Page 1

Sunt adolescent… tu cine eşti?

Viaţa unui adolescent se învârteşte pe nişte cercuri concentrice destul de simple, dar pe care însă adulţii nu le pot percepe (poate nu au urechea aşa fină). //pag. 2

Drogul – zâmbetul morţii

Întuneric… mă apasă, mă omoară, mă sufocă… Sufletul meu e atât de trist! Lacrimi parcurg în viteză aleea de ceară a obrajilor… //pag. 3

Supliment gratuit editat de Gazeta de Sud | Nr. 1 | 8 pagini | Luni, 2 iulie 2007

Revista tinerilor olteni

De ce Jiunimea? Să sorbi tinereţe, să dăruieşti prospeţime, să te simţi liber, să spui ce gândeşti, să te afirmi... ideal, nu? Şi, totuşi, nu imposibil! Acesta este spiritul Jiunimea, un spirit tânăr pentru tineri. Când eşti adolescent şi nimic nu pare să aibă semnificaţia impusă de ceilalţi, „de ce“-ul devine un laitmotiv al încercării de autodescoperire şi autodefinire şi nimic nu-ţi prea poate schimba propria ierarhie de valori şi lista de priorităţi. Jiunimea nu te întreabă de ce. Singurul în măsură să o facă eşti chiar tu. Noi, pur şi simplu, vrem să vorbim cu tine, despre tine. Jiunimea este locul unde ideile tale pot prinde contur, unde prejudecăţile se opresc, pentru a lăsa locul febrei nebune pe care nu o vrei şi nu ai de ce să ţi-o înfrânezi! Jiunimea eşti chiar tu!

Maria PÂRVULEASA

Un ziar n-ar trebui să fie numai pentru adulţi, să vorbească despre accidente şi vilele unor figuri publice. Trebuie să existe şi un supliment al tinerilor, să avem rânduri libere, pe care să le putem completa cu opiniile noastre despre politica întoarsă pe dos sau despre propriile experienţe. În fond, trebuie să fie şi o gazetă pentru olteni. Când citesc articolele din Jiunimea, îmi dau seama că acest supliment este un spaţiu verde al ideilor noastre de adolescenţi. Aici ne regăsim prin alţii. Deseori, diferenţele ne aproprie mai mult decât considerăm, iar Jiunimea ascunde acest mesaj al apropierii propriilor graniţe de ale altora. Prin Jiunimea, putem să ne exteriorizăm şi să ne facem auziţi. Deci, de ce să nu existe, când ştim cât de energizante pot fi nişte pagini cu idei fresh şi acide?

Laura DRAGONU

Se ştie încă din Antichitate, mitul începuturilor este greu, iar persoanele noi pe care le întâlnim ni se par umbre îndepărtate de lumini opace. Când am intrat prima dată în Jiunimea, am simţit că sunt deja printre prieteni, întrun aer cald şi cu o atmosferă detaşată, care îţi stimulează mintea spre noi idei, pe care nici nu le aşteptai, nici nu credeai că există în subconştientul tău ascuns. Ce înseamnă Jiunimea pentru mine? Păi, hai să luăm un exemplu…vă mai aduceţi aminte când vă jucaţi în copilărie cu spray-ul din baie pe post de microfon pentru a lua interviuri sau când scriaţi aşa-zisele articole din care nu înţelegea nimeni nimic? Ei bine, acel spray-microfon devenit clişeu în rândul copiilor de şapte ani s-a concretizat în cazul meu. Fiecare îşi trăieşte realizările în idei, sentimente metafizice sau lăuntrice, eu, însă, vă las să intraţi fără obligaţii în Jiunimea prin acest editorial scurt, în care am concentrat esenţialul.

