Page 1


Inițiator și finanțator Direcția Județeană pentru Sport și Tineret Prahova Parteneri: Asociația „Tinerii Voluntari – Valea Călugărească” Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga” Prahova

Viața... o poveste (interviuri)

Ploiești 2017


Culegere text: Virginia Apostol Copertă: Nicoleta Berendei

Mulțumim colaboratorilor și partenerilor pentru sprijinul acordat la realizarea volumului de interviuri Viața… o poveste.

Colaboratori: Consiliul Județean Prahova Inspectoratul Școlar Județean Prahova Editura „Explorator” – Revista Cutezătorii Casa Corpului Didactic Prahova Parteneri media: Prahova TV


Cuvânt înainte „Viața… o poveste”, cu început, cuprins și încheiere, așa cum fiecare și-a ales să o trăiască sau cum ia hărăzit-o destinul; cu gânduri și povețe transmise generației viitoare, de către personalități/persoane prahovene care au ajuns în jurul vârstei onorabile de 70 ani. Așa a luat naștere proiectul cu același titlu, inițiat de Direcția Județeană pentru Sport și Tineret Prahova, având ca parteneri principali: Asociația „Tinerii Voluntari – Valea Călugărească” și Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga” Prahova, proiect prin care au fost realizate 59 de interviuri, de către tot atâți tineri/ reporteri, interviuri ce fac parte din prezenta broșură. Proiectul a avut ca obiective: aducerea în prim-plan, prin intermediul voluntarilor, a poveștilor de viață ale persoanelor/ personalităților prahovene, promovarea de modele de succes cu scopul încurajării tinerilor de a se implica în viața comunității, asigurarea de oportunități de afirmare artistică și culturală tinerilor elevi.

Mulțumim, Mihaela Niculescu, Sînziana Vasile și Claudius Dociu pentru sfaturile oferite tinerilor la atelierele de lucru organizate cu scopul inițierii în tehnica reportajelor. De asemenea, echipa de implementare le mulțumește celor 23 de profesori și bibliotecari, celor 59 de elevi și tot atâți intervievați, fără de care această broșură nu ar fi existat. Nu ne asumăm responsabilitatea morală pentru conținutul interviurilor.

Lectură plăcută!

Coordonator de proiect, Prof. Virginia Apostol

1


SĂ TRĂIȚI! Elev: Chiricu Ana Bianca Colegiul Național “Mihai Viteazul”, Ploiești Profesor coordonator: Chiricu Mara Claudia

Sunt multe persoane și personalități care ne-au influențat și inspirat existența într-un moment sau altul. Pentru acest interviu am ales un om deosebit, o persoană care a condus unități și subunități militare, atât în vremuri liniștite, cât și în vremuri mai agitate, care a câștigat prietenia subalternilor și respectul superiorilor. Este vorba de bunicul meu, colonel în retragere, Costache Florea, comandantul unității militare 01948 Ploiești, cu o activitate militară de peste 40 de ani, onorat pentru numeroase merite.

Reporter: Să începem cu începutul, unde v-ați născut? C.F.: M-am născut la țară, în România, în comuna Uda din județul Argeș, la 02.04.1938, într-o familie modestă, de mici meseriași. Școala primară am parcurs-o în comuna natală, după care liceul teoretic, la Pitești. Plăcându-mi ordinea și disciplina, am urmat școala militară, contrar dorinței tatălui meu de a deveni medic. De la început m-am simțit atras de tot ce înseamnă rigoarea militară, ținuta exemplară și sportivitatea activității. Ați avut și o carieră sportivă? C.F.: Nu știu dacă se poate numi chiar așa, dar în școala militară am îndrăgit mult sporturile, practicând gimnastica sportivă, schiul, dansurile populare. Am participat la competiții împreună cu colegii de grupă. R.: Ați avut și alte pasiuni? C.F.: Da, literatura a fost și este una dintre pasiunile mele. Îmi plăcea foarte mult să scriu poezii, catrene și narațiuni ritmate, legate de diferite ocazii. Alcătuiam scurte rime, unele mai haioase, altele serioase, în funcție de împrejurări și de contribuția colegilor la anumite năzbâtii. Toate aveau un sâmbure de adevăr și erau gustate și așteptate de colegi. “Așa că, tinere… Stai, gândește, Bine cumpănește, Alege ce-ți dorești, Caci viața, tu ți-o clădești!” Când ați început cariera militară? C.F.: Cariera militară am început-o în anul 1956, când am fost admis în școala militară de ofițeri de transmisiuni, Sibiu. În 1959, cu gradul de locotenent am fost repartizat în garnizoana Alexeni. Ulterior am fost repartizat în alte garnizoane ajungând în Ploiești în anul 1962. În anul 1976 am fost admis la academia militară București, la secția de Transmisiuni, pe care am absolvit-o cu media 10. Între timp, m-am căsătorit și m-am stabilit în Ploiești, pe strada pe care locuim și acum. Îndeplinind funcții succesive, pe linie de 2


specialitate, în 1983 am fost încadrat comandant al unității militare 01948, strada Torcători, Ploiești, îndeplinind această funcție până în 25.04.1995, când am fost trecut în rezervă cu gradul de colonel. De ce ați ales această armă, și nu alta? C.F.: Am ales această armă deoarece mi-a plăcut caracterul tehnic al ei, iar necesitatea introducerii acestei specialități la toate eșaloanele operative și tactice și-a dovedit pe deplin importanța. Nu putea exista armă și specialitate fără transmisiuni. Transmisiunile, comunicațiile, sunt importante atât în timp de pace, cât și de război, iar codificarea mesajelor a fost întotdeauna o pasiune de-a mea. Se știe faptul că “Cel care va câștiga viitorul război va fi acela care va avea ultima antenă în stare de funcțiune”. R: Îmi puteți povesti o experiență din cariera dumneavoastră care v-a marcat? C.F.: În lunga mea activitate, am fost cooptat în diferite activități practic-demonstrative pe linie de specialitate. În schimburi de experiență militară, am avut ocazia să îl întâlnesc pe Mihail Gorbaciov, care era atunci președintele U.R.S.S., o personalitate care m-a impresionat prin natura umană și căldura cu care s-a adresat atât soldaților, cât și ofițerilor, indiferent de grad. Regretați sau ați regretat vreodată alegerea făcută? C.F.: Categoric nu. Este important să îți urmezi visul, vocația, să faci ceea ce îți place, să te autoperfecționezi continuu și să crezi în tine. Activitatea desfășurată, aprecierile primite și rezultatele obținute de mine mă determină să-mi sporesc convingerea că această profesie a fost bine aleasă. Pentru activitatea desfășurată am fost recompensat cu numeroase ordine și medalii ale Ministerului Apărării Naționale și plachete comemorative ale eșaloanelor superioare. Pe lângă cariera militară, se leagă și prietenii strânse care durează o viață, legături trainice, care dăinuie chiar și când suntem trecuți în rezervă. Spiritul cavaleresc și ostășesc imprimat de-a lungul activității militare determină cei 175 de colegi de școală militară să nu uite nici acum, la pensie și la vârsta înaintată legăturile de suflet stabilite în tinerețe. Credeți că tinerii ar trebui să urmeze o carieră militară? C.F.: Dacă mă întrebați pe mine, da. Aș lua oricând de la început această evoluție urmând aceeași carieră, cu toate capriciile și dificultățile ei. Nu spun că este o viață ușoară, dar uniforma, culorile drapelului, ordinea, misiunile împlinite împreună și satisfacția obținută nu pot fi uitate sau înlocuite. Este o misiune nobilă, aparte, care îți clădește nu numai caracterul, ci ți se imprimă ca o pecete în stilul de viață și în relațiile ce-ți vor dăinui o viață întreagă. R: Dacă ar fi să dați un sfat băieților din ziua de astăzi, care ar fi acela? C.F.: I-aș sfătui să gândească matur, să aleagă ce le place și să fie hotărâți și fermi în alegere, iar fetele ce aspiră la o astfel de specialitate să fie conștiente că le așteaptă o viață dificilă, dar frumoasă. Această carieră este pentru oameni puternici, hotărâți și devotați țării și poporului din care fac parte. R: Dacă ar fi să reduceți viața dumneavoastră la o frază, care ar fi aceasta? C.F.: Fiecare om își împlinește un destin, își urmează o chemare. Cariera mea ar fi simbolizată prin 2 cuvinte: “Să trăiți!”. Este un salut ostășesc, plin de respect și de putere și vă doresc tuturor să vă împliniți visele și să credeți în voi. Vă mulțumesc din suflet pentru timpul acordat, pentru sfaturile prețioase și exemplul pe care ni lați oferit.

3


BISERICA SF. NICOLAE VECHI Elev: Barbu Teotim Mihail Colegiul “Spiru Haret”, Ploiești Profesor coordonator: Chiricu Mara Claudia

Reporter: Cum a început totul? Dl. Mateescu Ilie: La 1 decembrie 1984 primesc numirea la Biserica Sf. Nicolae Vechi cu brazi din orașul Ploiești. Odată numit, am început să fac curățenie și prin curățenia pe care am făcut-o în curte, unde era un zid al altarului pus și conservat de preotul înaintaș, Dimitrie Bândiceanu, am descoperit temelia bisericii. Am decapat pământul de acolo după care m-am dus și m-am prezentat la muzeul de istorie al orașului Ploiești, la cei care aveau în arondisment Biserica Sf. Nicolae Vechi. Le-am spus ce am făcut, iar cea care răspundea de teritoriu, „arheologa”, s-a supărat, deoarece am intervenit acolo în situri și am făcut curățenie și ordine. La scurt timp, am fost chemat de autoritățile bisericești și mi s-a pus în vedere că acolo va veni o comisie, un profesor de istorie medievală, Ștefan Olteanu, împreună cu doamna profesoară Nina Neagu și doamna Lia Dulgheru. Când au sosit la fața locului mi-au recomandat să facem niște prospecțiuni arheologice, adică să căutăm în situri. Ce s-a găsit în situri? M.I.: Biserica fiind construită pe un cimitir, prin săpăturile care s-au făcut la temelia bisericii s-au găsit în morminte monede poloneze, accele turcești, venețiene și, desigur, si românești. Una din timpul lui Matei Corvin, care s-a găsit exact lângă piciorul mesei din Sf. Altar. Toate aceste descoperiri au adus după sine și reconstruirea monumentului. R: Când a fost reconstruit monumentul? M.I.: După ce s-a aprobat să se construiască biserica în anii 1986-1988 au urmat demersurile pentru reconstruirea bisericii. În anul 1989, când a început revoluția la Timișoara, deja biserica era acoperită cu tablă, urmând ca în 1990 să fie făcut și turnul clopotniță și desigur să fie tencuită și pictată pentru a se putea sluji în ea. Începând din anul 1990, s-a început slujba în biserică. Pe vremea aceea, în timpul perioadei comuniste, i s-a spus monument de arhitectură din vremea lui Mihai Viteazu și nu biserică așa cum desigur fusese ea construită, ]n jurul anului 1600, după trecerea lui Mihai Viteazul, când a avut acolo curțile lui domnești. R: De ce ați fost marcat de acest eveniment în special? M.I.: Acest eveniment m-a marcat pentru că în cariera oricărui slujitor al bisericii trebuie să îți dai toată silința, toată dragostea și toată priceperea. Când am pus temelia la biserică tocmai atunci se punea de către Ceaușescu temelia la Casa Poporului. Cei care au fost atunci și care au ajutat și au sprijinit în a construi și a face biserica nu mai sunt astăzi, dar mărturiile lor rămân acolo înscrise în istoricul bisericii, iar eu, care acum sunt pensionar, am fost marcat de acest eveniment al trăirii și al vieții mele de zi cu zi acolo unde s-a pus piatra de temelie, acolo unde înaintașii noștri de la 1600 au ținut locurile, au păstrat ceea ce le-au dat înaintașii lor, iar eu nu am făcut decât să duc mai departe cea ce astăzi este și reprezintă Biserica Sf. Nicolae Vechi de pe strada Mihai Bravu nr. 105. 4


UN MODEL, UN PROFESOR Elev: Croitoru Cătălina Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza”, Ploiești Profesor coordonator: Chelaru Oana

La vârsta de 80 de ani, prof. Marijeana Florica Wojcicki, fostă profesoară în cadrul Universității de Petrol și Gaze Ploiești, ne primește cu căldură într-un colț din sufletul dumneaei, împărtășind bucuria unora dintre cele mai importante momente din viața de profesor și astfel, dovedindu-se a fi un adevărat model cultural pentru întreaga societate românească.

Reporter: Pentru început, aș dori să îmi spuneți câte ceva despre dumneavoastră. Unde v-ați născut și ce amintiri aveți despre copilărie? W.M.: M-am născut în Ploiești. Aparțin începutului deceniului al 4-lea al secolului trecut și am văzut lumina zilei în cea mai scurtă noapte de vară, cea a solstițiului care anunța fascinantele Sânziene. Vă spun toate acestea ca să mă subscriu, cumva, titlului pe care l-ați dat acestui interviu. Viața...o poveste. Copilăria este vie în amintirea mea, fie și pentru faptul bine știut că la senectute (nu-mi place termenul bătrânețe - are acum prea multe conotații negative) memoria recesivă este mai fidelă decât cea imediată. M-am bucurat de dragostea și grija, aș zice excesivă, a părinților mei și a unei bunici chiar de poveste. Acum înțeleg că acea grijă excesivă a fost determinată de evenimente majore marcante; marele cutremur din 1940 și al doilea Război Mondial, cu suferințele, pierderile și distrugerile pe care le-au provocat. R: Ați putea să îmi spuneți cum era școala în acea vreme? W.M.: După ce viața a revenit mai mult sau mai puțin în matca ei firească, am urmat cursurile primare la Școala Franceză din Ploiești. După reforma învățământului în 1949, am făcut gimnaziul (clasele a V-a, a VI-a și a VII-a) la școala la care eram arondată (actuala Școală nr. 9 „Petru Rareș”). Liceul viza clasele a VIII-a, a IX-a, a X-a și se finaliza cu examenul de maturitate, la toate disciplinele. Sistemul de învățământ se schimbase după modelul sovietic, notele fiind de la 1 la 5. Programele de învățământ erau restrictive și reflectau în mare parte principiile și conceptele materialist-dialectice ale sistemului. Cele două limbi străine erau rusa și franceza. Școala medie la care am terminat prima etapă a școlarității mele a fost A. Toma, denumirea din vremea aceea a Liceului Mihai Viteazul. Se învăța serios, exista o emulație între elevi și, în ciuda restricțiilor vremii, colectivul didactic ne-a insuflat convingerea că știința, cultura, educația nu au granițe și sunt pașaportul nostru pentru viitor. Pentru a continua firul logic al vieții, spuneți-mi, vă rog, cum au fost anii dumneavoastră de studenție? W. M.: Am urmat anii de facultate, 5 la număr, la Universitatea București, secția limba și literatura română. Era jumătatea deceniului al 5-lea al secolului trecut. 1956 - anul în care am intrat la facultate, după un examen dur, scris și oral, cu doisprezece candidați pe loc. În anii aceia, „originea socială nesănătoasă” (adică necorespunzătoare contextului social - era și cazul meu) era un handicap pe care nu-l puteau depăși decât prin rezultate școlare deosebite. Studiul serios, mediul studențesc, rigorile învățământului universitar au făcut ca acei ani să fie cei mai frumoși și mai ales cel mai mare câștig pentru formarea mea intelectuală și nu numai. Șansa, aș zice providențială, a fost aceea de a avea o pleiadă de profesori care au marcat cultura românească: Al. Rosetti, Iorgu Iordan, Tudor Vianu, Jack Byck, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Edgar Papu, 5


Paul Cornea. Îmi cer scuze că nu i-am amintit pe toți, pentru că toți merită recunoștința mea umilă. Cursurile erau un regal. Ca să înțelegeți întocmai, am să vă spun că prof. Paul Cornea, vorbind despre poezia „Anul 1840” – Grigore Alexandrescu – spunea că „muzicalitatea versurilor amintește de sunetul unei orgi într-o catedrală gotică” (cred că am citat corect după 60 de ani). Sau doamna profesor Bușulenga, vorbind cu entuziasm juvenil despre Creangă, sau dl. profesor Edgar Papu celebrându-l pe Cervantes, într-o stare de emoție autentică, transmisă și nouă, studenților. Da, anii de studenție au fost și rămân comoara mea de neprețuit. Acei ani m-au apropiat mult de muzica simfonică pentru că mergeam sâmbăta la Ateneul Român la repetiția generală pentru concerte cu publicul, ținute duminica. Noi, studenții de la Litere, dar și cei de la Arhitectură, Medicină, Politehnică, aveam intrare liberă. Atunci i-am văzut pe monștrii sacri ai școlii dirijorale românești, George Georgescu și Constantin Silvestri. Prietenia cu Sânziana Pop (cu care am fost colegă de grupă) și cu Marga Labiș, sora poetului Nicolae Labiș, întregește tabloul acelor ani de tinerețe. Ați avut parte de o perioadă a studenției cu adevărat impresionantă. Însă ce v-a determinat să alegeți meseria de profesor? W.M.: N-aș vrea să dau un răspuns așteptat. Dar, sincer, fără vorbe mari, a fost vocea interioară, chemarea, credința că pot să fac un lucru bun pentru alții și pentru mine, că mă pot întregi rațional și spiritual, dar cu siguranță a contat și admirația nedisimulată a adolescentului pentru profesoarele de limba română din cursul elementar și cel mediu. În calitate de profesor, ați fost cu siguranță un model de urmat pentru unii studenți. Ați putea descrie un model al dumneavoastră? W.M:: Am avut multe modele de excepție în facultate. V-am vorbit despre acești oameni deosebiți care au știut cu generozitate să își formeze emuli. Rigoarea științifică, probitatea morală, demnitatea și corectitudinea cu tinerii colegi, trăirea în agora, în Cetate și pentru Cetate, trăire folositoare și necesară. Mai târziu în cariera dumneavoastră a intervenit necesitatea predării în perioada comunismului. Cum era învățământul în acea perioadă? W.M.: Nu-mi place să pun etichete. Pot fi subiective, deci discutabile. Vă pot spune cum am perceput eu învățământul din perioada aceea, îndată ce am început cariera didactică (după terminarea facultății) în orașul Plopeni. Am pășit cu dreptul pentru că am găsit în liceul acela un colectiv didactic de mare clasă profesional și uman, dar și o doamnă directoare fost conferențiar universitar, care a trebuit să renunțe la catedra de la Cluj și să se mute la Plopeni din motive familiale. Această persoană, căreia îi rămân mereu recunoscătoare, m-a ambiționat, m-a șlefuit, mi-a propus mereu praguri pe care să le trec, spunându-mi că am potențial. Și poate așa a fost, timp de 7 ani. În 1968 am fost chemată la Institutul de Petrol și Gaze, pe atunci cu o singură facultate, cea de Utilaj Petrolier. Am început cariera didactică complet pe altă traiectorie pentru că am predat limba română ca limbă străină studenților străini, la început numai vietnamezi, apoi din ce în ce mai numeroși, de pe toate continentele. Era o provocare! Metodologia de predare, principiile, metodele, mijloacele erau altele, având în vedere că acești cursanți trăiau în „baia de limbă” – baia lingvistică – locuind în România. Cursurile erau intensive, regimul era de an preparator, pentru că după absolvire urmau cursurile unor facultăți pentru care aveau avizul ambasadelor. Unii rămâneau la Institutul de Petrol și Gaze, alții mergeau în diverse centre universitare pentru diferite specializări. Ploieștiul devenise un centru de pregătire important în anii ‟60,‟70,‟80. Mulți străini veneau pentru doctorate la disciplinele tehnice. Nu a fost ușor! Trebuia o implicare totală a tuturor factorilor decizionali, a tuturor profesorilor din acest circuit. Pentru a le facilita accesul rapid si corect la limba țintă (respectiv limba română) niciun mijloc nu era de neglijat. Lecții imprimate pe benzi de magnetofon, apoi pe casete, elaborări de culegeri, de texte tehnice și exerciții lexico-gramaticale pentru a înțelege mai ușor cursurile de specialitate audiate împreună cu vorbitorii nativi de limba română, schimburi de experiență cu alte centre universitare, sesiuni de comunicări științifice, lucrul în echipă la nivelul Ministerului Învățământului. Studenți și profesori, ne implicam.

6


Studenții învățau cu tragere de inimă, cu dorința de a profesa, de a ajunge buni profesioniști în domeniile pentru care se specializau. Într-adevăr, în spatele acestor realizări se află multă muncă. Care au fost cele mai mari satisfacții pe plan profesional? W.M.: Fiecare perioadă din odiseea mea didactică mi-a oferit satisfacții. De exemplu, când studenții străini finalizau cursurile universitare și se întorceau în țările lor în posturi cheie pentru domeniul în care au fost pregătiți, eram mulțumită că am contribuit și eu puțin, puțin, la formarea lor. Când studenții români cărora le spuneam cu sinceritate că sunt partenerii mei de dialog intelectual în sala de curs sau de seminar, la cursurile de cultură și literatură română, de pedagogie și management educațional sau când asistam la lecțiile lor deschise și se impuneau prin conținutul științific și metodele folosite, simțeam că nu mi-am irosit timpul și las ceva în urma mea. Aș aminti și publicarea în 1985 a „Dicționarului de locuțiuni și expresii ale limbii române” în colaborare cu Catedra de Filologie. Înființarea Departamentului pentru pregătirea personalului didactic (D.P.P.D) în 1996, pe care l-am coordonat mulți ani, mi-a adus reale satisfacții. R: Pe lângă viața în cadrul universitar, ați putea să îmi descrieți viața cotidiană în era comunistă? W.M.: Viața cotidiană în epoca comunistă? Nu era nici albă, nici neagră! Era gri. Adică monotonă... Poate... Depinde de perspectivă, de așteptări și de câte și mai câte! Dacă știai să cultivi valorile familiei, prietenia ca mijloc de rezistență, să te bucuri de un spectacol bun de teatru sau de un concert, chiar dacă în sală era mai frig, să-ți pui în mișcare relațiile ca să poți cumpăra o carte de colecție, dacă mai alergai prin magazine să faci rost de „de-ale gurii”, dacă acceptai programul prestabilit, atunci asta era! R: Credeți că s-au schimbat valorile morale de-a lungul timpului? W.M.: Valorile morale, da, s-au schimbat. Din păcate, atitudinea față de valorile perene din punctul de vedere al unui senior, etica, morala au devenit adeseori incomode, inutile, desuete. De multe ori limbajul vulgar, incultura, lipsa de educație, autosuficiența, preocuparea agresivă pentru a promova imaginea exterioară (aici mass-media își are partea ei), aruncarea în derizoriu a experienței celor vârstnici, văzuți ca o incomodă prezență (și nu fac o pledoarie pro-domo) toate mă fac să mă întreb dacă vârsta înaintată nu este o indecență!! Și totuși eu cred în frumusețea morală și în buna-cuviință a tinerilor. R: Dacă ați fi din nou tânără, ați alege altă meserie pe care să o practicați? W.M.: Dacă aș fi din nou tânără? O, Doamne! „Unde sunt zăpezile de altă dată?” vorba poetului nostalgic – aș avea același crez – profesia de profesor – făcută cu ardoarea și curajul tinereții și cu experiența și un strop de înțelepciune la final, pentru a nu repeta unele greșeli. Festina lente. R: În final, aș dori să vă întreb ce sfat le-ați da atât elevilor din ziua de azi, cât și tinerilor profesori. W.M.: Sfaturi? Oricum ei sunt proprii lor arhitecți, arhitecții propriei personalități. Câteva sfaturi date cu amendamentele de rigoare. Să se cunoască pe ei înșiși cu potențialul real și cu limite. Să aleagă meseria, profesia pentru care simt cu adevărat o chemare, simt că pot face cu adevărat ceva. Nu e lucru ușor într-o lume globalizată, cu mijloace de informare inepuizabile și rapide, într-o lume în continuă schimbare în care inteligența și creativitatea merg mână în mână! Să fie perseverenți, să fie performanți. Vă mulțumesc mult pentru timpul acordat și pentru că am avut plăcerea să vă cunosc și să învăț atât de multe lucruri într-un timp atât de scurt. W.M:: Plăcerea a fost de partea mea!

7


„ANTRENORUL” DE GENII Elev: Dănilă Ioana-Theodora Școala Gimnazială „Traian Săvulescu”, com Izvoarele Profesor coordonator: Baciu Mihaiela

Îmi aduc aminte cu nostalgie de chipul cald al bunicului meu, de surâsul dulce, de calmul inexplicabil și de ochii ce deveneau scânteietori, când îmi povestea momente din istoria neamului românesc… Domnul Constantin Oprica pare și este întruchiparea celui ce mi-a marcat copilăria, fiind parcă o piatra prețioasă într-o punguță de catifea, păstrată ca talisman.

Reporter: Răsfoind volumul Învățământul din comuna Măneciu de Ion Dumitru, Editura KartaGraphic 2008, mi-au atras atenția paginile ce cuprind omul Oprica Constantin. Cum vă prezentați? O.C.: La momentul actual sunt pensionar, fost profesor de matematică timp de treizeci și trei de ani, unsprezece ani am ocupat funcția de director al Școlii Gimnaziale Măneciu Pământeni. Sunt absolvent al Liceului din Țicleni, județul Dolj, situat în inima Olteniei. Primul meu loc de muncă a fost pe șantierul petrolifer, astfel, la nici 17 ani eram muncitor calificat. Simțeam că locul meu nu este acolo și că pot face mai mult. Câțiva ani mai târziu eram student la Facultatea de Matematică a Universității București. După absolvire am devenit profesor titular pe catedra de matematică a școli menționate mai devreme, unde am activat până la pensionare, astfel devenind un om dăruit învățământului din comuna Măneciu. Pe perioada pensionării am fost solicitat să predau ore de matematică la Liceul Tehnologic Măneciu Ungureni, unde am adus o clasa cu un nivel de promovabilitate de la 8% la 84%. De asemenea am activat la Școala Gimnazială „Traian Săvulescu” - Izvoarele și Schiulești. R: De ce profesor de matematică? Ce v-a determinat să alegeți această disciplină? O.C.: Înclinația mea pentru matematică a apărut pe durata gimnaziului, datorită domnului profesor Marcian, un om extraordinar, care de altfel, mi-a direcționat cariera spre această disciplină. Aveam abilități matematice încă din ciclul primar, domnul profesor a fost cel care m-a făcut să o îndrăgesc în mod deosebit. Care este legătura dintre matematică și viața reală? Ne ajută această disciplină în viața de zi cu zi? Dacă da, cum? O.C.: De curând am urmărit la un post de televiziune emisiunea Matematica și roadele ei, în cadrul căreia era prezentată atât fața bună a matematicii, cât și întrebarea pe care elevii și-o pun zilnic „la ce mă ajută aceasta?”. Doamna profesoară a motivat foarte frumos, spunând că matematica te ajută să gândești corect, iar după lungi dezbateri a reieșit că matematica este în fiecare dintre noi. R: Ce ne puteți spune despre meritele profesionale? O.C.: Pe parcursul celor treizeci și trei de ani am parcurs toate treptele ierarhiei didactice, apogeul a fost atins în anul 1987, când am primit titlul de „Profesor evidențiat”, treisprezece ani mai târziu am primit „Gradația de merit”, lucruri care m-au făcut să am sentimentul datoriei împlinite. R: Ați avut publicații? Unde și când? O.C.: Am publicat în culegerea Olimpiadele de matematică prahovene câteva probleme pentru a-i ajuta pe cei mai buni. În urma participării la acest concurs am obținut peste cincizeci de diplome (spuse cum 8


mândrie) de la etapele județene, care m-au determinat ca mai departe să particip la concursuri de îndemânare și istețime, prilej cu care am câștigat de două ori consecutiv premiul cel mare, care ne-a dat dreptul să reprezentăm județul la faza națională de la Sarmisegetuza, echipa avea numele de „Vulturii Zăganului”. De aici ne-am întors cu o diplomă semnată de savantul Constantin Daicoviciu, diplomă pe care, în semn de apreciere, era scris: „Felicitări pentru descoperire!”; noi eram cei care descoperiseră un cuptor dacic. R: Ce cariere au ales elevii dumneavoastră mai târziu? Este cineva care vă urmează profesia? O.C.: Da… chiar foarte mulți (surâzând), opt sunt profesori de matematică și douăzeci sunt învățători. Trei dintre ei au fost primii pe listele de admitere ale Liceului Pedagogic din Ploiești. O parte dintre absolvenți s-au întors la școala unde au fost cândva elevi. R: Ce ne puteți spune despre elevul Constantin Oprica? O.C.: Am fost considerat un elev bun, cu toate că situația materială a familiei era una foarte grea. La vârsta de șapte ani, împreună cu ceilalți șapte frați, am rămas orfani de mamă. Tata ne întreținea foarte greu (cu vocea tremurând)… dar n-a acceptat niciun moment ideea ca noi să nu mergem la școală, astfel încât cu toții am depășit bariera celor opt clase. În clasa a V-a fiind, îmi amintesc că am ajuns la școală cu două săptămâni mai târziu, deoarece a trebuit să-l ajutăm cu toții pe tata la treburile gospodărești, așa că am fost nevoit să îmi prind colegii din urmă. Cum erau elevii în perioada când erați la catedră? Cum îi vedeți pe cei de astăzi? O.C.: Puțin schimbați… (aruncând o privire îngrijorătoare), datorită opțiunilor pe care elevii născuți după 2000 le au. Copiii citesc din ce în ce mai puțin, din cauza internetului… După părerea mea, erau mult mai conștiincioși pe vremea când mă aflam la catedră. Preocupările lor de astăzi sunt cu mult peste așteptările noastre, ale adulților. Dacă ați putea da timpul înapoi, ați schimba ceva din trecut? O.C.: Consider că întotdeauna când privești înapoi realizezi că unele lucruri se puteau face mai bine… dacă vine vorba de profesie, tot pe aceasta aș alege-o. Vă mulțumim pentru timpul acordat.

Din relatările domnului profesor am desprins două morale: prima – ”Ai carte, ai parte!”, care este foarte actuală și realistă, iar cea de-a doua mă învață să aleg ceea ce pot face cel mai bine în viață, cu pasiune, devotament, dăruire, asemenea domnului Constantin Oprica. O profesie bine făcută o viață întreagă se realizează cu pasiune, iar dacă nu o alegem corect, ea reprezintă un chin.

9


O POVESTE DE VIAȚĂ Elev: Dumitru Diana –Maria Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza”, Ploiești Profesor coordonator: Chelaru Oana

Reporter: Bună ziua! Vreau să îți mulțumesc pentru că ai acceptat să iei parte la acest interviu! Dl. Dumbrăveanu Gheorghe: Plăcerea este de partea mea! Ca să te includ puțin în temă, bunicule, ar trebui să îți descriu puțin ce este proiectul nostru și ce urmărește! Acesta vrea să aducă în atenția publicului povești de viață necunoscute, interesante, care transmit nu numai povețe, ci și mentalități sau perspective ale unor personalități vârstnice. În opinia mea de intervievator, este o deschidere a comorilor omenești din societatea noastră, un tezaur de preț. O să încep prin a te întreba când și unde te-ai născut. D.G.: M-am născut în anul 1942, la data de 29 ianuarie în satul Păulești, județul Prahova. Din poveștile celor care erau mai mari decât mine, în dimineața respectivă a fost un vifor nemaipomenit. Băiatul nașei mele a trebuit să plece să aducă o moașă, pe Dobra, pentru a o ajuta pe mama să nască. În vremea aceea, oamenii nu frecventau medicul. Astfel, m-am născut la ora opt și douăzeci de minute, în interiorul locuinței părintești. R: Poți descrie locul natal? D.G.: Cu siguranță! Copilăria mi-am petrecut-o pe lângă casă. Locuiam undeva într-o margine de sat a Păuleștiului, eram situați pe o coastă, ca să zic. În stânga și dreapta erau două văi mari, iar jos, la baza văilor, se aflau 3 fântâni. Chiar și în zilele de astăzi acel loc se numește „La Fântâni”. Eram, de asemenea, situați lângă o cazemată, unde era instalată o unitate militară. Însă cu trecerea timpului, după ce s-a făcut colectivizarea, am fost nevoiți să părăsim locurile respective și să ne mutăm în sat, undeva în jurul anului 1961. R: Ce reprezintă colectivizarea? D.G.: Colectivizarea reprezintă o unire de bună voie a terenurilor pentru folosirea colectivă. Mai exact, pământul era muncit de un număr mai mare de oameni. În legătură cu rădăcinile tale, cine au fost părinții tăi? De unde au venit? D.G.: Tatăl meu a venit din Ardeal, părinții lui au murit, iar el a fost crescut de o mătușă. Când a fost plecat în armată, renumit pentru seriozitatea sa, a fost recomandat de un general, astfel alăturându-se boierului Torcescu, în Găgeni, unde a întâlnit-o pe mama și s-au căsătorit. R: Ai vreo amintire frumoasă alături de membrii familiei tale? D.G.: În timpul războiului, când se bombarda Ploieștiul, foarte mulți orășeni s-au retras spre sate pentru a scăpa de bombardamente. Printre aceștia erau si câțiva cetățeni de etnie rromă. Aceștia au format o așa zisă trupă și drept recompensă pentru găzduire veneau la casele noastre de sus și începeau o petrecere, un chef. Chef la care se obișnuia să se cânte o melodie tristă la care toată lumea plângea după care urma una veselă, astfel ridicând moralul tuturor, acestea au fost momentele fericite, momentele care mi-au plăcut întotdeauna. Erai destul de mic! Ai trecut prin vreun eveniment important sau semnificativ din acea perioadă? 10


D.G.: Da, tot din poveștile celor care erau mai mari decât mine știu că eram alături de patru oițe pe lângă casă, pe lângă gardul casei și au început să tragă cu tunurile și niște schije au trecut foarte aproape de capul meu. Sora mea mai mare a venit și m-a adăpostit în casă. După aceea îmi amintesc că era perioada în care avioanele americane bombardau rafinăriile din Ploiești. Eu, mic fiind, copiii mai mari care vedeau că bombardează rafinăriile din oraș și se ridica fum ziceau: „Gelule, la pământ!”, iar eu mă trânteam cu corpul de pământ, ca un copil neștiutor. Am aflat că în perioada respectivă unul dintre avioanele americane, care zbura mai la joasă înălțime ca să nu fie descoperit de unitățile germane care încercuiau comuna Păulești, s-a încurcat în niște fire electrice și a căzut undeva pe lângă comună, prin zona cimitirului spre satul Găgeni, în august 1944. În acel loc s-a adunat multă lume pentru că oamenii erau curioși, la vremea respectivă nu prea se cunoșteau informații, persoanele care aveau aparat de fotografiat au reușit să facă poze. Pilotul nu a murit și s-a predat autorităților din sat. R: Mi-ai povestit în trecut despre o întâlnire de a ta cu niște nemți destul de prietenoși. D.G.: Ah... da! Îmi amintesc cum mă plimbam pe islaz când eram mic și au trecut câțiva nemți pe lângă mine. Se retrăgeau atunci, m-au văzut și mi-au dat ciocolată zicându-mi „nicht mutter” adică “nu e mama”. R: Ce drăguț ! Se întâmplă să mai știi alte întâmplări din acea perioadă? D.G.: Alt eveniment a fost cel de pe calea ferată care se îndrepta spre Slănic pe care circula un tren blindat. Acel tren blindat a fost eventual lovit de un obuz trimis de către o unitate română ce se afla pe undeva printr-o margine de pădure. Trenul a fost oprit, deoarece calea ferată a fost distrusă. Militarii care au fost prezenți au fugit, iar lumea s-a dus și a prădat trenul de toate cerealele, cafeaua, bomboanele, ciocolata, toate alimentele din tren. R: Un fel de pradă de război? D.G.: Întocmai, venea lumea cu căruțe, cu saci, cu tot ce se putea. Trupele militare care se îndreptau către Slănic, până la urmă, au fost nevoite să se predea autorităților românești, dar aceștia nu i-au arestat. Leau luat numai armamentul și i-au lăsat să plece pentru că nu aveau posibilitatea să îi țină. R: Cum era societatea în acea perioadă? D.G.: Oamenii erau destul de înapoiați în timpul acela, pentru că nu erau școli. Majoritatea persoanelor erau fără carte, copiii se duceau la școală și făceau numai 4 clase, deoarece trebuiau îngrijite animalele, trebuia muncit pe lângă casă și părinții aveau nevoie de ei. R: Ai avut vreo rudă în război? D.G.: Nu rude apropiate, fratele bunicii mele a fost în Războiul de Independență și este menționat ca erou pe monumentul din comuna Păulești. Liță Nicolae se numea. R: Când ai început școala? D.G.: Am început școala la Păulești. Erau 7 clase atunci. Notele erau de la 0 la 5. La finalul clasei a 7a, domnul director care era pe atunci, Nicolescu, mi-a apreciat lucrarea de final de an despre poezia lui Eminescu „Împărat și Proletar”. Țin minte că a fost un moment important pentru mine. După absolvire, tata a vrut să mă înscrie la liceul militar din Iași. R: Și ai fost în Iași? D.G.: Am fost cu tata la liceul militar, m-a lăsat acolo, cred că aveam în jur de 14 ani. După ce am dat examenele, a urmat vizita medicală. Din cauza faptului că dantura mea era un pic defectă, aveam 2 dinți strâmbi, am fost respins la vizita medicală și a trebuit să merg acasă. Am venit înapoi și m-am înscris la Școala profesională de petrol-chimie din Ploiești (actualul „Mihai Viteazul”). După examen, am fost 11


repartizat în clasa în care se predau aparate de măsură și control. Am terminat școala profesională și am fost înscris la o întreprindere de pe lângă Rafinăria 1. Din cauza condițiilor precare de lucru, m-am îmbolnăvit de hepatită. Am urmat tratamentul necesar, iar după aceea am început din nou serviciul și am rămas în Ploiești. R: Ai făcut armata la un moment dat în viața ta? D.G.: La 20 de ani am fost luat în armată la Chitila, pe lângă București. Am stat o lună de zile, iar pentru că am făcut școala profesională cu specializarea în aparate de măsură și control, am fost repartizat pe lângă Urziceni, la o unitate ce se ocupa cu rachetele. Aici, cu ajutorul profesorului de electronică, ofițer la liceul militar, am învățat foarte multe lucruri despre rețeaua electrică. Ai vizitat vreo țară străină în aceea perioadă? D.G.: Da, am vizitat. Respectiva unitate a fost propusă împreună cu o altă unitate de pe lângă Ploiești să meargă într-o aplicație în Rusia pe lângă Marea Caspică. Acolo am avut de realizat o lucrare extraordinar de grea, iar reprezentantul rus care a venit la examinare m-a felicitat. R: Ai vreo amintire frumoasă din Rusia? D.G.: Serile de acolo erau minunate pentru că trupele rusești executau trageri de noapte, cerul fiind astfel foarte frumos luminat de acele rachete ce ascensionau către țintă. Ce îmi mai amintesc este că mâncarea era foarte rea, ni se servea așa zisa kașa, un fel de ovăz, asemănătoare pilafului. Ce era într-adevăr bun, era peștele. Mâncam foarte, foarte greu. Țin minte că aveam un băiat oltean care, pentru a ne face poftă de mâncare începea să zică înainte de masă: „Mai aș mânca o kașa!”. Timpul a trecut și ne-am întors în Moscova. Am sosit fix la o zi după nunta lui Gagarin cu Valentina Tereskova, cei doi cosmonauți ruși. Ce mi-a mai plăcut în Rusia era faptul că în tren se servea un ceai extraordinar, cu niște pachețele de brânză. După toate acestea, ne-am întors în țară și am ieșit din armată. De ce nu ai rămas în armată? D.G.: Comandantul divizionului m-a rugat să rămân, dar i-am spus că nu pot, deoarece nu am fost făcut să execut tot timpul ordine. Întotdeauna trebuie să gândesc eu ceea ce fac și să aleg un anume lucru în funcție de ceea ce simt. R: Înțeleg! Cum ți-ai întâlnit iubirea vieții? D.G.: Cum am cunoscut-o pe soția mea, adică! Prietenul meu era îndrăgostit de sora ei, iar noi doi eram mesagerii lor. Într-o zi a venit să îmi aducă un bilețel. Afară ploua. Am vrut să ies, să merg, să vorbesc cu ea. Am hotărât să iau un fulgarin de ploaie care din nu știu ce întâmplare nu avea un nasture, așa că am invitat-o înăuntru. Mama mi-a cusut nasturele și mi-a zis: „maică, îți cos norocul” iar norocul meu era lângă mine, fata care urma să fie soția mea. În timp, ne-am căsătorit și am avut 3 copii. R: Ai mai vizitat alte țări străine? D.G.: Da, în Germania, cu ajutorul soției mele. Străbunicii ei au venit din Germania, stabilindu-se în Ardeal, astfel, generațiile care au urmat au dus gena nemțeasca mai departe, unii dintre unchii ei, frații socrului meu s-au restabilit acolo. Așa că am plecat în vizită la rude. R: Te consideri patriot? D.G.: La capitolul patriotism pot să spun că sunt un mare reprezentant. Întotdeauna am ținut la țara mea și cu țara mea. Am fost mândru că sunt român în fiecare moment de glorie al patriei. Mi-am iubit țara mai mult poate decât orice! Nu am vrut să rămân într-o altă țară pentru că nu am putut! Am fost legat de meleagurile de aici, de locurile care „m-au crescut”. În celelalte părți parcă totul mi-a fost străin și nu m-am putut atașa. Care au fost amintirile frumoase din viața de adult și care au fost cele triste? 12


D.G.: Au fost și amintiri frumoase, ce să zic… nu știți că întotdeauna partea cu fericirea e cea mai scurtă? Și poate uneori te lași adânc absorbit de senzația de fericire încât uiți că ai trăit-o. Faptul că m-am căsătorit și că am avut copii au fost lucrurile frumoase. Momentul cel mai trist a fost când fiul meu a decedat din cauza unui accident rutier. Era mic, avea în jur de 12 ani. A fost foarte greu pentru noi. În timp, s-a mai amortizat puțin durerea, datorită venirii pe lume a următorului nostru copil. Îmi pare rău! Să schimbam puțin subiectul. Aș dori să te întreb ce iți dorești de la viitor sau care sunt speranțele pentru următorii ani. D.G.: Să fiu sănătos, să pot să mă ocup de treburi în continuare, cât voi mai putea. R: Din experiența ta de viață, ce sfat ai da generației tinere? D.G.: Să se lumineze intelectual cât mai mult cu putință, din orice sursă, fie ea și internetul. Să fie corecți sufletește și să se gândească că a face rău este foarte ușor, iar a face bine este foarte greu. Mulțumesc, din nou, că ai acceptat acest interviu, bunicule! A fost o adevărată plăcere să îți ascult povestea de viață. D.G: Și eu îți mulțumesc pentru răbdarea acordată!

ÎNVĂȚĂMÂNTUL VAZUT PRIN OCHII PROFESORULUI DE LIMBA ROMÂNĂ Elev: Maftei Andreea Mădălina Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza”, Ploiești Profesor coordonator: Chelaru Oana

Reporter: Bună ziua, aș dori să începeți prin a ne povesti câteva lucruri generale despre dumneavoastră. Dl Burlacu Ilie: Bună ziua! Mă numesc Burlacu Ilie, născut la 7 ianuarie 1940, la Vintileanca, județul Buzău. Sunt absolvent al școlii pedagogice de băieți din Buzău. Am fost învățător la Cireșeanca și Grădiștea, timp de 5 ani. Am terminat la fără frecvență Facultatea de Filologie din București, 6 ani, în 1967. Ca profesor de limba și literatura română, am profesat la Școala Generală din Colceag, până la pensie, în 1999. Am o vechime în învățământ de 42 de ani. Soția mea a fost învățătoare la Colceag, locuiesc în satul Colceag din 1962. R: Ce v-a determinat să alegeți meseria de profesor? B.I.: Am ales meseria de dascăl pentru că frații mei mai mari au terminat Școala Pedagogică din Buzău. Mi-a plăcut în liceu limba și literatura română și de aceea am ales să urmez Facultatea de limbă și literatură română din București. Cum se desfășurau orele de curs cu elevii dumneavoastră? 13


B.I.: În anii petrecuți la catedră, orele se desfășurau cu mult efort din partea dascălului, folosind manualul și alte materiale auxiliare confecționate de mine. I-am învățat pe copii să scrie și să citească corect, să folosească limba literară. De asemenea, i-am învățat să respecte regulile gramaticale, să interpreteze corect un text literar, i-am obișnuit pe elevi să înțeleagă sensul figurat al operelor literare, mesajul artistic. Ora se desfășura diferențiat, după potențialul intelectual al copilului. Dacă ați fi din nou la început de drum ați alege aceeași meserie? B.I.: Dacă aș fi în situația să reiau viața, aș alege aceeași meserie, în care m-am dedicat cu multă plăcere. Puteți să ne vorbiți despre o experiență pozitivă și un moment dificil din cariera dumneavoastră de profesor? B.I.: Din promoțiile mele, la care am predat cu mult drag, pot să mă mândresc cu elevi care au ajuns oameni de seamă: ingineri, profesori, doctori, avocați etc. Mare îmi e satisfacția când mă întâlnesc cu foștii mei elevi din clasele a V-a, a X-a. În activitatea didactică am avut și lucruri grele de îndeplinit. Aveam în clasa unde eram diriginte copii rromi, copii din familii sărace și dezorganizate, la care mergeam cu o oră înainte de începerea cursurilor ca să-i aduc la școală, ca să avem școlarizarea bună. În obligația de serviciu era și muncă educativă, culturală cu tineretul din sat. În sarcinile profesorului diriginte erau, de asemenea, vizitele la domiciliu, legătura permanentă cu familia, pentru a face un front comun în educarea copiilor. La sfârșitul clasei a VIII-a și a X-a, le întocmeam elevilor caracterizări, cu recomandări pentru viitor. Cu pionierii făceam săptămânal activități artistice, culturale, sportive. Având în vedere faptul că soția dumneavoastră a fost, de asemenea, cadru didactic, ați avut de învățat unul din experiența celuilalt? B.I.: În cadrul școlii duceam o muncă asemănătoare cu cea din familie. Aveam aceeași sală de clasă în întreținere. În această clasă aveam și cabinetul de limba română. Cu elevii buni făceam cercuri literare. Soția mea mă ajuta mult pentru că luam ca diriginte clasele bine pregătite de dânsa la I-IV și le duceam până la clasa a X-a. O atenție mare dădeam corectării caietelor de teme scrise și făceam fișe cu greșelile tipice ale elevilor. Cum era viața în perioada comunistă? B.I.: În perioada comunistă am avut neplăceri în dotarea școlilor cu mobilier, material didactic, încălzire și manualele școlare care se transmiteau 6 ani. Alimentația școlarului era defectuoasă, începând de la pâine. Cum intelectualii din sat erau la serviciu, nu li se asigurau pâine și alte articole alimentare. În gospodărie lucram în acord global la C.A.P. ca să pot crește vaca, porcul și păsările. Am trei copii, doi băieți care sunt ingineri electroniști și o fată care e profesoară de desen în Ploiești. R: Care ar fi schimbările majore între sistemul de învățământ din perioada comunistă și cel actual? B.I.: Învățământul, în trecut, era la clasele a IX-a, a X-a pe profil agricol și economic. Elevii erau pregătiți să rămână în sat, în agricultură. Școlile de azi au condiții excelente în dotarea cu spații adecvate, cu cabinete, cu calculatoare, internet, încălzire centrală, apă curentă, toaletă interioară, cadre didactice calificate. Copiii au condiții de viață în familie și la școală, primesc alocație, pachetul cu corn și lapte, fructe, burse sociale, de merit, transport gratuit spre școală, manuale școlare gratuite. Manualele de azi sunt astfel concepute că oferă multe exerciții ca muncă independentă. Sistemul de notare în comparație cu cel din trecut e mai bun, folosind calificative la clasele I-IV. La clasa întâi vin copii bine pregătiți la grădiniță și în clasa pregătitoare. Credeți că tehnologia influențează pozitiv sau negativ tinerii din ziua de azi? B.I.: Tehnologia, în instrucția și educația copilului, prin calculatoare, internet, tablete și telefoane mobile, dă un plus mare actului didactic, dar unele principii didactice sunt încălcate. Elevii au aproape totul 14


de-a gata, renunțând la lectură, citit, la calcule matematice, la sinteză. Copiii, unii, nu știu să citească, să scrie corect, să facă o comunicare corectă, înțeleasă. Ce părere aveți despre schimbarea sistemului de învățământ actual și adoptarea unor modele folosite în țări mai bine dezvoltate, unde tinerii acumulează informații doar dintr-un anumit domeniu ales de ei? B.I.: Învățământul obligatoriu românesc actual de 10 ani e bine conceput, cu excepția școlilor profesionale. La liceu intră și elevii nechemați pentru studiu și termină liceul cu o pregătire intelectuală slabă și fără nicio calificare. Școlile profesionale sunt bune pentru elevii mai slab pregătiți, ca să se califice într-o meserie. Sunt de acord ca școlile să funcționeze după noile principii didactice, să se dea atenție dezvoltării gândirii, judecății, actului creativ. Evaluarea și testarea să se facă adecvat. Copilul nu poate fi polivalent și trebuie îndrumat și educat într-un domeniu plăcut lui. Ce sfat ați putea da unui tânăr nesigur care este la început de drum? B.I.: Elevii de liceu, la început de drum, trebuie să aleagă cu mare atenție meseria dorită. Profesorii au un mare rol în orientarea lor profesională.

O VIAȚĂ ÎNTR-O ORĂ… DE POVESTE Elev: Mărgărit Diana Colegiul Național „Mihai Viteazul”, Ploiești Profesor coordonator: Ungureanu Maria

Mă numesc Diana Mărgărit. Sunt elevă în clasa X-a, la Colegiul Național „Mihai Viteazul” din Ploiești. Încă de la început, doresc să mărturisesc faptul că este o onoare pentru mine să fiu desemnată a participa la o activitate de anvergură a orașului nostru, intitulată „Viața… o poveste” și, de asemenea, este o mare onoare să mă aflu în locuința domnului profesor universitar Ion Bălu, în casa domniei sale din municipiul Câmpina. Reporter: Domnule profesor, încep prin a aprecia că aveți o activitate literară de peste o jumătate de secol și că sub semnătura dumneavoastră au apărut numeroase cărți care tratează viața și opera unor scriitori români renumiți. Despre ei exista multe informații literare, însă dumneavoastră, susținând teza de doctorat despre viața și activitatea literară a criticului George Călinescu, ați strâns, cu siguranță, date importante, care nu au intrat în atenția publicului până acum. Aș dori să vă întreb ce a reprezentat opera călinesciană pentru dumneavoastră? I.B.: George Călinescu a fost o personalitate a culturii noastre, iar opera lui mi-a fascinat adolescența și, mai apoi, anii de studii la Facultatea de Litere, Facultatea de Filologie – cum se numea atunci… Din cauza fascinației pe care mi-a produs-o opera lui Călinescu, am luat hotărârea de a scrie o monografie despre viața și activitatea sa. Am început cu un articol despre câteva aspecte din opera lui, publicate într-un număr 15


din revista Contemporanul, în 1963. Mai târziu, paralel cu studiile la cea de-a doua facultate, la Științe Juridice, m-am înscris la doctorat. Conducătorul de doctorat era chiar George Călinescu. Fiind foarte bolnav atunci, era internat la sanatoriu. Îi ținea locul George Ivașcu, redactorul-șef al revistei Contemporanul. El mia aprobat înscrierea la doctorat în numele lui Călinescu. Considerați că înscrierea la doctorat a fost un proces greu? I.B.: Pe atunci, doctoratul era foarte strict. Trebuia să dai o serie de examene preliminarii: la marxism, la teoria literaturii, la literatura comparată și, mai ales, la istoria literaturii române, care era un examen complex. În ce sens? Erau șase profesori la masa prezidiului. Examenul s-a desfășurat în sala de consiliu a universității din București. Sala era plină de studenți și chiar oameni veniți din afară, care nu aveau nicio legătură cu universitatea, dar voiau să vadă cum se prezintă un candidat la doctorat. Examenul a fost oral. Fiecare dintre cei șase profesori era specializat pe o porțiune a istoriei literaturii române. Programa prevedea mulți scriitori, dar îndeosebi pe cei din literatura contemporană. Așadar, examenul era deosebit de greu. Conducătorul meu de doctorat a fost criticul Șerban Cioculescu, care îmi publicase în Viața Românească mai multe studii și articole despre literatura interbelică. Aveam dreptul să-mi aleg profesorii care să facă parte din comisia pentru examenul oral, însă am preferat să las la latitudinea șefului de catedră, G.C. Nicolescu, care era specializat în creația lui Vasile Alecsandri. E drept că Șerban Cioculescu m-a avertizat că G.C. Nicolescu știe până și ce culoare aveau șireturile lui Alecsandri. La fel de adevărat este și faptul că Alecsandri era spaima studenților. Însă eu știam multe despre Alecsandri… Din acest motiv am lăsat la decizia secretariatului desfășurarea examenului. Prin urmare, s-a stabilit comisia… Fiecare dintre profesorii respectivi erau, după cum am spus, specializați pe o porțiune a literaturii: literatura română veche, premodernă, modernă, literatura de la începutul sec al XIX-lea, literatura contemporană. Fiecare îmi punea câte o întrebare. Și a durat examenul două ore și jumătate. A fost o succesiune de întrebări la care am răspuns atunci. A urmat apoi Nicolescu, care a zis așa: Tovarășe candidat, în 1878, Vasile Alecsandri a plecat de la Mircești. Unde s-a dus? Știam. A venit la București, la Cenaclul Literar organizat de regină. Era un cenaclu celebru în epocă, unde veneau să citească marii scriitori ai vremii. „E, te rog să-mi spui cum era îmbrăcat”. Știam că Vasile Alecsandri fusese 10 ani ministru plenipotențiar al României la Paris. În îmbrăcămintea lui nimic nu distona: de la culoarea cămășii, la vestă, la haină, la pantaloni. Știam ce costum purta. Era un costum primăvăratic. Într-o scrisoare către Ion Ghica spusese, iar eu citisem aceste scrisori. Așadar, am spus că Alecsandri purta un costum gri deschis, foarte frumos - după cum spunea el în scrisori, cumpărat de la Paris. Următoarea întrebare venită de la Nicolescu a fost: Spune-mi, ce culoare aveau pantofii lui? Ei bine, habar n-aveam! Însă la Vasile Alecsandri, după cum am mai spus, nimic nu distona în îmbrăcămintea sa. Așa că am spus: Și-a cumpărat de la Paris o pereche de pantofi noi. (În acest moment Profesorul Bălu râde, semn că amintirile îl emoționează și că îi face plăcere să ni le dezvăluie). I-am răspuns: aveau culoarea gri. Să știți că mă uitam la fața lui să văd cum reacționează, ca să văd dacă trebuie să schimb nuanța. Atunci domnul Nicolescu s-a întors către sală și a anunțat că a pus această întrebare ca să se convingă că am citit corespondența. Ei bine, din acel moment, nu a mai fost un examen propriu-zis, ci au fost șapte oameni care vorbeau despre literatura română. Mai apoi, comisia s-a retras pentru a preciza nota, iar când s-au întors, Nicolescu a spus: nota 10. Sala a aplaudat. Toți s-au retras, dar Cioculescu a rămas cu mine și mi-a zis: Domnule, dacă Nicolescu ți-a dat 10, înseamnă că ai știut de 20. El niciodată nu dă 10. Înțeleg că din această probă ați fost provocat pe toate planurile… dar până la urmă, cartea dumneavoastră s-a oprit totuși la George Călinescu. Ce aspecte ați abordat în principal? I.B.: Lucrarea mea de doctorat a fost despre opera lui George Călinescu. A fost o primă carte despre opera sa. Am fost susținut de Nicolae Manolescu. Cartea era împărțită în trei părți distincte și avea aproape 500 de pagini. Manolescu mi-a zis că ar fi mai bine să dau doar prima parte. Era despre o perioadă a formării lui Călinescu dintre 1920 și 1930. Partea a doua intitulată Primăvara creației cuprindea întreaga analiză a operelor fundamentale, monografiile, romanele și ultima secvență în care relatam colaborările lui la periodicele contemporane și cărțile publicate în ultima perioadă a vieții. Dar teza mea la doctorat a cuprins doar prima parte a operei lui Călinescu, care nu era atunci cunoscută. 16


R: Domnule profesor, cum a primit comisia prezentarea făcută de dumneavoastră? I.B.: Comisia a fost foarte mulțumită de felul cum am prezentat-o. La un moment dat, după ce m-a ascultat, mi s-a adresat următoarea întrebare: Domnule, te rog să-mi spui, ce atitudine a avut Călinescu față de unii scriitori? Mi-am dat seama la ce se referă… Am spus că, uneori judecățile de valoare ale lui George Călinescu sunt înrâurite de subiectivismul propriu. Și de aici au urmat discuții despre receptarea adecvată a valorii scriitorilor respectivi, pentru că George Călinescu este cel dintâi care a introdus criteriul valoric în istoria literaturii. (În acest moment, profesorul Bălu a așezat pe masă uriașul volum - Istoria literaturii române, interzis la vremea aceea, dar care acum se afla în vasta bibliotecă deținută de domnia sa, continuând să ofere multiple informații, pe care spațiul fizic nu ne permite să le detaliem). Domnule profesor, cartea noastră se va intitula Viața…o poveste. Din tot ce ați parcurs în cei peste 80 de ani de viață, ați putea afirma faptul că viața dumneavoastră este ca o poveste? I.B.: Da. Cu siguranță! Viața mea a fost o poveste atât pe plan sentimental, cât și profesional. Pe plan sentimental, povestea a început în clasa a VIII-a. Eram un băiat liniștit, învățam bine… Stăteam într-o bancă din spatele clasei. Undeva, într-o bancă din față, stătea o fată, o colegă de clasă, care îmi plăcea. Mă tot uitam către ea, așteptam să se întoarcă cumva către mine. Și…s-a întors pentru un moment și a zâmbit timid… Un surâs…a fost suficient. Acel surâs… Da. Vedeți, mâna destinului. M-a sprijinit pe parcursul întregii vieți, în tot ce am avut de făcut… M-a ajutat de multe ori chiar în activitatea mea literară, deși este profesor de matematică… A fost și este o soție deosebită. Și o mamă asemenea… (Se observă o mimică de mulțumire a profesorului în fața destinului, în fața lui Dumnezeu…) Într-adevăr, ați derulat firul unei povești frumoase, educative - aș putea spune. În paralel -povestea profesională. Sunteți profesor la Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești, începând cu anul 1990. Ați avut numeroase generații de studenți. Ați putea oferi un punct de vedere față de implicarea studenților în activități literare actuale? I.B.: Desigur, în fiecare generație există studenți implicați în multiple activități, alții mai puțin. Important este că mulți dintre ei sunt profesori de limba și literatura română în județul nostru, transmițând succesorilor dragostea pentru opera literară. Domnule profesor, sunteți unul dintre octogenarii județului Prahova. Din câte știu, ați fost coleg de generație cu oameni de seamă ai literaturii române, precum academicianul Eugen Simion sau poetul Nichita Stănescu. Ați fost colegi de clasă? I.B.: Suntem colegi de generație, însă eu am terminat liceul la Câmpina, iar Eugen Simion și Nichita la Ploiești. (Au urmat mulțumirile. Am plecat din casa domnului profesor, plasând interviul sub egida expresiei „O dată-n viațăˮ).

