Page 1

Ecologia – o şansă pentru mileniul trei

Publicaţie de ecologie, turism şi cultură

Nr. 11 (237) noiembrie 2011

O FAMILIE – UN DOR

De mai bine de două decenii suntem o mare şi unită familie – revista „Natura” şi cititorii ei, cu dor de frumuseţea Basarabiei, cu dragoste frăţească şi lumină a adevărului. Ne zbuciumăm, visăm şi luptăm împreună ca să avem un pământ mai curat, ape mai cristaline, un popor mai sănătos şi cu mai multă demnitate. Ne dorim să fim tot mai mulţi, mai puternici – şi vom fi dacă şi tu, dragă cititorule, te vei alătura familiei revistei „Natura”. Adu-ţi şi colegii, prietenii, rudele la izvorul dragostei de verdele matern, şi împreună, cu siguranţă, ne va fi mai uşor să facem viaţa mai bună şi lumea mai frumoasă. Intră în orice oficiu poştal ca să te abonezi la “Natura” pentru anul 2012 şi îndeamnă-i şi pe alţii să devină ca şi tine – un cititor fidel al revistei.

Monumente ale naturii din R. Moldova. Reptila din piatră de pe malul râului Ciuhur

Foto: A.R.

Marele bărbat basarabean Vasile Stroescu de la Trinca, pe care îl comemorăm în noiemb r i e , a l ă s at urme frumoase pe tot întinsul Ţării: a construit şcoli, spitale, cămine culturale, aziluri, biserici în Basarabia, Ardeal, Maramureş, Bucovina, a ajutat sute şi mii de oameni bolnavi şi necăjiţi, a susţinut cartea şi presa de limbă română, a dat o bună parte din averea sa pentru ca moldovenii să se trezească „din somnul cel de moarte” şi să-şi cucerească dreptul la identitatea şi unitatea naţională. Viaţa lui Vasile Stroescu este o vibrantă lecţie de dragoste a unui fiu faţă de poporul său. Cinstindu-i numele şi faptele patriotice, e greu să nu te întrebi: câţi din milionarii şi miliardarii R.Moldova îşi iubesc poporul şi câţi din ei îşi înveşnicesc faptele în construirea de şcoli, licee, universităţi în care să înveţe cei mai talentaţi copii din ţară? Şi mai departe: câţi din cetăţenii R.Moldova sunt orientaţi spre binele public, susţin şi participă

Vasile Stroescu, dragostea de popor şi binele public la activităţi în folosul comunităţilor din care fac parte? În ce măsură un bun public (să zicem un monument de arhitectură, un parc sau izvor) este preţuit, îngrijit sau apărat de cetăţeni? În ce măsură suntem educaţi în familie, la şcoală şi în societate să preţuim bunurile publice şi să cinstim oamenii care le crează? (E un subiect de mare actualitate şi am dori ca şi cititorii noştri să ne trimită răspunsuri la întrebările de mai sus). Cred că nu are rost să dăm definiţiile academice ce înseamnă un bun public. Lumea simplă face o distincţie clară dintre bunul individual şi bunul public, dintre o fântână ascunsă după gard, pentru stăpân, şi una făcută la drum, pentru oricine are nevoie de o cană de apă. Cu sau fără carte, cetăţeanul de rând cunoaşte că un bun folosit de mai mulţi oameni e un bun public, indiferent dacă proprietar e statul, comunitatea locală sau altcineva. Încă de la Adam şi Eva

se ştie că cu cât mai multe bunuri publice există într-un sat sau oraş cu atât comunitatea se simte mai bine. Biserica, şcoala, primăria, biblioteca, spitalul, baia, izvoarele, fântânile, râul, drumul, trotuarele, parcul, cimitirul etc., – toate aparţin comunităţii în care ele se află. Lipsa lor crează mari probleme şi îi pune pe oameni pe drumuri. E pe înţelesul oricui că bunurile publice trebuiesc înmulţite, îngrijite şi puse în serviciul comunităţii, că atât primăria cât şi comunitatea au datoria să le considere vitale şi prioritare pentru orice aşezare umană. Să fie aşa? Vă rog să vă uitaţi bine în localitatea Dumneavoastră şi să ne scrieţi în ce stare se află bunurile publice şi care este atitudinea localnicilor şi primăriei faţă de ele, se cunoaşte cine şi când le-a făurit, ce inscripţie a gravat pe ele, ce testament a lăsat beneficiarilor etc. Sperăm că măcar în teritoriu situaţia e mai bună, fiindcă în Chişinău observăm o adevărată

ofensivă a cârdului de lăcuste lacome asupra bunurilor publice, o tendinţă bolnavă de a zmulge cu orice preţ terenuri din contul spaţiului public, a insulelor de vegetaţie şi a spaţiilor verzi, o competiţie iresponsabilă de a demola monumentele arhitecturale şi de a trânti construcţii chiar pe trotuare sau în mijlocul drumurilor. (Incredibil, dar foştii guvernanţi au ajuns să vândă până şi unele drumuri publice din capitală). Ghiftuiţii tranziţiei, cei care până mai ieri au construit şi servit regimul comunist, astăzi ne ţin lecţii că bunurile publice sunt reminiscenţe ale trecutului şi ele trebuie să treacă, pe bani mărunţi, în proprietatea lor. Orice ar trâmbiţa profitorii tuturor regimurilor, comunităţile trebuie să se deprindă să-şi apere bunurile publice, pe care să le folosească în interesul tuturor şi să le transmită din generaţie în generaţie. Comemorarea lui Vasile Stroescu e, deopotrivă, un prilej de a aminti

demnitarilor despre dragostea faţă de popor prin fapte concrete şi de a privi în ochii milionarilor de astăzi şi a societăţii moldoveneşti. Cine din cei care şi-au făcut averi fabuloase în anii tranziţiei ar îndrăzni să îmbrăţişeze crezul lui Vasile Stroescu: „Eu îs cu totul la dispoziţiunea ţării mele cu mintea cât mi-a dat Dumnezeu, cu toată inima şi cu toată averea mea... Eu ţin la folosul naţiunii, nu la fala mea.” Gândindu-mă la trecut şi prezent, la distrugerea sau la furtul bunurilor publice, la fundaţiile şi actele de „caritate” ale politicienilor moldoveni din contul statului şi fala, lustruiala de sine, gândindu-mă la statura uriaşă a lui Vasile Stroescu şi la pigmeii de astăzi, îmi vin în memorie vorbele unui alt mare bărbat şi patriot, Nicolae Iorga: „Nu e nici nu mormânt destul de bine închis, ca să nu pătrundă într-însul blestemul, şi nici unul destul de adânc, până la care să nu coboare recunoştinţa noastră”. Dincolo de uitare şi tăcere, recunoştinţa noastră sparge întunericul şi aprinde o lumânare întru veşnica pomenire a lui Vasile Stroescu. Alecu RENIŢĂ


2 Descoperă Moldova! Cetatea Soroca este una dintre cele mai importante şi bine păstrate construcţii medievale din Moldova. Fortăreaţa este pentru prima dată atestată la 12 iulie 1499, într-un document privind tratativele de pace dintre Moldova şi Polonia, după ce Ştefan cel Mare îi învinsese pe leşi la Codrii Cozminului şi cucerise o parte din Polonia până aproape de Cracovia.

Între cei prezenţi la negocieri, alături de pârcălabii de Hotin, Neamţ, Suceava şi Orhei, se afla şi Coste Posadnic, pârcălab de Soroca. Peste câteva luni, la 14 septembrie 1499, acelaşi Coste, pârcălab de Soroca, participă la încheierea unui tratat de ajutor reciproc cu Marele Duce de Lituania, Alexandru. Deşi conform documentelor, cetatea e construită la sfârşitul secolului al XV-lea, există mai multe motive de a presupune existenţa unei fortificaţii pe acest loc sau în acest areal cu mult timp înainte. Un prim argument ar fi că dintre celelalte cetăţi de pe Nistru, Hotinul şi Cetatea Albă, precum şi fortificaţia de la Orheiul Vechi, care făcea parte din acelaşi sistem defensiv, sunt datate sau atestate cu un secol mai devreme sau chiar mai mult. Chiar şi Tighina, construită în timpul domniei lui Ştefan cel Mare pare să fie făcută pe locul unei foste cetăţi genoveze cu câteva secole mai veche. În aceste condiţii, este neobişnuită absenţa unei fortificaţii pe o porţiune de hotar atât de lungă, între Hotin şi Orheiul Vechi, timp de un secol. Într-al doilea rând, pe cursul Nistrului de pe teritoriul judeţului Soroca sunt numeroase vaduri. În afară de cel de la Soroca, mai sunt câte unul la Rudi, Cosăuţi, Vasilcău, Racovăţ, Otaci şi Vertiujeni, patru în dreptul satului Holoşniţa şi altele. Întrucât vadurile erau puncte de trecere a mărfurilor, dar şi puncte vulnerabile în cazul unor atacuri, este puţin probabil ca această porţiune de râu să fi fost lăsată fără apărare. O a treia observaţie este că ţinutul Sorocii a fost foarte bogat în fortificaţii încă din perioada antică, printre care cele de la Cunicea (sec. IX-XII î.e.n.), Rudi (sec. IV-II î.e.n.), Temeleuţi şi Vertiujeni (sec. IV-III î.e.n.). Pe harta lui Ptolemeu apar cinci cetăţi, cu o vechime de 2000-2800 de ani pe teritoriul fostului judeţ Soroca: Carrodunum, Maetonium, Clepidava, Vibantavarium şi Eractum, iar dintre acestea, Maetonium, lângă Rudi, şi, posibil, Clepidava (presupusă a fi fost la Zamca, lângă Cosăuţi), sunt pe teritoriul actualului raion Soroca. Şi în anumite scrieri medievale, precum cea a împăratului bizantin Constantin Porfirogenetul din secolul X e.n., sunt menţionate mai multe cetăţi pe Nistru. Unii istorici de calibru, între care Dimitrie Cantemir, Constantin Stamate, Zamfir Arbure şi Nicolae Iorga consideră că Soroca e de fapt construită pe fosta Olchionie sau Alchona, o importantă fortificaţie

Noiembrie 2011

Cetatea Soroca

şi factorie genoveză, însă nu există la moment dovezi arheologice care să susţină această ipoteză. Totuşi, având în vedere faptul că Soroca şi vadul său au şi aveau o importanţă strategică şi comercială apreciabilă, pare destul de probabilă existenţa unei fortificaţii în acest loc sau în imediata vecinătate. Cetatea de piatră pe care o vedem azi a fost zidită la comanda lui Petru Rareş, între 1543 şi 1546, de un grup de meşteri din Transilvania, conduşi de meşterul Iacob, care a şi lăsat o inscripţie în interiorul cetăţii: „a

construit acest castel Iacob”. Înainte de cetatea de piatră a existat probabil o cetate de lemn şi pământ, o palancă sau poate chiar o posadă, despre care se crede că, deşi a fost menţionată abia în 1499, ar fi fost construită în primul sfert al secolului al XV-lea. Vestigii ale acestei fortificaţii de lemn au fost găsite în decursul săpăturilor arheologice din interiorul cetăţii. Construcţia cetăţii Soroca permitea îndeplinirea câtorva obiective importante pentru statul moldovenesc feudal: securizarea a trei vaduri mari – Soroca, Otaci şi Vadul

Raşcov şi a frontierei pe Nistru între Naslavcea şi Vadul Raşcov, precum şi a traficului comercial pe această porţiune. În plus, odată cu construirea cetăţii, a crescut oraşul Soroca şi importanţa economică a acestuia. Cetatea Sorocii este cea mai bine conservată fortificaţie de pe Nistru, fiind păstrată practic în aceeaşi formă pe care a avut-o la vremea construcţiei de către Petru Rareş. Dacă cetatea, aşa cum e astăzi, ar fi atacată de polonii sau tătarii din secolele XVI-XVII, probabil că ar face faţă cu brio atacului. În epoca

în care a fost construită, Soroca a fost o bijuterie de arhitectură defensivă, înglobând câteva dintre ultimele inovaţii în construcţia de cetăţi. Soroca este deosebită de celelalte cetăţi moldoveneşti. În plan, construcţia are o formă circulară, cu diametrul de 37,5 metri, protejată de alte 5 turnuri egal depărtate între ele – 4 circulare şi unul dreptunghiular, la intrare. Grosimea zidurilor este de 3,5 metri, iar înălţimea – între 17 şi 20 de metri. Asta face din Soroca cea mai mică dintre cetăţile de pe Nistru. Însă mica cetate era foarte bine apărată. Zidul curbat în exterior este mai rezistent decât cel drept, iar turnurile aşezate în cerc permiteau atacarea inamicului din lateral chiar dacă acesta se afla la baza zidului. Arcaşii puteau să atace de după metereze, iar prin ambrazurile din turnuri se trăgea cu tunurile. Întrucât cetatea este atât de mică, ar putea părea că nu e atât de interesantă sau spectaculoasă ca mult mai întinsele Hotin, Tighina sau, mai ales, Cetatea Albă. Însă ar fi o impresie greşită, căci anume dimensiunea sa mai mică, arhitectura, precum şi starea excelentă de conservare fac experienţa vizitei la Soroca bogată şi orice caz diferită de vizitele la oricare dintre celelalte cetăţi, nu numai de pe Nistru, ci din întreaga Românie. Din acest punct de vedere, cred că s-ar putea spune că Moldova de dincoace de Prut are o bijuterie pe care nu ştie s-o promoveze suficient de bine. Poate cea mai banală observaţie legată de construcţia în sine ar fi cea legată de dimensiuni – diametrul cetăţii nu e nici de două ori mai mare decât înălţimea zidurilor. Acest calcul rece, aparent fără prea multă relevanţă, capătă un sens şi o imagine clară atunci când te afli la faţa locului. Dacă stai în mijlocul cetăţii, totul este foarte aproape de tine, şi la propriu, şi la figurat. Turnurile, scările, cămarele, fântâna, piatra mare a zidurilor, zidurile enorme, copleşitoare. Dacă priveşti spre cer, vezi norii decupaţi de jur-împrejur de meterezele cetăţii într-o formă perfect circulară. O lume întreagă, autentică şi autosuficientă şi un timp separate de lumea şi timpul de afară. Deşi poţi trăi o senzaţie similară în orice construcţie veche, în Soroca sentimentul este foarte puternic, pregnant. Cetatea este îmbibată de istorie. Din acest motiv, eşti tentat să revii chiar şi după ce ai explorat şi ultimul colţişor al fortăreţei, iar după ce ai făcut din nou ocolul cetăţii, urcând toate cele trei niveluri interioare, poţi, obosit, să rămâi sus, privind printr-o ambrazură spre Nistru – peisajul e deosebit. Nu în ultimul rând, cetatea se află într-o regiune foarte pitorească, apreciată de mai toţi istoricii şi cronicarii ce au scris despre acest areal. Dimitrie Cantemir spunea că „Ţinutul cel mai de preţ ce este pe malul Nistrului o bună bucată de cale este ţinutul Sorocii”. Zamfir Arbure făcea o descriere şi mai amplă, spunând că: „La nord, spre Orhei, Hotin, Soroca, călătorul adeseori rămâne fermecat de priveliştea peisajului, şi împrejurimile Rinului nu sunt deloc mai pitoreşti decât împrejurimile de la Soroca de pe Nistru. Nişte maluri înalte şi abrupte sunt alocurea acoperite peste tot cu păduri, alocurea goale şi stâncoase. Dincolo de mal, spre nord, se întind păduri vaste şi tăcute în posomorâta lor maiestate; din aceste păduri, prin văi înguste şi stâncoase şerpuiesc izvoare şi râuleţe, care se revarsă în Nistru. În fine, bătrânul Nistru cu apele sale curgătoare, sfredelindu-şi albia printre stânci şi dealuri, pentru a-şi revărsa apele în Marea Neagră... Iar peste toate acestea, un cer albastru, un aer îmbibat de parfumul florilor şi al fâneţelor, şi colo, sus-sus, în slava cerului, plutesc vulturii Basarabiei”. Invităm, aşadar, cititorii la cetatea Sorocii şi meleagurile minunate din jurul ei. Lucian RENIŢĂ, Soroca


3

Noiembrie 2011 – Dle ministru, luna aceasta dumneavoastră sărbătoriți un frumos jubileu – 50 de ani de la naştere. Permiteți-ne să vă felicităm din partea întregii redacții şi să vă urăm sănătate, satisfacție de la munca pe care o depuneți în domeniul protecției mediului și multe împliniri profesionale. – Vă mulţumesc. – Faptul că deja de doi ani activați cu succes în calitate de ministru al mediului denotă voinţă şi responsabilitate. Domeniul ecologiei, al protecției mediului reprezintă pentru dumneavoastră un element nou, o nouă provocare profesională, nu-i aşa? – Este adevărat. Însă tot atât de adevărat e că protecţia mediului este o cauză civică şi morală a fiecăruia dintre noi, indiferent de faptul că suntem angajaţii Ministerului Mediului sau nu. Fiind istoric de formare și activând o bună parte din viață în calitate de profesor școlar, iar mai apoi în cea de director

vităţilor educative şi practice de protecţie a mediului.

Astfel, multe probleme existente vor fi soluţionate.

– Din câte se știe, cel mai mare prejudiciu mediului este adus de activitatea agenților economici. Aceștia plătesc o taxă de mediu pentru prejudiciile aduse, însă aceasta nu reprezintă decât o soluție de moment și nu una de lungă durată a problemei, mai ales în condițiile creșterii economice constante. Care este poziția ministerului în acest domeniu? – Ministerul Mediului mereu a pledat pentru folosirea rațională a resurselor naturale și protecția mediului. Dar, în acelaşi timp, este imposibil de neglijat dezvoltarea economică și tehnologică. Totodată, nu trebuie să uităm că există o mulțime de metode de contracarare a efectelor nocive ale platformelor industriale. Însăşi viaţa ne impune, pe de o parte să dezvoltăm economia durabilă, iar pe de altă parte – să protejăm mediul ambiant. Altă cale, deocamdată, nu există.

– E lucru cunoscut, dle Ministru că accesul la informația de mediu presupune și o creștere a colaborării dintre autoritățile de mediu cu reprezentanții presei. Cum derulează acest proces în cadrul Ministerului Mediului? – În cadrul Ministerului Mediului activează Serviciul Relații Publice și Informație de Mediu, o punte de legătură dintre Minister și reprezentanții mass-media. La începutul anului curent, bunăoară, Ministerul a semnat un acord de colaborare cu IPNA „TELERADIO-MOLDOVA”. Astfel, au fost realizate numeroase activități comune de informare a publicului privind problemele de mediu și căile de soluționare a acestora. O colaborare destul de strânsă o are Ministerul Mediului şi cu revistele „Natura”, „Vânătorul şi Pescarul Moldovei”, „Mediul Ambiant”, „Noi”,

PENTRU O MOLDOVĂ CURATĂ ŞI EUROPEANĂ Interviu cu dl. Gheorghe Şalaru, ministrul mediului

al instituției de învățământ, mereu am insistat asupra educației ecologice. Mai târziu, când am fost numit în funcția de subprefect al Județului Lăpușna, una dintre sarcinile mele a constat în coordonarea activităților județene în domeniul protecției mediului. Astfel, când am fost înaintat la funcția de Ministru al Mediului, deși nu aveam o experiență nemijlocită în domeniul protecției mediului, ecologia nu reprezenta pentru mine o terra incognita. – Care sunt astăzi principalele probleme de mediu ale R. Moldova şi cum participă MM la rezolvarea lor? Peste câţi ani vom deveni o societate ecologizată şi curată într-o ţară curată? – La etapa actuală domeniile prioritare ale activităţii ministerului ţin de managementul deşeurilor şi chimicalelor, protecţia calităţii apei, a resurselor forestiere şi biodiversităţii. Concomitent, Ministerul promovează producerea industrială mai pură şi acordă o atenţie deosebită procesului de atragere a investiţiilor pentru mărirea eficienţei energetice şi dezvoltării producerii energiei pe bază de resurse renovabile. De asemenea, contribuim la restabilirea şi protecţia calităţii solului. Autoritatea centrală de mediu ţine să-şi realizeze pe deplin şi funcţiile, care au tangenţe directe cu dezvoltarea economică sau protecţia socială a populaţiei. Mă întrebaţi şi când, peste câţi ani vom deveni o societate ecologizată? Visul meu e să trăim într-o Ţară curată şi europeană. Acum pot doar să afirm că aceasta se va întâmpla atunci, când protecţia mediului va deveni un interes şi o preocupare a întregii societăţi. Dar până atunci e cale lungă... – E greu să vorbim despre nivelul de educaţie şi cultură ecologică în R.Moldova. Ce face MM pentru ridicarea nivelului de conştientizare ecologică a populaţiei, căci este bine cunoscut că nu acolo este curat unde zilnic se face curăţenie, ci unde ea se păstrează. Sau, la acest capitol constatăm mai multe carenţe. Cum vede ministerul soluţionarea lor? Lipsa celor 7 ani de acasă se face tot mai simţită în societatea moldovenească. Din păcate, Ministerul Învăţământului încă nu conştientizează pe deplin importanţa ecologiei în mileniul 3. Nu cred să mai existe ţări în Europa unde ecologia ca obiect aparte să nu fie studiată în şcolile de cultură generală. În ce priveşte MM desfăşurăm aşa activităţi cum ar fi: organizarea orelor ecologice, concursurilor, editarea publicaţiilor de mediu, organizarea emisiunilor radio şi TV, expoziţii specializate „Moldeco”, conferinţe, seminare, treninguri etc. Prin intermediul Fondului Ecologic Naţional este susţinută financiar editarea ziarelor şi revistelor, care publică materiale cu conţinut ecologic. Dar toate aceste activităţi de informare, consultanţă şi participare vor da rezultate palpabile în viitor. Actualmente e necesară implicarea deplină a societăţii civile în realizarea acti-

50

– Se ştie, dle Şalaru, că activitatea ministerului depinde foarte mult şi de relaţiile de colaborare cu organizaţiile internaţionale de profil. Cum s-a manifestat ministerul la acest capitol? – De exemplu, în acest an, Republicii Moldova i-a revenit onorabila misiune de a găzdui Reuniunea a IV-a a Părților Convenției Aarhus. În cadrul Conferinței Părților au fost puse în discuție principalele probleme în domeniul accesului la justiție și informația de mediu, precum și participarea publicului la luarea deciziilor în domeniul mediului. R. Moldova este membru al Consiliului de Administrare a Fondului Global de Mediu din anul 2007. Cooperează în domeniul protecţiei mediului cu România, Letonia, Polonia, Cehia, Italia, Azerbaidjan, Regatul Danemarcei, Ucraina, Rusia. – Dumneavoastră ați menționat Reuniunea a IV-a a Părților Convenției privind accesul populației la informație, justiție și luarea deciziilor în domeniul mediului, care astă vară s-a desfășurat la Chișinău. Totodată o bună parte din populație acuză organele de stat pentru lipsa de transparenţă în ceea ce priveşte luarea deciziilor, accesul la informaţie. Cum explicaţi acest lucru? – Ministerul Mediului caută să-şi îmbunătăţească mecanismele de informare a publicului (crearea website-ului ministerului, elaborarea buletinului informativ, elaborarea unei forme tip de raportare pentru instituțiile subordonate ministerului, care ulterior vor fi plasate pe pagina-web a instituției, astfel încât toți doritorii să aibă posibilitatea să le acceseze. De reţinut că în anul 2009, din cauza neexecutării (de către guvernările precedente) a unor prevederi ale Convenţiei Aarhus de către Comitetul de Conformitate a Convenţiei a transmis Guvernului R. Moldova un şir de constatări şi recomandări pentru implementare. Una dintre ele constă în elaborarea şi adoptarea Planului Naţional de Acţiuni, prin care va fi asigurată executarea şi a altor recomandări pentru implementarea eficientă a Convenţiei.

cu ziarul „Curierul Agricol”, precum şi cu alte publicaţii. Începând cu luna august anul curent, Centrul Informațional de Mediu al ministerului elaborează săptămânal și transmite în format electronic Buletinul Informativ de Mediu, la peste 2000 de reprezentanți mass-media. – Stimate domnule ministru, v-aş ruga să ne spuneţi care sunt cele mai importante proiecte ecologice în derulare? – Numai în ultimii ani Ministerul a prezentat organismelor internaţionale donatoare circa 30 proiecte de mediu. Dat fiind faptul că R. Moldova beneficiază de asistenţă din partea Fondului Global de Mediu, în prezent sunt în proces de implementare proiectele „Managementul şi distrugerea stocurilor de Poluanţi Organici Persistenţi” (în valoare de 6 mln. dolari SUA); „Suport pentru Implementarea Cadrului Naţional de Biosecuritate pentru R.Moldova”, „Asigurarea activităţilor privind perfectarea Comunicării Naţionale II conform angajamentelor faţă de Convenţia - cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la schimbarea climei” şi proiecte în domeniul conservării biodiversităţii. De asemenea, avem în proces de implementare şi proiecte TACIS – „Cooperarea în bazinul Mării Negre”, „Guvernarea Apelor” şi „Utilizarea durabilă şi integrată a terenurilor de stepă din Eurasia”. Activ utilizăm proiectele TAIEX ale Uniunii Europene. Este important de menţionat demararea recentă a Proiectului UE „Suport în implementarea acordurilor de colaborare dintre RM-UE”. În ultimul timp s-a activizat colaborarea cu statele din Europa Centrală și în special cu Republica Cehă. Astfel, în urma dezvoltării parteneriatului cu statul ceh s-a reușit finisarea construirii stațiilor meteorologice de atenționare în zonele cu grad sporit al inundațiilor. Iar recent, în urma vizitei delegației cehe în frunte cu viceministrul Afacerilor Externe a Republicii Cehe, a fost semnat un nou protocol de colaborare, care prevede o finanțare de 4,8 milioane Euro a proiectelor în domeniul protecției mediului. – Şi întrebarea tradiţională, domnule ministru: ce le doriţi celor peste 50 de mii de cititori ai revistei „Natura”? – Este cunoscută ponderea acestei publicaţii periodice în informarea şi conştientizarea ecologică a populaţiei. Sunt convins că cititorii fideli ai revistei fac totul ca frumuseţea meleagului nostru să dăinuiască peste ani. Îi îndemn, deci, să participe activ la rezolvarea problemelor de mediu, contribuind astfel la îmbunătăţirea nivelului de trai. Doar într-un mediu sănătos şi omul e sănătos. Iar dacă are omul sănătate, le reuşeşte pe toate. Nelu Muşat