Ştefania BĂTRÎNCA Jiunimea, pentru că tot timpul simt nevoia să îmi exprim nemulţumirea faţă de ce se Aş vrea câteva cuvinte, vă rog! Ambalate în culoarea mea preferată. De întâmplă în jurul meu şi faţă de cei care ne fac pe la spate sau prin faţă (de preferat, pe mărime medie, să poată încăpea în ele lucruri mici. Pastile de zâmbet. Aş la spate). Jiunimea, pentru că am şansa să cunosc oameni şi să fac ceea ce-mi place vrea să primesc cadou cuvinte. Am să dau mai departe cuvinte pentru că ele într-un mod destul de relaxant. Jiunimea, pentru că vreau ca tinerii să aibă un loc al pot desena orice. Nu le lipesc pe perete pe dinamicele cuvinte, că ele transformă lor, unde se pot refugia, unde pot spune vrute şi nevrute despre oricine fără ca să şi dărâmă ziduri. Cuvântul se poate impregna în ideile tale, le poţi sorbi cu paiul îi tragă cineva la răspundere. Jiunimea este un miniziar, cu tineri olteni, cu voi, de inspiraţie sau pot fi măşinărie „smulgătoare de inimi“. despre voi şi pentru voi. Aşa că încercaţi să profitaţi de el! La sfârşitul zilei, când eşti sătul de cuvintele tuturor, tăcerea şi intimitatea minţii asamblează gânduri de plastic, coace şi lasă la rece cuvinte. Jeanin BUŢU

Ioana IONESCU


2

Luni, 2 iulie 2007

Lucrurile nu sunt greu de făcut, greu este faptul de a te pune în starea de a le face”. (Constantin Brîncuşi)

Sunt adolescent… tu cine eşti? Ştefania BĂTRÎNCA Viaţa unui adolescent se învârteşte pe nişte cercuri concentrice destul de simple, dar pe care însă adulţii nu le pot percepe (poate nu au urechea aşa fină). Zilele încep simplu şi se sfârşesc dramatic pentru tinerii nemulţumiţi cu aspiraţii cosmice ce nu se concretizează nici în supersticla de Cola pe care o beau. Globalizarea pune stăpânire pe noi, iar adulţii văd adolescenţii ca un nou trend, ca un moft al părinţilor care nu îi slăbesc din praful bogăţiilor nestemate (de fapt nu ne slăbesc din praf şi pulbere…), veşnic aroganţi, inculţi, obraznici care trăiesc numai cu internetul şi muzica dată tare în căşti. Oare? De fapt, avem şi noi problemele noastre, stresul zilnic ne mănâncă neuronii şi în fond, de ce să mai citim cărţi când exista netu’ ce ne bombardează cu informaţii care mai de care mai savuroase pentru inconştientul metamorfozat în maşină automată de gândit. Nu suntem doar superficialitatea hainelor sau aroganţa mersului inspirat din videoclipurile de „gangsteri“, citim şi suntem sensibili la multe lucruri normale, deşi maturii ne consideră extratereştrii veniţi să pună stăpânire pe viaţa conservatoare. Oare un adult ştie cât de greu se recuperează o noapte petrecută într-un bar cu prietenii? Au uitat că şi ei erau ca noi, fără griji, dar totuşi crezând că lumea se învârteşte în jurul lor, neştiind că esenţa umanităţii e aceeaşi de secole?... Există un conflict între noile generaţii cu idei anarhiste şi generaţia care ne ţine oarecum pământul sub picioare. De fapt, dreptatea este undeva la mijloc, chiar dacă extremele acestui conflict trag de adevăr în favoarea lor. Şi dacă am limita numărul de ore petrecute în faţa calculatorului? Da, doar dacă părinţii ne-ar da mai mulţi bani şi o oră de ajuns acasă mai târzie. Problema e că acest lucru nu se întâmplă pentru că nu se ajunge la un armistiţiu… Fiecare vrea mult şi să dea puţin, este legea omului în societate. Aşa că noi continunăm să „chătuim“ cu prietenii pe messenger, să bem Cola, să chiulim de la şcoală, să luăm note mici pe propria răspundere, să râdem, să plângem la cele mai stupide lucruri ce ne înconjoară şi nu ne rămâne decât să ne adaptăm oarecum noului val de idei şi tehnologii, care, sincer vorbind, sunt destul de atractive. Tranzităm de la o stare la alta, azi ne credem adulţi, dar mâine revenim la veşnicele gesturi de „copil mai mare“, realizând o punte între sufletele noastre juvenile şi hainele ce ne vor maturi. Într-adevăr, sunt şi multe probleme la noi, tinerii, dintre care enumăr doar câteva: iresponsabilitate, impasibilitate, nepăsare, încăpăţânarea de a nu le face pe plac părinţilor etc. etc… Generaţii şi generaţii au trecut prin aceleaşi drame cărora noi le dăm conotaţii gigantice, dar trebuie să vedem că, în ziua de azi, adolescenţii se aseamănă prin multe gesturi, dar diversitatea şi unicitatea fiecăruia încă se păstrează, ca o replică dură adusă părinţilor, care ne vor simpli şi