17


UN DASCĂL MODEL PENTRU ȘCOALA ROMÂNEASCĂ Elev: Morcovescu Liana Colegiul Național „Mihai Viteazul”, Ploiești Profesor coordonator: Isăilă Rodica

Doamna profesoară Olga Petrescu a predat chimie la Colegiul Național „Ion Luca Caragiale” pe care din anul 1958 nu l-a părăsit decât la pensionare, în 1994, îndrumând cu pasiune și dăruire 36 de promoții de elevi ce își amintesc cu recunoștință de doamna profesoară de chimie. Pe lângă munca făcută cu dragoste alături de elevi, aceasta a fost implicată în multe alte activități, primind numeroase distincții. „Mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu elevii, iar această meserie mi-a adus foarte multe satisfacții”, declară doamna profesoară Olga Petrescu. Vă invit să descoperim în rândurile ce urmează tainele vieții unui profesor model! Reporter: V-a pasionat de la bun început învățământul? O.P.: M-a pasionat și încă mă pasionează! Ca absolventă a Facultății de Chimie-Universitatea București, aș fi putut opta pentru cercetare, pentru producție, unde remunerația era mult mai bună, posibilitățile de promovare mai la îndemână, ceea ce mi-ar fi permis o evoluție socială și materială mult mai rapidă. Am început școala normală „Regina Maria”, care s-a transformat cu timpul în Liceul Pedagogic de învățătoare unde am făcut, începând din clasa a IX-a, practică pedagogică (ore de predare la clasele I-IV), iar în facultate am studiat principiile pedagogice și metodica predării chimiei în liceu. La pensie nu am regretat că am renunțat la alte locuri de muncă pentru că mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu elevii, iar această meserie mi-a adus foarte multe satisfacții. Cum ați ajuns din primul an de profesorat la acest liceu de elită? O.P.: Conform legislației din anul absolvirii facultății (1958) am fost repartizată în Prahova, având domiciliul în Ploiești. Astfel, cu toate că datorită mediei puteam fi repartizată în cadrul facultății sau într-un liceu din București, nu s-a putut, eu locuind în Ploiești. Dintre absolvenții facultăților de chimie repartizați în această regiune (care includea județele Prahova, Buzău și Dâmbovița) aveam media de absolvire cea mai mare – 9,66. Ca atare, singura catedră liberă din orașul Ploiești era cea de la Liceul nr.1 (astăzi C.N. „Ion Luca Caragiale”) și aceasta mi s-a repartizat mie. Prima dată când m-am prezentat în liceu, prof. Toma Negulescu, care era director adjunct, m-a întrebat: „Ce-i cu tine, fetițo? Te-ai transferat?” Credea că sunt elevă. Am zis: „Nu, nu... aici am fost repartizată.” „Cum adică repartizată?” S-a uitat pe repartiție, s-a ridicat în picioare, mi-a sărutat mâna. Îți închipui!? Nu voi uita acest moment... Am fost prima care a predat doar chimie, prima care a terminat Facultatea de Chimie Pură – Universitatea „C. I. Parhon”; celelalte profesoare predau la clasă și chimie și fizică. În primul Consiliu Pedagogic mi s-au dat trei clase reale și două clase umane de a X-a (penultimul an de liceu); eram colegă de cancelarie cu multe dintre fostele mele profesoare din liceul pedagogic (prof. Boncu Natalia, Emilia Patron, Aurelia Bruștiuc, Pop Silvia) și cu alți profesori cu vechime în învățământ, cu grade didactice, unii profesori emeriți de la care am avut ce învăța (Nicolae Simache, Ion Grigore, Hristache Dăscălescu, Stela Sicoe, Constantin Nicolescu, Eusebiu Preda și alții). Nu mi-a fost ușor să mă încadrez în atmosfera de muncă a colectivului de profesori ai liceului sub conducerea unei doamne directoare exigente – prof. Vasiliu Aspasia – venită în liceu în 1958 (același an ca mine).

18


Prima mea serie de absolvenți, din 1960, mi-a rămas în amintire prin problemele care trebuiau rezolvate în relația mentor - elev de la început de carieră. La aniversările (agapele) care s-au succedat din zece în zece ani, foștii mei elevi își amintesc cu drag de acea perioadă a adolescenței în care își pregătesc drumul și recunosc că i-am ajutat cu multă dăruire să pornească cu dreptul în viață. Ne puteți povesti cum a luat naștere porecla dumneavoastră, „Molecula”? O.P.: Era în anul 1959. Numai după un an de când eram profesoară la vestitul „Caragiale”. Îmi dădusem întâlnire cu soțul meu în stația traseului 22, care are capăt de linie la Bariera Unirii. Probabil că întârziasem, căci m-a întâmpinat cu o expresie cel puțin ciudată : „Hai moleculo, hai moleculo!” Mi-a explicat amuzându-se: „A trecut mai devreme pe lângă mine un grup de elevi de la școală de la tine. Râdeau, sporovăiau cu glas tare, până când a strigat unul: „Șase! E Molecula în spate!” În spate erai doar tu. Așa că: „Hai, moleculo!”. N-aveam de ce să mă supăr. Îmi venise și mie rândul la o poreclă, la fel ca multor alți profesori („Turbatu`”, „Kiki-Plan”, „Biloi”, „Pișpi”, „Zambilica”, „Fiște”, etc.). Apropos, când am născut băiatul, elevii spuneau pe hol: „Măi, molecula a făcut un atom”. La un an și jumătate, am născut fata; și miam spus: „Acum ce o să mai zică?” (deoarece în chimie nu există particulă elementară de gen feminin). Și acum, la aniversări, le dau definiție, eu ca profesoară, și molecula din chimie; „Ce e măi, molecula? Hai, din teoria atomo-moleculară: „Componentă de substanță/ La catedră cu prestanță/ Din atomi constituită,/ Moleculă e numită./ În continuă mișcare/ O cunoaște fiecare.” Și acum comparația: „Atât de mic e un atom/ Precum pe Glob este un om/ Și molecula este mică/ Ca pe o frunză o furnică.” Cum priviți experiența implicării permanente în pregătirea elevilor? O.P.: Pentru mine, ca profesor, cercurile de chimie mi-au oferit prilejul de a mă apropia mai mult de elevi, de a descoperi capacitățile intelectuale și aptitudinile acestora și de a-i orienta spre afirmare, și am considerat că munca suplimentară, în cercuri, este o obligație morală a unui dascăl dedicat școlii. Să vedeți ce îmi scriu elevii! Toți îmi spun: „Doamnă, am intrat la medicină fără o oră de pregătire!”. Făceam o sâmbătă cu olimpicii, pentru că atunci găseam săli libere, într-o sâmbătă cu cei care dădeau la bacalaureat chimia și cu cei care se pregăteau pentru facultate, plus cu cei rămași în urmă. Eu am făcut prima culegere de teste din România. Primeam pe oricine muncea, la cercuri, și îi ajutam cu orice. Acum îmi zic: „Erați exigentă (au înlocuit termenul de „rea” cu „exigentă”), dar erați omenoasă”. Și acum ei apreciază acest lucru. Doamnă profesoară, sunteți un model pentru mulți profesori de chimie, și nu numai. Ne puteți spune care au fost modelele dumneavoastră? O.P.: În timpul copilăriei mele, școala era un miracol, iar pentru mine, copilul de atunci, stăpânul miracolului era domnul învățător Marin Georgescu. Extrem de puțini copii aveau o noțiune de scris sau citit înainte de a veni la școală. De aici începea miracolul. Preoții care îl aduceau în fața puilor de oameni erau chiar dascălii. Așa îl vedeam eu pe învățătorul meu. Ca pe un preot care oficiază o slujbă. Îmi doream să semăn cu Domnul Învățător. Îl urmăream cu admirație și nu puteam să îmi explic de unde știe atâtea lucruri și cum poate să rămână calm în atâtea situații. Sunt sigură că și el m-a iubit pe mine, altfel nu m-ar fi luat de mână să mă înscrie la admitere în clasa a cincea la Școala Normală „Regina Maria”. Șapte ani de studiu al pedagogiei, psihologiei, metodicii de predare nu mi-au șters din memorie modelul Domnului Învățător Marin Georgescu. Ce sfaturi le-ați da tinerilor dascăli? O.P.: Chiar dacă am primit multe distincții și am fost apreciată de elevi – care mi-au confirmat prin multe dovezi de recunoștință că munca profesorului este apreciată – consider că am făcut ceea ce trebuie și aceasta este obligația morală a fiecărui profesor. Mă consider o profesoară normală. Mi-am iubit meseria, și ca atare am practicat-o cu pasiune și dăruire. Deci, eu le spun că așa trebuie să fie fiecare. Să facă totul cu seriozitate și dragoste.

19


Pe lângă munca de catedră, prof. Olga Petrescu a avut și multe alte responsabilități: a fost șefă de catedră, membră a consiliilor de olimpiade școlare, publicarea de comunicații științifice, a editat manuale școlare, fiind recompensată cu diferite distincții din partea conducerii Inspectoratului Școlar și Ministerului Învățământului, dar nu numai: titlul de „Profesor evidențiat”, „Medalia Muncii”, Premiul „Liceum” al Societății de Chimie din România, Ordinul Național „Serviciul Credincios în Grad de Ofițer”, „Cetățean de onoare al orașului Ploiești” și alte diplome. Totuși, dovezile de recunoștință ale elevilor valorează pentru doamna profesoară Olga Petrescu mai mult decât recompensele primite de-a lungul anilor din partea „forurilor”. În cartea de amintiri: „O viață de profesoară la o singură școală” editată în 2010, aceasta scrie: „Ca o privilegiată a sorții și ca o răsplată târzie am avut ocazia să călătoresc în multe țări din Europa și Statele Unite ale Americii, elevii mei asigurându-mi cazarea, transportul și vizitarea unor obiective turistice: Domul din Milano, Veneția, Lacul Como, Insula Capri, Vaticanul, Palatul Dogilor, Insula Murano (Italia), Catedrala Notre Dame, Muzeul Luvru, Domul Invalizilor, Muzeul d`Orsay (Franța), lacul Lugano (Elveția), catedrala din Koln (Germania). De asemenea am vizitat și orașele americane New York, Houston, Washington, Chicago, Atlantic City, Connecticut, Anapolis și multe altele. Pe lângă satisfacțiile profesionale, doamna profesoară Olga Petrescu este mulțumită și din punct de vedere familial, întemeindu-și o familie model cu doi copii și un nepot educați în spiritul muncii și al iubirii aproapelui.

TINEREȚE PRINTRE FLĂCĂRI Elev: Oancea Emilia Cristina Andreea Colegiul Național „ Alexandru Ioan Cuza”, Ploiești Profesor coordonator: Ilie Alina

Domnul Dumitru V. Dumitru are o vârstă de 81 de ani și locuiește în orașul Ploiești, județul Prahova. Acesta a lucrat ca pompier, petrecându-și cei mai frumoși ani din viață înconjurat de flăcări și pericole pentru a-și îndeplini datoria. Reporter: De ce ați ales această meserie, cea de pompier? A fost visul dumneavoastră din copilărie? D.D.: Eu am făcut o școală de pompieri. Atunci când am făcut armata, am ales să fac aceste cursuri de pompieri, iar cei din unitatea militară în care eram, m-au selecționat pentru a urma o școală de subofițeri. Nu a fost visul meu din copilărie. Întâmplarea a făcut ca eu să aleg această meserie. R: Câți ani ați lucrat? D.D.: Am lucrat în jur de 33 de ani ca subofițer. V-ați gândit vreodată la riscurile meseriei, care sunt unele foarte mari?

20


D.D.: M-am gândit, desigur, și la riscurile meseriei, deoarece am trecut prin foarte multe pericole. În viața aceasta de pompier am avut parte și de bucurii, dar și de supărări și necazuri. Participam la stingerea incendiilor în care erau și victime, dar și la stingerea incendiilor în care nicio persoană nu era rănită, dar pagubele materiale erau enorme. Îmi era și mie teamă, ca oricărei persoane, dar nu a existat niciun incendiu la care sa fiu chemat și la stingerea căruia să nu particip. Niciodată nu m-am temut atât de mult de un incendiu încât să renunț. Meseria de pompier a fost una care mi-a plăcut foarte mult și nu puteam să renunț la nicio misiune, indiferent de cât de periculoasă era. R: Care a fost cea mai periculoasă misiune la care ați participat? D.D.: Foarte multe au fost extraordinar de periculoase. Am participat la stingerea multor incendii în rafinării, de sonde, de instalații de pirolize. Câteva exemple sunt: incendiul de la Teleajen, incendiul pirolizei din Pitești, al rafinăriei din Pitești. Incendiul din Pitești a fost atât de mare și de periculos încât am fost chemați și noi, pompierii din Prahova, pentru a ajuta echipele pompierilor din Pitești. Echipele noastre, din Prahova, erau mult mai bine pregătite în stingerea incendiilor petroliere decât cele din Pitești, pentru că Prahova avea mai multe rafinării precum Vega, Astra, Columbia, Brazi, Câmpina, iar probabilitatea de a exista un incendiu petrolier în Prahova era foarte mare. Stingerea celor mai mari incendii din cariera mea a durat foarte mult. Pentru a stinge incendiul de la piroliză, am lucrat patru zile, pentru cel de la Teleajen am lucrat trei zile, iar pentru cel de la Pitești am lucrat tot în jur de patru zile. R: Cum ați rezistat oboselii? D.D.: Lucram în schimburi, alături de colegii mei. O tură era de 48 de ore, iar după acea tura aveam alte 48 de ore libere și tot așa. Ați pierdut vreodată vreun coleg în timpul unui incendiu? D.D.: Din fericire, niciun coleg pe care l-am avut nu și-a pierdut viața în misiune, dar s-a întâmplat să ajungă la spital din cauza fumului dens sau a gazelor. În schimb, la un incendiul de cauciuc din Rafinăria Brazi, un director al acesteia a venit la fața locului pentru a vedea pagubele, iar din neatenție a alunecat pe spuma ce ajuta la stingerea incendiului și a inhalat o substanță toxică ce se afla pe sol. Imediat ce am văzut că se afla mult prea aproape de sol și de substanțele toxice, am intervenit pentru a-l ajuta, dar, din păcate, a murit în drum spre spital. R: În timpul unei misiuni, un pompier are timp să se gândească și la sine? D.D.: Pompierul, atunci când lucrează, nu se gândește la viața lui, ci se gândește doar la ceea ce are de salvat. Atunci când vede pericolul din fața sa, un pompier nu realizează cât de periculos poate fi pentru sine, ci doar cât de periculos este pentru cei pe care trebuie să-i salveze. Fiecare pompier își pune viața pe locul doi, deoarece pe locul întâi se află mereu persoanele în pericol sau bunurile materiale ce mai pot fi salvate. Pompierii sunt atenți și la viața lor, purtând costumul adecvat, deoarece dacă ei își pierd viața, nu-și mai pot duce la final misiunea. R: Cât durează pregătirea unui pompier și în ce constă aceasta? D.D.: Depinde de fiecare pompier și de voința fiecăruia. Meseria de pompier nu se învață așa ușor, dar dacă îți este dragă, poți s-o înveți repede. De exemplu, eu la 20 de ani am început să învăț această meserie și am făcut școala militară de pompieri, timp de șase luni. R: De ce anume vă simțiți cel mai mândru, gândindu-vă la întreaga dumneavoastră carieră? D.D.: Cel mai mândru sunt de faptul că mi-am făcut datoria de fiecare dată, iar fiecare incendiu la care am participat a fost rezolvat cu succes. Pentru asta, am fost și premiat cu Medalia Muncii, am fost decorat cu Ordinul Meritului Militar clasa I, a II-a și a III-a. Am fost și încă sunt mândru de faptul ca am fost militar și de faptul ca mi-am câștigat respectul celorlalți.

21


R: Ce ați simțit atunci când v-ați retras din activitate? D.D.: Mi-a fost foarte greu, deoarece mă obișnuisem cu programul militar. Chiar și după ce m-am retras din activitate, am păstrat seriozitatea meseriei. R: Dacă ați putea să o luați de la capăt, ați alege tot această meserie? D.D.: Sincer, nu aș mai vrea să o iau de la capăt ca pompier, deoarece pericolul prin care am trecut a fost enorm și nu am realizat acest lucru decât după ce m-am retras. Nu regret faptul că am ales meseria de pompier, deoarece știu că am salvat vieți, dar nu am realizat pericolul și nici faptul că puteam să-mi pierd viața. R: Ce simțiți știind că ați salvat foarte multe vieți? D.D.: Mă mândresc cu acest lucru și cu faptul că sunt respectat foarte mult de cei pe care i-am salvat. Se mai întâmplă să mă întâlnesc cu unele persoane pe care le-am salvat și de fiecare dată îmi mulțumesc foarte mult.

După acest interviu, am realizat și mai bine cât de grea este viața unui pompier și cât de multe lucruri riscă, rezistând cu stoicism la greutățile fiecărei misiuni. Sunt mândră de faptul că domnul Dumitru este străbunicul meu și îmi doresc să fiu la fel de mândră de cariera mea ca și dumnealui.

O VIAȚĂ DE DASCĂL Student: Potocea Ionuț Constantin Profesor coordonator: Pătulea Iuliana

„Am întâlnit cadre didactice care au avut harul de a-i face pe elevi să descopere bucuria reușitei în muncă.”

Reporter: Pentru început, vă rog să ne spuneți câteva lucruri despre dumneavoastră. Petrușcă Nicolae: Sunt profesor Petrușcă Nicolae. M-am născut la 8 august 1940 în familia lui Gheorghe și a Mariei Petrușcă din Tomșani. Școala primară am absolvit-o în satul natal, iar gimnaziul și liceul în orașul Ploiești. Am urmat Facultatea de Științele Naturii și Agricole, Institutul Pedagogic din Iași, pe care am absolvit-o în anul 1962. Am lucrat în învățământ 36 de ani, iar din anul 1998 sunt pensionar și-mi petrec timpul în gospodărie. Ce v-a determinat să deveniți profesor? P.N.: Orele de biologie din gimnaziu și liceu, dăruirea și exemplul profesorilor mei, viața de la țară și în special practica pedagogică din timpul studenției, efectuată la mai multe școli din Iași, m-au determinat să 22


devin profesor cu dorința de a-mi aduce contribuția la educarea și instruirea copiilor din mediul rural, spațiu în care am copilărit și am trăit. Dacă ați fi din nou la început de drum și ați avea 18-19 ani, ce decizie ați lua? Ați alege să fiți tot profesor? P.N.: Dacă aș fi din nou la început de drum, aș alege să fiu tot profesor, meserie pe care am îndrăgit-o încă de la admiterea în facultate. Când și unde v-ați început cariera didactică? P.N.: Cariera didactică am început-o în septembrie 1962, la Școala Albești, sat Cioceni. În septembrie 1963 m-am transferat la Școala Magula pe catedra de biologie-agricultură. Puteți să ne vorbiți despre o experiență pozitivă și un moment dificil din cariera dumneavoastră de profesor? P.N.: O experiență pozitivă în cariera mea de profesor au constituit-o cercurile pedagogice organizate la nivelul școlii, la care participau profesori de biologie și agricultură din alte localități. Cu această ocazie se organizau lecții deschise și activități practice (plantare de pomi, amenajarea unor spații verzi cu flori, construirea unor răsadnițe etc.). Participarea elevilor îmi aducea mari satisfacții. Ați fost directorul școlii din localitate. În ce perioadă? P.N.: Am fost directorul școlii în două perioade: 1 septembrie 1963 - 1 septembrie 1978 și reluată de la 1 septembrie 1991 până la 1 septembrie 1998. R: Care sunt cele mai importante realizări din acea perioadă? P.N.: Am avut multe preocupări în aceste perioade. În primul rând, crearea unor condiții optime pentru desfășurarea procesului de învățământ prin asigurarea spațiului necesar cuprinderii tuturor elevilor de vârstă școlară, prin igienizarea școlii și asigurarea combustibilului necesar încălzirii sălilor de clasă. Apoi, încadrarea școlii cu personal calificat, cu cadre didactice care au avut harul de a-i face pe elevi să descopere bucuria reușitei în muncă, de a le dezvolta spiritul de competiție și implicare în ceea ce este necesar, frumos și trainic. O altă preocupare a fost școlarizarea tuturor elevilor de vârstă școlară prin înlăturarea abandonului școlar, în vederea obținerii unui bun procent de promovabilitate în fiecare an. Sunt o parte din preocupările mele ce pot fi considerate realizări în acea perioadă. Cu ce se confrunta un director de școală generală din mediul rural? P.N.: Cu multe greutăți se confrunta un director de școală din mediul rural în trecut: lipsa spațiului suficient pentru cuprinderea tuturor elevilor, absența grupului sanitar în incinta școlii, împrejmuirea incompletă a curții școlii, lipsa apei potabile etc. Toate aceste probleme s-au rezolvat, însă, de-a lungul timpului. R.: De-a lungul anilor, ați fost profesor pentru numeroase generații de elevi. Puteți să ne dați câteva nume cu care vă mândriți că le-ați fost profesor? P.N.: De-a lungul anilor mi-au trecut prin mână multe generații de elevi. De pe băncile școlii noastre au plecat mulți elevi cu un bagaj bogat de cunoștințe, care și-au continuat studiile în diferite instituții de învățământ, ajungând, ulterior, oameni de nădejde ai societății prin profesarea meseriilor lor. Amintesc câteva nume cu care mă mândresc că le-am fost profesor: Tache Tănase (inginer), Naftan Cornelia (învățătoare), Negulescu Eugenia (educatoare), Pelin Mihai Florin (primar), Micu Sânziana (medic), Mocanu Filofteia, Jalbă Dan și alții (domnul profesor zâmbește, mulțumit de roadele muncii sale depuse de-a lungul anilor).

23


În ceea ce privește relația profesor – elev, ce ne-ați putea spune în despre generațiile actuale? Observați schimbări radicale din punctul de vedere al mentalității și disciplinei? P.N.: În ceea ce privește relația profesor – elev există, într-adevăr, o schimbare. Este necesar să fie mai mult respect din partea elevului față de profesor, și mai multă deschidere din partea profesorului față de sufletul și comportamentul elevului, pe care să-l modeleze treptat, cu atenție și cu mult tact pedagogic. Ce sfaturi le-ați da tinerilor dascăli sau celor care se pregătesc să urmeze o carieră în domeniul învățământului? P.N.: Pe tinerii dascăli îi sfătuiesc să dea dovadă de responsabilitate și dăruire profesională în educarea și instruirea noilor generații de copii. Să aibă dorința de a-i pregăti pentru viață prin transmiterea celor mai bune cunoștințe, prin conturarea personalității fiecărui elev, încât aceștia să ajungă oameni valoroși ai societății. R: Este important pentru un cadru didactic să aibă o anumită ținută în comunitatea din care face parte? P.N.: Este foarte important ca fiecare cadru didactic să aibă o înaltă ținută morală, să fie un exemplu pentru elevi și pentru comunitatea locală. R: Ce ne puteți spune despre familia dvs.? P.N.: Am o familie normală, obișnuită, cu un comportament demn acasă și în societate. R: Ce sfaturi le-ați da părinților? P.N.: Pe părinți i-aș sfătui să fie mereu alături de copii printr-o ținută morală adecvată, să țină permanent legătura cu școala, în scopul formării unui comportament civilizat în orice împrejurare.

Întâlnirea cu domnul profesor Petrușcă Nicolae mi-a întărit convingerea că a fost un adevărat dascăl care și-a servit școala, copii și colegii de muncă. N-a spus niciodată că nu poate face un lucru și că e greu de făcut. A fost un bun organizator, iar ca director a militat pentru prestigiul școlii și formarea unui colectiv didactic bine închegat.

24


NEPREVĂZUTUL.... Elev: Roșu Laura Maria Biblioteca Comunală „Alexandru Antemireanu” Tomșani Coordonator: bibliotecar Potocea Elena

"Niciun incendiu nu seamănă cu altul... mereu te întâlnești cu neprevăzutul..." Neagu Gheorghe – colonel pompier în rezervă

Reporter: Bună ziua, mă simt onorată să vă pot lua acest interviu dumneavoastră, o personalitate a comunei și a județului nostru. Neagu Gheorghe: Bună ziua, este, de asemenea, o plăcere pentru mine să vă pot răspunde la întrebările ce vor urma. Să începem prin a afla câteva date despre viața dumneavoastră personală, despre locul unde v-ați născut și ați copilărit. N.G.: M-am născut în comuna Tomșani, sat Magula, acum mai bine de 71 de ani, mai precis, spre sfârșitul toamnei anului 1946, într-o familie de oameni simpli, dar înstăriți din punct de vedere material, însă fără prea multă știință de carte. Am avut o copilărie lipsită de griji, mama insuflându-mi, încă de mic copil, faptul că dorește ca eu să știu carte și să devin, astfel, cineva în viață. (domnul Neagu își aduce aminte de copilărie și de locurile natale cu drag, remarcând nostalgia din tonul dumnealui și chiar și lacrimile ce i se ascundeau în ochi, vrând parcă să se reverse și să povestească singure minunatele momente). Sunteți căsătorit, aveți copii? N.G.: Desigur. M-am căsătorit în anul 1969, cu Elena Roșu, care profesa în domeniul învățământului. Avem împreună un băiat, care are, la rândul lui, doi copii. Ovidiu este chiar de vârsta ta. Ce v-a determinat să vă alegeți această profesie? Norocul a jucat un rol important în cariera dumneavoastră? N.G.: Am putea spune că am avut parte și de puțin noroc, însă majoritatea lucrurilor pe care le-am realizat au fost rezultatul propriei mele munci. Am absolvit un liceu din Ploiești, cu diplomă de bacalaureat, în anul 1965, fiind unul dintre cei mai buni elevi din clasă. Chiar în acea vară, am avut ocazia de a mă întâlni cu un ofițer de la pompieri care mi-a sugerat să urmez școala militară de la Sibiu, să susțin examenul de admitere și de devin, după patru ani de studii, ofițer de pompieri cu gradul de locotenent. R: Dacă nu ați fi devenit pompier, ce altă meserie ați fi dorit să practicați? N.G.: Aș fi dorit să lucrez în învățământ, însă lucrurile nu au stat așa cum mi-am imaginat. Cu toate că ideea unei școli militare mă speria, cât și cea a îndepărtării de familie și de gospodărie, am realizat că propunerea domnului ofițer era una onorantă și totodată tentantă, motiv pentru care am acceptat-o fără să stau prea mult pe gânduri. Spre sfârșitul carierei mele de pompier, mi-am îndeplinit și acest ultim vis legat de cariera profesională: acela de a deveni mentor. Experiența acumulată în anii anteriori m-a ajutat să contribui în mare măsură la instruirea, pregătirea și educarea a câteva sute de elevi ai Școlii militare de subofițeri pompieri "Pavel Zăgănescu" din orașul Boldești, în cadrul căreia am ocupat o funcție de conducere, având parte de o deosebită satisfacție. 25


R: Familia dumneavoastră a fost de acord cu alegerea pe care ați făcut-o? N.G.: Părinții mei au fost, probabil, mult mai speriați de ideea plecării mele, acceptându-mi decizia cu foarte mare greutate, însă, ulterior, au ajuns să mă susțină extraordinar de mult, mai ales din punct de vedere emoțional, lucru de care aveam cea mai mare nevoie. R: Ne-ați putea povesti despre primele cursuri, despre primele zile de viață militară? N.G.: Am fost, în cele din urmă admis la Școală Superioară de Ofițeri "Nicolae Bălcescu" din Sibiu, cu durata de 4 ani. Am debutat la cursurile în toamna anului 1965, având parte de un program foarte riguros de pregătire militară, iar după 30 de zile am depus jurământul militar. Am început, bineînțeles, cu disciplinele anului I ale Facultății "Construcții civile, industriale și agricole", lucru care mi-a plăcut foarte mult, parcurgând concomitent și un program de pregătire militară și profesională, specifică meseriei de pompier. În 1969, după absolvirea școlii, am fost ridicat la gradul de locotenent și repartizat, după cum era regula, la Compania de Pompieri Călărași, până în anul 1979. R: Care a fost cea mai frumoasă perioada din cariera dumneavoastră? N.G.: Cea mai frumoasă perioada din cariera mea ca ofițer de pompieri a început în momentul în care am fost ales drept comandant al Campaniei de Intervenție la Incendii Călărași, unde m-am confruntat cu multe incendii, unele mai mari, altele mai mici, fiecare având problematica lui. Tocmai de aceea meseria de pompier este una atât de frumoasă – niciodată nu te confrunți cu același lucru, niciun incendiu nu seamănă cu altul - permanent te întâlnești cu neprevăzutul. R: Povestiți-ne un eveniment la care ați luat parte și care v-a marcat. N.G.: Îmi amintesc de un incendiu într-o localitate unde ardeau aproximativ 20 de gospodării, iar din cauza vântului foarte puternic, specific zonei Bărăganului, focul se propagă cu repeziciune. Este foarte greu să auzi oameni tineri, bătrâni și copii strigând după ajutor sau animale îngrozite de frica morții, singura lor speranță fiind noi, pompierii militari. Însă cu toate acestea, mare este satisfacția când oamenii vin să îți mulțumească, pentru că le-ai salvat viața și bunurile. R: Ce repercusiuni a avut meseria de pompier asupra vieții dumneavoastră sociale? N.G.: Meseria de pompier și-a pus amprenta pe toată viața mea ulterioară, ca urmare a faptului că am devenit mult mai ordonat, disciplinat, corect, dar mai ales punctual. Dacă ar fi posibil să îmi reconstruiesc cariera profesională, cu siguranță aș alege tot filiera militară, această aducându-mi mari satisfacții și făcândumă să nutresc extraordinare sentimente de onoare și de împlinire sufletească. R: Ce sfaturi le-ați acorda tinerilor pompieri? N.G.: Tinerelor cadre militare de pompieri le recomand, ca, pentru a fi utili și eficienți, să depună mari eforturi pentru pregătirea militară și profesională, să fie curajoși, dornici de aventură și să se bucure de această perioada unică din viață lor. În concluzie, întâlnirea cu domnul Colonel Neagu Gheorghe, cât și oportunitatea de a-i lua acest interviu mi-au creat o deosebită plăcere. Povestea de viață a bravului colonel și modul în care acesta s-a implicat în dezvoltarea societății și în pregătirea viitorilor salvatori mă îndeamnă să îi acord domnului Neagu statutul de erou, fiind mandră de faptul că acesta face parte din comunitatea noastră!

26


VIAȚĂ DE POET Elev: Sandu Cristian Colegiul “Spiru Haret“ Ploiești Profesor coordonator: Chiricu Mara Claudia

Elena Voinescu, lumea îi mai spune și Nuți. Este o soție, o mamă și o bunică de 76 de ani, născută la 9 februarie 1941. Imaginea pe care o conturează la prima impresie este de o femeie trecută prin multe necazuri, cu fața brăzdată de ridurile timpului. Are o înălțime de 1,58 m și un mers legănat care trădează un defect la piciorul stâng. În vocea ei se regăsește un ton amar la rememorarea vieții sale. Reporter: Care este cea dumneavoastră?

mai

veche

amintire a

E.V.: Cea mai veche amintire a mea este acel moment în care Regele Mihai a trecut cu automobilul prin fața casei mele. Nu pot uita acel moment, cum toată lumea ieșea la poartă să îl salute ca pe un mare lider ce era și este în continuare, chiar dacă majoritatea lumii nu îl mai recunoaște. Aveam doar 6 ani, dar nu voi uita acest moment niciodată. Ce ne puteți spune despre copilăria dumneavoastră? E.V.: Ce vă pot spune e că am avut o copilărie destul de tulbure, de când m-am născut până când mam căsătorit, chiar și mult după. Mama mea, Ioana, a fost o țărancă simplă, care la vârsta de 18 ani a avut o aventură cu un învățător din satul Izvoarele, un anume Filon. Ca să nu îl dezonoreze, aceasta a plecat la București, unde m-am și născut. După aceste episod, mama s-a mutat în Măgurele, la sora ei Elena, o femeie cultivată la Pensionul Francez, care era căsătorită cu un chiabur pe nume Marin Georgescu. Aceasta, neputând să aibă copii, s-a oferit să mă adopte și să mă crească ca pe copilul ei. Dar aceste fapte le-am aflat mult mai târziu, venind ca un șoc asupra întregii mele existențe. Copilăria până la școală nu prea mi-o amintesc, doar vagi fragmente de amintiri cu mine jucându-mă prin curtea casei. În școală, toți copiii râdeau de mine și mă numeau „Ursul cu labe roșii“, deoarece aveam niște opincuțe roșii și eram mult mai plinuță față de restul colegilor de clasă. Era și perioada aceea cu foametea din '47, când pur și simplu nu se găsea mâncare. Vedeam colegi de clasă care pur și simplu lingeau varul de pe pereții clasei de foame. Era un peisaj dezolant. Mama, în acea perioadă, reușea să se gospodărească astfel încât să pot avea ce să mănânc când mă duceam la școală. În fiecare zi îmi dădea la mine o turtă de făină cu magiun pe care educatoarea mă ruga să o împart cu fata ei. De aceea apărea și această ură pe care colegii de clasă o aveau față de mine. Mai târziu, în clasa a VII-a, când au ajuns comuniștii la putere, am fost exmatriculată din cauză că eram copil de chiabur. Nu am mai putut să îmi continuu studiile decât târziu, după ce m-am căsătorit. Această exmatriculare a picat greu pentru mine, ca și copil. Știu că am plâns mult timp după. Am avut noroc cu mama mea, care s-a ocupat de mine, să am o educație, învățându-mă tot ce știa ea de când fusese la pension. În restul timpului, făceam drumeții pe dealul din comună, în timpul culesului viei, chiar și de 3 ori pe zi, ca să îi dau raportul mamei mele cum decurgeau lucrările. În drumul dintre casa mea și plantația de vie îmi plăcea să compun poezii despre natura care mă înconjura. R: Cum v-ați cunoscut soțul?

27


E.V.: Este o poveste destul de interesantă. Înainte să mă cunosc cu soțul meu, mulți cavaleri au venit să îmi ceară mâna, cu unul m-am și logodit la vârsta de 14 ani, dar acesta suferea de plămâni, iar din cauza aceasta mama mea nu a fost de acord. Apoi la 19 ani, un prieten de familie îmi face cunoștință cu un tânăr înalt, prezentabil, de vreo 24 de ani, cu o frunte lată și un zâmbet șters. El urma să îmi fie soț pentru 54 de ani. R: Câți copii aveți sau ați avut? E.V.: Inițial am avut 3: 2 băieți și o fată, dar unul mi-a murit când avea 21 de ani, lovit la cap. Nici până acum nu am aflat dacă a fost chiar un accident sau mi-a fost omorât de către regim. Tot veni vorba de regim. Ce părere aveți despre regimul care a trecut? A fost benefic sau a făcut mai mult rău decât bine? E.V.: Pot să vă spun doar din propria experiență. Eu am avut mult de suferit, începând cu faptul că am fost dată afară din școală, interzicându-mi-se să mai am acces la educație, continuând cu colectivizarea care ne-a luat aproape toate pământurile pe care le-am cultivat cu părinții mei atâția ani și din care ne-am hrănit atâta timp și terminându-se cu observația continuă la care eram supusă de Securitate. Era mult mai bine dacă ne lăsa în pace cu monarhia noastră, care s-a dovedit a fi mult mai bună din foarte multe puncte de vedere. Cum ne puteți descrie cariera dumneavoastră profesională? E.V.: Una cu multe urcușuri și coborâșuri, care a avut un parcurs anevoios din cauza lipsei unei diplome. Primul meu serviciu a fost la o fabrică de mobilă din Măneciu, unde trebuia să șlefuiesc produsul final. Nu am stat mult acolo, deoarece mi-am găsit un serviciu mult mai aproape de casă, la fabrica de geamuri de la Scăieni, care acum este toată o ruină. Acolo am avansat de la lucrătoare în fabrică, la bucătăreasă. După acest episod a trebuit să îmi găsesc ceva mai aproape de casă din cauza copiilor care deja intraseră la școală sau grădiniță, așa că am lucrat la un chioșc de pâine din comună. Într-o zi, când eram cu soțul meu în Ploiești, am observat așa numitele magazine Gostat care aveau de toate. Soțul meu, având niște cunoștințe în domeniu, a reușit, la inițiativa mea, să aducă un astfel de magazin și în comuna noastră, unde urma să lucrez ca vânzătoare. Munca la acel magazin a însemnat cea mai mare perioadă petrecută de mine la un loc de muncă. Mai târziu, când m-am întors din Libia, cu o mașină de tricotat, am început sa tricotez tot felul de rochii și articole de îmbrăcăminte pentru marile doamne ale comunei. R: Ce pasiuni aveți? E.V.: Îmi place să scriu poezie de când eram doar un copil. Am făcut parte și dintr-un cenaclu literar, „Plaiul Mioriței”, compus din poeți din rândul țăranilor, cu care m-am deplasat prin țară la diverse spectacole și la care am descoperit oameni minunați cu care am legat prietenii strânse. Însă după ‟89 am aflat că acel cenaclu se formase pentru a suprima oamenii de cultură care puteau să scrie poezii deranjante pentru regim. Coordonatorul principal purta după el un revolver cu care avea ordin să ne împuște dacă făceam ceva împotriva sistemului. A fost șocant să aflu acest lucru și să realizez în ce primejdie mă aflasem atâția ani de zile. De când ați ieșit la pensie, cu ce vă ocupați? E.V.: De când am ieșit la pensie îmi gospodăresc terenurile care ne-au fost retrocedate după ‟89 și cresc animale. Chiar acum am o vacă ce trebuie să fete. Fac ce am fost învățată și în copilărie, adică să mă gospodăresc singură. R: Aveți nepoți? E.V.: Da, de la băiat am o nepoată de 17 ani și un nepot de 1 an, iar de la fată am un nepot de 18 ani și o nepoată de 15 ani. Ei vor face parte din viitorul acestei țări. Eu nu o să mai fiu în câțiva ani, ei vor rămâne să ducă țara asta mai departe, dacă nu o să plece și ei ca ceilalți care acum muncesc prin străinătate.

28


R: Aveți un sfat pentru noua generație? E.V.: Să învețe mult, să nu piardă timpul cu lucruri inutile. Nimeni nu o să le dea mură-în-gură nimic. Fără muncă și carte nu o să realizeze nimic. O să ajungă să fie conduși de alții care o să îi joace după bunul lor plac.

DOAMNA ÎNVĂȚĂTOARE, povestea unui OM cu suflet curat și senin Elev: Soare Anca Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza”, Ploiești Profesor coordonator: Chelaru Oana

Doamna Tudor Alexandrina este o fostă învățătoare care a muncit și trăit în Pucheni o viață, îndrumând generații cu încredere și dragoste.

Reporter: Îmi puteți spune câteva cuvinte despre copilăria dumneavoastră? T.A.: Copilăria am petrecut-o în familie, jucându-mă pe drum cu ceilalți copii, în praful până la gleznă, dar cu bucurie ne jucam toată ziua. Alergam, ne cățăram în copaci, mâncam fructe, vara ne duceam la gârlă, la scăldat, cai și copii la un loc. În verile secetoase făceam din mămăligă sau pământ un fel de păpușă, pe care o așezam într-o cutie, împreună cu un făcăleț furat, musai, de la o femeie însărcinată, apoi îi dădeam drumul pe apă și ne rugam să vină ploaia. Și funcționa? Venea ploaia? T.A.: Da, da, venea și ploaia. Cum era satul natal, atunci când erați copil? T.A.: Casele erau mici, unele din cărămidă, altele din pământ. La cutremurul mare din 1940, aveam 5 ani, casa noastră s-a fisurat rău și a trebuit să o refacem. Eram foarte uniți în vremurile acelea, ne ajutam unii pe alții. R: Atmosfera în familie cum era? Cum era viața? T.A.: Fiecare familie mai înstărită se respecta: în fiecare dimineață se mânca pâine, iar la prânz și seara, mămăligă. Noi nu cumpăram carne, mâncam păsările din curte, vițelul, când făta vaca, și porcul, de Crăciun. Mi-l aduc aminte pe tata când se așeza la masă își punea un prosop pe picioare, făcea o cruce mare și mânca, la fel și la încheierea mesei. Nu pot să-l uit. R: La școală cum era? Cum erau colegii, profesorii? T.A.: Făceam carte dar nu veneau toți, nu era obligatoriu. Acolo unde erau mulți copii într-o familie, îi dădeau pe sărite la școală, copiii munceau acasă. Lumea făcea copii foarte mulți, de exemplu, bunica mea a avut 14 copii și au trăit 7. Îți dai seama ce arbore genealogic, ce neam mare. Copiii se nășteau acasă cu moașă, nu erau vaccinați și mulți mureau de bolile copilăriei. Dar copilăria mea a fost frumoasă, eram 29


răsfățata familiei pentru că eram cea mai mică. Noi alergam, făceam mișcare, cum ne trezeam, eram la joacă. Acum copiii sunt mult mai statici, petrec mult timp la calculator, televizor. E bine să te informezi, dar pentru mine e important să petreci timp în natură, mai degrabă fac treabă afară decât în casă. Îmi plac plantele, consider că sunt niște ființe și poți sa le vorbești. Cum ați ales profesia de învățătoare? T.A.: Eu la școală am învățat bine și am mers mai departe la școală la Ploiești. Am făcut doi ani la liceul Pedagogic, am stat în gazdă la un unchi, mergeam sâmbăta, după ore, acasă. Apoi a venit reforma în învățământ. S-au făcut școli încropite, am făcut anul 1și 2 de liceu la Pucheni, acestea fiind transformate în clasele 5 și 6. În clasa a 7-a am dat examen la toate materiile și am intrat din nou la Pedagogic. Am stat la internat, internatul nostru era Maternitatea de acum. Nu pot să spun ca eu mi-am ales profesia, eu îmi doream să învăț și să fac liceul. După ce am terminat am fost repartizată aici, la Pucheni, unde am lucrat toată viața. V-a plăcut profesia dumneavoastră? T.A.: Da, foarte mult. I-am iubit mult pe copii și ei m-au iubit pe mine. Aveam activități multe și lucram foarte mult la clasă. Făceam muzică, copiii mei, la clasa a 4-a, descifrau notele pe portativ. După ore făceam dansuri populare, cântam în cor. Aveam activități și la Căminul Cultural, am fost instructor de dans. R: Aveți un copil care v-a marcat de a lungul timpului? T.A.: Mulți, îmi aduc aminte întâmplări așa pe rând. Erau și copii mai puțin educați, dar țineam la ei. Mă străduiam să-i învăț pe toți să scrie și să citească. R: Copiii se înțelegeau între ei? T.A.: Da, dar se mai și băteau, se pârau, și atunci îi certam mai mult. R: Cum v-a afectat trecerea de la comunism la democrație? T.A.: Acum e mai multă libertate. Eu am ieșit la pensie în 1990, nu am apucat sâmbăta liberă. Noi, cu elevii nu făceam numai carte, nu ne ajungea timpul să facem tot ce trebuie. Aveam 36 de elevi în clasă, dintre care 22 erau de 9 și 10. În afara orelor de clasă ne obligau să creștem viermi de mătase în școli, să adunăm plante medicinale, să adunăm spice în urma mașinii de secerat. Iar seara mergeam la Căminul cultural și făceam dansuri până la 12 noaptea. Apoi a venit revoluția, am ieșit la pensie, dar din lipsă de profesori, ne-au chemat înapoi. Erau mulți copii după 1990, pentru că era interzis controlul sarcinii, în comunism, apoi numărul lor a scăzut. R: Cum a fost să fiți soție, mamă la țară? T.A.: Foarte greu, acum îmi dau seama cât spălam eu de mâna la 3 băieți, care trebuia să fie curați, apretați, îngrijiți. Nu a fost deloc ușor nici cu mâncarea greu de procurat, ne descurcam greu, dar am reușit. Aveți 50 de ani de căsnicie împliniți, cum a fost experiența? T.A.: Am împlinit 50 de ani de căsnicie în 2011. Aniversarea a fost comună cu alții asemenea nouă, din 5 sate. A fost o slujbă frumoasa ținută de 4 preoți si cu o masă festivă oferită de Consiliul popular, și am primit și un cadou. Căsnicia noastră s-a bazat pe încredere reciprocă, dragoste, sinceritate și multă seriozitate. Nu ne-am mințit niciodată, nu am fost geloși. Credeți ca vremurile de azi afectează relațiile? T.A.: Nu știu, eu mă gândesc că noi am fost foarte serioși, așa am crescut noi în familia noastră. Trebuie să fii tolerant, să nu insulți, să nu te repezi cu vorbe grele ce nu mai pot fi luate înapoi. Ce credeți, când era mai bine, înainte sau acum? 30


T.A.: Pentru siguranță era mai bine înainte, pentru securitatea omului, nu îți era frică să ieși pe stradă și toată lumea muncea, își hrănea copiii. Acum avem multă libertate, avem de toate, dar parcă oamenii nu mai vor să muncească, preferă să primească ajutoare sociale și să le bea. Dar am speranță în tinerii frumoși și liberi.

SATUL IZVOARELE ESTE PATRIA MEA Elev: Albu Ștefania Școala Gimnazială Homorâciu Profesor coordonator: Dan Ancuța

Doamna Maria Gaftoi este de profesie învățător. S-a născut pe iulie 1944, în comuna Izvoarele, județul Prahova, și trăiește, și astăzi, tot acolo. Am descoperit în dumneaei o personalitate puternică și cu o bogăție interioară deosebită.

Reporter: Ne aflăm la Școala Gimnazială „Traian Săvulescu”, Izvoarele. pentru a vă lua un interviu, în cadrul proiectului „Viața... o poveste”. Încep prin a vă întreba cum a fost copilăria dumneavoastră. M.G.: Sunt fericită că m-ați invitat la acest interviu despre viața mea, despre școală, despre copilărie, în satul natal. Eu m-am născut în Izvoarele, am învățat, am locuit, am făcut casă și m-am pensionat aici și spun că aici este patria mea. Am venit pe lume în 1944, pe 24 iulie și am prins mai multe regimuri politice. M-am născut pe vremea regelui Mihai, înainte de înlăturarea monarhiei, care a avut loc în 1947, și păstrez certificatul meu de botez. Am fost botezată în Biserica veche; cea nouă era în construcție. Pe certificat am semnătura preotului Iliescu, cel care a construit Biserica nouă din Izvoarele și care, ulterior, a devenit protopop. Am urmat clasele primare și la final am dat examen de absolvire. Din 50 de copii, am rămas aproximativ 20, pentru că, pe vremea aceea, nu toți mergeau mai departe. Clasele 5, 6, 7 se numeau „ciclul doi” sau „școala elementară”, corespondentul de astăzi al ciclului gimnazial. La sfârșitul fiecărui an școlar dădeam examen. Mai rămâneau repetenți, astfel că, la finele clasei a VII-a, rămăseserăm 14 elevi. Ceilalți copii erau reținuți acasă: fetele învățau să facă mâncare, treabă, pentru că după 15 -16 ani se măritau, iar băieții se ocupau cu munca pământului, creșteau animale, aveau căruțe, cai sau învățau meserii. Învățământul nu era obligatoriu. Eu am învățat bine. Îmi plăcea să merg la școală, iar după clasa a VII-a am mers la liceu. Dirigintele meu, dl. Manolache, a insistat. Dar a fost și dorința mea, deoarece mereu spuneam că o să mă fac învățătoare sau croitoreasă. Știam să cos la mașină, să țes în război – pentru că mama țesea – să tricotez, să croșetez. Îmi doream să devin învățătoare, dar știam că nu aveam condiții să merg mai departe, așa că am dat admitere la liceu la Văleni. Îmi aduc aminte că la examen m-a dus un vecin cu căruța, iar la proba de matematică am fost singura care a rezolvat problema. Am avut rezultate bune. Am făcut naveta Izvoarele – Văleni, iar după terminarea liceului am intrat în învățământ pentru un an, apoi am urmat timp de doi ani un curs de calificare

31


ca învățător și am dat definitivatul. În 1966 am venit la Izvoarele, pentru că era post liber, iar în 1999 am ieșit la pensie. R: Ce părere au avut părinții dv. despre opțiunea de a deveni învățătoare? M.G.: Pe tata nu îl interesa, pentru că era bolnav. Frații mei, cei patru, au fost dați la școli profesionale, dar mama voia să fiu învățătoare și parcă a știut că o să rămân la Izvoarele, pentru că își dorea să fiu aproape de ea. Care a fost motivul pentru care ați ales să urmați această profesie? M.G.: Nu m-am văzut făcând altceva. Mi-a plăcut să învăț, aveam multă răbdare. Fetele de vârsta mea nu prea aveau răbdare. Și mai era ceva: mi-a plăcut să cânt. De mică am cântat. Mai întâi la biserică; mama m-a dus acolo. Apoi, tot de la mama am învățat cântece frumoase, romanțe, cântecele cântate de Ion Luican, Gică Petrescu, Mia Braia, Ioana Radu, Maria Tănase. Așa că... unde era să cânt eu, decât la școală? Am cântat pentru copii și i-am învățat și pe ei să cânte. Țin minte că făceam ore în plus cu cei din corul școlii și am mers la concursuri; am multe diplome acasă. După 1990, am mers la un concurs de colinde, organizat de inspectorat, și am luat premiul I, iar cei de acolo au crezut că sunt profesoară de muzică. Am păstrat copiile după diplome, sunt amintiri frumoase... R: Care au fost avantajele și dezavantajele acestei cariere? M.G.: Cred că este meseria cu cele mai multe avantaje. În primul rând poți să-ți educi proprii copii, dacă vrei. Dacă nu vrei, îi lași pe mâna persoanelor străine, bone etc, cum se obișnuiește astăzi. Poți să fii alături de copilul tău, să-l educi și atunci, dacă este un model copilul tău în comunitate, părinții pot avea încredere în tine ca învățător. Pe de altă parte este frumos să lucrezi cu copiii, să observi cum cresc și să te bucuri de realizările lor. Nu există dezavantaje. Au mai existat discuții cu unii părinți, dar eu nu am fost o persoană conflictuală, îi împăcam pe toți. Îi vizitam acasă și îi îndemnam să-și lase copilul la școală, spunându-le că este locul unde micuțul lor poate să învețe și să se joace frumos. M-am purtat frumos cu elevii, cu părinții, cu bunicii, cu colegii. Pe mine mă salută toată lumea în sat. Ce i-ați sfătui pe copiii și tinerii de astăzi? M.G.: Ar trebui să aibă în primul rând respect pentru tot ceea ce îi înconjoară. I-am învățat pe copii că de la respect începe totul. Salutul, păstrarea curățeniei, evitarea risipei sunt foarte importante. Mi-aduc aminte că o elevă care venea dintr-o familie mai săracă, atunci când a observat pâinea aruncată la coșul de gunoi, le-a spus colegilor că e păcat să faci așa ceva. Se întâmplase o singură dată, pentru că, înainte, pâinea se procura greu. Astăzi observ multă risipă în jurul nostru. R: Care a fost unul dintre momentele deosebite din activitatea dumneavoastră? M.G.: Un moment fericit l-am trăit anul acesta (2017, n. n.). Am fost la Măgurele, la Centrul cultural, la o activitate despre tradiții, susținută de elevi de la mai multe școli. Am fost și noi, cei de la Clubul seniorilor (unde merg cu regularitate), cu obiecte și cu un moment artistic. Când un grup de copii a susținut programul de prezentare a tradițiilor, pentru prezentarea școlii lor, au folosit un text de-al meu din monografia comunei lor. M-au citat fără să știe că sunt în sală. Erau copiii de la Școala Gornet, unde eu activasem în primul an. Am făcut cunoștință cu ei, cu profesorii lor și s-au bucurat să mă cunoască. R: Ce activități desfășurați acum? M.G.: Pasiunea mea a rămas muzica. Acum cânt și la biserică, dar și în cadrul Clubului seniorilor. Grupul folcloric „Izvorașul”, al comunei Izvoarele eu l-am înființat, inițial ca grup al școlii. Ulterior, profesoara de canto care lucrat cu grupul la nivelul comunei a preluat acest nume. Cred că i-a plăcut. Astăzi acest grup este mândria comunei. Clubul seniorilor este foarte important pentru mine. Ne întâlnim în fiecare joi, iar activitățile sunt diverse: citim poezii, cântăm, aniversăm zilele de naștere ale membrilor, mergem în excursii, participăm la diverse târguri, festivaluri, ne petrecem foarte frumos timpul împreună. Mă ocup și de 32


întâlnirile cu foștii colegi de liceu, care au loc acum în fiecare an, pentru că suntem din ce în ce mai puțini. Le doresc tinerilor de astăzi să se implice cu dăruire în tot ceea ce fac și să nu se dezrădăcineze. Eu am rămas aici și sunt fericită.