Gong! 3

MOLDOVA – 2020 Este mai mult decât evident că R.Moldova are nevoie de o viziune modernă de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung, care să le dea cetăţenilor încrederea şi speranţa în viitor, să asigure ţării orientarea şi scurtarea drumurilor spre Uniunea Europeană. Acest imperativ al timpului,- o viziune modernă de dezvoltare - actuala guvernare încearcă s-o concretizeze în Strategia „Moldova 2020”. Fireşte, susţinem bunele intenţii ale conducerii de vârf de a elabora un document-cheie, care să ofere o înţelegere clară societăţii şi instituţiilor de stat, pe ce drum va merge R.Moldova timp de un deceniu, ce obiective urmează să fie atinse, unde vom fi în anul 2020 şi cum va arăta, în ansamblu, R.Moldova. Deci, Strategia „Moldova 2020”, ar trebui să devină documentul de bază, a cărui viziune, scop şi obiective, se vor regăsi în orice program de guvernare, vor emana politicile sectoriale, vor corecta strategiile existente şi vor genera o nouă paradigmă de dezvoltare a ţării. Desigur, elaborarea unui document de asemenea anvergură, presupune o responsabilitate enormă, o diagnosticare foarte exactă a stării de lucruri şi a bolilor cronice ale sistemului moldovenesc, o reevaluare şi regândire a mersului nostru timp de 20 de ani, o transformare de esenţă a relaţiilor stat-cetăţeni şi o fixare clară a punctelor de reper pe drumul R.Moldova spre UE. Conştientizând importanţa Strategiei pentru viitorul R.Moldova, am aşteptat cu multe speranţe „noua paradigmă de dezvoltare economică a ţării”...După ce am citit prima variantă a Strategiei, fac eforturi mari să rămân optimist. Din respect faţă de autori şi participanţii la procesul de elaborare, o să refuz, deocamdată, să intru pe matricea Strategiei, să fac referinţe critice pe cele 7 priorităţi de dezvoltare, fiindcă, în viziunea mea, elaborarea documentului a început cu stângul, iar abordările de bază nu au nimic nou, ele, conducând R.Moldova, pe termen lung, la probleme mult mai grave şi costisitoare decât cele din prezent. Peste tot, asemenea modele de „explozie economică” au avut un anumit efect pe termen scurt, iar pe termen lung, au împins ţările în crize adânci sau în faliment. De ce nu-i în favoarea R.Moldova prima variantă a Strategiei? Fiindcă Strategia nu a fost aşezată pe temeliile Dezvoltării Durabile, pe viziunile şi cerinţele Conferinţei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare Durabila de la Rio de Janeiro (1992), a Sesiunii Speciale a Adunarii Generale ONU şi Obiectivelor Mileniului (2000) şi Conferinţei Mondiale pentru Dezvoltare Durabilă de la Johannesburg (2002), fiindcă în forma actuală Strategia moldovenească nu a ţinut cont că Dezvoltarea Durabilă a devenit un obiectiv politic al Uniunii Europene începând cu anul 1997, că ţările UE se conduc în elaborarea politicilor lor naţionale de Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene, document fundamental care asigură îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii pentru generaţiile prezente şi viitoare prin reîntoarcerea şi păstrarea echilibrului natural, în care protecţia mediului şi creşterea economică sunt interdependente şi legate organic între ele. Adică se asigură „o dezvoltare care satisface nevoile generaţiei actuale fără a compromite şansele viitoarelor generaţii de a-şi satisface propriile nevoi”. Dacă încă nu se înţelege că o Strategie a viitorului nu poate fi în afara principiilor Dezvoltării Durabile, înseamnă că mai suntem ostatecii viziunilor şi modelelor depăşite. Ce propun? Să nu se forţeze peste măsură termenii de dezbatere publică şi de finalizare a documentului. Actuala variantă a Strategiei să fie remodelată şi orientată spre principiile Dezvoltării Durabile; fiecare din priorităţile stabilite să fie gândite pe termen lung şi umplute cu conţinut real, durabil, nu cu vorbe. Şi, rog, să se renunţe la egoism instituţional şi prejudecăţi, incluzându-se în primele priorităţi un capitol nou – Dezvoltarea Durabilă, Protecţia Mediului şi Resurselor Naturale, Economia Verde. Fără de ele „Moldova-2020” va arăta ca BAM-ul sovietic. Alecu Reniţă, Preşedintele Mişcării Ecologiste din Moldova


4 Actualitatea

Noiembrie 2011

PĂDUREA – LEAGĂNUL CIVILIZAŢIEI E un adevăr incontestabil: cine are pădure, are viitor. Şi, pentru a impulsiona eforturile lumii întru gestionarea, conservarea şi dezvoltarea durabilă a pădurilor ONU a declarat anul 2011 An Internaţional al Pădurilor.

Deloc nu este întâmpl ător şi faptul că Agenţia „Moldsilva” a organizat simpozionul Internaţional „Dezvoltarea durabilă a sectorului forestier – noi obiective şi priorităţi” (în zilele de 18-19 noiembrie curent). Doar suprafaţa acoperită cu vegetaţie forestieră este de numai 462,6 mii ha, ceea ce constituie 13,7 % din teritoriul republicii, iar fondul forestier cuprinde 410,2 mii ha. Întreaga suprafaţă acoperită cu păduri e de 365,8 mii ha, ceea ce constituie doar 10,9%. Aceasta vorbeşte că noi suntem cei mai săraci în Europa şi la acest capitol: împădurirea teritoriului. De aceea, nu putem sta pe loc şi aştepta mană cerească. Colaborarea, schimbul de experienţă în domeniu, constituie un pas înainte în dezvoltarea ramurii. E nevoie de atitudine civică şi multă responsabilitate faţă de sectorul forestier – atât din partea slujitorilor pădurii, cât şi a întregii societăţi.

Suntem conştienţi de faptul că multitudinea serviciilor oferite de pădure nu sunt inepuizabile. Atitudinea nechibzuită faţă de componenta forestieră a echilibrului ecologic, ar aduce pagube irecuperabile, nu numai societăţii de azi, dar în special generaţiilor viitoare. Din aceste considerente, gestionarea durabilă a pădurilor şi vegetaţiei forestiere a devenit o preocupare prioritară a fiecărui stat şi comunităţii mondiale per ansamblu. Ţările dezvoltate, care dispun de resurse proprii, au realizat în timp o industrie forestieră puternică. Exemplu îl constituie Suedia, Finlanda, Canada, precum şi Japonia, Noua Zeelandă, Republica Sud-Africană etc. Un număr conside­rabil de oameni îşi găsesc servicii în activităţile forestiere: silvicultură, exploatarea şi recoltarea masei lemnoase, industriile de prelucrare a lem­nului, mobilei, celulozei şi hârtiei. Sectoarele forestiere asigură intre 6 şi 29% din numărul total de locuri de muncă în numeroase ţări din Europa, Africa şi Asia. Nu este lipsit de interes şi faptul că pentru multe ţări în curs de dezvoltare managementul forestier, ca expresie a activităţilor legate de punerea în valoare a tuturor produselor pădurii, joacă un rol de prim ordin în direcţia asigurării producţiei continue de hrană pentru comunităţile rurale şi satis­ facerea celor mai elementare cerinţe ale acestora.

În prezent există diverse forme de cooperare interna­ţ ională bilaterală sau multilaterală în domeniul forestier. La baza acestora se află recu­noaşterea unanimă a importanţei pe care o au pădurile în toate mediile vieţii noastre sociale şi economice. De la prima Conferinţă internaţională pentru silvicultură (Paris — 1901) şi până în prezent, importanţa pădurilor a crescut considerabil. S-a extins şi diversificat producţia forestieră, s-au amplificat formele de co­operare dintre ţări. A evoluat, desigur, şi tematica abordată, pe măsura sporirii consumului de produse pe bază de lemn şi a creşterii rolului ecosistemelor forestiere în conservarea mediului încon­jurător. Societatea nu poate să-şi mai permită degradarea în continuare a resurselor forestiere mondiale. Dorind a lăsa generaţiilor ce ur­mează o planetă sănătoasă, este momentul de a se interveni hotărât întru a limita destabilitatea ecosistemelor naturale, acţiune fără precedent la realizarea căreia colaborarea internaţională în domeniul fo­restier pare a fi singura alternativă viabilă pentru o dezvoltare durabilă în fo­losul generaţiilor de mâine. Noi, Agenţia „Moldsilva”, avem această misiune. Şi trebuie s-o îndeplinim. Actualul Simpozion Internaţional face parte din misiunea noastră, a slujitorilor pădurii. Dr. Dumitru Galupa, Directorul ICAS

CONSERVARE ŞI DEZVOLTARE

Protecţia pădurilor ar putea ajuta umanitatea să-şi realizeze unele dintre cele mai ambiţioase planuri: reducerea sărăciei, stoparea încălzirii climatice şi dezvoltarea durabilă. Astfel, pădurea are un rol vital pentru viaţa noastră de zi cu zi, ne asigură aerul pe care-l respirăm, mâncarea, apa şi chiar medicamentele de care avem nevoie, sprijină diversitatea biologică, reţine dioxidul de carbon având un rol esenţial în modificarea climei. Pădurile găzduiesc circa 80% din varietatea de gene, specii şi ecosisteme care constituie viaţa pe Terra şi oferă mijloace de trai pentru aproape un sfert din omenire. Anul 2011 transmite întregii lumi un mesaj important – pădurile sunt vitale pentru supravieţuirea şi bunăstarea oamenilor de pretutindeni.

Anul Internaţional al Pădurilor obligă Agenţia „Moldsilva”, în calitate de autoritate silvică centrală, să participe alături de responsabili ai activităţii forestiere din celelalte ţări ale lumii la reconsiderarea rolului şi importanţei pădurilor. În acest sens, se solicită luarea unor măsuri pentru consolidarea sectorului forestier din Republica Moldova, susţinerea unităţilor economice şi autorităţilor publice care administrează şi gospodăresc durabil pădurile, stoparea distrugerii pădurilor, înfiinţarea, la nivel naţional, a şantierelor de împăduriri pentru creşterea suprafeţei forestiere a ţării, formarea conştiinţei forestiere în rândul populaţiei întru întronarea respectului faţă de pădure.

Aceasta cu atât mai mult acum când se înregistrează intensificarea proceselor de eroziune a solului şi de alunecare a terenurilor, de schimbare nefavorabilă a regimului hidrologic, precum şi în rezultatul aridizării condiţiilor de mediu. Doar ea, pădurea, reprezintă principalul element ce asigură echilibrul ecologic în acest spaţiu geografic. De aceea, problema conservării şi dezvoltării durabile a pădurilor existente, precum şi extinderea terenurilor acoperite cu pădure, prin împădurirea de noi suprafeţe inapte utilizării agricole, devine o problemă de interes naţional. Dar pentru binele nostru, lucru înţeles, trebuie să luptăm noi. Ion TALMACI, vicedirector ICAS

Prima toamnă pentru „Un arbore pentru dăinuirea noastră” Tradiţional, deja de aproape două decenii, pe teritoriul R. Moldova se organizează ample activităţi de înverzire a plaiului. Acţiunea avea loc primăvara, dar anul acesta s-a transferat pentru toamnă. Chiar dacă „înverzirea” poate fi numită de unii mai isteţi „îngălbenire”, scopul este unul singur – copacii sădiţi la „Un arbore pentru dăinuirea noastră” trebuie să prindă rădăcini şi să se înalţe viguroşi. Începând cu anul 1995, în conformitate cu Decretul Preşedintelui R. Moldova nr. 27 privind instituirea Zilei Naţionale de Înverzire a Plaiului „Un arbore pentru dăinuirea noastră”, acţiunea se organiza în prima sâmbătă a lunii aprilie. În această zi, în satele şi oraşele republicii, de-a lungul şoselelor, altor căi de comunicaţie, se plantau arbori, se efectuau lucrări de ajutorare a regenerării naturale, se renovau scuarele, parcurile, grădinile publice etc. Însă, în virtutea condiţiilor climaterice din republică, exprimate inclusiv prin intensificarea secetelor din ultimii ani, procentul de prindere a puieţilor plantaţi era destul

de mic şi randamentul acţiunii nu era cel scontat. Astfel, anul acesta, în conformitate cu decizia de modificare a Decretului Preşedintelui, data organizării Zilei Naţionale de Înverzire a Plaiului a fost transferată în ultima sâmbătă a lunii octombrie. Motivul este că perioada agrotehnică de toamnă este mai lungă decât cea de primăvară, fapt care asigură o reuşită sporită a înrădăcinării puieţilor. Sâmbăta în care anul acesta s-au plantat copaci a fost la 29 octombrie 2011. Conform datelor oficiale, în această zi Întreprinderile Silvice ale Agenţiei «Moldsilva» au plantat culturi silvice în fondul forestier pe o suprafaţă de 45,1 ha; lucrări de plantare a pădurilor pe terenurile degradate şi impracticabile pentru agricultură s-au efectuat pe o suprafaţă de 30 ha; iar în scuarele, parcurile, teritoriile adiacente caselor de locuit, şcolilor, grădiniţelor şi altor instituţii, în preajma străzilor din oraşe şi sate, s-au plantat 205 789 arbori şi arbuşti de diferite specii. La aceste acţiuni au participat organele administraţiei

publice centrale şi locale, instituţii de învăţământ, agenţi economici, ONG-uri ş.a. Pentru finanţarea lucrărilor de plantare, din Fondul Ecologic Naţional au fost acordate şi repartizate pe raioane mijloace pentru procurarea materialului săditor în sumă de 1 mln. lei. Materialul săditor a fost pus la dispoziţia autorităţilor publice locale de ambele niveluri de către Agenţia „Moldsilva”. În acelaşi timp, pe lângă mijloacele acordate din Fondul Ecologic Naţional, gospodăriile silvice subordonate Agenţiei “Moldsilva” au pus la dispoziţia autorităţilor publice locale material săditor (cu titlu gratuit) în sumă de 1 mln. lei. În acest an se preconizează extinderea suprafeţelor cu vegetaţie forestieră pe o suprafaţă de 384 de ha, precum şi crearea culturilor silvice în fondul forestier pe o suprafaţă de 536 ha. Autorităţile publice centrale şi locale vor asigura plantarea a peste 25 000 de puieţi în mun. Chişinău şi peste 248 000 în localităţile ţării. Vadim STÎNGACI, şef adjunct, IES

ICAS – 45 DE ANI

Ai noştri cutezători Ajunşi la o frumoasă vârstă a acestei instituţii, gândul mă poartă la ai săi colaboratori, care s-au perindat prin ani şi ani, precum şi la actualii slujitori ai ştiinţei silvice, alături de care activez... Şi, aş vrea să se ştie că de-a lungul anilor specialiştii Institutului de Cercetări şi Amenajări Silvice, concomitent cu amenajarea pădurilor, au efectuat cercetări privind diversitatea vegetală a ecosistemelor forestiere din cadrul ariilor naturale protejate (rezervaţii peisagistice: “Rudi-Arioneşti”, “Holoşniţa”, “Dobruşa”, “Climăuţii de Jos”, “Poiana Curătura”, “Hlingeni”, “Saharna”, “Cosăuţi”, “Trebujeni”, “Ţâpova”, “Pohrebeni”; monumente ale naturii cu vegetaţie silvică “Cuhureşti”, “Bălţata”; rezervaţii naturale: “Cobâleni”, “Vâscăuţi”, “Teleneşti”, “Ghiliceni”), precum şi unele cercetări botanice în scopul inventarierii şi evaluării stării vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier. Astfel, a fost realizat un studiu în care au fost elaborate măsuri de gestionare şi dezvoltare a pădurilor comunale. De asemenea, specialiştii ICAS au înfăptuit un studiu privind creşterea vârstei exploatabilităţii pentru principalele specii forestiere din cadrul fondului forestier al republicii. Desigur, s-au efectuat şi alte investigaţii ştiinţifice, cum ar fi evaluarea şi monitoringul efectelor poluării asupra pădurilor în cadrul programului de cooperare internaţională “ICP-FORESTS”. Cercetări

minuţioase s-au făcut în ceea ce priveşte starea bazei semincere. În baza acestora au fost înaintate propuneri concrete privind măsurile de redresare în bine a situaţiei. În anul 2008 , bunăoară, specialiştii ICAS au cercetat diversitatea floristică şi fitocenotică a păturii erbacee din sectoarele plantate în cadrul proiectului PDSFCM, iar în 2010 împreună cu specialiştii Institutului de Pedologie şi Agrochimie „N. Dimo” au realizat un studiu pedologic. Scopul lui a fost elaborarea recomandărilor agrochimice şi de irigare pentru ridicarea productivităţii Centrului de Creştere Industrială a Materialului Forestier de Reproducere (CCIMFRT) din ÎS Teleneşti. Activitatea ICAS e vastă dar, de bună seamă, e cu neputinţă a fi oglindită în câteva rânduri de revistă. Un lucru însă e cert: soluţionarea problemelor cu care se confruntă în prezent sectorul forestier poate fi realizată cu condiţia unui suport ştiinţific corespunzător. Rezultatul final al cercetărilor ştiinţifice asupra componentelor fondului forestier şi cinegetic, efectuate de diverse instituţii, trebuie să conţină aspecte aplicative şi să culmineze prin elaborarea recomandărilor cu privire la conservarea, menţinerea şi dezvoltarea pădurilor. Aceste activităţi necesită coordonare între instituţii pentru evitarea dublărilor, suprapunerilor, repetărilor etc. Dr. Aliona MIRONIC, vicedirector ICAS

Din dosarul Inspectoratului Ecologic de Stat

Arderea miriştilor şi tăierile ilicite – o boală de nevindecat?! Arderea miriştilor este o problemă acută pentru R. Moldova, or, încă mulţi sunt cei care nu înţeleg consecinţele acţiunilor necugetate ale lor. Astfel că şi în această toamnă la Donduşeni s-a pus accentul pe contracararea fenomenului de ardere a resturilor vegetale de pe câmpuri. Unul din recentele cazuri de incendiere a miriştii a fost depistat pe terenurile din s. Baraboi, Donduşeni, făptaşii fiind angajaţii SRL „Agrobaraboienii”. În urma raidului am constatat că a fost afectată o suprafaţă de 5,2 ha teren agricol şi 1,4 ha fâşie forestieră, prejudiciul cauzat mediului constituind 3120 lei. SRL-ului i-a fost întocmit proces-verbal pe art. 115 al. 3 din Codul Contravenţional (CCo) al R. Moldova şi aplicată o amendă de 2000 lei. Pe o suprafaţă de 4 ha a ars miriştea la Mihălăşeni, Ocniţa, în GŢ „Voinescu Ion”. Pe acest caz a fost întocmit procesul-verbal nr.007753, vinovatul s-a ales cu o amendă de 1000 lei (50 u.c.), prejudiciul cauzat mediului fiind de 1000 lei. Amenda şi prejudiciul au fost achitate în 72 ore. Tot în primăria Mihălăşeni a fost depistată arderea miriştii pe o suprafaţă de 3 ha din proprietatea SRL „Mihălăşanul”. A fost întocmit procesul-verbal nr.007756 pe art.115 al.3 CCo R. Moldova, iar vinovatul s-a ales cu o amendă în sumă de 1000 lei (50u.c.) şi un prejudiciu de 750 lei. O amendă de 1000 lei i-a fost aplicată primarului comunei Moşana, Victor Iarmaliuc, pe art. 154 al. 11 CCo R. Moldova (neîndeplinirea măsurilor de lichidare a gunoiştilor neautorizate), ca urmare a depistării în cadrul controlului planificat efectuat la 25.08.2011 a două gunoişti neautorizate pe teritoriul comunei. D-nul Victor Iarmaliuc a fost

obligat în termen de o lună să lichideze gunoiştile, cu recultivarea terenului. În urma controlului îndeplinirii prescripţiilor obligatorii s-a constatat că indicaţiile Inspecţiei Ecologice au fost îndeplinite integral în termenul stabilit. La Ocniţa un agent economic hotărâse că malul Nistrului e tocmai locul convenabil pentru un depozit de asfalt. Făptaşul a fost descoperit în rezultatul controlului ecologic efectuat în primăria Otaci, raionul Ocniţa - resturile de asfalt (deşeuri de construcţie) în fâşia riverană de protecţie a r. Nistru (aproximativ 100 m3) fusese stocate de către SRL „Magistrala Nistru”. A fost întocmit procesul verbal nr.007750 în baza art. 154 al. 3 al CCo R. Moldova, vinovatul fiind amendat cu 4000 lei (200u.c) şi obligat să evacueze urgent deşeurile. Amenda a fost achitată în 72 ore, iar deşeurile evacuate. La Ocolul Silvic „Otaci” (Trupul de pădure „Rezoaia”) a fost depistată o tăiere ilicită de arbori. Făptaşa - cetăţeanca Galuşca Ala din s. Berezovca - a tăiat ilicit 6 arbori de stejar cu diametrul de la 20 la 38 cm, pricinuind un prejudiciu de 490 lei şi încălcând art.40 al Legii 1515 din 16.06.1993 şi art.84”a” al Codului Silvic. În conformitate cu art.122 (1) CCo R. Moldova, vinovata a fost sancţionată cu o amendă în sumă de 800 lei (40 u.c.) şi a achitat prejudiciul de 490 lei. Tot la Ocolul Silvic „Otaci” a fost reţinută cetăţeanca Maria Viteazi, care a tăiat ilicit - în trupul de pădure „Dealul stâlpului” - 10 arbori de salcâm cu diametrul de 9-16cm, volumul masei lemnoase alcătuind 0,313m3. În conformitate cu art.115(3) al CCo R. Moldova, vinovata a fost sancţionată cu o amendă de 800 lei (40 u.c.) şi a restituit prejudiciul de 171,38 lei. Oleg Beţivu


Împreună!

Noiembrie 2011

2 C a m p a n i a d e A b o n a r e 2 01

!

5

Premii pentru fiecare!

Revista „Natura” vă încurajează să faceţi cât mai multe abonamente, împreună cu prietenii, colegii de şcoală sau din colectiv! Dacă sunteţi lider în instituţia dvs. nu ezitaţi să adunaţi copiile abonamentelor perfectate şi să le trimiteţi la redacţie. Dacă aveţi 3 sau mai mulţi prieteni pe care i-aţi abonat la “Natura”, copiile tot la redacţie la aşteptăm. Persoanele fizice, instituţiile sau grupurile care vor trimite dovada (copia abonamentelor) că au perfectat 100, 75, Revista întregii familii 50, 30 sau 3 abonamente vor intra î n Dragii cititori, concurs pentru a obţine premiile este în toi Campania de Abonare pentru anul 2012. Ca de fiecare dată, mizăm pe susţinerea dvs. şi vă îndem- noastre!

VĂ PREMIAZĂ

năm să rămâneţi în continuare abonaţii revistei “Natura”, pentru ca împreună să facem ţara noastră mai curată, să călătorim prin cele mai frumoase locuri din Moldova şi din străinătate, să promovăm educaţia ecologică, să apărăm mediul ce ne înconjoară! La doar 5 lei pentru un număr cu coperta color, veţi primi şi în anul 2012 o publicaţie de calitate, cu materiale despre natură şi locurile pitoreşti din Moldova, cu interviuri, sfaturi de sănătate, concursuri. Adunaţi-vă personal, adunaţi în jurul vostru bunei, verişori, rude mai apropiate şi mai îndepărtate, prieteni, mergeţi la oficiul poştal din satul sau oraşul Dumneavoastră şi abonaţi revista „Natura”. Premii avem pentru fiecare!

PREŢUL UNUI ABONAMENT ANUAL PENTRU PERSOANE FIZICE PENTRU ANUL 2012 –

100

60 LEI

ABONAMENTE ANUALE LA „NATURA” – Colecţia de ghiduri turistice “Traveler”, de la “National Geographic”. În 26 de volume veţi descoperi cele mai frumoase ţări din lume, texte captivante, fotografii senzaţionale, trasee inedite, recomandări şi sfaturi.

75

ABONAMENTE ANUALE LA „NATURA”

50

ABONAMENTE ANUALE LA „NATURA”

30

ABONAMENTE ANUALE LA „NATURA”

15

ABONAMENTE ANUALE LA „NATURA”

10

ABONAMENTE ANUALE LA „NATURA”

3

ABONAMENTE ANUALE LA „NATURA”

– 50 de titluri în 40 de volume ale Colecţiei originale Jules Verne, pentru a intra în lumea aventurilor şi a călătoriilor. Colecţia va întregi orice bibliotecă şi va avea un succes garantat!

– 15 albume de artă cu cele mai faimoase muzee din lume. Acest premiu vă va permite să vizitaţi imaginar muzee din Paris, Viena, Milano, Moscova etc. şi să admiraţi colecţiile expuse.

– Colecţia “Miturile şi Legendele Lumii”, în 10 volume. Fiecare exemplar are 80 de pagini color şi ilustraţii spectaculoase, care vor reuşi, cu siguranţă, să aprindă imaginaţia cititorilor cu vârste cuprinse între 8 şi 14 ani, şi nu numai.