muncitori, sau a profesorilor, care ne vor trebui apreciată partea artistică a tinerilor, precum şi sclavii sistemului de învăţământ. Îşi dau creativitatea lor, pentru că foarte mulţi adolescenţi seama profesorii ce fenomen ciudat pune cântă sau compun cântece, învaţă un instrument (cel stăpânire pe noi (parcă ne lasă mâinile, mai des chitara), dar părţile astea nu sunt importante, voinţa se ascunde, ne ia cu ameţeli… să fie cel puţin nu pentru generaţia în conflict. oare un soi de lene?), ce migrene ne apucă Aşadar, dacă părinţii şi ceilalţi maturi ne văd ca o când luăm cartea de franceză să citim iar combinaţie eşuată între omul preistoric şi tehnologia şi iar lecţia ce trebuie învăţată la nesfârşit? avansată, între adevărata artă şi desenele „stupide“ Bineînţeles, ideile noastre ar revoluţiona pe care le facem, atunci nu ne rămâne decât să le sistemul de învăţământ, dar nu ne ascultă salutăm ideile „democratice“. Eu sunt adolescent nimeni. neînţeles şi judecat de toată lumea… tu cine eşti? Altă problemă a tinerilor este insomnia, cauzată de piedicile zilnice pe care trebuie să le înfruntăm cum ar fi: mersul pe jos până la şcoală (lipsa banilor pentru taxi), stresul de la şcoală, orele petrecute în faţa calculatorului pentru a rezolva probleme importante de „bussiness“ (jocuri, muzică, messenger etc.), certurile cu părinţii, ieşirile obligatorii în oraş care ne epuizează, dar de la care nu putem lipsi. Ne descurcăm cu toate acestea şi ne facem mai departe drum. Dacă în paleolitic oamenii se jucau desenând pe pereţi, azi adolescenţii au făcut o artă din asta, numindu-se „grafitti“, dar care însă este interzisă deoarece majoritatea realizează astfel de desene pe clădiri şi spaţii publice. Cu toate astea, ceilalţi au o groază de reproşuri: „Asta nu e artă… este doar un desen penibil“. Noi nu vrem să facem artă în sensul pe care îl percepe toată lumea, noi vrem să facem artă în sensul în care ne place nouă, care ne convine, şi nici nu avem pretenţii ca acest lucru să fie recunoscut în adevărata artă. Pentru ca tinerii să îşi desfăşoare pasiunea, sunt realizate tot mai multe concursuri, în care au ocazia să se afirme şi să îşi facă cunoscută modalitatea sa de a privi lumea prin zidurile desenate. Sporturile extreme ţin tot de tineri, cum ar fi: skateboarding, snowboarding, BMX, iar cei care practică aceste sporturi sunt catalogaţi drept „nebuni“, „bolnavi mintal“, fiind judecaţi şi din cauza stilului vestimentar: „Ce-i cu turul ăla lăsat la pantaloni?“ sau „Ce-i cu ţintele alea puse pe curea?