PENTRU MINE, SCRISUL NU ESTE OBLIGAȚIE, CI O PLĂCERE Elev: Alexandru Ioana Colegiul de Artă „Carmen Sylva”, Ploiești Profesor coordonator: Alexandru Andreea

Ioan Groșescu s-a născut la Ploiești, la 5 august 1941. Absolvent al Liceului „I. L. Caragiale" din Ploiești, apoi al Facultății de Limbă și Literatură Română a Universității București, specialitatea istorie și critică literară și, concomitent, cea de jurnalistică. Și-a început activitatea ca profesor în comuna Fulga, județul Prahova, corector, tehnoredactor, redactor la ziarele Viața Buzăului, Buzău, Dâmbovița, Târgoviște, director al Casei de Cultură a Sindicatelor din Ploiești, ostracizat ani buni în cooperația meșteșugărească, pe post de inspector în învățământ. În 1990 se află printre membrii fondatori ai Fundației Nichita Stănescu, iar în anul următor este membru fondator și secretar al Societății Culturale Memorial Nichita Stănescu. Înființează ziarul Meșteșugarul, ziarul Ploieștii (primul ziar privat din județul Prahova), suplimentul cultural Sinteze. În 2001, se află printre fondatorii Societății Culturale Ploiești – mileniul III, al cărei secretar devine. În întreaga sa activitate jurnalistică, publică, în ziarele la care a lucrat și în colaborările la alte publicații, peste 20 000 de articole. În 1989, îngrijește și editează amplul studiu monografic al Liceului „I. L. Caragiale” din Ploiești, intitulat Între aspirații și împliniri, semnat de profesorii Paul D. Popescu și Marina Răduș; în 1997 scoate volumul de versuri Cuvintele ca bani; în 1999, Casa îngerului, istorie literară (referitor la recuperarea casei natale a poetului Nichita Stănescu și înființarea aici a casei memoriale, precum și ridicarea, în Ploiești, a bustului acestuia); în 2000, publică volumul de versuri Refugiu; în 2001, D'a surda (culegere de editoriale și eseuri); în 2002, studiul monografic Puchenii Mari; în 2002, volumul de versuri Poeme; în 2004, studiul monografic Cimitirele Ploieștilor; în 2004, studiul monografic Trestioara, în colaborare; în 2007, studiul monografic Ion Grigore - destinul unui dascăl; în 2008 și 2011, ediții ale studiului monografic Mahalalele Ploieștilor; în 2010, romanul Trecutul continuu; în 2011, volumul de corespondență cu criticul, istoricul literar și jurnalistul Mircea Iorgulescu, redactor, apoi director la Radio Europa Liberă, redactor la Radio France Internationale, Ultima trăncăneală; în 2010, editează volumul de publicistică Poștalionul cu boi, al criticului, istoricului literar și jurnalistului Mircea Iorgulescu; în 2011, editează și publică ediția definitivă Panait Istrati – nomadul statornic. Viața, opera, aventurile – legende și adevăruri de Mircea Iorgulescu; în 2013, editează și publică volumul Cronici literare, de Mircea Iorgulescu; în 2015, publică antologia Iluzii, versuri; în 2017, publică ediția definitivă a monografiei Mahalalele Ploieștilor. 33


Reporter: Domnule Ioan Groșescu, sunteți ploieștean get-beget, școlile, inclusiv liceul le-ați făcut la Ploiești, ați absolvit jurnalistica și filologia, ați lucrat ani buni în presă, după 1989, ați scos primul ziar privat din Prahova, ați publicat versuri, proză, volume cu teme istorice. La vârsta de 15 ani (vârsta mea) ce doreați „să vă faceți când veți fi mare”? I.G.: La cincisprezece ani? Eu am împlinit 15 ani în 1956. Faptul că dorești să afli ceva despre mine, mi se pare sinonim cu a face săpături arheologice. Era după unsprezece ani de când ne „eliberaseră” sovieticii ocupându-ne. În 1955/ 1956 se pregăteau să plece. Nu era deloc ușor. Alergam o jumătate de zi din chioșc în chioșc să iau pâine pe cartelă (aveam cartelă B2, care se elibera muncitorilor calificați și luam 750 de grame de pâine pentru tata și câte 250 de grame pentru mama, fratele meu și eu)… Am avut totuși o șansă. Tatăl meu îmi recita poezii. Până să mă duc la școală am crezut că sunt ale lui, dar erau ale lui Eminescu, ale lui Alecsandri, ale lui Coșbuc. La școală a fost bine până când am dat de o profesoară urâtă și rea la matematică. Am început să urăsc matematica, cu acest sentiment rămânând până la absolvirea liceului. Ca elev, mă refugiam în limba română și alte materii mai pe placul meu. Până când domnul Lemnaru, culmea, profesor de matematică și scriitor, dar la altă clasă, m-a înscris la „Prietenii Cărții”, la Palatul Pionierilor. Am uitat să spun că devenisem pionier și eram tare mândru de chestia asta, prima generație de pionieri din România. Citeam toate cărțile de propagandă despre pionieri ruși „eroi, cuminți, deștepți și patrioți”, dar și broșuri de aventuri, de genul Aventurile submarinului Dox (nu zeci, ci sute broșuri) sau altele, pe sub mână, pentru că nu erau pentru copii. R: V-a influențat vreo carte sau un scriitor? I.G.: Foarte impresionat am fost când, la cercul de la Palatul Pionierilor, a venit scriitorul Felix Aderca. A început să vorbească. Povestea atât de frumos, cu inflexiuni dintr-un grai care nu se vorbea în Ploiești, despre vremurile când în țară trăiau și luptau pentru pământul strămoșesc dacii! Atunci nici nu-mi puteam închipui – și nici nu mă interesa chestia asta – că cel care povestea atât de frumos în limba română este evreul Zelici Froim Adercu. Și chiar dacă aș fi știut, tot mi-ar fi plăcut. Atât de încântat am fost, încât m-am hotărât pe loc că voi citi cât voi putea de mult și voi învăța să povestesc precum învățatul scriitor, peste a cărui operă s-a așternut praful. Și, ca să învăț, scriam. Povești, întâmplări, glume, orice. Ați urmat Liceul ”I. L. Caragiale”, din Ploiești, unde ați avut profesori de mare prestigiu. Ați scris cartea „Ion Grigore – destinul unui dascăl”, în care îi aduceți un meritat omagiu marelui profesor de matematici, însă profesorului de limba română Gheorghe Milica îi păstrați o caldă amintire. Acest profesor v-a influențat cariera? I.G.: În meseria de elev trebuie să te supui rigorilor școlii. Am schimbat școala de pe „Muzicanți” cu „Bastilia”, de pe „Oilor”, colț cu „Soarelui”, mai târziu, strada „Profesor Ion Th. Grigore”. Numai ce intrai pe poartă te treceau fiorii. M-am speriat de pretențiile mari ale noilor profesori, de concurența devastatoare cu colegi crescuți în familii bune, dotați și bine instruiți. Nu eram capabil să-i ajung din urmă la științele exacte. Trebuia să fac ceva. Am hotărât: cu riscul de a rămâne repetent din pricina matematicii, fizicii, chimiei, care nici măcar nu mă atrăgeau, voi învăța la aceste materii atât cât mă va duce mintea, iar la limba română, la istorie, la limbi străine, care-mi plac, voi învăța pe brânci. Desigur, era vorba de un fel de… fofilare. Uite, dacă ai făcut imprudența să mă întrebi de profesorul meu de inimă, cu riscul de ați strica echilibrul interviului, voi vorbi mai mult despre Domnia sa. Mare noroc că l-am avut profesor pe marele, pentru mine inegalabilul Gheorghe Milica. Nu mi-a fost niciodată teamă de el, însă rușine, da. Mă paraliza omul ăsta. Nu m-a lăudat niciodată. Dimpotrivă. I-am mărturisit că vreau să urmez literele. Nu m-a luat în serios. Când a văzut că o țin morțiș – de milă-de silă, apoi cu oarece curiozitate, apoi parcă sâcâit, nemulțumit, din ce în ce mai sever – m-a ajutat. 34


N-am putut niciodată să spun cu certitudine ce fel de om este profesorul Milica. Pentru un răspuns pe care profesorul să-l considere inteligent sau măcar acceptabil, mă zbuciumam, îmi storceam creierul. Uneori, mi se părea prietenos. Atunci îndrăzneam să mă apropii de sufletul lui. Mă repezea... Uneori, mormăia ca pentru sine: „O să-ți pară ție rău!” Omul ăsta – care își impunea o atitudine, formală desigur, pedagogică, manifestată prin salutul oricărui elev, prin ridicarea parcimonioasă, parcă în bătaie de joc, în raport cu nepăsarea altor dascăli, a pălăriei, prin zâmbetul, de fapt rictusul, rânjetul forțat, care pe mulți îi ducea în eroare, confundând bunăvoința cu cinica desconsiderare – își manifesta aprecierea tăcut, ca și cum ar fi vrut să și-o ascundă. Îți spun toate astea ca să-ți dai seama dacă îți place de vreun dascăl al tău și să faci o comparație între cum vi se predă acum și cum se preda pe vremea mea, în urmă cu o jumătate și mai bine de secol… Eugen Simion, elevul său din promoția 1952, academicianul și președintele Academiei Române în două legislaturi, scria undeva „Profesorul Gh. V. Milica, fost elev al lui Garabet Ibrăileanu... Greu se mai găsesc azi asemenea profesori!” R: Aveți un loc unde preferați să scrieți? Sau scrieți oriunde vă vin ideile? I.G.: Înțeleg că ai citit mult despre chestia asta. E ceva între răsfățul celui care scrie și legendele care circulă. Eu, după ce m-am retras din presă și am avut timp să scriu, am scris și scriu, de regulă, la ordinator (computer). Poemele nu. Pe astea le scriu mai întâi de mână și, ai să râzi, la… baie, unde am creion, numai cu creionul scriu, am un caiet pe care-l schimb după ce îl consum, am reviste, am diferite volume, pe care le schimb. Asta-i cu scrisul. Am citit că în studenție frecventați marile biblioteci, mergeați la concerte, spectacole, filme și reuniuni studențești. Mai exact, cum era studenția în acea perioada? Semăna cu cea din zilele noastre, cu nopți pierdute? I.G.: Nu știu cine te-o fi învățat, dar umbli la coarda sensibilă. Ei, dacă umbli cu de-alde astea, voi face în așa fel încât să te fac să regreți că n-ai trăit pe vremea mea. Am intrat la Facultatea de Limba și Literatura Română concurând cu 12 candidați pe un loc. Admiși: trei sute cincizeci. Cine ar fi crezut că după acest rai, viața care a urmat va fi adevărat iad? Mă voi concentra să-ți dau doar câteva exemple de acum cincizeci de ani. Apropo de biblioteci. Cum să nu te duci la biblioteci, dacă dorești să promovezi examenele?! Nu știu dacă seamănă cu facultatea de acum, pentru că nu știu cum este acum. Oricum, nu se răspundea la examene prin grilă… Ce nebunie a fost în anul întâi! Provincialul de mine, care, în liceu, cel puțin la română și istorie, eram destul de bine pregătit, m-am simțit dintr-o dată ignorant. Împreună cu alți provinciali ambițioși, umiliți de cunoștințele etalate de bucureștenii pe care, la casele lor pricopsite, cădeau bibliotecile, am inițiat și susținut o campanie de „culturalizare forțată”. Ne-am impus să citim – mult, cât se poate, omenește, de mult – din autorii importanți ai câtorva literaturi naționale, începând de la origini. Trebuia cu orice preț să ajung la nivelul colegilor bucureșteni, din familii vechi de intelectuali, care trăiau în cercurile intelectuale frecventate de părinții lor. Citeam zi și noapte. La interval de o săptămână-zece zile, ne raportam reciproc unde ajungeam fiecare: Sunt la Documentele de la Strasbourg, la Dante, la Homer, la Vergiliu, la Petrarca, la Baudelaire... Gramatică istorică, dialectologie, lingvistică, folclor, istorie universală, latină și slavă veche, teorie și critică literară, italiană, franceză, engleză. Dascălii mă uimeau, mă entuziasmau, mă umileau. Profesori renumiți. Zile și nopți de dezbateri. Chiar și când ne jucam, o făceam pe teme de istorie literară. Tânăr, avid de informare, uimit în fața desăvârșirii operelor literare ale marilor creatori, am fost și eu stimulat să scriu, „să imit”, să-mi încerc puterile. Mă duceam la cenacluri... niciodată nu am citit ceva. Mișunau, într-un anonimat creativ, colegi de-ai mei, viitori poeți, prozatori, critici literari, dramaturgi… Unii chiar și-au ajuns destul de repede visul cu ochii... Visam. Ca să trăiesc – să am curajul să-mi ridic privirea, 35


să-mi pot cumpăra cărțile pe care le doream, o pereche de pantofi, o cămașă, un ciorap măcar, o chiflă și-un crenvurst, la o săptămână, ca să completez neîndestulătoarea porție de la cantină; să pot invita o fată la cofetărie, la un film, la o plimbare cu barca, pe Herăstrău, sau în Cișmigiu, căci de plimbări cu pingeaua mă săturasem – umblam după o colaborare (adică să mi se comande să scriu articole pentru o revistă). Dacă o obțineam, luam banul iar pe deasupra îmi vedeam numele sub un text. Chiar și o știre era în ochii mei un pui de operă. Am scris. Eram și plătit. Suta era mare: Douăzeci de volume din „Biblioteca pentru toți”. O pereche de pantofi „populari”. Patru sute de bilete de tramvai. Treizeci și trei de ciorbe de burtă, cu rest. Recunosc, m-am și distrat. Am văzut multe spectacole de teatru, am prestat, la Operă, la figurație, pe 25 de lei pe spectacol. Dar, mai mult decât banii, a fost că am putut intra la orice spectacol. Banii se duceau repede. Vindeam cartela pe care o primeam ca bursier. Mâncam doi pe cartelă. Pâinea, „la discreție”. Umpleam coșulețul, îl deșertam în sacoșă, iar mă duceam să-l umplu… Nu mi-am închipuit nici în coșmaruri că voi regreta încheierea studiilor! R: Ce credeați despre viață la 15, 40 și 60 de ani? I.G.: Of, cu această întrebare mi-ai pus capac. Adică, chiar te interesează ce cred eu despre 75 de ani de viață?! Nu ești excesiv de curioasă? Am două soluții: fac o disertație de câteva sute de pagini, ori spun ceva inteligent, pe scurt. Inteligent este greu, scurt, nu. La 15 ani abia am conștientizat că exist, la 40, aproape că n-am mai știut dacă am vreun rost pe lume, dar m-am străduit să am, la 60 eram prea bătrân ca să-mi mai fac probleme de conștiință, iar acum la 75, mă grăbesc cât pot ca să fac măcar o parte din tot ceea ce n-am făcut până acum. Per global, este valabilă vorba: Nu-i da omului cât poate duce! R: Ce emoții vă stăpâneau viața la vârsta mea, la 15 ani? I.G.: Vrei să vezi dacă se potrivește cu ce te stăpânește pe tine? Să știi că pe mine nu m-au stăpânit niciodată emoțiile. Le-am avut instantaneu, le-am depășit și am trecut la altele. Dar îți dau un răspuns, ca să zic așa, didactic. Adică, știi cum se spune: bați șeaua ca să priceapă iapa. Uite, iar îți lungesc lucrarea: Citisem cartea lui Jules Verne, cu căpitanul Nemo. Acest căpitan a construit un submarin botezat Dox, grozav, cu care colinda oceanele și mările. Singur, cu echipajul lui. Departe de lumea pe care n-o mai putea suferi. O vară și-o toamnă, împreună cu unsprezece băieți din cartier, am săpat din greu. Dacă ne-ar fi pus cineva la o așa muncă, n-am fi făcut-o în ruptul capului. Am făcut o groapă lată de trei metri, lungă de patru și adâncă de aproape doi metri. Am făcut trapă și scară de acces. Groapa am acoperit-o cu scânduri, sprijinite pe bârne zdravene. Peste scânduri am pus carton înmuiat la îmbinări în smoală. Peste carton am presărat pământ, iar în pământ am presărat semințe de iarbă și de buruieni. În camera subterană am pus pe jos cărămizi și pietre, adunate din cartier, de pe la ruinele caselor dărâmate de bombardamente și încă nereparate de proprietari. Pereții gropii, pe care am numit-o submarin, au fost placați cu scânduri, pe care am lipit cu clei de oase ziare și hârtii și, în timp, am încropit rafturi. Ca să putem face toate astea, ne-am documentat, am citit, am întrebat, am urmărit cum fac adulții. Am pus mână de la mână și am cumpărat o carte mare, intitulată Tânărul navomodelist. Era scrisă de doi ruși; cartonată, avea atașate planșe împăturite pe care erau tipărite scheme mari, în care se arăta cum se construiesc vapoare, cuirasate, submarine, veliere, bărci. După aceste scheme, cu atenție, cu muncă, se putea construi orice vas descris. Și chiar am construit. Tot cu ajutorul cărții am meșterit, din burlane și oglinzi, periscop. Este drept, nu prea stabil, dar când era funcțional, se putea vedea tot ce mișcă prin grădină, pe o rază de trei metri și mai mult, la o înălțime de o jumătate de metru. Căci fără periscop nu se putea trăi în submarin. Periscopul era legătura indispensabilă între lumea întunecată din submarin și realitatea luminoasă din grădină. Deveniți marinari încercați zi de zi și până târziu noaptea, făceam exerciții de rutină, cunoașterea și întreținerea dotărilor. Odraslele ajungeau acasă murdare, duhnind a fum, de la lămpile cu gaz din submarin, hămesite de foame, uneori cu zgârieturi pe mâini sau pe frunți. Și dacă ne vedeau ceva mai degajați, părinții ne puneau să dăm o mână de ajutor familiei. Ai înțeles cum era cu emoțiile la 15 ani?!... 36


Care sunt avantajele și dezavantajele de a fi scriitor în zilele noastre, în condițiile în care nu multă lume mai citește, mai ales cărți în format clasic? I.G.: Avantaje, zero, dezavantaje, zero. Cine are plăcerea să scrie, scrie. Ca și cum o persoană sociabilă caută persoane dispuse s-o asculte. Dacă talentul său atrage mai mulți ascultători, pune pe hârtie, ca să nu se uite. Acesta este mecanismul. Este deosebit de important ca pretențiile unui autor să nu depășească posibilitățile lui reale de a realiza „opere”. Dacă le depășește se produce o catastrofă: autorul devine rizibil. Este o calitate faptul că ți-ai dat seama că nu se mai citește. Pune-ți în valoare această calitate și răspunde care este cauza. Să fie inclinația către facil? Să fie dorința de a performa în profesiuni tehnice? Un lucru este evident: oricât de bine cotat ar fi cineva, se vede imediat dacă nu a citit… Ce sfat aveți pentru tânăra generație, având în vedere faptul că ați călătorit prin diferite perioade istorice de-a lungul vieții? I.G.: Nu-mi plac „bătrânii” care dau sfaturi. Până la ce vârstă este tânără generația la care te gândești? Realitatea este că, noi, oamenii, suntem călători prin timp, însă eu n-am călătorit. Chiar am trăit extrem de concret. Un sfat totuși ar fi: Tânără generație, trăiește! R: Ce urmează după Mahalalele Ploieștilor? Ce planuri aveți? I.G.: Am atâtea proiecte, încât mă tem să vorbesc despre ele. Dacă le spun se sperie. Trăind și făcând. Pentru mine scrisul nu este o obligație, ci o plăcere. R: Vă mulțumesc.

DE ANI DEDICAȚI ȘCOLII VĂRBILĂU Elev: Bănică Alexandra Elena Școala Gimnazială, Comuna Vărbilău Profesor coordonator: Drăghici Elena Roxana

Gheorghe Ionescu, profesorul care, în ciuda piedicilor, și-a dedicat viața carierei de dascăl, care timp de 38 de ani a fost alături de copiii Școlii Vărbilău. A fost un dascăl de renume, un om cu mare înclinație către acest domeniu de activitate, de care copiii, dar și colegii, își amintesc cu drag și mulțumire.

I.G.: Primele clase primare le-am făcut la școala primară din satul natal, următoarele 3, atunci se făceau 7 clase, la Izvoare și făceam naveta 5 km pe jos. Eram foarte puțini, doar 3, restul nu au mai vrut să continue. Liceul la Slănic, unde au început hopurile vieții. Eu sunt fiu de preot și am avut multe opreliști. Pe vremea comuniștilor nu puteau intra la liceu decât un procent anume, fie fii de preoți, fie de negustori. Ghinionul meu a fost că am fost în clasă 3 copii de preoți, iar doamna Drăgan, fiică de negustori. Gata-gata să nu intru la liceu. Noroc că la mine în sat era o cetățeancă ce era căsătorită cu secretarul UTC-ului pe raionul Teleajen și dânsul avea relații 37


bune cu șeful raionului pe linie de partid, a cărei soție era profesoară de română și evaluatoare în comisie. Datorită ei am intrat la liceu. În perioada liceului, datorită unui profesor de educație fizică, care mai târziu a devenit președintele Consiliului Județean… Reporter: A fost un exemplu pentru dumneavoastră? I.G.: A fost un exemplu, dar constatând el și calitățile pe care le am, a spus „Tu dai la educație fizicăˮ și am început să mă pregătesc. Am mers și la București să mă pregătesc, erau probe practice care erau eliminatorii. Pe atunci erau două facultăți de educație fizică: IȘEF – Institutul de Cultură fizică și sport – 4 ani și Institutul Pedagogic cu facultatea de Educație fizică – 3 ani. Am dat probele eliminatorii (am obținut 9,66 la probe), apoi am intrat la scris: limba română și anatomie. Aici încă un hop, foarte important pentru viața mea, ne cheamă la secretariat iar rectorul spune „Tovarăși, avem ordin, deși aveți medii fiecare de a intra în examen, nu putem, fiindcă sunteți fii de preoți. R: Încă o piedică ca fiu de preot… I.G.: Da, încă o piedică. Mergeți la Institutul Pedagogic că acolo vă primește (sesiunea fiind în același timp). Știam că avusesem aceeași piedică și în liceu, dar nu mă gândeam că și acum va fi la fel. M-am derutat în acel moment, și având un cumnat la București, a zis să mergem la o școală tehnică. Am mers la aceea școală tehnică, examenul a fost o formalitate, timp de doi ani am primit bursă, urmând să mergem acolo unde ne repartizează ei. M-a repartizat la Găești, la o stație de înaltă tensiune, nu aveam de gând să rămân în meseria asta, am fugit noaptea de acolo. Eu am jucat handbal în facultate și căutam o echipă care să-mi dea și serviciu. Am găsit pe la Titu, unde am găsit un șef căruia i-am spus că nu vreau să stau și el m-a trimis la București la specializare, pentru a mă pune șef de centru, că eram singurul cu școală. La București am început să mă pregătesc pentru a da la Institutul Pedagogic, unde a venit un ofițer ce recruta tineri și, deși îmi plăcea haina militară, nu am dorit, am dat examen, am intrat, am absolvit Institutul Pedagogic și am fost repartizat la Vărbilău. În 1969 m-am căsătorit cu o fostă colegă, care îmi va fi și colegă de serviciu, și ea tot fiică de preot. Și ea a avut multe opreliști, chiar mai multe decât mine, pe mine m-au pierdut din evidență, având în vedere că am făcut școala tehnică – mă aflam și în câmpul muncii – asta își doreau ei. R: Despre perioada de armată, ce ne puteți spune? I.G.: Armata am făcut-o târziu, la 30 de ani, în perioada când eram profesorul școlii. La terminarea facultății, noi făceam la termen redus, 6 luni, toți absolvenții de facultate erau repartizați la anumite unități militare din țară și se liberau cu grad de subofițer. La început mi-au dat o foaie de drum pentru Lipova, apoi m-au chemat la Comisariatul Militar – „Tatăl tău a fost legionarˮ - tatăl meu nu era din localitate, bunicul a fost primar, numele era Tudor. În localitate era un Tudor I. Ion – legionar, tatăl meu fiind – Tudor A. Ion. Am amânat armata și a venit un ordin prin care toți reformații să fie încadrați la unități militare, tot termen redus, noi eram soldați, eliberați fără niciun grad militar. Noi, aici la școală, făceam pregătire militară la clasele a IX-a și a X-a. Am avut noroc de un comandant care răspundea de toată pregătirea fizică, am făcut la Mihail Kogălniceanu, la Constanța, mi-a dat sala de sport, tot echipamentul. Aici, lângă Cheia, unitatea respectivă avea o unitate de învățare a mersului pe ski și tragere în condiții de munte, unde erau învățați soldații de a se ține cât de cât pe picioare la ski. În 1983 s-a dat legea 22, profesorii care făceau naveta erau obligați să se mute în localitatea respectivă. R: Se dădea locuință sau loc pentru a construi o locuință? I.G.: Păi asta era problema. Periodic venea un inspector – Mârza, de limba română – el răspundea teritorial, care ne obliga să dăm o declarație, de fiecare dată spunând că nu mă voi muta până nu am aceleași condiții ca la mine acasă. La ultima declarație, am spus că mă voi muta cu condiția ca primăria să îmi ofere aceleași condiții. A venit vremea să aplice legea și a început cu „catedreleˮ mai puțin importante: muzică, desen, educație fizică, singurul de pe valea aceasta era Ionescu, care nu a acceptat, și mi-au desfăcut contractul de muncă. Singura cale era să dau în judecată ISJ-ul, am mers la tribunalul Vălenii de Munte, cei de acolo foarte contrariați. Completul de judecată mi-a acordat o portiță, aceea de a găsi pe cineva în 38


localitate care să mă ia în spațiu, să fac o mutație fictivă, pe buletin, adusă o copie pentru a putea fi reîncadrat. În tot acest timp, am căutat de serviciu. În facultate am făcut și masaj, aveam atestat, am mers la Balnear, la directorul OJT Slănic, nu am găsit decât în mină o jumătate de normă. Având diploma de electrician, am mers la Electrica, dar nu aveau posturi. Însă am găsit să fac mutație și am fost reîncadrat pe post la Școala Vărbilău. R: Din experiența cu elevii ce amintiri aveți? I.G.: Am avut norocul unor serii de la învățători foarte buni cu clase la dirigenție foarte bune. R: Aveți elevi care v-au urmat în domeniu? I.G.: Da. Mai reprezentativă este Vasile Ionelia Corina, campioană la atletism, care a mers în Franța și s-a axat pe marș pe șosea. A făcut și facultatea de educație fizică, apoi kinetoterapie, a fost un an în învățământ la Gura Vitioarei, acum este în Franța unde are un cabinet de kinetoterapie. Am mai avut și alții care au făcut facultatea de educație fizică, cel mai tânăr este băiatul femeii de serviciu – Marian Petrache, profesor de educație fizică la Măneciu Pământeni. Mai demult mi-a făcut o surpriză plăcută când a dat bacalaureatul a făcut niște exerciții de gimnastică iar profesorul din comisie îl întreabă: ˮDe unde ști tu treaba asta, ați făcut în liceu?ˮ, „Nu, le-am învățat de la domnul profesor de educație fizică – Ionescu”. Făcând o comparație între învățământul din perioada comunistă și cel din perioada democratică, ce ne puteți spune? I.G.: În orice caz, în perioada democratică am avut rezultate mai bune cu elevii, în special la crosul copiilor. Colaboram foarte bine cu antrenorul de la Slănic. Am avut rezultate foarte bune, cred că cel puțin ani la rând, am câștigat tot ce se putea câștiga la nivel de județ și am reprezentat județul la nivel național, locul I cu Vasile Ionelia la Craiova, locul I la băieți cu elev Tudor Eugen – care a alergat trei sferturi din traseu într-un pantof cu cuie și unul fără, că l-a pierdut. Am avut și echipă bună de fotbal, pe zonă toți se temeau de noi, de atletism, de tetratlon – 4 probe atletice – îi băteam pe cei de la Măneciu Ungureni, cei mai renumiți din județ. R: Cum vi se pare sportul în ziua de azi? I.G.: Sportul este, în zilele noastre, mai puțin practicat, s-a micșorat numărul de ore, copii supraponderali. La educație fizică eu insistam pe pregătire fizică generală și elevii se obișnuiseră cu acest lucru, făceam exerciții care să dezvolte toate grupele de mușchi. Am avut clase atât de interesate de a face treaba asta că făceau exercițiile singuri, eu doar îi urmăream pe geam. Care a fost cea mai grea perioadă pentru dumneavoastră? I.G.: La început salarizarea, că nu ne descurcam cu banii. R: Și cu toate astea nu ați renunțat la calitatea de dascăl? I.G.: Nu am plecat, mi-a plăcut în învățământ, mi-a plăcut să lucrez cu copiii, lucram cu plăcere și nu cred că puteam face altceva. R: Dar cea mai frumoasă perioadă? I.G.: Cele mai frumoase perioade, când se organiza Poiana Veseliei, toți erau interesați, dornici de participare. Am obținut multe diplome. Mi-am făcut meseria cu plăcere și fiecare ar trebui să facă la fel. În prezent, lucrurile s-au mai schimbat, dotare mai bună. Eu când am venit aici mi-am făcut porți de handbal din lemn, care au dispărut apoi. R: Considerați viața o poveste?

39


I.G.: O poveste amestecată cu bune și cu rele. E o poveste frumoasă, te naști și trebuie să te lupți cu viața.

VIAȚA – O LUPTĂ CU DESTINUL Elev: Berbec Rebeca Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza”, Ploiești Profesor coordonator: Ilie Alina

Doamna Fântânaru Elena este o doamnă în vârstă de 75 de ani care locuiește în comuna Berceni, județul Prahova, cu o poveste de viață ce merită împărtășită. Rămasă orfană de mică, cu o mamă grav bolnavă și cu alți doi frați, a reușit să își creeze un drum și să treacă peste toate obstacolele pe care le-a întâmpinat. Viața dânsei este un ansamblu de sfaturi care îl pot ajuta pe orice tânăr să persevereze și să treacă peste necazurile sale, iar faptul că „munca te face om” este cel mai important element spre obținerea acestui lucru, așa cum spune doamna Fântânaru mereu.

Reporter: Ce ați simțit în momentul în care ați rămas orfană? F.E.: Deși pare greu de crezut, nu am simțit prea multă durere în momentul în care tatăl meu a murit. Ca un copil de 4 ani, nu conștientizam ce se petrece. Eu mă bucuram de faptul că familia mea este vizitată de multă lume venită, bineînțeles, pentru a-și lua rămas-bun. Mă plimbam pe lângă sicriul tatălui meu și eram veselă din pricina multitudinii de oameni care se adunase în casa mea, fără să îmi dau seama care era de fapt adevăratul motiv al acestei adunări. Familia dumneavoastră a avut o situație financiară destul de precară. A fost vreodată acest lucru motivul unei agresiuni din partea celorlalți copii? F.E.: Nu. Copiii din timpul meu nu țineau cont de faptul că unii aveau mai mult decât ceilalți. Eram cu toții prieteni, indiferent de situația financiară a fiecăruia, iar eu, fiind o fire prietenoasă și glumeață, nu mă simțeam niciodată marginalizată. Dar cu toate acestea am resimțit puternic lipsurile pe care le aveam. Eu nu îmi permiteam să merg cu pachețel la școală și nici nu aveam încălțări la fel ca ceilalți copii. Pe timpul iernii mergeam cu o pereche de târlici tricotați de bunica și care, din cauza zăpezii, se udau. Doamna învățătoare, căreia țin să îi mulțumesc pentru tot ajutorul oferit, mă așeza lângă sobă pentru a se usca și nu mă lăsa sa merg să mă joc cu ceilalți copii afară. Dânsa se așeza la catedră și începea să mănânce, iar eu ca un copil ce nu avea prea multe, mă holbam la dumneaei cum mânca. De atunci, doamna învățătoare, pe lângă sendvișul pentru dânsa, pregătea și unul pentru mine. Pe cine mai aveați alături în afară de mamă? F.E.: La doi ani după ce tata a murit, mama s-a îmbolnăvit grav și stătea mai mult prin spitale, așa că bunicii ne îngrijeau. Fiecare bunic făcea cu rândul și avea grijă de noi câte o săptămână. Bunicul din partea 40


mamei, ca să ne încurajeze, ne spunea că eu, sora și fratele meu suntem copii de împărați. Noi conștienți de situație și de lipsuri, întrebam cum e posibil acest lucru, iar el ne răspundea că tocmai pentru că nu avem un tată care să ne certe și să ne bată, suntem copii de împărați. O spunea cu atâta convingere, încât chiar ajunsesem să credem acest lucru. El ne dădea mereu sfaturi și era aproape de noi. Sfatul care mi-a rămas întipărit în minte este faptul că, de fiecare dată când plouă, noi să ne bucurăm, pentru că după orice furtună, la scurt timp apare și soarele. La fel este și în viață, după o perioadă grea urmează și una bună, în care soarele să îți zâmbească luminos. R: Cum v-ați început cariera? F.E.: Neavând posibilitatea de a învăța, pentru că, deși eram o elevă foarte conștiincioasă, mi se scădeau câte două puncte deoarece nu aveam caiete pe care să scriu, am terminat doar patru clase. Însă dorința mea de a învăța a fost puternică și mi-am terminat cele opt clase când am devenit adolescentă. La vârsta de optsprezece ani mi-am început cariera în postul de poștaș timp de un an și jumătate, și acolo am lucrat cu cadrele militare. Însă mama, din cauza vârstei mele mult prea fragede și a speculațiilor referitoare la cadrele militare, nu mai mi-a permis să continui în acest domeniu. Existând CAP-urile, m-am angajat în postul de casieră. Apoi, timp de un an și jumătate am făcut un curs de dactilografie la Consiliul Popular. Datorită regimului din acea perioadă am făcut mai multe cursuri, de casier, de contabilitate în anumite orașe precum Buzău, Posada, Ploiești, astfel învățând foarte multe lucruri și putând să mă dezvolt atât profesional, cât și personal. Ați avut vreodată un moment în viață în care să vă simțiți demoralizată și să nu mai puteți continua? Cum ați reușit să treceți peste? F.E.: Da, am avut, în timpul primei căsătorii. Aveam vârsta de douăzeci de ani când m-am căsătorit prima oară, iar soțul meu era o persoană foarte geloasă. Acela a fost momentul în care am clacat. Acuzațiile acestuia m-au făcut să cred că poate toate insinuările aduse mie sunt adevărate, iar eu le comit inconștientă. Dar fiind o persoană foarte credincioasă, am reușit să trec peste și să iau decizia cea mai potrivită pentru mine. Tocmai din această cauză îi îndemn și pe tinerii de astăzi să ia singuri deciziile de acest fel pentru că le influențează viața în mod direct. R: Care v-a fost cel mai important sprijin pe tot parcursul vieții? F.E.: Eu am avut două prietene foarte bune. Pentru mine prietenia înseamnă să plângi cu cel care plânge și să îi dai sfaturi bune și să râzi cu cel care râde și să te bucuri pentru succesul său. Una dintre ele a fost mama mea, o mamă și prietenă extraordinară, iar cealaltă, o persoană mai în vârstă decât mine și care mi-a devenit mai apoi nașă de cununie, pe care o simțeam că se bucură cu tot sufletul pentru mine și care îmi dădea niște sfaturi extraordinare. Ea m-a încurajat la o a doua căsătorie cu un băiat foarte bun și tot ea m-a susținut când o altă nenorocire s-a abătut asupra familiei mele. Soțul meu a murit în urma unui accident de tren, dar cu ajutorul familiei și mai ales al lui Dumnezeu și al Maicii Domnului am reușit să trec peste toate. De aceea le recomand tinerilor să aibă credință, căci cu ajutorul credinței putem trece peste toate. Și să muncească pentru a obține tot ceea ce vor. Credeți că societatea de atunci este mai bună decât cea de acum? F.E:: Sinceră să fiu, cred că da. Societatea din trecut este mai bună decât cea din prezent din mai multe puncte de vedere, inclusiv din punctul de vedere al conducerii. Dacă aveai o problemă și mergeai la un reprezentant al partidului, te ajuta să o rezolvi, pe câtă vreme societatea de astăzi nu te vede, nu te aude. Cel puțin atunci mai primeam unele promisiuni care ne întăreau și ne dădeau o speranță. În prezent, toata lumea umblă după bani; în loc să îl ajutăm pe cel căzut, noi îl judecăm și râdem de el. Atunci eram mai apropiați unii de alții, dar acum fiecare este doar pentru el. R: Care este principiul la care nu ați renunța niciodată? F.E.: La credință și la munca cinstită nu aș renunța niciodată, căci fără ele, totul este în zadar. 41


R: Dacă ați putea să schimbați ceva în viața dumneavoastră, care ar fi acel lucru? F.E:: Mi-aș fi dorit să fi fost o persoană și mai bună și să fi ajutat mai multa lume. Dar și eu ca și ceilalți sunt un simplu om care nu poate da timpul înapoi. Totuși această schimbare are loc, nu în trecut, ci în prezent și în viitor. Din experiențele trecute am învățat să fiu un om mai bun atât pentru mine, cât si pentru ceilalți. Numiți o caracteristică despre care credeți dumneavoastră că vă definește. F.E.: Consider că sunt o sunt o persoană cinstită și tocmai de aceea îmi doresc ca și din partea celorlalți să primesc același lucru.

UN OM CU DRAGOSTE DE OAMENI Elev: Alexandra Botoacă Liceul „Simion Stolnicu”, Comarnic Profesor coordonator: Arion Monica

Om, profesor, prieten sau cum însăși se definește, om cu iubire de oameni, doamna Iorguța Dumitriu este printre puținele valori umane păstrate în societatea noastră. Născută la 28 august 1939, într-un sat de pe malul Dunării, din județul Galați, doamna Iorguța Dumitriu a urmat cursurile Liceului Pedagogic din Galați, apoi pe cele ale Universității din București, profesând, întreaga viață, la poalele muntelui, în orașul Comarnic, ca profesor de limba și literatura română. În anul 1998 s-a pensionat, dar și-a continuat cu dăruire misiunea de formare a copiilor, până în anul 2014. Fire dinamică și dornică să ofere ajutor, doamna Dumitriu este fondatoarea Asociației Speranța 2010. De șapte alină sufletele oamenilor cu dizabilități, din orașul Comarnic și din împrejurimi, fără să ceară nimic în schimb. Am găsit-o așa cum mi-o aminteam din clasa a VI-a, când o suplinea pe doamna profesoară de limba română, cu zâmbetul pe buze și înconjurată de toți copiii din asociație, oameni bolnavi, dar care știu să ofere îmbrățișări și zâmbete călduroase. Interviul a decurs firesc, ca o poveste.

Reporter: Care erau posibilitățile unui copil de la țară să-și depășească condiția și să aibă acces la învățătură în anii ‟50? I.D.: Acolo, în satul în care m-am născut, pe vremea aceea, a anilor ‟50, noi, copiii, eram buni la munca din gospodărie. Destinul ți-l faci, în mare parte, cu propriile-ți mâini. De aceea, îmi ziceam că trebuie să învăț dacă vreau să-mi schimb destinul. Așa am absolvit gimnaziul cu note mari, apoi Liceul Pedagogic, ca șefă de promoție.

42


Părinții v-au susținut în drumul ales sau doreau să rămâneți alături de ei ca să-i ajutați în gospodărie? I.D.: Da, mama și-a dorit mereu să am o viață mai bună decât a ei. Parcă o aud și acum „Dacă vrei, poți! Eu am încredere în tine, doar așa îți vei făuri o altă viață, mai ușoară ca a noastră!” V-a fost greu? Neajunsurile materiale, condiția unui elev de la sat au fost piedici în atingerea succesului? I.D.: Nu a fost ușor, dar dacă te străduiești să înveți cât mai mult, munca îți va fi răsplătită. Încrederea în mine însămi, promisiunea făcută mamei, dorința de a fi de ajutor oamenilor, toate m-au ajutat. R: De la Dunăre la munte! Cum a fost trecerea? I.D.: După absolvirea Liceului Pedagogic, am ales să rămân alături de mama și să predau în satul vecin. Acolo mi-am întâlnit jumătatea. Era inginer agronom. Ne-am căsătorit și ne-am mutat acasă la el. Aici mă aflu și astăzi, adică în Comarnic, loc drag sufletului meu, de care m-am atașat rapid. Misiunea de dascăl este dificilă? Cum erau liceenii de altădată? I.D.: Toată viața am fost receptivă la tot ce era nou în meseria aleasă, responsabilă și cu dragoste de oameni, dragoste care m-a încurajat și mi-a alinat durerile sufletului. Cât despre elevii de altădată, în comparație cu cei de astăzi, cu generațiile actuale, pot spune că interesul lor pentru cunoaștere era mult mai mare, respectul, conștiința morală, valorile și principiile erau incontestabile. Astăzi, societatea a schimbat copiii, le-a impus o nouă mentalitate, iar școala, orele de curs sunt într-o continuă lâncezeală. Ieșirea la pensie a reprezentat pentru dumneavoastră un nou început? I.D.: Nu știu dacă a fost un nou început! Poate da, pentru că dorința mea de a-i ajuta pe cei neputincioși s-a concretizat. Totul a început încă din tinerețe, când cel de-al doilea copil al meu, o fetiță frumoasă și veselă, a fost diagnosticată, în urma unei banale meningite, cu handicap grav, la vârsta de aproximativ trei ani. Au urmat ani întregi de chin, de sforțări pentru a o putea introduce în societate, fără să fie marginalizată și discriminată. Aceasta este întâmplarea și totodată cauza pentru care Asociația Speranța 2010 s-a înfăptuit. Am început cu propriile puteri, am continuat și voi continua la fel. Pe locul în care se află astăzi atelierul de lucru al adulților cu handicap grav și foarte grav, a fost un garaj. Am vândut mașina și așa am luat-o de la zero. Eu mă ocup de fericirea acestor oameni, încercând să-i fac utili societății în care trăiesc. Astfel, cu ajutorul îndrumătorilor voluntari, ei confecționează diferite obiecte precum: tablouri, felicitări, ornamente, în funcție de sărbătorile de peste an. Ca răsplată, mergem în excursii, încercând să descoperim frumosul. De unde izvorăște atâta energie? I.D.: Am învățat să apreciez timpul și să mi-l organizez eficient. Așa am dobândit încrederea oamenilor. Probleme grele am avut, dar și convingerea că nimic nu mă putea împiedica să cred în viață, să doresc să merg mai departe, și-mi place să cred că toți lăsăm o dâră în țesătura lumii. Versurile poetului Radu Gyr sunt, în acest context, elocvente: „Înfrânt nu ești atunci când sângeri, Nici ochii când în lacrimi ți-s... Adevăratele înfrângeri Sunt renunțările la vis!” Ce înseamnă pentru dumneavoastră dragostea de oameni de care tot amintiți? I.D.: Dragostea de oameni înseamnă respect față de om, indiferent de categoria socială sau de alte criterii, înseamnă răbdare, îngăduință, atenție asupra gândurilor și sentimentelor, înțelegere și devotament. 43


O descriere concisă? I.D.: Eu sunt un om cu dragoste de oameni.

Astfel, doamna Iorguța Dumitriu este dovada clară că există o mare diferență între persoane și oameni, cei din urmă găsindu-se tot mai rar astăzi. Trebuie să menționez că doamna Iorguța Dumitriu mi-a fost profesor de limba română și latină pentru scurt timp, în gimnaziu. Încă de atunci am simțit o afinitate pentru dumneaei, dar acest proiect mi-a acordat privilegiul de a o cunoaște îndeaproape și de a mă convinge că nu m-am înșelat. Acest om merită toată aprecierea oamenilor!

FEMEIA CARE A FĂCUT PACTUL CU DUMNEZEU Elev: Brașoveanu Daniela Școala Gimnazială „Traian Săvulescu”, Izvoarele Profesor coordonator: Dan Ancuța

După o carieră de 35 de ani în telecomunicații, doamna Mariana Micu s-a apropiat de Dumnezeu și și-a găsit vocația de dascăl fără de arginți al bisericii din comuna Izvoarele. Rănile sufletești din timpul comunismului i-au marcat copilăria și i-au lăsat cicatrice în suflet. Reporter: Cum a fost copilăria dv? M.M.: M-am născut în anul 1942. Le păstrez părinților mei o amintire plină de pioșenie. Tata, Theodor Niculescu, era intelectual. Născut la București, era absolvent al Liceului Gheorghe Lazăr și al Facultății de Drept din București. Din păcate nu a putut profesa în domeniul pentru care se pregătise. Pentru că în copilărie se îmbolnăvise de scarlatină, rămăsese fără auz. Aceasta nu-l împiedica să vorbească limba franceză fluent. A trebuit să lucreze ca inspector la Ministerul Alcoolului. De aceea, în primii ani de căsnicie, înainte să mă nasc eu, dumnealui, mama și fratele meu s-au mutat dintr-un oraș în altul. Așa am ajuns eu să mă nasc la Dorohoi. Mama, Aurica Isbășoiu, născută la Chiojdul Mic, în zona Buzăului, era o femeie fără studii, dar o autodidactă. A învățat singură să citească, să scrie și să socotească. Vorbea corect din punct de vedere gramatical și citea în fiecare seară. Niciodată nu-i lipsea cartea de pe noptieră. R: Cum ați ajuns să locuiți la Izvoarele? M.M.: Mama a fost cea care s-a îndrăgostit de locurile acestea. A vrut să se mute de la București și, după ce au cumpărat o casă mai veche, au renovat-o. Aveam șase luni când ne-am mutat aici. Fratele meu era cu 11 ani mai mare decât mine. S-a căsătorit de tânăr și s-a mutat la Ploiești, unde lucra. Venea destul de rar. Unde ați făcut primii ani de școală? 44


M.M.: Chiar aici, la Izvoarele, la școala veche. Acum clădirea nu mai există. A fost demolată. Învățătoarea mea se numea Greceanu. Din păcate, chiar când eu eram în primii ani de școală, se schimbase regimul. Se interzisese studiul religiei, iar în locul icoanelor, pe pereți erau portretele lui Marx, Engels, Lenin, Stalin și Gheorghiu-Dej. În primii ani scriam pe tăblițe. De-abia printr-a patra am început să scriem pe caiete. Ciclul II se făcea în centrul comunei, într-o casă naționalizată. Îmi plăcea mult să citesc. Pe vremea aceea nu era voie să citești orice. Unii autori erau interziși. Am avut, însă, noroc cu doamna profesoară Grigorescu, care ne spunea că putem citi orice, cu condiția să reținem ce e bun din fiecare carte. Erau mulți copii aici, pe vremea aceea. Aveam prieteni numeroși. Ne jucam de-a nunta, noi, fetițele, ne îmbrăcam mirese... Toată ziua eram pe coaste. O dată am venit cu o cucuvea moartă. Altă dată m-am cocoțat printr-o prăpastie ca să ajung mai repede acasă... Ce vă mai amintiți din anii de liceu? M.M.: Din păcate nu am niște amintiri plăcute din perioada aceea. Tata ura comunismul și nu era văzut cu ochi buni de activiștii din comună. Era considerat un „element reacționar”. Avea un cerc de prieteni intelectuali. Se vizitau... La un moment dat a fost arestat. Eram prin clasa a VIII-a. Au venit seara, era un grup mare. Au răscolit biblioteca și toată casa. Tata a stat în închisoare câteva luni, perioadă în care a fost bătut. A avut noroc că avea, cum spuneau activiștii: „origine sănătoasă”, în sensul că tatăl lui fusese sobar. Când s-a întors era traumatizat, dar îi ura și mai mult pe comuniști. A urmat o perioadă foarte grea. Lipsuri, mâncam te miri ce... Mama a trebuit să-și vândă hainele ca să avem din ce trăi. Au fost, totuși, niște oameni care ne mai ajutau. Era o doamnă care ne aducea câte o pâine... Mâncam prune cu franzelă și mi se păreau o delicatesă. Tata se angaja câteva luni, după care era dat afară pentru că făcuse închisoare. La liceu era bine. Îmi amintesc cu drag de profesori ca domnul Dumitrescu (preda limba latină), de dirigintele meu, domnul Scobalero... Franceza o făceam cu domnul Iliescu, directorul adjunct. Aveam un cult pentru doamna Palade, profesoara de română. Când v-ați căsătorit? M.M.: Imediat după liceu. A fost o perioadă grea. Trăiam din pensia tatălui meu... Aveam și un copil. Soțul meu nu avea încă serviciu. Lucrurile s-au schimbat după ce ne-am găsit de lucru. Eu m-am angajat la Poșta Văleni, ca operatoare de telefonie, unde am lucrat 25 de ani. Eram un colectiv de tinere. Centralele telefonice erau rudimentare. Totul se făcea manual. Lucram în trei ture. Făceam legăturile între abonați, atât loco, cât și interurban. Centralele telefonice erau rudimentare. Existau niște repartitoare, de unde se coordona toată activitatea. Centrala de la Văleni era formată din șapte poziții, adică lucrau șapte angajate, plus o supraveghetoare într-un schimb. Nu aveam voie să discutăm între noi. Trebuia să le răspundem abonaților, sa scriem comenzile, iar apoi făceam legăturile manual, cu niște fișe care se introduceau în niște prize asemănătoare celor în care se pun căștile telefonului mobil actual. Pentru mine era și mai greu, pentru că făceam naveta între Izvoarele și Văleni, iar trenurile nu erau prea dese. Acolo m-a prins și cutremurul din 1977. Știu că Văleniul a fost foarte afectat atunci. Povestiți-ne mai mult! M.M.: Eram la schimbul al doilea. Brusc, totul a început să vibreze. Ne-am adunat toate fetele. Se instalase panica. Apoi sinistrul s-a dezlănțuit. Am apucat, totuși, să ieșim afară. Totul în jur se clătina. Nici n-am băgat de seamă că restaurantul de vizavi se prăbușise. Stâlpii de telegraf „dansau”. Toate clădirile vechi din oraș se prăbușiseră, inclusiv biserica din apropiere, “Mânăstirea”, cum i se zice. Orașul arăta ca după război. După aceea a venit Stelian, soțul meu, care lucra ca maistru, tot la Văleni. Ne temeam pentru cei doi copii ai noștri, Irene și Lucian, care erau acasă cu bunicii. Venise un zvon că la Izvoarele e prăpăd. Când am ajuns acasă toți erau bine. Se refugiaseră în căsuța de vizavi a părinților mei, pentru că se temeau de replici. Casa noastră era grav avariată. A trebuit să muncim din greu ca să o reparăm. Aveam asigurare, dar nu am primit mare lucru. Ați lucrat și la Izvoarele. De ce v-ați mutat cu serviciul? 45


M.M.: Lucram în trei ture, pierdeam foarte mult timp cu naveta, iar serviciul era din ce în ce mai solicitant. Trebuia să faci sute de legături, iar abonații nu erau întotdeauna amabili și politicoși. Aș zice că… din contră. Așa că m-am transferat la Izvoarele, unde am muncit încă zece ani. Și aici era un colectiv foarte bun. Am fost prietenă cu toate angajatele. R: Care a fost cel mai dificil moment din viața dv? M.M.: Au fost multe. Dar unul care m-a marcat a fost aproape de pensionare. La serviciu nu exista încălzire centrală și trebuia să ne facem singure focul cu lemne. N-am știut că în sticla în care de obicei era gaz cineva pusese benzină. Când am făcut focul a bubuit și a luat foc centrala. Am intrat în panică. Am încercat să sting incendiul, dar nu am reușit. Am avut mare noroc cu vecinii care au intervenit și totul s-a terminat cu bine. Nu pot să nu le mulțumesc și acum electromecanicilor, colegii mei, care au lucrat zi și noapte ca să repare centrala. R: Și cel mai fericit? M.M.: Când a căzut comunismul. Eram într-o stare euforică, speram că totul se va schimba în bine. Din păcate, nu pot să spun că visurile mele s-au împlinit în totalitate. Nu cred că trăim într-o țară cu adevărat democratică. Totuși măcar putem să ne rugăm, să ne exprimăm liber, să vedem ce dorim la TV... E trist că lumea nu mai citește. În special copiii. Cred că este o mare pierdere. Am ajuns să ne limităm la televizor, la telefon, la tabletă... Pe plan spiritual oamenii au sărăcit mult. Noroc că mai există Biserica. O altă mare bucurie din viața mea și a soțului este că avem doi nepoți: Horia și Șerban. Cum ați ajuns dascăl? M.M.: Când m-am pensionat eram tare decepționată. Mă gândeam că viața mea s-a terminat. Mă duceam la biserică, la Schitul Crasna... Îmi plăcea să cânt la strană. La un moment dat m-a auzit părintele Ioan Baraț și m-a întrebat dacă vreau să fiu dascăl. Am fost foarte surprinsă. Am acceptat, dar credeam că nu mă voi descurca. Părintele a avut multă răbdare cu mine. Făcea naveta între proscomidier și strană ca să mă învețe. Nici nu-mi vine să cred că s-au împlinit 17 ani de când sunt dascăl, benevol. Acum nu cred că aș mai putea renunța, pentru că, în sufletul meu, am făcut un pact cu Dumnezeu. Pentru păcatele pe care le-am făcut în viață, vreau să fac și eu măcar atâta lucru. Ce ați învățat din toată această experiență de viață? M.M.: Trebuie să-l căutăm întotdeauna pe Dumnezeu. Să frecventăm biserica, pentru că El este salvarea. Trebuie să ne iubim părinții și țara. Altfel, toate sacrificiile celor care au trăit înaintea noastră ar fi în zadar.

46


AMINTIRI DIN COPILĂRIA LUI TOMA CĂLINESCU Elev: Coleșiu Bogdan Andrei Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza”, Ploiești Profesor coordonator: Chelaru Oana

Reporter: dumneavoastră?

Puteți

ne

spuneți

câteva

lucruri

despre

T.C.: Sunt Toma Călinescu, născut în Ploiești la 22 Aprilie 1928. De profesie sunt inginer constructor, am făcut liceul Sfântul Petru și Pavel, acuma Mihai Viteazul. Am intrat la facultate, am lucrat și am fost șeful serviciului de investiții la Sfatul Popular al regiunii Ploiești. În timpul când Râmnicul Sărat, Buzău, Ialomița cu Călărași, cu Urziceni și Pucioasa făceau regiunea Ploiești, așa de mare era regiunea Ploiești! Am contribuit la realizarea multor lucrări din Ploiești, printre care au fost: fabrica de pâine de la bariera Boldești, magazinul Omnia din Ploiești, ultimele lucrări pe care le am avut eu. Am făcut fabrici de pâine la Văleni, la Râmnicul Sărat, Nehoi, la Doicești. În 1958 m-am mutat cu locuința la Scăieni. La Ploiești aveam casa părintească situată pe strada Hașdeu și m-am mutat la Scăieni unde am făcut un pas nemaipomenit de bun; aer curat, liniște, casă, grădină și de toate. Am trei copii, două fete și un băiat, el inginer constructor din facultatea de instalații făcută la București, o fată profesoară de franceză la Cluj, la universitatea din Cluj, și o fată care e medic stomatolog la Scăieni. Și cam asta ar fi. Puteți să ne povestiți despre copilăria dumneavoastră? T.C.: Copilăria am făcut-o la Ploiești, am făcut școala primară unde e școala pedagogică acuma, înainte pe strada Carmen Silva, acum nu știu cum i-o mai zice. Și am făcut clasa I și clasa a II-a când școala era mixtă, și ne-am mutat și pe băieți ne-a dat afară, și ne-au repartizat la școala Numărul 1 din Ploiești, situată vis-a-vis de cinematograful Roxy, sau acuma i se zice Tineretului. Înainte aveam așa: când terminai clasa primară te repartiza să te duci la un liceu. Eu am vrut să mă duc la Liceul Militar și învățătorul pe care l-am avut nu mi-a permis asta. Că „eu nu fac școala militară, eu fac altceva, nu sunt supusul ordinii” și am făcut o școală civilă și am dat admitere la Liceul Sfântul Petru și Pavel. Am avut 4 clase, se numea „gimnaziu” și îți făcea, când terminai clasa a IV-a, că ai dat examenul de admitere la liceu, că ai dat Capacitatea, așa se numea. Și după ce am terminat clasa a V-a, VI-a, VII-a, VIII-a; a VIII-a echivalează cu clasa a XII-a de astăzi; după ce am terminat clasa a VIII-a, am dat Bacalaureatul, deci, dădeam trei examene. După ce terminai clasa a IV-a primară, dacă nu te ținea, nu aveai posibilitatea de a învăța sau d-astea, făceai o școală profesională. Nu mai spun! Erau separate școlile de fete de băieți, nu erau școli mixte, era școală primară de fete, școală primară de băieți, liceu de fete, liceu de băieți, liceu de comerț de fete și de băieți, liceu industrial de fete și de băieți. Și după ce terminai un liceu industrial, aveai posibilitatea să te duci la o facultate dacă te ținea cureaua. Cum ziceam adineauri, Capacitatea o dădeai cu profesorii de la clasă, dar când dădeai Bacalaureatul se făcea cu o comisie străină: cei din Ploiești, de exemplu, se duceau la Iași, ăla de la Iași se ducea la Cluj, ăla de la Cluj se ducea la Sibiu, cei de la Sibiu veneau la Ploiești; iar președinte de comisie era întotdeauna un profesor universitar. Și Bacalaureatul se dădea la șapte materii: la română, la franceza, la matematică, fizică, chimie, dreptul și încă o materie... religie! Și când au schimbat sistemul de învățământ? Ați prins și dumneavoastră o parte dintre schimbări? T.C.: După, în ‟48, au venit și au reformat liceul. N-a mai fost liceu cu opt clase, au făcut liceu cum faceți dumneavoastră cu clasa a XI-a, a XII-a. Pe urmă s-au făcut liceele mixte. Pe vremea mea, eu am prins 47


licee separate, fete-fete, băieți-băieți. Și era frumos când prin clasa a VII-a, a VIII-a de liceu mai vorbeam cu câte o fată. Dar stai să îți mai povestesc ceva! Când eram la liceu trebuia să mergem la biserică. Ne duceam la biserică, într-o săptămână se ducea cursul inferior, într-o săptămână cursul superior. Cursul inferior erau considerați elevii de la clasa întâi la clasa a patra, iar cursul superior de liceu era de la a cincea, a șasea, a șaptea, a opta. Și într-o duminică trebuia să mergem unii și într-alta alții. Și dacă nu mergeai îți scădea nota; pe urmă mai erau pedepse d-astea... Eu am avut... venise profesorul Simache, care era un profesor de istorie și mi-a fost și diriginte din clasa a V-a de liceu, până într-a opta, era ca un părinte. De exemplu, dirigintelui cum era Simache îi spuneam tot! Ce am făcut, pe unde am fost, lucruri care la părinți nu spuneam, că ne întrebau de ce am făcut și ne pocnea! Și Simache ne făcea morală, erau profesori nemaipomeniți. De exemplu, la teză, dădeai lucrare scrisă la istorie, scriai titlul și o dădeai goală. Nu știai ce e ăla, subiectul. Și ce notă crezi că îți dădea? Îți trecea nota 3, iar dacă cumva te apucai să scrii acolo... „Domn profesor, domn profesor, uitați, lui Călinescu i-ați dat 3 și n-a scris nimica și eu am scris patru pagini și mi-ați dat nota unu. De ce domn profesor?” „Mi-am stricat ochii citind prostiile pe care mi le-ai scris acolo domnule Ionescu”. Iar, dacă încercai să copiezi, luai tot nota unu. Stătea la catedră și odată ai auzit pași, pași, pași, băga mâna în buzunar și scotea copiuța. R: Mai puteți să ne povestiți despre domnul Simache și despre școală? T.C.: Când ajungeai la catedră să îți pună nota unu: „Domn Profesor, iertați-mă” „Să te ierte Dumnezeu, eu sunt un păcătos, nu te pot ierta”, asta era la Simache. Simache, îmi aduc aminte, era nemaipomenit, ne făcea teorie. Dacă nu veneai din prima zi de școală, de exemplu, dacă prima zi era pe 10, trebuia să fii la școală, erau absențe nemotivate. Puteai să aduci certificat medical, puteai să aduci, de la părinți, scrisoare. Puteai să faci orice; alea erau considerate nemotivate. „Domn Profesor, eu nu am putut să vin, că am stat la Vulcănești”. „Domnu Marinescu, trebuia să vii cu trei zile înainte, astea nu se motivează. Trei zile înainte, trebuia să pleci cu trei zile înainte cum plecam eu” de la Cosmin, că el stătea la Cosmin. Erau profesori mari, no? Îmi aduc aminte, înainte mai luai și la palmă, da‟ el nu prea dădea, dădeau alți profesori. Și dacă spuneai acasă, și mai rău, mai luai o porție „De ce te-a bătut ăsta?”, acuma dacă îți dă o palmă îl dă afară pe profesor. Eram în clasa a opta de liceu, ne spunea de mânăstirea Cuza, de Mircea cel Bătrân... Și zicea „Și cârciumarii noștri din Ploiești se duc la mânăstire și iau craniile strămoșilor noștri și joacă fotbal cu ele”; îmi aduc aminte că Ionescu zise: „Domn profesor, așa e viața, nu?, noi luăm craniile strămoșilor noștri, urmașii noștri vor lua craniile noastre și vor face minge de fotbal” „Eee, domnule Ionescu, ziceți așa pentru că știți că moartea e departe de dumneavoastră.” Și se întoarce cu spatele la noi, cu fața la tablă și îl apucă un plâns dăla turbat... bietul Simache. Și la sfârșitul orei ne spune: „Dragii mei copii, vă rog să mă iertați de slăbiciunea pe care am avut-o în fața dumneavoastră, dar trebuie să știți, vreau să vă spun, acuma plec la Cosminele să o înmormântez pe mama mea” și am început toți, clasa a opta, să plângem. Era prima oră de istorie, el a venit să predea ora și a plecat la Cosmine să își înmormânteze mama, atunci am început toți să plângem. Era nemaipomenit, era ca un părinte. Și nu aveam voie să mergem la teatru, la orice teatru. Și a venit Tanasia la Ploiești! Și ne am dus la Tanasia și aveam numere d-astea, și le-am tăiat să nu ne vadă poliția că sunt școlar. Și a doua zi trebuia să mergem la liceu, la școală, și le-am prins cu două bolduri. Iar domnul Simache era subdirectorul liceului Sfântul Petru și Pavel și vine, 14 elevi, colegi de ai mei, ce crezi că ne-a făcut? Ne-a luat numerele, ne-a băgat în clasă și ne-a făcut la toți... în clasa a opta aveam voie să avem un pic de păr, de frizură... ne-a făcut o cruce, așa cu foarfeca, și ne-am dus la frizer… ce să mai... asta s-a întâmplat pe 24 Mai, și pe 14 Iunie aveam bacalaureatul, și ne am dus chelioși, așa, la bacalaureat.