– Extraordinara colecţie “12 monumente ale naturii din R. Moldova”, ediţie nouă, cu imagini care vă vor captiva, veţi admira patrimoniul naţional şi veţi “arde” de dorinţa de a vizita locurile inedite!

- Ediţiile “Cartea Naturii” şi Ghidul “Beautiful Moldova” vor ajunge în biblioteca dvs., pentru a lectura din opera clasică dedicată naturii şi a vă bucura de imagini din Moldova istorică.

- vă vor aduce acasă sau în bibliotecă o adevărată “mini-enciclopedie” din care veţi afla “Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”. Lucrarea poate servi ca material didactic suplimentar pentru elevi, dar şi ca sursă de îmbogăţire a bagajului de cunoştinţe pentru toţi ceilalţi cititori – plus imagini şi hărţi.

special: Premiu într eaga clasă – pre-

O excursie pentru miul va fi oferit prin tragere la sorţi. Pen tru a participa la concurs trebuie ca toţi eg elevii din clasă să fie abonaţi pentru într anul la revista “Natura”.

Atenţie! Abonamentele perfectate de Ziua Abonatului nu intră în concursuri! Concursul se desfãşoarã în perioada 1 octombrie - 24 decembrie 2011. Rezultatele vor fi anunţate în numărul ianuarie 2012 al revistei “Natura”. Pentru detalii suplimentare, scrieţi-ne la adresa natura@natura.md sau telefonaţi-ne la

23-71-49; 23-74-23; 079406812 – responsabil Lilia Curchi

Pentru persoane fizice Indice de abonament: 67805 Costul unui abonament 1 an – 60 lei; 6 luni – 30 lei.

Pentru persoane juridice Indice de abonament: 67804 Costul unui abonament 1 an – 96 lei; 6 luni – 48 lei.

Abonamentele le puteţi perfecta la orice oficiu poştal din localitatea dumneavoastră


6 mETRONOM

Noiembrie 2011

„Mănăstirea lui Bosie” –

riscăm să pierdem unicele inscripţii medievale

Complexul arheologic Orheiul Vechi, cu satele Butuceni și Trebujeni, a devenit un fel de brand moldovenesc, cu care încercăm să uimim oaspeții străini. Publicul mai versat și interesat în evoluția monahismului rupestru de pe aceste locuri este condus, de obicei, după ce vizitează muzeul Casei țărănești din Butuceni și mănăstirea săpată în stâncă, la lăcașul rupestru cu inscripțiile slavone medievale ale Mănăstirii lui Bosie, apărută pe locul unui complex funerar de sanctuare tracice săpate în stâncă.

Arhaice locuri de rugăciune

Amintim că Mănăstirea lui Bosie Pârcălab este amplasată în două niveluri aflate la 15 şi 25 m deasupra Răutului şi săpate în panta malului orientat spre nord. Face parte din primul complex rupestru de la Orheiul Vechi (Trebujeni/Butuceni) situat la extrema de nord a șirului de peşteri, la circa 500 metri spre est de la biserica Sfânta Maria. Se presupune că aceste spații în malurile prăpăstioase ale Răutului au fost săpate încă la începutul erei lui Hristos, în stâncile calcaroase de către autohtonii acestor plaiuri: traci vechi sau alte triburi ale geto-dacilor, aflați în căutarea mijloacelor mai eficiente de apărare în vremurile grele, sau în proces de edificare a unei spiritualităţi cât mai desăvârşite. Actualmente ansamblul este puternic degradat, diverse porțiuni au fost deteriorate într-o măsură mai mică sau mai mare de intemperiile istoriei sau de cataclismele naturale, în special, de cutremurele de pământ, atât de frecvente în această zonă. Cu toate acestea, multe complexe rupestre au ajuns până la noi, reprezentând un adevărat şirag de mărgăritare în cadrul complexului muzeistic din valea Răutului. Importanța ansamblului este sporită de prezenţa a 9 inscripţii medievale.

Inscripţii slavone medievale „condimentate” cu inscripţii contemporane

Specialiștii în domeniu consideră că aceste inscripţii au fost făcute deasupra altor scrieri mai vechi, probabil din sec. XV-XVI, care parţial s-au păstrat până în zilele noastre. De exemplu, pe unul din pereţii din exteriorul lăcașului poate fi observată o inscripţie scrisă în limba slavonă, cu următorul conţinut: “Această mănăstire a făcut-o robul lui Dumnezeu Bosie, pârcălabul de Orhei, împreună cu soţia şi copiii săi, spre cinstirea lui Dumnezeu, întru iertarea păcatelor sale. Selevestru, anul 7173 (1665)”. În alt loc se găseşte o inscripţie scrisă în limba română, cu caractere chirilice: “Acestu zapis l-au făcută Vasile Adeescul şi cu Răzmerită Leca în zilele lui Costantin Vodă cându au ernat Ucraina în Ivance şi au fost Steţa hatman la Ucraina şi noi am ernatu atuncie aicie. Leato 7198 (1689), noiembrie 20”. Unii specialiști consideră că Bosie doar ar fi refăcut ansamblul mănăstiresc mai vechi, aflat undeva în apropiere și degradat datorită fragilităţii rocilor de calcar. Mănăstirea este alcătuită din 8 peşteri ce corespondau, parțial, între ele. Biserica rupestră are aproximativ 6 metri lungime şi 4,5

20 de ani cu Natura

Biblioteca Transilvania din sectorul Ciocana al capitalei şi-a sărbătorit recent aniversarea a două decenii de activitate. După o reparaţie capitală e mai frumoasă şi mai luminoasă decât la fondare, fiind primenită conform standardelor europene. Ludoteca – sala pentru copii - s-a îmbogăţit cu cărţi, dar şi cu diferite jocuri şi păpuşi, făcând-o şi mai atractivă pentru micuţi. Iar plantele decorative – de la muşcate până la trandafiri chinezeşti, ardei ornamentali, lămâie, iasomii de cameră ş.a. pur şi simplu inundă întreg spaţiul, graţie pasiunii pe care o are faţă de aceste minuni ale naturii însuşi directoarea Parascovia Onciu, împreună cu alţi colaboratori ai instituţiei. Putem zice că natura e la ea acasă în spaţiul bibliotecii Transilvania şi datorită faptului că de douăzeci de ani consecutiv instituţia este abonată la revista Natura. Ludmila Capiţa,

bibliotecar principal, ne-a spus că publicaţia este apreciată şi solicitată de cititori. Ea şi-a amintit cum în primii ani, când nu prea era literatură pe teme ecologice în limba română, foloseau revista ca suport didactic şi ilustrativ pentru diverse manifestări. Astfel au luat naştere şi mapele tematice cu decupaje şi xeroxări de pe Natura, cum ar fi: Rezervaţii şi monumente naturale; Mănăstiri şi Biserici; Mod de viaţă sănătos ş.a. Pagini galbene şi învechite, dar cu informaţii şi ilustraţii de real folos şi pentru ziua de azi. Ludmila Capiţa a mai remarcat că din cele peste 60 de titluri de ediţii periodice, Natura e una din cele mai preferate, de rând cu Timpul, Literatura şi Arta. Vin s-o răsfoiască şi s-o citească de la copii până la pensionari. Unii vin să se intereseze de călătorii, alţii de reţete culinare. Inspiraţi de Natura bibliotecarii au organizat diferite concursuri de desen ale copiilor, expuse ulterior spre admiraţie tuturor celor intraţi în bibliotecă. „În condiţiile actuale când poluarea mediului nu cedează terenul, ba pe alocuri revanşează, altfel înţelege lumea interesul pentru protecţia proprie, dar şi a celor din jur. Ecologia şi dorinţa de ecologic sub toate formele şi aspectele, intră tot mai profund în minţile oamenilor – iată de ce este solicitată revista Natura”, concluzionează Ludmila Capiţa, fiind convinsă că publicaţia trebuie să fie în fiecare familie, pentru că de la mic la mare îşi va găsi ceva de lecturat şi de însuşit pentru viaţă. Raia ROGAC

metri lăţime. Printre monahii ce s-au nevoit aici, inscripțiile de pe stânci menționează pe Teofil și Varlaam și Poenachie de la Cotelnici. Pe timpuri la intrarea în lăcaș era montată o icoană, pe locul căreia s-a păstrat data instalării ei - 1772. În rând cu acestea, în diferite locuri, pe pereţii din piatră, sunt atestate semne enigmatice, cruci arhaice şi litere chirilice ce demonstrează că acest loc a fost utilizat ca unul cu caracter ritualic cu mult timp înainte de Pârcălabul Bosie. De aceea nici nu este de mirare că anume Complexul istoric Orheiul Vechi a intrat în vizorul și interesul UNESCO. Astfel de monumente deosebit de valoroase pentru istoria și cultura noastră intră în lista puținelor obiective turistice cu care R. Moldova (destul de modestă în monumente istorice deosebite), poate uimi ochiul alintat al turistului occidental umblat destul prin lume.

Sărăcia sau progresul tehnic: care din ele ne sălbăticeşte?

Cu toate acestea, ultima mea vizită la Orheiul Vechi (la începutul lunii

octombrie) m-a şocat: nonvaloarea stăpâneşte astăzi lumea noastră! Cărărușa care ducea către Mănăstirea lui Bosie era vizibil “decorată” cu resturi ale odihnei “civilizate” a unor amatori de picnic la natură, buruienile și tufarii de pe malul Răutului încercau în zadar să “ascundă” deşeurile de plastic și sticle. În interiorul și exteriorul fostei Mănăstiri a lui Bosie, hârtiile și șervețelele de o singură folosință împrăștiate indică că acest fost lăcaș spiritual este folosit de “marii admiratori” ai culturii și naturii locale fără nici o jenă în calitate de veceu. Mai jos de inscripțiile medievale și pe pereții de la intrarea în mănăstirea rupestră, o “mână harnică” a lăsat inscripție din partea așa-zisei generații “Muligambia”. Mă gândesc: oare câtă ardoare era în acei indivizi trecuți, la sigur, prin școala noastră unde de rând cu Istoria națională se predă și Educaţia Civică, dotaţi cu cea mai performantă tehnică (automobil, telefon mobil etc.) ca să parcurgă atâția kilometri pentru a ajunge la Orheiul Vechi doar pentru a-și însemna în așa mod teritoriul, pardon, locul vizitat?! Cunosc faptul că în R.Moldova, dornică să adere la UE, nu există încă o lege cu privire la protecţia monumentelor arheologice şi, probabil, suntem unica ţară ce nu are această lege. Adesea sunt martoră a “înmormântării” tradiției vechi a pelerinajului, or astăzi tot mai mult și mai mult persistă acest fenomen de gură cască, cu nume straniu de „turism religios”, când mănăstirile noastre sunt inundate de grupuri care se bagă peste tot pentru a se imortaliza într-o poză pe care urgent trebuie să o plaseze în rețelele de socializare pe Net; de tineri inculți care nu se simt afirmați în ochii semenilor săi dacă nu lasă vreo mărturie vizibilă a prezenței lor, de felul inscripțiilor clasice: “Zdesi bîl Vasea”. Mănăstirile noastre rupestre nu au paznici care să aibă grijă de ele, iar la Mănăstirea lui Bosie se vede că nici primăria satului Butuceni nu

Panou informaţional vandalizat. Anul 2007. În prezent, se mai păstrează doar sheletul ruginit al ramei

face absolut nimic pentru a împiedica degradarea continuă, nici Ministerul Culturii. În așa caz peste două decenii vom rămâne doar cu fotografiile și amintirile. Se vede că încă nu se conștientizează semnificația proverbului: „Nimic nu este mai scump decât ceea ce primeşti pe gratis”. Ce facem din locurile sacre, unde vom educa nepoţii şi copiii, cu ce vom mai atrage turiştii în R.Moldova? Sărăcia sau progresul tehnic ne sălbăticește? Nicolae Dabija spunea: „Atitudinea faţă de strămoşi vorbeşte de atitudinea unui popor faţă de sine însuşi, faţă de propria existenţă”. Cum putem fi stimați și admirați de străini, dacă noi singuri nu ne respectăm și nu ținem la ceea ce avem? Nu se va schimba nimic și nici un străin nu ne va putea ajuta, atâta timp, cât nu vom schimba atitudinea și mentalitatea noastră. Și nu este cazul să dăm vina pe lipsă de bani sau pe stat. Orice elev de liceu care a frecventat cursul de Educație Civică sau Noi și Legea cunoaște că: „Eficiența și succesul politicilor în domeniul protecției patrimoniului cultural se datorează în mare măsură atitudinii, responsabilității și parteneriatul între factorii decizionali, societatea civilă și cetățeni”. De aici trebuie de început, de la noi… Lucia ARGINT, profesoară, Liceul „Gh. Asachi” din Chișinău

Avem 11 motive să abonăm NATURA! Despre Liceul Teoretic Liviu Damian din raionul Râşcani şi reuşitele lui am auzit în mai multe rânduri, şi doar nu demult am avut ocazia să-l vizitez şi să rămân impresionată de elevi, de profesori şi de bijuteria arhitecturală în care se află sediul acestuia. Instituit ca primul liceu în orăşelul Râşcani, unul din obiective a fost să-şi facă un nume bun, să atragă cei mai buni copii din localitate. După cum menţionează directoarea liceului, Stela Scripliuc, aici funcţionează Ansamblul de cântece şi dansuri Arţăraş, Corul Alegretto, Consiliul local al tinerilor şi copiilor, Centrul dramatic Memorium. Contingentul de 267 de elevi e îndrumat de o echipă calificată de 28 de profesori, dintre aceştia doi învingători cu premiul I la Concursul Pedagogul anului – Daria Semeniuc, profesoară de matematică şi Liliana Dandara, profesoară de istorie, iar Ala Rusu, de asemenea profesoară de matematică, pentru acelaşi concurs, a fost apreciată cu diplomă de menţiune. La liceul Liviu Damian dragostea faţă de limba română, valorile şi istoria neamului, au devenit nu doar imperative, ci activităţi concrete care au dat rod în sufletul băştinaşilor, chiar dacă mai suportăm miopia unui grup de bătrâni încleştaţi de statuia lui Lenin din centrul localităţii.

„Arţăraş”-ul creşte viguros

În cununa reuşitelor elevilor şi profesorilor nu putem să nu adăugăm recenta participare a membrilor Ansamblului Folcloric „Arţăraş” la Festivalul „Wiosenne Gwiazdy 2011”,

care s-a desfăşurat în Polonia. Cristina Sacaliuc, cl. X, profil real, membră a Ansamblului ne-a spus că acest eveniment a prilejuit clipe de neuitat şi a oferit o „minunată călătorie prin Europa, pe itinerarul: Polonia (Pulawy, Krakow), Germania (Dresden), Cehia (Praga), Franţa (Paris), Austria (Viena) şi Ungaria (Budapesta)”. „La festival au participat şase ţări: R. Moldova, Polonia, Ucraina, Rusia, Uzbekistan, Bielorusia. Împreună cu Anatol Bolfosu, conducător artistic şi profesorul Mihai Sacaliuc am depus maximum de efort pentru a prezenta Moldova noastră dragă, coloritul ei naţional prin cântecele alese minuţios şi frumoasele costume naţionale, evoluţia noastră fiind apreciată de public şi juriu, învrednicindu-ne de locul II. Pe scenă au evoluat solistele Beatrice Frecăuţanu şi Valeria Lungu, şi-au prezentat lucrările tinerii pictori Radu Manole şi Alexandra Scripliuc. “Visul meu, şi nu numai, s-a împlinit, am evoluat pe o scena prestigioasă din Polonia şi am obţinut victorie. Aş vrea să mai spun că ne-a impresionat curăţenia de pretutindeni, mai ales în Austria şi Germania. Am dori să fie la fel şi la noi, şi poate că într-un viitor apropiat va fi, doar să avem acest scop de la mic la mare, şi totul poate fi realizat. Acolo nimeni nu aruncă pe jos nimic, chiar dacă nu sunt urne prin apropiere – curăţenia şi atitudinea grijulie faţă de natură e o prioritate de stat”, a conchis Cristina Sacaliuc. M-am convins că la Râşcani sunt exemple demne de urmat, că liceenii tind să devină ecologişti adevăraţi şi sper aşa să şi rămână.

În loc de epilog

Eduard LUPACESCU, cl. XII, profil real: „Lecţii de ecologie a sufletului învăţăm zi de zi, prin implicarea noastră, a liceenilor, la diferite acţiuni pe care le desfăşurăm cu dăruire şi dragoste pentru natura, mamă. De exemplu, avem grijă de starea Parcului orăşenesc din preajma Autogării, veghem sănătatea râului ce ne traversează oraşul. În toate ne ghidăm de moto-ul: “Noi suntem copiii tăi, Natură mamă, cu închinăciune te servim”. În toate activităţile ecologice, pe lângă bunii noştri profesori, de mare sfat şi îndemn ne este revista Natura, pe care o avem în biblioteca liceului, dar şi prin abonamente particulare. De aici aflăm lucruri interesante despre expediţii, excursii şi pelerinaje, despre îngrijirea plantelor şi modul de viaţă sănătos. La cele zece motive pro abonare la revista Natura, eu aş mai adăuga unul – ea ne oferă posibilitatea unui schimb de experienţă cu semenii noştri. Acum ne-am împărtăşit noi opiniile, data viitoare o vor face alţii, şi în rezultat ne vom îmbogăţi reciproc, vom extinde numărul luptătorilor pentru ecologie. Venim cu un apel către toţi cei ce vieţuiesc pe acest meleag: abonaţi, citiţi şi intraţi în marea familie a revistei NATURA, şi toţi împreună să îngrijim pământul natal, baştina, Moldova noastră dragă, prin atitudine civică şi muncă zilnică să facem ca ţara noastră să fie cea mai frumoasă din lume şi noi să ne mândrim cu ea”. Consemnare: Raisa. Andruşca


Lupta cu uitarea

Noiembrie 2011 Vasile Stroescu este azi un nume uitat, dovadă că nici numele nu îi mai este ortografiat corect. În unele surse apare ca Stroescu, în altele ca Stroiescu. La urma urmei, cine a fost Vasile Stroescu şi de ce este atât de grav că reprezentanţii societăţii civile şi instituţiilor de stat de azi l-au condamnat la uitare? Asta dacă au ştiut vreodată cine a fost...

Numele lui Vasile Stroescu mai este amintit în zilele noastre doar într-un număr redus de publicații, iar numele său îl poartă doar câteva străzi din tot spaţiul românesc. Una știu sigur că este la Chişinău, alta în București, pe lângă Foișorul de Foc. Spre rușinea edililor din Sibiu, Arad, Cluj, Brașov și Iași, în aceste orașe nu cunosc să fie vreo stradă care să îi poarte numele. Și totuși, el a fost cea mai mare personalitate a vremii sale care a contribuit la menținerea unui spirit românesc treaz, în special în provinciile ocupate. A înălțat biserici, școli, spitale, a dat burse studenților din străinătate, a luptat pentru drepturile românilor, oriunde se aflau ei. A militat pentru reîntregirea României și a fost primul președinte al Parlamentului de după Marea Unire. Peste toate, era de o modestie ieșită din comun. Spre deosebire de politicienii de azi, Vasile Stroescu nu a făcut avere din bani publici. Dimpotrivă, și-a cheltuit-o pe a sa în interesul națiunii.

Crochiu biografic

Vasile Stroescu s-a născut la 11 noiembrie 1845, în satul Trinca, judeţul Hotin, în familia comisului Vasile Stroescu, descendent al jitnicerului Ioan Stroescu, menţionat documentar încă la 2 iulie 1682. Era mezinul, într-un șir de 15 copii, din care nu au supraviețuit însă decât opt (patru fete și patru băieți). Se știe că, o vreme, familia Stroescu s-a stabilit în Transilvania, după care a revenit din nou în Basarabia. Se pare că spiritul filantropic era o caracteristică genetică în familia Stroescu. Primii care au făcut astfel de acțiuni au fost frații săi, care au încercat să susțină prin diverse donații învățământul românesc din străinătate și câteva instițutii culturale din vechiul Regat. Vasile Stroescu a fost un fervent susţinător al învăţământului şcolar românesc din toate provinciile ocupate pe atunci de diversele mari puteri. S-a remarcat ca filantrop prin donațiile generoase făcute pentru resuscitarea și consolidarea conștiinței naționale. Ca om politic a militat continuu pentru înfăptuirea Marii Uniri. A fost ales membru de onoare al Academiei Române și a fost primul președinte al primului Parlament al României Mari. A făcut studii la Liceul Regional din Chişinău, la liceul din Kameniţa (Kameneţk-Podolsk), apoi la Liceul Richelieu din Odessa. A studiat dreptul la Universitatea din Moscova, Petersburg şi Berlin. Apoi a călătorit prin Europa şi Africa. Reîntors acasă, este numit ca judecător la Tribunalul din Hotin până la moartea tatălui său, în 1875, când a renunțat la carieră şi s-a stabilit în satul Brânzeni din județul Bălţi. La Hotin face cunoştinţă cu scriitorul Alexandru Hâjdeu, tatăl enciclopedistului B. P. Hașdeu. Mai târziu, în timpul călătoriilor în Ardeal, îl cunoaște pe Octavian Goga și leagă cu acesta o trainică prietenie. De altfel, Vasile Stroescu, deși a fost specialist în drept, era preocupat în egală măsură şi de istorie, de literatură și de ştiinţele agricole. Nu a reușit să aibă o familie proprie, nu s-a căsătorit niciodată și nu a avut urmași. A călătorit mult prin Europa, a ajuns în America și în Africa, dar fără a face cheltuieli extravagante. De multe ori a trecut incognito prin provinciile românești, pentru a vorbi mai ușor cu

Vasile Stroescu:

țăranii, preoții și învățătorii satelor, pentru a le afla problemele și pentru a ști cum poate să-i sprijine mai bine. A fost un om cu o vastă cultură, vorbind cu ușurință franceza, engleza, germana, italiana, rusa și câteva dialecte slave. A moştenit de la părinţi mai multe moşii, cu suprafaţa totală de 9.000 ha. Le-a administrat atât de bine, încât spre sfârșitul vieții sale ajunsese la 25.000 ha, cărora li se adăugau mari cirezi de vite, herghelii de cai, turme de oi și numeroase conacuri. Toate aceste averi le-a pus în serviciul ţării, în folosul ţărănimii „pe care a iubit-o, a îndrumat-o şi a ajutat-o”, după cum spune istoricul Eugen Holban. Pământurile le-a dat în arendă ţăranilor. A făcut donaţii substanțiale cooperativelor agricole şi forestiere, fondurilor caritabile pentru construcţia de şcoli, biserici şi spitale în toate provinciile româneşti, pentru sprijinirea instituţiilor culturale, pentru tipărirea cărţilor, pentru asigurarea cu burse a tineretului studios.

7

un nume-reper în construcţia identităţii noastre naţionale

românii din Transilvania, mai ales pentru înfiinţarea de şcoli săteşti în limba română. “Carte şi iar carte, şcoli şi iară şcoli, biserici şi iară biserici - prin ele ne vom ridica sufletul şi vom fi stăpâni pe cunoştinţe, bogăţii ce nu se pot fura şi nu se pot gâtui”, spunea Vasile Stroescu. În aprilie 1910, a trimis bisericii greco-catolice din Ardeal imensa sumă de 100.000 coroane, pentru a contracara efectele Legii învățământului a lui Appony, din 1907, prin care se urmărea maghiarizarea învățământului confesional românesc. Asta deși Stroescu era ortodox... Pentru a înțelege ce însemnau atunci 100.000 de coroane, iată câteva prețuri:

Până la începerea războiului, donațiile au continuat să curgă constant, cu sume cuprinse între 200 și 10.000 de coroane. A susţinut infiinţarea cooperativelor şi a băncilor populare, mai întâi in Transilvania, apoi în Basarabia. A finanţat şi primul ziar de luptă naţională de la Chişinău, «Cuvânt Moldovenesc». Tot el, în 1910, a ctitorit istorica formaţiune „Liga Culturală a Românilor de Pretutindeni”. La 12 august 1912 a fondat „Clubul Român de Ajutor şi Cultură” în Statele Unite ale Americii, orașul Cleveland, Ohio, în dorinţa de-ai atrage pe conaţionalii din emigraţie la cauza comună de întregire şi prosperare a naţiunii române. Până nu demult, un alt descendent din neamul Stroeştilor, pre nume Gheorghe Ştefan Donev (1909-1993), cunoscut publicist, editor, scriitor şi tipograf, colaborator frecvent la „Cuvântul Românesc”, a continuat cu prisosinţă tradiţia unchiului său în mijlocul comunităţilor româneşti de peste ocean. După Reîntregirea României, Vasile Stroescu, care înfiinţase Partidul Naţional, a fost ales să prezideze Primul Parlament al Tuturor Românilor, fiind, totodată, deputat în patru judeţe basarabene: Tighina, Orhei, Lapuşna şi Bălţi. Cu puţin înaintea morţii sale, a dăruit 100 ha de pământ şi conacul părintesc de la Brânzeni pentru Şcoala Agricolă şi pentru alte două şcoliaccesorii, de lemnărie şi fierărie, plus o fermă pentru învăţământul fiilor de ţărani din zonă. Conacul familiei Vasile Stroescu din Brânzeni, Edineţ, datează din a doua jumătate a sec. XIX şi este realizat în stilul clasicist. În anii 1870-1880, această entitate economică era un exemplu bine cunoscut în Basarabia datorită gradului mare de rentabilitate. Complexul includea anexe de tot felul: case, hambar, oloiniţă, grajduri pentru cai, fierărie.

