sfârșit, prietenii. I-am simțit, i-am gustat, ne-am înfruptat unii din ceilalți ca din niște piersici roșiatice-n pârg, umplându-ne de nectar dulce. Astăzi îmi simt menirea și traiul meu și-a găsit sălașul... Astăzi va trece, vezi bine. Așa cum au trecut și alte astfel de ”astăzi” și au devenit ”ieri”, ”alaltăieri”, ”anul trecut”, ”anii ce-au fost”, vise îndepărtate. Nu te împotmoli în reverii din astea gratuite, viața se schimbă veșnic. La ce bună constatarea? Măcar de te-ar ajuta pe mâine cu ceva, dar tu știi că nu e așa și că te vei întoarce la aceeași Mia de ieri, dintotdeauna. Viața se schimbă, așa-i, compusă, fiind, din trinitatea timpului creat pentru noi, ieri-azi-mâine. Eu sunt aceeași, cea dintotdeauna, cum spui, deci, implicit, sunt bucuria de acum. Cum se explică această trezire grosolană? Ești plină de resentimente și nu e vina mea că împărțim același crâmpei de spirit... Nu împărțim, e doar iluzie. Ca și timpul de care spuneai. Îmi ceri explicații că te trezesc, ba chiar mă dojenești pentru apa rece cu care-ți spăl visele de pe față. Ai uitat esențialul: pentru asta exist, pentru asta m-ai

- 100 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

creat. Eu nu uit, fapt pentru care țin să te previn că mâine ai să te afunzi din nou în butoiul reavăn al realității tale. Așa se conservă conștiința, așa ne menținem capul sus, deasupra delirului imanentului. Nu delirez și nu-mi vreau conștiința! Nu te vreau! Alegi mereu vorbe mari ca să explici lucruri de la sine înțelese. De la Sine înțelese! Chiar nu-ți dai seama? Noi știm deja și ne asumăm propriul sine când avem ocazia să-l recunoaștem în noi și să ne evaluăm alegerea. Mă încurci și nu vreau să mă ții în loc din zbor. Lasă-mă să-mi admir aripile... Nu se prea poate, draga mea. Vezi tu, noi suntem filosofia oului. Hai să-ți explic, din nou, cum e cu teoria asta. Nu mă vrei, dar mă conții, e o amăgire să crezi că nu exist doar pentru că ”nu mă vezi”. Tu ești viața din ou, posibilitatea, iar eu sunt însuși oul. Tu, chiar creată, dospită, poate că nu mă poți conștientiza, dar mă simți. Poți refuza conștientizarea, dar nu poți anula conștiința care te conține, care te înconjoară. Sunt peste tot, sunt de trebuință. Fă bine și mulțumește-mi că te îndrum, adicătelea că te aduc în drumul tău. Nu e prima oară când nu-mi găsesc drumul și, adeseori, mă simt rătăcită, în derivă, fără vreun etalon sau referință. Cu ce mă ajuți atunci? Mă lași să umblu ca o smintită pentru ca apoi să te milostivești și să mă aduci din nou pe calea mea. De unde știi tu care e calea?

- 101 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

Eu îți dau alegerea, e o chestiune de șansă. Haide, Mia, e elementar. Ca să înveți sau ca să te înveți, e necesar să experimentezi. Crezi sau nu, toate teoriile s-au desăvârșit în norme doar prin experiment. Cum altfel să știi? Cât despre cale, adevăr și viață... nu știu să-ți răspund, asta e o axiomă. Lasă-mă să mă bucur de mine! Aici rămăsesem, de fapt, de aici începusem. Dacă potecile m-au adus aici, înseamnă că ăsta mi-e parcursul și indiferent de felul cum reacționez, nu voi face altceva decât să-mi trăiesc soarta. Înseamnă că devierea de pe drum e imposibilă... însăși devierea e prestabilită... Nu. Ai uitat din nou de alegeri. Când ai să-nveți? Orice măsurătoare influențează rezultatul măsurării, așa cum orice alegere sau exces, care ți-e total permis, că așa e dat, te recompune altfel. Tu-ți dai forma... Bine, mi-a trecut până și pofta de bucurie între timp... Numai de adevăr să îți fie sete, căci adevărul îți va ostoi pofta cu apa sa prin care tu, însăși, vei deveni izvor de viață veșnică. Posibil... momentan, eu rămân la setea de cunoaștere...