48


UN PROFESOR MÂNDRU DE CARIERA SA Elev: Constantinescu Irina-Gabriela Colegiul Național ”Alexandru Ioan Cuza”, Ploiești Profesor coordonator: Ilie Alina

Domnul Geigle Eduard are 80 de ani și își trăiește anii de după pensionare în satul Podenii-Vechi. A fost profesor de matematică 40 de ani, din 1960 până în 2000 și și-a făcut datoria cu iubire față de elevi și știința pe care și-a ales-o. A servit cu mândrie învățământul românesc și a făcut din simpli copii oamenii viitorului, oameni ce urmau să ajungă departe și să se realizeze in viață.

Reporter: De ce v-ați ales meseria de profesor? G.E.: La terminarea școlii, din cauza situației politice a familiei mele, nu am putut urma un liceu ce presupunea cursuri de zi. Împreună cu alți elevi de vârsta mea am avut posibilitatea de a urma un liceu cu frecvență redusă. Am fost nevoiți să învățăm singuri, căci nu aveam altă posibilitate. Dădeam de 2 ori examene care se țineau în afara localității. Aceste examene erau obligatorii și erau etapa definitorie din an, dacă le luai, treceai în anul următor. Nevoit să învăț singur, obiectul la care mă descurcam cel mai bine și înțelegeam cel mai ușor era matematica. Pe parcursul anilor de liceu am ajuns să îmi ajut atât colegii, cât și pe cei mai mici. Atunci a fost momentul de revelație în care mi-am dat seama și m-am decis ca după terminarea liceului să urmez cursurile facultății de matematică. După terminarea facultății, în 1960, am fost repartizat la școala din satul Podenii-Vechi, de unde am ieșit la pensie în anul 2000. R: Ați avut momente în care ați regretat că ați mers pe acest drum? G.E.: Am avut și greutăți în perioada activității ca profesor, greutăți peste care am reușit să trec cu bine, dar în anii de carieră, nu a fost niciun moment în care să regret că am ales să practic această meserie. Mi-am făcut meseria întotdeauna din pasiune, din iubire pentru matematică și consider că asta m-a ajutat cel mai mult să îi fac și pe ceilalți să înțeleagă. R: Ce simțiți acum cu privire la elevii dvs.? G.E.: M-am bucurat de serii de elevi foarte buni, muncitori, respectuoși și educați care, cu ajutorul și, mai ales cu sprijinul școlii, au reușit să se realizeze în viață și să-și croiască un drum de succes. Mă uit cu bucurie în urmă la ceea ce au ajuns, pentru că și eu am avut un rol în formarea lor, poate unii care m-au admirat, mi-au urmat exemplul sau s-au inspirat din persoana mea. Au reușit să mă facă mândru de meseria mea. Puteți să descrieți pe scurt vremurile de când încă erați la catedră? Cum era școala privită atunci de părinții elevilor? G.E.: Părinții erau foarte implicați în procesul de învățare al copiilor lor, iar ca răspuns la performanțele pe care le aveau copiii la școală au luat decizia de a ajuta, atât prin participare efectivă, cât și prin fonduri la construirea noii școli din localitate. Contribuția acestora ne-a ajutat foarte mult, întrucât proiectul pentru școală s-a desfășurat între anii 1977-2001. Aceștia și-au dorit ca procesul de învățare să se desfășoare în condiții favorabile, iar prin ajutorul dat și-au exprimat dorința. Cât despre vremurile mele la catedră, cred că acestea ar mira actualele cadre didactice. Activitatea noastră la țară, pe lângă cea de la 49


catedră, era încărcată și cu așa-zisa muncă culturală la care majoritatea cadrelor didactice era implicată în echipe artistice, lectorate cu părinții. Aceste activități se desfășurau, în mare parte, seara, după încheierea programului. Pe atunci, părinții și profesorii aveau o relație foarte strânsă, țineau legătura mereu și se îngrijeau îndeaproape de prestația copiilor la școală. Pentru ca această relație să dea roade, unele cadre didactice chiar hotărau să rămână în localitate, de cele mai multe ori, la gazde. După toți acești ani, vă simțiți mai împlinit pe plan profesional sau pe plan moral? Prin faptul că ați putut excela în domeniu sau că ați putut împărtăși cunoștințele acumulate? G.E.: Acum, după 17 ani de la pensionare, mă simt mulțumit de activitatea pe care am avut-o și de tot ce am putut să îi învăț pe elevii mei. Pot spune că pe plan profesional eram deja asigurat, mai aveam doar să interacționez cu elevii și să îi fac să rămână cu ceva. Consider că mi-am îndeplinit cu succes misiunea în învățământ și nu doar prin contribuțiile aduse, dar și prin conexiunea pe care am reușit să o creez cu elevii mei. Cum comparați învățământul actual cu cel din anii dvs. de carieră? G.E.: Eu eram foarte exigent, dar în același timp reușeam să mă fac plăcut, așa își amintesc foștii elevi de mine. Și ca o comparație între școala de atunci și cea actuală, consider că atitudinea mea nu a fost una greșită, ci una care m-a ajutat să impun respect, asta cred că i-a ajutat și pe elevi. Știindu-mă așa, învățau mereu și nu își permiteau să se comporte inadecvat la orele de curs. Acum, unii profesori nu au puterea de a se impune în fața elevilor, de aici și nemulțumirea care vine împreună cu dezamăgirea rezultatelor mici. Cum ați evalua sistemul educațional actual? Ce ați adăuga sau ce ați schimba la cel din zilele noastre? G.E.: Din propria experiență, învățământul din vremurile cât încă eram profesor, era de o calitate mai bună, deoarece era axat pe terminarea unui ciclu primar, apoi elevii trebuiau sa aibă o calificare cu un post de muncă garantat. Atunci scopul părinților era ca elevii să se oprească din mersul la școală după ce își obțineau calificarea, tendință care punea frână ambițiilor elevilor buni care visau să urmeze un liceu de renume, eventual o facultate. Cred că actualul sistem se bazează pe acumularea a cât mai multor cunoștințe, dar și pe aspirația tutorilor, favorizată de faptul că toți elevii trebuie să urmeze liceul, apoi să termine o facultate, nu contează dacă asta ar fi și decizia copilului sau nu. Faptul că profesorii sunt nevoiți să aducă elevii în pragul examenului de bacalaureat după ce s-au luptat cu medii mici și elevi nepăsători, necesită o regândire a sistemului educațional actual.

Un profesor oarecare, putem spune, dar care s-a evidențiat prin iubirea față de ceea ce a făcut, față de elevi și școală. Și-a pus sufletul pe tavă în fața matematicii și a reușit să se facă plăcut prin prezență și cunoaștere.

50


UN TRECUT ASCUNS DE SUCCESELE PREZENTULUI Elev: Costache Andreea Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza”, Ploiești Profesor coordonator: Chelaru Oana

Reporter: Pentru început, am să vă rog să vă faceți o scurtă prezentare. V.N.: Mă numesc Viorel Nicolescu, pentru că tot am intrat pe mâna ta, se presupune ca sunt septuagenar, deci sunt născut în 1942, în decembrie. Sunt, datorită vârstei, profesor universitar la Universitatea din București, la Facultatea de Științe, Educație și Psihologie. Conduc doctorate astfel încât o generație se duce și alta îi ia locul în sensul în care mulți studenți sau doctoranzi sunt deja profesori universitari și ei inclusiv aici, la Ploiești, unde mă simt și eu mai tânăr, pentru că majoritatea celor din catedra din departament mi-au fost sau studenți sau doctoranzi. R: Ce vă amintiți despre perioada de după război? Ce întâmplări puteți descrie? V.N.: Imediat după război, fiind născut în ‟42, fac astfel și rime, am puține amintiri despre olița și sânul mamei la modul direct, dar am intrat ca să spun așa direct în comunism. Copilăria mea s-a desfășurat într-o mare parte dincolo de tumultul „care pe careˮ și „vin americaniiˮ în comunism. Acum, fiecare într-o încercare de biografie nu poate să surprindă neapărat întregul, dar fiecare biografie reprezintă ceva dintr-un destin dincolo de destinul personal, ceva dintr-un destin colectiv, astfel încât biografia mea are câteva note specifice. De mult nu am mai avut ocazia să le trec în revistă. În momentul în care a doua zi urma să îngroș și eu rândurile pionerilor, să devin membru al acestei organizații, a fost arestat tatăl meu. Nu o să uit, deși au trecut mulți ani, noaptea când cei care urmau să îl ia și să-l îndrepte spre noul său “cămin”. Uitându-mă pe geam am văzut casa, care era înconjurată. Se vede că se temeau să nu sară pe geam și să fugă. De atunci, sigur s-a schimbat ceva în axa mea de viață. La un moment dat și mama rămăsese fără serviciu, astfel încât eu, pe cele 7 clase care erau pe atunci obligatorii, le-am terminat la țară, la bunica mea, undeva în județul Bacău. Nu o să uit, de asemenea, ziua în care a trimis bunica un om de încredere, căci era și ea foarte în vârstă, un țăran orășenizat puțin care a venit să mă preia și să mă ducă acolo. Mama, ca să nu înceapă tristețile mai devreme decât era momentul obligatoriu al tristeții, mi-a spus că mă însoțește, că mergem într-o vizită la bunica. Așa că iată-mă în Gara de Nord: eu în tren cu emisarul, și mama pe peron. Îți dai seama, e ușor de închipuit disperarea momentului de atunci, lacrimile adiacente și așa mai departe. Am ajuns la țară unde am participat la un alt destin cu cel al bunicii mele. Bunica mai avea din ce avusese odată, o moară de apă care era într-o comuna îndepărtată, într-un sat îndepărtat de locul unde ea locuia. Valea Rea se numea pe atunci. După aceea și-a schimbat numele și l-a avut ca deputat pe Eugen Barbu. Să revenim la poveste… se vede că bunicul și bunica, presupun eu, dar am dovezi, au făcut lucruri bune, în sensul că eu, în comuna respectivă eram conașul, eram salutat de oameni în vârstă, puteau să-mi fie poate și alții bunici sau părinți, conașul. Pe atunci, chiaburimea aceasta care era văzută ca un fel de dușman al colectivizării și al frumosului destin al patriei, era supusă la o sumedenie de dări. Trebuiau să iasă, de exemplu, la lucru la drumul național, care trecea prin fața casei. Trebuiau să aibă dări în lapte, în tot felul de produse. Bunica nu mai avea nici forța necesară pentru a ieși la lucru, nici de unde să ofere aceste produse, cota și așa mai departe, cum se numeau ele. Astfel încât comunitatea locală, mână de la mână, făceau voluntariat ca și tine, adică ieșeau la muncă în numele bunicii, achitau datoriile sociale pentru ea. Dar se pare că pedepsele acestea nu erau destul. La un moment dat, și acesta e un lucru extraordinar de interesant, s-a spus chiaburul să stea acolo unde îi este averea, deci nu acolo în comuna unde avea casa, ci să stea acolo unde avea moara. Asta presupunea un transport în toata regula. La bunica mai erau grajduri, dar nu erau acolo cai sau alte animale de povară, astfel 51


încât în ziua acestei mutări forțate, au venit să zicem, nu mai știu numărul exact, peste treizeci de căruțe cu oameni, voluntari să o mute pe bunica împreună cu bunurile ei ce erau în casă. Nu o să uit imaginea când ceea ce alcătuiau bunurile ei care trebuiau transportate au umplut 15, să zicem, din aceste căruțe, iar cele 15 care au rămas goale, numai printr-un gest de solidaritate au însoțit convoiul, pe bunica, din localitatea de baștina a ei, de unde a plecat, din comună, până la satul în care era moara. Cum ai putea să uiți o asemenea imagine? Și eu am fost la altă școală, ar fi mult de povestit, dar iată, am terminat șapte clase. Între timp se eliberează și tatăl meu, care de fapt fusese reținut în urma unui decret administrativ. Cum v-ați simți dacă ar apărea un decret fără să ai nicio culpă, fără să fii judecat, doar ești luat și dus în închisoare pentru ani, numai datorită unei funcții pe care o avusese înainte. Nu l-au ținut, însă, o veșnicie. Astfel, eu am terminat șapte clase, a terminat și el o primă perioadă de vacanță în temnița de la Făgăraș, în cetatea Făgărașului, și a venit la București. În acel an, se înființase, își deschisese porțile liceul militar de la Câmpulung Moldovenesc. Acest liceu care avea drepturi egale cu celelalte licee avea, nu știu din ce motive, examenul de admitere înainte de liceele civile. Eu venind de la țară, am zis să dau o probă practică, să-mi încerc puterile aici, mai ales că dacă aș fi căzut mă puteam duce oricând la un liceu civil. Destinul a făcut întâmplarea sau nenorocul să reușesc. Nu știu cât am gândit, sau lenea din mine m-a făcut să nu mai dau la un alt liceu, și iată-mă la Câmpulung Moldovenesc, un liceu militar cu regim firesc de internat. Deci fiecare clasă era echivalentul din armată al unui pluton, avea un comandant de pluton, ofițer care era un soi de diriginte. Lecțiile le făceam după masa pentru a doua zi în sala de clasă. Se încingeau, evident, discuții. Eu am fost și am pretenția că am rămas un om liber. De multe ori libertatea ți-o plătești. Pe atunci eram un puști de clasa a 8-a, vorbeam în aceste zile de lucru la lecții și de libertate. Nu credeți că gândeam comploturi pentru a trăi mai bine la vârsta aia, colaboram cu oamenii din munți care încă se mai opuneau, ci spuneam ceea ce vedeam. Funcționa bine anatomia și fiziologia. Spuneam ceea ce vedeam, ceea ce auzeam și evident, în aceste discuții, aproape fără să vreau, elogiul unor țări democratice, unde nivelul de trai era mai înalt, și așa mai departe. Adică pur și simplu, cred că mă comportam cum se comportă orice puști de clasa a 8-a și a 9-a. În anul următor, înainte de teze, nu se încheiase bine anul cronologic, sunt preluat de ofițerul de contrainformații al unității militare a liceului. Am fost adus pe o stradă cu nume nobil în București, Maria Rosetti, într-o superbă vilă unde funcționa serviciul de contrainformații militare și unde la subsol erau celule, și astfel am luat cunoștința de mic cu închisoarea. Am fost anchetat, nu vreau să dau detalii, mai ales că în comparație cu alții care au suferit, au fost chinuiți, au murit, nu pot să mă laud cu astfel de chestii. După ce dosarul a fost făcut, am fost transferat la Iași. Câmpulung Moldovenesc aparținea de regiunea militara Iași. Cazurile politice se judecau la tribunalele militare care erau la nivel de regiune militară. La Iași nu era închisoare de detenție pentru deținuți politici, ci pentru cei de drept comun, omorai, furai, tâlhăreai, stăteai în orașul de reședință. Noi eram pasageri, așteptând sa fim judecați și apoi repartizați la o închisoare unde să îți execuți sentința. Din aceste motive și datorită unor nevoi de izolare totală de alți cetățeni închiși, cei de drept comun, condițiile erau îngrozitoare ca spațiu. Într-o cameră foarte îngustă, dar înaltă, puteau să stea zece persoane. Gândiți-vă la patru paturi suprapuse de tip militar, de spital, unde stăteau cinci persoane într-un pat. Două rânduri de persoane stăteau unul lângă celălalt cu genunchii strânși și încă unul cu picioarele atârnânde. Erau condiții dificile. Statul, prevăzător, ca să nu se ia legătura cu cei de drept comun, adică cu infractorii adevărați, o fereastră care dădea spre un culoar de trecere dintr-un așezământ în altul era acoperită la o distanță de aproximativ 30 de centimetri cu o bucată de carton gudronat. Imaginați-vă ce însemna respirație, aerul care venea și așa mai departe. Acum dacă ar fi să dăm o glumă tristă, după cum știți, partea igienică lăsa cel puțin de dorit în sensul în care omul mai și primește, dar mai și elimină, aceasta se realiza la un soi de putină pusă în colțul camerei. Printre colegii care erau aici așteptându-și rândul, era și unul de la țară. Nu avea o mână. Pe câmp dăduse, ghinion, peste o grenadă neexplodată, și o pățise. Era operator la un cămin cultural. Făcuse și el o faptă. Scrijelise prin nu știu ce tehnici, în prezența oamenilor care veneau la film înainte de buletinul de știri, predici anticomuniste, devenind, astfel, instantaneu, dușman al poporului. Nu mai știu câți ani a luat. Să vă prezint un alt caz ca să vă dați seama cât de ușor e să devii culpabil și unde era dreptatea față de judecată și față de rațiune și de moralitate. Eram de vârsta unui elev de clasa a noua. Doi tineri din Turda, oameni simplii, muncitori în gară, încărcau saci cu grâu într-un vagon cu marfă. La un moment dat, încălziți de efort, își scot puloverele și le agață într-un cui. Ghinionul lor, la sfârșitul muncii au uitat să își ia catrafusele. Peste câteva zile, vine dinspre granița cu URSS un tren pe care scria Marele ajutor în grâne pe 52


care îl dă poporul nostru României, și ei sunt puși să descarce vagoanele cu ajutorul din partea URSS-ului. Și-au găsit puloverele agățate in vagonul pe care îl descărcau. Totul era o mascaradă, încărcau grâul din țară, se ducea doi pași mai încolo, pe linia ferată, și se întorcea în fals ajutor. În final am fost judecat, am fost condamnat și după, m-am tot plimbat prin închisori. În noaptea în care am fost transferat la Jilava, m-au dezbrăcat, mi-au luat hainele și rămăsesem într-un maieu. Nu o să uit caramiul acela care te păzea și, impresionat de vârsta copilăriei mele, mi-a dat un cojoc și mi-a adus mâncare de undeva și a început să mă încurajeze. Dimineața, cerându-și scuze, mi-a cerut cojocul pentru că el a făcut un act prin care dacă ar fi fost surprins prin acest gest de umanitate nedeteriorată încă, ar fi pățit-o. În toți acești ani ai mei am cunoscut tot felul de oameni de acest fel. De exemplu, era un temnicer care striga, amenința si folosea vorbe urâte, asemenea slujbei, dar în fond făcea asta ca o acoperire pentru faptul că aprindea din când în când o țigară si o arunca nestinsă în celulă, făcând astfel un bine celor care fumau. În final a venit și eliberarea. M-am întors acasă, am ajuns la miezul nopții, am bătut în geam, iar m-am întâlnit cu mama pentru că tata mai era arestat o dată. Plăcut, nu? R: Cum ați ajuns la pedagogie? V.N.: Visul meu de atunci de moment a fost să merg la fizică deși profesorul meu de chimie îmi spunea că orice ar fi, eu chimie trebuie să fac. La fizică, însă, în anul acela, 1963, la admitere numai la facultatea de fizică și matematică se ținea cont de nota din liceu. M-am așezat la coadă lângă alte fete așa ca tine cu medii de 10, iar eu pe lângă ele cu 8,66 și m-am gândit să plec cu dosarul de la secretariat și să mă gândesc la ce altă facultate m-aș putea înscrie. Se înființase în acel an, la Institutul de Arte Plastice, secția de Istoria și Teoria Artei. Suna frumos. Am mers acolo, dar ghinionul s-a întâlnit cu lenea mea profundă. Era nevoie de o altă vizită medicală la o altă instituție, așa că m-am lăsat păgubaș. Atunci m-am uitat unde sunt probele de admitere într-un domeniu care îmi era la îndemână. Am mers pe științe ale pedagogiei și am intrat cu română și istorie și m-am clasificat primul pe clasă împreună cu o altă fată, urmând sa fiu numit șef de grupă, un fel de responsabil cu un carnețel de prezență a elevilor. Profesorii nu mai erau, în majoritatea lor covârșitoare, similari ca valoare cu cei din liceu, așa că am început să chiulesc. Nu mai țineam cont de carnețelul de prezență timp de câteva luni. Cu mari strădanii și intervenții nu m-au dat afară. M-am pricopsit doar cu o mustrare severă cu avertisment. Ce ați făcut după facultate? V.N.: Am terminat și am fost repartizat în cercetare la Institutul de Științe al Educației. Dacă e să merg pe firul unui destin de viață la dispoziția politicului, după ce mi s-a propus și am refuzat să fiu informator, cu ocazia primelor reduceri de personal au fost făcute două liste. Lista celor care trebuie eliminați și care erau toți tineri, și o listă cu personaje indezirabile cu cruce politică, pe care eram eu. Directorul adjunct care ținea locul directorului prim care era plecat în misiune, nu o să uit, m-a chemat în biroul lui, m-a îmbrățișat și a început să plângă. Nu era un mare om de știință, dar era un om și poate că în unele situații mai important e să fii om decât să știi ceva în plus față de altul. Și am ajuns la biblioteca centrală pedagogică pe post de cercetător, după care am intrat la un concurs la Editura Didactică și Pedagogică unde aveam un credit absolut. Am coordonat câteva lucrări care au făcut epocă la un moment dat, deci a fost foarte bine. După aia, cercul se închide, a venit mișcarea din 1989, institutul a renăscut, s-a reconstruit și iată-mă și pe mine ctitor la a doua naștere, astfel încât am devenit acolo cercetător principal de gradul 1, echivalent cu profesor universitar, am fost secretar științific, director științific, pentru că nu mi-am propus să fiu mai mult. Am călătorit, m-am simțit bine și în lumea fără granițe, nu în lumea penitenciar. După aceea m-am transferat la Universitate, conduceam doctorate de la institut, m-am dus direct pe postul de profesor și am iubit pedagogia, astfel încât acasă nu mai am loc de pedagogie în sensul că am multe cărți, dar mă simt bine în aglomerația asta de idei.

53


COVOARE FERMECATE – PUNTE PESTE GREUTĂȚI Elev: Costache Ianis Școala Gimnazială Homorâciu Profesor coordonator: Micu Lucian

Fostă operatoare de telefonie la o întreprindere forestieră, doamna Lizeta Ionescu este o membră activă a Clubului seniorilor din Homorâciu. Îi plac cântecele de demult și țese covoare deosebit de frumoase și de asortate. I-a învățat meșteșugul țesutului și cântecele vechi și pe cei din familie.

Reporter: Povestiți-ne, pentru început, cum a fost copilăria dv. L.I.: A fost destul de fericită. M-am născut la Izvoarele, în 1937, într-o familie cu trei copii. Tata lucra la drumuri. Lucra de dimineața până seara. Noi rămâneam cu toate treburile. Mama era casnică. Ne dădea sfaturi bune; și acum țin minte sfaturile dumneaei. Era o femeie blândă. Am avut un frate și o soră. Am mai avut o soră mai mare, care a murit de meningită când avea 17 ani. Eu, cea mai mare, eram și cea mai iute, de aceea mi se spunea ghespa (adică “viespea”, n.n.). Jucam șotron, baba oarba, leapșa pe ciuciuică, leapșa pe cocoțate... Îmi amintesc că într-o zi mama spăla rufe. Era vară. Fratele meu era plecat la gârlă, la scăldat, la Valea Mare (n.n. pârâu care separă localitatea Izvoarele de Măneciu Pământeni). Eu și sora mea eram geloase, pentru că ni se părea că mama ține mai mult la el. Pe mine și pe sora mea ne punea la treabă. Aveam niște cânepă de melițat. Eu melițam într-o parte, sora mea în alta. Mama ne-a spus clar că ne puteam duce la scăldat numai când terminam. Cum avea nevoie de apă pentru rufe și apa se lua de la un șipot de lângă râu, m-am oferit să-i aduc eu. Am luat cobilița și gălețile, cu gând să mă duc unde se scălda fratele meu. În timp ce el se bălăcea și și era cu spatele, i-am luat hainele, am luat cobilița la spinare și am plecat acasă. A venit și el, gol-goluț, prin grădini, prin porumburi și s-a băgat în plapumă. Acolo l-a găsit mama, când a vrut să schimbe lenjeria. Era tare amărât. Eu și sora mea muream de râs... Altă dată au venit verii noștri de la București cu niște porumbei. Mama pusese în grădină cânepă, in... Când au dat drumul porumbeilor noi am alergat după ei, fără să băgăm de seamă că am călcat peste plantele puse cu atâta trudă. Am tăvălit tot. Când a venit mama de la sapă și-a pus mâinile în cap. Tata nu ne-a atins niciodată, dar mama era ieftină la dat. Când nu ascultam, ne-o luam pe spinare. Duminica ne adunam cu toții, copii, părinți, rude. Cântam, povesteam... Noi, copiii, ne jucam... Și acum mai știu cântece din copilărie. R: Ne-ați putea cânta ceva de demult? L.I.: Sigur. (N.n. Cu glas de soprană, puternic, dar cu un tremolo pornit din vremurile de altădată, doamna Lizeta ne-a cântat doina care urmează.) “Cine n-are dor pe vale / Nu știe luna când răsare,/ Nici noaptea cât îi de mare./ - Da‟ vino, mândro, vino iară! / - Ba eu, badeo, las pe mâine seară./ Cine n-are dor pe luncă/ Nu știe luna când se culcă,/ Nici noaptea cât îi de lungă./ - Da‟ vino, mândro, vino iară!/ - Ba eu, badeo, las pe mâine seară./ Cine-a avut șiacum n-are/ I se pare noaptea mare/ Și plapuma grea-n spinare./ - Da‟ vino, mândro, vino iară!/ - Ba eu, badeo, las pe mâine seară./” Ne puteți spune câteva lucruri despre familia dumneavoastră? 54


L.I.: M-am căsătorit la 20 de ani. Soțul meu era din Homorâciu. Era contabil. Am trăit împreună 58 de ani, până s-a stins, în 2014. Ne-am înțeles foarte bine. Am construit o casă. Din păcate, nu am avut copii. De aceea am înfiat-o pe Mihaela, fiica unei verișoare. Acum am trei nepoți: o fată (Ana-Maria) de 22 de ani, care a terminat asistență socială și lucrează la Protecția copilului și doi băieți gemeni de 18 ani (Gabriel și Mihai). R: Cum au fost anii de școală? L.I.: Am învățat la școala din Măneciu Pământeni, pentru că era mai aproape de casa noastră. Pe vremea aceea era gimnaziu; se făceau 7 clase și se învăța bine, fiindcă, în anii de gimnaziu, la sfârșit de semestru aveam examene. Învățam și în vacanțe, și în recreație... Am avut profesori foarte buni. Dintre dumnealor preferații mei au fost domnul Voiculescu (preda matematică) și doamna Voiculescu (profesoară de română). Am făcut șapte clase acolo, după care mi-am luat serviciu la 17 ani și mi-am completat studiile la fără frecvență. Am făcut liceul. R: Ce profesie ați avut? L.I.: Am fost telefonistă la Întreprinderea Forestieră Măneciu. Lucram în trei schimburi, inclusiv sâmbăta, și duminica. Nu aveam sărbători, eram în consemn. Ni s-a dat și livret militar. Făcând parte din personalul auxiliar, ne mai duceau și la muncă voluntară în fabrică... Uneori mergeam să muncim și la cooperativa agricolă: la prune, la porumb... Am lucrat numai în telefonie și am ieșit la pensie după 35 de ani de activitate neîntreruptă. Cum ați descrie perioada comunistă? Ce v-a marcat în acea vreme? L.I.: Un lucru bun era că exista ordine și disciplină. Dar îmi amintesc că, dacă aveai serviciu, ți se impunea să fii membru de partid. Erau o grămadă de ședințe politizate, al căror scop era doar propaganda comunistă. Erau multe lipsuri. Ne duceam la București ca să cumpărăm câte ceva de mâncare. Aici, la noi, se dădea totul raționat. Iar ca să-ți iei rația de alimente trebuia să dai fie păsări, fie ouă, fie alte produse. Ni se dădeau lunar 500 g de zahăr, 2 kg de mălai... Vecina râdea: zicea că i-a ajuns mălaiul de la rație cât să presare la mămăligă. Într-o iarnă m-am dus după mălai la București și, după ce am stat la o coadă interminabilă, de câteva ore, în stradă, m-am îmbolnăvit de gripă. Dar tot mă duceam la serviciu, căci nu aveam încotro. R: De la cine și de la ce vârstă ați învățat meșteșugul țesutului covoarelor? L.I.: Exista o tradiție în comună să se țeasă în război. Am învățat să lucrez încă de mică. Mă uitam la mama, care țesea velințe, preșuri, covoare și am prins meșteșugul. Când am ieșit la pensie am lucrat mai intens. Am fost cu covoarele țesute de mine și la Muzeul Satului din București, și la Muzeul ASTRA din Sibiu, la târgul internațional, de unde am primit un carnet de meșteșugar popular... Mergeam cu sora mea (n.n. Sevasta Dumitrescu, fostă profesoară de matematică, membru al Academiei Artelor Tradiționale din România); și ea țesea. Ea a expus și la Sala Dalles. Lucrez mai mult modele tradiționale muntenești, cu figuri geometrice. Culorile predominante sunt roșul, negrul și albul, specifice zonei. I-am învățat și pe copii să lucreze. Pe Mihaela, pe Ana... Și băieții învățaseră să țeasă când erau mici. Le plăcea tare mult. R: Care este cel mai de preț lucru pe care l-ați învățat până la această vârstă? L.I.: Cel mai important lucru este corectitudinea. Omul trebuie să spună adevărul. Și să se poarte frumos în societate, în familie... Și să aibă o pasiune. Eu am această pasiune pentru țesut, care m-a ajutat să trec peste multe în viață. R: Care ar fi diferențele dintre generația dv. și cea actuală? L.I.: Sunt diferențe destul de mari. Generația actuală e mai iute, e pasionată de calculator. Copiii de astăzi au o minte mai ageră, dar nu prea au aplicație pentru meșteșuguri. Noi eram parcă mai ponderați, mai calculați... Poate și fiindcă am trecut prin multe greutăți: război, cutremur, inundații... Copiii de astăzi 55


primesc totul pe tavă și nu cred că e bine. La un moment dat, vor da de greutăți și nu știu cum le vor face față. Ne puteți da câteva sfaturi, având în vedere că noi suntem generația care va urma? L.I.: Sfatul cel mai de preț e să asculte de părinți, iar altul să învețe și iar să învețe. Din păcate, nu prea mai au modele. Și se influențează negativ unii pe alții. Eu m-am condus în viață după două principii: cinstea și omenia.

CEL MAI LONGEVIV PROFESOR DIN ÎNVĂȚĂMÂNTUL ROMÂNESC Elev: Cristu Alexandra Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza”, Ploiești Profesor coordonator: Ilie Alina

Student la Facultatea de Matematică încă de la vârsta de 16 ani, și ajuns profesor la vârsta de 19 ani, domnul Radu Nicolae s-a retras din învățământul românesc anul trecut, iar acum doi ani a fost premiat de către Ministerul Învățământului ca „cel mai longeviv profesor român”, cu o activitate neîntreruptă timp de 50 de ani.

Reporter: Ce v-a determinat să fiți profesor de matematică? R.N.: În primul rând, faptul că eram foarte talentat la matematică, și, în plus, anumite condiții, pe vremea aceea, pe vremea comuniștilor, m-au obligat să dau la facultatea de matematică cu repartizare specială la Iași. Au fost 5 locuri și 100 și ceva de candidați pe țară. Mi-ați putea spune cele mai plăcute 3 lucruri care vin cu meseria de profesor? R.N.: În primul rând, satisfacția că am putut găsi copii care au mers la Olimpiada Națională de Matematică și au fost premiați în Lotul Național de Matematică. La ora actuală, copiii respectivi sunt oameni de bază în Statele Unite ale Americii. Directori la Google, la NASA, sau profesori universitari. R: Au fost momente în care dumneavoastră să învățați ceva de la elevii dumneavoastră? R.N.: Bineînțeles. Tenacitatea lor, modul lor de a lucra, fiind vorba despre copii foarte talentați, și mau obligat și pe mine să umblu și să găsesc probleme diverse în diferite culegeri din străinătate, și cu ocazia asta, împreună cu un colectiv de profesori din județul Prahova, am realizat celebra revistă „Axioma”. Reporter: Dacă v-ați întâlni pe dumneavoastră la vârsta de 20 de ani, ce sfat v-ați da? R.N.: Să muncesc tot atât cât am muncit și până acum. Și să am și un pic mai mult noroc. În viață trebuie să ai și puțin noroc! Credeți că tehnologia va putea înlocui vreodată profesorii? 56


R.N.: Nu, nu cred. Pentru că logica nu poate fi redată decât de profesor, pe tablă. Logica și raționamentul matematic, de exemplu, nu pot fi explicate decât de un profesor. Dumneavoastră, ca profesor, ce părere aveți despre învățământul românesc actual? R.N.: Slăbuț, este un învățământ slăbuț. Mai multă teorie facem, probleme – cumplit de grele și nu le punem în practică. Acesta este inconvenientul învățământului nostru. Nu facem probleme legate de practică! Facem lucruri multe și grele pe înțelesul a doar doi-trei copii. R: Pe lângă matematică, mai aveți și alte pasiuni? R.N.: Absolut. În primul rând sportul. Am făcut mult sport de performanță. Am făcut gimnastică și sunt primul karatist din Prahova, de pe vremea lui Ceaușescu, care a avut centura neagră cu un DAN. Se făcea clandestin acest sport. Am jucat fotbal, și joc și acum cu copii care sunt în divizia A, în divizia B, foști elevi de-ai mei. Ați avut vreodată vreun model pe care să îl urmați? R.N.: Ca model de viață, cu siguranță cel mai bun este tatăl meu. M-a îndrumat acolo unde trebuia să ajung, iar povețele lui m-au ajutat cel mai mult de-a lungul vieții. Și tata, dar și mama au fost oameni deosebiți. R: Ce admirați cel mai mult la un om? R.N.: Cinstea. Și puterea de muncă. Apreciez oamenii muncitori, cinstiți, onești si corecți. Ce sfat ne-ați da nouă, noilor generații? R.N.: Să munciți. Să vă alegeți cariera cea mai bună în viață, prin muncă. Să nu cedați niciodată. R: Ce satisfacții ați avut de-a lungul carierei? R.N.: În primul rând, am foarte multe culegeri de probleme și cărți scrise de mine. Am scris de la clasa a 5-a până la clasa a 12-a, la editura „Valeriu” de la București, de la Craiova. Și mai mult de atât, am publicat foarte multe lucrări științifice la Sesiunea de Comunicări de la Sinaia, drept care am foarte, foarte multe diplome de la Ministerul Învățământului și chiar Uniunea Europeană. Cum credeți că evoluează noile generații, de la an la an? R.N.: Din cauza acestei explozii tehnologice, foarte mulți copii sunt adepții Internetului și ai telefoanelor. Captivi fiind, aceștia sunt distrași de la munca lor și viața de zi cu zi. Pe măsură ce trece timpul, dacă aceștia nu se vor redresa, s-ar putea să clacheze.

57


O VIAȚĂ AVEȚI, TRĂIȚI-O CUM TREBUIE! Elev: Devesel Horia-Theodor Școala Gimnazială ”Traian Săvulescu", Izvoarele Profesor coordonator: Anton Ionica

Pe Niculina Ariciu, de fapt tanti Nuța, cum i se spune în sat, o cunosc de când m-am mutat pe strada Bălănești. De foarte multe ori m-am jucat cu nepoții dumneaei. Totdeauna m-a primit cu bucurie și m-a tratat ca pe nepotul ei, nefăcând diferențe, indiferent de câți copii eram în curte la joacă. La fel de bucuroasă m-a primit și când am luat interviul, dar cu teama de a nu ne face de râs pe mine și pe doamna dirigintă. Femeie simplă, fără prea multă școală, a reușit să crească 4 copii pe care i-a dat la școală și a vegheat ca ei să fie oameni de nădejde acolo unde îi va duce Dumnezeu. Viața ei nu a fost lipsită de greutăți, însă prin credința sa a reușit să treacă peste toate. O altă trăsătură ce am observat-o din prima la dânsa a fost iubirea de oameni. Este acel gen de persoană care te ajută la greu chiar și acum, la o vârstă înaintată. În urma discuției am înțeles că trebuie să fii o persoană bună, care îi ajută pe cei din jur și care își respectă părinții, deoarece acum, noi, tinerii, prinși în tehnologizarea lumii de azi, uităm de aceste lucruri.

Reporter: Înainte de toate aș dori să vă mulțumesc pentru amabilitatea de a-mi acorda acest interviu și pentru început aș vrea să-mi spuneți de unde începe povestea dumneavoastră de viață. N.A.: Povestea mea începe cu peste 76 de ani în urma, când Dumnezeu m-a trimis în casa unor oameni buni și curați la suflet în satul Raciu, jud. Dâmbovița. Am fost 8 copii la părinți: 4 băieți și 4 fete. Băieții au fost cei dintâi și apoi noi, fetele. Eu sunt cea mai mare dintre fete și am fost iubită atât de frați cât și de părinți, dar mai ales de tata. El îmi spunea lucrul acesta, deoarece atunci când m-am născut, lui îi venise ordin de plecare pe front, dar se dăduse ordin ca cei care au 5 copii să fie lăsați la vatră. A plecat, și în ziua următoare a aflat că m-am născut și s-a întors acasă. El plângea și spunea mereu că eu i-am dat viață deoarece toți camarazii săi care au plecat la război au murit. Atunci când m-am născut, tata nu era acasă și sa dus să mă declare unchiul meu. El m-a declarat pe numele lui: Nicolae, deși lui tata îi zicea Bărăsai. Dar eu am rămas Nicolae până la căsătorie. Copilăria mea a fost foarte fericită. Cu multe greutăți, dar fericită. R: Dar despre școala ce ne puteți spune? N.A.: Ei, nu a fost posibilitate pentru toți sau poate așa a fost să fie. Îmi aduc aminte când am terminat 4 clase a venit domnul învățător la tata și i-a spus să mă dea mai departe la Târgoviște, că îmi merge mintea. Dar tata era prins cu ale lui și… Mi-a plăcut la școală și am învățat cu mult drag. Îmi aduc aminte că venea învățătorul nostru de la Târgoviște și mă punea mereu să dau tonul la muzică. Dar să știi că cei care erau obraznici sau nu învățau erau puși pe coji de nucă. Așa era atunci; azi… R: Și cum ați ajuns în Izvoarele, Prahova din Raciu, Dâmbovița? N.A.: Prin căsătorie. Bărbatul meu a lucrat acolo și așa ne-am cunoscut și ne-am luat. După căsătorie mi-am adus și eu cu o mașină lucrurile, iar mama, văzând serpentinele între Homorâciu și Izvoarele, mi-a spus: „Măi mamă, câți băieți te-au cerut pe tine și tu ai venit la capătul pământului.” Nu o să uit niciodată cuvintele mamei. Dar vezi tu, din cele rânduite de Dumnezeu omul nu se poate da la o parte. Așa a fost să fie, că dragoste mare nu a fost.

58


R: Știu că aveți 4 copii. Cum v-ați descurcat să-i creșteți? Ați avut ajutor? N.A.: Da, 4 copii am: Marian, Georgeta, Costel și Mădălina. Nu am avut ajutor. Nu mi-a văzut de ei nici soacra, nici mama. Îmi spunea mama să îi las pe cei mai mari la ea dar eu nu m-am îndurat. Trebuia să îi am lângă mine. Am ținut mult la ei și încă mai țin. Îmi aduc aminte că eram odată în gară la Târgoviște și așteptam pe peron. Era liber și ei se jucau, tot peronul era al lor. Mai era acolo o familie care m-a întrebat ai cui sunt copii și unde mă duc. Le-am spus că mă duc la Vălenii de Munte și copii sunt ai mei. Nu le venea să creadă că mă descurcam singură cu toți. Când plecam, Marian cu Georgeta erau în fața mea, de mână amândoi, Costel mă ținea de poala rochiei și pe Mădălina o țineam în brațe. Dar mă ascultau. R: Văd că sunteți mândră de copii dumneavoastră și cred că aveți de ce. N.A.: Da. Fiecare e la casa lui, cu copii mari. Sunt realizați și odată cu ei, și eu. Mă bucur că fiecare dintre copiii mei au urmat școală și fac ceea ce și-au dorit. Marian lucrează pe vas și stă la Constanța. A plecat acolo la 14 ani și atunci când l-am lăsat la școală tot drumul de întoarcere am plâns. Mi-a fost tare greu să mă despart de el, deși a fost cel mai rebel dintre toți. Costel este preot. A fost un copil foarte cuminte, mai ceva ca o fată. Când s-a făcut mai măricel i-am spus că eu sunt prietenul lui și mie trebuie să-mi spună și când greșește și când face bine. A mers la biserică de mic și a fost mult timp cântăreț la biserică, în timpul părintelui Mateescu Gheorghe. Asta făcea vineri, sâmbăta și duminica. Luni de dimineață, când era vacanță, plecam și îl duceam la mânăstirea Crasna să ajute la treburi. Așa a ajuns ca la sfârșitul clasei a VIII-a să dea la seminar și nu să urmeze o școală profesională pentru a avea o meserie. Atunci așa era. A terminat seminarul, a făcut facultatea și a ajuns preot în satul Salcia. Eu mereu mi-am dorit să fie preot la noi în sat și anul acesta mi s-a îndeplinit visul. Sincer să-ți spun nu mai credeam că se va realiza, dar Dumnezeu le aranjează El cum știe că e mai bine. Mădălina, fata cea mică, a urmat aceeași cale și a făcut facultatea de Teologie. Acolo l-a cunoscut și pe soțul ei, care este preot la Giurgiu. Lângă mine mai aproape o am pe Gigica, care este măritată în Teișani și care vine cel mai des pe la mine. Dacă aveți doi dintre copii care au mers la facultatea de Teologie înseamnă că dumneavoastră sunteți o persoană credincioasă? N.A.: Da. De mică am mers la biserică și nu că mă trimitea cineva. Tare mult îmi plăcea ca în noaptea de Înviere să mă strecor printre oameni și să iau prima lumină de la preot. Și după ce m-am măritat, nu m-am lăsat de biserică. Omul meu nu prea era cu biserica, dar nici nu a putut să mă facă să renunț la ea. Păi, odată m-am dus cu Costel la biserică la Costeni (un sătuc ce ținea de biserica de la Izvoarele) și am întârziat pentru că părintele nu ne lăsa să plecăm de capul nostru. Când m-am întors acasă și m-a văzut, a luat un arac și mi-a ars vreo două. Dar eu am fugit și nu mai m-a prins. Și atât. Orice a făcut, eu nu am renunțat la biserică. De câte ori mi-a fost greu, numai Dumnezeu m-a ajutat. Cum vi se pare viața la anii dumneavoastră și de ce vă este dor din ceea ce ați petrecut? N.A.: Acum sunt bine, față de cum eram înainte, deoarece erau vremurile așa cum erau și aveam multă presiune asupra mea. Acum sunt mai liniștită, mai împlinită, în ciuda problemelor de sănătate, dar totuși sunt mulțumită de cum sunt. Iubesc copii, iubesc pe toată lumea și nu am nimic cu nimeni. Dacă aș putea, aș ajuta pe toată lumea. Cu orice pot ajuta pe toată lumea după puterea mea. Sunt fericită pentru că asta e viața, trebuie să trecem de la noi. Întotdeauna, când cineva vrea să fie mai sus ca mine, eu mă las mai mică, că așa e mai bine. Ei, de ce mi-e dor?! De copilărie. Copilăria mea a fost fericită. Deși am prins vremuri grele, războiul, foametea, noi, 8 copii, nu am simțit. Alături de noi stătea fratele tatei, care avea și el tot 8 copii. Nu exista gard între noi. Eram de colo până colo, noi, copiii, nu eram veri, ci frați. Tare bine ne aveam. Și azi ne avem bine, cei care mai trăim. Aș da orice să mai fiu copil, când mă uit la tineretul din ziua de astăzi. Am avut și o tinerețe frumoasă, dar am și muncit. Știu că aveți nepoți. Cu cei de la Teișani adesea m-am jucat în curtea dumneavoastră. Lor și tinerilor din ziua de azi ce sfaturi le-ați da?

59


N.A.: Știi bine. Am 9 nepoți ca niște brazi. Mereu le-am spus să fie supuși, să se lase ei mai mici, să lase capul în jos, pentru că cine are capul plecat sabia nu-l taie. La școală sunt mulți copii care au gândiri diferite. Ei trebuie să asculte fie de mama, fie de tata, fie de profesori, că nici unul nu îi învață de rău. Toți trebuie să țineți cont de asta. O viață avem, trăiți-o cum trebuie!

SĂ NE REABILITĂM ÎN FAȚA ISTORIEI! Elev: Dobre Andra, Liceul Tehnologic Administrativ și de Servicii „Victor Slăvescu”, Ploiești Profesor coordonator: Bobocea Elena Dorotheia

Acest interviu este despre o persoană care m-a îndrumat și inspirat în decursul anilor și care, deși are o vârstă înaintată, încă deschide drumuri.

Reporter: Spuneți-mi câteva lucruri despre dumneavoastră. Gheorghe Ioana: Mă numesc Gheorghe Ioana, am 69 de ani împliniți de curând, mai precis în data de 13 iunie. Sunt profesoară de istorie la Școala Gimnazială „Radu Ion” din Vadu-Părului și de-a lungul timpului am reușit să scriu biografia satului natal dar și a altor sate. De cât timp sunteți în învățământ? G.I.: De la 1 Septembrie 1969, adică de 48 de ani predau și cercetez istorie. Ce v-a determinat să alegeți această profesie? G.I.: Am fost atrasă de poveștile bătrânilor, apoi pasiunea a început să crească cu ajutorul cunoștințelor acumulate, care mi-au stârnit curiozitatea de a afla trecutul strămoșilor noștri. Ce credeți că s-a schimbat pe parcursul anilor, făcând o comparație între generația noastră și a dumneavoastră? G.I.: Cel mai mult s-a schimbat atitudinea elevilor față de educație, față de disciplină, în general. Înainte, școala era principala sursă de educație, iar acum există multe alternative. Pe unele nu le pot considera decât dăunătoare, pentru că au dus la scăderea interesului față de citit, iar calculatorul nu mai stârnește curiozitatea, oferind răspunsuri de-a gata. Vocabularul a devenit mai sărăcăcios, exact ca și modul de exprimare al elevilor. Credeți că înainte elevii aveau un interes anume pentru carte tocmai pentru că nu exista tehnologie? G.I.: Da, cum am spus și mai devreme, tehnologia reduce interesul, dar și lipsa ei face ca școala să fie abstractă și să existe puține posibilități de aplicare.

60


Sunteți de părere că tinerii nu mai înțeleg adevărata valoare a istoriei? G.I.: Așa cred. Adevărata valoare nu mai este pe plan superior din cauza faptului că istoria a fost scoasă din examenele de bază, numărul orelor de istorie a scăzut în școală, interesul față de eroi, de evenimentele din trecut, în general. Sunt tot mai puține comemorări. R: Dar de ce desconsideră tinerii istoria noastră națională? G.I.: Fenomenul de europenizare a făcut ca istoria națională să fie pe un plan inferior. A cui credeți că este vina în acest caz? G.I.: Este vina tuturor, pentru că nu punem interesul național mai presus de toate. Avem o țară frumoasă și totuși tinerii nu o valorifică.. De ce? G.I.: Frumusețea țării este apărată de noi și de strămoși; din păcate, autoritățile nu creează posibilitatea de valorificare a lor. Aici mă refer la șosele, indicatoare etc. De curând, am fost în vizită la Bigarul, considerată de americani ca fiind cea mai frumoasă cascadă, și cu toate acestea, nu există niciun indicator care să îndrume turiștii. Frumusețile noastre, locurile de valoare sunt lăsate la voia întâmplării. Nu există o taxă cât de mică pentru vizitarea lor. La Alba-Iulia, unde intrările nu costă nimic, sau o excursie în Deltă, nu sunt supuse unei taxe, cât de mici… De ce credeți că oamenii ar avea mai multă grijă dacă s-ar percepe o taxă? G.I.: Dacă s-ar aplica legea privind protecția mediului, dacă ar exista amenzi pentru cei care nu o respectă… unii dintre noi ar putea să devină mai chibzuiți. R: De ce sunt românii desconsiderați? G.I.: Cunoștința noastră nu este la un nivel de civilizație cum este în alte state europene care au fost mai avansate, în ceea ce privește civilizația. De ce?... Pentru că țara noastră a fost multă vreme sub stăpânire străină, am apărat cu prețul vieții creștinismul european, în timp ce Apusul și Centrul Europei s-au putut dezvolta în libertate. Din acest motiv, cred că am rămas puțin în urmă. Este posibil ca interesul față de istorie să fie restabilit? G.I.: Pentru ca interesul să sporească vizavi de istorie și educație, trebuie să existe o colaborare mai strânsă între toți factorii de educație, familie, școală, biserică, mass-media… Mass-media are un rol important, în sensul că ar putea să pună accent pe evenimente istorice, emisiunile să devină captivante din acest punct de vedere, să existe concursuri cu premii, excursii organizate, în așa fel încât cei care au condiții materiale modeste să poată cerceta sau să existe, de ce nu, chiar tabere de studii gratuite.. V-ați gândit să părăsiți țara? G.I.: Niciodată, oricât de bine ar fi în altă țară, nu am fost tentată. Nu aș putea să trăiesc fără persoanele dragi și fără români, în general. R: De ce tinerii preferă să părăsească țara? G.I.: Pentru că un venit rapid și bogat tentează generațiile din prezent, dar unele persoane poate nu au alte alternative. R: Cum ar putea Parlamentul să oprească pierderea viitoarelor generații? G.I.: Dacă ar oferi burse pentru elevii dotați, salarii promițătoare pentru cei care termină o facultate, locuri de muncă motivante, cred că s-ar limita fenomenul emigrării spre alte țări. Cum vă simțiți când vă revedeți foști elevi realizați pe toate planurile? 61


G.I.: Mă bucur foarte mult. Mai ales pentru elevii care au realizat ceva, au întemeiat o familie, au profesii pe placul lor. Mă bucură, dar în același timp am o certitudine că poate și eu am contribuit la educația lor, la ceea ce sunt ei astăzi. Vă mulțumesc pentru interviul acordat și să sperăm că dorințele dumneavoastră îi vor inspira și pe cei care conduc această țară și învățământul românesc…

PREZENTUL TRECUTULUI Elev: Drăghici Flavia Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza”, Ploiești Profesor coordonator: Ilie Alina

Îl avem alături de noi pe domnul Oliviu Găzdac, fost profesor la Liceul Agricol din Valea Călugărească, la Grupul Școlar al Uzinei „1 Mai” din Ploiești, la Colegiul Național „Mihai Viteazul”, la Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești. A fost director adjunct și apoi director al Colegiului Național „Ion Luca Caragiale” și, spre sfârșitul carierei, inspector de specialitate (limba și literatura română) la Inspectoratul Școlar Județean Prahova și, de asemenea, autor al cărții Prezentul trecutului.

Reporter: De ce suntem tentați să ne întoarcem mereu privirea spre trecut? O.G.: Aducerile-aminte sunt uneori ciudate. Trec zile, luni, ani, fără să știi că porți în suflet icoane din trecut. Și vine un ceas de reverie când, din pâcla vremii, se întorc cuminți, la prima chemare. Alteori e nevoie să sapi în amintire. Pe orice cale ar veni amintirile, merită să le regăsești vii ca în ceasul în care vii le-ai trăit.

Au ajutat toate amintirile acumulate de fapt la clădirea permanentă a sinelui, a persoanei de astăzi sau din contră au și dărâmat? O.G.: Timpul m-a determinat să devin luntrașul propriului destin. Construim ceea ce suntem, ne clădim permanent, așa cum am face când zidim o casă. Suntem în același timp și arhitecți și constructori. Preluăm niște piloni ai structurii de rezistență ai ființei noastre, care sunt în primul rând părinții. Sunt cei pe care îi iubim până la capăt. Dacă ar fi posibil, ați mai dori să dați timpul înapoi? Există ceva ce ați reface? O.G.: Cât am greșit eu și cât a greșit timpul care mi s-a dat? Probabil că unele lucruri le-aș fi făcut altfel, dar bruma de înțelepciune pe care am adunat-o nu este egală cu cea din anii tinereții. Am avut și momente de ezitare, de lucruri pe care le regret, cum este și firesc într-o viață. Vă considerați o persoană realistă sau mai degrabă un visător?

62


O.G.: Mai degrabă un visător, un idealist (iar în colțul gurii îi apare un zâmbet). Așa am călărit alături de Rosinanta și de smintitul cavaler al tristei figuri în toți anii mei buni, vreau să cred, fără să-mi pierd mințile și fără sentimentul că am luptat numai cu morile de vânt. R: Despre ce vă amintiți cel mai mult din perioada copilăriei? O.G.: După cum știi, m-am născut într-un loc binecuvântat, în creierul Apusenilor, în munți. Am avut o personalitate, bunica din partea mamei, o femeie extraordinară. Destinul a făcut să rămân mai mult în preajma bunicii. Cu ea am citit seară de seară cărți sacre... Ce m-a impresionat pe mine este faptul că în carte puneți accent pe tăcere și chiar perioada copilăriei este caracterizată prin această tăcere. O.G.: Da. Pentru mine, tăcerea este semnul profunzimii. Tăcerea nu este un lucru de condamnat. În perioada comunismului, tăcerea era un „modus vivendi”. Dintre toate relele, cel mai bun lucru era totuși tăcerea. Decât să minți, mai bine taci. R: Ce puteți spune despre experiența copilului, ajutor de bibliotecar la Ateneul Român, Abrud? O.G.: Am avut o poftă nesățioasă de a depăși limitele spațiului în care trăiam. Asta m-a apropiat de literatură. Citeam de-a valma, tot ce se putea și îmi pica în mână. Lectura nu a fost pentru mine o zăbavă. Sunt conștient de faptul că ceea ce sunt eu acum, în bună măsură, este rodul lecturilor mele. Fără ele, aș fi fost mult mai sărac. Am remarcat fraza aceasta în cartea dumneavoastră: „Scriu pentru că mi-e teamă că nu mă voi mai întâlni cu mine însumi așa cum încă mai sunt.” O.G.: Există un prezent al trecutului, care înseamnă amintirea. Amintirile sunt vii și ne urmăresc. Dar vine o vreme când se estompează, se pierd, se destramă. Și atunci… Regretați vreun moment că ați rămas profesor? Ați avut ceva de învățat de la elevii dumneavoastră? O.G.: După absolvire, mi s-au făcut propuneri de a mă scoate din lumea asta a școlii, de a primi alt loc de muncă, însă nu am acceptat. Am continuat să privesc în ochii curați ai copiilor și am avut mari satisfacții. N-am regretat niciodată. Profesorul este un om care dăruiește. Și primește. Profesorul își dăruiește sufletul în fața copiilor. Am încercat să țin pasul cu ei, să mă pun în situația lor. De Crăciun, primesc mesaje de la mari universități, de la elevii mei care îmi trimit felicitări. Elevi care m-au purtat prin toate orașele țarii la olimpiade, prin succesele lor. R: Există vreo diferență între copiii de ieri și cei de astăzi? O.G.: Da, din păcate. Eu am ieșit de câțiva ani din învățământ, însă se poate observa cât de mult rău au făcut televiziunile, au schimbat în rău mentalitățile. E o situație aproape fără ieșire, dacă te gândești. Școala nu poate să repare ce strică strada. Cum e societatea, așa e și școala. Și atunci, care dintre cele două e mai vinovată? Și totuși, trebuie să se facă un efort pentru sănătatea morală a poporului nostru. Efortul acesta al dăscălimii e ca o rugăciune pentru sănătatea morală a elevilor. R: Au existat și momente dificile în viața de profesor? Cum ați reușit să treceți peste ele? O.G.: Au fost și astfel de momente. Mi-am împăcat sufletul, am făcut ce am crezut eu că este bine, nu ceea ce oficial mi se cerea să fac. Astea să zicem că au fost momentele grele pe care le-am depășit. R: Toate aceste momente au făcut sau nu parte din maturizarea dumneavoastră? O.G.: Da, bineînțeles. Este o perfecționare continuă, nu trebuie să te oprești niciodată, să vrei și să ceri mai mult.