Deși a umblat foarte mult, cu toate că deținea o avere considerabilă, avea o modestie ieșită din comun. Se îmbrăca cu haine ieftine, nu frecventa localurile de lux, avea puțini slujitori. Când venea la Chișinău, de la gară spre centru, lua tramvaiul și nu o birjă, justificându-și opțiunea simplu: “Tramvaiul costă 3 copeici, iar birja 3 ruble, și aceste 3 ruble vor fi de mare folos la vreun țăran din Maramureș”. A donat periodic sume uriașe pentru acea vreme, milioane de ruble si de florini. Drept recompensă pentru actele de binefacere destinate „Bisericii, cărții şi şcolii” şi pentru contribuţia la trezirea conştiinţei naţionale, este ales în unanimitate ca Membru de Onoare al Academiei Române pe 24 mai 1910. Singur, Vasile Stroescu se mira atunci că pentru „o faptă simplă şi firească, s-a produs atâta mişcare şi atâta zgomot”. De asemenea, a fost şi preşedinte de onoare al Partidului Naţional Moldovenesc (1917), primul preşedinte al Parlamentului României Mari (1919), senator al Transilvaniei ş.a. La 15 aprilie 1926 a plecat la cele veşnice. A murit în timp ce se afla la Hotelul Athenee Palace din București. A avut parte de funeralii naţionale, iar la catafalcul său a fost prezent întregul guvern, în frunte cu generalul Averescu. Regele Ferdinand şi Regina Maria au trimis coroane de flori, la fel Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi Senatul Ţării. A fost înmormântat la Cimitirul Sfânta Vineri din Bucureşti.

Azi e condamnat la uitare

După ce parcurgi cele numai câteva exemple de dăruire în slujba națiunii a acestui mare om de stat, nu ai cum să nu îți pui câteva întrebări: Cum au continuat oamenii politici de azi moștenirea spirituală a lui Vasile Stroescu?

O viaţă în slujba naţiunii

Vasile Stroescu a ctitorit bisericile din Şofrâncani, Zăicani, Trinca, Pociumbăuţi, a fondat spitalele din Trinca şi Brătuşeni, donator în sprijinul bisericilor, spitalelor şi şcolilor din Trinca, Stolniceni, Brânzeni ş.a. În 1899 a încercat să cedeze Zemstvei o parte din averea sa pentru învățământul românesc din Basarabia, însă autoritățile țariste nu au fost de acord. În 1902 a donat 200.000 lei aur pentru construirea unor școli în satele din Moldova. În 1906 a donat alți 200.000 lei aur pentru construirea unei catedrale la București (care nu s-a mai realizat) și 5.000 de coroane pentru ridicarea catedralei ortodoxe din Sibiu (care s-a realizat). A donat 100 000 de coroane fondului cultural din Blaj, menit să sprijine școala românească din Ardeal. În 1902, oferă, printr-o scrisoare adresată Ministerului de Instrucţie din România, fonduri pentru construirea de şcoli în aşezările cele mai sărace din judeţul Suceava. În 1906, când România sărbătorea 40 de ani de domnie a Regelui Carol I, Vasile Stroescu, vizitând marea expoziţie retrospectivă de la Bucureşti, donează 200.000 de ruble pentru construirea Catedralei Întregirii Neamului, care aşa şi n-a mai fost înălţată. Peste doi ani, va mai dona incă 100.000 ruble. Cele mai multe donaţii le-a făcut pentru

Satul Trinca. Baştina lui Vasile Stroescu

100 kg grâu – 16 -17,50 coroane, 100 kg porumb – 10 -11 coroane, un litru de vin vechi 2-3 ani – 0,50 coroane, un galben – 11,27 coroane, 100 mărci aur – 117,25 coroane. În martie același an, Stroescu mai trimisese 200.000 coroane Fondului Cultural din Sibiu pentru școlile sătești ortodoxe și încă 16.000 coroane pentru înființarea de cantine școlare și achiziția de haine, cărți, hârtie etc. În luna mai trimite 100.000 de coroane pentru înființarea Școlii Superioare de fete din Arad, instituție patronată de Reuniunea Femeilor Române din Arad. Condiția donației era ca edificiul cel nou să devină “un focar al redeșteptării multor generații”.

Conacul era unul tipic pentru boierii basarabeni din a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Spre sfârşitul secolului, în faţa lui a fost amenajat şi un parc.

“Folosul naţiunii, nu fala mea”

Crezul lui Vasile Stroescu a fost unul extrem de simplu, dar foarte elocvent, conform istoricilor: „Carte şi iar carte! Şcoli şi iară şcoli! Biserici şi iar biserici! Prin ele ne vom ridica sufletul şi vom fi stăpâni pe cunoştinţe... Eu îs cu totul la dispoziţiunea ţării mele cu mintea cât mi-a dat Dumnezeu, cu toată inima şi cu toată averea mea... Eu ţin la folosul naţiunii, nu la fala mea...”

Câți parlamentari şi demnitari dintre cei ce deţin puterea azi știu cine a fost el și, mai ales, cât îi datorează? Un prim pas, firesc, ar fi ridicarea unui bust în fața Palatului Parlamentului. Asta pentru că istoria noastră nu începe cu 1989. Ce s-a făcut pentru cinstirea marelui înaintaş la baştină, în raionul Edineţ, în comunele Trinca şi Brânzeni? Cine şi-a amintit de filantropul Vasile Stroescu la Chişinău, în Basarabia, Transilvania, Maramureş, Bucovina unde mai există şcoli, spitale şi biserici ridicate de un Mare Om, care atât de mult ne lipseşte în zilele noastre pline de milionari... săraci. Ştefan Teriş


8 Acasă Zona ecoturistică Movila Măgura este o idee iniţiată de Asociaţia Obştească “Alianţa între generaţii” din Făleşti. Movila Măgura străjuieşte hotarele a două raioane – Făleşti şi Ungheni, fiind un punct de referinţă între mai multe localităţi, iar, de la 2000 încoace Movilei Măgura i s-a redat şi o cruce de piatră, semn al creştinităţii.

Movila Măgura oferă una dintre cele mai spectaculoase vederi din R.Moldova, pentru că semeţia ei poate fi văzută de la mari depărtări – dimineaţa razele soarelui se aştern peste crucea de inox şi acest fascicul de lumină se vede din localităţile raionului Sângerei şi Ungheni, apoi, la prânz acest inox luminează pentru localităţile din raioanele Ungheni şi Făleşti. Aşa cum avea să spună Mihail Sâncu, unul din ctitorii reinstalări acestei cruci de piatră şi inox, de pe movilă poţi să creezi o hartă a localităţilor moldave, iar în nopţile senine se poate admira Iaşul nocturn. Nu am îndrăznit să fac un popas, peste noapte, pe movilă, dar vreau să cred că este aşa, altfel nu apărea şi o lucrare muzicală – Pe Movila Măgurii, semnată de compozitorul Gheorghe Mustea. Sursa de inspiraţie, precum zicea, a fost de asemenea o seară la poalele Movilei Măgura, când se îmbina ziua cu noaptea, când peisajul ce se revarsă de aici s-a transformat într-o lucrare deosebită. Şi cercetătorii şi-au creat drum spre Movila Măgura, interesul manifestat de arheologul Veaceslav Bicbaev fiind aşternut într-o lucrare de specialitate. Şi academicianul Andrei Ursu şi-a manifestat interesul ştiinţific asupra aspectului pedologic, iar proiectele iniţiate de noi au creat noi oportunităţi de dezvoltare a ecoturismului. Aşa cum este amplasată, Movila Măgura nu are o infrastructură adecvată care ar asigura accesul în perimetrul zonei. Ea ar urma să fie creată de local-

Noiembrie 2011

Movila Măgurii

Stătea în atelierul răcoros. Pe măsuţa de lângă el erau înşirate multe culori, pensule, creioane, acuarele, bucăţi de mozaicuri. Aproape că nici nu a observat când am intrat în atelier. Singur, într-o cameră mare, luminoasă, îmbibată de mirosul proaspăt al vopselelor, Andrei Ciuriuc picta o icoană mare, icoana „Sfântul Ioan Botezătorul”.

Drumul (din) spre artă

„Arta, s-a zis, este cel mai scurt drum de la un om la altul. Probabil, tot ea este şi cel mai scurt drum de la om la el însuşi”. Octavian Paler

Foto: Mihai Potârniche

nici, prin contribuţia administraţiei locale. Deja apar unele idei de produse ecoturistice şi de atracţie pentru vizitatori. În afara peisajului deosebit, de floră bogată (262 plante identificate de către echipa de botanişti sub conducerea academicianului Andrei Negru), primii muguraşi de dezvoltare economică au apărut când un localnic – Andrei Ţâmpău din satul Ciolacul Vechi a creat o plantaţie de vie, butaşii fiind aduşi din Franţa. Apoi Andrei Ţâmpău a creat din strugurii francezi vinurile Movila Măgura şi Ciolacu, consolidând astfel importantul rol de catalizator economic pe care îl poate juca zona respectivă. Despre acest aspect am putea să dezvoltăm o discuţie mai largă, dar lăsăm ca timpul să adeverească pe cât de inventiv şi creativ a fost omul de afaceri. Zona Movila Măgura mai trebuie să atragă foarte multe iniţiative. Şi să fie dezvoltate, susţinute. Iar managementul zonei trebuie să vizeze mereu protejarea pe termen lung a biodiversităţii şi resurselor naturale identificate. Astăzi Movila Măgura deja atrage vizitatori, dar este un turism stihiinic, care nu contribuie la dezvoltarea socială şi economică la nivel local, şi în viitorul apropiat va pune în pericol ecosistemul. Chiar dacă nu a reuşit bine să fie apreciată, deja este nefiresc exploatată,

or, aici au început şi nişte construcţii neautorizate. Administraţiile locale din preajma Movilei Măgura nu au determinat a cui este totuşi movila, cine trebuie să intervină în asemenea cazuri. Pentru că Movila Măgura este departe de localităţi, asemenea intervenţii nu deranjează pe nimeni. Încercările de a stopa aceste construcţii, intervenind în faţa mai multor autorităţi, nu s-au soldat decât cu nişte răspunsuri formale. Lumea încă trăieşte din legende, caută „aurul turcilor” ascuns aici. Or, zic ei, altfel nu s-ar fi ridicat această movilă. Apoi discuţiile nefondate sau fondate circulă prin împrejurimi ca legende şi adevăruri de netăgăduit, precum că Movila Măgura este deja vândută străinilor, că deplasarea excursioniştilor ar putea fi condiţionată, că pentru a urca ar fi nevoie de permisiune. Movila Măgurii are nevoie de protecţia statului. Şi aici mă refer la intervenţia pe care o aşteptăm de la Ministerul Mediului, Agenţia Turismului, Inspectoratele ecologice, administraţiile locale – dacă nu vor interveni ne vom pomeni asupra faptului împlinit – distrugerea Movilei Măgura.

Andrei Ciuriuc are nouăsprezece ani şi este elev în anul III la Şcoala Teologică de Iconografie şi Mozaic „ Sfântul Ioan Damaschin”, din cadrul Mănăstirii Frumoasa, oraşul Călăraşi. S-a născut în Lituania, oraşul Vilnius, tatăl său fiind polonez de origine, iar mama moldoveancă. După puţin timp mama sa a hotărât să meargă în Rusia, a învăţat şi a lucrat acolo, apoi, după câţiva ani, s-a mutat cu traiul în Ucraina. În cele din urmă, împreună cu mama, Andrei a revenit acasă, în R.Moldova, unde au cumpărat o casă în satul Frumoasa şi de atunci a început adevărata lor poveste. Andrei are încă trei fraţi mai mici şi o surioară. Talentul nu e o moştenire, spune el, nu m-a învăţat nimeni să desenez, oricum, doar un procent este talent, restul e muncă. Este foarte greu să pictezi icoane, e mai greu decât ai desena orice altceva, pentru că trebuie să reuşeşti să redai printr-o bucată de hârtie sfinţenia, puritatea, divinitatea. Andrei ne-a povestit cu

Gheorghe ŞOVA, Făleşti

P.S. O descriere completă a Movilei Măgura poate fi găsită pe site www.movilamagura.md .

Ce scria revista “NATURA” cu 21 de ani în urmă, în nr. 11 din anul 1990

21 DE STUDENŢI-SILVICULTORI DIN BASARABIA-LA UNIVERSITATEA DIN SUCEAVA

Ne-am tânguit destul: am plâns după codrii măcelăriţi şi izvoarele secate, păşunile arse şi solurile otrăvite. Ne-am văicărat la radio şi televiziune, am publicat zeci de articole scrise cu durere şi din durere, s-au lansat numeroase apeluri şi declaraţii de a nu distruge şi batjocori natura. Şi cu ce ne-am ales? Cu o altă atitudine şi viziune asupra ocrotirii pământului Moldovei? Nu! Şefii întreprinderilor poluante, capii de gospodării agroindustriale s-au dovedit a fi de o rezistenţă uluitoare la critică şi la cele din urmă au dobândit o imunitate de invidiat la orice soi de intervenţii critice, iar lumii - vorba ceea - i s-a ros urechile de atâtea constatări şi suspine ecologice. Ce ne facem mai departe? Continuăm să “bocim” şi să criticăm fără efect la dreapta şi la stânga sau trecem la acţiuni concrete? Frământaţi cam de acestea şi alte întrebări, împreună cu Efim Sergentu şi Andrei Dumbrăveanu am trecut în luna mai umilitoarea sârmă ghimpată de la Prut şi am luat calea spre Bucureşti. Doream acţiuni concrete, doream să obţinem de la Guvernul României 5-7 burse pentru tinerii din Moldova care intenţionau să-şi facă studiile la silvicultură. Am ajuns în capitală la 8 mai, când întreaga ţară se afla în verva campaniei electorale şi pe o clipă am avut impresia că am sosit la Bucureşti în cel mai nepotrivit moment. Chiar dacă aşa o fi fost, gazdele ne-au primit cu sufletele şi braţele deschise. Domnul adjunct al ministrului apelor, pădurilor şi mediului înconjurător, savantul Mircea Negulescu, împreună cu un grup de ecologi, au mediat pentru moldoveni în instanţele respective şi

am rămas surprinşi când domnul Petru ROMAN, primul ministru al României ne-a spus că moldovenilor de peste Prut le satisface dublu rugămintea şi oferă nu 5-7 burse, ci 15 burse gratuite, (până la urmă cifra lor va ajunge la 21 de burse gratuite!) deci e vorba de câteva zeci de mii de ruble şi de 21 de tineri din România care au cedat locurile lor pentru fraţii din Moldova. Concomitent s-a convenit ca doi specialişti moldoveni din silvicultură să participe la o specializare, cu durata de 2 luni, la cea mai prestigioasă staţiune silvica aflată la Câmpulung Moldovenesc, judeţul Suceava. În acel scurt popas la Bucureşti, alături de Mircea Negulescu şi Alexandru Drăgan, inspector general al mediului din România, am elaborat programul expediţiei etnoecologice “Prut-90”. Ne-am reîntors la Chişinău mai optimişti decât plecasem şi am purces la selectarea candidaţilor. Nu intrăm în amănunte, dar e suficient să relatez că şi-au încercat norocul circa 50 de candidaţi de la Universitatea de Stat din Moldova şi de la Institutul agricol “M. Frunze” din Chişinău. 6 studenţi din anul I-III de la facultăţile de silvicultură a Universităţilor din Lvov şi Leningrad au participat la concurs, acceptând să-şi reînceapă studiile, în caz de reuşită, de la anul I. Pentru a exclude orice şanse de a fi promovat cineva prin protecţie, toţi candidaţii au susţinut examenele de admitere la Institutul agricol şi la Universitate şi abia după ce au fost atestaţi s-au prezentat în faţa Comisiei parlamentare pentru problemele de ecologie unde au susţinut încă două examene - istoria Moldovei şi compune-

rea. Chiar dacă unii părinţi au încercat să ne convingă că istoria nu intră în programele de învăţământ pentru silvicultori, nici unul dintre candidaţi n-a fost scutit de acest examen care, cu mare regret, a scos la iveală multă ignoranţă şi denaturare în ce priveşte cunoaşterea trecutului neamului nostru. Temele pentru compunere (“Codrul - frate cu românul”, “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, “Iubirea de moşie e un zid”) ne-au demonstrat (pe lângă carul de greşeli gramaticale, inclusiv ortografice), că viitorii ingineri-silvicultori au inimă mare şi dorinţă patriotică de a face ordine în răvăşitele şi mutilatele păduri ale Moldovei. Din aceste considerente, în momentul când ne-am convins că am selectat un grup numeros de adolescenţi dornici de a salva codrii noştri, am apelat către judeţul Suceava să ne ajute suplimentar cu încă 6 burse, care ne-au fost oferite gratuit cu multă generozitate de către domnul senator Iacobescu şi domnul prefect Moroşanu chiar din bugetul prefecturii (!) judeţului Suceava, judeţ cu cele mai frumoase şi sănătoase păduri din România. Graţie fraţilor de peste Prut, 21 de tineri din R.Moldova vor studia silvicultura la Universitatea “Ştefan cel Mare” din Suceava, astfel se împlineşte unul dintre visele noastre – copiii moldoveni studiază în limba maternă în şcolile şi universităţile din România. Îi aşteptăm să revină peste 5 ani, timp în care pădurile dintre Nistru şi Prut vor tângi după ei şi cunoştinţele lor. Am pornit pe un drum bun. Aşa să ne ajute Dumnezeu! Alecu RENIŢĂ

lumină în ochi despre jocul frumos dintre culori şi umbre, pensule şi creioane, linii şi curbe, un ansamblu în care nimic nu este pus la întâmplare. Icoanele pe care le pictează sunt la fel de exacte ca un text religios, linii, calcule matematice, iar în acelaşi timp armonioase ca un cântec ce răsună duminică în biserică. Pictarea icoanelor pentru Andrei înseamnă refugiul cel mai cald, rugăciunea cea mai fierbinte, arta cea mai frumoasă… Stă zile întregi să-şi termine lucrarea, iar atunci când se aşează în faţa şevaletului îşi răscoleşte liniştea din sufletul său, liniştea interioară. Înainte de a intra în atelier întotdeauna trece prin biserică, se roagă şi îşi adună toate gândurile. Andrei visează să devină student la Arte în una din cele mai bune universităţi din România sau Rusia. Deocamdată nu îşi imaginează că ar putea trăi din această frumoasă meserie, dar ar vrea foarte mult să aibă expoziţii proprii de icoane. Oricum, se mulţumeşte că prima sa lucrare este expusă la mănăstire, într-o cameră micuţă, împreună cu alte lucrări ale colegilor săi. În 2010 Andrei a participat la un concurs de desen, „Ţara în care vreau să trăiesc”, cu o lucrare în care a prezentat „Satul meu, Frumoasa, un deal, o biserică…”.

- Şi nu vrei să trăieşti în altă ţară, în alt oraş?, îl întreb eu, ştiind că visul multor tineri e de a evada cât mai repede de acasă. - Nu, răspunde el ferm, îmi place în sat. Aş vrea doar să ne întoarcă şcoala înapoi, pentru că satul fără şcoală, nu mai este sat. (Ţin să menţionez că la începutul lunii septembrie, în R. Moldova, au fost închise 33 de şcoli, printre care şi şcoala din satul Frumoasa, unde trebuiau să studieze 60 de elevi). Iar acum, atunci când în sat nu mai există nici şcoală, nici un centru cultural, nici o şansă de viaţă culturală, apare ca o binecuvântare Şcoala Teologică de Iconografie şi Mozaic „Sfântul Ioan Damaschin”, care descoperă şi dezvoltă talente. Mănăstirea Frumoasa din Călăraşi este un lăcaş sfânt care luptă contra valorilor false, contra kitschului, pentru că o icoană autentică nu are culori strălucitoare şi nici mici înfrumuseţări, pentru că tot ce este făcut cu sufletul curat, cu cele mai bune gânduri, este întotdeauna o valoare. *** În curtea mănăstirii Frumoasa am găsit-o pe sora Xenia, una din primele absolvente ale acestei şcoli. Ea ne-a povestit că începând cu vara anului 2005, în incinta mănăstirii, s-a organizat o tabără de vară pentru instruirea copiilor cu aptitudini în domeniul artei plastice. Inspirata iniţiativă de crea o şcoală unde cei împătimiţi de frumos să aibă posibilitatea de a învăţa pictura bisericească îi aparţine Rodicăi Sărăteanu, absolventă a Facultăţii de Arte din Bucureşti. Împreună cu administraţia mănăstirii au decis să înfiinţeze Şcoala Teologică de Iconografie şi Mozaic „Sfântul Ioan Damaschin”, care şi-a început activitatea în 2008. Sora Xenia îşi aminteşte cu emoţie de lucrarea sa de diplomă, icoana Sfintei Parascheva, lucrare care i-a adus multă satisfacţie şi dorinţa de a ajuta şi pe alţii să deprindă această taină a picturii. *** De fiecare dată când merg la mănăstire, fie pentru o rugăciune, fie pentru pelerinaj, văd măicuţele sau călugării ca pe nişte icoane vii, au o faţă atât de luminoasă, atât de smerită încât ai zice că-s rupţi din acele lucrări minunate ale elevilor. În unele sate biserica rămâne totuşi coloana verticală a culturii, a învăţăturii şi a dezvoltării spirituale. Mulţi din noi cred că tinerii nu au ce face în sate, că trebuie neapărat să plece pentru binele lor, pentru că dacă nu există altceva în sat decât o cârciumă şi o biserică, tinerii apucă calea cea mai rea. Totuşi, descoperim nu puţini tineri, care caută lumina, care caută un rost adevărat în viaţă. Tinerii din satul Frumoasa îşi caută rostul la baştină şi îşi doresc o viaţă mai bună, doar acasă, la ei în sat. Ludmila HÎRJĂU


Vetre strămoşeşti

Noiembrie 2011 Am fost de nenumărate ori la Cernăuţi şi de fiecare dată l-am găsit altfel. Uneori trist şi boem mi se părea, alteori plin de poveri cotidiene şi de praful istoriei. Bătrânul oraş de pe Prut mereu însă ne întinde provocări de a mai căuta dacă a rămas ceva românesc în el. Şi acel ceva, oricât de mic, de neînsemnat, de fără de valoare pentru cei care s-au trezit peste noapte stăpâni, face ca inima românului să tresalte. E adevărat că multe din vestigiile româneşti au fost „adoptate” de ucraineni şi doar ghizii cumsecade, puţini, de altfel, la Cernăuţi, spun lucrurilor pe nume. De fapt, autorităţile locale, dar cred că şi cele centrale, nu vor să înţeleagă că oraşul este admirat de multă lume datorită suflului istoric de pe timpurile când localitatea era fie sub stăpânire austriacă, fie sub stăpânire românească. Sovieticii nu au oferit nimic interesant şi frumos. Peisajul din Cernăuţul de la 1940 e unul monoton, unul în care lipseşte gustul rafinat şi se observă cu câtă stângăcie a fost promovată uniformitatea. Clădirile de pe timpurile sovieticilor arată mult mai „bătrâne” decât cele de până la 1940. Edificiile istorice au o activitate „prodigioasă” doar începând cu aşa-zisa eliberare. Unii mint de îngheaţă apele. Toată vorba lor, atunci când se referă la o stradă, un edificiu cultural, o biserică începe cu 1940. Fără pic de scrupule dau o palmă, mai ales!!!, românilor. La Cernăuţi există denumiri de străzi care într-un fel sau altul umilesc pe cei care simt şi trăiesc româneşte. Unii au avut tupeul să traducă până şi numele domnitorului Alexandru cel Bun în Olexandr Dobrii. Bine că măcar înţeleg că Cernăuţul a pornit acum mai bine de şase sute de ani de la un domnitor moldovean. La cât de abili sunt în ale făcăturilor istorice nu m-ar fi mirat dacă ar fi scris că oraşul a apărut pe hartă datorită lui Taras Bulba…

Reşedinţa Metropolitană – azi Universitate Naţională

Ucrainenii vorbesc cu mare mândrie de măreţia arhitecturală a Universităţii Naţionale „Yuriy Fedkovych”, uitând sau chiar sfidând cu neruşinare că de fapt alta a fost şi ar fi trebuit să fie menirea celor trei clădiri deosebite. Pentru românii bucovineni acesta e un loc al tristeţii, un loc în care o realitate a devenit peste ani doar un vis – unirea cu Patria-mamă. Doar la Catedra de filologie română a-i putea să găseşti unele amănunte adevărate despre cel mai impunător ansamblu arhitectonic de la Cernăuţi, or ghizii ucraineni, în cazul în care nu le spui de unde eşti, vin cu povestea lor naivă, una pe care uşor o poţi chiar ironiza dacă ştii diverse aspecte ale istoriei. Pe timpuri, aici a fost Reşedinţa Mitropolitană, cea mai deosebită şi mai grandioasă din punct de vedere arhitectonic din estul Europei, care, potrivit istoricilor, a fost ridicată pe terenul ex- Palatului Episcopal, înălţat la 1785, după mutarea scaunului episcopal de la Cernăuţi – şi care, fiind construit din lemn, a rezistat doar vreo cinci ani. Arhitectura Reşedinţei Mitropolitane o semnează cehul Jozef Glavka. În dreapta, de la intrarea pe poarta centrală se află o clădire cu un etaj, având în mijloc un turn cu ceas.  Potrivit unor informaţii, această clădire se numea “Mănăstirea”, aici locuia clerul monahal al Catedralei. După Unire şi până la 1940 au funcţionat: o şcoală de cântăreţi bisericeşti, fabrica de lumâ-

CERNĂUŢI:

oraşul cu inimă românească

nări a Eparhiei şi Muzeul Arhidiecizan de artă religioasă a Bucovinei. Alte surse menţionează şi existenţa unei şcoli de pictură de icoane.    La stânga, de la intrarea pe poarta centrală, poate fi admirată clădirea fostei facultăţi de Teologie şi biserica facultăţii, numită în trecut „Biserica seminarială”, închinată Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur. În perioada comunistă sfântul lăcaş a fost închis, iar astăzi se mai păstrează doar iconostasul şi pictura murală, realizată în tehnica tempera. Potrivit istoricului Laurenţiu Dragomir, obiectele de valoare din interiorul acesteia au fost distruse imediat după venirea armatei roşii.  Între cele două edificii se află Palatul Mitropolitan cu una din cele mai importante săli pentru românii din Bucovina – Sala Sinodală. Aici, la 28 noiembrie 1918, s-a întrunit Congresul General al Bucovinei care a votat unirea cu Ţara-mamă. Proclamaţia a fost citita de cel mai ilustru patriot – Iancu Flondor. La 31 decembrie 1918 a şi apărut Decretul-Lege cu referire la Unirea Bucovinei – „Bucovina, în cuprinsul graniţelor sale istorice, este şi rămâne de-a pururea unită cu Regatul României”. Până la 1940, pe peretele de la intrarea în Sala Sinodală era o placă ce amintea de acest eveniment. Sala era pardosită cu marmură - astăzi e cu parchet ieftin, avea numeroase fresce aurite, care reprezentau istoria bisericii universale, dar şi a românilor - după 1940, Palatul este transformat în cazarmă, frescele au fost distruse. Şi chiar dacă timpul a trecut, iar din alura sălii puţin ce a mai rămas, când am intrat am fost copleşit de emoţii. Potrivit istoricilor, în Sală erau 11 fresce care prezentau momente din istoria bisericească universală, dar şi românească. Astfel erau reprezentate evenimente importante, precum: Încreştinarea locuitorilor din Dacia; Înfiinţarea Mitropoliei Sucevei de către domnitorul Alexandru cel Bun; Însemnarea locului pentru zidirea Mănăstirii Putna de către Ştefan cel Mare; Trimiterea Sfinţilor Apostoli în toată lumea pentru vestirea Evangheliei; Proclamarea Mitropoliei Bucovinei şi Dalmaţiei în Catedrala din Cernăuţi, în 1874 etc. În această vară clădirea Universităţii de la Cernăuţi a fost inclusă pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Dar nici cei mai optimişti români nu cred că impozantul edificiu va reveni la menirea de odinioară.