- 102 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

10. Plecată cum umbrele... Iar tot ce este pe față se descoperă prin lumină, căci tot ceea ce este descoperit, lumină este. (Efeseni, 5, 13) Nu demult povesteam că am primit îmbrățișarea luminii care m-a găsit în colțișorul meu semi-întunecat și răcoros după ce, în imperceptibil, ne stabilirăm întâlnirea acolo, în acel stil dolce far niente de altădată... ne vedem în locul respectiv, să nu te miști de acolo! Și nici n-a fost nevoie. Cred că știam, în mine, că această întâlnire va avea loc, dar m-a surprins, neașteptat de mult, rapiditatea cu care ea s-a înfățișat la dragul nostru rendez-vous. Timpul ne joacă feste, nu? Nu. Mintea. Timpul nu există, în schimb mintea e cea mai constantă prezență din viața oricărui om. Mintea minte, deși eu știam, cândva, asta... Am primit-o, m-am ridicat în picioare și am făcut câțiva pași în prezența distinsei. Mută, de altfel, vorbele nu-și au rostul de multe ori, ele doar ajută sufletele anchilozate de temeri să se exprime atunci când acestea din urmă le sugrumă ființa curată. Vorbele sunt un supliment. Vorbim de prea

- 103 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

puține ori pentru a alina, pentru a crește sau pentru a bucura. Și-atunci, mă întreb, de ce mai vorbim, de fapt? Pentru că viața nu e compusă doar din aceste trei grații iluzorii, ca-n nuvela lui Eliade, ca-n mitologia romană. În viață, prin comunicare, ajuți, adeseori, la disecarea acelui sâmbure amar din adâncul fiecăruia. Disecă-l! Ce crește în loc poate fi altceva. Să nu uităm că avem la îndemână apa vie a iubirii cu care putem schimba povestea sâmburelui nostru. Nu e ca-n aforismul nostru drag și românesc: Ce naște din pisică, șoareci mănâncă! Mănânce! Mânca-ne-ar, această revelație, toți şobolanii negri care locuiesc în cotloanele trupurilor noastre eterice sângerânde... Povesteam de cele trei grații. Cred că le-am găsit și eu, în mine, tot grație luminii... pe primele trei, căci înăuntru e un întreg cuib. Simt asta. Cele trei grații care, invers nuvelei de care spuneam, se preschimbă în urâțenii în prezența anotimpurilor luminoase din sufletul meu. Ele, în sine, sunt umbrele pe care le duceam mereu cu mine târâș, ca pe niște cadavre în descompunere. Putreziciuni. Atașamentele mele, plăgile, frica. Observabile doar la lumină. Asta mi-a adus iluminarea în dar: contemplarea umbrelor. Şi nu a fost nevoie decât să plec puţin capul, să primesc, smerită, darurile pe care deja le aveam. Nu m-am umilit, nu mă înţelegeţi

- 104 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

greşit, ci am acceptat, lăsând mândria egotică de-o parte, că asta sunt! Mia, cea cu umbre cu tot. Cu ce să te îngenuncheze adevărul? Cum? El, care îți redă aripile posibilităților? Acea lumină, în fața căreia toate umbrele mele mi s-au așternut la picioare, care-ncotro, vine tocmai din sursa adevărului. Adevărul vieții mele. Oglinda, lumina, autenticitatea, ele vor deveni, pe parcurs, noile mele tovarășe de drum. E de ajuns să pășesc, pentru moment. Pășesc prin limpezime, privind deseori, la toate umbrele din urma mea. Detașată, mai schimbată, binecuvântată. Vor fi momente când mă voi împiedica și, poate, voi cădea în genunchi, cu nasul aproape de una din umbre, ce se va grăbi să mi se înfățișeze înainte... chestiuni de optică... Tot ea mă va ajuta să mă ridic prin amintirea celei ce am fost și încă sunt momentan. La asta sunt bune amintirile. Să te ridice din colb în momentul prezent, cel în care, prin comparație cu tine însuți, ești mai drept. Adevăr grăit-am mai devreme. Mia fusese la atelier în tot acest timp, iar acel ”atelier” era mica ”peșteră” în care-mi găseam refugiul departe de ochii întrebători. Azi, ochilor le răspund așa: Priviți-mă și primiți-mă! Plimbarea din atelier s-a sfârșit, e timpul rodajului. Evoluția. Sunt orfana cu părinții împărțiți prin toată lumea, veșnica adoptată, tânăra