63


Am venit să iau acest interviu cu mari speranțe și temeri la fel de mari, însă am rămas cu un drag și scump prieten pe viață. Un mare om și un mare exemplu, de o sensibilitate uriașă. Cuvintele sunt prea puține pentru a descrie cinstea pe care am avut-o cunoscându-l pe domnul Oliviu Găzdac.

FOTBALUL - MAI MULT DECÂT UN SPORT Elev: Dridea Miruna Maria Colegiul Național „Mihai Viteazul”, Ploiești Profesor coordonator: Radu Angela

Nume: Dridea Virgil Vârsta: 76 ani Profesia: inginer mecanic și antrenor de fotbal, component al generației de aur a echipei Petrolul Ploiești Studii: Institutul de Petrol Gaze, Geologie, promoția 1965 și Academia de Antrenori FRF Pasiuni: sportul, fotbalul Palmares ca sportiv: campion al României în anul 1957-1958 și anul 1966-1967, câștigător al Cupei României: anul 1964-1965 Titluri: Maestru al sportului, Titlu de excelență oferit de Primăria Ploiești și Prefectura Prahova Palmares ca antrenor fotbal: antrenor echipa Petrolul Ploiești, antrenor echipa națională a Siriei 1922-1923, antrenor echipa 1 divizie Petroatletica Nova Lisabona – Angola, observator FRF, observator AJF. Reporter: Școală, sport de performanță. Cum ați îmbinat cele două direcții? D.V.: Școala a reprezentat principala preocupare, ea este cea care ne formează pentru viață și trebuie să o respectăm ca atare. Pasiunea pentru sport poate apărea în timpul școlii sau chiar mai târziu, de la caz la caz. În ceea ce mă privește, ea s-a înfiripat de la vârsta de 10 ani, mai precis din anul 1951, când România a fost gazda Festivalului Mondial al Tineretului și Studenților. Atunci am simțit că sportul poate forma tineri sănătoși, puternici, caractere frumoase și prietenoase. Am simțit plăcerea și dorința de a practica sport și mai ales fotbal. R: Care a fost cea mai frumoasă amintire a anilor de școală pe cele două planuri? D.V.: Pe plan școlar, aș enumera în ordine: absolvirea liceului, admiterea la facultate, examenul de stat (obținerea diplomei de inginer). Pe plan sportiv, momentul în care am debutat în echipa Petrolul Ploiești, în anul 1957, luna august. Echipa cu care în acel campionat am cucerit primul titlu de campion al României la fotbal. R: Care sunt acele frumoase amintiri ale anilor de studenție? D.V.: La începutul facultății, am avut marea satisfacție de a avea profesori, mari somități, cum ar fi, prof. dr. Woinarovski, prof dr. Raseev, prof. dr. Mazilu, prof. dr. Ștefan Andrei, prof. G. Moise, prof. Antonescu Napoleon și alții. 64


În paralel, pe plan sportiv, obținerea unor succese notabile: câștigarea Cupei României în 1963/1964, precum și primele victorii pe plan internațional în Cupele Europene cu echipa mea, Petrolul Ploiești. Am cunoscut și am trăit cei mai frumoși ani de studenție, am simțit satisfacțiile trecerii examenelor și a anilor de studii, am legat prietenii de neuitat, dar cu certitudine cea mai mare bucurie este că, pe plan sentimental, am cunoscut-o pe cea care avea să-mi fie soție, Vera Teodorescu, colegă de facultate în toți cei cinci ani. După absolvirea facultății ați devenit inginer; ce a urmat? D.V.: Au urmat două evenimente extrem de importante în viața mea. Căsătoria și formarea unei familii cu care astăzi pot spune că mă mândresc. S-au născut copiii mei, Irina și Sebastian, care mai târziu au devenit medic, respectiv economist, manager. Pe plan sportiv, am reușit cea mai răsunătoare performanță pe plan fotbalistic, am câștigat titlul de campion al României cu echipa Petrolul Ploiești în 1966. R: Cred că acest an memorabil a fost plin de momente speciale, care sunt cele mai sonore? D.V.: Desigur, îmi amintesc că la 31 martie 1966, în meciul cel mai important al campionatului (Petrolul Ploiești - Rapid București), de fapt, pretendentele la titlul de campion, victoria Petrolului cu 1-0 a fost obținută grație golului marcat de mine dintr-o execuție tehnică ce nu anunța o asemenea reușită (direct din corner). În comentariile presei, la acel moment, se scria „un gol pe care-l vedem o dată la 100 de ani”. Titlul de campion în 1966 presupune și o etapă următoare de reprezentare în Europa. D.V.: Așa este, în calitate de campioni în același an, la 12 octombrie, Petrolul Ploiești avea să susțină un joc în Cupa Campionilor Europeni cu FC LIVERPOOL, aureolată atunci cu titlul de campioană a Angliei, Anglia care cu câteva luni înainte devenise campioană mondială. Victoria Petrolului cu 3-1 avea să fie o surpriză și un rezultat de mare rezonanță. Se știe că din 1966 până în prezent nicio echipă românească nu a reușit să învingă FC LIVERPOOL. S-a întâmplat ca primul gol al meciului să fie urmarea unei acțiuni pe care eu am creat-o. Cariera unui fotbalist se termină, în general, în jurul vârstei de 35 de ani. Ce a urmat după? D.V.: O altă parte a carierei sportive, la fel de importantă și de frumoasă, cea de antrenor de fotbal care s-a întins pe parcursul a 35 de ani. R: Vă rog să amintiți câteva momente frumoase și importante din viața dumneavoastră de antrenor. D.V.: La 30 de ani am devenit antrenor profesionist de fotbal, profesie cu multe, foarte multe amintiri și rezultate notabile pe plan intern si extern. După un stagiu de început în noua profesie la câteva echipe cu frumoase performanțe fotbalistice, în 1981, am preluat, prin desemnare de către Federația Română de Fotbal, un mandat de antrenor al echipei PETROATLETICO NOVA LISABONA Angola. Au urmat 3 mandate totalizând 8 ani la echipa de suflet, Petrolul Ploiești, după care, în 1989, echipa Petrolul Ploiești a promovat în divizia națională. În 1990 a obținut, grație locului 3 obținut în ligă, dreptul de a participa în Cupa UEFA. În 1993, am fost recomandat de F.R.F. și numit antrenorul echipei naționale a Siriei, cu care am participat la turneul de calificare pentru campionatul mondial din S.U.A, 1994. Locul 2 obținut a fost catalogat ca o participare notabilă pentru zona Orientului Mijlociu. R: Ce sfaturi ați da tinerei generații? D.V.: Educația, școala și cultura stau la baza formării omului valoros și util în societate. Sportul îți dă satisfacții deosebite, măreție. Cred că îmbinarea lor, în funcție de vocația fiecăruia este calea ideală în formarea unui tânăr.

65


DRAGOSTE DE DUMNEZEU Elev: Dumitrașcu Ana Maria Liceul Tehnologic Administrativ și de Servicii „Victor Slăvescu”, Ploiești Profesor coordonator: Parniu Cristina

Maica Iuvenaria s-a născut în anul 1940, în satul Schiulești, județul Prahova. Din anul 2002, de 15 ani, este maică la Mănăstirea Zamfira, în județul nostru. Mi-am dorit să aud povestea de viață a unei maici, ținând cont de faptul că merg permanent aici, la Mănăstirea Zamfira, unde pictez cu maicile icoane pe sticlă. Viața lor aici este deosebită…

Reporter: Ce puteți să ne spuneți despre copilăria dumneavoastră? I.: M-am născut la Schiulești, județul Prahova. Copilăria mea nu a fost așa ca a voastră. Eu nu am avut tată, de copil. Am rămas patru copii, dintre care doi copii au fost dați la părinții lui tăticu'. Mama ne-a crescut în frica lui Dumnezeu. Ne duceam noaptea la Crasna și acolo am întâlnit pe o doamna care a vrut să mă ia de suflet, dar n-a mai venit. Când aveam 11 ani a venit tatăl acesta de-al doilea și nu am putut să trăiesc așa în atmosfera aceea a familiei. Au fost mai multe situații dificile (nu le pot menționa). De la 14 ani și jumătate am plecat de acasă la Cocorăștii Misli, unde am lucrat la plantație, dar am plecat înapoi acasă. Aici mama a zis să rămân, însă eu am vrut să plec la Măneciu, să-mi iau serviciu la Fabrica de Cherestea. Dar m-am întâlnit cu mătușa mea la gară și m-a ajutat să-mi iau serviciu în Ploiești, unde am lucrat 33 de ani, până la vârsta de 50 de ani. R: Când a apărut această dorință de a îmbrățișa viața monahală? I.: De copil am vrut, nu s-a putut, dar toată viața am dorit. Când aveam 50 de ani, am ieșit la pensie și s-a făcut Biserica „Înălțarea Domnului” în Ploiești, unde am lucrat 12 ani fără bani, fără nimic. După 12 ani, eu tot rugându-mă mereu, trebuia să mă duc la Brâncoveni, la mănăstire. Nu m-a lăsat părintele de aici să plec, după aceea am mai stat ce-am mai stat, i-am spus părintelui că plec 3 săptămâni la Mănăstire la Hadâmbu, în Iași, însă părintele s-a supărat că nu ne mai vedem niciodată; eu i-am spus că ne vedem sus. Cea mai mare bucurie a mea asta a fost, să ajung la mănăstire, de la 13 ani am stat cu gândul acesta, pentru că altfel este la mănăstire, permanent ești cu rugăciunea în gură. Am petrecut 12 ani după ce am ieșit la pensie tot cu gândul să plec și mă rugam, și mă rugam, mă trezeam pe stradă închinându-mă. Au venit la mine în vizită două maici și au stat două săptămâni. Le-am întrebat dacă m-ar primi și pe mine la mănăstire acum așa, si mi-au spus că sigur m-ar primi. Dar n-am plecat, cu gândul că se supară pe mine părintele. Și într-o zi am primit un telefon de la maica de aici, de la Mănăstirea Zamfira să merg acolo. Când am venit aici, nu vă spun, îmi râdea fața, tot timpul mergeam așa la pas repede și mă rugam la Maica Domnului: „Ce milă ai avut tu de mine de mai adus în grădina ta!”. Ispite au fost multe, dar aici la Sfânta Cruce, nu trec să nu mă rog. Când aveam câte o ispită mă rugam la Maica Domnului așa: „Maica Domnului orice ispită vine asupra mea, să mi-o prefaci tu în bucurie!”. Știi ce bucurie îmi dădea, lăuntrică?!, imediat îmi ștergeam lacrimile și tot așa eram veselă mereu. Nu puteam să fiu posomorâtă, dacă cea mai mare bucurie în viața mea a fost să ajung la mănăstire. Când auzeam maicile că e greu, mie mi se părea ușor față de lume, mi s-a părut mai greu în lume. Aici faci ascultare, ce zice cel mai mare aia faci, dacă e bine, bine faci, dacă e rău, nu te interesează 66


pe tine, pe cel mare care te-a pus să faci, îl interesează. Greutăți vin, dar le treci repede dacă te rogi, greutățile le învingi prin rugăciune. R: Care au fost persoanele importante din viața dumneavoastră? Pe toate maicile le-am iubit, de când am venit aici, chiar dacă am avut o ispită (mici neînțelegeri) cu ele, eu le iubesc, pentru că ispita vine de la diavol, dar trece. Maica Melania, care s-a dus de curând la Domnul, a fost o maică foarte înțeleaptă, a citit foarte mult, învăța foarte multă lume, era foarte duhovnicească, a condus atelierul de covoare oltenești, a condus strana cunoscând muzica psaltică foarte bine, a format ucenice foarte bune care au rămas în mănăstire. Acestei maici, Melania, i s-au dat multe daruri, dar le-a înmulțit toata viața. Cum este viața dumneavoastră acum fața de copilărie? Ce bucurii aveți? Acum ai bucurii duhovnicești, copilăria e copilărie, acum este rugăciune. Aici cea mai mare bucurie o ai când stai la rugăciune, când vezi că pentru cine te rogi se împlinește, când vezi că vine omul și-ți spune că i s-a împlinit ceea ce eu m-am rugat pentru el. E mare lucru să te rogi cu credință multă, ca să se îndeplinească rugăciunea ta, să fie ascultată. Să te rogi cu credință mai multă ca pentru tine și atunci îți vezi roadele. R: În final, ce sfaturi ne puteți da nouă creștinilor? Să vă rugați neîncetat și cu multă credință! Mânca-v-ar Raiul! Doamne ajută! Sărut mâna și vă mulțumim!

Am rămas impresionată să văd dragostea nemărginită pentru Dumnezeu a maicii Iuvenaria. Perseverența de a ajunge la mănăstire, unde rugăciunea este permanentă, a avut finalitate. Bucuria în viața ei a apărut în momentul în care a intrat în monahism. Întreaga ei viață a fost o pregătire pentru a ajunge mai aproape de Dumnezeu, încă din viața pământească. Am observat pe chipul acesteia, pe parcursul interviului, că viața ei a fost și este o binecuvântare. Pe lângă toate acestea, ceea ce mi s-a părut cel mai important este faptul că se roagă și pentru noi, cei din lume.

ÎNTÂLNIRE CU UN „TÂNĂR” TRECUT DE 70 DE ANI Elev: Dumitru Andreea Liceul Tehnologic Administrativ și de Servicii „Victor Slăvescu”, Ploiești Profesor coordonator: Bobocea Elena Dorotheia

Domnul Ioniță Ion, în vârstă de 84 de ani, domiciliat în comuna Lipănești, județul Prahova, a răspuns pozitiv interviului meu de astăzi, Întâlnire cu un „tânăr” de peste 70 de ani.

67


Reporter: Domnule Ioniță, îmi puteți povesti pe scurt cum a fost viața dumneavoastră până în prezent? I.I.: M-am născut acum 8 decenii și jumătate în comuna Lipănești din județul Prahova, unde locuiesc și în prezent. Copilăria mi-am petrecut-o în aceeași localitate, unde am urmat și școala primară. După terminarea cursului primar mi-am continuat studiile urmând liceul „Spiru Haret”, actualul „Ion Luca Caragiale”, Ploiești. Am absolvit, de asemenea, și un curs de contabilitate, de 2 ani, după care am fost repartizat la cooperativa și la Banca Populară din comună. În continuarea activității profesionale am lucrat timp de 4 ani la atelierele CFR Ploiești triaj, după care am fost înrolat la școala de ofițeri M.A.I. (Ministerul Afacerilor Interne – securitate), timp de 2 ani, pe care am absolvit-o în toamna anului 1954, fiind repartizat la direcția de securitate M.A.I Bacău, până în anul 1960, când am fost trecut în rezervă cu gradul de locotenent-major. Ca activitate profesională pot reaminti că timp de 6 ani am ocupat postul de șef agenție CEC Boldești-Scăieni, după care am ocupat postul de economist în cadrul I.A.S (întreprindere agricolă de stat) Ploiești, de unde am ieșit la pensie în anul 1990. În prezent îmi petrec bătrânețile alături de familia mea. R: Care era visul dumneavoastră când erați mic? I.I.: Pentru că aveam capacitatea, la timpul respectiv, mi-am dorit să ocup un post de intelectual. R: Ați menționat ca ați ocupat postul de economist. Ați avut nevoie de studii superioare pentru acest post? I.I.: Postul de economist mi-a oferit ocazia urmării și absolvirii cursului de 4 ani de economie agrară, curs care echivalează cu facultatea A.S. din zilele noastre. Ce sfaturi le dați celor care doresc să vă calce pe urme? I.I.: Prin felul cum am fost pregătit și m-am descurcat în activitatea mea profesională, recomand urmașilor mei să urmeze cursuri superioare și să îmbrățișeze cu drag această meserie. Vă considerați un om împlinit în viață? I.I.: Da! Mă consider un om împlinit, în primul rând pentru familia minunată pe care o am, trăindu-mi viața de pensionar alături de cei dragi. V-a plăcut să studiați? I.I.: Pentru mine studiul a fost și va rămâne o pasiune mare. R.: Cum v-a schimbat cariera viața? I.I.: Datorită carierei frumoase pe care am avut-o, desigur că și viața mi s-a schimbat după bunul plac. R: Cum priviți acum viața, după ani și ani de lucru? I.I.: Uitându-mă puțin în spate pot spune că nu regret nimic din tot ce am realizat, că am dus o viață frumoasă, modestă și dacă aș avea cum să mai întorc anii, tot aceleași lucruri le-aș face. Reporter: (Zâmbind…) Vă dorim viață lungă… și să ne mai povestiți… Mulțumim!

68


LUMEA ȘAHULUI Elev: Falat Theodor Horațiu Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza,”, Ploiești Profesor coordonator: Chelaru Oana

Cu ocazia acestui proiect, m-am gândit că persoana perfectă pentru rolul de personalitate intervievată ar fi bunicul meu, Capbun Mihai. El a împlinit în acest an vârsta de 70 de ani, iar următoarele rânduri redau conversația mea cu el. Reporter: Salut bunicule, ce faci? C.M.: Ei nepoate, mai dai și tu pe la noi? Bine, ce să fac, te așteptam. M-am grăbit cât am putut, am și eu nevoie de tine pentru un proiect, ai putea să-mi spui câteva cuvinte despre copilăria sau adolescența ta? C.M.: Desigur că pot, ce ai vrea să-ți povestesc? Păi mă gândeam pe drum că ar fi interesant să-mi spui cum te-ai apucat tu de șah de ai câștigat toate medaliile astea. C.M.: Când m-am apucat de șah? Să vedem... eu jucam șah de când eram copil mic, pentru că eram foarte pasionat de sportul acesta în general, așa că am devenit destul de priceput de-a lungul copilăriei mele. Însă nu am început să învăț teorie șahistă, adică să practic sportul la un nivel competitiv, decât de la vârsta de 18 ani, când eram adolescent. R: Erai la fel de bun la șah si atunci? C.M.: Nu chiar, imediat ce a trebuit să învăț întreaga teorie șahistă am ajuns să joc chiar mai rău înainte. Erau foarte multe deschideri și mutări posibile pe care a trebuit să le memorez, încât mi-a venit foarte greu să le aplic într-un meci real. Mi-a luat cam un an să pot să-mi dezvolt o memorie șahistă solidă, cu care să particip la concursuri județene. Adică după ce ai reușit să-ți însușești cunoștințele despre șah te-ai dus la concursuri? C.M.: Da, și a fost foarte multă muncă implicată. Deși nu pare, șahul este un sport te solicită foarte mult. Acum despre concursuri... într-adevăr, am mers imediat la concursuri, la toate la care puteam participa, ca să pot câștiga experiență, și, în sfârșit, după toată munca mea, după 7 ani, am reușit performanța. Să ating categoria întâi in județul Prahova și ulterior, să ajung la nivelul de maistru al șahului. R: Presupun că a trebuit să învingi niște adversari redutabili că să atingi acest titlu, nu-i așa? C.M.: Da, și plus de asta Prahova a fost si este un județ cu foarte mulți șahiști foarte buni, unul din cele mai bune județe din țară la acest capitol. Dar cum funcționează clasamentul șahului? Adică mi-ai spus mai devreme ca ai atins categoria întâi, și că ai devenit și maistru al șahului, dar ce anume arăta faptul ca ești de acest nivel? C.M.: Păi după cum am spus, a durat vreo 7 ani să reușesc această performanță, în care am participat în mod activ la multe concursuri la un nivel competitiv destul de ridicat. Dar câștigând concursuri și câștigând meciuri oficiale, noi, șahiștii, căpătăm un punctaj numit ELO, care este un coeficient ce arată cât 69


de bine te descurci la competiții și cât de activ ești în lumea șahului. Pe vremea mea se numea CIV sau coeficient intern de valoare și ca să devin maistru am avut un coeficient destul de ridicat, dar nu-mi mai amintesc acum numărul exact. Dar cum puteai să participi la toate competițiile? Mă gândesc că nu mergeai doar la concursuri din județul nostru și că vizitai și alte orașe ale României cu aceasta ocazie. C.M.: Chiar am fost în multe orașe în cantonamentele mele, cum ar fi Craiova, Cluj, Constanța, și da, e adevărat că exista această problema a transportului, sau unele competiții se intercalau. Dar exista opțiunea șahului prin corespondență. Ce înseamnă asta te întrebi... păi eu și cu un alt șahist cu care trebuia să țin o partidă conveneam prin intermediul scrisorilor prin poștă o tablă de șah imaginară, iar noi trebuia să jucăm partida având în memorie ultima poziție a tablei după fiecare mișcare efectuată. Fiecare mutare se trimitea printr-o scrisoare și se nota cu prima literă a piesei și numele câmpului unde urma să fie mutată. Se strângeau sute de corespondențe astfel, dar era un mod eficient de a disputa partide pe distanțe mari. Ca ultimă întrebare, ai putea să-mi spui ceva despre șah? Care ar fi esențialul lui? C.M.: Stai să mă gândesc puțin... păi, din punct de vedere al tehnicii, și deschiderea și finalizarea oricărui joc de șah sunt învățate ca la carte, după cărți de teorie șahistă. În ce constă cu adevărat geniul șahist este jocul de mijloc, prin efectuarea de mișcări unice ca să depășească situația în care a fost pus de către adversarul lui. Așa ajung toți marii șahiști internaționali cunoscuți. R: Înțeleg, mulțumesc mult pentru ajutor, bunicule! C.M.: Nicio problemă nepoate, aș putea vorbi la nesfârșit despre șah.

DE VORBĂ CU BUNICA, EROINA ȘI MODELUL MEU DE VIAȚĂ Elev: Grecu Alexandra-Maria Colegiul Național „Alexandru I. Cuza”, Ploiești Profesor coordonator: Chelaru Oana

Se spune că în viață avem parte de unele roluri pe care ni le alegem și de altele care vin de la sine. Pe unele ni le dorim și luptăm pentru ele, pe când pe celelalte ni le asumăm ca de la sine înțeles. Săbău Maria nu îmi este numai bunică, ci și prietenă, profesoară care nu își predă numai materia, ci predă și lecții de viață și, în general, omul care mă susține moral, cel care nu mă lasă să dau înapoi niciodată. Pot spune cu mâna pe inimă că bunica a făcut față tuturor încercărilor vieții, că a luptat pentru visurile, aspirațiile ei și că în momentul de față este o femeie fericită, împlinită, de care sunt mândră și onorată că îmi este bunică. Profesoară de română de profesie, niciodată nu și-a desconsiderat job-urile auxiliare, tot cu normă întreagă – soție, gospodină a casei care te așteaptă întotdeauna cu ceva cald și bun, mamă a doi copii și bunică a trei nepoți. I-am pregătit bunicii câteva întrebări, trecând-o prin întreaga sa viață, sperând că i-am trezit amintiri plăcute.

70


Reporter: Sunt curioasă cum a fost copilăria ta. Îmi e tare greu sa îmi imaginez o zi fără niciun dispozitiv electronic sau aparatură de ultimă generație! Îmi poți povesti câteva amintiri de când erai mic copil? S.M.: Nu pot depăna precum Creangă în „Amintiri din copilărie”. Am avut o copilărie mai puțin fericită, îmbelșugată, într-o familie cu cinci copii, eu fiind cea mai mică. Îmi aduc aminte de chipurile părinților, care pe lângă muncile zilnice, purtau grija noastră, să avem strictul necesar, să mergem la școală, să fim sănătoși. Cireșele lui Creangă erau înlocuite de niște pere aurii din grădina vecinului, la care jinduiam cu toții și la care ajungeam printr-o crăpătură în gardul despărțitor, prin care nu știam cum să intrăm mai repede când venea stăpânul. R: De unde a pornit pasiunea pentru limba română si cum ai ales meseria de profesor? S.M.: De mică am învățat de la cei mari din familie că țara în care trăiesc se numește România, și că toți locuitorii vorbesc aceeași limbă. Am început să citesc cărțile de la premiu, am participat la ședințele Cercului literar din școală, iar în clasa a XI-a am fost desemnată să particip la un concurs literar pe județ, unde am ocupat locul al II-lea și de aici a pornit totul. Bucuria celor din jur mi-a dat avânt, iar în familie am avut un model deosebit de urmat, sora mea mai mare. Mergând pe stradă alături de tine, vedeam cum te opreau oameni, foști elevi de-ai tăi, cu lacrimi în ochi. Ce-i drept, m-au impresionat! Îmi poți povesti vreo amintire cu un elev de-al tău care ți-a rămas întipărită în minte? S.M.: Un elev din clasa la care eram dirigintă (să fi fost prin clasa a VIII-a) și-a fracturat o mână în timpul recreației, pe terenul de fotbal. Am fost alături de el și de familie permanent, iar azi, când mă întâlnește, mă salută respectuos și îmi mulțumește. Cum ți s-a părut perioada comunistă? Ce impact a avut asupra ta? S.M.: O perioadă dură, grea. Atunci am făcut toate studiile, urmând apoi să ajung cadru didactic întrun învățământ serios, în care se făcea carte în adevăratul sens al cuvântului, în care ora era oră, teza era teză, jocul era joc. Astăzi, după opinia mea, învățământul lasă de dorit. Reporter: Știu că ai fost dedicată, ai pus mereu suflet în tot ceea ce ai făcut. Cum te „împărțeai” între școală și casă? S.M.: Trebuia să mă împart cumva, să mulțumesc pe toată lumea. Chiar dacă ajungeam acasă seara târziu, munca mea pentru elevi nu era gata. Zilnic le luam caietele la corectat, verificam temele noaptea, iar ziua următoare le explicam greșelile. Pot spune că au fost momente când, poate, mi-am neglijat copiii, însă mă asiguram că are altcineva grijă de ei în locul meu. R: Te-ai fi imaginat profesând cu totul și cu totul altceva? Dacă da, ce? S.M.: Mi-aș fi dorit să urmez medicina, să intru în domeniul cercetării medicale. Aș fi fost fericită să descopăr metoda care ar fi putut duce la eradicarea cancerului la copii, boală care răpune mii de vieți de pe întregul glob. Îmi place să lucrez cu și pentru copii, să îi ajut cum pot. Ce te motiva să te duci cu zâmbetul pe buze la fiecare oră la școală, neluând în calcul problemele personale? S.M.: Fiecare oră era pregătită cu seriozitate, pentru că știam că elevii așteptau cu nerăbdare noile cunoștințe de la mine. Îmi iubeam meseria și doream ca fiecare oră de curs să-i ajute pe elevii mei să se formeze ca oameni adevărați. Întotdeauna am considerat că trebuie să îmbin utilul cu plăcutul, astfel nimeni nu își pierdea interesul și curiozitatea. Îmi aduc aminte și acum că în fiecare dimineață directorul școlii ne aștepta pe treptele de la intrare, iar dacă se întâmpla să întârziem fie și câteva minute, ne arăta ceasul de la

71


depărtare. În general era o atmosferă plăcută mereu, iar eu făcând asta din pasiune, era imposibil să merg la ore supărată. Parcă și timpul se scurgea foarte repede! R: Buni, dacă ai putea să schimbi ceva la societatea din ziua de astăzi, care ar fi acel ceva? S.M.: Nu am puterea de a schimba eu ceva din societatea actuală. Deși sunt la vârsta senectuții, m-aș implica mai mult în educație, în lichidarea analfabetismului, în pregătirea temeinică a elevilor, pentru a face față cerințelor unei societăți în care munca, respectul, demnitatea și cinstea să primeze!

De fiecare dată când stau de vorbă cu bunica, mă liniștește și parcă uit de toate problemele, mă desprind de realitate și mă transpun în relatările ei. O viață tumultoasă, dar plină de bucurii și de reușite din care am ce învăța. Un om tare drag mie și un exemplu de urmat în viață, aceasta este bunica mea!

POVESTEA CELUI CARE L-A CUNOSCUT PE REGELE CAROL AL II-LEA Elev: Holtei Andreea Maria Școala Gimnazială, Comuna Vărbilău Profesor coordonator: Drăghici Elena Roxana

Dinu Ghe. Vasile, omul care, copil fiind, a dat onorul regelui Carol al lea, când era clasa a IV-a la Școala Primară Vărbilău, numită și Școala Eroilor, care și-a pierdut fratele în cel de-al Doilea Război Mondial, dânsul făcând parte dintr-o familie cu 7 copii.

Reporter: Ați fost cel mai mic? D.V.: Am fost cel mai mic și am rezistat până la anii pe care îi am acum împliniți – 87 ani. Până să ajung la școală mă foloseau părinții la islaz. Când am mers la școală prima dată, am mers mai devreme, nu împlinisem 7 ani, împlineam în decembrie. La început am stat în prima bancă, apoi mai în spate, că eram mai înalt. Am învățat până în clasa a IV-a la Școala nr. 2 – clasele 1 și 2 cu prof. de la Slănic, a III-a – învățător Tache Petrescu, iar în clasa a IV-a cu dna Tomescu. În acest timp erau străjerii – așa li se spunea copiilor atunci – care aveau costume de străjeri. La fete, bluze albe și fuste bleumarin, iar la băieți, tot bluze albe, cu pantaloni bleumarin scurți, băști albe cu insignă de străjer și încă o insignă de străjer purtată în piept. În fiecare zi se ridica pavilionul, steagul. Eu eram șeful, se spunea comandant de centurie, centurie se spunea la clasă. Eu comandam acolo „Drepți, pentru onor înainte”, se ridica pavilionul, se cânta „Trăiască Regele” și apoi intram la clasă. Pavilionul rămânea acolo sus, iar când îl cobora, același program. Ați fost pedepsit vreodată în școală? D.V.: Nu am fost pedepsit niciodată în școală că nu am știut, doar pentru mici prostii. Aveam o profesoară care nu ierta nimic. Și când eram eu clasa a IV-a, a venit regele, Carol al II-lea, la 1939. Ne-a 72


îmbrăcat în costum frumos, cei mai săraci au împrumutat și ei. Lumea de atunci era săracă, cu târlici în picioare, alții cu opinci. Regele a ajuns la școală, am ridicat pavilionul înainte să vină el, noi stăteam în formație, a oprit în dreptul școlii, a venit în vagon special, a coborât. R: Cum era regele? D.V.: Frumos, un bărbat bine, dar istoria, care o știu eu, nu e frumoasă. A oprit și la Școala Poiana, și la Mălăiești și la Prăjani, a mers apoi la Slănic unde a vizitat și Salina. A urmat cutremurul din 1940, trebuia să vin în școala de aici, în clasa a V-a, însă datorită cutremurului, în clasa a V-a am învățat în Primărie – 8 elevi cls. a V-a, 6 elevi cls. a VI-a, 2 elevi clasa a VII-a, profesor Constantin Mărgăritescu. Unde ați făcut armata? D.V.: Am făcut la Zalău la 32 infanterie, după aceea am plecat la Lugoj, după șase luni de instrucție și am mers pe frontieră la iugoslavi. Acolo făceam pază, cu muniție, ca pe front, o duceam foarte bine, 5000 de calorii, față de situația de acasă. Făceam servicii la Baziaș, la Moldova Nouă și până la Beba Veche. Noi prindeam tot ce trecea la noi, dar ce trecea de aici la ei, nu prindeai nimic. Am participat la 4 sau 5 treceri de la noi la ei, că pe noi ne punea la instrucție și ei se pregăteau și treceau dincolo. De la sârbi nu treceau decât spionii. În prezent acolo nu mai e nimic. Ce grad ați avut în armată? D.V.: La grăniceri, când ne-a dus în frontieră, a venit un căpitan și ne-a chemat în fața plutonului, eram șase soldați noi și a făcut o examinare- cine știa instrucția nouă? Cei 6 făceau semn: „Dinule, Dinule!” – eu ies din formație, fac mișcări cu ei acolo și peste trei zile îmi dau gradul de caporal- mare bucurie! De acolo am făcut 3 ani de armată, la început erau numai 2 ani. În armată, rostul e să fi executant, dacă execuți ordinele ești cel mai bun. Din armată am venit la angajare la Uzina 1 Mai – unde am avut un accident – mi-a sărit un șpan în ochi. Am trecut apoi la stația de radioficare de la Tîncăbești – am făcut o școală de tehnicieni – o stație de bruiaj, care bruia vocile străine care vorbeau pentru România. Deci aveai un emițător de 1 KW putere și aveai un punct de comandă în altă parte. Îți dădea postul și tu intrai de aici și bruiai. R: De ce? D.V.: Era ordinul comuniștilor. A fost până în 1961/1962, apoi am trecut la poștă – pe un post de tehnician – am radioficat Tulburea și Zâmbroaia de la Predeal Sărari – personal, de unde am ieșit la pensie la 60 de ani. R: Ce ne puteți spune despre perioada celui de-al Doilea Război Mondial? D.V.: În 1940, când a sunat alarma de concentrare, l-a luat și pe tata și frații, a pornit războiul, Antonescu – mareșal, el comanda și cu regele Mihai – mai dat la o parte. Antonescu a făcut contract cu nemții și Antonescu a dus războiul până la Leningrad, apoi situația s-a întors. În 1947, Mihai a fost trimis în Anglia. R: Care a fost cea mai frumoasă perioadă pentru dumneavoastră? D.V.: Cea mai frumoasă perioadă a fost când eram tânăr, perioada era frumoasă că aveam bani. Cel mai bine era când eram mic și îmi dădeau toți. R: Dar cea mai grea perioadă pentru dumneavoastră? D.V.: Cea mai grea perioadă, când a venit ordinul în armată, să fac 3 ani, moartea soției și moartea unor nepoți. Dar cea mai grea perioadă a fost când a venit acel ordin să fac 3 ani de armată. Aveam posibilitatea să trec dincolo, dar nu am vrut să trec, de la noi au trecut cel puțin 20 de ostași atunci când a venit decretul. La noi plutoanele aveau 120 de oameni, la sârbi, un pichet, așa se numeau, erau 16 oameni.

73


Noi făceam instrucție toată ziua. Am avut cu ei – sârbii – două atacuri, dar i-am dat peste cap, că au venit rușii la noi. S-a stat pe poziții 48 de ore, s-a stat în tranșee săpate atunci. R: Este viața o poveste? D.V.: Viața e foarte frumoasă poveste, cât se poate de frumoasă, dacă ai mulțumire sufletească, să muncești, să te realizezi. Viața e mai frumoasă ca o poveste – eu doresc viața, nu moartea – viața e una singură, să te bucuri de ea, să ți-o aranjezi, să ți-o păstrezi.

POVESTEA UNUI SUFLET AMBIȚIOS Elev: Jica Maria Carmen Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza”, Ploiești Profesor coordonator: Chelaru Oana

Reporter: Bună ziua! Aș dori să începeți prin a ne povesti câteva lucruri despre dumneavoastră. Ilie Gheorghe: M-am născut în comuna Băltești, județul Prahova, la data de 1 aprilie 1931. Am terminat facultatea de mecanica la Timișoara, masteratul în filozofie la București, secția management (știința conducerii). Ultima mea slujbă, înainte de pensionare, a fost de profesor universitar. Ne puteți povesti mai multe despre copilăria dumneavoastră? I.G.: Era obiceiul la 12 ani să mă dea la o școală. Tata voia, săracul, și încerca tot felul de variante, să învăț o meserie și cu meseria să îmi câștig existența. Asta făcuse el. A lucrat în domeniul petrolier, sondor a fost toată viața. Cocheta să mă fac cizmar. Avea un prieten, o rudă de-a lui, cizmar cu atelier propriu în Ploiești. Și mai dădea pe la noi când venea în sat, se cinstea cu tata până pica jos, că era din belșug băutura, și îi promitea lui tata că eu o să ajung un mare pantofar și că mă ia la el la atelier, ca ucenic, adică nu îl costa nimic pe tata. Nu că nu era avantajos, trăiam la oraș, mă formam ca orășean, meseriaș. Între timp, însă, vine o veste pe acolo că tinerii între vârstele de și de, dacă vor să meargă în brigada de muncă voluntară. Și unde trebuia să mergem noi, la construcția depoului CFR Brașov. M-am înscris și m-am dus. Nu voia tata, că nu prea știa el ce-i aia și nu aveam vârsta ca să trăiesc la Brașov. Îl preocupau problemele existenței: unde stau, ce mănânc, cine mă supraveghează, cine are grijă de mine, ce câștig eu, că nu câștigai nimic – era muncă voluntară. Dar aceasta brigadă, Prahova se numea ea, era pe județ formată, cu vreo 160 de tineri. Aveam șantiere acolo, dormitoare, barăci, cantine. Din punctul meu de vedere nu am avut de suferit deloc, ba dimpotrivă. Nu mâncam acasă cum mâncăm acolo. La terminare, dura 3 luni aceasta încorporare, și fiecare venea acasă, de unde a plecat, că așa era regula. Dar, din 160 de tineri, eu am fost considerat locul I din punctul de vedere al hărniciei și al ambiției. Mi-au dat o decorație și o insignă mare de fruntaș al muncii socialiste, adică primul din brigada. Venise un ordin de la București ca din toate brigăzile astea, care erau din toate județele, fruntașii să nu plece acasă și să fie reținuți. Era undeva prin noiembrie, la Brașov era aproape iarnă. Era frig, noi eram cu salopete. Ne-a adunat, vreo 50, să zicem, într-o baracă încălzită și stăteam în așteptare. Nu știa nimeni ce vom face. Ni se spune că noi formăm acum o nouă brigadă, restul nu mai existau în șantiere, care se numea „Brigada de cadre”. Ce-o fi însemnând „de cadre”, nu știu. Adică intenția centrului era ca noi să fim promovați și 74


orientați spre diferite pregătiri, profesionalizări, și repartizați în diferite centre industriale unde era o mare cerere de forță de muncă tânără. Am avut o comisie venită de la centru, în lunile decembrie-ianuarie. Cei de la centru au stat de vorbă individual cu fiecare, să îi cunoască, să vadă ce vor, în ce direcție vor să se dezvolte, ce vor să învețe și ce vor să fie. Unii s-au dus la școli de ofițeri direct de acolo. Știau ce să ceară. Eu nu știam nimic. Eu nu știam decât că trebuia să mă fac pantofar. Din aceia 50, vreo 10 au fost trimiși la o parte, cei ce erau nedumeriți, nehotărâți și care nu puteau să spună ce o să facă sau în ce direcție să se dezvolte. Deci îți oferea pe tava posibilitățile. Unde se face acum așa ceva? Sau chiar în comunism, în ultimii ani, nu s-a mai făcut așa ceva. „Și dumneavoastră, zice, veți merge cu unul din comisia aceea la Reșița”. Când am auzit de Reșița, nu prea știam eu unde vine. Am ajuns acolo cu trenul, noaptea, în zona muntoasă. Acolo era deja pregătit căminul nostru, unul nou. El fusese construit de combinat pentru alte interese, dar cu dotări: baie, dușuri, ce să spun? Lux. Și după aceea, alte comisii, de ingineri, de socialiști, au stat de vorbă cu noi să ne îndrume, ce meserii să ne alegem, că eu nu cunoșteam nicio meserie d-aia, nu știam să spun aia vreau sau aia nu vreau dar... apreciind ei așa și cunoscând și rezultatele școlare de dinainte, au zis „Mă, uite pentru asta-i bun.” Și m-a dat la școala profesională, se numea Feroviară. Au reușit toți colegii dumneavoastră din acea perioadă, pe plan profesional? I.G.: Sigur că nu toți au răspuns la aceste posibilități sau solicitări. Nu toți cei care ne-am dus la Brașov am ajuns mari. Au murit majoritatea lucrătorilor de jos. R: Ne puteți da niște detalii despre soția dumneavoastră? I.G.: Ea, profesoară dintr-o comună de lângă Brăila, a fost promovată în ierarhia pionierilor până la președintă a pionierilor pe țară și asta însemna și locțiitor al ministrului la învățământ. Era Suzana Gâdea ministra, însă. Bună profesoară universitară la matematică la București. Dar avea un fizic dezastruos. O grasă. „Ce o pui pe asta ministră la învățământ?” toată lumea râdea, dar doamna Elena Ceaușescu era cu numirile astea mari. Îi plăcea ei. Profesional nu aveai nimic să-i reproșezi, că am cunoscut-o bine fiind în anturajul ăsta, soția mea adjuncta ei. Dar când era vorba să plece în străinătate sau să facă o deplasare sau să prezinte un congres internațional, nu o trimitea pe ea. Făcea România de râs. O trimitea pe nevastă-mea și acolo o prezenta ca fiind chiar ministrul. Ea, sigur, vorbea frumos, se descurcă bine, promova imaginea României. Tocmai că asta a dus la dispariția ei, săraca. Ultima vizită, în calitate de ministru, a făcut-o în Libia, unde președintele țării era Gaddafi. Acolo a contactat un virus tropical care i-a adus repede sfârșitul. Vă amintiți anumite povestioare din acea perioadă, pe care ni le puteți împărtăși? Povești care v-au rămas in memorie datorită unui anumit motiv bine definit, povești importante, sau haioase, care v-au marcat. I.G.: Am plecat în armată și acolo, la 19 ani, am venit la Văleni, că aici era comisariatul de care aparțineam. Acolo, în curtea comisariatului, un tabel cu ofițeri, formau diferite detașamente, și plecau cu miile și sutele de soldați spre unități. Eu am rămas în curtea comisariatului că nu m-a strigat la tabel. „Dumneata ce faci aici?”, „Uite, am venit să fac armata. Pe mine nu m-a strigat nimeni.”, „Cum doamne? Și ai ordin de chemare?”, „Da, uitați-l.” Se uită ei în tabelele alea și găsesc că eu nu am fost strigat. Mi se schimbase numele și nici eu nu știam, dar nici ei nu știau. Cum e la chemare acolo la armată, de când m-am născut, toate școlile și toate diplomele erau pe Ceauș Gheorghe. Culmea este că nu tuturor fraților lui tata li s-a spus Ceauș. Unora li s-a spus Ilie. „Domnule, dumneata nu ești Ceauș. Ești Ilie Gheorghe, zis Ceauș.” Așa am aflat că eu am alt nume. Am aflat după aceea că acest „Ceauș” era o poreclă care s-a menținut de pe vremea fanarioților, când în zona noastră, pe aici, era o dominație grecească. De la greci, ceauș era jandarm. Dacă ești un ceauș însemna că ești jandarmul satului. Familia mea, pe vremea aceea, făcea slujbe de jandarmi. De acolo vine originea numelui. Deci, m-au luat la armata, dar ca și Ilie. Nu numai acolo, dar toate școlile, toate facultățile, toate pregătirile, tot până astăzi au fost de Ilie. Ceauș nu s-a mai adăugat. Experiența dumneavoastră de muncă este fascinantă. Totuși, încă nu reiese legătura cu actuala dumneavoastră carieră, cea de profesor. Ne puteți da niște detalii?

75


I.G.: Eram vreo 50 de tineri recrutați din toată uzina, scoși din producție 6 luni și puși la pregătire la matematică, fizică și la toate disciplinele la care dădeai admitere la politehnica. Șase luni cu salariul pe care l-am avut, ca să ne asigure și reușita la examene. Aș putea spune că a fost hotărâtoare aceasta măsură. Mai face cineva așa ceva astăzi? Vreo întreprindere pe undeva? Toți am reușit să intrăm la diferite profiluri. Al meu fusese de electrotehnică. Mi-a plăcut domeniul ăsta. Cheltuiala făcută de întreprindere cu pregătirea noastră pentru admitere trebuia să fie recompensată printr-un contract făcut cu întreprinderea, precum că la absolvirea facultății eu voi merge din nou și voi lucra în uzină. Întâmplarea a făcut ca după 5 ani de facultate, eu să fiu șef de promoție. Iar numărul 1! În toți acești ani am activat în asociațiile studențești, de tineret. Legea spunea așa „Dacă unitatea de învățământ care te-a primit are un interes superior față de întreprindere, contractul cu întreprinderea de a te întoarce înapoi, cade.” Rectoratul a făcut o adresare către minister ca eu să rămân în învățământ. M-au numit asistent universitar la catedra de rezistența materialelor. Ați specificat, la începutul interviului, ca v-ați specializat în management, în știința conducerii. Ce înseamnă aceasta? I.G.: Am terminat doctoratul. În timpul doctoratului, lucrurile au evoluat într-o direcție care iarăși m-a avantajat. Doctoratul era în filozofie, dar se împarte și ea în mai multe discipline. Era în chinurile facerii o disciplină nouă care se numea știința conducerii. În toată lumea, management-ul ăsta, conducerea, se voia a fi științifică și compusă din niște baze teoretice și norme și reguli, ca și celelalte discipline. Ceaușescu era foarte încântat de chestia asta și îi chema pe ministrul învățământului, pe cei mai mari, să le spună să pună în practică dezvoltarea disciplinei. Unul dintre cei mai luminați dintre ei, prim-ministrul, a spus să trimită un grup, două perechi care se înhamă la treabă, 6 luni în SUA, la Chicago, pentru schimb de experiență, deoarece era singurul loc din lume unde se practica știința conducerii. Și așa am fost trimis 6 luni de zile în străinătate. Nu știam engleza... Dă-i și învață repede, intensiv... Acolo ne-au oferit toate posibilitățile, dar ceam constatat? Era vorba de o știință a conducerii întreprinderii. Lucrul acela se făcea și la noi, nu la nivelul acela sau cu mijloacele electronice care erau acolo, dar era o disciplină prin facultăți care se numea Organizarea și Conducerea Întreprinderilor Socialiste. Deci am venit înapoi puțin dezumflați. Ne-a chemat Ceaușescu: „Ei? Cum e?”. Ăștia m-au delegat pe mine să prezint ce am învățat noi acolo. „Față de ce știam de aici, nu am învățat mare lucru.”, „Păi de ce?”, „Domne, nu este vorba de o știință a conducerii în general, ci a conducerii întreprinderii, care se face și la noi.”. „V-am spus eu! Ne trebuie o știință a conducerii societății!”. Aoleu... Când am auzit... Unde ai oamenii ăștia atât de pregătiți, cu o viziune atât de mare? Unde ai mijloacele tehnice de a elabora? Unde ai instituțiile care să țină o asemenea materie de predare? Și unde ai oamenii pregătiți pentru așa ceva? Și a rămas să se înceapă. Eu eram într-o comisie care elabora tematica acestei materii. Până să se învețe tematica și să se înceapă predarea materiei în școli și să se găsească oamenii pentru așa ceva, a dispărut comunismul din România. Am rămas să predau încă 2 ani de zile și decât să mă reprofilez la 59 de ani, am preferat să ies la pensie. Ne puteți spune o diferență între societatea de atunci și cea de astăzi? I.G.: Aici aș putea să fac o paralelă între cele două societăți și să țin cursuri întregi, oricât de mari, fără a lauda și a fi subiectiv. Societatea de atunci m-a favorizat pe mine, pe toți care au fost ca mine, care au vrut să facă ceva, care au avut ambiție și au renunțat la alte semnificații minore. Ca pierdere de vreme, participarea la golănie, se făceau și atunci, dar erau combătute. Iată o diferență, fără să laud eu comunismul. Și atunci prostii erau făcute, dar nu erau promovate, nu erau acceptate în presă, în televiziune. Asta ține de specificul societății actuale, care este deficitar, este educativ deplorabil. Și atunci, fă aprecieri asupra societății. Desigur, nu aveam posibilități mari de distracție pe atunci, dar nici nu doream. Posibilitățile materiale erau foarte limitate, și trebuia societatea să vină să ofere posibilități. În ce mă privește, de când am plecat de acasă, de pe la 12 ani, am fost preluat de societate. Nu m-a interesat niciodată ce mănânc și unde mănânc, că îmi era cantina asigurată, până am ieșit la pensie. Nu m-a interesat niciodată cu ce mă îmbrac și cine mă îmbrăca. Societatea mi-a dat o salopetă, o haină de iarnă, o geacă, o căciulă, un pantof... mi-a dat. Nu m-a interesat locuința niciodată, până să mă însor și am avut familie și a trebuit să am un apartament al meu. Am stat numai prin cămine și am mâncat numai la cantină și n-a fost rău, că nu m-a interesat. 76


CALEA CĂTRE SUCCES ESTE PRESĂRATĂ CU GREUTĂȚI Elev: Lupu Georgiana Adina Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza”, Ploiești Profesor coordonator: Chelaru Oana

Chițu Ana – o doamnă de aproximativ 75 de ani, cu un aspect fizic plăcut, având ochi căprui, în care se oglindesc blândețe și înțelepciune, părul vopsit în culoarea apropiată de cea din tinerețe – șaten deschis, cu o ținută morală și intelectuală foarte apreciată pentru această vârstă.

Reporter: Pentru început, aș dori să-mi relatați câteva aspecte din cele mai importante etape ale vieții dumneavoastră: de exemplu, unde v-ați născut? C.A.: M-am născut în satul Pietraru, comuna Cozieni, județul Buzău, într-o familie modestă, cu șase frați și părinți țărani. Zona natală era destul de depărtată de orice mijloc de transport și de școli. (spune gânditoare) R: În mare, cum a fost copilăria dumneavoastră? C.A.: A fost și bună și mai puțin bună. Bună, prin faptul că părinții ne-au iubit și îngrijit după posibilitățile limitate ale lor. Mai puțin bună, pentru că am fost nevoită să desfășor și anumite munci fizice dificile pentru vârsta pe care o aveam, adică să aduc apă și lemne de la distanță, să cumpăr câte ceva – foarte rar pâine – de la un magazin depărtat și foarte slab aprovizionat. Hrana se baza pe puținele alimente provenite din gospodăria proprie: lapte, ouă și câte o dată pe săptămână, carne. Îmi amintesc că am suferit și de foame și nu doar o dată, a fost greu. Părinții se chinuiau mult să ne asigure mâncarea și cele necesare traiului de zi cu zi. R: În ciuda acestor neajunsuri, ce școli ați reușit să urmați? C.A.: Am făcut clasele I-IV în satul natal, într-o școală care ulterior s-a desființat din lipsă de copii, cadre didactice, condiții materiale. Clasele a V-a, a VI-a, a VII-a le-am absolvit în comună, fiind nevoită să parcurg zilnic opt kilometri dus-întors, trecând prin zone de deal, pădure și ape curgătoare – izvoare, râuri, care uneori, atunci când ploua, erau foarte periculoase. În timpul acestor trei ani, doar într-unul dintre ei, am locuit în timpul iernii la un internat, dar a fost pentru o perioada foarte scurtă, din lipsă de bani. Știu că pe vremea dumneavoastră foarte puțini copii din mediul rural reușeau să termine șapte clase, majoritatea limitându-se la patru clase și chiar unii dintre ei rămânând analfabeți. Dumneavoastră pe ce drum ați apucat să mergeți după cele 7 clase? C.A.: Dat fiind faptul ca m-am străduit să învăț foarte bine în acești ani, cu sprijinul și îndemnul părinților, m-am hotărât să încerc admiterea la liceu unde de fapt am și reușit să intru. Liceul respectiv se afla în localitatea Pătârlagele, situată la o distanță de 18 kilometri față de satul meu natal, fără posibilitate de mers, decât pe jos. Deplasarea, însă, de acasă la liceu și invers, am făcut-o de regulă în timpul vacanțelor, deoarece am avut bursă și am locuit la internatul liceului. Și aici m-am confruntat cu lipsa mâncării, a banilor, am avut și probleme de sănătate… Nu a fost deloc ușor! Bănuiesc ca ați continuat să studiați mai departe! Dacă da, ce v-a motivat? 77


C.A.: Ca și în anii anteriori, am obținut rezultate bune la aproape toate materiile, dar la una dintre ele, și anume, chimia, am fost atrasă în mod deosebit, prin experimentele de laborator pe care le făcea profesorul. De aceea am dat admiterea la Facultatea de Chimie, Universitatea București, pe care am absolvit-o după 5 ani fără întrerupere. Consider că la facultate ni s-a asigurat o pregătire temeinică atât teoretica cât și practică. Am locuit în timpul facultății, având bursă, în căminul studențesc, în condiții foarte bune. R: După facultate, cum ați dorit să vă valorificați studiile și să vă integrați în societate? C.A.: Indiferent de dorința mea și oarecum în concordanță cu ea, am fost repartizată prin „repartiție ministerială” în învățământ, în Ploiești. După un an de funcționare la o școală generală, am trecut în specialitatea mea la Liceul „Ion Luca Caragiale” din Ploiești, ulterior Colegiul National „Ion Luca Caragiale”, unde am funcționat până la pensionare. Între timp, păstrând catedra la liceu, am fost detașată la Inspectoratul Școlar Județean Prahova ca inspector în specialitatea chimie, între anii 1980-1991. Cum apreciați rezultatele muncii dumneavoastră în cariera pe care v-ați ales-o? C.A.: Ca profesoară, am abordat cele mai moderne metode de studiu în specialitate, astfel încât un număr cât mai mare de elevi să se apropie de obiectul pe care l-am predat, și să obțină rezultate bune și foarte bune la olimpiadele școlare, județene și naționale, precum și la admiterea în facultăți de profil – chimie, medicină, farmacie. În prezent, după experiența profesională, intelectuală și morală pe care ați acumulat-o, ce sfaturi ați da cadrelor didactice și elevilor din actuala generație? C.A.: Prin metode interactive de studiu, este necesar ca profesorii să se apropie de elevi, să îi înțeleagă și să le descopere atât capacitățile intelectuale cât și greutățile pe care le întâmpină, astfel încât acestea din urmă să fie depășite. De asemenea, consider a fi necesar ca statul să se preocupe mai mult și de mediul rural, favorizând astfel ascensiunea unui număr cât mai mare de elevi din acest mediu spre desăvârșirea unei meserii, profesii sau cariere.

MAI SUNT PROFESORI CARE INSPIRĂ... Elev: Lupu Simina Elena Școala Gimnazială „Traian Săvulescu”, Izvoarele Profesor coordonator: Joița Anca

Ne-am întâlnit pentru interviu la școală, locul unde și-a petrecut aproape întreaga sa viață. I-am mulțumit cu multă emoție și însuflețire pentru acest interviu. Mi-a mărturisit cu egală emoție că s-a bucurat, că este un prilej să revadă școala. Domnul profesor Valentin Cârstocea poate vorbi la nesfârșit, extrem de articulat, de poetic sau de pragmatic despre cărți, despre educație, despre foști elevi și părinți, despre viață, grădină și flori. Te captivează total și îți dă o energie aparte. A fost profesor de limba franceză, directorul Școlii Gimnaziale Homorâciu, tată, soț, fiu, frate, omul de la care înveți mereu ceva și ții minte toată viața acel lucru. Cuvintele sale sunt

78


meșteșugite, uneori colorate, dar pline de miez și de voie bună.