“. Tatuajele şi piercing-urile accentuează aceste critici, făcându-i pe adulţi să ne vadă ca pe nişte masochişti Braşov şi alte care îşi mutilează corpul. De fapt, în de Timişoara, Bucureşti, şi haine mişto. U ape , Africa femeile îşi fac tot mai multe Ioana IONESC meleaguri cu munţi te. Dimineaţă tas e ntr pri piercing-uri tocmai pentru a fi frumoase, Asculţi trenuri hi vec şi e rec ul aer de ă ineaţă uscată de iar tatuajul este un desen realizat pe piele, Ţi-a fost vreodată fric înnorată de Anglia. Dim ra, când pat -a ntr u mai rămas pri ai pir e res Îl dar în societatea şi cultura noastră cel de al dimineţii? . Dimineaţă în car nu ţi-a ă de somn. Aveai Africa greaţă de rân ţi-e băt că să par toa şi a ţes o rm ca i lângă noi este judecat pentru cel mai mic alerga treij’ de mii de şao ă fric şi frig lucru ieşit din comun. faţa uscată şi roşie de la bere şi fum. mă de na, care-i Vârcolacule, nu-ţi fie tea Muzica este un subiect controversat chiar pentru că ai intârziat şi No în ineaţa a dej dim e , în ure că… iep ar un Do . ca lumină şi printre adolescenţi, fiecare având stilul sprintenă ată olv său, fiind împărţiţi pe grupe, subgrupe asta lumina e acru diz bancă şi tu nu. în iluzii sau minigrupe, cum ar fi: punk, rock, popîn aer. Cocorii se îneacă Îl simţi şi acum: aerul, la e ă-t at cu Uit ud n. n pto ica Kri afr ul pe cer de rock, hip-hop, rap, r&b etc., fiecare având optice, în întoarcere asta, ora pă du La e, na. zec rga ă făr Mo ci de cin ul la tun „doctrina sa“, abordarea şi maniera de a fur afară nă. Şi uzi . o rul ca ato privi semenii. Dacă rockerii sunt pletoşii şi creierul tău cârâie ce ţi-ai închis calcul asta… Hai, scoate Nani! care cântă la chitară prin centru, stând în rmi opt ore. Nani! Nani! aveai sesiune săptămâna Do ! rţa Scâ ochii ca două Ai te, cocoşi, i! tas pţi ri, no nu ma tre ă pu ult pla asc din grupuri, rapperii sunt cei care adoptă un capul Nani! Adormi şi le. ste uă do ca ii stil mai lejer, transmiţând mesaje despre prune. Trebuia să ai och Chopin şi beat-uri. ozele şi stelele societate, fiind nemulţumiţi cu un limbaj „de Luminătoarele, farurile, vei nu rămână-n cartier“. Bineînţeles, fiecare categorie are dorm ziua. „Sshhh… A adormit! Să aerul rece toba în e Bat !”. ă”. aţa zân ine o dim at nă dec criticile sale, iar maturii ne văd ca pe nişte „Bu preajma ei din Kripton. nopţi de vară”) „postmodernişti“ care se hrănesc cu muzică, timpanele tale. Întoarce-te (Shakespeare, „Visul unei l nu Tre ă. gar -n rile nu tre şi ale cărei mesaje sunt violente. De fapt, ar S-au întors