- 105 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

speranță, fiica cea mică a compasiunii. M-am ascuns îndeajuns de voi, cei cu noroi, ce explodați, hain, visele moi. Un pas în spate m-am dat și a fost îndeajuns. Îmi iau avânt. Aripile mele sunt propriile umbre. Le deschid larg și pornesc. Asumată. Cvasivindecată. Plecată cu umbrele...

11. Mi-e dor de mine, cea de acum Era pe la mijlocul amiezii. Începuse un vânt puternic, copacii se agitau și razele de soare-și găseau loc mai ușor spre ochii mei. Mai târziu, aveam să aflu că mirosea a schimbare. M-am ridicat în capul oaselor. Ceva nu mergea la fel ca altădată. Nu. M-am sculat în picioare. Agitația dimprejur îmi striga numele prin toată casa. Îmi amintisem, atunci, brusc... și eu am o casă. Vocile încetaseră stagiul de-o viață la scurt timp. Pentru câteva momente, liniștea se îmbrăca cu hainele mele, căci eu, goală, îmi vedeam, pentru a Mia oară, imperfecțiunile-ntr-un ciob de sticlă. Vântul mi-a deschis fereastra printr-un fior care-mi scrijelea pielea. Ce cumplit e frigul pe vreme de Veridic Tardiv, căci în anotimpul acela eram pe-atunci! Incredibil, dar tentația de a mă îmbrăca

- 106 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

cu vechile haine, nu m-a convins. Îmi rămăseseră mici, oricum. La scurt timp, acorduri de pace se auzeau tot mai tare din exterior și-mi invadau coșmelia. Reședința mea e o coșmelie, atât. Un loc de tranziție. O zodie de apă care curge spre nesfârșit. Despre domiciliu, în schimb, am auzit, de curând, că s-a renovat cu vise noi. Şi erai Tu. Tot timpul acesta m-ai supravegheat de la distanță Tu, cea care cheamă cu vorbe opuse... opuse. La ce ne-am mai opus? La dragoste, mamă... la ființă. După o agonie mult mai scurtă decât în coșmarurile mele diurne, ne-am prins de mâini, de la distanță, lăsând să curgă tot râul învolburat de scârnă printre noi. Să se termine odată! Să ne vedem și să ne îmbrățișăm așa cum suntem: murdare, dar dezbrăcate-n ipostaze. Spovedite. Neîntinate-n simțire. Potopul de gingășie ne-a potolit amarul. Vai și amar de cei ce nu se poartă pe ei înșiși! Cândva eram orfană și mă căutam zilnic în orice om care te reprezenta pe stradă. Îmi lipseai cu fiecare pas pe care-l scorneam și nu-mi dădeam seama că mă mângâiam cu iluzii la ureche. Dacă minciuna gâdilă, de regulă, adevărul doare, întotdeauna. M-am durut, m-am cerut și te-am primit, dragostea mea dintotdeauna. Mi-e dor de mine, cea de acum! Mi se spunea Mia...