Reporter: Ce v-a determinat să alegeți meseria de profesor? V.C.: Am urmat Școala Pedagogică din Buzău, la dorința mamei, care era îndrăgostită de uniformele liceului. Când m-am întors învățător în satul natal, Plăiețu, sat acoperit acum de baraj, unde se uneau Teleajenul și Telejenelul, credeam că o să schimb total învățământul. Când mi-am preluat elevii, erau în clasa a II-a, nici nu știau literele. I-am făcut zmei. Îmi plăcea aritmetica... Mi-i amintesc și acum: Gogan, Matei... Le dădeam calcule orale de genul 17 x 35, cu timpul, terminau înaintea mea... I-am lăsat la sfârșitul clasei a III-a, când am urmat cursurile la zi ale facultății. Din păcate, niciunul nu a făcut liceul, dar au urmat școala profesională. Pe atunci erau școli profesionale foarte bune. Trebuia să te duci unde te repartizau, uneori foarte departe de acasă, dar de la 14 la 17 ani te țineau cu masă și cazare. După 17 ani, tânărul era pe salariu, nu cheltuia banii părinților. După armată putea să-și întemeieze o familie. R: În copilărie va doreați să fiți profesor sau ați vrut o altă profesie? V.C.: Tata era pădurar, mergeam cu el de la 4 ani, cutreierând pădurile. Părinții ne puneau la treabă, dar aveam și timp pentru citit. Îmi amintesc cum seara târziu, la culcare, tata ne citea din basmele lui Lazăr Șăineanu. Aveam cărți în casă și părinții erau oameni care citeau. Tăticul îi povestea mamei cele citite, iar ea se ducea după plecarea lui, la carte și citea. El își lua întotdeauna o carte în geantă când pleca la pădure. Fratele meu, Benone (n.r. profesor doctor Benone Cârstocea, președinte al Societății Române de Oftalmologie, decedat în 2011), citea la 4 ani Calendarul Ortodox. Celălalt frate, Florin, (n.r. om de afaceri în domeniul turismului, al ambarcațiunilor, al eolienelor și în cel imobiliar) era un drăcos care se lua la bătaie cu băieții mari, un zăpăcit. A avut foarte mare ambiție, eu nu am fost așa un ambițios. În facultate și după aceea mă pasionau literatura, filosofia, critica. Aș fi putut face multe, dar m-am făcut profesor și nu îmi pare rău. Nu știu cât de bine am făcut lucrul ăsta... R: Care sunt cele mai frumoase amintiri din anii de liceu și din facultate? V.C.: Școala Pedagogică a fost deosebită. Profesori speciali, printre ei, d-na profesor Nistor, de limba română, care era și o femeie foarte frumoasă. Ne punea, bineînțeles, să citim integral lecturile recomandate și ne verifica punându-ne să-i povestim ce-am citit. Am făcut limba română chiar cu secretarul lui Mihail Sadoveanu într-o vreme, dl Tiberiu Bordea. (n.r. Passionaria Stoicescu nota în Limba română avea ochi albaștri: „T. Bordea povestea atât de frumos, încât adeseori, se lăsa furat de propria-i măiestrie și clopoțelul ne găsea cu lecțiile pe jumătate, căzuți în transă, închipuindu-ne cine știe ce eroi de literatură“). Am urmat Universitatea București, Facultatea de Filologie Română-Franceză. O facultate atât de frumoasă! Am trecut de la învățământul cu frecvență redusă la cel de zi, din două motive: a intrat soția mea la facultate, iar eu ce făceam, rămâneam învățător la Plăiețu? Iar al doilea era că puteam mult mai mult decât colegii mei, care, de multe ori, spuneau: „Iar a venit ăsta care ia examenul numai cu 9 și 10!” Luam examenele fluierând. Mie mi se părea că sunt chior în Țara Orbilor. La zi a fost altfel. Am avut noroc de profesori deosebiți: Eugen Simion și Ovid Crohmălniceanu, care erau profesorii noștri, dar care ne erau prieteni, de asemenea au și rămas, prietenii noștri de familie. De la ei eu aveam permis special de intrare în Biblioteca Academiei. Nu oricine avea acces la manuscrisele lui Eminescu, la poeziile lui Radu Gyr, la cele mai bune scrieri ale lui Mircea Eliade, cele scrise până în '40. Cunoșteam toate librăriile și anticariatele Bucureștiului, unde stăteam ore în șir, până găseam o terfeloagă. Dacă ar fi să numiți un elev special din punctul dvs. de vedere, care ar fi acela? V.C.: Îmi vin în minte foarte mulți elevi buni: Luigi, Rovinel, Tavi (mare fotbalist ăsta!). Mi-au rămas toți în suflet. Marcel Ganea, care a devenit impiegat la Ploiești Sud – nu exista sport pe care să nu îl execute cu o ușurință nemaipomenită. Și el și colega lui, Cristina Alexe intrau în casa mea când voiau. Intrau în casă

79


și citeau. Cu foarte mulți dintre ei am rămas prieten. E o bucurie imensă când sunt în curte, iar ei se opresc și mă salută. R: Dar v-au fost eleve și fiicele dvs... V.C.: Fetele mele... Mi-e drag de ele de nu-ți închipui! Cea mare, Ioana Cîrstocea, cercetător CNRS (n.r. Centrul Național Francez de Cercetări Științifice, Paris – cel mai important institut de cercetare din Europa), în domeniul Științelor Sociale și Politice, conduce teze de doctorat și are nenumărate studii publicate în domeniu. Cea mică, Sînziana Cârstocea, doctor în Științe Sociale și Politice la Université libre de Bruxelles. Îmi amintesc, când era mică și îi eram profesor, aveam luni dimineața prima oră la clasa ei. O priveam dormind, eu plecam la școală și de multe ori nu o trezeam, era așa micuță și firavă! Chiar dacă amândouă sunt ceea ce sunt acum, au rămas modeste. Din sumedenia de flori din grădină, care îmi înfloresc de primăvara devreme până toamna târziu, inul cu floare albastră e preferatul Sânzianei (seamănă cu ochii ei!), iar crăițele, preferatele Oanei. Când ne vizitează amândouă mi-aduc cărți din autorii mei favoriți: Michel Foucault, căruia i-am citit toată opera, la fel și pe cea a lui Albert Camus, dar și multe alte cărți bune de literatură franceză. R: Ce ați citit în ultima vreme? V.C.: Citesc săptămânal Dilema Veche (e bătălie cu soția mea, cine să o citească primul!) și Formula AS, revista preferată a soției. Eu citesc îndeosebi comentariile politice, e o fată deșteaptă acolo! Îmi place să citesc, dar și să recitesc. N-a existat rând din Camil Petrescu pe care să nu îl parcurg. Descoperirea lui, în tinerețea mea, a fost, pot spune, o cumplită pasiune. Am citit, de asemenea, tot ce a scris Marin Preda, de unii contestate anumite scrieri. Contemporan cu el, cu Fănuș Neagu, Nichita Stănescu, pe care i-am și cunoscut personal. R: Ce schimbări în învățământul românesc credeți că ar duce la progresul și revoluționarea sistemului? V.C.: Din 1990 și până acum s-au succedat, dacă nu mă înșel, 16, 18 miniștri ai învățământului, care fiecare a schimbat câte ceva. Profesorii sunt sufocați de documente, a căror completare nu asigură, neapărat, o instruire suplimentară a cadrelor didactice. Eu nu am intrat niciodată la clasă nepregătit. Din manualele noi, l-am ales pe cel al editurii Humanitas, un manual mai pretențios, după cum spuneau unii, dar visam textele acelea pe care urma să le discut cu elevii, căci le citeam de nenumărate ori, pentru a le cunoaște toate profunzimile. Eu cred că educația are nevoie de altceva. Ar fi nevoie de continuitate, de stabilitate. Să se deprindă și copiii noștri cu anumite reguli, care să fie însușite temeinic. Nu numai copiii trebuie să se obișnuiască cu ele, ci și părinții lor și profesorii. În educație există o poveste despre rugină și rutină. E păcat să fii ruginit, dar fără rutină nu se poate. Ca profesor înveți o viață și tot mai ai de învățat. Și-ar mai fi ceva: Tu, în fața ta, să fii mulțumit de tine însuți. Și da, mai sunt profesori care inspiră!

80


DUM SPIRO, SPERO (Cât timp respir, sper)

Elev: Marin Andreea Diana Colegiul Național „Mihai Viteazul”, Ploiești Profesor coordonator: Radu Gheorghe Acest reportaj a fost o experiență de neuitat, deoarece am avut prilejul de a întâlni o persoană extraordinară, un om demn de urmat, care a întâmpinat nenumărate obstacole, dar care a avut întotdeauna puterea de a le depăși. Este un exemplu pentru noi toți, motiv pentru care am ales să fac cunoscut numele și viața domnului Chiper Constantin. Ne puteți împărtăși câteva lucruri despre dumneavoastră? C.C.: M-am născut la 23 Ianuarie 1936, în comuna cu rezonanță istorică, Solești, județul Vaslui, acolo unde este înmormântată Elena Rosetti Cuza. Ambii mei părinți au fost agricultori, dar în anul în care m-am născut, tata satisfăcea stagiul militar la regimentul 40 Artilerie din Chișinău. La o săptămână după nașterea surorii mele, (plecând privirea) mama a murit din cauza unei infecții și a fost înmormântată exact în ziua în care eu îmi sărbătoream ziua de naștere, în anul 1941(inspirând adânc). Au urmat zile grele, a început războiul, iar noi am fost lăsați în grija bunicilor. Am fost forțat să renunț la școală pentru a-l ajuta pe bunicul meu cu muncile agricole, până la sfârșitul lunii noiembrie. La 1 decembrie m-am prezentat la școală, dar din cauza absențelor am repetat anul. Am câștigat bani pregătind copii, eu fiind primul din clasă an de an, iar ceilalți poreclindumă „Marele Tocilar”. După terminarea liceului, am mers la Bacău și am lucrat la Fabrica de reparat avioane militare, timp de 4 luni, la secția ”Control Tehnic”. Eram foarte mulțumit, dar am hotărât să mă retrag și să răspund chemării Centrului Comisariatului Iași. Astfel că, la data de 15 Noiembrie 1955, am început studiile la Școala Militară de Ofițeri Brașov. Pe data de 24 decembrie, toți cei înscriși la radiolocație am fost mutați la București. În 1958, am devenit ofițer de radiolocație repartizat la Roman până în anul 1965, în cadrul unei unități radio-tehnice. Însă unitatea s-a desființat în septembrie 1965 și s-a format Marea Unitate Brigada Radio-Tehnică de la Berceni. După un an am fost transferat la Unitatea Militară Mărășești, unde am lucrat până în anul 1993, când m-am retras. Ulterior, am urmat cursuri în pregătire militară și post academice, dar am completat și studii, în cadrul Facultății de Istorie. Am devenit profesor de istorie la Școala Militară de Ofițeri în 1959. M-am pensionat în anul 1993, având gradul de colonel și după o muncă în învățământ de 32 de ani. R: Care a fost modelul dumneavoastră în viață? C.C.: (cu lacrimi în ochi și voce tremurândă) Modelul meu în viață a fost tatăl meu... Îmi lipsește enorm de mult (ștergându-și lacrimile și continuând). A fost tenace și perseverent și nu a renunțat o clipă la îndeplinirea ultimei dorințe a mamei mele: să ne trimită la școală. Un alt model a fost dirigintele meu și de asemenea, învățătorul meu: Andrei Cocuz, care a fost un om excepțional. Ce v-a determinat să îmbrățișați această carieră? C.C.: Din momentul în care am absolvit școala militară, am îmbrățișat cariera militară și am servit-o cu foarte multă dragoste (privind nostalgic și zâmbind). M-am îndrăgostit de armată în momentul când am

81


început să practic cariera militară, pe care o iubesc. Armata îmi este aproape de suflet și de aceea fac muncă voluntară la Cultul Eroilor, încă din 1994. R: Care este personalitatea dumneavoastră istorică preferată? C.C.: Cea mai dragă îmi este amintirea personalității domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care s-a căsătorit cu Elena Rosetti, (zâmbind) din comuna în care m-am născut eu. R: În ce perioadă istorică v-ar fi plăcut să trăiți? C.C.: Îmi place perioada actuală, deși vă spun cu sinceritate că și perioada anterioară, care este atât de blamată a fost foarte mulțumitoare. Credeți că istoria influențează prezentul într-o anumită măsură? C.C.: Nu, spre regretul meu (plecând privirea). Este o mare durere sufletească pentru mine faptul că sau diminuat orele de istorie, dar eu sper că se vor trezi la realitate și vor realiza greșeala comisă. R: Care este rolul istoriei în formarea elevilor? C.C.: Cred cu tărie că istoria are o mare contribuție în formarea elevilor, deoarece aceștia trebuie să cunoască greșelile trecutului pentru a nu le repeta în viitor.

„Destinul nu ține de șansă, ci de alegere; nu îl așteptăm, ci îl realizăm”-William Jennings Bryan

OMUL CULTURII PRAHOVENE Elev: Marin Iulia-Lavinia, Colegiul Național ”Mihai Viteazul”, Ploiești Profesor coordonator: Ungureanu Maria

Omul de cultură „bene merenti” Nicolae Dumitrescu (n. 03.01.1944) este una dintre „viorile întâi” ale spațiului cultural din „orașul alb al aurului negru”, așa cum numește Ploieștii într-una dintre multele sale valoroase apariții editoriale, dintre cele mai diversificate: studii, sinteze, monografii, antologii, enciclopedii, dicționare, poezie ș.a. O ferventă prezență pentru întreaga paradigmă artistică locală, Nicolae Dumitrescu a fost asemenea unui far pentru ploieșteni, în ceea ce privește cultura. Specialist în cinematografie, literatură, fost consilier la primărie, un multivalent, mereu aproape de oameni, mi-a onorat invitația de a-mi acorda acest interviu ilustrativ pentru valoarea lui evidentă și vă invită indirect la o incursiune în activitatea pe care o are. Sunt informată despre faptul că sunteți critic de film și că aveți considerabile studii în acest domeniu. Cum s-a declanșat această pasiune care este pare a prima pentru dumneavoastră, cel puțin prin ochii cunoscătorului a tot ce ați scris?

82


N.D.: Nu a fost o pasiune izbucnită dintr-o dată, nu a existat un film care să mă facă să mă apropii, în mod special, de genul acesta. În general, toate filmele au un conținut interesant, însă, doar dacă știi să le vezi. Trebuie să privești dincolo de epica filmului, să vezi simbolurile, imagistica, ele vin să completeze ceea ce ne transmit deja relațiile umane. Aceste lucruri m-au frapat, în primul rând, în calitatea mea de cititor, pe vremea aceea, scriam recenzii de carte. Aceeași întrebare mi-a fost pusă și atunci când m-am înscris pentru Uniunea Cineaștilor din România, fiind deja, pe vremea aceea, director al RADEF România Film – Filiala interjudețeană Prahova. „Asta fac!”, le-am răspuns, reindicând postul pe care îl ocupam, făceam reclamă la radio Contact, radioul de pe acea vreme, dar și la posturile locale, în fiecare săptămână. Cu alte cuvinte, parcursul dumneavoastră oscilează între două constante: film, ca prezență în maturitate, și literatură, cumva omniprezentă. Cum s-a făcut această trecere de la o artă la alta? N.D.: Primordială a fost experiența mea din liceu, pe când scriam mii de cronici literare. Și acum, întrebat fiind ce iubesc mai mult dintre literatură și film, aș recurge la literatură, chiar dacă cinematografia este mult complexă, ea implică 3-4 alte arte și tehnicile moderne. Un film fără scenariu nu are suport, oricâtă strădanie ar fi să se concentreze simbolul în spațiu, tot nu se ajunge la același efect. Spectatorilor le place să urmărească acțiunea, [...] ei așteaptă mereu happy end-ul atât de accentuat în filmele comerciale. Ați participat și dumneavoastră la realizarea anumitor filme. Ce impresii v-a lăsat această experiență? Care sunt cele mai mari impedimente ce pot apărea în calea unui scenarist? N.D.: Într-adevăr, am scris scenariu pentru două filme: „Orașul alb al aurului negru”, un film despre Ploiești, și încă unul despre Nichita Stănescu, realizat împreună cu multivalentul Ioan Grigorescu, un adevărat maestru. Când ești scenarist, cel mai important este să știi exact la ce vrei să te referi, subiectul e necesar să fie bine conturat. Filmul pierde linearitatea cărții, el este minunat pentru că îți permite alternarea planurilor cu un mai mare impact. De asemenea, filmul sintetizează, fără a-ți lăsa impresia unui stil alert, ceea ce este atât de rar realizat de către scriitori. Dintre tendințele/curentele literare cunoscute, există vreunul care v-a atras în mod special? N.D.: Categoric, este vorba de neorealism. Îmi place pentru că, atunci, italienii, cei care stau la baza curentului, s-au impus sprint, în concordanță cu momentul istoric. Viața este portretizată așa cum este, întunericul, tușele, toate acestea lasă spectatorul să empatizeze într-o mai mare măsură. Muncitorul era „clientul” de zi cu zi al sălii de cinematografie. Bineînțeles, vremurile s-au schimbat, însă acest curent este universal, mai ales, prin tematică. Tot referindu-ne la diferențele dintre categoriile sociale, ce credeți despre acest conflict al generațiilor? Credeți că este mai bine acum sau sunteți nostalgic cu privire la trecut? N.D.: Fiecare generație s-a bucurat, din fericire, de punctele ei forte. Deși se spune că generația actuală face tot felul de probleme, trebuie să recunoaștem că ei sunt norocoșii posesori a o grămadă de mijloace de informare. Bagheta de educare este mult mai diversă, pe vremuri existau doar familia și școala. Dacă cei șapte ani de acasă nu erau bine îndrumați de părinți, ceea ce urma era aproape iregresabil. Educația se fundamenta în alt procent în familie. Acum suntem mai norocoși, ni se dau o grămadă de șanse: internetul, radio etc. Suntem într-un secol al imaginii, textul scris pierde teren printre celelalte metode de informare. Înainte, respectul pentru valori se cultiva în bibliotecă. R: La ce lucrați în prezent? N.D.: (râde) M-aș simți un pic stingher dacă nu aș avea de lucru. Acum lucrez la monografia orașului Ploiești, la volumul III; este o sarcină dificilă, a trebuit să sintetizez sute de pagini pentru aceasta. Va fi o altfel de lucrare, cel puțin la capitolul despre literatură, m-am axat mai mult pe reprezentarea personalității în cadrul cultural-istoric și m-am oprit, pentru fiecare, doar la câteva opere reprezentative, în care am punctat aspectele ploieștene și originalitatea scrierilor. Trist este că încorsetările editoriale nu îmi permit să valorific tot ce aș fi vrut, toate elementele de identificare. De asemenea, o provocare curentă pentru mine este și 83


alcătuirea monografiei comunei Brazi, una dintre cele mai bogate localități din România. Este o sarcină dificilă, realizarea unei monografii implică informații exacte, dar și necesitatea cunoașterii a o grămadă de mărturii din partea locuitorilor. R: Ce altă personalitate ploieșteană vă este foarte dragă? N.D.: D-l Alexandru Bădulescu, cel care publică săptămânal într-unul dintre ziarele locale (n.r. existent pe masă în timpul interviului și intrigă pentru această întrebare). Dumnealui are „pe conștiință”, în sensul bun al cuvântului, trei sferturi din latura culturală a Ploieștiului. Datorită eforturilor sale, există și Muzeul „Paul Constantinescu”, și Muzeul de Istorie, și câte și mai câte. Încă de la o vârstă tânără, după ce a fost director de cămin cultural într-o comună buzoiană, a fost desemnat inspector la Inspectoratul pentru Cultură și Artă. Este perseverent, are o memorie fabuloasă și avem, într-adevăr, ce îi datora. Sunt sigură că, într-o apariție viitoare a antologiei de interviuri, o intenție similară având în prinplan pe d-l Bădulescu ar fi, de asemenea, un festin cultural. Spuneți-ne despre cum ați fost promotorul unei cinemateci ploieștene din 1987, până în 2006. N.D.: Aceasta a fost probabil una dintre cele mai de impact activități culturale ploieștene, sala era de fiecare dată plină și rulau câte două filme pe săptămână. Făceam mereu o scurtă prefață a fiecărui spectacol, invitam actori, critici de film, eu moderam de fiecare dată aceste întâlniri. În rarele momente când nu puteam fi prezent, mă înregistram pe bandă și tot eram acolo cumva. Atât de mare a fost interesul oamenilor pentru filmele alese de mine, încât am extins inițiativa aceasta și la Târgoviște, fiind parte a unei filiere interjudețene. Toate filmele pe care le-am ales, fiind de toate genurile, de la muzicale, la comedii sau filme de acțiune, au fost cuprinse într-una dintre publicațiile mele, „Dicționar de cinematografie”. Am făcut parte din Comisia de Avizare a Intrării Filmelor în Circuitul Public, în comitetul de conducere, iar acolo spuneam ce succes va avea filmul, știindu-i doar genericul; erau uimiți ceilalți. Prin urmare, filmele pe care le alegeam să ruleze la cinematecă aveau mereu succes publicului, fiind alese corespunzător. Credeți că viitorul țării noastre, aflat momentan în mâinile tinerei generații, se prezintă mai prosper? N.D.: Nu cred, pentru că există, în cazul lor, o mare lipsă de apartenență, un lucru foarte grav, care atrage după el lipsa de implicare sau decizie. „Mă duc acolo unde mi se oferă, unde pot să câștig bine, fie că este sau nu la mine acasă”.

Ce îi place lui Nicolae Dumitrescu cel mai mult: carte – Frații Karamazov, F. Dostoievski, Curent artistic: neorealismul, destinație de călătorie – Barcelona, loc din Ploiești – Bulevardul Castanilor.

84


O VIAȚĂ DEDICATĂ ȘCOLII Elev: Milea Andreea Daniela Școala Gimnazială Homorâciu Profesor coordonator: Miclescu Elena

Savu Ioan s-a născut în 1945, la câteva luni după încheierea celui de-al doilea război mondial. A copilărit la Măneciu-Ungureni, într-o familie frumoasă cu 5 frați în care tatăl era muncitor forestier, iar mama casnică. Reporter: Cum a fost copilăria dumneavoastră, unde v-ați născut, unde v-ați petrecut copilăria? S.I.: M-am născut după război, într-o familie din MăneciuUngureni, în care tatăl era muncitor la calea ferată forestieră, aceasta transporta lemnele de la exploatările de pe Valea Teleajenului și Valea Telejenelului, deci a fost lucrător pe o mocăniță, care din păcate astăzi nu mai este. Mama a fost casnică, s-a ocupat cu creșterea celor cinci copii care erau de vârste apropiate. Tot la Măneciu am făcut primele clase, până în clasa a-VII-a, când unchiul meu, care lucra la un spital din Timișoara, i-a propus tatălui să merg cu el deoarece învățam bine și aveam mai multe posibilități la oraș. Am avut o copilărie frumoasă, ne jucam, dar îi mai ajutam și pe părinți în gospodărie. Părinții au văzut că avem înclinații spre studiu și m-au sprijinit. Spuneați că unchiul dumneavoastră v-a îndemnat să mergeți la oraș. Unde ați continuat studiile? S.I.: Am plecat din clasa a VII-a la Timișoara, iar liceul l-am făcut tot în acest oraș minunat. Am intrat în învățământul superior, la Facultatea de Istorie-Geografie din București, pe care am terminat-o în anul 1963. Când am terminat facultatea am primit repartiție în comuna Vărbilău – Prahova ca profesor de istorie geografie, unde am profesat 6 ani. Și ați făcut naveta? S.I.: Nu, am stat în gazdă la o familie din Vărbilău. Între timp m-am căsătorit, soția mea era bibliotecară la Măneciu și a reușit să se transfere și ea la Vărbilău, astfel am locuit amândoi într-o casă închiriată. Au fost vremuri frumoase, dar ne-am dorit să ne întoarcem în Măneciu. În anul 1972 mi s-a propus, de către cei din Măneciu, să funcționez ca director al Căminului Cultural de acolo, unde am lucrat 2 ani. În acest timp m-am transferat ca profesor de istorie la Școala din Izvoarele, iar prin anul 1979 am fost promovat ca director al școlii. Peste 10 ani am condus această școală, cu multă dăruire și cu mult drag. În anul 1988 am primit post de profesor de geografie la Școala din Măneciu Pământeni, pe care l-am ocupat imediat, deoarece eu îmi doream mai mult să predau această disciplină. R: Dar de ce geografie, de ce nu altă materie? S.I.: Încă din clasele primare mi-a plăcut geografia, deoarece îmi oferea posibilitatea să călătoresc prin lume, vedeam cu ochii minții lucruri noi. Mi-a plăcut și istoria, dar geografia ocupa primul loc în inima mea. R: Dacă ați avea ocazia să dați timpul înapoi, ați schimba ceva în trecutul dumneavoastră? S.I.: Nu, activitatea de profesor a fost opțiunea mea încă de mic și materiile acestea două, Istoria și Geografia au fost îndrăgite de mine, deci aș lua-o de la început tot la fel. Cum v-ați desprins de meseria pe care ați îndrăgit-o atât de mult?

85


S.I.: În anul 2009 am ieșit la pensie, după 44 de ani dedicați școlii, ani în care nu am lipsit niciodată, nu am avut concediu medical și permanent am căutat să mă perfecționez să fiu în pas cu tot ceea ce era nou. Pentru mine a fost un șoc, cu putere de muncă și în același timp inutil, apoi am căutat altceva care să-mi potolească pasiunea pentru geografie. Din totdeauna mi-au plăcut călătoriile și am călătorit foarte mult de când am ieșit la pensie. Am fost solicitat uneori să mai predau la liceul din Măneciu atunci când foști colegi au avut diverse probleme. Am făcut-o cu drag deoarece m-am bucurat să-mi revăd elevii și colegii. R: Ați fost apropiat de elevi, de colegi? S.I.: Da, i-am iubit, am căutat să le fiu apropiat, am încercat să găsesc un echilibru între a fi apropiat și în același timp respectat. Am fost acum trei ani la Timișoara la întâlnirea colegilor, după 50 de ani de la terminarea liceului. R: Și cum a fost revederea cu colegii? S.I.: Sigur că m-am bucurat să îi revăd, dar m-am întristat atunci când am aflat că trei dintre ei nu mai erau printre noi. R: Ați spus că aveți doi copii, v-au urmat, au ales meseria acesta de cadru didactic? S.I.: Da, am doi băieți, unul este în București, lucrează la Inspectoratul General al Poliției, este căsătorit. De la el care am o nepoată, care este în clasa a XI-a. Cel mic a emigrat în Canada, locuiește la Montreal, este profesor de educație fizică, căsătorit, de la el am 2 nepoți. Am fost în vizită la el și am reușit să văd cascada Niagara despre care știam foarte multe doar din cărți, orașele Toronto și Montreal, cele mai mari orașe din Canada și capitale de provincii. Amândoi băieții și familiile lor iubesc călătoriile. Spuneați că vă plac călătoriile? S.I.: Da, în tinerețe am organizat foarte multe excursii cu copiii, deoarece îmi plăcea să le arăt elevilor cât mai multe locuri frumoase din țara noastră. Când am ieșit la pensie, copiii mei erau pe picioarele lor și împreună cu soția am plecat în excursii prin Europa. R: Unde v-a plăcut cel mai mult, unde ați dori să vă întoarceți? S.I.: Sigur că țara noastră este frumoasă și este în schimbare permanentă, deci aș dori să mă întorc peste tot pe unde am fost, dar dacă ar fi să enumăr câteva locuri: Maramureșul, Nordul Moldovei și Delta Dunării se află sigur printre preferate. Am călătorit și în afara granițelor, am fost în Turcia, Grecia, Ungaria, Austria, Germania, Franța, Italia, Danemarca unde am văzut multe locuri minunate. R: Ați avut și alte pasiuni? S.I.: Da, mi-a plăcut să colecționez lucruri vechi, timbre, roci. Am avut un teren pe care l-am îngrijit și am fost pasionat și de agricultură. Am avut curiozitatea să cercetez această zonă a Văii Teleajenului în care ne aflăm, pentru a o prezenta la rândul meu elevilor cât mai bine. Vă mulțumesc că ați dorit să îmi răspundeți la întrebări și sper că nu v-am plictisit! S.I.: Și eu îți mulțumesc și aș mai repeta această experiență oricând.

În viață omul este pus în fața a numeroase întâmplări, dar treci mai ușor peste ele când ai un sprijin, un ajutor.

86


BUCHET DE... GÂNDURI Elev: Mironov Bianca Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza” Ploiești Profesor coordonator: Ilie Alina

Doamna Viorica Dumitru este născută în orașul Ploiești, județul Prahova, în toamna anului 1947. A crescut într-o familie de gospodari, fiind al doilea copil. Tatăl dânsei a fost dirijor, iar mama, pictoriță. A avut o copilărie frumoasă, deoarece locuia pe stradă cu rudele sale, mereu având cu cine să se joace și să își petreacă timpul. Ca pasiune principală, poezia are un rol important în viața dânsei, prima poezie pe care a scris-o fiind la vârsta de numai 7 ani. Reporter: Cum v-ați apucat de compus și de ce? V.D.: Pasiunea pentru poezie, pentru compus, a venit din pasiunea mea pentru citit. Fiecare idee pe care o citeam și îmi plăcea încercam să o îmbrac în rime. Pentru mine, compusul e ca un joc. Eu mă joc cu rimele ca și cum s-ar juca un copil cu lego. Poeziile pe care le-am compus sunt scrise pe baza lucrurilor comune din viață, lucruri ce mi-au marcat într-un fel fiecare moment al vieții. De exemplu, prima poezie a fost despre o zambilă, pe care o culesesem din grădină și pe care am puso în vază. De altfel, când eram în gimnaziu, în clasele mici, doamna învățătoare ne-a dat să scriem o compunere despre bunica noastră, iar eu m-am dus cu o poezie. Au uimit-o foarte mult detaliile pe care le cuprinsesem în poezie. De atunci a început, să spunem așa, carieră mea poetică. R: Cam câte poezii ați compus și aveți vreuna preferată? V.D.: Cred că am scris în jur de 500 de poezii până acum. Acestea sunt cuprinse în trei cărți pentru copii și trei pentru adulți. Dintre toate poeziile scrise de mine, nu pot alege una ca fiind preferată, cu toate acestea, din fiecare temă abordată am câte o poezie mai apropiată de inima mea. Dintre pastelurile compuse, Oltul la coborâre are o semnificație aparte pentru mine, deoarece îmi reînvie amintiri dragi și momente din tinerețe, Oltul fiind comparat cu viața mea: „Deși bătrân, nu se grăbește/ Murmură blând, dar nu mugește/ Când pietrele-l încetinesc/ Prin ochiuri chiar bolborosesc/ El le ocolește cu răbdare/ Mângâie sălcii, câte-o floare.ˮ R: Cine v-a îndrumat sau inspirat în alegerea acestei cariere de scriitoare? V.D.: Pot spune că mama a avut un rol destul de important în viața mea. De mică m-a învățat să fiu iubitoare și mi-a cultivat o atitudine pozitivă, de iubire față de cei din jur. Era o femeie foarte săritoare și am încercat după ce ea nu a mai fost lângă mine, să fiu și eu ca ea... De asemenea, o altă persoană care a avut un rol important în viața mea a fost o profesoară de română, care stătea pe aceeași stradă cu mine. Era o persoană extraordinară, iar prietenia noastră a durat vreo 40 de ani. Ea a fost cea care m-a îndrumat spre poezie. Mi-a oferit foarte multe sfaturi în domeniul literar. Mi-a spus să nu fac niciodată poezii prea lungi, ca să nu plictisesc cititorii, să caut sinonime pentru cuvintele mai lungi, pentru a oferi poeziei o notă mai muzicală, iar finalul poeziei să fie o întrebare retorică sau să aibă un sfârșit pe care fiecare cititor să îl poată interpreta. Această doamnă profesoară mi-a marcat viața, pot spune, și de aceea i-am și dedicat o poezie: Un gest de 8 Martie, o poezie în care îmi imaginam că ea este profesoara mea: „Ochii adânci o tot privesc.../ Viorica-mbujorată/ Spune: Doamna... vă iubesc! Așa simt, așa ar fi/ De-aș da timpul înapoi./ Dar la școală-s alți copii/ Pensionare suntem noi”. R: Care sunt pasiunile dumneavoastră? 87


V.D.: Pe lângă poezie, îmi plac foarte mult desenul, muzica cultă și cititul. Pot spune că arta, în general. Pentru câțiva ani, am fost și fotografă. Fotografia este o moștenire de familie, toate rudele mele au fost fotografi și am încercat și eu, însă nu mă pasiona așa tare ca poezia. Mi-a făcut plăcere să practic fotografia, deoarece socializam cu foarte multe persoane, cunoșteam diferiți oameni. Îi fotografiam pentru școală, buletin, nuntă. Într-un fel, pot spune că pe mulți îi vedeam în fiecare etapă a vieții, îi vedeam crescând prin lentila aparatului de fotografiat.” R: Aveți vreun regret în viață? V.D.: Nu vreau să trăiesc din regrete. Poate singurul regret pe care îl am este că nu am urmat o facultate în domeniul medicinei sau filologiei. Mama nu și-a putut permite să mă înscrie la o astfel de școală, fiindcă pe atunci erau destul de scumpe facultățile. R: V-au inspirat anumiți poeți români atunci când compuneați? V.D.: Eu am scris destul de multe pasteluri, și de aceea mi-au plăcut poeții precum George Topîrceanu, George Coșbuc sau Octavian Goga. Mi se păreau foarte interesante poeziile acestora. Îmi plăcea foarte mult și Mihai Eminescu, însă consideram că îmi este mult superior și că nu pot să fac ceva asemănător scrierilor sale. R: Care au fost evenimentele care v-au marcat în viață? V.D.: După ce m-am căsătorit, la scurt timp am avut primul copil. După aceea, m-am îmbolnăvit și mi s-a recomandat să nu mai am alți copii, deoarece vor agrava situația. Dar până la urmă lucrurile au fost bine, și astăzi am trei băieți sănătoși. Un alt eveniment marcant în viața mea a fost atunci când am vrut să plec în Germania pe timpul lui Ceaușescu. Când am ajuns la graniță, înaintea mea erau multe persoane care plecau plângând de acolo, deoarece securitatea nu accepta ca aceștia să plece, de teamă că nu se vor mai întoarce în țară niciodată. Când am intrat înăuntru, reprezentanții securității stăteau liniștiți, așteptând să zic ceva. Pe atunci credeam că oamenii care plecau în afară erau lipsiți de patriotism și de aceea când unul din oamenii aceia m-a întrebat ce doresc, le-am spus că vreau să le zic două poezii, erau două poezii patriotice. După ce am terminat de recitat, un alt om din acea încăpere mi-a spus că pot pleca în Germania cu familia mea, fiindcă știau sigur că mă voi întoarce. Probabil nu aveam să văd Occidentul dacă nu spuneam poezii! R: Este greu să fii poet? V.D.: Eu fiind o visătoare dintotdeauna, cum am mai spus, îmi place foarte mult să mă joc cu rimele. Trebuie să iubești să scrii. Pentru mine poezia este o relaxare. Și două minute dacă am, eu compun sau citesc o poezie, indiferent cât de obosită sunt. Ca să fii poet trebuie să fii susținut, și de aceea, vreau să îi mulțumesc soțului și familiei mele pentru susținerea necondiționată pe care mi-au oferit-o în tot acest timp. Orice erou are multe „sechele” care nu sunt apreciate, dar ajută la înaintarea acelui om. Tot ce am realizat este datorită educației creștine pe care am primit-o, datorită optimismului, deoarece sunt o persoană foarte pozitivă, și iubirii pentru cei din jur. Numai Dumnezeu m-a ajutat să trec peste toate greutățile vieții. Dacă ar fi să îmi oferiți un sfat din punctul de vedere al experienței dumneavoastră de viață, care ar fi acela? V.D.: Din punctul de vedere al unei poete, te sfătuiesc să oferi un zâmbet oricărui om pe care îl întâlnești, să îl mângâi cu un vers, să încerci să faci mai bună lumea cu o poezie, dacă nu poți altfel. Este foarte dezamăgitor că oamenii când se întâlnesc își spun doar durerile, nu și bucuriile, și de aceea te sfătuiesc să fii mereu optimistă și veselă, indiferent de situație.

Doamna Viorica este, din punctul meu de vedere, cea mai optimistă persoană din câte am întâlnit. În tot ceea ce a făcut a încercat să privească într-un mod pozitiv lucrurile, iar iubirea sa pentru poezie a definito ca persoană. Consider că viața dânsei chiar este o poveste ce trebuie împărtășită cu toți! 88


UN OM ÎNTRE OAMENI Elev: Năsulea Diana Georgiana Liceul „Simion Stolnicu”, Comarnic Profesor coordonator: Arion Monica

Într-o frumoasă dimineață de mai, am intrat în curtea bisericii din cartierul Poiana, orașul Comarnic. Biserica m-a primit cu mușcate și trandafiri în pridvor. Solemn, și-a făcut apariția și părintele Costică Dumitru, cu pași rari și apăsați. M-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze, dornic să comunice cu mine, să retrăiască alături de mine momente dragi, memorabile.

Reporter: Prea cucernice părinte, ce înseamnă pentru dumneavoastră „acasă”? C.D.: Pentru mine acasă înseamnă locul unde m-am născut, unde am crescut și unde trăiesc și acum. Acasă este locul copilăriei mele, al adolescenței mele, al tinereților mele, iar acum al vârstei mele înaintate. R: Ce ne puteți spune despre copilărie, despre părinți, despre școala pe care ați urmat-o? C.D.: M-am născut imediat după 23 August 1944, într-o familie modestă de oameni muncitori și cinstiți. Copilăria mi-am petrecut-o într-un sătuc al orașului Comarnic, la marginea pădurii. Acolo, am absolvit și cursurile primare, pentru ca apoi să urmez cursurile gimnaziale la școala din cartierul vecin – Poiana Comarnic. Era drum lung de bătut pe jos, cam o oră la dus și alta la întors. Nu m-am lăsat, chiar de era ploaie, vânt ori întuneric apăsător. Profesorii minunați și dorința de învăța mi-au fost imbold puternic. Și am terminat primul. Din cei treizeci de copii înscriși, doar 13 au absolvit. R: Ce făceau copiii în vremea aceea? C.D.: Învățam de luni până sâmbătă. Lecțiile le făceam la lampa cu gaz. Abia prin 1960 a apărut lumina electrică. Ce făceam acasă? Ne întorceam obosiți, luam masa, apoi ne apucam de lecții. Dimineața, când ne trezeam, învățam sau ajutam la treabă, deoarece aveam și această obligație de a-i ajuta pe părinți în gospodărie. Duminica ne jucam muncind. Ne adunam câte doi - trei băieți și duceam vitele pe islaz. La întoarcere, aduceam crengi pentru vite să le punem seara în iesle. Ne ajutam unul pe celălalt și munca părea dintr-o dată mai ușoară. R: De ce preot? C.D.: Dorul de Dumnezeu mi-a purtat pașii spre Seminarul Teologic din București, apoi firesc spre Facultatea de Teologie Ortodoxă din același oraș. M-am preoțit în biserica unde mă găsiți și azi. R: Noi am învățat că preoția este o misiune. Cum ați înțeles această misiune? C.D.: Preoții, asemenea dascălilor - învățători, educatori sau profesori, nu au o meserie, ei au de împlinit o misiune. Acesta este un lucru pe care nu trebuie să-l facă formal, ci cu suflet. Trebuie să-l facă cu toată ființa, să slujească, să formeze, să modeleze minți și suflete deopotrivă. Dacă misiunea profesorului se încheie atunci când tânărul termină școala, a preotului nu se încheie nicicând, căci preotul trebuie să fie 89


alături de credincios de la naștere și până dincolo de viața aceasta. Aceasta este misiunea unui preot: de a-l însoți pe credincios în toate împrejurările vieții. R: Care este cel mai frumos lucru pe care l-ați văzut în viața aceasta? C.D.: În această perioadă, au fost foarte multe lucruri frumoase și importante, iar fiecare etapă din viața mea a însemnat un pas înainte și un lucru frumos. Toate acestea deoarece în fiecare etapă a vieții m-am străduit să fac lucruri frumoase, lucruri bune, folositoare celor din jurul meu. Îmi amintesc cu plăcere bucuria de a intra la seminar, în condițiile grele ale anului 1958. Era un pas uriaș înainte, ca și admiterea la Facultatea de Teologie. Au urmat apoi bucuriile mai mari sau mai mici, trăite alături de credincioși, care mă primeau în casele lor cu brațele deschise. Tinerilor din ziua de astăzi ce le-ați recomanda? C.D.: Să fie serioși, să muncească, să pună suflet în tot ceea ce fac, să iubească adevărul, să fie drepți și iubitori cu cei din jur. Mântuitorul Hristos s-a adresat mucenicilor Săi și le-a spus: „Iubiți dreptatea. Faceți-vă datoria și toate celelalte vi se vor adăuga vouă.ˮ Un sfânt părinte spunea că faptele noastre, bune sau rele, merg înaintea noastră la ceruri. Și să nu uite să-și iubească glia străbună, să cunoască trecutul neamului nostru românesc pe care să-și clădească viitorul. De unde credeți că vine dezorientarea aceasta a tinerilor? C.D.: Unii sunt dezorientați, într-adevăr, din cauza libertății. Libertatea înseamnă desfășurarea voii libere, în limitele unor legi, în limitele bunului simț. Care credeți că sunt adevăratele valori morale după care oamenii trebuie să trăiască? C.D.: Credința în Dumnezeu însoțită de celelalte două virtuți: nădejdea și dragostea. Dar această dragoste nu înseamnă eros, înseamnă agapi. Mântuitorul a venit și a adus această dragoste jertfelnică, adică să-l iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi. R: Cum trebuie să ne rugăm? C.D.: Un sfânt, întrebat de ucenicii săi: „Cum să ne rugăm?ˮ, îi îndemna: „neîncetat.ˮ Credeți că liniștea sufletului poate fi găsită pe pământ? C.D.: Da! Pentru că Dumnezeu e liniștea. Porunca Sa îți oferă liniștea. Poruncă nu înseamnă constrângere, deoarece ai dreptul să faci asta sau să nu o faci. În final, credeți că există viață de poveste? C.D.: Desigur. Există, dar este bine ca viața noastră să fie bazată pe realitate. Căutați Împărăția lui Dumnezeu și porunca Lui și toate celelalte vi se vor adăuga vouă!

Eu am fost profund impresionată de părintele protopop Costică Dumitru, care m-a învățat niște lecții considerabile prin acest interviu. Acest domn deosebit și-a dedicat viața pentru societatea în care trăiește, iar din 1968 până în prezent face acest lucru cu pasiune și devotament.

90


POVESTEA UNUI OM OBIȘNUIT Elev: Niculescu Costin Andrei Colegiul Național „Mihai Viteazul”, Ploiești Profesor coordonator: Radu Angela

Astăzi, 7 mai 2017, am avut plăcerea și ocazia de a sta de vorba cu domnul Niculescu Costin. Sunt mândru și încântat să va împărtășesc experiența întâlnirii cu acest om blând și liniștit. Reporter: Va mulțumesc că ați acceptat să răspundeți întrebărilor mele. Pentru început, cum v-ați prezenta celor care vor să vă cunoască? N.C.: Un om obișnuit, în vârstă de 72 de ani, pensionar de aproape 9 ani, de profesie inginer mecanic de mașini și utilaje petroliere. În anul 1968 am absolvit Facultatea de Mașini și Utilaj Petrolier din cadrul fostului Institut de Petrol, Gaze și Geologie din București. În cadrul familiei mă consider un om împlinit. Sunt căsătorit de 47 de ani cu Ana și ne bucurăm împreună de cei doi copii, Monica și Daniel, și de cei doi nepoți, Bogdan și Costin. Sunt mândru de copiii noștri și consider că alegerile pe care le-am făcut în ceea ce privește locul și mediul în care au crescut copiii le-au sporit acestor șansele la o educație de calitate și dezvoltare profesională. Cum ați rezuma cariera dumneavoastră profesională? N.C.: Cariera profesională, însumând 40 de ani de activitate, o consider un succes, deși nu întotdeauna parcursul profesional a fost atât de ușor. Debutul carierei își are locul în Berca, o comună mică din județul Buzău, situată la aproximativ 20 de kilometri de Municipiul Buzău. Acolo s-au născut și copiii noștri. Ulterior, gândindu-ne la familia noastră și la viitorul copiilor, în anul 1983 am luat decizia de a ne muta în Ploiești, unde mi-am petrecut o bună perioadă din restul carierei. A urmat o perioada de 15 ani de activitate în Comuna Boldești din județul Prahova, unde am ocupat mai multe funcții. Apogeul carierei a fost în cadrul Regiei Autonome a Petrolului, de unde am și ieșit la pensie. Care considerați că este cea mai importantă decizie care v-a influențat carieră și care v-a adus cea mai mare satisfacție? N.C.: Cea mai importantă decizie profesională a fost renunțarea la funcția de director adjunct din cadrul General Petrom Service Boldești, și acceptarea provocării unei noi cariere în București, în cadrul Regiei Autonome a Petrolului. Cea mai interesantă perioadă o consider cea în care răspundeam de activitatea de reparații și întreținere. Practic, „guvernam” alocarea sumelor pentru reparare și întreținere a utilajelor de foraj pentru toate sucursalele din cadrul Petrom, ceea ce însemna o mare responsabilitate. Eram foarte pasionat de munca mea și dacă aș fi din nou în postura alegerii unei cariere aș lua-o de la capăt. R: Ce ați alege dacă ați avea posibilitatea unui nou început profesional? N.C.: M-ar atrage o carieră legată de studiul istoriei moderne. Poate surprinde această alegere, complet diferită de profesia mea. De când sunt pensionar și am mai mult timp disponibil, mă preocup de acest domeniu, pentru interesul personal și doar ca hobby. Aș vrea să deslușesc cât mai multe dintre gândurile, dar mai ales din amintirile dumneavoastră, așa că aș vrea să aflu câte ceva despre cum ați trăit și ați simțit orașul Ploiești în anii ʾ80.

91


N.C.: Locul meu preferat în Ploieștiul de altădată era centrul, deși îmi place acest loc, poate nu la fel de mult, și acum, când este modernizat. Atunci iubeam clădirile vechi, cu iz aristocrat și străzile liniștite, cu oameni eleganți și educați. Pe Bulevardul Republicii, căci acesta este drumul pe care trebuia să îl parcurg până în centru, erau căsuțe mici pe care le admirăm și care dădeau o notă calmă drumului meu prin oraș. Am fost clientul fidel al unui anticariat din centrul orașului. Dacă ar fi să alegeți să trăiți în Ploiești în anul 2017 și Ploiești în anul 1983, an în care v-ați mutat definitiv în acest oraș, pentru ce ați opta? N.C.: Cu siguranță aș alege Ploieștiul anului 2017 în defavoarea celui din anul 1983, întrucât în anul 1983 începuse perioada în care magazinele erau mai mult lipsite „de cele trebuincioase”, cozile erau foarte mari la orice și viața în general era mai grea, marcată de lipsa căldurii și a curentului electric. Acum mă bucur de posibilitatea de a găsi orice îmi doresc și frecventez chiar și mall-urile, pentru a face mișcare, dar și pentru a rămâne „în ton” cu lumea. Uitându-mă în jur este ușor să intuiesc cel puțin una dintre pasiunile dumneavoastră. Îmi puteți vorbi despre pasiunile pe care le-ați avut sau pe care încă le aveți? N.C.: Consider că am avut privilegiul să descopăr și să mă bucur de două pasiuni care mi-au îmbogățit viața. Cea dintâi, pe care o pot numi „marea mea pasiune” este cititul. În întreaga viață am strâns peste 4.000 de volume, rânduite așa cum se poate vedea, în două corpuri de bibliotecă. Este drept că apartamentul nu mai pare foarte spațios, dar cărțile fac parte din viața mea zilnică. Nu am cărți necitite, ba uneori le recitesc pe cele care mi-au plăcut foarte mult. Din colecția mea fac parte volume de literatură clasică, contemporană, SF, dar și ghiduri turistice din țările lumii pe care le-am vizitat. Toate titlurile cărților pe care le dețin sunt notate cu cea mai mare atenție într-un registru pe care îl completez cu cel puțin cinci titluri la fiecare târg de carte. Și asta pentru că de mulți ani târgurile de carte organizate la București au devenit un reper important în calendarul meu. Cea de a două pasiune o reprezintă călătoriile. Revoluția din anul 1989 mi-a adus și bucuria libertății și bucuria călătoriilor. Am văzut numeroase țări din Europa, de la țările Nordice până în Spania, plecând cu soția mea în călătorii în fiecare an, și sperăm să putem face acest lucru cât mai mulți ani de acum încolo. Cei drept, multe s-au schimbat în ultimii ani, chiar și modul de alegere a vacanțelor, pentru că în prezent preferăm circuitele turistice organizate pentru seniori. R: Există ceva ce v-ați dori să fi putut schimba în viață dumneavoastră? N.C.: Un lucru pe care probabil puțini l-ar include în descrierea mea este timiditatea. Dacă aș fi putut schimba ceva de-a lungul vieții, ar fi fost starea de timiditate. Timiditatea nu m-a împiedicat, însă, să-mi fac meseria cu respect și devotament. Acum sunteți un om care face parte din ceea ce mulți numesc „generația veche”, cu o bogată experiență de viață care poate fi împărtășită. Există o rețetă pentru o viață împlinită? N.C.: Rețetă nu dețin, ci doar experiențe personale care pot inspira și, eventual, sfaturi pe care să le pot da. Din punctul meu de vedere, pentru a avea o viață împlinită ar trebui să alegi să faci ceea ce îți place să faci, și să te gândești foarte bine asupra meseriei pe care o alegi, pentru ca aceasta să îți aducă satisfacții. Importantă este și alegerea unei persoane potrivite lângă care să îți dorești să îți petreci restul vieții, chiar și după 47 de ani. Nu în ultimul rând, important este să alegi un hobby care să nu dăuneze, dar care să te pasioneze și să îți păstreze mintea trează. R: Aveți un obiectiv pentru anii ce vor urmă? N.C.: Obiectivul principal pentru viitor, ca al oricărei persoane de vârsta mea, este să fiu sănătos, și să mă bucur în continuare de viață. Cum în anii ‟70 m-am bucurat de proprii copii, iar în anii 2000 de nepoți, sper și îmi doresc să mă pot bucura și de cel puțin un strănepot. 92


Acesta este Domnul Niculescu Costin – un om obișnuit care mi-a oferit cu generozitate înțelepciunea unei experiențe de viață. Am primit în dar modestia cu care mi-a prezentat realizările vieții sale, ca o dovadă a unei educații „de modă veche”. Viața lui pare că a fost una ușoară, dar asta numai pentru că nu îi stă în fire să se plângă. Calmul cu care vorbește și zâmbetul subtil sugerează că multe lucruri au rămas nespuse. Am plecat gândindu-mă cât de mult respect datorăm unor astfel de oameni. Sărut-mâna, bunicule!

POVESTEA UNUI OM DEDICAT ȘCOLII Elev: Niță-Pârvu George Andrei Școala Gimnazială din comuna Vărbilău Profesor coordonator Ivan Cătălina

Profesorul… Un om care crește din nou, întinerește cu fiecare generație de elevi pe care o formează, o educă. Un om devotat profesiei, școlii, un om de care te legi dincolo de cuvinte, un om care îți marchează viața, destinul. Un astfel de om este și domnul profesor Brezeanu Gheorghe. Un om mic, cu un suflet uriaș, care te vrăjește cu ochii săi senini și cu poveștile minunate pe care acești ochi albaștri le ascund. A fost o experiență impresionantă să pot sta de vorbă cu un asemenea OM.

Reporter: Aș vrea să știu dacă aveți o experiență de viață mai frumoasă, ceva care v-a marcat în vreun fel? B.G.: Sunt mai multe „clipuri” care m-au marcat: întemeierea unei familii, nașterea copiilor, apariția nepoților și studiile universitare. R: În ce fel v-a marcat viața întemeierea unei familii? B.G.: Viața mea nu a fost una ușoară. Am avut o copilărie grea, marcată de mari privațiuni. Unele au fost de ordin social-economic: secetă, foamete, sărăcie, cote, cartele pentru pâine, altele de ordin familial, am rămas orfan de mamă la doi ani (oftează). R: În ciuda vieții grele pe care ați avut-o, nu ați renunțat la școală? B.G.: Nu. Mi-am început studiile la Slănic, unde am făcut studiile primare și gimnaziale (clasele VVII – așa era pe atunci). Deși învățam bine, am mers la Școala profesională de ucenici de pe lângă Uzina Mecanică Plopeni. Mi-am continuat liceul tot la Slănic (dar la seral). Am urmat apoi Institutul Pedagogic de Învățământ superior din Suceava și Facultatea de Filologie, specialitatea rusă-română la Universitatea București. Am fost șef de promoție la nivel profesional, liceal și universitar. După terminarea studiilor, am fost profesor titular la Școala Generală Căldărești, comuna Pogoanele, județul Buzău, sat ce apare la un moment dat undeva în opera lui Marin Preda. După doi ani, voiam neapărat să mă întorc acasă, eu sunt „ținut” foarte tare de rădăcini, de vatră, iar din 1976 și până în 2013 am profesat la Școala Gimnazială Coțofenești. Am predat limba rusă, inițial, (până în 2010), iar din 1990 și limba română. Mi-am lăsat o parte 93


din suflet aici, contribuind la reconstrucția Școlii primare din Coțofenești după cutremurul din 1977 și a Școlii Gimnaziale Coțofenești (între 2000-2003). Am fost director al acestei școli între 2007-2010, apoi coordonator al școlii Coțofenești (2010-2011), iar între 2011-2013 am fost director adjunct. R: Aveți copii? B.G.: Da, am două fete. R: Vreuna din fete vă urmează în profesie? B.G.: Fiica cea mică a îmbrățișat această nobilă profesie, de dascăl. Cea mare este medic. Din păcate, ambele profesează în afara țării. Reporter: Ce v-a determinat să alegeți această profesie, de dascăl? B.G.: Un rol important l-au avut profesorii mei, cei care m-au format ca om. Aș vrea să amintesc câțiva dintre cei care mi-au îndrumat pașii în alegerea acestei profesii: Duță Mioara, Petrescu Vasile, Stănescu Ion, Zenovia Crăciun, Eugen Simion, Boris Cazacu, Paula Diaconescu, Ion Banu, Ecaterina Fodor, Virgil Șoptereanu, Anatol Pedestrașu și mulți, mulți alții. Ei m-au ajutat să devin ceea ce sunt azi. R: Observ cu câtă dragoste vă amintiți de dumnealor. B.G.: Da. Sunt doar o parte din oamenii pe care i-am admirat și cărora le port un respect deosebit. A fost o perioadă excepțională, marcată prin satisfacția învățăturii dusă la nivel de studiu autentic, elevat, urmat de cercetare. R: Îmi puteți spune, legat de cercetare, ați reușit să publicați vreun articol, vreun studiu, ceva? B.G.: Am câteva materiale care au văzut lumina tiparului în presa de specialitate sau în rubrici de specialitate, inclusiv datorită câștigării prin concurs al spațiului alocat, în presa locală, județeană, în Tribuna învățământului, în ziarul Adevărul, la renumita rubrică „Profesorii la tablă” sau în spațiul dedicat sportului. Am scris și o serie de scrisori unor personalități din varii domenii, cu ocazia unor evenimente: d-lui Cornel Todea – regizor teatral, director al teatrului de copii „Ion Creangă” din București, vicepreședinte UNITER, pentru emisiunea Dintre sute de catarge… , d-lui Cătălin Țârlea, scriitor, tablet-eseu pe teme de literatură și cultură, d-nei Mioara Avram (lingvist) și d-lui Șerban Iliescu, pe teme de cultivare a limbii române. De asemenea, am fost premiat de diverse personalități ale vieții publice: de academicianul Dan Berindei, vicepreședinte al Academiei Române, pentru tema Istoria –sensuri și definiții, Iona Drăgan, poetă și critic literar pentru eseul Eu și literatura, de campioana olimpică de atletism Gabriela Szabo, căreia i-am sublimat efortul eroic în poemul Cursa învingătorului – ultimul tur de pistă. R: Referitor la Gabriela Szabo, aveți vreun sport preferat? B.G.: Bineînțeles. Iubesc fotbalul, echipa mea preferată fiind Steaua. Chiar i-am scris d-lui Mihai Stoica, manager general al F.C. Steaua București, actuala F.C.S.B. (zâmbește), pe tema „Cum definim palmaresul sportiv?” și d-lui Comandant al Clubului Sportiv al Armatei Steaua București (d-lui Petrea) retrospectivă – 70 de ani de viață pentru clubul militar. Ție îți place fotbalul, sportul, în general? Nu pot spune că iubesc sportul în mod deosebit. Prefer să citesc o carte, să mă documentez. Vă mulțumesc pentru timpul pe care mi l-ați dat din viața dumneavoastră și v-aș ruga, dacă se poate, să-mi spuneți dacă pentru dumneavoastră viața este o poveste. B.G.: Da. Fiecare om are povestea lui. Poate unele sunt mai interesante, altele mai puțin interesante. Dar cu siguranță, viața este o poveste. Ea îți oferă atât cât poți tu să primești.