ton

p ri K d n u ro a e in h s rs ta s All




Supliment gratuit editat de Gazeta de Sud

Romania reloaded //pag. 5

În căutarea identităţii să ne lovim şi noi „semenii“. Ca o abordare biblică, începem să încălcăm cele zece porunci ca să putem să ne simţim normali.

Laura DRAGONU Adolescenţa este o furtună cromatică a sentimentelor, o pânză de Picasso cu linii ce deseori se combină prin forme şi contururi îmbibate exacerbat cu pete de culoare puternice. Este o forţă a conflictelor, a unei intense pendulări între cel mai cenuşiu nihilism şi cea mai plutitoare euforie. Adolescenţa este vectorul bucuriilor, al dezamăgirilor, a tot ce macină şi realizează o eroziune sculpturală a sufletului, transformându-se, printr-o înşiruire de clipe, într-un apogeu al umanităţii, al omului matur, cu idei şi convingeri proprii. Când eşti adolescent, eşti pus în faţa unei problematici vitale a direcţiei şi a sensului. Este un moment în care devii obligat să adopţi o imagine. Nu te mai poţi ascunde sperând ca vei fi acceptat prin neputinţa ta de a avea o personalitate. Atunci începi să-ţi frângi din axele structurale ale caracterului şi să te ghidezi după un model care are destule şanse să-ţi obţină o integritate „socială“ printre ceilalţi. Este un aspect cu două tăişuri, prin care poţi cădea într-o mascare completă a existenţei tale adevărate, validând-o cu o nouă concepţie a eului tău, care mai târziu ar putea să-ţi aducă nefericirea. Este un joc de noroc, în care arunci cu zarurile posibilităţilor şi adopţi o atitudine ce deseori capată o consecinţă ireversibilă. Desigur, în acel moment nu poţi realiza asta deoarece nimeni n-a ornat pe tortul tău de sărbătorire a vârstei de 13 sau 14 ani un avertisment: „Atenţie, zonă abruptă a identităţii, poţi ieşi din ea marcat pe viaţă!“. Tu sufli nepăsător în lumânări, sărbătoreşti cu o înghiţitură de şampanie trecerea către o nouă perioadă a existenţei tale. Dar, la un moment dat, apare o confruntare

Însă, pentru mine, această „normalitate“ nu poate fi mai mult decât o perfidă amăgire că totul va fi bine. Un adolescent nu este învăţat să tolereze deoarece lumea nu poate fi condusă de sfinţi. Noi ne iertăm propriile greşeli în mod necondiţionat, pe când „celălalt“, care încalcă regulile, este imediat lovit de remarcile noastre critice.

a ego-ului tău cu al altora. Fără să vrei, eşti clasificat, cu stupoare, într-un regn al importanţei şi al puterii. Devii ierarhizat şi ai numai următoarele posibilităţi de acţiune: te supui, te generalizezi sau te transformi într-un răzvrătit al regulilor nescrise de conduită adolescentină, stabilite de cei care impun un control de imagine. Însă, trebuie subliniat faptul că rebelul anilor ’80, ’90, care trăgea un fum de ţigară la un colţ de stradă, este banalul necesar al zilei de azi pentru integrarea în normele „rigide“ ale colectivului contemporan. Şi, cel puţin pentru mine, atunci apare

dilema vârstei. Cărui curent ar trebui să mă conformez? Fizicului sau psihicului? Pentru o adolescentă, întrebarea devine şi mai problematică atunci când sesizezi anumite afirmaţii uşor misogine la adresa atât a fetelor care îşi îngrijesc în exces frumuseţea, cât şi a celor mai studioase. Deşi puţini recunosc, suntem obligaţi să abordăm maniera într-o concesie uşor ipocrită: linguşirea ca modalitate de autoapărare. Nu mai putem plânge când suntem jigniţi, cel mult ne contractăm toţi muşchii şi ne străduim să fim acceptaţi de grupul care deţine controlul, care ştie să atace şi să câştige respectul cel mai bine. Deci începem

Drogul – zâmbetul morţii Întuneric… mă apasă, mă omoară, mă sufocă… Sufletul meu e atât de trist! Lacrimi parcurg în viteză aleea de ceară a obrajilor… Deodată un gând de mult ascuns, ţinut prizonier în cea mai adâncă închisoare a minţii mele, ai cărei temniceri sunt etica şi prejudecata, îşi găseşte o cale şi evadează… Prinde rădăcini în sufletul meu şi acaparează cu ramurile sale şi ultima picătură de gândire care-mi rămăsese… mă îmbie… mă tentează… seringa îmi zâmbeşte complice… „mă poate ajuta să scap de durere, conţine licoarea fericirii, îmi e prietenă”. Încă sunt prezente în mintea mea vorbele vânzătorului de fericire: „Încearcă! Va fi bine! Nu-i asculta pe cei care-ţi spun că e rău să te droghezi, sunt doar ignoranţi, fricoşi! Tu nu eşti o laşă, nu-i aşa? Vrei să zbori? Îţi dau eu aripi!“. Sunt hipnotizată… „aripi“, da! Am nevoie de aripi! Ideea asta se loveşte de pereţii sufletului meu… mă înnebuneşte, dar e o nebunie plăcută, dătătoare de speranţă. Să pot zbura din întunericul ăsta plin de fantome ale trecutului, bântuit de idei morbide… şi să pot intra în lumină, în fericire…