- 107 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

Vorbe de apoi (pseudo-epilog) Noi, cei și cele cu copilării răsucite contra naturii, avem o viață de vindecat. Țelul primordial a fost experimentul, poate, fără a lua în calcul durerea pe care o vom simți pe parcursul lui. Un experiment cât o copilărie și o copilărie cât o viață de om. De aici s-a deschis floarea. Suferința nu e în floare, așa cum credeam uneori, ci, ea însăși, îți deschide posibilitatea inflorescențelor paradisiace, a șanselor. Un copac minunat, semeț, ce emană respect, știe că rădăcinile lui vin din străfundurile pământului, laolaltă cu viermii și insectele ce par, uneori, repugnante privirii. Așa suntem și noi, asemeni copacului. Venim dintr-o țărână care ascunde toate orătăniile scârboase unora, dar necesare dezvoltării noastre. E vorba de o problemă de potențialitate. Naivitatea din acea perioadă e, poate, singura comoară ce merită păstrată de-a lungul timpurilor. Noi știm că umblăm cu tinicheaua de coadă prin ce am trăit atunci, ceilalți nu știu. Să ținem procesul remisiunii doar sufletelor care ne înțeleg și cu care ne într-ajutorăm. Strigătul celor asemenea nouă se va face auzit urmărind, cu ajutorul celui de-al treilea ochi, semnele primite din cele patru zări. E un strigăt mut, manifestabil doar prin semne. Ne vom

- 108 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

găsi. Mereu ne găsim. Despre asta e viața... intuiție, drumuri, vindecare, celebrare... Hai să dăm mână cu mână, visătorii din țărână!

- 109 -


Eu Å&#x;i Mia

Mihai Cotea

- 110 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

Pe noi ne despart cuvintele, sau lipsa lor

„În viață e bine să te păstrezi cât mai curat posibil, în dragoste preferăm murdăria. Da, murdăria ne motivează pe mai departe. Nu punem la socoteală suferința, face parte din joc, o iei la pachet, și e un pachet mare și unsuros, alunecă mereu din mâini, dar care ar mai fi farmecul darului? Cel mai mare farmec îl are atunci când îl aștepți, visezi la el, nu atunci când îl ai. Când îl primești poți fi chiar dezamăgit uneori. Așa e și cu dragostea. E mereu ideală când visezi la ea, nu și când o primești. Atunci devine problematică, trebuie să ști să-i faci față indiferent de ce daruri aduce.” Am început cu un citat din volumul Eu și Mia, deoarece toată cartea e formată din citate profunde. Am obiceiul să îndoi pagina cărții de câte ori găsesc un citat frumos, de această dată am vrut să îndoi toate colțurile. Am avut ocazia să-l întâlnesc pe Mihai, pe atunci citisem Vremea tornadei, însă nu și acest volum de eseuri & proză scurtă. Acum stau și mă întreb, unde intră atâta sensibilitate și înțelepciune într-un om așa mic? Am o pasiune pentru cărțile care reușesc în puține pagini să transmită multe. Așa este acest volum. Mihai așterne o voce interioară, o realitate dureroasă, plină de înțelepciune, o lume văzută prin suflet, o radiografie a vieții așa cum este, fără măști, fără ocolișuri. Am simțit atâtea sentimente frumoase, născute din durere. Pace, armonie, iubire, recunoștință, mulțumire. Cum naiba poți să ai sufletul plin de durere și să iubești viața, într-un fel special și frumos?

- 111 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

„Mulțumesc pământului că l-am călcat de atâtea ori în picioare fără să zică nimic și încă mă rabdă. La oameni e mai greu… A fi călcat în picioare, ca persoană, e o lecție greu de digerat, dar face parte din programa obligatorie, altfel nu iei testul. Și-ar fi păcat, cel puțin pentru rușinea pe care o simți în acel moment. Unora le e de ajuns cu rușinea lor, nu le mai trebuie și cea împroșcată de alții. Ciudat. Ce poate fi mai dureros decât să-ți fie rușine cu tine? Dar nu vă impacientați, nu e o programă obligatorie, e la alegere.” Mi-a plăcut fiecare poveste, dar cel mai mult m-a impresionat Strigătul surd al unei oarbe. „Pe noi ne despart cuvintele. Nu! Pe mine mă despart cuvintele de tine, pe tine te despart gândurile de mine și oricât am încerca nu putem construi un pod hibrid de comunicare între noi, căci ce spun eu nu e ce gândești tu. Ce poate rezulta dintr-un cuvânt și un gând? Depinde. E o relație unisex. Plăcere, bucuria momentului. Dar dintre un gând și o iubire? Aici începe să se întrezărească ceva… Dar dintre o iubire și-un cuvânt? Nu! Incompatibilitate totală, căci la mine, cuvintele-s diforme, mutante, anchilozate și cu un veșnic sindrom de autocompătimire”. Câtă dreptate ai, pe noi ne despart cuvintele, sau lipsa lor. E a doua carte scrisă de Mihai pe care o citesc. Îmi place că nu scrie comercial, scrie ce simte și cum simte. Al naibii de bine și profund. Sunt convinsă de un lucru, dacă ar scrie comercial (știu că poate! E o provocare), cărțile lui ar fi în top cele mai vândute.