94


AMINTIRI DIN TIMPURI APUSE Elev: Păcescu Annemarie Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza”, Ploiești Profesor coordonator: Chelaru Oana

Pentru interviul cu o persoană cu o vastă experiență de viață am apelat la bunica mea, Păcescu Nicoleta, în vârstă de 75 de ani, știind că ea cu siguranță are foarte multe de povestit. Aceasta a fost de acord să ne împărtășească câteva dintre poveștile ei impresionante de viață. Reporter: Bună ziua! Mulțumesc că ați acceptat să-mi răspundeți la câteva întrebări despre viața dumneavoastră! P.N.: Bună ziua! Desigur, cu cea mai mare plăcere. R: Puteți să-mi spuneți câteva informații generale despre dumneavoastră? P.N.: M-am născut în anul 1942, în Ploiești. Tatăl meu era medic, mama casnică. Am urmat cursurile școlii nr. 1 de fete din Ploiești, apoi liceul Mihai Viteazul, absolvind în 1960. Din 1960 până în anul 1965 am urmat Institutul de Limbi Străine – Universitatea București, Facultatea de Limba rusă – romană. Am profesat 3 ani la școala postliceală sanitară Ploiești, liceele Plopeni, Boldești, apoi pană la pensionare, in 2001, la școala Blejoi, fiind și director de coordonare 10 ani. După pensie am mai profesat 8 ani la liceul Filipeștii de Pădure, Toma Socolescu, școlile Bertea, Plopeni sat. Care este prima amintire pe care ați putea să o relatați din copilăria dumneavoastră? P.N.: Îmi amintesc perfect de la vârsta de 2 ani bombardamentul din Ploiești, când casa noastră de pe strada Fructelor – azi parcul Nichita Stănescu, a ars complet, dar noi am scăpat, fiind în adăpostul de dedesubtul casei. Nu am rămas cu nimic, doar cu hainele de casă cu care eram îmbrăcați când a sunat alarma. Cum v-ați descrie copilăria sau adolescența dumneavoastră? Ați putea puncta diferențele dintre generația dumneavoastră și a noastră? P.N.: Am trăit ani grei după aceea, când totul se dădea doar pe cartelă, casele erau verificate, în special bibliotecile, când se dădea foc „celor interzise”, când tatăl meu a fost pe front ca medic locotenent, iar mama, bolnavă, rămăsese singură cu mine. Când în timpul lui Gheorghiu Dej părinții prietenilor noștri erau condamnați să muncească la canal, unde mulți au și sfârșit. Nu regret că am trăit toate acestea, pentru că acum pot vedea uriașa diferență între tiranie și libertate, între democrație și comunism. R: Cum era familia dumneavoastră sau mediul în care ați fost crescută? P.N.: Am trăit o copilărie și o adolescență frumoase, pentru că părinții m-au ferit de ura sistemului față de intelectuali, m-au educat în simțul onestității. R: Care erau responsabilitățile dumneavoastră ca și copil sau adolescent? P.N.: Să o ajut pe mama care purta o proteză la un picior, operată fiind de osteosarcom de marele profesor dr. Amza Jianu, profesorul tatălui meu la Universitatea de Medicină și Farmacie București. Vreau doar să spun că această operație a făcut ca mama mea să trăiască 87 de ani, grație dăruirii și bunătății acestui mare om, profesor Dr. Jianu, model de urmat pentru medicii de azi, unii dintre ei interesați numai de starea lor financiară. În gospodărie, de mică îngrijeam florile, ștergeam praful, uneori curățam parchetul. 95


Descrieți-vă parcursul dumneavoastră educațional. La ce școală ați mers? Care era materia dumneavoastră preferata, dar profesorul favorit? Ce studii ați urmat? P.N.: Am studiat la școala nr. 1 de fete Ploiești, având învățător pe doamna Elena Nicoară, minunat dascăl, apoi la Liceul „Mihai Viteazulˮ, Ploiești, iar, ulterior, la Institutul de Limbi Străine București. Mi-am admirat mulți profesori, printre care doamna Mărășescu – chimie, doamna Popescu Elena – matematică, doamna Marinache – fizică, pe diriginta mea, doamna Oniceanu – latină. Care erau activitățile sau hobby-urile dumneavoastră ca tânăr? P.N.: Să citesc mult, pasiune primită din partea profesoarelor mele de română, Păcescu Aurelia, viitoarea mea soacră, și Virginia Ionescu. În facultate am admirat mult profesorii Micu Dumitru și Gheorghe Bulgăre, literatură. Iubesc nespus muzica clasică și ușoară, iar ca elevă, apoi tânără, aveam abonament la filarmonica „Paul Constantinescu” și la teatrul „Toma Caragiu”. Vreau să amintesc faptul că am fost foarte apropiată de lumea artei, tatăl meu coleg de clasă cu marele Etterle, cu profesorul Simache, iar cu eminentul Toma Caragiu am locuit în aceeași casă, pe strada Gheorghe Dimitrov, nr. 5 – azi Strada Teatrului, după plecarea în Israel a familiei regizorului George Baron, de la Ploiești. La ce vârstă v-ați căsătorit? Câți copii aveți? Cum vă descurcați pe plan familial și profesional în acele vremuri ale comunismului? P.N.: M-am căsătorit la 22 ani, am doi copii născuți la 23/ 24 ani, care sunt acum ingineră și medic, ambii in Ploiești; am doi nepoți, un IT-ist la HP Pipera 27 ani și o nepoată elevă, 17 ani, la liceul „Alexandru Ioan Cuzaˮ, Ploiești. Am muncit enorm, fără să mă menajez, atât la serviciu cât și în propria gospodărie sau a părinților mei, când mama rămânea singură. Îmi amintesc de înfiorătoarele zile când, având copiii mici puneam „la rând” sacoșele pentru lapte sau când stăteam tot de cu noapte la coada imensă din apropierea Spitalului Județean, unde se dădeau pe cartela de diabet 2 amărâți de pui care nu cântăreau împreună nici 500 de grame, și pe care-i numeam „frații Petreuș”. Dar toate astea au dispărut, viața a intrat pe alt făgaș. Obișnuiați să participați sau să organizați petreceri alături de prietenii dumneavoastră? Cum decurgeau aceasta? P.N.: Am avut un cerc destul de mare de prieteni, mergeam des la petreceri, în ciuda faptului că munceam foarte mult, dar pe atunci tinerețea nu ținea cont de asta. Aveam casa deschisă mereu, primeam prietenii mereu veselă și cu mult drag. Am fost toată viața optimistă; sunt și acum, în ciuda bolii necruțătoare cu care mă confrunt. Cum ați putea să vă caracterizați viața până acum? Ce sfat ați da tinerilor din zilele noastre ținând cont experiența dumneavoastră de viață? P.N.: Am trăit nu foarte ușor, dar am trecut peste toate cu demnitate și cu mult optimism, nu regret nimic pentru că am știut să trăiesc frumos. Tinerilor de astăzi le transmit să se bucure în fiecare zi de tot ce au, să treacă peste clipele dificile, să-și facă din fiecare zi, și chiar din puțin, o sărbătoare, să lupte pentru idealul lor, să fie optimiști. Îi iubesc pe toți tinerii, ca pe nepoții mei. Vă mulțumesc foarte mult pentru timpul acordat și pentru această poveste incredibilă! P.N.: A fost plăcerea mea să pot împărți o parte din amintirile mele cu tânăra generație.

96


O VIAȚĂ ÎMPLINITĂ Elev: Radu Alexandru Theodor Colegiul Național „Alexandru I. Cuza”, Ploiești Profesor coordonator: Chelaru Oana

Colonel (r) Pacu Ion s-a născut la data de 18.11.1941 în localitatea Mărcești, județul Dâmbovița. A copilărit și a absolvit școala primară din localitatea natală, școala gimnazială la Bucșani și liceul „Mihai Viteazul” din Ploiești. Este căsătorit și are un băiat, colonel medic urolog, la Spitalul Clinic Militar Urgențe din București, care le-a dăruit o minunata nepoată. Dr. Pacu Ion la 76 de ani: „Doctorul trebuie să muncească pe rupte, în medicină talentul vine numai muncind”.

Reporter: Domnule doctor, împliniți în curând vârsta de 76 de ani. O să încep cu o întrebare clasică: cum este viața la această vârstă? P.I.: Viața este frumoasă și palpitantă, plină cu de toate. O percep și o trăiesc ca la 40-50 de ani. Din câte am aflat, continuați să fiți un om deosebit de activ. Este activitatea continuă un secret al menținerii sănătății la o asemenea vârstă? P.I.: Așa este, activitatea trebuie continuată. Consider mișcarea ca un element ce trebuie să fie un lucru obișnuit în viața noastră. Atunci când faci mișcare, te simți bine și mai tânăr. R: Dumneavoastră ce fel de activități aveți? P.I.: În primul rând, faptul că îmi mențin contactul cu activitatea mea profesională iar în al doilea rând, continui și activitatea mea non-profesională: merg la concerte simfonice, călătoresc, citesc, mă întâlnesc cu foștii colegi și cu prietenii. R: La capitolul activități fizice ce ați menționa? P.I.: Din punctul meu de vedere, o spun mereu, cel mai important este mersul pe jos pentru că este simplu și nu costă nimic. Apropo de progresul tehnologic al medicinei, dumneavoastră ați terminat facultatea în urmă cu mai bine de jumătate de secol. Cât de mult a evoluat de atunci și până azi? P.I.: Este o diferență foarte mare. Acum 50 de ani, cardiologia se făcea cu stetoscopul și cu aparatul de tensiune. Ca în orice domeniu, tehnologia a influențat în bine evoluția specialității. Pot spune că sunteți un om care și-a dedicat viața meseriei. Dacă ar fi să o luați de la capăt, ați alege tot medicina? Dacă da, de ce? P.I.: Am făcut această meserie din pasiune așa că dacă ar fi să o iau de la început aș face aceeași alegere, mai ales că acum sunt alte posibilități: acces la literatura de specialitate, posibilități de aprofundare a unor tehnici moderne de investigații etc. Spuneți-mi două cuvinte despre familia dumneavoastră. 97


P.I.: Soția mea a fost asistentă medicală la Spitalul Județean din Ploiești, avem un băiat care mi-a urmat profesia de medic și o nepoată de 14 ani, care este foarte ambițioasă și activă. R: Încă din copilărie v-ați gândit că medicina este domeniul pe care-l veți îmbrățișa? P.I.: Nu. Am absolvit liceul „Mihai Viteazul” din Ploiești și în aceea perioadă am fost îndrumat de către profesori și părinți să mă înscriu la facultatea de Medicină Generală din București, pe care am absolvito în anul 1968. În anul 1965 am fost avansat în gradul de locotenent. R: Povestiți-ne puțin despre începuturile carierei dumneavoastră. P.I.: Mi-am început cariera militară în anul 1968 la Brigada de Rachete Antiaeriene Chitila, în calitate de medic șef de unitate, având gradul de locotenent major. M-am străduit să-mi aprofundez cunoștințele teoretice și practice în domeniul militar. Credincios jurământului lui Hipocrate și angajamentului asumat, în anul 1974 m-am înscris la Secundariat, Specialitatea Medicină Internă, în Spitalul Militar Central București. Absolvind secundariatul în anul 1977, am lucrat din octombrie 1977 până în iunie 1979 la Policlinica Militară din frumosul oraș Mangalia. În anul 1979 ați ajuns la Buzău. În ce împrejurări? P.I.: Dorind să mă apropii de familie și locurile natale, am solicitat mutarea la Policlinica Militară din Buzău. Timp de 11 ani m-am străduit, și am reușit pe deplin, să fiu util cadrelor militare active și în rezervă, familiilor acestora, personalului civil și militarilor în termen din unitățile militare dislocate în diferite localități ale județului Buzău. R: La Policlinica Militară din Ploiești, în ce împrejurări ați ajuns? P.I.: Apreciindu-mi gradul de pregătire profesională și conduita morală și militară, șefii ierarhici, în luna octombrie 1990, m-au mutat la Policlinica Militară din Ploiești. În această instituție am lucrat până la 31.05.2001, în calitate de medic specialist boli interne și șef al Policlinicii Militare din Ploiești, dată la care am ieșit la pensie. Aveți aproape 76 de ani și sunt convins ca aveți multe proiecte pentru viitor. Spuneți-mi, în încheiere, câte ceva despre acestea. P.I.: Primul proiect este să-mi mențin starea de sănătate în condiții bune. Este proiectul la care lucrez în continuare și asociat de acesta este proiectul legat de familie. Aceste proiecte îmi mențin trează mintea și îmi dau curajul să continui. Vă mulțumesc domnule doctor Pacu Ion!

98


ISTORIA ESTE O PASIUNE Elev: Rîmboacă Bianca-Andreea Colegiul Național „Mihai Viteazul”, Ploiești Profesor coordonator: Radu Gheorghe

Profesor, inspector, dar și om de familie, crescând 3 fete, domnul Gheorghe Borovină a dus o viață simplă și modestă. Cu o carieră didactică de peste 40 de ani și în prezent activând ca profesor pensionar, ne-a acordat un interviu deosebit de interesant pe parcursul căruia istoria a fost permanent menționată. Neschimbându-și poziția și cu o atitudine fermă, domnul profesor împărtășit fără reținere cunoștințele sale, răspunzând cu răbdare la câteva întrebări. Reporter: Dacă ați fi putut participa la un eveniment istoric, care ar fi acela? G.B.: Este o întrebare destul de dificilă. Dacă aș putea întoarce timpul cu aproximativ 150 de ani în urmă, în august 1870, poate că aș fi fost curios să mă găsesc în acest oraș în momentul în care s-a organizat Republica de la Ploiești atât de frumos descrisă de Caragiale. Atunci Ploieștiul a fost, să spunem, prima republică din secolul al XIX-lea, înaintea comunei din Paris, când vreme de 3 zile ploieștenii au fost republicani în mișcarea anti-dinastică din vremea anului 1870. Chiar aș fi fost curios. De asemenea, aș fi vrut să fiu în seara de 7 februarie 1859, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza, pentru prima oară venea de la Iași, îndreptându-se spre București, poposind în seara respectivă la Ploiești. A dormit într-un hotel care există undeva în ceea ce noi astăzi numim piața Cuza, în capătul străzii Cantacuzino. Acolo și-a petrecut noaptea de 7 spre 8 februarie 1859, urmând ca în dimineața următoare, cu mare alai, să se îndrepte spre București. Dacă ați putea schimba decursul unui eveniment istoric, care ar fi acesta și de ce anume? G.B.: În primul rând sunt foarte multe lucruri ce țin de istorie pe care nu le cunoaștem îndeajuns. S-au făcut filme cu aceste schimbări de scenariu, iar în final s-a ajuns la aceeași soluție, concluzia fiind că istoria nu poate să fie schimbată. Cu toate acestea, dacă aș putea să am această putere, fără îndoială că aș umbla undeva la momentul în care Lenin a declanșat revoluția din octombrie care a adus comunismul. Poate că nu ar mai fi existat această posibilitate. Astăzi sunt acte cât se poate de clare care arată că Lenin era agent al Serviciului Secret german și că avea drept principal țel să scoată Rusia din război. Ceea ce a fost inițial planul serviciilor germane a fost cu totul dat peste cap și soarta istoriei s-a schimbat la 180º după venirea lui. R: Ce ne puteți spune despre falsificarea istoriei? G.B.: Consider că falsificarea istoriei ne influențează într-un mod cât se poate de negativ. Adevărul istoric trebuie să fie cunoscut mai ales de cei tineri, care nu mai beneficiază astăzi de foarte multe lucruri de care beneficiau înaintașii lor. Eu pot să va dau un exemplu concret. În fața Casei Albe din Ploiești există o stelă de piatră dedicată eroilor revoluției. Ați văzut-o, o puteți vedea și acum și o puteți citi. Acea stelă de piatră exista și înainte 1989 și pe ea scria cât se poate de curat și de frumos: „În acest loc a fost casa în care în noaptea de 3 spre 4 octombrie 1922 s-a ținut Congresul al doilea al Partidului Comunist Român, când a fost votat statutul și au fost alese organele de conducere ale partidului.” Pe același trunchi de piatră, după 1989, răzuindu-se ceea ce fusese scris până atunci, a apărut ceea ce există și astăzi. Există vreo amintire cu elevii pe care o veți tine minte tot timpul?

99


G.B.: Sunt foarte multe amintiri pe care le am cu elevii, deoarece făceam foarte multe activități cu ei și nu întotdeauna erau agreate de direcțiune. Spre exemplu, înainte de anul 1989 nu se puteau face banchete așa cum se organizează în prezent. Când am terminat liceul, banchetul s-a ținut în holul instituției și am dansat cu profesoarele mele. Așa se făcea banchetul acum 50 de ani și a fost un eveniment frumos. Pe de altă parte erau și unități de învățământ ce nu permiteau să plecăm pentru organizarea unui banchet și am observat asta chiar după ce am devenit profesor. Am făcut un banchet cu clasele de a XII-a în Munții Bucegi, și am făcut mici excursii în acea zonă fără aprobarea direcțiunii. În ziua de astăzi o astfel de acțiune poate fi de natură penală, însă pe vremea aceea lucrurile erau mai diferite. R: Dacă ați putea să dați timpul înapoi, ați urma aceeași carieră? G.B.: Mi-am pus întrebarea aceasta și după revoluția din 1989. Eram mult mai tânăr și aș fi putut să mă apuc de altceva. Istoria este o pasiune din copilărie pe care am păstrat-o și aș putea spune acum, după 70 de ani de viață că am și valorificat-o. Nu sunt în stare să fac altceva. În tinerețe am avut o pasiune pentru șah de care nu m-am ținut. Am reușit în 1960 să devin vice-campion regional de șah pentru copiii de vârsta mea. La vremea respectivă era vorba de regiuni, nu de județe. Am lăsat însă pasiunea pentru șah de foarte multă vreme. Ce ne puteți spune despre sistemul de învățământ în legătură cu orele de istorie? G.B.: Sunt foarte multe lucruri care nu-mi plac. Nu-mi place faptul că istoria a devenit o disciplină periferică. Numărul orelor de istorie e din ce in ce mai mic spre deosebire de câte erau în trecut, pe vremea când era și disciplină de examen. Istoria este o disciplină într-o transformare negativă. Sunt proiecții către viitor ce prevăd istoria îmbrățișată cu geografia, cu cât mai puține ore și bineînțeles cât mai puține cunoștințe care se transmit. Sunt multe lucruri ce nu îmi convin și din păcate sunt neputincios să schimb ceva acum.

POVESTEA DOMNULUI DAN Elev: Rujoiu Alexandru Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza”, Ploiești Profesor coordonator: Chelaru Oana

De curând am avut un dialog cu domnul Dan Vasilescu, ploieștean, în vârstă de 71 de ani. Acesta a fost de acord să ne împărtășească câteva din lucrurile care i-au marcat viața. Reporter: Domnule Dan, v-aș ruga dacă puteți să îmi relatați câteva întâmplări din vremea dumneavoastră care i-ar putea face pe tinerii din zilele noastre să înțeleagă acele vremuri, sau, dacă doriți, chiar povestea dumneavoastră de viață. D.V.: Desigur… Povestea Domnului Dan… Totul a început în 1946, având neșansa de a mă naște imediat după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial și la începutul instaurării guvernului de dictatură comunistă în România. Sunt descendent dintr-o familie în care bunicul a fost prefect de Prahova între cele două războaie mondiale, iar tatăl, judecător. 100


R: Dacă nu vă supărați, cum a fost văzut bunicul dumneavoastră de către noua conducere a țării? D.V.: După instaurarea dictaturii comuniste, acesta a fost interogat de securitate în repetate rânduri, într-o manieră care l-a făcut să aibă probleme cu inima, boală care i-a cauzat în scurt timp moartea. Și tatăl dumneavoastră? D.V.: Tata a fost forțat să își judece și să-și condamne foștii colegi. Pe motivul că a refuzat această sarcină, a fost detașat disciplinar într-un sat numit Pogoanele, la o stație CFR. Înțeleg că noua conducere a adus schimbări majore în familia dumneavoastră… D.V.: Odată cu intrarea sovieticilor în țară, au fost deteriorate nu doar casa și proprietățile familiale, ci și familia însăși. Acestea au fost rechiziționate. Rușii dădeau să mănânce fân cailor din lada pianului din casa bunicii; își făceau mâncare în curte, într-o cadă de baie, luată din casa familiei mele. Știind că proveniți dintr-o familie de intelectuali și înstărită, aș putea spune, ce efect a avut această asupra dumneavoastră? D.V.: Eu am suportat consecințele originii familiei, pe care regimul comunist o numea „origine nesănătoasă”. Cu toate acestea, în clasele primare, am fost făcut obligatoriu pionier, la fel ca toți ceilalți. Acest lucru era simbolizat printr-o cravată roșie și o insignă. Dacă nu veneai la școală cu insigna sau cravata, sau le pierdeai, erai pedepsit și stăteai o zi întreagă la colț, în fața colegilor. R: În afară de cravata roșie și de insignă, mai erau și alte semne ale comunismului în școală? D.V.: Da, pe pereți erau tablourile lui Stalin, Lenin și Gheorghiu Dej. Am fost obligați să învățăm o istorie a României și o istorie mondială așa cum a fost impusă de la Moscova, adică falsificată în interesul sovieticilor. A fost modificat imnul României, a fost modificat alfabetul, iar limba rusă era introdusă zilnic și forțat nu numai la școală, ci și în viața de zi cu zi, difuzându-se la radio emisiunea „Să se învețe limba rusă cântând”. R: Cum a fost pentru dumneavoastră perioada de liceu în acest regim? D.V.: În liceu eram singurul din clasă care nu era UTC-ist, adică nu am fost primit în Uniunea Tineretului Comunist, pe motiv că eram din familia bunicului și că eram fiu de intelectual. Și după liceu ce ați făcut? D.V.: Ca inginer de petrol, am lucrat în proiectare și, în paralel, ca asistent la Institutul de Petrol. În această perioadă a vieții m-am decis să plec definitiv din țară. Ce v-a făcut să luați această hotărâre? D.V.: Am fost pus în situația să îmi dau doctoratul, însă am fost refuzat pentru că nu a fost membru PCR. Am fost sportiv de performanță, însă nu mi-a fost niciodată acceptată plecarea din țară pentru meciuri internaționale sau pentru a reprezenta țara, deoarece nu aveam voie să am pașaport, din aceleași motive pentru care nu am fost nici membru UTC, mai exact din cauza provenienței mele „nesănătoase”. Am văzut cu ochii mei cum sunt tăiat de pe lista pentru competiția din Moscova... mi s-au adresat doar următoarele cuvinte „Îmi pare rău Vasilescule, tu nu mergi”. Asta m-a determinat că la prima șansă de călătorie în străinătate să rămân acolo, în exil, lăsând acasă pentru doi ani soția și fiul. Și... soția și copilul cum au reușit să vă urmeze pe drumul străinătății? D.V.: Am luptat, făcând demonstrații la ambasada României din Ottawa, Canada, și vorbind răspicat la postul de radio Europa Liberă, pentru a putea să-mi reîntregesc familia în Canada. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără ajutorul Premierului Canadei și al Ministrului de Externe.

101


R: Cum l-ați cunoscut pe Premierul Canadei? D.V.: Asta este o poveste foarte amuzantă... Mă plimbam prin parc, în Ottawa și l-am văzut, dar desigur că era însoțit de gărzile sale... R: Păi și ce ați făcut? D.V.: M-am dus direct la el și i-am spus toată povestea despre plecarea mea pe scurt. După un scurt timp de gândirea, acesta mi-a răspuns „Vino mâine la cabinetul meu și vom rezolva această problemă”. Era tot ce îmi doream să aud. R: Vă mulțumesc foarte mult pentru timpul acordat și pentru această poveste incredibilă! D.V.: Și eu îți mulțumesc pentru că ai avut răbdarea să îmi asculți povestea. O zi bună să aveți! D.V.: La revedere, tinere!

POVESTE DE VIAȚĂ DEOSEBITĂ Elev: Scutelnicu Isabela-Geanina Colegiul Național Nichita Stănescu Ploiești Profesor coordonator: Popa Rodica

Astăzi am decis să iau interviu unei doamne care pe mine m-a motivat și s-a comportat cu mine ca și cum aș fi fost copilul dumneaei. Este vorba de o doamna profesoară de limba și literatura română, pe nume Popescu Liliana. A avut grijă ca eu sa îmi aștern talentul pe hârtie și să îmi las gândurile să fluture prin aer. Când am intrat din nou pe ușa apartamentului dumneaei, multe amintiri plăcute m-au învăluit.

Reporter: Bună ziua, doamna profesoară ! Mi-a fost tare dor de dumneavoastră. P.L.: Bună, scumpa mea ! Nu te-am mai văzut de foarte mult timp, îmi pare bine sa te revăd. Aș dori sa îmi acordați un interviu, deoarece aveți o poveste de viață impresionantă care merită să fie cunoscută și de alții. P.L.: Desigur iubita mea, ce vrei să afli? Ce vârstă aveați atunci când casa dumneavoastră a luat foc?

102


P.L.: Aveam 7 ani... nu voi uita niciodată acea noapte îngrozitoare, cea care mi-a marcat existența, a fost foarte greu sa mă adaptez la noul stil de viață, unul foarte diferit. Cum s-a schimbat viața dumneavoastră după această tragedie? P.L.: Totul a fost un dezastru... la o vârstă foarte fragedă mă gândeam adeseori la moarte, preferam să mor decât sa mai trăiesc așa, dar mi-am amintit de părinții mei. Mama și-a pierdut locul de muncă deoarece flăcările nu au învăluit doar casa mea, ci și liceul la care preda mama mea. Tata s-a zbătut să facă rost de bani pentru a ne oferi o farfurie cu mâncare. R: Fratele dumneavoastră a fost alături de familie? P.L.: Da, cum a putut, doar ca el a fost singurul rănit, având arsuri de gradul I pe 20% din suprafața corpului. R: La ce vârstă a decis Dumnezeu să o ia pe mama dumneavoastră lângă el? Cum ați rezistat durerii? P.L.: La 40 de ani, atunci când eu aveam 18 ani. A fost un moment greu pentru că mă obișnuisem să fie lângă mine și să îmi aline suferința de care eram învăluiți cu toții. Tatăl dumneavoastră și-a refăcut viața, chiar dacă știa că nimeni nu o poate înlocui pe mama copiilor lui? P.L.: Din păcate da, a fost un gest pe care nu l-am înțeles pe moment, am suferit foarte mult în urma acestei decizii, dar la final am reușit să îl înțeleg și să îmi sau seama că viața nu poate fi trăită în singurătate (în acel moment o lacrimă i s-a scurs pe obraz și și-a dus mâna dreaptă la piept). R: Vă văd foarte afectată de acest lucru, ce s-a întâmplat? P.L.: Soția tatălui meu a fost tradiționala mamă vitregă, era o femeie rece, nu m-a considerat niciodată copilul ei, nu a comunicat cu mine, nu au interesat-o problemele mele. Simțeam că îmi lipsește foarte mult mama și că această femeie nu făcea nici cel mai mic efort să o înlocuiască. Și ați ales să plecați la facultate cât mai departe pentru a scăpa de toate aceste nedreptăți. P.L.: Exact, fără niciun ban în buzunar, mi-am luat inima în dinți și am mers la facultate. Tata se tot oferea să mă ajute financiar, dar eu nu voiam să mai am parte de niciun ajutor din partea lui. R.: La început presupun că v-a fost foarte greu și v-ați simțit mai singură ca niciodată. Cum ați procedat în această situație, ați găsit speranța și puterea să continuați? P.L.: Pentru că nu aveam bani absolut deloc, am ajuns să dorm în prima săptămână de când ajunsesem în București, în Gara de Nord, mâncând doar covrigi. Și cum ați reușit să vă descurcați și să ajungeți să găsiți o soluție pentru situația ingrată în care vă aflați? P.L.: Aveam grijă de gemenele unei profesoare, care nu avea timp să se ocupe de ele, ceea ce era foarte avantajos, pentru că aveam obligația să dorm în casa lor. R: Cum v-ați cunoscut soțul, pe care l-ați iubit și admirat atât de mult? P.L.: Eu cântam la o cafenea, iar el venea foarte des doar pentru a mă vedea. A fost dragoste la prima vedere din partea lui cât și din partea mea. Cum ați reușit să treceți și peste moartea soțului dumneavoastră, una dintre cele mai importante persoane din viață?

103


P.L.: Niciodată nu o să pot să îl uit, nici nu îmi doresc asta, pentru că ar însemna să îmi uit perioada în care am fost cea mai fericită. Nu o să uit niciodată persoana care m-a făcut sa zâmbesc atunci când sufletul meu era distrus, persoana care a fost lângă mine indiferent de situație, persoana pentru care am însemnat tot. Pentru mine el nu va muri niciodată, sufletul lui va fi mereu alături de al meu indiferent că el se află probabil într-o lume mai bună. Dar cu toate astea ați găsit puterea să vă creșteți copilul singură, fără ajutorul nimănui. P.L.: Da, foarte adevărat, nu aveam la ajutorul cui sa apelez, pentru că mă consideram atunci singură pe lume. Credeți în îngerul păzitor? P.L.: Da, pentru că am pățit un lucru care pe mine personal m-a marcat. Într-un Crăciun, pe vremea în care soțul meu încă trăia, mergeam la rudele lui din Alexandria cu trenul. În timp ce așteptam trenul, fetiței mele i s-a făcut foame, așa ca am mers cu ea la un restaurant să mănânce. Trenul era deja tras pe linie și în 10 minute trebuia să plece. Soțul meu s-a rugat de mine să plecam pentru că pierdeam trenul. Eram foarte pornită pe ideea că nu mă ridic de la masă până când copilul meu nu va mânca. Trenul plecase, ca la scurt timp să aflăm că a deraiat de pe șine, murind astfel mulți oameni. R: S-a schimbat ceva din viața de atunci a dumneavoastră și acum? P.L.: Da, acum mă bucur de fiecare clipă trăită alături de copii, nepoți și chiar strănepoți, dar bineînțeles să nu uit de a doua mea familie, biblioteca. Am observat că aveți o relație deosebită cu micile bucurii și anume cărțile. Ați simțit încă din copilărie această legătură? P.L.: Atunci când eram doar o copilă, nu aveam atât de multe cărți încât să îmi satisfac setea de cunoaștere, așa că citeam tot ce îmi cădea în mână. Care mai este starea de sănătate, observ ca acum nu mai aveți nevoie de cadru pentru a va deplasa și folosiți doar o cârja. P.L.: Având în vedere ca am suferit 11 intervenții chirurgicale la piciorul stâng, mă pot mândri cu faptul că încep să îmi revin din ce în ce mai mult, fac progrese pe zi ce trece. Mă bucur că ați fost de acord să îmi răspundeți la toate aceste întrebări, povestea dumneavoastră de viață chiar merită știută și de alți oameni, pentru care sigur sunteți un exemplu de tărie de caracter și ambiție. Vă mulțumesc din tot sufletul! P.L.: Cu multă plăcere, draga mea, poți apela oricând la mine, pentru că mi-ai rămas în suflet.

Povestea de viață a profesoarei mele m-a făcut să lupt pentru tot ceea ce îmi propun și să nu renunț niciodată. Viața are foarte multe fețe, mai mult sau mai puțin plăcute, dar care te întăresc și îți conturează personalitatea, definind-ne, astfel, ca oameni.

104


ȚĂRÂNĂ Elev: Semenescu Mara Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza”, Ploiești Profesor coordonator: Chelaru Oana

De douăzeci și opt de ani tot auzim păreri legate de o vreme de care nu suntem mândri. Timp de mai bine de patruzeci de ani, România a fost înlănțuită de către un fenomen numit „comunism”, sau, cel puțin, mulți asta susțin. Pentru a pune în lumină și altfel de păreri, am decis să caut informații de la cei care nu ajung să spună ce au de spus. Astfel am intrat în contact cu doamna Toma Maria. O femeie care a trăit în perioade grele, în locuri dure. S-a născut la data de 1 mai 1945 într-o localitate din apropiere de Ploiești, Nisipoasa. Reporter: Ce ne puteți spune despre familia dumneavoastră? Ați avut frați? M.T.: Am fost șase frați. Spuneți-ne câte ceva despre copilăria dumneavoastră? M.T.: Copilăria noastră a fost grea, mamă. Noi munceam, eram desculți, nu aveam mâncare cum trebuie, munceam prin sat pe la femei, torceam fuioare, cânepă, câlți. Așa făcea mama mea ca să putem ieși din iarnă. Căram lemne cu spinarea. Ce? Cumpăram ca acum? Nu erau bani. În copilărie, mi-a murit tatăl. Am rămas cinci cu o mamă văduvă, căci o surioară mi-a murit la opt luni, a făcut tuse convulsivă și s-a dus. Și pe urmă s-a măritat sor-mea aia mare, s-a măritat la Țărculești, sor-mea astalaltă, care a murit acum, s-a măritat și ea. Eu cu Victoria am fost soră bună, atât. Și restul, doi frați. Unul l-a dat de suflet când a murit tatăl lor și mama a rămas prima dată văduvă, avea douăzeci și doi de ani și cinci copii. Muncea cu sapa, cu fusul cu acul. Cosea ii. A dat de pomană rochie albă din stambă, cum țeseam noi. R: Vă mai amintiți câte ceva despre primii ani de după al doilea Război Mondial? M.T.: Mi-amintesc că trăiam rău, că eram chinuiți, că am rămas numai cu mama. Cum îmi povestea că pe primul război, când au intrat nemții în țară aveam tâlmaci în sat cu boi, cu vaci. Când a plecat cu vaca, vițelul era pitit între clăi, între cluci, legat acolo, și a simțit și a zbierat. Și hăț, hăț, românul s-a întors și i-a luat și vițelul. Le tăiau nemții să mănânce. Rușii îi împușcau la marginea pădurii când ieșeau, săracii, să mănânce porumb crud și dovleac de pe locuri. R: Tatăl dumneavoastră a luptat în război? M.T.: Mamă, nu-n război. Pe foamete, după război. În 1947 costa trei sute de mii un kilogram de mălai și nu aveam de unde să îl luăm. A fost greu. Secete mari... R: Din ce am aflat eu, ați lucrat la boier. Ne puteți povesti cum a fost? M.T.: La boier, da... până la Crăciun, moșoroiam via. Din ianuarie-februarie la dezmoșoroit, la tăiat. Căram vița, noi, copii. Cei mari tăiau. Cercuiam când se făcea de cerc. Munceam. Cu vaca. Aveam vaci, oi. Și cum am croit să-ți spui, mă duceam în Ploiești pe jos, pe gerul de foc, cu o găină în târnă și șapte, opt, zece ouă. Îmi înghețau mâinile, picioarele. Înghețam toată până veneam înapoi pe jos. Ce era permis și ce nu era permis să faci pe vremea comunismului? M.T.: Mamă... ce să nu fie permis? Nu aveai voie să furi, să pleci de la servici. Toată lumea trebuia să muncească. Erau întreprinderi, rafinării în tot Ploieștiul. Acum nu a mai rămas decât Vega. 105


R: Dumneavoastră ce erați? M.T.: Am avut servici, ultima dată, la spital la Urlați ca îngrijitoare la raze. După nu am mai avut servici că m-am măritat și am făcut copii. Dar aveam acasă: vaci, porc, păsări. Noi nu cumpăram decât mălaiul, pâinea, atât. Eu mă gospodăream în curtea mea. Îi dădeam omului meu brânză și ouă fierte, pe care le luau cei din oraș și schimbau cu salamul lor ca să mănânce și ei lucru proaspăt. Am lucrat tricotaj și la Casa Modei, la domiciliu, ca să îmi fac și treburile și să iau și un ban. Lucram prin sat: un pulover cuiva, o fustă altcuiva, o bluză. Degeaba tot nu stăteam. R: Câți ani aveați când v-ați căsătorit? M.T.: Optsprezece ani și omul meu, Iosif, nouăsprezece. Când am făcut șervetele pentru nunta mea, nu știu de unde aveam în cap, Dumnezeu m-a luminat și am ales doisprezece șervete pentru călțunari dar până m-am măritat eu nu s-au mai pus călțunari. Și n-am fost despărțiți un ceas. Am ținut unul de altul și am muncit, căci nu aveam nimic: nu tată, nu socru, nimic. Am cumpărat o căsuță în două camere. Stăteam acolo. Am cumpărat tâmplărie, lemn și ne-a făcut-o la un fierăstrău mare. Nu erau gatere ca acum, muncea lumea în greu. Păstram leul să nu cumva să îl cheltui pe ceva aiurea. Din câte știu eu, ați avut parte de mai multe operații la cap și suferiți de astm. Cum era medicina pe vremea aceea? M.T.: E... era bine. Venea salvarea și mă lua cu oxigen, că eu nu mă internam până făceam comă. Veneau asistentele și doctorii de două ori pe zi și făceau consultații. Și acum, când am fost internată m-au îngrijit, de ce sa vorbesc prostii. R: Timpul liber cum vi-l petreceați? M.T.: La horă. Ne duceam și noi. Era horă la Bălănescu, acolo devale. La Ilie Trăznea. Avea un umbrar și acolo ne duceam la horă. După, ne duceam la Plop, la state. R: Care erau obiceiurile la horă? M.T.: Să dansezi. Și fetele și băieții. Mergeai devreme acasă. Nu ne apuca noaptea. Când era bal, mă duceam și eu, dar plecam pe la nouă seara și dimineața veneam drept acasă. Era cinstea. Când ne-am măritat trebuia să fim cinstite. Nu era vorba de prostii, de altceva. R: Cum ați trecut dumneavoastră peste Revoluție? M.T.: Am stat acasă. Nu ne-am dus la București sau la Ploiești. Și ce s-a schimbat după aceasta? M.T.: Rău. Mai rău. Că s-au dărâmat toate întreprinderile și lumea merge mai rău. Eu nu zic, sunt mulțumită cu vremurile de acum, că îmi satisfac nevoile de una singură. Dar când era comunismul, toată lumea avea pâinea și cuțitul în mână. Toată lumea avea servici, copiii erau la școală. Care ieșea din pușcărie era lăsat cincisprezece zile și era băgat la servici, la întreprinderi, la cărămidă. Acum toată lumea ar vrea să facă ceva, dar nu are cu ce. Au plecat în străinătate. Voi să învățați, să ajungeți oameni. Lumea de atunci este, fără urmă de îndoială, diferită de zilele pe care le trăim astăzi. Cu bune, cu rele, aceasta ne este istoria. Existau oameni care luau lecții de vals, dar și cei ca bunica mea, care munceau cu plugul pământul. Nu putem șterge ce a fost, dar, cu siguranță, putem lua aminte și face din viitorul nostru un loc în care să nu simți vina că ai condamnat un prunc la viață. Comunismul ne este o lecție, iar noi avem datoria de o învăța pentru a nu ne întoarce înapoi în țărână.

106


COMUNISMUL ÎN ROMÂNIA – din perspectiva unui cuplu căsătorit încă din 1962 Elev: Sandu Iuliana Liceul Tehnologic Administrativ și de Servicii „Victor Slăvescu” Ploiești Profesor coordonator: Bobocea Elena Dorotheia

Duță Victoria și Duță Dumitru sunt soț și soție încă din anul 1962, când au decis să își unească destinele. S-au cunoscut când ea avea 18 ani, iar el 19, și sunt împreună și în ziua de azi, ea având 73 de ani, iar el 74. Au împreună 4 copii și duc o viață liniștită și fericită. Reporter: Generațiile de astăzi aud foarte des rostindu-se termenul de comunism și nu pot face neapărat o separare logică și mai ales obiectivă între felul în care trăiau tinerii în regimul acela și cum trăim noi acum... De aceea nu pot să nu vă întreb, pentru început, ce aspect marca perioada comunistă în România? D.V.: Nu aveai voie să pleci din țară, cine încerca să plece era băgat la pușcărie ani grei. Avortul era interzis dacă nu aveai 4 copii născuți. Nu aveai voie să te plângi, să vorbești de rău regimul comunist sau pe conducători, că erai imediat trimis în lagăre. R: Hrana era raționalizată... am înțeles... D.D.: Da. Mergeam la București să cumpărăm pâine, ulei, zahăr, luam la cartelă. În funcție de cât de mare era familia. Erau puține resursele, dar ne descurcam, mâncând ciuperci, lobodă, ștevie, urzici și ce se mai găsea. Ooo... Tinerii din ziua de azi stau mai mult în restaurant fast-food, deși de peste tot din presă aflăm că nu e sănătos.... La televizor ce se difuza? D.V.: Ne-am luat televizor când copiii erau mai mari, trecuți de 10 ani. Ascultam la radio, un buletin de știri, vocea Americii care ne mai punea la curent cu situația din celelalte țări. R: Cum era învățământul? D.D.: Făceai patru clase și atât. Nu aveai putere să mergi mai departe. Nu erau bani... Era nevoie de bani, nu oricine își permitea. Notele erau de la 1 la 5, iar materiile erau destul de multe printre care matematică, română, geografie, științe ale naturii, istorie. Aveați un singur învățător? D.V.: La mine era domnul Moga Ion, împreună cu soția sa. Ne învăța inclusiv rusa. D.D.: Noi aveam tot doi învățători, soț si soție. Bahlin Dumitru și Olga. Eu am copilărit în Lunca Prahovei, până să o întâlnesc pe soția mea și să ne stabilim aici în Dițești. R: Se aplicau pedepse la școală? 107


D.D.: Dacă nu învățam sau nu eram cuminți, se mai aplicau pedepse. Ne puneau să stăm la colț pe coji de nucă, însă așa ne obligau să învățăm, într-un fel… Erau profesori buni, iar oamenii se uitau la ei ca la niște Dumnezei.. R: Ce locuri de muncă aveați? D.V.: Soțul meu era tractorist, iar în ceea ce mă privește lucram la CFR. Salariile erau în jur de 600 de lei pe lună, noi fiind muncitori necalificați. Considerați că este mai bine acum? D.D.: Condițiile sunt mult mai bune. Avem drumuri asfaltate, mijloace de transport, lumină, apă, gaze, multe magazine cu felurite mâncăruri. Dar nu sunt locuri de muncă, mulți oameni fiind nevoiți să plece în străinătate. Ați prins cel de-al Doilea Război Mondial? D.D.: Războiul a început în 1939... noi ne-am născut cu puțin înainte să se sfârșească. V-au povestit părinții despre război? D.V.: Tatăl meu, Călin Constantin, a fost plecat la război un timp, lăsându-ne pe mine și pe fratele meu în grija mamei. Când s-a întors, eu și fratele meu aveam câțiva anișori buni… Mamei i-a fost foarte greu fără el, dar i-a mulțumit mereu lui Dumnezeu că a venit nevătămat înapoi… Vă amintiți cutremurul din 1977? Ce ne puteți spune despre el? D.D.: S-a petrecut în jurul orei 21:00, eram în casă cu copiii și țin minte că totul se legăna în casă, iar afară pământul vuia… A fost o tragedie, mulți oameni au murit, printre care și artiști importanți precum Amza Pelea, Doina Badea, Toma Caragiu. Am avut noroc că nu am pățit nimic.. dar la țară oamenii au fost întotdeauna mai sănătoși, mai în siguranță.. Ca o concluzie… Ați da viața de om tânăr de atunci pentru a vă trăi anii aceia în prezent? D.V.: Nu!.. (și zâmbește). Soțul meu nu ar mai fi fost la fel... Acum tinerii nu au aceleași valori… D.D.: Nu, domnișoară! (cu simplitate)... Dacă Dumnezeu ne-a lăsat tinerețea atunci, înseamnă că atunci ne-a fost dat să ne-o trăim… Vă mulțumesc pentru timpul acordat și vă doresc multă sănătate și viață lungă împreună...

108


MUNCA SFINȚESTE LOCUL Elev: Tudor Maria Adriana Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza”, Ploiești Profesor coordonator: Chelaru Oana

Gheorghe Marian este un fost inginer de 76 de ani, care locuiește în Ploiești și căruia îi place să învețe din toate. Reporter: Cum v-ați petrecut copilăria? G.M.: Sunt născut într-un oraș de provincie, Râmnicu Sărat, și am avut copilărie extreme de frumoasă. Părinții mei n-au avut pământ și în vacanțe făceam ceea ce voiam: jucam fotbal, tenis de masă, ne plimbam cu cercul și ne scăldam în apa Râmnicului Sărat. Din punct de vedere material, situația a fost mai complicată, am fost o familie mai sărăcuță, cu 10 copii, dintre care 4-5 eram la școală. Eu am fost penultimul din cei 10. Cu ce amintiri ați rămas de la școală? G.M.: Școala era foarte bună, cu profesori și învățători care ne-au învățat carte. Am terminat 7 clase, pentru că atât se făcea la vremea respectivă. N-a fost an fără premiul întâi. N-am putut să dau la liceu din cauza situației materiale, așa că am urmat o școală profesională de ucenici la Buzău, timp de 3 ani. Făceam 3-4 zile teorie și 2-3 zile la atelier. Aici aveam muncă voluntară: mergeam la săpat, la încărcat, la plantat pomi. În 1958 am fost repartizat în Ploiești, iar aici am făcut 4 ani la un liceu cu profil tehnic. Examenul de maturitate l-am dat tot pe acest specific. Am dat la facultate la seral, am urmat-o un an, m-am îmbolnăvit de pleurezie și am renunțat. După revenirea de după câteva luni, am urmat o școală tehnică: Construcții Civile și Industriale în Ploiești. Nu prea mi-a plăcut profilul acesta și bineînțeles lucram în tot acest timp. Am urmat școala de maiștri în cadrul cailor ferate, cu program de zi, în București, 2 ani de zile, cu bani în buzunar și m-am și distrat. Am văzut spectacole, teatru, chiar și operă, meciuri de fotbal, etc. După școala de maiștri a urmat căsătoria, cu 2 copii, după care, la 30 de ani, am dat iar la facultate, la Politehnică. Am terminat-o cu bine, la 30 de ani, fiind cel mai bătrân de acolo. Cum era școala diferită față de cea din ziua de azi? G.M.: Școlile erau diferite, erau șefi de servici și profesioniști care predau, oameni cu adevărat pregătiți, care nu se uitau în carte înainte să îți spună. Cum a fost experiența dumneavoastră din armată? G.M.: Am făcut armata la 26 de ani, după acea am terminat școala de maiștri. Am fost comandant de pluton, sergent cu diagonal. Am fost chemat de 2-3 ori sa rămân în armată, dar nu mi-a plăcut. A treia oară nu le-am adus actele și am rămas o noapte în arest. R: Unde ați lucrat și cum v-ați simțit la locul de muncă? G.M.: Am avut diferite funcții: meseriaș, maistru, inginer și tot așa. Am avansat până la urmă conducător de unitate la complexul din Ghighiu. În perioada aceasta, am luat 2 ani la rând steagul de unitate fruntașă pe ramură, lucru foarte greu de realizat în perioada lui Ceaușescu.

109


Am ieșit la pensie devreme, la 54 de ani, deoarece aveam grupa întâi de muncă, dar bineînțeles că nu am putut să stau acasă. M-am retras în anul 2008. În total, am lucrat încă 14 ani după pensionare. Am lucrat foarte mult cu oamenii și mi-a plăcut. La fiecare loc de muncă pe care l-am avut, am format un grup strâns de prieteni și ne ajutam mereu. R: Ce v-a făcut să alegeți profesia de inginer? G.M.: N-a fost la alegere, eu voiam liceul, dar nu s-a putut material, așa că am făcut școala profesională. Am învățat meserie, atunci când am intrat în câmpul muncii deja știam ceva. În anul 3 reparam vagoane sub supravegherea unui maistru. R: Ce evenimente din viață v-au marcat? G.M.: Evenimente care m-au marcat au fost mai multe, plăcute în primul rând. Erau perioade când nu aveam scule și ni le făceam singuri. În școala profesională ne îmbrăcam unul de la altul și mergeam la întâlniri. Te marchează în mod special căsătoria și nașterea copiilor. Ca evenimente negative, m-au marcat pierderile în rândul celor dragi. Mi-m pierdut 3 surori și ambii părinți. Una dintre surori a murit de cancer, iar numai noi am stat cu ea. N-am avut relații de ură sau dispreț, le-am evitat. Stăteam de vorbă numai cu oameni care voiau să meargă înainte, nu să mă tragă înapoi. Eu am avut foarte mult respect cu femeile, având foarte multe surori, iar din acest motiv nu prea am avut probleme pe această parte. R: Care erau activitățile din timpul dumneavoastră liber? G.M.: În liceu și în facultate ni se dădea mult de citit, dar mi-a și plăcut. În liceu ne luam la întrecere cu poezii: Eminescu, Topârceanu, Alecsandri, Păunescu, dar și cu poezii rusești. Cred că încă nu am citit suficient de mult. Am participat și la un concurs, „Prieten al cărții”, în cadrul căruia am citit foarte mult. Mereu mi-a plăcut ca atunci când mă prezint undeva să fiu foarte bine pregătit. Vacanțele au fost deosebit de plăcute. Fiind un băiat căruia îi mergea mintea, mi se ofereau de la școală excursii. Am fost și la munte și la mare, trimis de școală. La școala profesională, ne făceam diverse farse în cameră, le făceam unghiile cu pastă de dinți și îi dădeam cu cremă de ghete pe față pe cei care adormeau mai repede. În școala de maiștri, am stat în centrul orașului București și vara înotam prin toate bălțile: Herăstrău etc. La servici, ne mai întâlneam la o serbare câmpenească în grup. Credeți că viața era mai bună în trecut? G.M.: Aici apar 2 aspecte: acum e bine că ai multă libertate, dar trebuie să știi ce să faci cu ea. Ai posibilități multiple, dar trebuie să fii stăpân pe tine și să știi ce vrei de la viață, însă prea puțini reușesc. Sistemul de învățământ nu e adecvat, de aici începe totul. Educația în școli lasă de dorit, atitudinea elevului față de profesori este mizerabilă, atunci când eram eu elev, nici nu treceam prin fața profesorului. Înainte de 1989, situația era altfel, cel puțin începând cu anii „70, societatea era foarte organizată, învățământul pus foarte bine la punct, multă disciplină și mult bun simț. Nu trăiam în luxul acesta, dar degeaba le vezi dacă nu ai posibilitatea materială. Atunci mai stăteai la coadă: la ouă, la carne, dar nu murea nimeni și s-a dezvoltat altfel țara. Eu înclin spre părerea că era mai bună organizarea de atunci, aveai loc de muncă, nu era leafa prea mare, dar era. În ziua de azi, atitudinea fața de muncă este zero, toată lumea vrea bani, dar fără efort. Trebuie sa facem ceva. Ați călătorit prin țară sau prin alte țări? Daca da, cum a fost experiența aceasta? G.M.: Am vizitat Grecia ani la rând, o cunosc mai bine decât România. Nu cunosc Bucureștiul cum cunosc Atena și toate acestea fără să știu limba. Am călătorit și în toată Țara Românească, și cu trenul, și cu mașina și ca militar. Cu munca am fost și în Ploiești și în București. Cum este viața după pensionare? Cu ce vă ocupați timpul? 110


G.M.: La pensie m-am mai liniștit, dar nu stau deloc, am acasă un banc al meu de lucru și un dulap cu scule. Eu fac tot ceea ce e de făcut în casă: reparații, electrică și așa mai departe. Citesc, joc jocuri și table, cărți și mai ieșim și la plimbare. R: Ca o concluzie, există ceva ce doriți să le transmiteți cititorilor noștri? G.M.: Dacă ai o bază sănătoasă, poți să tot construiești peste, iar eu am tot sedimentat, strat cu strat, până unde am ajuns, fără ca părinții să investească mare lucru în mine. Mi-a plăcut să învăț din toate și prin muncă și multe activități am adus rezultate foarte bune. Așa am fost educat, tot timpul să fiu cuminte și disciplinat, să rețin idei și să le aplic, și asta mi-a adus succesul.

FIECARE TÂNÂR ESTE UN CONTINENT NOU Elev: Tudor Tudor Școala Gimnazială Homorâciu Profesor coordonator: Micu Lucian

Petre Mihai Băcanu, fost director executiv al ziarului România liberă, este unul dintre oamenii care au îndrăznit să spună NU comunismului. Născut la 11 decembrie 1944, a avut o copilărie normală în Homorâciu, comuna Izvoarele. Jumătate din viață și-a petrecut-o în perioada regimului comunist, parte a vieții în care a trecut prin diferite stadii de dezvoltare a socialismului, din rău în mai rău. Din 1970 până în 1988 a lucrat ca redactor la ziarul România Liberă, ca mai apoi, tot în același an, să fie arestat și întemnițat fiind învinuit că pregătea editarea unui ziar clandestin, România. După 1989, când a fost eliberat din închisoare, ajunge primul director al ziarului menționat, pe care l-a dorit independent. Întreaga sa viață a fost o aventură, plină de grele încercări, dar totdeauna a continuat să facă ce este bine. Reporter: Sunteți născut în Homorâciu. Cum v-ați descrie copilăria? P.M.B.: Privativă de bucuriile specifice vârstei. Singurele jucării erau un cerc de metal pe care-l plimbam cu o sârmă și un avion din lemn pe care-l ciopleam singur. În schimb, nu ne ajungeau dealurile din jur – chiar și Cetățuia, uneori până la Cerașu. Vara, la mare căutare erau „ochiurile” amenajate pentru scăldat pe Teleajen. Cam o dată pe an, o plimbare cu mocănița, de la Măneciu la Cheia. Iarna ne confecționam singuri schiuri din țambre, amenajam și trambuline. Nu ne lăsam, la sărituri, până nu rupeam un schi. Mulțumesc, mulțumesc, copilărie! Când visez Raiul, acesta este pe plaiurile Homorâciului. Pentru mine, copilăria la Homorâciu nu este un paradis pierdut. R: Ce amintiri vă leagă de anii de școală? P.M.B.: Pe vremea mea exista mentalitatea că toți elevii trebuie să scrie cu mâna dreaptă. Pentru stângaci, învățătoarea avea o nuia lungă. Altfel, un dascăl de excepție. Printre altele, ne-a învățat ce este cunoașterea și responsabilitatea. Ne insufla dorința de a învăța, dar și să fim responsabili pentru ceea ce

111


facem – la școală sau în gospodărie. Mai târziu, când am înțeles toate sensurile responsabilității, m-a uimit ce deschidere avea învățătoarea noastră. Cum și în ce măsură v-a influențat comunismul în timpul copilăriei și al adolescenței? P.M.B.: Mi-am dat seama că părinții se fereau să discute anumite subiecte în fața noastră, a copiilor. Mai târziu aveam să aflu că poliția politică nu s-a dat în lături în a-i trage de limbă pe copii, transformându-i în informatori. Pe de altă parte, am fost mișcat când tata, un cărturar, a scos cărțile din bibliotecă și le-a dat foc în curte. Cărți rare, legate în piele de vițel. Mai târziu am aflat că puteai ajunge la închisoare dacă Securitatea îți găsea în bibliotecă volume de Eminescu sau Arghezi, interziși de regimul comunist instalat de tancurile sovietice. Când am început să îndrăgesc cititul mi-am dat seama că în biblioteca noastră nu se găseau decât broșuri de conjunctură sau „Creșterea cartofului”. Un alt moment care m-a marcat a fost la moartea lui Stalin. Am fost obligați să plângem la comandă, în cor. Doar câțiva băieți n-am plâns. Îndoctrinarea era așa de puternică încât sora mea i-a tras o porție de plâns și acasă. Când am dat examen la liceu, tatăl meu m-a învățat cum se face o analiză literară, care trebuia neapărat încheiată cu o frază sintetică asupra operei scriitorului. Mi-a picat ceva din Creangă și m-am grăbit să reproduc ce mă învățase tata: „Așa cum a apreciat marele critic literar George Călinescu în a sa Istoria literaturii romane, Ion Creangă are marele merit de a fi ridicat genul amintirilor la rangul de poezie”. Profesorul a pălit: „De unde știi tu asta?”. George Călinescu era interzis în acea vreme. Au fost primele semnale că regimul devenise obsedat întru supravegherea și anihilarea spiritului. R: Cum ați ajuns dizident? P.M.B.: Nu trebuia să fii jurnalist – deși aceștia știau ceva mai mult decât alți români – ca să-ți dai seama că regimul devenise de nesuportat, tot mai agresiv, dictatorial, cu atâtea destine confiscate. Îi știam pe mai toți dizidenții. M-a uimit însă curajul unor doamne, Ana Blandiana și Doina Cornea. Nu mai puteam sta deoparte, mai ales că se pierduse una dintre cele mai importante libertăți, cea a presei. Se ajunsese la uniformizarea scrisului. Am înființat organizația „R” si am scos cu colegi de breaslă ziarul România. Așa am ajuns la închisoare, pentru lez-comunism. Din acea clipă, securitatea urmărea pe oricine ar fi avut o legătură cu încarceratul. Mulți săteni, când o întâlneau pe mama mea pe șosea, treceau pe cealaltă parte. Reporter: În ce culori ați descrie perioada petrecută în închisoare? P.M.B.: Un loc de unde, dacă n-ar fi venit Revoluția, n-aș mai fi apucat să ies. Izolare totală, umilințe, schingiuiri - din partea torționarilor care l-au ucis pe Babu Ursu. Zâmbesc când îi aud pe încarcerații de astăzi că se plâng de condiții, când pot da telefoane din închisoare, au toate programele la TV, primesc pachete etc, etc. În închisoare, mai ales când ești ținut singur într-o celulă, poți să-ți pierzi mințile. M-am salvat când mi-a venit ideea să… călătoresc: pe plaiurile Homorâciului, pe Ciucaș și Muntele Roșu, pe Făgăraș, până în Maramureș. 22 decembrie 1989 a însemnat capătul suferințelor, când pentru mine s-a ivit o mare comoară: libertatea. În dictatura comunistă, noțiunea de libertate era curioasă. Se vorbea numai de libertăți, numai că noțiunea, în sine, semnifica mai mult la singular decât la plural. Ideile despre libertatea de mișcare și a cuvântului nu pot fi sacrificate nici măcar cu închisoarea. Persecuțiile sunt inutile când este vorba de libertate. Înainte de 1989 aflasem de crimele comunismului. Din păcate, nici acum călăii n-au fost confruntați cu victimele. După 1989, după ce ați devenit director al ziarului Romania liberă, ce schimbări s-au produs în viața dvs.? P.M.B.: N-am mai avut timp decât pentru ziar, pe care l-am dorit independent. Am sprijinit opoziția dintr-o singură dorință: alternanța la guvernare, atât de importantă pentru instaurarea democrației. În ce măsură seamănă România actuală cu cea din visurile dvs.?

112


P.M.B.: M-am înșelat în puține previziuni. Oricum, mi-aș fi dorit o Românie care să avanseze mai repede. Ne-au tras înapoi mineriadele, o pată pe demnitatea obrazului românesc. Am avut parte și de conducători nevolnici. R: Dacă ați lua viața de la capăt, ce ați schimba? P.M.B.: Noroc că am scăpat de „omul nou”, eu i-am zis omul ad-hoc. Acum aș promova pe toate căile reperele. Lipsesc reperele. Patimile pălesc în fața talentelor, valorilor. Lipsește și simțul recunoștinței. Toți fabricanții de venin ar trebui izolați. Nu prin închisoare. Prin trimiterea în uitare. R: Noi suntem generația de mâine. Ce sfaturi pentru viață ne puteți da? P.M.B.: Curaj și încredere. Să repetați mereu: Și tu poți schimba lumea. Nu este o nebunie să ameliorezi lumea prin idei. Societățile sunt conduse prin idei. Einstein a revoluționat știința cu formula E=mc². Să vă opuneți agresiunii împotriva verticalității, onoarei. Să vă spuneți mereu: „sunt ceea ce fac”, adică să creați ceva important. Să vă impuneți un scop în viață și să nu-l schimbați. Să visați cu ochii deschiși. Să nu chiuliți de la lecția toleranței. Și nu uitați de imperiul cărților, antidot pentru descurajare, pentru ieșirea din puzderia banalului. Lectura te așază pe un făgaș adevărat. O societate are nevoie de oameni cultivați, așa cum are nevoie de aer. Am observat la tineri, chiar și la adolescenți, o vulgaritate a limbajului. Renunțarea la ea ar fi un gest mic, dar cu rezultate mari. Cum credeți că am putea noi, cei de mâine, să schimbăm în bine destinul României? P.M.B.: Dacă vă lăsați spațiu pentru speranță. Fiecare tânăr este un continent nou. Comunismul n-a fost decât o circumstanță istorică în care am fost obligați să trăim. Acum puteți curma și distanțele, și așteptările. Puteți da clipei ceea ce îi trebuie. Nu mai așteptați de la alții și uitați de „ce ne dă”. Noul purcede din voi. Ca să putem exclama: IATĂ-I!