Casa lui Aron Pumnul

… Urme româneşti mai sunt la Cernăuţi. Nu poţi să vii în bătrâna citadelă

şi să nu treci pe la Casa lui Aron Pumnul, ilustrul profesor al poetul Mihai Eminescu. Aceasta e situată chiar pe strada Aron Pumnul, în partea istorică a Cernăuţului. În curte este bustul lui Mihai Eminescu, instalat acum 20 de ani. Casa pare tristă şi părăsită. Nu mai e cea de odinioară. Sovieticii au avut grijă să distrugă tot ce era românesc. Biblioteca gimnaziului, care se afla într-o aripă a casei şi de care avea grijă Mihai Eminescu, a fost demolată de ruşi, iar cărţilor li s-a dat foc. Sigur, casa nu mai are alura de altădată, mai ales că până mai ieri a locuit o familie de ucraineni, care nici în ruptul capului nu vroiau să o părăsească. Aici s-a dorit să fie şi un Muzeu, dar, deocamdată, e doar pe hârtie. Se susţine că sunt o mulţime de exponate… Însă, am văzut doar camere goale. Până mai ieri s-a dat vina pe autorităţile oraşului, acum când se pare că s-au limpezit apele, de ce românii responsabili tot amână inaugurarea Muzeului…?

rion Onciul a fost Consilier la Curtea de Apel, deputat în Dieta Bucovinei, iar Dimitrie Onciul, un nume mult mai cunoscut printre români, a fost profesor universitar, Preşedinte al Academiei Române, director general al Arhivelor statului. Acestea sunt doar câteva din mormintele de pe care se mai poate desluşi ceva, de ele mai au grijă câţiva români. Sunt multe, însă, lăsate de izbelişte. Unele monumente, cruci nu mai au inscripţii, fiind măcinate de timp, iar de pe altele au fost scrijelite. Autorităţile ştiu că acolo sunt îngropaţi români, dar pentru că nu au fost identificate cui aparţin mormintele, chita lor!, vor îngropa „eliberatori” deasupra… Aici, la Cimitirul Central de la Cernăuţi este şi Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi” şi „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”. În subsolul acesteia se află cripta mitropoliţilor şi episcopilor Bucovinei - Teofil, Teoctist, Silvestru, Visarion şi Vladimir. Biserica datează cu anul 1881 şi a fost construită de Mitropolitul Silvestru Moraru. Deşi e considerat un lăcaş sfânt al românilor, parohul Cristofor Gabor ne spune că aici vin vorbitori şi de alte limbi. Preotul, originar de prin părţile locului, de la Marşeniţa, raionul Noua Suliţă, cu studii făcute la Mănăstirea Neamţ, oficiază slujbele în limbile română şi slavonă. „Românii din parohie sunt foarte uniţi, au o mare dragoste faţă de biserica noastră. Ne ajută, ne sprijină în tot ceea ce avem nevoie spre mântuirea sufletului. Oamenii şi-au păstrat credinţa şi asta este important”, susţine părintele Cristofor. Pictura din Biserică este nouă. Cea veche nu a rezistat intemperiilor. Pe pereţi sunt zugrăvite şi chipurile Sfinţilor români: Ioan cel Nou de la Suceava, Sfânta Cuvioasă Parascheva,

Casa profesorului Aron Pumnul

Aştept cu nerăbdare să fiu invitat pe strada cu aer românesc şi să scriu despre un eveniment important din viaţa culturală a românilor de la Cernăuţi şi nu numai…

Slujbe în limba română

Vizitarea Cimitirului de la Cernăuţi, acolo unde se află mormintele unor mari înaintaşi ai românilor, este un moment foarte emoţionant. Primul monument funerar de care mă apropii este al unei familii de renumiţi profesori universitari: Ion, Radu şi Mihai Sbiera. De altfel, Radu Sbiera a fost şi primar de Cernăuţi. „Vecin” le este Aron Pumnul, profesor de limba şi literatura română la gimnaziul din Cernăuţi. În Panteonul românesc se mai află mormintele lui: Dionisie Bejan - consilier consistorial; Eudoxiu Hurmuzachi – istoric şi politician etc. Totodată, poate fi observată cu uşurinţă cripta impunătoare a familiei Onciul. De pe monument aflăm că Ila-

Daniil Sihastru, Ştefan cel Mare şi Sfânt. Totodată, au fost pictaţi şi Sfinţii protectori ai mitropoliţilor şi episcopilor de odinioară: Teofil, Teoctist, Silvestru, Visarion şi Vladimir. Părintele Cristofor recunoaşte că nu se roagă în special pentru înaintaşii români îngropaţi în Cimitirul de la Cernăuţi, dar afirmă că vorbele pe care le rosteşte se referă şi la ei. Totodată, împreună cu mai mulţi creştini are grijă de unele morminte. *** … Despre Cernăuţi, cu certitudine, veţi mai citi în revista „Natura”. În oraşul în care, vorba poetului, şi pietrele respiră româneşte, există locuri şi oameni despre care trebuie să vă vorbim. Sunt convins că mulţi dintre dvs. şi-ar dori să meargă să vadă vechea citadelă românească de altădată. Vă îndemn să porniţi la drum! Dinu RUSU, oraşul Cernăuţi

9

NU STA ÎN GENUNCHI! Nu s-au răcit bine urmele „creştine”, lăsate în toamna aceasta, la Chişinău, de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, Kiril, care „ne-a adus ploaia” şovină că, uite, pe 22 noiembrie curent dă năvală „frăţească” peste noi un alt „creştin” – ministrul de externe al Federaţiei Ruse, Serghei Lavrov. Iar Chişinăul, mai bine zis autorităţile de aici, îi aşteaptă, când pe unul, când pe altul, – cu „zâmbete şi flori”. Le este în grijă ca nu cumva să-i supere cu ceva şi să rămânem necotropiţi în plan religios, lingvistic, economic, dar şi politic. Aţi văzut desigur, nu o dată, cu câtă pompă sunt întâmpinaţi oamenii Kremlinului de guvernanţii ploconitori de la Chişinău... Şi atunci, ei de ce să nu vină ca să-şi facă mendrele aici? Vin când vor şi fac ce vor. De, le place ospitalitatea, adică supuşenia autorităţilor de la Chişinău. Dar neamul? Unde-i atitudinea neamului, a adevăraţilor stăpâni, contra fărădelegilor propovăduite de politicienii de la Kremlin pe teritoriul acestei republici? Cine dacă nu Moscova a aţâţat războiul de la Nistru şi a spintecat Moldova cum i-a venit la socoteală? Dar Ţara cine ne-a tot hăcuit-o de la 1812 încoace? Cine dacă nu Moscova ţine astăzi Armata a 14-a de ocupaţie pe teritoriul R.Moldova? Cui să-i cerem socoteală şi faţă de cine trebuie să ne manifestăm protestul şi neîmpăcarea, dacă nu faţă de cotropitori? Iar ei vin şi se plimbă ca la ei acasă. Din cele peste trei milioane de băştinaşi nu s-a găsit măcar unul să-şi exprime dezacordul faţă de politica şovină, expansionistă a Moscovei, înfăptuită pe teritoriul republicii noastre, şi să-i amintească astfel lui Lavrov că Basarabia nu mai este gubernia Rusiei. Nici tânăr, nici bătrân... nu s-a găsit. Noroc de John Onoje, un refugiat din Sierra Leone, devenit anul acesta cetăţean moldovean... Doar acesta, de unul singur, a protestat în faţa Mnisterului Afacerilor Externe, fluierând şi strigând ca Rusia să-şi retragă Armata a 14-a de pe teritoriul R.Moldova. Noi, băştinaşii, eram preocupaţi de alte griji sau, aşezaţi comod în faţa televizorului, priveam cum acest om de culoare, venit de cine ştie de unde, se luptă cu un cordon de poliţişti moldoveni, pentru a-l străbate, ca să-i spună româneşte oficialului de la Kremlin că cere ca R.Moldova să nu fie ocupată de trupele ruseşti de mercenari. Aţi văzut... cu câtă revoltă protesta, îmbrâncit de feciorii acestui pământ, aflaţi la „straja legii”. Şi, tot atunci, m-am întrebat: viitorul acestui pământ cui va aparţine? Răspunsul, desigur, nu s-a lăsat aşteptat: viitorul acestui pământ va aparţine acelui neam pe care-l doare pentru acest meleag. Iată cum îl caracterizează UNIMEDIA pe John Onoje, care locuieşte în R.Moldova de 13 ani: „Venit de la capătul lumii, fără a cunoaşte istoria ţării noastre, John poate fi considerat un adevărat patriot. Acesta a protestat în repetate rânduri, când nu a avut cetăţenia RM şi nu a putut vota, iar solicitat de presă, a pledat pentru limba română, condamnarea comunismului şi retragerea trupelor ruseşti din Transnistria”. Nu pot afirma că astăzi acest pământ duce lipsă totală de patrioţi. Altceva aş vrea să spun: la momentul oportun – să fim prezenţi o apă şi un pământ, ca să facem ruptura şi să dăm lovitura. Să rupem jugul pus de Kremlin. Să nu stăm în genunchi în faţa Moscovei. Pe 22 noiembrie 2011 doar John a protestat şi le-a tulburat liniştea celor doi omologi – Leancă şi Lavrov: unul privind în jos, altul înghiţind Moldova. Ionel CĂPIŢĂ


10 CASA ŞI FAMILIA TA

LA PLĂCINTE, ÎNAINTE!

(Atenţie, începe Postul Crăciunului!)

Ciorbă de fasole

Ingrediente:1 1/2 kg fasole boabe, 2 cepe, 2 morcovi, 1/2 ţelină, 3 roşii, 2 linguri bulion, 3 linguri ulei, 1l borş, 3 tulpini ţelină, 1 legătură leuştean, 1 legătură pătrunjel, sare, piper. Mod de preparare:Alegeţi fasolea boabe de impurităţi, spălaţi-o cu atenţie şi lăsaţi-o în apă rece circa 12 ore. Curăţaţi, spălaţi bine şi tăiaţi mărunt morcovii, ceapa, rădăcina şi tulpina de ţelină. Pătrunjelul şi leuşteanul verde le spălaţi şi le tăiaţi mărunt. Spălaţi roşiile, curăţaţile de coajă şi apoi tăiaţi-le fin. Fierbeţi fasolea, iar după 15 minute de clocotit îndepărtaţi apa şi înlocuiţi-o cu altă apă fiartă, repetându-se acest lucru de 3 ori. Între timp, căliţi ceapa în ulei cu ţelina şi morcovii şi adăugaţi peste ele roşiile. Când fasolea este pe jumătate fiartă, adaugati călitura, sare şi piper, după gust. Adăugaţi şi borşul după ce a fost fiert separat şi strecurat. La urmă se adaugă pătrunjel şi leuştean verde (o legătură) şi se mai fierbe 3 minute. După preferinţă, puteţi adăuga două linguri de bulion de roşii. Ciorba se serveşte fierbinte. Menţiuni:Puteţi servi ciorba, după gust, cu ceapă verde sau roşie.

Orez cu crudităţi

Ingrediente:1 cană orez , 2 roşii, un ardei mare, măsline verzi. Mod de preparare: Se fierbe orezul în apă. Separat se spală bine şi se taie bucăţele mărunte roşiile şi ardeiul. Măslinele se curăţă de sâmburi şi se taie feliuţe. Se amestecă orezul cald cu crudităţile tăiate mărunt, se condimentează după gust (fiind recomandat busuiocul şi sarea), şi se serveşte.

Chiftele din varză şi cartofi

Ingrediente: 1 varză mică, 2 cartofi, 4 linguri de făină, usturoi, sare, piper, ulei, o legătură de mărar. Mod de preparare: Tocăm varza mărunt, o frecăm cu sare şi o lăsăm câteva minute în apă fiartă. Cartofii îi dăm pe răzătoare şi îi amestecăm cu varza opărită. Stoarcem compoziţia şi eliminăm sucul. Adăugăm făina, piperul, mărarul şi usturoiul, modelăm chifteluţele şi le tăvălim în uleiul încins până se rumenesc frumos.

Plăcintă cu mere

Ingrediente: 2 kg mere, o cană de miez de nucă, 20 linguri de zahăr tos, o mână de stafide, scorţişoară, 21 linguri de ulei, 21 linguri de apă minerală, făină cât cuprinde, 1 linguriţă praf de copt, ulei şi făină pentru tapetat tava, 1 lingură zahăr pudră pentru servit. Mod de preparare: Pentru o tavă mare de plăcintă, e nevoie de cca două kg de mere mari, dulci. Se dau merele pe răzătoarea mare şi se scurg bine. Se adaugă cinci linguri de zahăr, o cană de miez de nucă tăiat în bucăţele (dar nu măcinat), o mână de stafide şi scorţişoară după gust. Se căleşte amestecul într-o cratiţă mare, nonaderentă, până iese bine zeama din mere, ca să ţină foile. Pentru cocă se amestecă 15 linguri de zahăr cu 21 linguri de ulei. Adăugăm 21 linguri de apă minerală, o linguriţă praf de copt (sodă de mâncare) şi făină cât cuprinde, până obţinem o cocă moale, care nu se lipeşte şi este uşor de întins. Împărţim coca în două. Întindem prima foaie, pe care o punem în tava unsă cu unt şi tapetată cu făină. Peste ea punem umplutura şi acoperim cu cea de-a doua foaie. Crestăm foaia de deasupra cu cuţitul în forma în care dorim să tăiem plăcinta la final. Coacem în cuptorul preîncălzit la 150C. Când e gata, pudrăm cu zahăr fin şi lăsăm să se înmoaie înainte de a o tăia.

Tartă cu nuci

Ingrediente: 250 gr făină, 150 gr ulei, 150 gr zahăr, 1 ceaşcă apă rece, 1 lămâie, 1 linguriţă bicarbonat, 250 gr nuci pisate. Mod de preparare: Se cerne făina, iar în mijlocul ei se pun 50 gr zahăr, uleiul, coaja de lămâie, sarea şi bicarbonatul stins cu zeama de lămâie. Se frământă şi se acoperă aluatul. După 45 minute, se împarte aluatul în două. Se întinde o foaie şi se aşează în tavă. Se acoperă cu miezul de nucă fiert puţin în apă cu zahărul rămas. Se întinde a doua foaie care se unge cu zahăr şi se presară cu zahăr tos, ori se ornează cu sirop de ciocolată. Se coace timp de 30 de minute, la foc potrivit.

Noiembrie 2011

Leandrul, frumuseţe periculoasă

primăverii (februarie, martie). Cu cât planta este mai ramificată, cu atât florile vor fi mai numeroase.

Dacă ai observat în grădini şi parcuri un arbust cu frunze ascuţite, în formă de lance şi numeroase bucheţele de flori roz, albe sau galbene, trebuie să ştii că este vorba despre leandru. Leandrul (Nerium Oleander) este un arbust mediteranean, pe cât de frumos, delicat şi plini de flori parfumate, pe atât de uşor de plantat şi întreţinut. Culorile florilor sale variază de la alb, roz - care sunt şi cele mai răspândite - până la galben, roşu sau portocaliu.

Atenţie!

Întreţinere

Fiind o plantă mediteraneană, acesta iubeşte căldura şi umezeala, dar nu în cantităţi excesive. Pentru a te bucura de florile sale, leandrul trebuie plasat într-o zonă luminoasă şi călduroasă. Rezistă foarte bine în ghiveci, putând fi păstrat atât în interior, cât şi în exterior pe timpul verii. Dacă în timpul verii ai plantat leandrul în grădină, acum scoate-l şi plantează-l în ghiveci pentru a ierna în încăpere. Udarea va ţine cont de sezon, pe timpul verii aceasta fiind mai abundentă, dar, va ţine cont şi de locul în care este plantat - dacă este în ghiveci, în exterior, se va uda mai des, iar dacă este în ghiveci în interior sau plantat în grădină, cantitatea de apă va fi mai mică.

Înmulţire

Înmulţirea leandrului poate fi vegetativă, prin intermediul ramurilor tinere. Acestea se lasă în apă până ce fac rădăcini, apoi se plantează în ghiveci. Înmulţirea prin intermediul seminţelor nu este la fel de practică şi poate fi şi extrem de dificilă.

Fertilizare

Leandrul nu are nevoie în mod special de îngrăşăminte, fiind un arbust obişnuit cu solurile sărace. Poţi apela la îngrăşăminte dacă înflorirea întârzie să apară, alegând în acest caz stimulatori de înflorire. Ramificaţia se stimulează prin tăierea vârfurilor la începutul

Leandrul este una dintre cele mai toxice plante din lume şi conţine numeroşi compuşi toxici, mulţi dintre aceştia fiind mortali pentru oameni, în special pentru copii. Toxicitatea leandrului este considerată extrem de crescută, deoarece toate părţile componente al acestuia conţin substanţe periculoase pentru organism. Nu lăsaţi copiii să se joace cu planta sau cu anumite părţi componente din ea, fără a se spăla apoi pe mâini, sau mai rău, pot încerca să guste părţi componente ale plantei dacă nu sunt supravegheaţi. O singură frunză ingerată de un copil sau un animal de mici dimensiuni poate duce la moartea acestora. Spre deosebire de alte plante leandrul îşi menţine toxicitatea chiar şi după uscare. Până şi inhalarea fumului produs din arderea leandrului poate constitui o problemă. Simptomele care apar în urma intoxicării cu leandru sunt: modificarea ritmului cardiac, stări de vomă, salivare excesivă, dureri abdominale, diaree, creşterea nivelului de potasiu din organism şi în cazuri foarte grave - comă.

Ce trebuie să ştii când îţi deschizi o afacere? Motivele pentru care te-ai gândit să-ţi deschizi propria afacere pot fi multiple. Ori e un vis al tău de mai demult, ori ai nevoie de un profit mai mare, ori pur şi simplu vrei să te simţi mai sigur pe tine. Ai ideea, ai totul, dar înainte de a porni la drum, iată şi cinci întrebări pe care ar fi bine să ţi le pui înainte de a începe.

Există o piaţă de desfacere pentru noua ta afacere?

Sau mai explicit: crezi că există oameni dispuşi să plătească pentru serviciul sau produsul pe care îl oferi? Poate ar trebui să faci un studiu de piaţă înainte de a lansa afacerea. În acest fel, vei avea ocazia să afli pentru ce sunt oamenii dispuşi să dea bani din buzunar. Poate vei avea surprinderea să constaţi că sunt clienţi pentru absolut orice gen de produse. Să nu uiţi, că nu te interesează numai să ai câţiva consumatori constanţi, ci şi un profit bun.

Afacerea ta este simplu de implementat?

Motivul pentru care cei mai mulţi se feresc să pornească o afacere pe cont propriu o reprezintă faptul că sunt o mulţime de paşi ce trebuie urmaţi pentru înfiinţarea acesteia. Şi

trebuie să ştii că întotdeauna vei găsi o persoană mai “pasionată” decât tine în acel domeniu care, în concluzie, o va coordona şi mult mai bine. Sau, poate da rezultate şi varianta în care angajezi un manager foarte competent.

Va fi greu să-ţi vinzi ideea sau e nevoie să educi piaţa?

într-adevăr, la capitolul birocraţie, noi stăm foarte bine, în sensul că e multă bătaie de cap. Dar, ce nu te omoară, te face mai puternic şi în acest caz. Dacă ai trecut şi de faza cu birocraţia, atunci trebuie să te gândeşti la capitalul pe care va trebui să-l investeşti, la mâna de lucru de care vei avea nevoie, la cât de mult vrei să te dezvolţi, licenţele pe care trebuie să le obţii, barierele de înlăturat şi multe altele. Dacă intenţionezi să-ţi părăseşti locul de muncă şi să te dedici integral afacerii tale, atunci trebuie să iei în calcul toate cele enumerate anterior şi să te gândeşti foarte bine înainte dacă merită sau nu.

Eşti pasionat de această nouă afacere?

Dacă tot îţi faci o afacere, atunci alege să faci ceva care chiar îţi place, te pasionează şi te încântă în acelaşi timp. Numai aşa te vei putea dedica în totalitate şi vei munci cu pasiune. În cazul în care cu trecerea timpului vei observa că interesul tău în afacere scade,

Regulile de aur ale bunicii

(despre îngrijirea zilnică prin metode naturiste) Atunci când tratamentele cosmetice costisitoare nu oferă rezultate, cele mai la îndemână soluţii pentru problemele tale sunt reţetele bunicii, care oferă rezultate imediate şi sunt uşor de urmat.

• Dinţii sunt îngălbeniţi şi te dor atunci când mănânci o simplă îngheţată sau o ciocolată? Vechea reţetă de curăţare şi întreţinere a danturii prin periajul zilnic cu sare încă mai oferă rezultatele aşteptate. • Ceaiul de mentă este ideal pentru dantura ta. De trei ori pe zi, după fiecare masă, îţi poţi peria dinţii cu ceaiul de mentă, iar gargara va îndepărta respiraţia urât mirositoare şi impurităţile de la nivelul gurii.

• Tenul tău lipsit de vitalitate va fi răsfăţat de trandafirii din grădina bunicii. Poţi prepara măşti faciale din petalele de trandafir în care ai adăugat puţină miere, iar pielea îşi va recăpăta aspectul sănătos. Adaugă sucul obţinut din petalele de trandafir în crema ta de corp şi răsfaţă-te cu un masaj relaxant. • Lămâia face minuni pentru ten. Prepară masca ta de păr sau facială, după reţeta bunicii, din ouă, miere şi lămâie şi vei renunţa la tratamentele costisitoare şi ineficiente. • Castraveţii sunt remediul perfect pentru cearcănele acumulate în timpul săptămânii. Răsfaţă-te cu o baie fierbinte în care ai adăugat petale de trandafiri, după care poţi aplica pe ochi felii de castravete proaspăt. • Ridurile şi cearcănele trădează vârsta şi stresul zilnic? Încearcă vechea reţetă de la

Educarea pieţei poate lucra în favoarea sau împotriva ta. Pentru unele produse sau servicii, educarea pieţei şi creşterea “audienţei”, adică a numărului de consumatori, poate fi un proces extrem de lung şi costisitor. Computerul este un exemplu elocvent în acest sens. Visul lui Bill Gates a fost ca în fiecare cămin să fie un computer. Pentru a şi putea realiza acest lucru a avut nevoie de mult timp la dispoziţie şi de o investiţie foarte mare pentru a putea convinge oamenii de utilitatea acestui produs. Apoi, când firmele competitoare au apărut pe piaţă au găsit deja o piaţă educată, dar a fost nevoie să aducă inovaţii şi facilităţi la care Gates nu se gândise. De regulă, cel de-al doilea venit pe o piaţă cu totul nouă are şi cel mai mult de câştigat.

Îţi cunoşti competitorii?

Înainte de a începe afacerea, fă o listă a competitorilor tăi. Descoperă-ţi punctele slabe şi tari. Este foarte important să cauţi să te diferenţiezi de celelalte firme din acelaşi domeniu de activitate cu al tău. bunica cu ceai de albăstrele sau castravete. Tamponările zilnice, la ceas de seară, te scapă de riduri şi îţi netezesc pielea. • Nu uita de nucile din grădină, pentru îngrijirea părului şi colorarea lui în nuanţe naturale şi strălucitoare. Prepară un ceai din coji de nucă şi spală părul de trei ori pe săptămână. • Vei anula programarea la salonul cosmetic pentru că, în numai câteva săptămâni, vei avea culoarea dorită la păr, iar acesta va fi sănătos şi întărit. • După baia obişnuită şi măştile de corp şi faţă din trandafiri, lămâie sau miere, păstrează puţin extract natural şi pentru prepararea balsamului protector de buze. Ai nevoie de glicerină, sucul lăsat de petalele de trandafir, puţină mentă şi balsamul tău de buze este gata. După ce l-ai lăsat câteva ore la frigider, aplică pe buze dimineaţa şi seara şi vei avea buzele moi şi senzuale la care ai visat.