- 112 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

Poate vă întrebați cine e Mia? Și eu m-am întrebat. După mine, Mia e o parte din autor, o parte din noi, acea parte pe care o contrazicem sau nu. Mia este eul din interior, un EU plin de durere. „Cândva eram orfană și mă căutam zilnic în orice om care te reprezenta pe stradă. Îmi lipseai cu fiecare pas pe care-l scorneam și nu-mi dădeam seama că mă mângâiam cu iluzii la ureche. Dacă minciuna gâdilă, de regulă, adevărul doare, întotdeauna. M-am durut, m-am cerut și te-am primit, dragostea mea dintotdeauna. Mi-e dor de mine, cea de acum! Mi se spunea Mia” Eu și Mia este imaginea din oglinda pe care nu dorim să o vedem, pe care o tratăm superficial. Îmi doresc să recitesc această carte, sunt convină că o să descopăr mai multe trăiri. Mihai îți mulțumesc și îți urez succes, îl meriți din plin, „știu că nu știu nimic, presupun tot ce-am zis.”

Veronica Budea Redactor al site-ului „Literatura pe Tocuri”

- 113 -


Eu Å&#x;i Mia

Mihai Cotea

- 114 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

Cuprins: PREFAȚĂ/ 5 VOCEA DIN ANTREU/ 7 Declic / 9 Vrajă inversă / 10 Anii experimentali / 13 Ce se dă și ce se cere? / 16 Normal, plat și binecunoscut. Schizofrenia noastră cea de toate zilele / 20 Singurătate? / 22 Trai pe vătrai / 24 Care-i rostul? / 26 Alerg spre vise / 28 Încă o zi în libertate. Obsesia posesiei / 30 În bloc / 33 Consumăm „nimic” pe pâine / 35 Superficial e noul banal / 38 Măști și alte fobii / 41 Moartea din noi / 44 Cu taxă inversă / 47 Recunoștință, umil sau umilință? / 48 Eu din tine / 52 Presupunându-mă / 55

- 115 -


Eu şi Mia

Mihai Cotea

ALCHIMIA/ 57 I. Pârjolul din cuvinte / 59 1. Pofta de viață / 59 2. Tristețea ca aliment / 62 3. Revenind la reverie / 64 4. Anti-ego / 65 5. În suspensie / 68 6. Semne / 71 7. Din cireș / 73 8. Seva și speranța / 75 9. Vocile / 77 10. A fi sau a nu mai fi deloc / 79 II. Pe drumul meu, cel fără margini / 81 1. Spaime nocturne / 81 2. Soi rău / 83 3. Pucioasă sufletească / 85 4. Tanti Cela / 87 5. Strigătul surd al unei oarbe / 90 6. Eu și Mia / 92 7. Butaforicele suflete din tot / 94 8. Ce să fac, eu, cu lumina? / 97 9. La oglindă / 100 10. Plecată cu umbrele... / 103 11. Mi-e dor de mine, cea de acum / 106 12. Vorbe de apoi (pseudo-epilog) / 109 Pe noi ne despart cuvintele, sau lipsa lor/ 111 - 116 -


Eu Å&#x;i Mia

Mihai Cotea

- 117 -

Profile for Mihai Cotea

Eu și Mia, Mihai Cotea  

Cuvântul de bază al cărții Eu și Mia este dedublare. În acest labirint al oglinzilor, autorul începe o incursiune pe mai multe voci. În desc...

Eu și Mia, Mihai Cotea  

Cuvântul de bază al cărții Eu și Mia este dedublare. În acest labirint al oglinzilor, autorul începe o incursiune pe mai multe voci. În desc...

Advertisement