Petre Mihai Băcanu a avut puterea să spună NU.

VIAȚĂ DE DETECTIV Elev: Vasile Iulia Colegiul Național “Alexandru Ioan Cuza“, Ploiești Profesor coordonator: Ilie Alina

Astăzi stăm de vorbă cu Banu Andrei, un fost ofițer criminalist din Ploiești care va răspunde la câteva întrebări legate de ce înseamnă să fii „detectiv“ și despre cum a ajuns el sa devină unul.

Reporter: Ce v-a făcut să alegeți să deveniți un detectiv? B.A.: Ca să răspund ca la carte ar însemna să te mint. La 15-16 ani eram în liceu, când a venit de la miliția județeană o echipă de ofițeri să 113


caute candidați pentru școala de miliție. La mine s-a grefat această propunere și pe faptul că aveam un fond enorm de citit. Am avut noroc cu niște vecini care erau intelectuali. Primele cărți sunt cele care fascinează, primele mistere, de la celebrele serii de Tom Sawyer, Copiii căpitanului Grant, Jules Verne, la basme populare precum Petre Ispirescu, Ileana Cosânzeana. Când a venit propunerea, am fost imediat de acord. Ne-au urmărit la învățătură, conduită, au venit acasă. Nu te luau pur și simplu. Nu ca acum, când acceptă prin test care, din punctul meu de vedere, este total impersonal și dezavantajează foarte multe persoane. Au venit și la mine acasă. Tata nu voia să audă pentru că el a fost militar și a fost prizonier la ruși și știe cât de greu e. Până la urmă m-am dus. Am terminat liceul și am plecat la examen, la școala din București. Eu am avut noroc. Tematica ce ni s-a trimis pentru examen a fost eronată și eu m-am pregătit pe altceva la filozofie, științe politice. Am pregătit socialismul științific. Dar am avut noroc de un profesor extraordinar de filosofie de la care am învățat foarte bine. Când am ajuns la examen și am văzut acolo tema de filozofie, am răsuflat ușurat. M-am simțit de parcă citisem lecția cu o zi înainte. Dar mai întâi, ca să ajungem acolo, a venit fosta regiune și ne-a băgat într-un camion cu prelată și ne-au dus la Academia de Poliție. Și acolo examen, cazarmă, când am văzut pentru prima dată, am vrut să plec. Am dat examenul. Nu au vrut să ne sperie de la început cu disciplina militară așa că inițial a fost bine. În septembrie m-am prezentat la cursuri. Cam ăsta a fost modul în care am ajuns să am această meserie. Am ajuns să am această meserie pentru că în momentul potrivit a venit această oportunitate la omul potrivit. Nu că am vrut, că nimeni nu vrea să se facă aiurea. Mai sunt și cei care vor să se facă pentru a câștiga mai mulți bani, că e meserie bine plătită, dar ce bază poți să pui pe omul acela, mai ales în domeniul ăsta? R: Aveți sau ați avut vreodată un mentor? B.A.: La limba română am avut doi profesori extraordinari și încă unul extraordinar la științe exacte, la fizică. Pentru noi, acel profesor era etalonul de bun, de elegant. Ținuta vestimentară era impecabilă. Costum, cravată, purta batistă și fuma țigări Aroma parfumate. Se impregna în hainele lui mirosul de țigară. Mai aveam și o profesoară de limba rusă foarte frumoasă de care eram toți îndrăgostiți. R: Care sunt caracteristicile pe care trebuie să le aibă un detectiv? B.A.: În primul rând, calitățile umane. Să fii corect, cinstit, să ai principi normale, colegiale, cu familia. Dacă nu ai cei șapte ani de acasă, care contează enorm, nu e bine de tine. Aici vorbesc și de bătaia ruptă din rai. Spre exemplu, când eram în anul 2-3 voiam să mă dau mare fumând țigările Aroma pe care le fuma profesorul meu. Tata, când a văzut că fumez mi-a dat o palmă, mi-a rupt pachetul de țigări și de atunci nu mai fumez. Pe urmă, studiul individual. Ce se predă la școală, dar trebuie să citești și acasă și cu selecție. Scriitori clasici, nu maculatura din zilele noastre; literatură serioasă, să selectezi câmpurile exacte, cultura, descoperiri. Să ai cunoștințe și de literatură franceză, engleză, de scriitori români, istorie și puțină filosofie, absolut tot. În pasul trei intervine specializarea. Cu aceste cunoștințe unde vrei să te duci. Pentru a fii polițist trebuie să fii și pedagog, inginer, trebuie să gândești inginerește. Când faci ceva, să fie exact. Trebuie să fii arhitect, să fii un cibernetician, cauză efect, de la o judecată la una nouă și tot așa până ajungi să confirmi prima judecată. Trebuie să fii filosof, logician, tot ce pui pe hârtie să fie logic. Trebuie să fii un istoric, un arheolog. Există crime la care găsești un cadavru de 10-15 ani și trebuie să cauți tot ce poți. În al patrulea rând, trebuie să fii performant și eficient. În ultimul rând, trebuie să îți placă ceea ce faci. R: Cum vi se pare că a evoluat munca unui detectiv? B.A.: Munca unui detectiv a evoluat foarte mult, pentru că noi eram moașe comunale, care făceau de toate. De exemplu, furtul de biciclete, de mașini, violuri, oameni fugiți de acasă, până la omoruri. Le făceai la grămadă. Nu aveai nicio evidență digitală, totul era pe hârtie. Dacă voiai să faci un portret robot, cum e acum, era multă muncă. În zilele de azi, dacă introduci niște trăsături faciale la calculator poți să urmărești acea persoană în toată țara. Înainte, erau aparate vechi care aveau tot felul de mostre de păr, piele, ochi pe care le lipeai de o planșă încercând să iasă ceva asemănător cu persoana în cauză. Dacă se făcea o greșeală, 114


trebuia sa pui peste, corectând. Astfel, după luni bune puteai zice că aveai un portret robot. Noi mai obișnuiam și să chemăm un pictor care, pe baza declaraților martorilor, desena. Pe atunci nu existau probele de ADN, care în ziua de azi, aduc 99% certitudine asupra făptașului. Când se găsea o amprentă, un criminalist stătea săptămâni în șir, cu lupa comparând amprenta aceea cu cele din dosare. Nu erau telecomunicații. Erau numai telefoane fixe. Erau resurse mult mai limitate. Din punctul meu de vedere, acum e riscul să devii dependent de mijloacele tehnologice. Mulțumesc mult pentru interviu. B.A.: Mi-a făcut plăcere.

INTERVIU Elev: Vasile Teodora Colegiul Național “Alexandru Ioan Cuza”, Ploiești Profesor coordonator: Chelaru Oana

Corbu Gheorghe din Boldești-Scăieni este bunicul meu și ne va povesti despre viața lui și cum se descurca în perioada comunistă. De asemenea, ne va expune părerea sa despre diferențele dintre acea perioadă și cea contemporană.

Reporter: Bună ziua! Pentru început, unde v-ați născut și în ce an? C.V.: Bună ziua! M-am născut în 1941, în comuna Chiojdeanca, unde am și copilărit. Ați intrat în serviciul militar când încă locuiați aici? C.V.: Nu. La 17 ani m-am angajat și m-am mutat la Urlați. La Compet lucram, întreprinderea de transport țiței prin conducte, ca să fie pe înțelesul tuturor. În domeniul petrolier am lucrat toată viața și o duceam bine aici, pe vremea răposatului. Un an m-au angajat sezonier, până am devenit major, apoi am plecat militar. Înainte să plec m-am căsătorit, locuiam la Urlați cu Ecaterina, soția mea. Aveam 18 ani și ea 16 când ne-am luat. Cât am fost în armată, ea a stat la mama, la Chiojdeanca, și la ea, la Ștefești. Când m-am întors, am revenit la Urlați și din prima zi m-am reangajat la Compet. Din prima zi că aveam un beneficiu dacă în termen de 15 zile mă angajam. Am lucrat aici în continuare, am mai făcut o școală de calificare la locul de muncă. Operator-laborant eram eu, dar școala am făcut-o pentru mecanic conducte. R: Când te-ai mutat în Boldești-Scăieni? C.V.: Întâi, când stăteam încă la Urlați, cu chirie, am cumpărat teren în Lipănești să ne facem o casă. M-am mutat cu serviciul la Scăieni și locuiam în Lipănești. Aveam cam 24 de ani. Apoi am făcut primul copil, pe Gabriela. După 1970, am vândut casa din Lipănești ca să ne luăm teren în Boldești-Scăieni. Banii 115


de pe casă i-am dat pe teren, că atât era: 1000 de metri pătrați. Cu ce mai aveam eu strâns, am început să construim casa aici. De ce v-ați mutat din Lipănești? C.V.: Nu aveam condiții, nu aveam nici gaze, nici lumină, o duceam greu. Ne-am luat teren aici pe riscul nostru, se plănuia ca strada să fie demolată ca să fie transformată în teren agricol, dar am riscat. Am zis că decât să mă mai chinui acolo, mai bine mai muncesc, mă mai zbat și construim casă aici. Aveam curent, aveam gaze, era loc mult și mi-a plăcut: aproape de pădure, vecini amabili și buni. Am făcut-o pe Ioana, apoi pe Maria. Când avea Mari 4 ani, era micuță, aveam un om să-mi vopsească pereții în casă. Umblasem toata ziua de colo-colo să-mi rezolv treburile că voiam să plecăm la mare peste 3 zile cu niște prieteni, familia Sandu se numeau. Am ajuns acasă obosit și m-am dus să văd cum a mers treaba cu vopsitul pereților. Ioana a pus la prăjit niște cartofi pentru bărbatul pe care-l aveam la muncă. Între timp, nu știu ce a făcut ea și a plecat de lângă aragaz. A luat foc tigaia, apoi aragazul, începuse să ardă tot. Treceau oamenii de la muncă și au văzut fum, eu eram în dormitor cu omul pe care îl aveam la muncă, verificam pereții, perfecționist cum sunt. Bine că au venit oamenii de pe stradă să ne spună că se vedea fum, altfel muream în casă acolo și cu bietul om nevinovat și cu toate 3 fetele. Ecaterina era la muncă, la fabrica de geamuri. Am alergat spre recuperări, să sun la pompieri, nu aveam telefon. Am luat-o pe un câmp și am călcat într-un ciob, de atunci mi-am distrus piciorul, am mereu probleme cu el. Până au venit pompierii, fără apă prima dată, apoi am așteptat după pompierii militari, arsese tot deja, am salvat doi porci pe care îi aveam, au ars și animalele, găini, câte aveam, 30-40, au ars de vii săracele, nu am reușit să salvăm aproape nimic. Nu am nicio poză de dinainte de incendiu. Îmi amintesc parcă a fost ieri: 19 august 1977, cea mai neagră zi. Mi-am văzut toată munca de o viață arzând în fața mea, după ce am muncit la casa din Lipănești atât și ne-am hotărât să ne mai zbatem puțin ca să trăim aici mai bine, ardea tot în fața ochilor mei și eram neputincios, ardea cu mine și cu copii cu tot dacă nu ne spuneau oamenii care treceau de la muncă, și cu bietul om care vopsea pereții. Am stat aici la început, am refuzat să stau la vecini, am dormit aici jos pe podea, pe cenușă, copiii au dormit la vecina, 2-3 nopți, dar nu i-am lăsat mai mult, am muncit fără oprire câteva zile, familia Sandu, cu care trebuia să plecăm la mare a rămas acasă și veneau în fiecare zi la noi să ne ajute. Ne aduceau cartofi, brânză, carne, mălai, tot ce aveau și puteau și ei, ne-au ajutat cât de mult au putut. Ceva timp am stat aici fără acoperiș, începusem să mai refacem prin cameră, urma să refacem acoperișul. Nu puteam să dorm noaptea de durere, câte am avut și acum stăteam în asemenea sărăcie, cu soția și 3 fete. Arsese tot în fața mea și eu nu am putut să fac nimic, dar încet-încet am refăcut casa și ne-am revenit. Și cum am ajutat mereu pe toți și mereu a stat la masa mea cine mi-a intrat pe poartă, dușman, prieten, eu am fost cu toți bun, toți m-au ajutat atunci. Îmi aduc aminte că înainte de incendiu, venise o doamnă să ia impozitul, o știam, eram prieteni, și m-a rugat să fac o asigurare, că nu vrea nimeni și are și ea obligații, să vină cu un anumit număr și să o ajut eu, că nimeni nu vrea. I-am zis că dacă-mi rămân bani după ce plătesc impozitul, fac, și mi-au rămas și mi-a făcut asigurarea. Nu aveam eu atunci nicio idee că o să-mi ardă casa, am făcut-o pentru că mă rugase. Bineînțeles că după incendiu eu uitasem de asigurare, nu mă mai gândeam la asta. Am fost la primărie să văd dacă pot să-mi dea vreun ajutor că nu aveam niciun ban, și banii strânși arseseră. Mă vede doamna cu impozitul și-mi zice: „Nenea Corbu, tu nu făcuseși o asigurare, că eu așa-mi amintesc?ˮ. Mi-am adus și eu atunci aminte, dar arsese orice act în incendiu. Mi-a zis ea unde să mă duc să fac rost de duplicatul asigurării, dar nu aveam eu timp să umblu. Într-o zi, când cotrobăiam prin portieră, dau de actul de la asigurarea aia. M-am dus cu el și mi-au dat niște bani, nu prea mulți, dar m-au ajutat cu adevărat atunci. Mam mai împrumutat, am muncit și m-am zbătut în continuare și în 2 ani refăcusem casa. Îți spun sincer, în ziua de azi nu aș fi putut să fac așa ceva. Am refăcut casa de la 0, după ce arsese tot și nu aveam niciun ban, după am mai construit o casă și am mai cumpărat 2000 de metri pătrați de teren. Erau vremuri bune, aveam serviciu și toți se descurcau, a fost bun și comunismul ăsta, și rău, dar parcă a avut mai multe avantaje decât dezavantaje. Cum ți-am zis, strada trebuia demolată și transformată în teren agricol, dar am avut noroc și s-a renunțat la plan. Cumpărasem locul fără acte și casa era făcută de numele foștilor proprietari. Ne-a ajutat Dumnezeu și am reușit să facem acte după revoluție, au murit foștii proprietari, după. Copiii lor au venit să ne dea afară de aici, știau că nu avem acte și teoretic era moștenirea lor, bine că făcusem actele înainte, că altfel rămâneam iar pe stradă. 116


În ciuda tuturor evenimentelor nefericite, ai acum 2 case și 3 000 de metri pătrați de teren. Concluzionând, a fost perioada comunistă una nefavorabilă? C.V.: Sub nicio formă. Nu aveam libertate ca și azi, într-adevăr, închideau poeții și geniile, dar pentru mine, omul de rând, om muncitor, a fost o perioadă bună. Oricât aș vrea să vorbesc de rău perioada comunistă, nu am ce să spun. Mie mi-a fost bine. Am căzut de-atâtea ori și m-am ridicat mai puternic și mai determinat. Atunci puteai, în ziua de azi n-aș fi fost în stare. Am muncit toată viața și a meritat zic eu, am construit și reconstruit atâtea. Am crescut 3 fete, toate trecute prin școli, cu diplome și facultăți și niciuna nu are și nu ar fi în stare să aibă tot ce am eu după o viață de muncă. Mai au timp, dar nu cred că vor ajunge vreodată aici. O duc bine și ele, nu pot să spun, sunt liniștite, libere, au copii frumoși și deștepți, soți buni și sunt la casa lor. Le-am ajutat cât am putut, dar vorbind strict material, nu sunt și nu vor fi ca mine. Spiritual sunt probabil mult mai bogate, dar când mă uit în urmă, eu unul, crescut în regimul care a fost, și educat atunci, pot să spun că am făcut ceva cu viața mea, am ca martori pământurile și casele și toate câte le mai am. Ele ce vor spune? Că am fost libere și fericite și nu avem nimic palpabil să dovedească ce am făcut cu viața noastră. Să fie pentru ele, eu trăiesc după alte principii. Am muncit și muncesc și aș putea să vând, să mă mut la bloc, să trăiesc liniștit cât mai am, că nu o mai duc mult, dar nu! Eu muncesc în continuare și sunt un om simplu pentru că eu nu o să vând vreodată munca mea de-o viață, n-o să-mi calce un străin pământul spunând că e al lui, va fi al copiilor și nepoților mei. Ei îmi spun că mă chinui degeaba și că muncesc în zadar. Să-l vândă ei dacă vor și să fie ei confortabili, dar să știe că mi-au vândut odată cu pământul toată munca și pe mine odată cu ea. R: Mulțumesc pentru timpul acordat și pentru că mi-ați povestit despre viața dumneavoastră!

EX UNO DISCE OMNES Elev: Vasilică-Dinu Oana Colegiul Național „Mihai Viteazul”, Ploiești Profesor coordonator: Ghiță Ioana

Doamna profesoară Luciana Aman, pensionară, ne dovedește la fiecare oră de curs că spiritul nu are vârstă! Deși o mare parte din carieră și-a petrecut-o la catedră în colegiile „Jean Monnet” și „Alexandru I. Cuza”, în prezent predă limba latină la Colegiul Național „Mihai Viteazul” din Ploiești. Pasiunea pentru această meserie și iubirea față de oameni sunt doar câteva dintre valorile pe care le imprimă copiilor de la clasă. Doamna profesoară a fost de acord să ne dedice un moment pentru a pătrunde în povestea vieții sale printr-un scurt interviu: Reporter: Pentru început, câți ani de carieră aveți? L.A.: Am început imediat ce am terminat facultatea. Anul acesta se împlinesc 52 de ani. R: Primii ani cu ce v-ați ocupat?

117


L.A.: În primii ani am fost bibliotecară, pentru că nu existase o repartiție care să îmi convină. Deși locuiam cu soțul meu, care era medic în București, urma să fiu repartizată în Cluj, la Fundul Bârgăului. Deoarece eram foarte bolnavă la acel timp, am primit o negație conform căreia puteam să rămân în București să mă îngrijesc de sănătatea mea. La începutul drumului ați avut un mentor, o persoană care să vă inspire să urmați această carieră? L.A.: În primul rând, pe unchiul meu care era preot. Admira latina si latiniștii, studiile limbilor străine latină și greacă veche. Eu am intrat la facultatea de limba franceză, însă chiar în primul semestru am fost anunțați în amfiteatru că se va inaugura o nouă secție de filologie clasică și am fost întrebați dacă nu am vrea să ne transferăm acolo. Fiind inoculată deja de latină, m-am gândit că ar fi mai deosebit să cunosc latina. R: Din toată cariera dumneavoastră, ne puteți spune cea mai mare satisfacție profesională? L.A.: Eu am predat latină cu adevărat la Colegiul „Jean Monnet”. Pentru că se predau puține ore, catedra era unită cu orele de la Colegiul „Al. I. Cuza”, locul unde mi-am dat și definitivatul. În general, mam simțit foarte bine având de a face cu profilul filologie, secția uman, atât la Liceul Pedagogic, unde fetele erau foarte receptive, cât și cu o clasă de băieți extraordinară, de care sunt foarte mândră. În acea clasă, l-am avut elev pe domnul Iancu; inspectorul șef la personal de ani de zile, mi-a fost elev. R: Ce relație simțiți că aveți în prezent cu tinerii dvs. colegi? L.A.: Eu am iubit întotdeauna oamenii și copiii. Îmi este drag de noile generații de profesori (râzând). Și copiii mei au fost mereu geloși pe copiii de la școală. Eu nu sunt de acord cu „meditațiile” de acum! Cei care se duc la meditator – meditatorul acela câștigă din două puncte de vedere: atât o experiență cu elevii, dar și niște bani, or elevul care se duce, dacă nu învață singur... e ca și cum aș mânca eu și vrei să te saturi tu! Trebuie să ai ambiție și să îți fie și drag să înveți! Ce sfaturi ați avea pentru viitoarele generații care ar dori să urmeze o carieră în domeniul învățământului? L.A.: Tare mi-ar plăcea să urmeze și alții facultatea mea! A fost cea mai frumoasă facultate; pe tot parcursul celor 5 ani am fost fericită. Nu am regretat că am renunțat la franceză. Am făcut Universitatea din București unde am avut noroc de profesori universitari de renume, somități: Gabriela Creția, Petru Creția... Cred că cel mai important este să îți urmezi pasiunile! R: Ce ați schimba la predarea limbii latine? L.A.: Manualele pe care le-au editat sunt pentru 3-4 ore pe săptămână, după vechea programă sistematică. Acum se perpetuează predarea limbii latine într-o oră-două pe săptămână cu un manual prea stufos. Când am suplinit pentru o colegă la „A.I. Cuza”, clasa la care am predat avea două tipuri de manuale. Ei, deci cum să împart lucrurile? Desigur, nici eu nu am o voce ca a lui Cicero care să străbată și talentul ca să impun această „captatio benevolentiae” la elevi. Am fost mereu pusă în dificultate de această mentalitate a părinților și copiilor în ce privește utilitatea învățării limbii latine. Chiar a oamenilor de mare prestigiu…un director, cu o funcție importantă în armată, îmi spunea o propoziție în latină pe care o știa: „Romania patria nostra, multe silvae sunt!” - în bătaie de joc! Aveți un citat în latină care simțiți că vă exprimă convingerile? L.A.: Da! (categoric) Divide et impera (=Dezbină și cucerește). Toată viața mea am simțit că noi, românii, suntem dezbinați pentru a fi cuceriți de altcineva, obligați aproape să rămânem în ignoranță spre binele altora.

118


Indulgentă, cu o vioiciune sufletească cu care cucerește elevii - adaptându-se la era Facebook, de exemplu - cu un spirit veșnic tânăr, doamna profesoară face față noilor generații care sunt în genere neinteresate de limbile clasice.

TALENT ȘI DRAGOSTE PENTRU FRUMOS Elev: Vlad Andreea Loredana Școala Gimnazială „Traian Săvulescu” Izvoarele Profesor coordonator: Miclescu Elena

Stând de vorbă cu această doamnă minunată, profesor Vasilica Matei, am reușit să desprind o idee despre felul dumneaei de a fi… și mai mult, felul dumneaei de a vedea lucrurile din jur. Această persoană, de 83 de ani, are o minte demnă de invidiat, văzând și percepând lucrurile cu totul și cu totul diferit, găsind în orice lucru partea frumoasă. Reporter: Pentru început, am vrea să ne povestiți mai multe lucruri despre dumneavoastră, pentru a vă cunoaște mai bine. V.M.: Aș putea să vă spun câte ceva din viața mea de copil. Pentru mine, persoana care mi-a marcat viitorul a fost doamna învățătoare, deoarece a văzut că sunt talentată și că-mi place să desenez. Îmi amintesc și acum o secvență care mă face să lăcrimez și care m-a convins că talentul meu mă va ajuta să devin profesoară de desen. Mi-au plăcut și celelalte discipline pe care le studiam la școală, dar îmi plăcea să desenez, îmi plăcea tot ce era frumos, reușeam să redau prin desen un colț din natură fără prea mult efort. M-am născut cu o predispoziție pentru frumos, în pauze, în clasele I-IV nu făceam altceva decât să desenez. Într-o zi, învățătoarea mea a chemat-o pe mama la școală și i-a spus „Sa n-o ții acasă pe fata asta, s-o dai mai departe, că este păcat să nu valorifice talentul pe care îl are” și mama a ținut minte acest lucru. Am terminat clasele I-IV și apoi am mers mai departe la Liceul Pedagogic din Ploiești pentru că voiam să devin învățătoare. Am terminat liceul cu note bune și am decis să merg la facultate. Pe vremea regimului Ceaușescu, nu puteai să ajungi la facultate dacă nu aveai o origine sănătoasă, dacă nu erai fiu de țăran. Eu eram din clasa mijlocie. Ca să pot să merg la facultate am cerut tatălui meu să se înscrie în colectiv. Am reușit la facultate și când am terminat-o, am fost repartizată la Măneciu-Ungureni ca profesor de desen, de unde am ieșit la pensie. În Măneciu mi-am găsit jumătatea, iar Bunul Dumnezeu ne-a binecuvântat cu doi copii, un băiat și o fată. Fata îmi moștenește talentul și a terminat Facultatea de Arte, iar băiatul este un foarte bun tehnician dentar, mă mândresc cu ei. În Măneciu s-a construit Hotelul Coquette și fata mea a pictat vitraliile de la ferestre și uși. Ați spus că dacă ne-ați povesti o secvență din viața dumneavoastră, am lăcrima. Ne-o povestiți? V.M.: Așa cum v-am spus, învățătoarea mi-a deschis acest drum. Am ajuns la liceu și preotul din satul meu natal a întrebat-o pe mama dacă pot să lucrez o draperie în altar, s-o pictez eu. Am pictat draperia chiar dacă nu eram la facultate și nu aveam foarte multe cunoștințe despre pictură. Talentul și ambiția m-au ajutat să pictez draperia, care a fost foarte admirată de toată lumea. Mama a fost foarte fericită și mândră de mine, toată lumea aprecia lucrarea mea și o felicita pe mama. A doua zi m-am dus la biserică. Acolo era și învățătoarea mea, care mergea în fiecare duminică la biserică, mama s-a dus la sfârșitul slujbei să-i sărute 119


mâna și am urmat-o și eu. Când m-a văzut doamna învățătoare, mi-a luat fiecare degețel, mi l-a sărutat și mia zis: „Eu ți-am pus condeiul în mână și mă bucur că trăiesc să văd că ies așa lucruri frumoase din mâna ta”. Acum am 83 de ani, și mă cutremur când îmi aduc aminte și povestesc această întâmplare care pe mine m-a marcat, am știut că este cel mai bun critic al meu. O altă întâmplare, care poate să scoată în evidență talentul și caracterul meu, este legată tot de doamna învățătoare care ne dădea să facem diferite desene acasă și eu le făceam pentru toți colegii mei, dar pentru mine nu îmi mai rămânea timp să le fac. Nu puteam să-i refuz, mă bucuram că mă consideră talentată, dar era cât pe ce să încasez o notă mică. R: Ați spus că aveți 83 de ani, acum mai pictați? V.M.: Da, mereu îmi spun că mai am nevoie de o pereche de mâini să fac tot ce-mi doresc. Am atâta dragoste de a lucra, încât acum am câteva grupe de 3-4 elevi cărora vreau să le împărtășesc din experiența mea. Îmi hrănesc sufletul cu tot ce este frumos, dacă nu pictez, cos, lucrul de mână îmi încarcă bateriile. R: Am văzut că ați adus obiecte realizate de dumneavoastră. Ne vorbiți despre ele? V.M.: Da, cu multă plăcere, deoarece în fiecare am pus mult suflet. Sunt fețe de masă realizate din diferite petice, din batiste care nu mai erau de folos. Tot ce vedeți este cusut de mâna mea. Unii mă întreabă dacă le vând, dar eu le spun că sunt parte din sufletul meu și nu pot să le înstrăinez. Alții mă întreabă la ce îmi trebuie mie așa ceva la această vârstă, iar eu le spun că acestea mă ajută să trăiesc. Nu vreau să folosesc cuvinte mari, dar tot ce vedeți aici mă reprezintă. Tricotez, pictez, cos, am atâta dragoste pentru tot ceea ce este frumos și pentru muncă încât nu obosesc niciodată. Mi-e teamă că timpul trece și nu mai am timp să realizez tot ceea ce îmi doresc și să transmit tot ce am de transmis. Acestea este un exemplu de a te simți util și de a munci și la această vârstă. R: În picturile pe care le-ați adus observ că vă place să pictați peisaje și flori. Ați încercat și portrete? V.M.: În general pictez doar peisaje și flori pentru că natura mă inspiră. Am făcut doar portretul meu. Iubesc și oamenii, copii în mod deosebit, dar cu natura am o legătură specială. Ne bucurăm că sunteți printre persoanele care au reușit să își îndeplinească visul. Dar aveți vreun regret, ceva ce nu ați reușit să faceți până acum? V.M.: Sunt mulțumită până la Dumnezeu și înapoi. Eu am să mă duc mâine-poimâine, dar mor mulțumită că am lăsat ceva în urma mea. Mor cu inima împăcată că n-am făcut umbră pământului degeaba. Ca să te realizezi, trebuie să muncești mult, dar și satisfacția va fi pe măsură. R: Dumneavoastră ce sfat le dați tinerilor care sunt pasionați de desen, de artă în general? V.M.: Este foarte greu să dai un sfat, dar recomand ca fiecare să facă ce știe mai bine, să muncească, iar satisfacția va fi pe măsură.

Această persoană este un model pentru mine, am învățat că niciodată nu trebuie să fug când dau de greu, că doar prin muncă voi dobândi ceea ce îmi doresc. Am învățat să iubesc tot ceea ce fac și să fiu perseverentă. Am înțeles că orice vârstă este frumoasă și că mereu trebuie să te simți util.

120


SUFLET DE PROFESOR Elev: Vlad Cristina Elena Liceul Tehnologic Administrativ și de Servicii “Victor Slăvescu”, Ploiești Profesor coordonator: Parniu Cristina Ion Șt. Baicu, istoric și politolog, s-a născut la 8 octombrie 1934, în satul Rubla, de lângă municipiul Râmnicu Vâlcea. M-am gândit să realizez un interviu cu Domnul Baicu pentru a putea afla frumusețea vieții unui om ajuns la 82 de ani. Domnul Profesor Baicu a fost impresionat ca l-am ales pe dânsul pentru acest interviu.

Reporter: Ce ne puteți spune despre copilăria dumneavoastră? I.B.: Sunt Profesor universitar doctor în istorie, m-am născut la 8 octombrie 1934, în satul Rubla, de lângă municipiul Râmnicu Sărat. Am făcut școala elementară pe plan local, în satul natal, în Rubla, apoi am intrat la Școala Pedagogică “Costachi Negri” din orașul Galați și am făcut acolo 4 ani. Am ieșit învățător, șef de promoție și am primit repartizare pentru învățământul superior, am putut să mă prezint la examen la facultate. La ce vârstă ați descoperit pasiunea pentru istorie? I.B.: Am urmat Facultatea de Filologie-Istorie, secția Istorie - Română de la Universitatea “Al. Ioan Cuza” din Iași – 4 ani de zile. Am urmat discipline de istorie, de limba și literatura română. Atunci mi s-a întipărit ideea că voi ajunge istoric, aici la Iași, deși fusese ceva și mai înainte, dar atunci s-a consolidat, mi s-a lansat această idee în mintea mea și am rămas așa pentru perioada care a urmat. Încă de atunci am început să scriu câte ceva, dar cam rar la începuturi, am publicat niște referate, niște evocări. R: Ce discipline preferate aveați în liceu? I.B.: În afară de istorie, științe politice, era o disciplină care se numea viața constituțională, Constituția României, la care am și dat examen, se punea accent mai mult pe principiile politice și administrative. Mai târziu am și predat la universitate un asemenea curs sub numele de politologie (știința statului). R: Ce ați făcut după ce ați terminat facultatea? I.B.: Am terminat facultatea, am fost profesor de liceu la Râmnicu Sărat și apoi la Liceul Caragiale din Ploiești, acum Colegiul Național, între anii 1969-1972. Am făcut Doctoratul la București pe istorie. Apoi am fost promovat pe funcția de Președinte al Comitetului Județean de Cultură Prahova. În această perioadă, cât am fost președinte, am avut prilejul să vizitez mai multe țări ca șef sau conducător de formațiuni de dansuri populare: Italia – Sicilia (1 lună). M-a fascinat foarte mult Italia, aș zice “un adevărat muzeu în aer liber”; Irlanda, unde am însoțit acolo corala “Paul Constantinescu”, care a obținut medalia de argint. R: Cum a fost activitatea dumneavoastră ca profesor universitar? I.B.: În anul 1975 am dat examen la Universitatea Petrol și Gaze din Ploiești și am ocupat postul de conferențiar, am rămas în continuare Președintele Comitetului Județean, dar cu indemnizație. Am fost conferențiar cu titlul de Doctor și aproape de pensie, în anul 2000 am fost numit profesor plin. Ce ne spuneți despre familia dumneavoastră?

121


I.B.: Actuala soție am cunoscut-o când eram învățător într-un sat, am plecat la facultate amândoi. Ea a acceptat căsătoria după ce am terminat facultatea, ne-am căsătorit la Iași. Eu am vrut să vin la Ploiești, am vrut un oraș mai mare, aproape de București, cu o viață culturală mai largă. Ne-am mutat la Ploiești, eu profesor la Liceul Caragiale și soția la Școala Generală Nr.8, Ploiești – profesor de limba română (una dintre cele mai bune profesoare de gramatică din Ploiești, o numeau “gramaticiana de la nr. 8”), i s-a dat titlul de “Profesor evidențiat”. Suntem aici din 1964, la Ploiești. Copiii au apărut pe lume la Râmnicu Sărat, mai întâi Cătălin (1962), care acum este în America și la un an și jumătate a venit Adina (1963), care acum este în Canada. El este inginer, a făcut Facultatea de Aeronave din București, Doctor în Filosofie Mecanică. Adina este profesor de engleză în Canada, la un liceu în Toronto. Avem doi nepoți, unul de la fată și unul de la băiat. Nepotul, Bogdan, este student la Medicină în Canada, anul II și nepoata, Claudia Ana, este clasa a VIIa, în America (nu a venit niciodată în România). Ambii mei copii sunt căsătoriți cu români la noi în țară. Povestiți-ne o întâmplare deosebită sau hazlie din activitatea de profesor universitar! I.B.: În primul rând eram foarte punctual la ore și mi-a spus o studentă că își fixau ceasul după venirea mea, așa de punctual eram și ieșeam tot la timp de la oră, nu mă lungeam, nu le luam niciodată pauza. A doua chestiune mai amuzantă, în timpul unui examen, fetele au auzit că-mi plac prăjiturile, s-au gândit să-mi aducă la examen platouri de prăjituri. Am rămas descumpănit, le-am pus la geam și, în timpul examenului, mă mai duceam și mai luam câte o prăjitură. Examenele erau în general și oral și scris. Ce regretați că nu ați făcut până în prezent? I.B.: Aș fi vrut să am 3-4 copii, dar nu s-a putut, eu am fost un tată foarte atașat de copii, am umblat prin toată țara cu ei. Am fost un foarte bun familist, dovadă că sunt cu soția până acum, eu am făcut 82 de ani, iar soția mea 80 de ani. R: Încercați să ne relatați câteva bucurii din activitatea de istoric si politolog! I.B.: Preferatul meu este marele istoric Nicolae Iorga, despre care am scris foarte multe referate, evocări. Am scris și am publicat în total 30 de cărți pe diferite teme de istorie, mai ales istorie modernă și contemporană; am scris și 200 de articole, studii, evocări în diferite reviste de specialitate, în Magazinul Istoric, Revista de Istorie, în ziarul Flamura Prahovei, ziarul Ploieștii; public în momentul de față un serial în Revista Atitudini, închinat Centenarului – 100 de ani de la Marea Unire, care se va sărbători la anul, Marea Unire a românilor, România Mare – 1918. Această revistă apare lunar la Casa de Cultură “I. L. Caragiale” din Ploiești, unde genericul la care eu public se cheamă Centenarul Marii Uniri și am început cu Evoluția vieții statale la daci și la romani, în fiecare lună având câte un articol pe această temă. R: Vă mulțumesc!

Povestea vieții Domnului Baicu este deosebită prin faptul că realizările sale sunt multiple pe toate planurile: personal, profesional și continuă încă și la această vârstă. Fiecare am avea de învățat de la dânsul: corectitudinea, pasiunea pentru meseria sa, dragostea de familie… ce poate fi mai frumos în această viață?!

122


VIAȚA... O POVESTE Elev: Voinea Diana Maria Colegiul Național „Nichita Stănescu”, Ploiești Profesor coordonator: Popa Rodica Tinerii din generațiile actuale au nevoie de exemple, iar cum cel mai ușor e să te identifici cu persoane din familie, am ales ca bunica mea, Voinea Ioana, o persoană care a trecut peste o perioadă tulbure din istoria lumii și a țării noastre, să fie subiectul interviului.

Reporter: Ce amintiri ai din copilărie și cum a fost perioada asta pentru tine? V.I.: Nu pot spune că am amintiri prea plăcute din copilărie, când am intrat în clasa a III-a, tata a plecat în război, când s-a întors noi nici nu-l recunoșteam, iar cei mai mici fugeau de el și l-au considerat mult timp un străin, iar mama a murit la 33 de ani, lăsând în urmă 5 copii, dintre care cel mai mic avea doar doi ani. Trebuie să recunosc că l-am învinovățit pe tata de moartea ei, deși acum regret asta, pentru că am în minte mai mult momentele în care se certau și credeam, în mintea mea de copil, că asta a contribuit la moartea ei. Cum v-a afectat perioada de după război? V-ați simțit eliberați? V.I.: N-aș putea spune asta, deși tata s-a întors, ne luptam cu foametea din perioada aceea. Oamenii mureau de foame, iar dacă aveai mâncare sau făină te simțeai obligat să îi ajuți și pe alții, deși o să am toată viața în minte momentul când una dintre vecinele noastre cocea pâine pe plită și totuși nu ne-a oferit nicio bucățică, deși eram doar niște copii înfometați, iar mama dădea din mâncare oricui avea nevoie de ea. Cum ați trăit perioada regimului comunist? V.I.: Nu a fost o perioadă prea roz pentru noi, ca familie, ni s-au confiscat pământurile și nu e deloc ușor să crești 4 copii cu un soț bolnav și cu pâinea care se vindea cu rația, și chiar dacă toată lumea avea un loc de muncă sau altul, oportunitățile de a face ceva mai mult cu viața ta erau puține, iar de plecat din țară nici nu putea fi vorba. Deci ești de părere că acum e mai bine? V.I.: Categoric, poate că atunci erau locuri de muncă, dar acum tinerii au acces la educație și au posibilitatea să-și împlinească visele, iar în perioada aceea oricum nu aveai alternative în nicio privință: magazinele aveau produse puține, nu puteai spera la altă mașină în afară de bătrâna Dacie, nu puteai avea mai multe terenuri... R: Cum v-a afectat cutremurul? V.I.: Am trecut prin două cutremure majore; la cel din 1940 singurul lucru de care îmi amintesc e că bunica mea m-a uitat în casă, deci pot spune că am avut noroc, însă la cutremurul din 1977 am fost mult mai panicați, având în vedere că peste tot erau știri care prezentau clădiri prăbușite și oameni decedați, iar copiii erau la liceu și n-aveam posibilitatea să luăm legătura cu ei imediat. Ce persoană te-a influențat și a fost un model pentru tine? V.I.: Îmi aduc aminte că în copilărie eram fascinată de poza Reginei Elena de pe prima pagină a manualelor de școală, atunci mi se părea cea mai frumoasă persoană din lume și voiam să fiu ca ea. 123


R: Dacă ai putea schimba ceva la viața ta, ce ar fi acel lucru? V.I.: Nu cred că aș schimba mare lucru în sensul ăsta, sunt mulțumită de felul în care a decurs viața mea pentru că, personal, cred că tot răul are o parte bună și că dacă n-aș fi trecut prin ce am trecut, poate că nimic n-ar fi fost la fel. R: Ai resentimente legate de ceva din trecutul tău? V.I.: Sincer, nu regret nimic din ce am făcut, pentru că trecutul face parte din mine și toate întâmplările prin care am trecut m-au format ca persoană. Nu are rost să-ți negi trecutul, pentru că nimic nu se poate repara. Învinovățești pe cineva pentru experiențele nefavorabile din propria-ți viață? V.I.: Nu rezolv nimic învinovățind pe cineva de ceva, îmi asum orice greșeală pe care am făcut-o vreodată cu sau fără intenție, chiar și greșeala de a învinovăți pe cineva de ceva. Cum vezi relațiile tale cu familia? Ai schimba ceva în sensul ăsta? V.I.: Aș fi vrut să fiu mai apropiată de familie, cred că cel mai mult regret distanțarea de copii, nu ne vedem prea des și unii dintre ei par a avea o oarecare reținere față de mine, totuși tind să cred că am păstrat o relație destul de bună cu membrii familiei și am trecut destul de repede peste neînțelegeri, deci acum ne înțelegem destul de bine. Ce părere aveți despre generația actuală? V.I.: Văd din ce în ce mai mulți tineri care încearcă să schimbe ceva și asta e un lucru bun, cred că e important să susținem tânăra generație să aducă schimbările pe care nu le-am putut aduce noi și să-și creeze lumea la care visează. Clar generația voastră are o hotărâre pe care noi n-am avut-o. R: Ai vrea să închei cu ceva anume? V.I.: Vreau să pun doar că ar trebui să vă simțiți norocoși că trăiți în vremurile astea și că mi-a făcut plăcere să vorbesc cu tine.

În concluzie, poate că toți ar trebui să trecem peste conflictul între generații și să încercăm să descoperim povestea din spatele oamenilor care au trăit mai multe decât noi.

124


ÎN SLUJBA LUI DUMNEZEU ȘI A OAMENILOR Elev: Zaharia Bianca-Elena Scolii Gimnaziale „Traian Săvulescu" - Izvoarele Profesor coordonator: Anton Ionica Maica Fevronia Drăgan este una dintre cele 35 de locuitoare ale mânăstirii Suzana. Deși în etate de 83 de ani, maica este foarte activă. De foarte multe ori am zărit-o la noi în sat, fie la biserică, fie pe la diferiți oameni care îi sunt apropiați. După ce m-a servit cu șerbet de lămâie făcut de dumneaei, maica mi-a răspuns cu mult drag, simplu și deschis la întrebările mele. Mi-a spus și mi-a arătat ce înseamnă cu adevărat trăirea vieții în Hristos, cât de importantă este smerenia și mai ales bunătatea. La finalul timpului petrecut împreună mi-am dat seama că deși viața într-o mânăstire pare grea, maica Fevronia și-a găsit fericirea împlinind voia lui Dumnezeu. Reporter: În primul rând aș dori să vă mulțumesc pentru amabilitatea de a-mi acorda acest interviu și aș dori să încep prin a vă întreba când și cum ați făcut cunoștință cu viața de mânăstire? D.F.: Eu când am venit la mânăstire eram mititică, aveam vârsta de 11 ani și mă chema Parascheva. Am avut aici o mătușă, o soră a mamei, care locuia în această casă împreună cu alte trei maici. Aici venea mereu un unchi de-al meu, peste munte, din Valea Doftanei, că de acolo sunt și eu. Deși dorința maicilor era de ale aduce o fată de 15-17 ani în casă, unchiul meu m-a adus pe mine. Eram mică, dar știam să fac multe treburi, fiind de la țară. Foarte mult mi-a plăcut la mânăstire. Doi ani și jumătate am stat și nu m-am dus acasă, dar nu prea mă deranja lucrul ăsta. Însă tata nu prea voia să mă lase și a încercat, ademenindu-mă să rămân acasă. Văzând că nu mă poate convinge să rămân lângă ei, a fost de acord să mă întorc la mânăstire și să rămân. Dacă ați intrat atât de mică la mânăstire, școala unde și cum ați urmat-o? D.F.: Când am venit la mânăstire aveam trei clase și a trebuit să fac clasa a IV-a. Mergeam la Cheia, pentru că era școală acolo. După aceea au mai trecut câțiva ani, trebuia să facem 7 clase. Eram 30 de aici, din mănăstire, care învățam. Am învățat aici până la clasa a VII-a și apoi am mers la Măneciu și am dat examenul de final. Apoi, în timpul patriarhului Iustinian, am făcut Școala Monahală de 3 ani și apoi m-am călugărit. Care era regula în ceea ce privește călugăria în aceea vreme și care este astăzi? D.F.: În aceea vreme, rostul mânăstirii era să stai 3 ani neîmbrăcat, 3 ani soră de mânăstire și după aceea te călugărea. Pe mine, după 5 ani de stat în mănăstire, m-a îmbrăcat în soră. Eu abia așteptam să-mi pună scufia (componentă a veșmântului monahal de pus pe cap), să mă îmbrac în negru. Dar abia după 12 ani m-a călugărit. Când ne-am călugărit am fost 10 și din ele, 6 s-au prăpădit. Așa era regula înainte, acum nu mai e așa, pentru că nu mai vin fete. Dacă vin, le îmbracă repede, le călugărește. Știu că la mânăstire există o altă rânduială față de bisericile de mir și de aceea vă întreb: cum se țin slujbele aici? D.F.: Când am venit eu la mănăstire, regula slujbelor era așa: tocam dimineața și mai tocam noaptea. Dimineața se făcea Liturghie, iar noaptea, slujba de la ora 12:00. Era o maică mai în vârstă care trăgea clopotul. Apoi o trezea pe maica ce făcea rândul și pleca cu rugăciunea la fiecare casă și spunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi.” Făcea lucrul acesta până maicile de dincolo de ușă 125


îi răspundeau „Amin. Amin”. „Vremea cântării, ceasul rugăciunii.” Pe vremea aceea nu era curent, era frumos în curtea mânăstirii, cu toate felinarele ce se aprindeau. Ziceam până ne răspundea, nu plecam. Și pe stradă ziceam și băteam în garduri și ne auzeau. Era obligatoriu să le sculăm și să participăm la această slujbă. A durat până au venit aici cei cu filmul Haiducii, care ne-au stricat rostul. Actorii au stau prin casele maicilor. Au stricat iarba, rânduiala, dar toate au fost cu îngăduință de sus. După ce s-a terminat producția filmului, au început renovarea și reamenajarea mânăstirii: au băgat apă, electricitate, au amenajat drumul de acces. Vedeți, nouă ne-a luat din curtea din spate. Aveam mult mai mult, dar s-au făcut toate cum sunt astăzi. Astăzi nu se mai face slujba la miezul nopții. Se face la ora 19:00. Apoi fiecare merge la casa sa și își face canonul. La călugări, canonul se citește și se face cu metaniile pe care le avem în mână. Metaniile au 100 de boabe și sunt niște noduri împletite din fire pe care vrăjmașul să nu le deznoade. La fiecare boabă se zice rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase miluiește-mă pe mine, păcătosul/păcătoasa” și însoțită de o plecăciune sau metanie (cine este mai tânăr). Eu trebuie să fac 8 ațe din astea: fac trei la Domnul Iisus Hristos, câte una la Maica Domnului, la îngerul păzitor, la Sfântul care ocrotește mânăstirea și are hramul, la noi, Sf. Nicolae, la Sfântul al cărui nume îl porți și una la sfântul prăznuit în ziua respectivă. Din ce-mi spuneți și din ce văd la dumneavoastră, viața de călugăr a fost mai mult o chemare decât o obligație. Dar ați avut vreo funcție în cadrul mânăstirii? D.F.: Da, păi ce știam eu de mânăstire?! Încă de când eram acasă o vedeam pe maica Emilia, mătușa mea, cu scufie, și tare îmi plăcea. Vezi tu, ca și copii mergeam în pădure după lemne și ne încrozniam cu niște bețe țesute în război să țină. Eu îmi făceam din bețe scufie și mi-o așezam pe cap. Așa de mult îmi plăcea și doream să fiu și eu așa. Eu nu am avut nicio funcție, nu mi-a plăcut și nici nu m-a lăsat maica. Au vrut să mă pună stareță, dar eu nu am vrut. Eu nu sunt în stare. Maica îmi spunea să nu mă bag, să stau la locul meu, să muncesc la ce mă pune, dar să nu mă bag undeva. M-a lăsat la muncă, dar la conducere nu. Văd că aveți un gherghef pe care aveți lucrate niște covorașe minunate. Încă mai lucrați sau în mânăstire mai exista un atelier cum era pe vremuri? D.F.: Da și azi mai lucrez. Am lucrat la atelier și de acolo am și o pensie. Am lucrat pentru străinătate. Dar azi nu prea mai lucrează, că s-au trecut. Am învățat și vreo 7-8 fete. Puține maici mai lucrează azi: maica Valentina, Magdalena, Leontina și Cristina din casă cu mine. Maica stareță ar fi vrut să reînființeze atelierul, să se lucreze și să vindem produsele, însă nu prea se poate, că maicile astea trebuie să facă treburi și la biserică. E greu, că nu mai vin fete tinere. Și dacă vin, pleacă repede. Pe lângă covoare, aici se țesea și pânza din care își fac vălul maicile. Firul trebuie tors foarte subțire și se face numai din lână țigaie, fină și moale, care se pune la presat după ce a fost spălată, curățată și dărăcită. (Maica ne-a arătat ce fel de fir se toarce și pe ce fus mic se pune firul) R: Din ce-mi spuneți constat că țineți cont de ceea ce maica Emilia v-a spus. De ce? D.F.: Da, pentru că votul călugăriei este cel de castitate, ascultare și sărăcie de bună voie. La mânăstire se cere să fii smerit și să ai ascultare, ce te pune să faci, aia să faci, dacă nu, nu ești bun de călugăr. Vezi tu, în viață trebuie să și înveți despre Hristos, dar și să practici. Dacă înveți, să și practici. Trebuie să ai o inimă bună, să nu ții mânie, să iubești. Ați vorbit foarte des despre smerenie. Pentru noi, copiii de azi, e o noțiune destul de greu de înțeles; de aceea, ce este smerenia? D.F.: Cică a întrebat diavolul un părinte ce se ruga, care sunt oile și care sunt caprele. Și a răspuns părintele: caprele sunt eu și oile le știe Dumnezeu. El s-a făcut vinovat și când a văzut smerenia lui, diavolul a pierit, căci dacă zicea că e oaie, se făcea mândru. Un călugăr stătea și se gândea de ce se întâmplă anumite lucruri și a plecat la Alexandria. Pe drum s-a întâlnit cu un alt călugăr mai tânăr și au plecat împreună, dar cu o condiție impusă de el: „Facem legământ că până ajungem la Alexandria să nu vorbim deloc.” Pe drum au făcut 3-4 zile. Au intrat la o casă și acolo au fost găzduiți. La plecare, călugărul tânăr a luat o casetă cu multe bijuterii și celălalt a văzut, dar nu putea să vorbească. A trecut pe lângă un râu și a aruncat caseta în apă. Au 126


mers și au intrat la o altă casă, când a plecat, cel tânăr a omorât un copil din ea. Călugărul s-a speriat că merge cu un criminal, dar și-a continuat drumul. Au trecut pe lângă o biserică și când a ajuns în dreptul ei, a luat niște pietre, a făcut cruce pe ele și le-a aruncat în biserică. Mergând mai departe, a dat de o cârciumă și acolo a făcut trei metanii și s-a închinat. Și când au ajuns la Alexandria, călugărul l-a întrebat pe cel tânăr de ce a făcut ce a făcut. Atunci îngerul îi descoperă că el este un înger și că de fapt caseta furată de el și aruncată în apă era furată de la o biserică și toată familia era blestemată să ajungă în iad și ca să fie luat acest păcat de pe familie, trebuia ca bijuteriile să fie aruncate, și preotul le va recupera de pe malul apei. Copilul ucis, când avea să crească, ar fi ajuns un criminal care și-ar fi ucis și părinții și deci ar fi ajuns în iad. La cârciumă erau trei preoți și s-a rugat să-i ierte Dumnezeu, iar biserica era părăsită și în ea stăteau diavoli. Astea sunt judecățile lui Dumnezeu, pe care nu le înțelege nimeni și noi nu trebuie decât să le acceptăm, fără a le judeca. R: Cum vedeți lumea de azi? Dar pe copii? D.F.: Cum să-i văd, îi văd bine, toți oameni buni… nu-i judec. Noi, călugării, suntem datori să ne rugăm pentru toată lumea. Iar pe copii îi văd bine. Unii sunt cuminți, unii mai zburdalnici. Mă rog să crească frumos și să fie buni.

127


Cuprins Cuvânt înainte ............................................................................................................................. .................. 1 SĂ TRĂIȚI! .................................................................................................................................................. . 2 BISERICA SF. NICOLAE VECHI ............................................................................................................. 4 UN MODEL, UN PROFESOR .................................................................................................................... 5 „ANTRENORUL” DE GENII ..................................................................................................................... 8 O POVESTE DE VIAȚĂ ........................................................................................................................... 10 ÎNVĂȚĂMÂNTUL VAZUT PRIN OCHII PROFESORULUI DE LIMBA ROMÂNĂ ..................... 13 O VIAȚĂ ÎNTR-O ORĂ… DE POVESTE .............................................................................................. 15 UN DASCĂL MODEL PENTRU ȘCOALA ROMÂNEASCĂ .............................................................. 18 TINEREȚE PRINTRE FLĂCĂRI ............................................................................................................ 20 O VIAȚĂ DE DASCĂL ............................................................................................................................. . 22 NEPREVĂZUTUL.... ................................................................................................................................. 25 VIAȚĂ DE POET ....................................................................................................................................... 27 DOAMNA ÎNVĂȚĂTOARE, povestea unui OM cu suflet curat și senin ............................................. 29 SATUL IZVOARELE ESTE PATRIA MEA .......................................................................................... 31 PENTRU MINE, SCRISUL NU ESTE OBLIGAȚIE, CI O PLĂCERE ............................................... 33 38 DE ANI DEDICAȚI ȘCOLII VĂRBILĂU ......................................................................................... 37 VIAȚA – O LUPTĂ CU DESTINUL ........................................................................................................ 40 UN OM CU DRAGOSTE DE OAMENI .................................................................................................. 42 FEMEIA CARE A FĂCUT PACTUL CU DUMNEZEU ....................................................................... 44 AMINTIRI DIN COPILĂRIA LUI TOMA CĂLINESCU ..................................................................... 47 UN PROFESOR MÂNDRU DE CARIERA SA ....................................................................................... 49 UN TRECUT ASCUNS DE SUCCESELE PREZENTULUI ................................................................. 51 COVOARE FERMECATE – PUNTE PESTE GREUTĂȚI .................................................................. 54 CEL MAI LONGEVIV PROFESOR DIN ÎNVĂȚĂMÂNTUL ROMÂNESC ..................................... 56 O VIAȚĂ AVEȚI, TRĂIȚI-O CUM TREBUIE! .................................................................................... 58 SĂ NE REABILITĂM ÎN FAȚA ISTORIEI! .......................................................................................... 60 PREZENTUL TRECUTULUI................................................................................................................... 62 FOTBALUL - MAI MULT DECÂT UN SPORT .................................................................................... 64 DRAGOSTE DE DUMNEZEU ................................................................................................................. 66 ÎNTÂLNIRE CU UN „TÂNĂR” TRECUT DE 70 DE ANI ................................................................... 67 LUMEA ȘAHULUI .................................................................................................................................... 69 DE VORBĂ CU BUNICA, EROINA ȘI MODELUL MEU DE VIAȚĂ ............................................... 70 POVESTEA CELUI CARE L-A CUNOSCUT PE REGELE CAROL AL II-LEA ............................. 72 POVESTEA UNUI SUFLET AMBIȚIOS ................................................................................................ 74 128


CALEA CĂTRE SUCCES ESTE PRESĂRATĂ CU GREUTĂȚI ....................................................... 77 MAI SUNT PROFESORI CARE INSPIRĂ ............................................................................................. 78 DUM SPIRO, SPERO ................................................................................................................................ 81 OMUL CULTURII PRAHOVENE........................................................................................................... 82 O VIAȚĂ DEDICATĂ ȘCOLII ................................................................................................................ 85 BUCHET DE ... GÂNDURI ........................................................................................................................ 87 UN OM ÎNTRE OAMENI ......................................................................................................................... 89 POVESTEA UNUI OM OBIȘNUIT ......................................................................................................... 91 POVESTEA UNUI OM DEDICAT ȘCOLII............................................................................................ 93 AMINTIRI DIN TIMPURI APUSE.......................................................................................................... 95 O VIAȚĂ ÎMPLINITĂ............................................................................................................................... 97 ISTORIA ESTE O PASIUNE .................................................................................................................... 99 POVESTEA DOMNULUI DAN .............................................................................................................. 100 POVESTE DE VIAȚĂ DEOSEBITĂ ..................................................................................................... 102 ȚĂRÂNĂ ................................................................................................................................................... 105 COMUNISMUL ÎN ROMÂNIA – din perspectiva unui cuplu căsătorit încă din 1962 ..................... 107 MUNCA SFINȚESTE LOCUL ............................................................................................................... 109 FIECARE TÂNÂR ESTE UN CONTINENT NOU .............................................................................. 111 VIAȚĂ DE DETECTIV ........................................................................................................................... 113 INTERVIU................................................................................................................................................. 115 EX UNO DISCE OMNES ........................................................................................................................ 117 TALENT ȘI DRAGOSTE PENTRU FRUMOS .................................................................................... 119 SUFLET DE PROFESOR ........................................................................................................................ 121 VIAȚA... O POVESTE ............................................................................................................................. 123 ÎN SLUJBA LUI DUMNEZEU ȘI A OAMENILOR ............................................................................ 125

129


Viata... o poveste