Medicina Naturistă

Noiembrie 2011 Kinetoterapia se defineşte ca terapie prin mişcare efectuată prin programe de recuperare medicală care urmăresc refacerea unor funcţii diminuate sau creşterea nivelului funcţional în diverse suferinţe.

Kinetoterapia este o formă terapeutică individualizată care, plecând de la programe de exerciţii fizice statice şi dinamice, se poate folosi în programele terapeutice profilactice (de prevenire), curative şi de recuperare. Sfera de cuprindere a specialităţilor medicale care beneficiază de aportul kinetoterapiei este extrem de largă şi vizează atât prevenirea îmbolnăvirilor, cât mai ales restabilirea stării de sănătate. Orice activitate cu caracter fizic constituie şi o stimulare pentru muşchi, cărora le îmbunătăţeşte proprietăţile fiziologice şi calităţile fizice. Kinetoterapia urmăreşte să redea bolnavului posibilităţile sale fizice ce au fost limitate de boală sau accidente şi să aducă compensări deficitului motor instalat. Prin exerciţiile fizice practicate, bolnavul reuşeşte să creeze adaptări motrice de înlocuire şi îşi recapătă mişcarea. Există o gamă foarte largă de afecţiuni pentru care recuperarea medicală prin kinetoterapie este specifică şi absolut necesară. Astfel, kinetoterapia ajută la tratarea următoarelor: Traheita este o inflamaţie a mucoasei traheale, manifestată prin tuse seacă, urmată de expectoraţie (mucoasă sau purulentă) şi durere ca o arsură în spatele sternului. Boala este specifică perioadelor mai reci ale anului, însă poate fi tratată cu succes cu ajutorul remediilor naturiste. În condiţii de frig, umiditate şi răceală, traheita evoluează spre tuse violentă, variabilă ca durată, însoţită deseori de o stare generală de guturai, şi se asociază, de obicei, cu laringita şi bronşita.

Tratamentele terapeutice pentru traheită se fac cu:

- infuzie din flori (de arnică, lavandă, lumânărică, nalbă de grădină, soc), flori şi frunze (de podbal şi nalbă de cultură), frunze (de salvie), herba (de isop, cimbrişor, cimbru de cultură), seminţe (de asmaţui); - decoct din herba de busuioc şi toporaşi, rădăcini de iarbă mare şi seminţe măcinate de fenicul (în părţi egale); din amestec se iau două linguriţe la 250 ml apă, se fierbe 10 minute, se infuzează 5-10 minute şi se beau două căni pe zi (dimineaţa şi seara); - decoct din flori de nalbă, herba de isop, cimbrişor, podbal, scai vânăt, rădăcini de nalbă mare, frunze de

Kinetoterapia şi efectele sale benefice

• afecţiunile aparatului locomotor (ortopedice şi posttraumatice); • afecţiunile reumatice (spondilită, poliartrită reumatoidă, artrită, reumatisme degenerative, reumatismul ţesutului moale); • afecţiunile neurologice (accidentele vasculare cerebrale, traumatismele coloanei vertebrale, boli degenerative şi inflamatorii ale sistemului nervos, sindroame neurologice); • afecţiunile aparatului cardiovascular; • afecţiunile aparatului respirator; • afecţiunile neuropsihice; • afecţiunile metabolice (obezitatea); • maladiile congenitale (distrofia neuro-musculară, luxaţia congenitală de şold, tetraplegia) etc. Lipsa de mişcare este unul dintre factorii determinanţi a durerilor de spate - lombalgia, care, în funcţie de stilul de viaţă, poate evolua destul de repede spre o hernie de disc. Mulţi oameni nu ştiu că durerea de spate poate fi o afecţiune a coloanei vertebrale şi se trezesc pierzându-şi multe dintre capacităţile naturale ale organismului. Kinetoterapia oferă programe corective care, pe lângă dezvoltarea armonioasă

a muşchilor, determină şi corectarea tulburărilor de poziţie ale coloanei vertebrale. Afecţiunile coloanei vertebrale se împart în două grupe: deviaţii ale coloanei vertebrale (cum sunt lordoza, cifoza, spatele plan, torticolisul) şi algiile vertebrale care pot fi procese degenerative - hernia de disc, sciatica, artrozele vertebrale, procese inflamatorii vertebrale, ca spondilita anchilozantă, osteoporoza. Persoanele care suferă de algii, cum sunt anomaliile vertebrale, tasarea ultimului disc lombar sau de paraplegii, tetraplegii pot, prin programe de exerciţii adaptate la fiecare tip de afecţiune, să obţină o îmbunătăţire substanţială a calităţii vieţii. Astfel că obiectivele generale urmărite în tratamentul prin kinetoterapie sunt: - refacerea forţei musculare şi creşterea rezistenţei musculare; - creşterea şi adaptarea capacităţii de efort; - ameliorarea funcţiei de coordonare, control şi echilibru a corpului; - formarea capacităţii de relaxare; - corectarea posturii şi aliniamentului corpului; - creşterea mobilităţii articulare; - reeducarea respiratorie; - reeducarea sensibilităţii.

Traheita

unui lichid vâscos, care se toarnă în borcane uscate şi încălzite. Se păstrează în frigider şi se ia, zilnic, câte o lingură înainte de fiecare masă (la copii câte o linguriţă). - sirop din 100 gr muguri de pin tocaţi mărunt, care se macerează 12 ore în 100 ml alcool 700; se adaugă un litru apă clocotită, se lasă la macerat încă 6 ore, se strecoară şi se adaugă 200 gr zahăr la 100 ml soluţie, care se fierbe împreună, până capătă o consistenţă siropoasă. Se iau câte 5-6 linguriţe pe zi. În uz extern se face o gargară, de 3-4 ori pe zi, cu un decoct dintr-un amestec din flori de mac roşu, toporaşi, nalbă mare şi iarbă mare, rădăcini de pir şi frunze de varză (în părţi egale); din amestec se ia o linguriţă şi se fierbe 2-3 minute în 250 ml apă, având efecte în fluidizarea secreţiilor şi uşurarea respiraţiei. Pe piept se aplică un unguent cu extract uleios din muguri de brad şi pin peste care se pun comprese sau cataplasme din frunze de patlagină şi de varză, terci de făină de muştar. Regimul alimentar se bazează, în proporţie de 75-80%, pe sucuri şi crudităţi şi siropuri pentru afecţiuni pulmonare (5-8 linguriţe pe zi).

patlagină (în pârţi egale); din amestec se iau două linguriţe la 250 ml apă, se fierbe 15 minute şi se beau 3 căni pe zi, după mese, adăugând câte o linguriţă de bitter suedez; - decoct dintr-o linguriţă seminţe de gutui şi 2-3 smochine la 400 ml apă; se fierbe 5 minute, se infuzează acoperit 5 minute şi se beau câte 50 ml la intervale de două ore; - decoct din 5 cepe, care se fierb într-un litru de infuzie din muguri de brad; se adaugă 10 gr miere de albine şi se beau două căni pe zi;

Siropuri pentru fluidizarea secreţiilor:

- sirop din 100 gr isop, care se opăreşte cu un litru apă clocotită, se infuzează o oră, se strecoară şi se amestecă cu 1,5 kg miere de albine; se pune pe baia de apă pentru câteva momente, se amestecă bine şi se iau câte 4-6 linguri pe zi; - sirop din 100 gr frunze de patlagină, bine spălate, care se trec prin maşina de tocat, se adaugă puţină apă, 300 gr zahăr şi 250 gr miere; se fierbe la foc mic, se amestecă până la formarea

Remedii naturiste pentru tusea copiilor

În anotimpul virozelor, tusea care însoţeşte aceste afecţiuni creează copiilor stări de disconfort şi le alterează somnul. În afară de medicamentaţia alopată, există şi remedii naturiste, mult mai indicate în cazul celor mici. Tusea nu este o boală, ci numai un simptom al unei boli. În general, ea însoţeşte mai toate virozele şi, în cazuri rare, poate indica existenţa unei boli mai grave (astm, bronşită, tuberculoză etc.). Atunci când este vorba de o viroză, tusea este o acţiune necesară a corpului, care ajută sistemul respirator să lupte împotriva infecţiilor.

Nu folosi antibiotice!

Una dintre greşelile cele mai dese ale părinţilor atunci când copiii lor au o viroză este să le administreze antibiotice. Aceste medicamente nu au însă niciun efect asupra virozelor. Din contră, pot face mai mult rău organismului copiilor (mai cu seamă a celor de vârstă mică), iar tusea cu siguranţă va persista. Copilul bolnav are nevoie în primul rând de odihnă şi de o hidratare corespunzătoare. De altfel, apa este

intervale regulate de timp. Cele mai bune rezultate se obţin atunci când mixtura este administrată de două ori pe zi, seara şi dimineaţa, într-o cură de 8-10 zile.

Alte remedii

considerată a fi şi un bun expectorant, atunci când copiii au tuse productivă (cu expectoraţii).

Foloseşte busuiocul

Busuiocul este una din plantele care au cele mai bune rezultate în tratarea tusei la copii. Extractul de busuioc conţine mulţi antioxidanţi şi are proprietăţi antivirale şi antibacteriene. Şi busuiocul proaspăt, şi cel uscat pot fi folosite cu succes împotriva tusei. Dacă ai busuioc uscat, atunci poţi să-l fierbi în patru ceşti de apă plată, până când rămâne aproximativ jumătate de ceaşcă. Poţi adăuga apoi şi suc de lămâie. După ce se răceşte, dă-l copilului de mai multe ori pe zi, la

Pune un umidificator în camera copilului. Poţi adăuga în aparat uleiuri de eucalipt, cimbru ori salvie pentru a-i spori eficacitatea. Ceaiurile calde (nu fierbinţi) ajută la calmarea gâtului iritat şi a tusei rebele. Dă-i copilului suc de ananas; conţine bromelaină, o enzimă care dizolvă mucoasele. Prepară un sirop de lămâie cu miere şi ghimbir. Pune într-un recipient două linguri de suc de lămâie, două linguri de miere şi o optime de lingură de ghimbir pudră. Amestecă-le bine şi dă-i copilului câte o lingură din această mixtură. Supa de pui este nu doar gustoasă, ci şi eficace împotriva tusei. Conform specialiştilor, reduce inflamaţia tractului respirator superior şi ameliorează simptomele tusei.

11

Gutuia remediu terapeutic În medicina populară, pentru a obţine efecte terapeutice, de la gutui se folosesc atât fructele, cât şi frunzele, în cazul afecţiunilor gastro-intestinale şi ca mijloc diuretic. Lichidul obţinut prin amestecarea seminţelor de gutuie, măcinate sub formă de pulbere, cu apă călduţă sau ceai (în proporţie 5 la sută) are un efect calmant extraordinar în cazul inflamaţiilor căilor respiratorii şi digestive, în bronşite, gastroenterite, în caz de anemie, hemoragii, hemoroizi, diaree, tuse, colite spasmodice. Gutuia este foarte bogată în vitamina C

În caz de anemie şi pentru fortificarea organismului este recomandată tinctura de gutui: 50 gr de gutuie proaspătă se pun în 50 ml de alcool alimentar, se acoperă vasul şi se ţine într-un loc întunecos timp de o săptămână; se iau câte 15 picături, de 3 ori/zi. Tot pentru anemie, se recomandă consumarea, zilnic, a unei gutui crude sau fierte. De asemenea, pentru combaterea lipsei poftei de mâncare, a slăbiciunii de după o boală grea, bolnavului i se recomandă să mănânce, o dată pe zi, câte o jumătate de gutuie proaspătă (poate fi consumată şi cu miere).

Un leac excelent pentru ficat şi afecţiunile digestive

În cazul afecţiunilor tubului gastro-intestinal şi ale ficatului, în caz de diaree şi hemoragie intestinală, se spală 2-3 gutui (pentru a fi îndepărtat tot puful de pe coajă), se taie mărunt şi i se dau bolnavului să le mănânce în 2-3 doze. Când afecţiunile ficatului sunt însoţite de vărsături, se fierb 2 gutui curăţate de coajă şi seminţe, se face piure şi se mănâncă. Ca mijloc diuretic, se foloseşte sucul de gutuie (50 ml la fiecare administrare). În caz de colită, 20 gr de seminţe de gutuie se fierb în 200 ml de apă, la foc mic, până lichidul scade la jumătate, apoi se răceşte, se strecoară printr-un tifon şi se bea în două doze, având efecte calmante deosebite. Persoanele predispuse la constipaţie nu trebuie să consume gutuie proaspătă. Pentru îndepărtarea mirosului urât al gurii, după masă, timp de 1-2 minute, se mestecă încet gutuie proaspătă.

Remedii pentru tratrea afecţiunilor respiratorii

Ca mijloc expectorant şi calmant în caz de angină, traheită, bronşită, în stadiul incipient al tuberculozei, se fierb 100 gr seminţe de gutuie în 300 ml de apă, până când lichidul scade la jumătate, apoi se strecoară şi se iau, de 3-4 ori/zi, câte 2 linguri de decoct. În cazul tusei şi al anginei, se dă o gutuie pe răzătoare, se acoperă cu 200 ml de apă fierbinte şi se lasă la infuzat. După o oră, se bea infuzia sau se face gargară cu ea. Pentru eliberarea căilor respiratorii şi ca mijloc expectorant, se curăţă de seminţe gutuile, se taie în jumătăţi, se pune în mijlocul lor puţină grăsime animalieră sau miere şi unt, se pune într-un vas puţină apă, apoi se pun gutuile şi se fierb la foc mic 15-20 de minute; i se dau bolnavului câte 1-2 jumătăţi, pe stomacul gol. În cazul expectoraţiilor cu sânge, se fierb gutui uscate şi, înainte de fiecare masă, se bea câte un pahar de decoct călduţ din gutuile uscate. În cazul astmului bronşic, se spală bine 2-3 gutui (pentru ca puful de pe fructe să nu provoace un acces astmatic), se trec prin storcătorul de fructe, iar sucul proaspăt stors i se dă bolnavului.

Gutui proaspete împotriva intoxicaţiilor medicamentoase

În cazul muşcăturilor de insecte, se pune pe rană o bucată de pânză înmuiată în suc de gutuie; compresa înlătură otrava şi contribuie la vindecarea rapidă a rănii. În cazul intoxicaţiilor alimentare, cu alcool sau medicamente, pentru eliminarea toxinelor din organism, sunt recomandate gutuile proaspete (din soiuri acrişoare) sau consumarea a 2-3 pahare de ceai verde cu dulceaţă de gutui.

Antiinflamatoare şi dezinfectante pentru piele şi ochi

În cazul arsurilor şi rănilor cu puroi, se folosesc pentru comprese decoct din seminţe de gutuie sau tinctură din seminţe (în proporţia 1:20); tinctura are proprietăţi calmante şi dezinfectante. În cazul pielii inflamate, al coşurilor, în fiecare dimineaţă şi seară se spală faţa cu o infuzie de seminţe de gutuie sau cu o jumătate de gutuie proaspătă. În cazurile de conjunctivită, blefarită se pregăteşte un decoct din seminţe de gutuie (în proporţie de 1:10), se lasă să se răcească, apoi se pun comprese pe ochi, timp de 3-5 minute, ca mijloc antiinflamator.

Gutuile elimină plutoniul din organism

În cazul radiaţiilor, pentru eliminarea din organism cât mai repede a plutoniului, este foarte important să vă folosiţi de fierul din gutuie, care este foarte uşor asimilabil: gutuile se dau pe răzătoare, se amestecă cu zahăr (în proporţia 1:2) sau miere de albine şi se pun la foc mic până se dizolvă zahărul; se ia de 3 ori/zi câte o lingură. Remediul se păstrează la rece.

Alte proprietăţi

În hipertensiunea arterială, se pun la macerat frunze proaspete sau uscate de gutuie în alcool alimentar (100 gr frunze la 20 ml alcool); se iau de 2 ori/zi câte 20-30 de picături. Celor care suferă de afecţiuni ale sistemului cardiovascular şi excretor li se recomandă consumarea gutuilor crude, ca mijloc diuretic. În cistită, este indicat sucul de gutuie (50-100 ml/zi) ca mijloc diuretic şi dezinfectant. Hemoragiile uterine pot fi ameliorate luând câte un pahar de decoct de gutui uscate, de 2-3 ori/zi. În caz de depresie, după fiecare masă se consumă câte o jumătate de gutuie opărită în miere fierbinte sau câte o lingură de dulceaţă de gutui. De asemenea, 1-2 fructe se pun pe masă în camera unde doarme bolnavul. Substanţele eterice care se găsesc în gutuie au proprietăţi antidepresive. Pagini organizate după Formula AS şi alte surse de Paraschiva MĂMĂLIGĂ


12 FRUMUSEŢE Clubul dietelor de slăbit

Noiembrie 2011

Îţi doreşti o căsnicie perfectă? Ura! L-ai cucerit atât de tare, încât s-a căsătorit cu tine! Acum este numai şi numai al tău… însă va rezista mariajul vostru?

7 secrete de la femeile din toată lumea Dietele şi curele stricte de slăbire nu sunt la fel de populare în toată lumea. Femeile din multe ţări nu au nevoie de ele, deoarece au deja mai multe atuuri în lupta cu kilogramele în plus.

Află ce secrete poţi folosi şi tu de la femeile din toată lumea, pentru a-ţi creşte şansele de a slăbi.

Finlanda: cafeaua înainte de masă

Rata obezităţii este foarte scăzută în Finlanda, ţara în care se consumă cea mai mare cantitate de cafea pe cap de locuitor din lume. Nutriţioniştii spun că o ceaşcă de cafea naturală băută cu jumătate de oră înainte de masă îţi va scădea apetitul cu o treime şi va creşte rata de ardere a grăsimilor cu 5% timp de două ore.

China: renunţă la conserve

Chiar dacă este cel mai mare producător de conserve la nivel mondial, în China mâncarea preferată este cea proaspătă. O alimentaţie care constă în fructe şi legume proaspete, carne slabă, peşte, alune şi ouă îţi creşte de trei ori şansele de a scăpa de kilogramele în plus.

Marea Britanie: mic dejun consistent

Micul dejun britanic, cu ouă şi cârnaţi prăjiţi, diferă complet de orice recomandare a curelor de slăbire, dar specialiştii spun că te poate ajuta să slăbeşti, stimulându-ţi metabolismul şi procesele de ardere a grăsimilor. Dacă mănânci un mic dejun consistent, fără să numeri caloriile, nu vei mai simţi foamea la fel de intensă în timpul zilei, pentru că glicemia va fi stabilă, şi îţi creşti şansele de a slăbi. În afară de efectul asupra siluetei, micul dejun consistent te va ajuta şi să te concentrezi mai uşor de-a lungul zilei şi să ai mai multă energie.

Grecia: ulei de măsline şi vin

Plin de antioxidanţi, uleiul de măsline scade apetitul şi grăbeşte arderea grăsimilor. Chiar dacă vinul nu este slab în calorii, alcoolul ajută la arderea carbohidraţilor din sânge mai rapid, înainte de a se transforma în grăsime la nivel muscular. Combinaţia celor două le ajută pe grecoaice să se menţină mai uşor în formă, fără kilograme în plus.

Japonia: pui de somn la orice oră

Pentru că îşi fac timp pentru câte un pui de somn de 20-30 de minute de mai multe ori în timpul zilei, femeile din Japonia sunt mai odihnite, lucru ce le ajută să ardă grăsimile mai uşor. Oboseala încetineşte metabolismul şi astfel grăsimile se depun în cantitate mai mare. Dacă te odihneşti mai mult, creşti şansele de a slăbi, indiferent dacă ţii o cură de slăbire sau nu.

Islanda: peştele, duşmanul grăsimii abdominale

Islandezele mănâncă de aproape 6 ori mai mult peşte decât consumul mediu la nivel mondial, iar obezitatea este o curiozitate în statul insular. Acizii graşi din peştele oceanic blochează formarea grăsimii abdominale şi reduc foamea semnificativ. O dietă bogată în peşte stimulează şi genele responsabile la arderea grăsimilor din ficat.

Brazilia: fasole şi orez

În Brazilia, fasolea şi orezul sunt garnituri prezente la aproape orice masă, iar femeile de aici sunt recunoscute pentru formele lor perfecte. Proteinele din fasole reduc apetitul, în timp ce fibrele din orez stabilizează glicemia, lucru ce reduce simţitor senzaţia de foame.

Dacă vrei să fii o nevastă perfectă şi să fiţi împreună până la adânci bâtrăneţe, iată câteva reguli de aur pe care ar fi bine să le însuşeşti. 1. Dă-i câştig de cauză – gândeşte aşa: „E mai bine să fii fericită, decât să ai dreptate”. Cu alte cuvinte, dacă subiectul disputei voastre nu este de importanţă vitală, cedează. 2. Transformă-te într-o gheişă – spune adio pijamalelor din bumbac, doar pentru că te simţi comod la televizor. Măcar o dată pe săptămână lasă-l să fie „stăpânul castelului”, chiar dacă staţi într-o garsonieră. Pune-ţi o lenjerie sexy, serveşte-l la pat, fă-i un masaj, aţâţă-l, răsfaţă-l şi va fi cel mai fericit bărbat însurat din lume! 3. Prefaceţi-vă că sunteţi logodnici – sâmbătă seara ieşiţi singuri, chiar dacă aveţi copii. Dădacele part-time vă pot înlocui câteva ore. 4. Nu e nevoie să fii perfectă! – nu fi obsedată de felul în care arăţi. Soţul tău te iubeşte aşa cum eşti. El are nevoie de o nevastă afectuoasă şi iubitoare, iar pentru acest lucru nu e nevoie să fii un top model excentric. Totul e să ai grijă de tine şi să-l răsfeţi de câte ori ai ocazia. 5. Fă din când în când un compromis – uneori, un sacrificiu îţi va fi răsplătit de zece ori, sub forma fericirii conjugale. Prin urmare, acceptă câteva compromisuri: lasă-l să mai iasă cu băieţii la o bere – chiar dacă urăşti asta – fii zâmbitoare cu prietenul lui, chiar dacă i-ai sparMiron şi Flavia au fost colegi de clasă. Au prietenit vre-o trei ani cât erau încă elevi. Plecaţi pe la învăţături însă, au uitat unul de altul, având fiecare diferite aventuri amoroase. Dar într-o toamnă, când în satul lor se jucau nunţile, s-au reîntâlnit în calitate de vornicel şi druşcă de onoare la o colegă de clasă şi au pornit-o de la capăt – cu o pasiune mult mai puternică unul pentru celălalt. Maturi şi determinaţi în sentimentele lor, în scurt timp s-au căsătorit şi n-au dat greş. Au avut o viaţă frumoasă, demnă, plină de succese, realizări. El agronom de specialitate, a ajuns mai apoi preşedinte de colhoz, funcţie pe care a deţinut-o vre-o douăzeci de ani. Ea, contabilă de valoare, a profesat până la pensie, cu mici întreruperi, cât a fost în concediul de maternitate. Dumnezeu i-a dăruit cu patru copii – trei fete şi un băiat. Asta şi din motivul că Miron îşi dorea neapărat un moştenitor, care avea să vină după vârsta de 40 de ani. Mare bucurie pe capul lor, căci pentru cine au făcut ei atâta gospodărie? Fiind copilul din dragoste la bătrâneţe, taicăsău nu înceta să-l poarte pe Gabi din urma sa, mai ales când ieşea în câmp să vadă semănăturile. Atunci, probabil, în mintea lui de copil, a apărut pasiunea de a reda pe hârtie cu penelul tot ce vedea – lanul de spice, pădurea, apusul de soare... Văzând că are talent, părinţii l-au înscris la o şcoală de pictură. Odată cu vârsta pasiunea aceasta a crescut şi el, tânăr şi înaripat, nu se vedea decât un mare Repin. Astfel, absolvind şcoala, urmează studiile la Academia de Arte Plastice din Sankt-Petersburg. Desigur, părinţii nu au fost de acord să-l dea prea departe de casă, dar în acelaşi timp îşi doreau ca fiul lor să facă nişte studii pe potrivă. Fiind pe la anul trei de facultate, Gabriel se îndrăgosteşte lulea de o rusoaică blondă, cu ochii ca cerul, cerul pe care îl desena atunci în copilărie, când ieşea cu tata să vadă dacă grâul a dat în pârg. Şi i se făcu dor de casă, de lanul de spice, pe care vroia neapărat să i-l arate şi Snejanei. Fiind orăşeancă sadea, fata a acceptat propunerea lui Gabi şi mai ales invitaţia de a face cunoştinţă cu părinţii lui. Mare forfotă în familia Găluşcă – au venit surorile şi cumnaţii cu tot cu copii ca să se pregătească de eveniment – să învârtească sarmale şi să coacă plăcinte poale-n brâu. Fata le-a plăcut tuturor. Deşi rusoaică, era sfioasă, delicată la vorbă, cumsecade. Chiar dacă Miron s-a prins la gândul că Gabriel poate merge după ea şi rămâne în marea urbe, a acceptat ideea ca fiul lor să se căsătorească cu Snejana. Nunta au jucat-o în Moldova, căci mai frumos ca la noi

ge capul şi îmbracă fusta scurtă dacă ţi-o cere, chiar dacă ai să suspini de dorul jeans-ilor. 6. Fiţi uniţi – mergeţi la petreceri amândoi sau nu mergeţi deloc. Petreceţi-vă vacanţele mereu împreună şi amintiţi-vă să vă mai plimbaţi de mână prin parc. 7. Nu te lamenta inutil – nu te plânge tot timpul, acuzându-l că te neglijează! Este inutil. Cu siguranţă că nu o face pentru că vrea să fie „meschin şi indiferent”. 8. Tratează-l ca pe un copil – el este ca un războinic care intră în arenă în fiecare zi şi are nevoie să-l susţii. Laudă-l când îţi cumpără un cadou sau când îţi dă cu aspiratorul. Lasă-l să viseze. Cu siguranţă că are un comportament infantil, dar ce te costă să-l tratezi ca pe un copil? Fă-l să se simtă important chiar şi pentru lucrurile mici şi va fi în al nouălea cer.