„Poate e bine! E speranţa mea!“ Seringa muşca încet din pielea mea, sângele părea că se opune, că duce o bătălie împotriva ei, dar… drogul a învins! În venele mele se duce o bătălie, o simt… Îmi cresc aripi… zbor, dar… „Ce se întamplă?“ Deodată nu mai sunt în întuneric, sunt într-o clepsidră şi mă afund în vid… mă pierd… încerc să mă regăsesc…nu reuşesc! Sufletul îmi plânge, sângerează… mă ceartă că l-am vândut morţii doar pentru o iluzie, inima, şi ea supărată, refuză să mai bată… în faţa-mi, moartea-şi deschide braţele, îmi zâmbeşte, mă cheamă… Nu! Nu vreau îmbrăţişarea de gheaţă!… M-am înşelat! Am primit moartea în dar, frumos împachetată cu iluzii şi minciuni… încet se scurge viaţa din mine… strop cu strop… sunt un fluture atras de o lumină puternică, m-am apropiat prea tare…am luat foc… mor! Aerul se rarefiază… moartea mă cheamă… nu mă pot opune…sunt mult prea obosită… mor… deodată, de undeva departe-departe, aud un ţipăt „Nu!!!“ E mama… plânge! Ţip şi eu, dar ţipătul meu e mut, iar privirea mea e oarbă… „Ce-am făcut?“… Roberta DINA

Un adolescent nu se poate repera unei lumi idilice biblice deoarece asta ar echivala cu un „fraier paradisiac“ care nu poate distinge normele de supravieţuire şi conducere a societăţii de basmele de adormit copiii. Nu mai eşti copil şi trebuie să înveţi să te aperi singur, în caz că nu ai tentative sinucigaşe şi te laşi spulberat de ceilalţi. Dar bunătatea chiar nu mai poate avea loc în sufletele noastre? Eu consider că a-ţi pierde bunătatea şi putinţa de a fi tolerant cu greşelile altora nu este o cale de a atinge o fărâmă de fericire profundă. Trebuie să realizăm că, deşi superficialitatea guvernează pe majoritatea, noi nu suntem obligaţi să ne pierdem spiritul analitic. Adolescenţa este o vârstă critică prin problemele pe care noi începem să ni le punem: “Ce soluţii există pentru a o scoate la capăt şi pentru a ne menţine pe o linie de plutire?”. Nimeni nu este perfect şi cu atât mai mult adolescentul căutător de identitate, dar consider că ar trebui să încercăm să luăm poziţia pe care ne-o dorim şi să mai dăm din când în când dovadă de capacitatea de a nu da cu piatra în celălalt pe nedrept. Totul este ca o pictură de Picasso, la început pare un haos de forme, care, treptat, îşi găsesc sensul. Astfel ne regăsim în ceea ce vrem să fim.

!