9. Alege-ţi prietena potrivită – simţi mereu nevoia să te confesezi? Alege-ţi corect confidenta. Cel mai important lucru este ca şi ea să fie căsătorită. Altfel, de fiecare dată când îi vei vorbi despre soţul tău, ea te va sfătui „să-l laşi naibii odată!”. 10. Păstrează-ţi hobby-urile – nu renunţa la preocupările tale doar pentru că te-ai căsătorit. Nu lucrezi şi ai mult timp liber? Petrece-l ca atunci când erai „single”. Bărbaţilor le plac foarte mult femeile care sunt în stare să-şi conducă propria viaţă. 11. Iubeşte-l aşa cum este – un mic exemplu? Nu-l pune să-şi taie părul dacă atunci când l-ai cunoscut îl avea lung. Anul acesta se poartă părul scurt? Răbdare! Anul viitor el va fi din nou la modă. 12. Bărbaţii nu sunt nebuni – sunt doar diferiţi faţă de femei. Fă-ţi curaj şi încearcă să trăieşti cu gândul acesta. E greu, dar nu imposibil!.

Axiome ale vieţii în doi

1. Nu fiţi niciodată nervoşi în acelaşi timp. 2. Nu ţipaţi unul la altul, decât dacă a luat casa foc. 3. Dacă trebuie să-l critici, fă-o drăgăstos. 4. Nu îi aminti niciodată de greşelile din trecut. 5. Mai bine neglijezi lumea întreagă, decât să îţi neglijezi partenerul. 6. Nu mergeţi niciodată la culcare supăraţi. 7. Cel puţin o dată pe zi, spuneţi-vă un lucru drăguţ. 8. Când ai greşit cu ceva, fii pregătită să-ţi recunoşti greşeala şi să-ţi ceri iertare.

Întâmplări adevărate

Nora şi fiica lui Miron unde se fac nunţile?.. Mireasa a venit numai cu “mama” ei, o doamnă cu pecetea timpului pe faţă. Dar în toiul nunţii numai atâta grijă să aibă socrii mari. Şi la urma urmei, ce mai conta? Câte nu se întâmplă în viaţa asta – o fi şi Snejana un copil întârziat, dar dorit, ca şi Gabi. După o perioadă de timp îi anunţă Gabriel că vor fi bunei, că Snejana e însărcinată. Tot vroiau să plece şi ei într-o vizită la Sankt-Petersburg, dar atâta treabă aveau în gospodărie – primăvara de semănat, vara de secerat, toamna – de strâns poamele şi zarzavaturile, şi tot una peste alta ... Aşa că au ajuns la ei la început de iarnă, când Snejana tocmai a născut un băieţel. De bucurie că le-au venit în ospeţie buneii şi pentru că Snejana nu avea tată, l-au numit Miron, ca pe tatăl lui Gabriel. Nici nu vă închipuiţi câtă fericire în familia Găluşcă, pentru că acesta, de fapt, era unicul nepot în familia lor, celelalte fiind toate nepoţele. Relaxaţi şi odihniţi după drum, stând la un pahar de vorbă cu „cuscra”, Miron şi-a aruncat privirea la o fotografie înrămată cu grijă şi la chipul femeii ce zâmbea din poză şi a tresărit. L-au trecut fiori reci şi de abia a reuşit să întrebe cine este. Emoţionată până la lacrimi, „cuscra” a şoptit că e fiica ei, Agnesa, mama Snejanei, care a murit la naştere. Ea îi este Snejanei şi bunică, şi mamă, pentru că a crescut-o chiar de când a văzut lumina zilei. La auzul acestor spuse, Miron a făcut o faţă ca de mort. A început să răscolească în mintea lui năucită amintirile când a fost cu ea, cu Agnesa, atunci se afla la nişte cursuri de perfecţionare la Sankt-Petersburg. N-o înşelase niciodată pe soţia-sa, dar atunci nu dăduse pe acasă jumătate de an şi n-a mai rezistat ispitei. Agnesa era frumoasă, tânără şi nemăritată şi probabil l-a iubit, dacă a născut-o pe Snejana. Pentru el n-a fost decât o aventură, ţinea prea mult la familie. Dar din toate acestea uite ce încurcătură a ieşit! A mai privit odată la Snejana – e blondă ca maică-sa, o blondă naturală, şi ochii sunt ai ei, în rest, seamănă cu el – fruntea înaltă, bombată, faţa – rotundă, buzele – subţiri şi creionate, părul – ondulat, ca a lui. Fără îndoială, e fiica lui. Nu a reuşit să spună nimic, că un junghi l-a apucat în partea stângă. L-au dus în grabă la spital, dar nu s-a putut face nimic – în scurt timp a decedat. Nimeni nu a înţeles nimic din ce s-a întâmplat. L-au adus în Moldova şi l-au înmormântat cu mare jale. Între timp Gabriel a terminat facultatea şi au decis să se întoarcă acasă, în casa

părintească, ca s-o susţină pe mama, care era sfâşiată de durere. Necaz mare aveau şi Gabi cu Snejana – copilul lor se născuse cu tetrapareză spastică gravă, fapt ce l-au depistat ceva mai târziu după naştere. Bunica, adică mama ei, trecuse la cele veşnice şi ea nu mai avea pe nimeni cine s-o ajute şi deaceea întoarcerea lui Gabi acasă a încurajat-o şi pe ea. Fată cu obraz şi demnitate, mai rar întâlnite prin părţile de unde a venit, a învăţat în scurt timp limba soţului ei şi a acceptat cu dragoste tradiţiile şi obiceiurile noastre. Umăr la umăr cu soacra şi Gabriel, au luptat pentru viaţa şi sănătatea lui Miron-junior. Au mers la tratamente de recuperare, la staţiuni balneoclimaterice, la mănăstiri... Lui Dumnezeu i-a fost drag peste măsură acest îngeraş şi l-a luat la el când împlinise doar 6 anişori. Necăjiţi şi de această tragedie, s-au întrebat de multe ori de ce i-a pedepsit Dumnezeu atât de dur?.. După moartea bunicii, Snejana şi-a luat o parte din lucrurile mai de preţ cu ea, în Moldova. Printre acestea era şi un album cu fotografii de familie. Ceva mai târziu, după ce şi-a mai revenit, a luat acest album şi a început să-l răsfoiască. Undeva la capăt, ascunsă parcă de ochiii lumii, era încleiată o fotografie a mamei ei cu un bărbat frumos şi chipeş. Din curiozitate a descleiat-o şi a citit pe verso scris naiv, ca pe timpuri – Agnesa+Miron=liubovi. S-a uitat mai bine la acel bărbat şi l-a recunoscut pe socrul ei – Miron. A alergat într-un suflet la Flavia. Prinsă cu ceva în ale gospodăriei, Flavia ş-a lăsat uşor mânile în jos, a căzut în genunchi şi a început să plângă – de durere, pentru că a înşelat-o sau din împăcare poate că a găsit răspunsul la întrebarea – cu ce a greşit în faţa lui Dumnezeu micul îngeraş Miron? Alături, nora ei, care era şi fiica soţului, şocată de cele descoperite, rămase mută şi deznăjduită – ce va face mai departe? Bineînţeles, era greu să schimbi acum ceva, după atâţia ani de convieţuire împreună cu Gabriel. Au decis să nu mai aibă copii, temându-se că poate din acest motiv Miron-junior s-a născut bolnav (o fi aşa sau nu, unul Dumnezeu ştie). Au înfiat un băieţel de la casa de copii, iar fotografia lui Mironaş au plasat-o pe o masă între a bunelului Miron şi cea a bunicii Agnesa. P.S. Dureroasă poveste de viaţă, plină de emoţie şi învăţăminte. Mi-aş fi dorit mult să se termine totul ca-n filme. Dar din păcate, viaţa de pe ecran e mult prea departe de cea cotidiană. Paraschiva Mămăligă


Lectura de sâmbătă

Noiembrie 2011 Vinul în ziceri

Câte ceva despre butoaie Nu doar bruma s-aşează peste vii, ci însuşi omătul dă târcoale tot mai insistente. Fabuloasa licoare întrupată din sucul strugurilor a ajuns în pivniţe, unde, în linişte şi întuneric, îşi rostuieşte chipul pentru a ieşi cât mai fercheş în lume. De copilăria-i dulceagă a scăpat repede. Indiferent de soi, culoare sau rang, mustul se grăbeşte straşnic să “pişte limba”, poate şi spre a-şi schimba “cămaşa”. Aşa i se mai spune polobocului (care, desigur, este totuna cu butoiul): “cămaşa vinului”. Unii îi zic şi “cojocul vinului”, dar nu în asemenea detalii o să ne împiedicăm noi acum...

Asupra butoiului - cel cu dimensiuni mai mici se cheamă balercă - vom stărui de data asta. Istoria lui este veche, fapt ce nu poate surprinde pe nimeni, fiindcă nici vinul nu și-a făcut apariția de ieri, de azi. Mai mult, poloboacele erau utilizate - ca și astăzi, prin unele locuri - nu numai pentru lichide, ci și pentru grâne, brânză, cuie ori atâtea alte produse. Cert este că butoiul era bine cunoscut de antici. Ei îl numeau “cupa”, din care a derivat, ulterior, “cuva”. Realizarea lui nu s-a înregistrat, însă, în țările bazinului mediteranean - suverane în privința viticulturii acelor vremi - ci în cele nordice. Există, desigur, și explicații: dincolo de faptul că aceste regiuni răcoroase nu excelau în arta ceramicii - precum lumea grecească sau cea romană - lemnul, care se găsea mult mai la îndemână, s-a dovedit superior vaselor de lut la păstrarea vinului, și nu numai a lui, împotriva înghețului. Butoiul lui Diogene se arată, desigur, ca o imagine oarecum falsă, ca și, înaintea lui, butoiul Danaidelor. Este vorba, se înțelege, nu de recipientul de lemn în accepțiunea de azi a termenului, ci de chiupuri de lut de mari dimensiuni. Numite “pithoi” (de la grecescul “pithos”) și “dolii” (de la latinescul “dolium”), aceste mari vase din lut ars nu erau destinate pentru depozitarea și păstrarea vinului peste iarnă. Rolul lor se încheia odată cu fermentația și limpezirea licorilor, amforele - felurite și ele ca formă și mărime - fiind cele care preluau găzduirea vinului atât pentru învechire și păstrare, cât și pentru transportarea lui. Concomitent cu aceste recipiente, la isprăvirea cărora se ținea cont de o serie de principii ce nu și-au pierdut valabilitatea nici astăzi - bunăoară, erau preferate vasele cu o formă ceva mai alungită, întrucât cele pântecoase și cu gura largă înlesneau părăduirea buchetului și a tăriei vinului - lumea antică, îndeosebi peninsula Iberică, mai folosea, în special pentru transportare, burduful din piele de țap. Și această practică mai poate fi întâlnită în zilele pet-urilor de toate dimensiunile, a bidoanelor de plastic, a atâtor și atâtor vase zămislite din “chimicale”. Burduful antic - fără îndoială, mai comod - avea și el destule inconveniente. În primul rând, să ne închipuim mirosul pe care îl împrumuta vinului, provenit atât de la “materialul” din care era confecționat, cât și de la smoala ori rășinile cu care era tratat. Apariția butoiului de lemn - petrecută, se pare, în secolele III-II î. d. Hr. în Galia, Europa Centrală și în Dacia - are însemnătatea unui eveniment de răscruce în vinificație. (Ceva asemănător, doar că la alte proporții, cu obținerea paharelor din sticlă transparentă.) Avantajele lui asupra vaselor de lut ars s-au dovedit, din toate punctele de vedere, indiscutabile: soliditate,

volum ridicat, transport lesnicios. Mai mult, în contact cu lemnul, vinul, ca și țuica, înregistra prin învechire o evoluție dintre cele mai favorabile. Amfora - locuința idilică a licorii lui Bachus - avea, încetul cu încetul, să-și piardă pentru totdeauna supremația. La construirea butoaielor din lemn au fost folosite esențe dintre cele mai diferite. Bradul - ales și pentru calitățile sale antiseptice - a fost înlocuit cel dintâi. I-au urmat, apoi, plopul, ulmul, frasinul, castanul, salcâmul. Predestinat, parcă, vaselor de lemn avea să se dovedească stejarul. Prestigiul lui a rămas, până în zilele noastre, intact. O întâmplare neobișnuită și-a pus și ea pecetea. În anul 1814 se scufunda o corabie plină cu butoaie cu vin de Madera. Jumătate de veac mai târziu, recuperându-se aceste poloboace avea să se constate că apa de mare nu numai că nu a produs nici o alterare asupra vinului, ci i-a înlesnit o spectaculoasă viețuire, preschimbându-l într-o licoare nemaiîntâlnită... Fără să i se cunoască cu exactitate data și locul nașterii, specialiștii atribuie, totuși, Galiei paternitatea butoiului. Interesant este că inițial butoaiele de lemn nu erau sortite păstrării vinului, ci transportării lui. N-a trebuit să treacă însă prea multă vreme ca vasele de lemn să preia și această funcție esențială. Dată fiind importanța produselor pe care le realiza, breasla dogarilor, ca și meseria în sine, era - în orice țară statuată de legi severe. Și cum tot am mai vorbit de Galia, să mai spunem că în Franța Evului Mediu maiștri dogari, la fel ca toți artizanii, erau constituiți într-o corporație, dublată de o confrerie religioasă, avându-l ca patron pe Sf. Nicolae (prăznuit la noi pe 6 decembrie). Mult timp ei au purtat numele de “barilliers” (de la barril = butoi). În secolul al XVII-lea, butnarii s-au asociat cu descărcătorii și încărcătorii de vin, asigurându-și în exclusivitate dreptul de a debarca și de a transporta vinul de pe vasele ce navigau pe Sena Superioară. Ei și-au luat atunci titlul oficial de “Tonneliers et Dechargeurs de vin de la ville de Paris et faubourgs”. În același timp, și în celelalte țări europene viticole, dogăritul se bucura de o aleasă prețuire. Adevărați arhitecți, sculptori și pictori, meșterii dogari se întreceau necontenit prin realizările lor. Sunt construite nu numai butoaie uriașe, ci se cheltuie și o nemăsurată imaginație și energie pentru ornamentarea lor. Se edifică, în toată puterea cuvântului, impresionante monumente de artă funcționale, totodată - închinate lui Bachus. Au rămas celebre, bunăoară, butoaiele de la Heidelberg, cel din 1760 - al treilea și cel mai mare - având o capacitate de 221.726 litri! Și nu numai Germania se poate mândri cu asemenea opere monumentale - ca dimensiune și realizare artistică - ci și Austria, Italia, Spania, SUA ori Portugalia. La Expoziția Universală de la Chicago, din 1890, Franța a prezentat un butoi, construit din lemn de

stejar importat din Transilvania, cu o capacitate de 300.000 litri... Cu o viticultură faimoasă, dar și cu imense păduri de stejar, Dacia a fost printre cele dintâi ținuturi în care vasele de lemn au înregistrat o firească amploare. O dovadă în plus, dacă mai este necesară, sunt și butoaiele de stejar înfățișate pe Columna lui Traian. Cum viticultura a cunoscut, pe pământul românesc, o permanentă înflorire, este și normal ca și butnăritul să fi acompaniat această realitate. Doar câteva amănunte. De pildă, documentele ne atestă faptul că vasele de lemn, ca și cele de lut, alcătuiau împreună unul dintre privilegiile lui Ștefan cel Mare. În “Istoria industriilor la români”, Nicolae Iorga stăruia și asupra acestei îndeletniciri: “Pentru negoțul vinului se crease încă din secolul al XVI-lea o întreagă industrie. Doamna Marghita, a lui Simion Vodă Movilă, scutia la începutul veacului al XVII-lea pe șase butnari și doi plutași din Piatra Neamțului de orice angării și de birul talerului. La Nicorești, în 1693, butnarii aveau o chehaie. Tot așa va fi fost și la Odobești, poate și la Cotnari. O socoteală de cisle deosebește pe “butnariul ce face buți noi sau burii” și pe simplul “butnariu legătoriu”. N-avem despre dogarii munteni decât știri din secolul al XVIII-lea”. Într-un alt capitol al aceleiași lucrări, marele istoric mai adaugă: “Ca butnari erau socotiți, în Principatul muntean, nu fabricanții de buți, ci acei “ce încarcă și descarcă buțile”. Ei erau “orânduiți” la aceasta; deci, iarăși, statul fanariot se amesteca în rosturile lor. Fabricanții erau dogari, al căror isnaf era legat la începutul veacului al XIX-lea de biserica bucureșteană a Oborului Vechi. În Moldova, butnari liberi”. În directă legătură cu producțiile de vin, “recolta” poloboacelor a crescut ori a scăzut de la an la an, însă nu s-a întâmplat niciodată ca șirul lor, pe ansamblu, să nu sporească. În pofida recipientelor tot mai sofisticate, care încearcă să le ia locul, poloboacele de lemn rămân “cămașa bio” a vinului. Fibra, vibrația tainică, poezia lor înnobilează deopotrivă Feteasca neagră și Frâncușa, Grasa de Cotnari și Galbena de Odobești, Băbeasca neagră și Busuioaca de Bohotin, și tot neamul lor de-o ființă cu românii... Mihai OGRINJI

13

Smochinul (Ficus carica) Plantă subtropicală din familia maroceelor, cu frunzele mari lobate, cu florile închise în formă de cupă, denumite sicone, care la maturitate devin fructe cărnoase, dulci, comestibile. Patria smochinului este Asia Mică şi Orientul Apropiat. Arealul de răspândire şi cultivare intensă a acestui arbore cuprinde ţările mediteraneene şi o mare parte a celor asiatice. Smochinul este relativ puţin răspândit în Moldova, deşi în secolele trecute probabil că era cultivat mai pe larg. Vestitul călător turc, Evlii Celibi, scria la mijlocul secolului XVII: „Moldova nu se deosebeşte cu mult de suburbiile Istambulului. Ţăranii cultivă pe suprafeţe mari viţă de vie, piersici, smochini, rodii, citrice şl obţin roade înalte”. Confirmare a acestor spuse este existenţa în multe localităţi a numelui de familie Smochină. Planta de obicei se creşte în scopuri decorative, mai mult în ghiveciuri, uneori vara este scoasă afară, iarna ţinută în încăpere. Însă, fiind corespunzător îngrijit, smochinul creşte sub cerul liber şi în condiţiile zonei de Centru a Moldovei, fructifică, perioada de coacere: septembrie-octombrie. În unii ani favorabili se pot obţine două roade – în iunie-august şi toamna. Asemenea cazuri au fost înregistrate, în anul 2009, în curţile din or. Chişinău unde microclima este destul de prielnică pentru această cultură. În satele din suburbiile Chişinăului, chiar şi în depresiuni, smochinul rezistă la îngheţuri şi se coace în fiecare an. Fructul copt conţine zahăr, pectină, vitaminele А, С, В1, В2. În teren deschis smochinul atinge înălţimea de 2,5-3 metri şi mai mult. Frunzele sunt căzătoare, la temperaturi mai joase de minus 10 grade Celsius tulpina îngheaţă. Puiul de smochin se plantează toamna sau primăvara, dar şi în timpul verii dacă este crescut cu bulgăre. Adâncimea de încorporare este de 30-40 cm şi are loc în aşa mod ca frunzele sau mugurii de jos să rămână la suprafaţa pământului. Cerinţe speciale faţă de calitatea solului nu sunt. Este preferabil ca locul de plantare să aibă expoziţie sudică, să fie ferit de vânturi reci, lângă o clădire sau un gard de piatră la distanţa de 0,5-1 metri. Nu se recomandă să crească la umbra altor copaci. Smochinul nu suportă umezeala sporită, se admite irigare doar în cazul secetei îndelungate. Boli şi dăunători pentru smochinul crescut în Moldova nu se cunosc. În scopul păstrării ramurilor de un an şi de doi ani toamna, după căderea

frunzelor, acestea se îndoaie atent şi se îngroapă în pământ la adâncimea de 10-15 cm, apoi se acoperă cu paie, rumeguş, fân etc. Tulpinile de trei ani, dacă nu se apleacă, sunt tăiate la nivelul solului. Primăvara, când dispare pericolul îngheţurilor la sol, ramurile sunt dezvelite şi îndreptate prin sprijinire în poziţie verticală. Pentru o creştere şi fructificare mai bună a plantei, se lasă 2-3 ramuri, celelalte se taie. Lăstarii noi, ieşiţi din rădăcină, de asemenea, pot fructifica, de aceea pot fi lăsaţi să crească. Smochinul dă roadă în al doileatreilea an, dar în unele cazuri, când copacul e plantat cu bulgăre de pământ şi este de talie înaltă, fructifică chiar în primul an. În Moldova sunt răspândite mai multe soiuri de smochini: cu fructe violete şi cu fructe roşii-galbene. Cea de-a doua specie este mult mai rară, dar şi mai preţioasă, întrucât fructul are dimensiuni mai mari (până la 10 cm lungime), se coace în lunile iulie-august şi este mai delicios la gust. Autorul acestor rânduri cultivă smochinul în teren deschis de vreo 15 ani. Primul copăcel a fost adus din Reni, acolo acesta este des întâlnit în grădinile localnicilor. Am crescut din el puieţi şi acum am mai multe plante de rod. Alt soi de smochin mi l-a dăruit o rudă care îl creştea în ghiveci pe pervazul ferestrei. S-a înrădăcinat foarte bine în sol deschis, rodeşte mult în fiecare an, am creat deja o micro-livadă din acesta. Din oraşul Bacu am adus încă un soi, galben curat. Şi acesta dă două roade pe an, dar rămâne să-l mai studiez pentru a-l recomanda pentru înmulţire. Uneori îmi pun întrebarea: de ce atât de mult îmi place să mă ocup de creşterea smochinilor? Şi răspund astfel. Smochinul îmi inspiră încrederea că trăiesc într-o ţară sudică. Fructele lui sunt inconfundabile după formă, culoare, miros, gust. Când le rup şi le mănânc am senzaţia că mă aflu undeva în Orientul Apropiat: Israel, Siria, Turcia. În cel mai rău caz, parcă aş fi în Crimeea. După cum afirmă savanţii, încălzirea globală va face ca, cel mult în 50 de ani, clima Moldovei să fie asemănătoare cu cea a ţărilor care se află cu 500 de kilometri mai la sud de noi (Bulgaria, Grecia, Turcia). Smochinul creşte viguros, ca puţini alţi arbori sau arbuşti, lăstarul atingând într-un an înălţimea de doi metri şi mai mult. Simţi o mândrie când demonstrezi oaspeţilor casei că această minune a naturii ai sădit-o şi îngrijit-o chiar tu, personal. Experienţa acumulată în creşterea smochinilor, pe care v-am împărtăşit-o cu drag, sper să vă fie de folos. Vladimir Haraba

RAIUL DIN CAMPANIA ELECTORALĂ Într-o zi, plimbându-se pe stradă, un important şef de partid politic a fost accidentat de un camion şi a murit. Sufletul său s-a ridicat la cer (probabil dintr-o eroare...) şi iată-l faţă în faţă cu Sfântu’ Petru… – Bine ai venit în Rai! zice Sfântu’ Petru. Înainte de a intra, ar fi o problemă… Vezi tu, foarte rar un politician de talia ta ajunge aici şi nu prea ştim ce să facem cu tine… Dar, vom face aşa: vei petrece o zi în Iad, apoi una în Rai, şi-ţi vom permite să alegi locul unde să-ţi petreci eternitatea. Omul a fost condus la ascensor, care a tot coborât, până în Iad. Uşile s-au deschis şi omul s-a trezit drept în mijlocul unui teren de golf, elegant şi verde. Ceva mai departe se vedea un club, iar în faţă foştii colegi de partid şi parteneri de afaceri deja decedaţi, îmbrăcaţi în haine elegante şi foarte mulţumiţi. Au alergat să-l salute, l-au îmbrăţişat

şi au început să-şi amintească de timpurile bune, când se îmbogăţeau pe spinarea poporului… Au jucat cu mare plăcere o partidă de golf, apoi au cinat împreună la club, delectându-se cu manguste şi caviar, iar noaptea - în compania unor tinerele frumoase şi libertine… S-a întâlnit chiar cu Diavolul cel mare, care s-a dovedit a fi un tip simpatic, distractiv,care a spus glume şi a dansat. A fost atât de bine, că nici nu şi-a dat seama, când s-a făcut ora de plecare. Toţi l-au condus la ascensor… A tot urcat, până la poarta Paradisului unde Sfântu’ Petru îl aştepta: – Acum e momentul să intri în Paradis! Omul politic (fără scrupule, bineînţeles), a petrecut următoarele ore de pe un norişor pe altul, atingând harpa şi cântând. Cele 24 de ore au zburat, iar Sfântu’ Petru a venit: – Ai petrecut o zi în Iad şi una în Rai, acum e momentul să alegi!

Omul s-a gândit un moment, apoi a spus: – Raiul este chiar frumos, duios, liniştitor, calmant,... dar cred că mai bine m-aş simţi în Iad. Sfântu’ Petru l-a însoţit la ascensor şi l-a coborât în infern… Când s-au deschis uşile, s-a trezit în mijlocul unui teren uscat, acoperit cu tot felul de mizerii. Şi-a văzut prietenii îmbrăcaţi în zdrenţe, scotocind prin gunoaie. Diavolul cel mare îl întâmpină şi-l bătu pe umăr… – Nu înţeleg, bâigui politicianul. Ieri am fost aici şi erau femei frumoase, teren de golf, am mâncat bunătăţi şi ne-am distrat de minune…. şi… şi… acum tot ce aveţi este un teren uscat, plin de porcării… şi prietenii mei par nişte amărâţi… Diavolul cel mare, zâmbi şi zise: – IERI ERAM ÎN CAMPANIE ELECTORALĂ! AZI, TU AI VOTAT!


14

«NATURA» LA DISPOZIŢIA DUMNEAVOASTRĂ Scrisoarea lunii noiembrie

Mi-au zburat puii, mi-a rămas „Natura”

Am citit pe nerăsuflate scrisoarea dlui Andrei Ciomâzgă din numărul octombrie. Aş putea să subsemnez sub fiecare afirmaţie, căci şi pentru mine revista „Natura” este prieten, sprijin, alinare, regăsire a liniştii, alungare a singurătăţii. Când primesc revista n-o mai las din mâini până n-o răsfoiesc măcar, până nu admir frumoasele peisaje – apoi, duminicile, iau pagină cu pagină şi citesc totul de-a fir-a-păr. Am şi un teanc de numere mai vechi, la care revin pentru a mai reciti sau a consulta vreo reţetă. De vreo zece ani cred că sunt abonată. M-au îndemnat fiicele – într-o zi au venit de la şcoală şi au adus un exemplar (îl împrumutaseră de la o colegă de clasă). Ţin minte că era

scris despre una din expediţiile pe care le organizaţi vara. Mi-a plăcut atât de mult acel număr că am hotărât să abonăm neapărat „Natura” şi să citim revista în familie. Astăzi fetele nu-mi sunt alături, una trăieşte la Hânceşti, alta e plecată peste hotare. Rămasă văduvă, cu grijile gospodăriei, vorbesc aproape în fiecare seară cu fetele şi citesc „Natura”. Am fost luna trecută pe la redacţie – mi-aţi dăruit un set de postere pe care le-am dus la şcoală, să le vadă toţi elevii şi să se îndrăgostească de frumuseţea pământului nostru şi de „Natura”. De acum m-am abonat şi pentru anul 2012 şi vă voi aştepta în fiecare lună, ca pe un prieten drag. Liuba MELINTE, Ocniţa

Concurs

„Cunoaşte-l pe Paul Goma, orheianul de la Paris”

Aşteptăm răspunsurile la II-a şi III-a rundă la adresa redacţiei, până la data de 5 ianuarie 2011. Succes tuturor! II 1. Cum se numeau părinţii lui Paul Goma? Ce profesie au avut? (3 p.) 2. Ce lucrări ale lui Paul Goma au apărut în Republica Moldova? (5 p.) 3. Cine dintre membrii familiei Goma au fost deportat în Siberia? (3 p.) 4. În care roman Paul Goma vorbeşte detaliat despre refugiul familiei sale în Transilvania? (10 p.) 5. Realizează portretul moral al mamei din romanul Din Calidor şi comentează rolul acesteia în evoluţia lui Paul. (15 p.)

O planetă mai curată

Motto: ,,Când inteligenţa va merge mână-n mână cu bunătatea, natura va fi salvată”. Florica Rădulescu

La lecţiile de geografie, înainte de a studia temele dedicate protecţiei mediului, le propun elevilor să discute cu buneii, cu părinţii, să-i întrebe în ce-şi înveleau merindele atunci când plecau la câmp, unde erau gunoiştile satului şi ce anume era aruncat acolo. Apoi urmează discuţii aprinse, iar învăţăceilor de azi nu le vine a crede că numai cu 20 ani în urmă în republica noastră lipseau ambalajele de plastic. Doar cei care plecau peste hotare puteau aduce aşa ,,minune”: uşoară, necasabilă (care nu se strică), în care poţi pune orice produs fără ca să se verse. Erau folosite şi spălate de zeci de ori, deoarece la noi în Moldova nu se produceau. În ogrăzile gospodinelor puteai vedea pungi de plastic spălate pentru nu se ştie a câta oară şi înşirate ca rufele la uscat, pentru a putea fi folosite o perioadă mai îndelungată. Astăzi, lucrurile stau altfel. Ne-am obişnuit de-a binelea să vedem pungi sau sticle de plastic aruncate oriunde - în câmp deschis, la margini de localităţi, duse de vânt, purtate de ape etc. Ne este comod că la magazin ni se pun cele cumpărate în pungi de plastic, ca mai apoi acestea să împânzească totul în jur. E ca un adevărat virus, pentru care ne trebuie antibiotic.

Am încercat să-l găsim la LT ,,Hyperion” din Gura Galbenei, Cimişlia, unde am desfăşurat o serie de activităţi pentru responsabilizarea ecologică a elevilor, inclusiv dezvoltarea deprinderilor de reutilizare creatoare a materialelor. Elevii au desenat, au scris pe postere normele de protecţie a mediului (păreri personale), au organizat prezentări pentru copii din clasele mici – şi ei trebuie să cunoască regulile de îngrijire a naturii. Acestea şi alte activităţi au avut loc la iniţiativa Centrului Naţional pentru Dezvoltare Durabilă, care ne-a implicat într-un proiect ecologic susţinut de Ambasada SUA în Moldova. Roade deosebite ne-a adus atelierul de creaţie ,,NU, pungii de plastic! DA, sacoşei bio!”, la care elevii au confecţionat pungi din stofă, cu

aplicaţii diferite - figurine de lemn, mărgele, nasturi, panglici. Atât de mult s-au entuziasmat, încât poartă cu plăcere creaţiile lor, şi nu numai la cumpărături. Chiar recent ne-am implicat cu toţii - elevi, profesori, educatori de la grădiniţe - şi la o acţiune de salubrizare cu genericul „Eu fac curat, dar tu?!”. Împreună cu o grupă de elevi am sondat şi situaţia ecologică pe ambele maluri ale râului Cogâlnic. Gospodarilor ce duc gunoiul în albia râului elevii le-au înmânat scrisori de avertizare, iar celor ce menţin curăţenia - scrisori de mulţumire. Prin propriul exemplu au demonstrat că un sat curat, o ţară curată începe de la fiecare dintre noi! Nina URSU, profesoară de geografie, LT ,,Hyperion”, Gura Galbenei, Cimişlia

Lauri pentru profesori

Cine ştie câştigă! acelaşi sat/oraş natal. Ne-am bucurat să aflăm că vă mândriţi nu doar cu artiştii, politicienii care s-au născut sau au copilărit într-o localitate sau alta, dar şi cu profesorii, primarii, meşterii populari etc., etc. Din răvaşele voastre vom selecta şi viitori eroi pentru interviuri, reportaje.

Întrebările continuă

1. Dacă pentru o zi aţi deveni Ministrul mediului din R. Moldova, ce ar include agenda dvs. – activităţi, probleme de rezolvat etc.? 2. Ce este comun între „Plaiul Fagului”, „Prutul de Jos”, „Codrii”, „Pădurea Domnească” şi ce le deosebeşte? 3. Ce aţi dori să citiţi în paginile revistei „Natura” în anul 2012? Aşteptăm răspunsurile până la dată de 15 decembrie 2011, la adresa redacţiei. *** În urma tragerii la sorţi a taloanelor decupate din pag. 14 a revistei „Natura” (următorul talon îl vedeţi alăturat), câte un exemplar al revistei „National Geographic” vor primi: Valeria Pelivan, Răzeni, Ialoveni Cătălina Mircos, Mingir, Hânceşti Vlad Ganuşceac, Edineţ, str. Igor Vieru 14, apt.5 Irina Luca, or. Ialoveni Mariana Guruşciuc, Pepeni, Sângerei

Câştigă un set educaţional „Apa şi Sănătatea” Nume, prenume_______________________ _________________________________ Nr. de telefon________________________

%

Concursul nostru şi-a luat avânt – judecând după numărul în creştere a răspunsurilor voastre – fapt care ne încurajează să lansăm noi runde şi provocări. Aşteptăm şi de la voi întrebări la concurs, iar cele mai inspirate vor fi premiate! *** În R. Moldova, colonia de bâtlani poate fi admirată în Rezervaţia Ştiinţifică „Pădurea Domnească”, unde aceştia cuibăresc pe stejarii seculari – este răspunsul la prima întrebare din şirul celor trei publicate în numărul trecut. Toţi cei care ne-au scris au ştiut acest lucru, venind chiar cu diverse completări. Revista „Natura” este importantă pentru fiecare din cei care o abonează – de aceasta ne-am convins încă o dată din răspunsurile la a doua întrebare-provocare. De ex. Cătălina Mircos din Mingir, Hânceşti, citeşte „Natura” pentru că de fiecare dată află noi lucruri interesante despre patrimoniul natural din R. Moldova, locuri pitoreşti etc., pentru că este la curent cu problemele ecologice şi soluţiile care se găsesc pentru ele. Irina Luca din Ialoveni citeşte revista „Natura” „de la prima până la ultima pagină”. „Pentru mine este o enciclopedie din care culeg informaţii bogate despre ceea ce a creat Dumnezeu şi ne-a dat să ne bucurăm – Natura, pentru ca noi să o ocrotim spre folosul generaţiilor viitoare. Revista nu este doar foarte interesantă, dar şi plină de sfaturi utile”, scrie Irina Luca. Vlad Ganuşceac, elev în clasa a VIII-a la Gimnaziul nr. 1, Edineţ, găseşte în revista „Natura” informaţie utilă pentru orele de biologie şi geografie. „Importante pentru mine sunt şi diversele concursuri pe care revista „Natura” le promovează, fiind mereu provocat să caut multe răspunsuri şi să-mi dezvolt orizontul de cunoaştere”. Mariana Guruşciuc din Pepeni, Sângerei, ne-a scris: „Citesc revista „Natura” de pe când eram în clasa a III-a, acum fiind deja în a IX-a. Cred că revista este aşteptată de cititorii de toate vârstele. De ce? Fiindcă în paginile ei învăţăm prima lecţie despre natură, învăţăm a trăi sentimentul dragostei de neam, de ţară. Din „Natura” aflăm despre locurile pitoreşti din R. Moldova. Din fiecare număr desprindem sfaturi utile pentru menţinerea sănătăţii, istorioare din viaţă care ne pun pe gânduri, iar concursurile ne ajută să ne dezvoltăm intelectual. „Natura” este revista care tinde să ne unească pe toţi pentru o lume mai bună, mai curată. Îi îndemn pe toţi colegii şi semenii mei să aboneze „Natura”. Din răspunsurile la cea de-a treia întrebare am aflat că multe şi diverse sunt personalităţile cu care împărţiţi

Noiembrie 2011

E-mail_____________________________________ Adresa_____________________________

_________________________________

Prin tragere la sorţi 5 persoane vor primi câte un set educaţional „Apa şi Sănătatea”, care conţine mapa, materiale informative, poster etc. Data limită de expediere a talonului: 15 decembrie 2011. IMPORTANT: Premiile oferite de revista „Natura” pot fi ridicate de la sediul redacţiei, dar nu este neapărat să veniţi personal - puteţi ruga surorile, fraţii, verişorii etc. care locuiesc la Chişinău să treacă pe la noi şi să le ia. De asemenea, vă rugăm să nu vă sfiiţi să puneţi într-un singur plic taloanele, răspunsurile la concursuri etc., nu este nevoie de plicuri separate pentru fiecare.

Sunt momente în care ne admirăm retrospectiv existenţa, fiindcă imaginea de ansamblu a trecutului şi a prezentului constituie temelie pentru viitor. 21 noiembrie, sărbătoarea Arhanghelilor Mihail şi Gavriil, anul 2011 şi semnifică pentru noi un asemenea moment. Se împlinesc 20 de ani de existenţă a gimnaziului care din 2003 poartă numele - ,,Mihai Viteazul”. La Gimnaziul ,,Mihai Viteazul” din Străşeni, condus de dl director Nicolae Carmanschi, ne facem studiile cu drag de carte, căci avem norocul de dascăli de adevărată vocaţie. Iubiţi profesori, ştim că vă împărţiţi sufletul în patru vânturi,

65 de trepte

Biblioteca pentru Copii „Ion Creangă” din Orhei împlineşte 65 de ani de la fondare. Prin activitatea ce o desfăşoară instituţia şi-a cucerit un loc bine meritat în comunitatea orheiană. Uşile bibliotecii sunt deschise pentru toţi copiii din oraş, care anual consultă circa 75 000 de publicaţii. Biblioteca are un fond valoros de cărţi, ziare şi reviste, pentru a satisface cele mai exigente cerinţe de lectură, informare şi documentare. Zi de zi ne străduim să stimulăm şi să cultivăm la copii pasiunea pentru lectură şi respectul pentru carte, să-i facem prieteni ai bibliotecii... Ne place să vedem sala de lectură plină de elevi studiind, aşteptând nerăbdători să împrumute acasă cărţile preferate. Sperăm că, în ciuda tehnologiilor avansate, cartea va sfida timpul, iar pragul Bibliotecii pentru Copii „Ion Creangă” va fi trecut de tot mai mulţi cititori fideli. Valentina FRUNZĂ, Biblioteca pentru Copii „Ion Creangă” , Orhei

dăruindu-vă cu toată fiinţa fiecărei generaţii. Şi mai ştim că în fiecare toamnă vă recompuneţi sufletul pentru a-l dărui generaţiei următoare. Anii gimnaziului se transformă-n petale, pe care cuminţi le adunăm şi le închinăm dvs. într-un simbolic buchet al recunoştinţei şi neuitării. La mulţi  ani, iubită  şcoală! La  mulţi  ani, iubiţi  profesori! Vă doresc din suflet să vă scăldaţi în laurii aprecierii şi să continuaţi printr-o perpetuă verticalitate. Tinca-Felicia MACARIE, elevă a gimnaziului ,,M. Viteazul”, Străşeni

Colegiul redacţional: Alecu Reniţă (redactor-şef), Lilia Curchi (redactor coordonator), Paraschiva Mămăligă (secretar), Victor Luca (designer), Ionel Căpiţă, Dinu Rusu, Sânziana Pop, directorul săptămânalului “Formula AS”, dr. Dan Hazaparu, Cristian Lascu (redactor-şef “National Geographic” România), Mihai Ogrinji (redactor-şef “România Pitorească), Lucian Reniţă (România), Vasile Şoimaru, Valentina Jamba, Tatiana Marin, Ioana Bobână, Vasile Mahu. Orice articol publicat în revista “NATURA” reflectă punctul de vedere al semnatarului şi poate să nu coincidă cu cel al redacţiei Revista “NATURA” înregistrată la Ministerul Justiţiei cu nr. 10504418 din 11.07.1995, reînregistrată pe 24.02.1998

Adresa redacţiei: str. S. Lazo, nr.13, or. Chişinău, 2004, Moldova tel./fax: 23-71-49 E-mail: natura@natura.md Pagina WEB: http//www.natura.md Tipar: Universul Tiraj: 10000 ex. Comanda: 3629


Lumea

Noiembrie 2011

15

Când în secolul XVII exploratorii ruşi au ajuns la cel mai îndepărtat punct de est (de la Extremul Orient – Insulele Kurile), unde, aşa cum se credea, pământul se contopea cu cerul, au găsit o apă fără margini şi multe insule. I-a uimit şi aspectul localnicilor care aveau feţele acoperite cu bărbi groase, cu ochii mari, părul deschis, nasul proeminent, la fel ca europenii, nu ca mongoloizii, pe care i-au întâlnit pretutindeni dincolo de Munţii Ural.

Aceştia erau ainu – poporul băştinaş al insulelor descoperite de exploratorii ruşi (menţionabilă este aici opinia dlui dr. Napoleon Săvescu, care în cartea „Noi nu suntem urmaşii Romei” susţine că ainu sunt urmaşii carpatodunărenilor, adică strămoşii noştri, care au populat insulele Japoniei de azi acum 5000 de ani (3000 î.d.H.)). În limba ainilor, “curu”, însemna “un om care a venit de nicăieri”, fapt pentru care ainii au fost supranumiţi de exploratori „kurileni”. Ulterior acest nume a fost acordat întreg arhipelagului de insule, care este compus din 30 de insule mari şi multe insule mici, formând două lanţuri paralele – Kurilele Mari şi Kurilele Mici. Către anul 1945, Kurilele de Sud aveau o populaţie de circa 15.000 de oameni – supuşi ai Japoniei. Cea mai mare parte din ei erau pescari şi tăietori de pădure. De asemenea, o parte din aceştia se mai îndeletniceau cu extragerea de sulf şi aur. În perioada sezonieră foarte mulţi oameni veneau pe Kurile de pe insula Hokkaido la recoltarea fructelor de mare şi a altor bogăţii marine. Satele băştinaşilor au fost, în principal, amplasate de-a lungul coastei în golfuri, la adăpost de vânt. Localnicii aproape nimic nu au construit din piatră. Din cauza cutremurelor permanente şi a tradiţiilor naţionale, casele le ridicau din lemn. Conform Conferinţei de la Ialta din februarie 1945, după înfrângerea Japoniei, Uniunii Sovietice i se atribuia partea de sud a Sahalinului şi Insulele Kurile. În perioada 18 august - 1 septembrie 1945 trupele sovietice au efectuat o operaţiune de debarcare şi ocupare a insulelor Kurile, inclusiv şi cele neprevăzute în Acord - Urup, Iturup, Kunaşir şi Lanţul Kurilele Mici. În anii 1947-1948, autorităţile sovietice au dispus deportarea japonezilor de pe Kurile. Acestora li s-au pus la dispoziţie 24 de ore pentru pregătire şi aveau dreptul să ia cu ei până la 30 kilograme de bagaj. Aproape toţi băştinaşii părăsind casele le incendiau, spărgeau geamurile şi vesela - pe insule era o adevărată debandadă. Ceea ce nu au stricat japonezii, au distrus militarii sovietici. După război, sovieticii au lansat o politică tacită de distrugere a tot ce amintea de Japonia. Cimitirele japoneze erau nivelate cu buldozerele, au fost răsturnate şi distruse coloanele memorabile, templele ş.a. Din cauza evacuării forţate a japonezilor pe insule s-a simţit insuficienţa tehnicienilor şi a specialiştilor. Iată de ce, începând cu anii `60, autorităţile sovietice au iniţiat un program de recrutare a tehnicienilor şi muncitorilor, oferindule salarii mult mai mari în comparaţie cu alte zone ale Uniunii Sovietice, precum şi anumite privilegii - pensii majorate şi concedii anuale prelungite. Astfel, începând cu anii `60 a secolului trecut, şi basarabenii, ca cetăţeni sovietici, s-au stabilit pe Kurile, fiind ademeniţi de salariile şi privilegiile foarte mari în comparaţie cu cele din RSS Moldovenească. Aceştia erau marinari, specialişti în prelucrarea produselor de mare, militari etc.

Basarabenii de la „capătul pământului”

După destrămarea Uniunii Sovietice, basarabenii au primit cetăţenia Federaţiei Ruse şi au rămas să trăiască pe Kurile. În prezent aici locuiesc circa 300 de basarabeni, care şi la „capătul pământului” respectă şi promovează tradiţiile naţionale. Aceştia au rămas să locuiască pe insule şi datorită naturii extrem de frumoase de pe acele locuri. Între mare şi termale Pe insulele Kurile chiar se află Capătul pământului („Crai sveta”) – aşa cum se numeşte un cap de pe insula Şicotan. Spectacolul pe care îl oferă natura pe Curile este fără de pereche şi nicăieri pe planetă nu poţi vedea adunate pe o palmă de pământ atâtea minuni naturale. De-o vorbă, pe insula Iturup poţi vedea cea mai mare cascadă - Ilia Muromeţ cu înălţimea de peste 140 metri, iar pe insula Kunaşir - depuneri

de aur cuarţat pe râuleţul Udacinâi. Este imposibil, după ce vezi Kurilele, să nu le iai cu tine, în suflet, pentru totdeauna. Insulele Kurile sunt formaţiuni vulcanice care ocupă aproximativ 90% din suprafaţă. Aici sunt munţi cu vulcani activi, gheizere şi râuri cu apă fierbinte. Din cauza lungimii lanţului de insule de la nord la sud relieful, flora şi fauna Kurilelor este extrem de variată. În păduri, pe lângă cedru, stejar, arţar şi tei, mai întâlnim mesteacăn de piatră, bambus şi viţă de vie!!! Ursul brun este un animal foarte răspândit în aceste locuri. Apele curate şi străvezii sunt populate de somoni, calmari, crabi, stele de mare etc., dar şi de unele animale – foci, lei de mare, vidre de mare, balene cu cocoaşă, delfini ş.a. Pe insula Kunaşir se află capitala regiunii Kurilele de Sud - orăşelul Yujno-Kurilsk (înainte de 1946

- Furukamappu), în care locuiesc circa 6 617 mii de oameni (2010). Orăşelul dispune de un aerodrom şi un port. În partea de nord a insulei Kunaşir, la circa 50 km de capitală se află vulcanul Teatea, cel mai înalt vulcan de pe insulă – 1819 m. Ca frumuseţe acesta este al treilea vulcan din lume după Vezuviu şi Fudziama. Dar e cam dificil de a ajunge la el, deoarece drumul spre vulcan se termină după 4 km de la Yujno-Kurilsk, după care urmează o direcţie pe care o poţi parcurge doar cu automobilele de tip „Ural”, „KrAZ”, maşini cu şenile sau jeep-uri. Desigur, se poate alege mersul pe jos, cu un rucsac în spate, dar partea de nord a insulei este locuită de circa două sute de urşi, iar întâlnirea cu ei, fără o puşcă bună, nu este recomandată. La sudul insulei Kunaşir poate fi parcurs un traseu ecologic de circa 30 minute spre Capul Stolbciatâi. Localnicii afirmă că acesta este cel mai frumos loc de pe Kunaşir şi din lume. Şi au dreptate. Unele stânci seamănă cu un Coliseum adevărat, iar altele cu stâlpi de iluminat. Stolbciatâi este amplasat pe malul Mării Ohotsk. Dar pentru a ajunge la el trebuie să mergi cu aproximativ o oră înainte de apogeul refluxului. Dacă nimereşti în flux, atunci ori mergi până la brâu în apă ori trebuie să faci alpinism. În fiecare zi graficul fluxului şi refluxului se deplasează în medie cu o jumătate de oră. Iar pentru a te orienta trebuie să dispui de o hartă specială a fluxurilor şi refluxurilor.

Lacurile Kipeaşceie şi Goreacee – pe traseul ecologic – sunt cele mai adânci de pe insulă – 30 şi respectiv 70 metri adâncime, în preajmă fiind şi vulcanul Golovnin (la aproximativ 6 km). În apropierea lacului Kipeaşceie se simte un miros neobişnuit de puternic de hidrogen sulfurat. Lângă lac, lava a format fisuri din care ţâşnesc vapori fierbinţi şi bolboroseşte apa saturată cu sulf. Temperatura acesteia este de 80-90 grade. De la lac începe teritoriul rezervaţiei Kurile. Acolo este permis accesul numai cu însoţirea unui colaborator al rezervaţiei, sau din timp trebuie să obţii un permis de intrare în rezervaţie. Printre principalele atracţii naturale de pe Kurile este şi perioada de depunere a icrelor de somon, care începe din jumătatea lunii iulie şi ţine până la mijlocul lui octombrie. În această perioadă pot fi urmărite săriturile spectaculoase ale peştilor peste pragurile şi cascadele râurilor care se varsă în ocean. Oficial, pescuitul şi culegerea fructelor de mare este interzisă pe o zonă de un kilometru în jurul Kunaşirului, totuşi braconajul persistă. Timpul pe insule depinde de direcţia vântului. Când vântul suflă dinspre ocean, est, sau sud-est – plouă. Iar vânturile dinspre continent, vest, sau nord-vest – instalează vreme uscată şi însorită. Vara poate fi fierbinte (în 1999, aproape 40 de grade), dar şi rece şi înnourată. Deseori o parte din insulă poate fi însorită, iar altă parte acoperită cu ceaţă densă. Iarna nu este deosebit de friguroasă - 10-15 grade sub zero, dar este umedă şi cu vânturi. Insulele nu sunt ocolite şi de taifunuri, dar acestea apar ocazional. Text şi foto de Victor STRĂTILĂ, Insulele Kurile sau Capătul Pământului


Pastel

George Bacovia

- Adio, pică frunza Şi-i galbenă ca tine, Rămâi, şi nu mai plânge, Şi uită-mă pe mine.

Foto: A.R.

Proiectul UNDP/GEF “Fortificarea capacităţilor instituţionale şi a reprezentativităţii sistemului de arii protejate din Moldova”

ISSN 1857-2677

9 771857 267700

Ultima lună de toamnă în Parcul Naţional Orhei

www.theGEF.org

Ministerul Mediului al Republicii Moldova

Revista întregii familii

Emoţie de toamnă Nichita Stănescu

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Şi s-a pornit iubita Şi s-a pierdut în zare – Iar eu în golul toamnei Chemam în aiurare…

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori, că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori, că ai să te ascunzi într-un ochi străin, şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

- Mai stai de mă alintă Cu mâna ta cea mică, Şi spune-mi de ce-i toamnă Şi frunza de ce pică…

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac, iau cuvintele şi le-nec în mare. şuier luna şi o răsar şi o prefac într-o dragoste mare.

Natura Noiembrie 2011  

Ziarul Natura

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you