idrog t n a e i n a p m a C

e cap. Nu ai să ape te dai pest ro ap r nu a… Aş . te anunţăm, da tare în leagăn Ne pare rău să t! aţie Hai! Dă-te mai ân nz m se pă o e pe de tare şi picioarele , te dai destul mai ajungi cu um se ric să O ! o , ăn ic ag m rî din le ul prea mai poţi cobo ? Dacă ai creier t… mă eierul prea mic cr un pic. Repeta e ai in … nc ar ru D zd o. se mişt să o cauciuc. şi de e gi ar tia prea m tău sunt min l pu ca în că lovească de cu i crez eierii tăi ca-n ară. În leagăn, potrivite! Sar cr e el or la tem ca o să do ila st IREZI… Vom uita să-ţi iei pa te, colorate. DEL leagăn. Te-ai ca iu Mingile sar. Nu uc ca gi in s din numărate m O să te dăm jo reclama cu ne ai luat-o razna! . Balans după că or ru zb nt ul pe im or pr chema ajut te opreşti la să a ui rcă noi te-am eb pa Tr e l. copi it şi palid. D eţ am ri dat prea mult, Pa ri. op doar ţi-am dat i mai putut at realitate. Noi ăl balans, nu te-a sp de a in aş ugă în m băgat la centrif avânt… din ace altă sunt gratii De partea ceal e. ar plin de ic e ox ul ai nt zi Pl lul de de şicile cu apă. bă g ar sp şi Vizavi este spita ri . Copiii stăteau gile se-nfig în no ecum ciupercile pr au St . de seringi. Serin lă ea ii. iarbă de ameţ ă la ghişeul vieţ copii căzuţi prin emult… la coad ana IONESCU D Io ii. eţ vi ul işe la coadă la gh




Luni, 2 iulie 2007

Dacă preţuieşti ceea ce ai, vei dobândi întotdeauna mai mult, dar, dacă te concentrezi pe ceea ce nu ai, niciodată nu vei avea destul”. (Oprah Winfrey)

Jungla În toate poveştile pe care mi le spunea bunicul când eram mic apărea leul ca fiind regele animalelor. Ei bine, dragi copii maturi, povestea ce urmează nu mi-a spus-o bunicul, am născocit-o eu, iar orice asemănare cu realitatea este cu siguranţă o simplă coincidenţă. A fost odată în pădure mare zarvă şi, deodată, toate animalele au pornit să aleagă un nou rege pentru că leul, obosit şi plictisit de monotonia junglei, şi-a lăsat ochelarii de bunicuţă şi a zis că nu mai vrea să conducă animalele. Şi s-au strâns toţi, care mai de care mai ţanţoşi, din toată jungla, ca să aleagă un nou rege. Ursul voia să pună mâna de mult pe conducere, mai ales că suportase atâtea de la leu, şi toţi se aşteptau ca el să iasă învingător, i-au făcut chiar şi tron după mărimea sa. Iepuraşul, aşa cum îl credeam cu toţii, perseverent, a reuşit să vină din naufragiul de pe Insulele Opoziţiei. Şi-a refăcut corabia, a cârpit-o cu ceva scânduri puse provizoriu, a dat-o cu petrol, luat de la un camarad, Hârciogul, care avea, de fapt, un prieten foarte bun, Bursucul, plin de petrol. Astfel erau siguri că barca n-o să ia apă. Ca să fie şi arătoasă, el a făcut rost de o pânză de culoare portocalie de la prietenul său, Liliacul strambocheat, pe care a scris mare DA. Corabia venea cu viteză spre junglă, intrase pe Amazon, în amonte, şi duduia de veselie. La bord se auzeau cântece de veselie, iar gaiţele începuseră să trimită zvonuri spre junglă despre sosirea iminentă. Ursul nu îl băga în seamă şi continua pregătirile pentru încoronare, când, deodată, veni zvonul ancorării corabiei Iepuraşului. Animalele, văzând fiul risipitor, se emoţionară profund şi începură să-l aclame pe Iepuraş. În sfârşit, veni turneul cel mare de fotbal junglo-politic! Echipa Ursului, FC P(ăstrati) S(occerul) D(emagog) ajunse în

finală alături de echipa Iepuraşului, AFC D(obitoacele) A(vare). Finala a fost cu mare fast. De aceea, s-a strâns la stadion toată spuma junglei. Iepuraşul a făcut pe scandalagiul înaintea meciului şi a strigat “Hoţii!” spre tabara adversă, zicând că au ajuns în finală datorită arbitrilor. Animalele au ciulit urechile şi au trecut de partea Iepuraşului. Meciul a fost extrem de tensionat, iar Liliacul strambocheat a fost înlocuit în a doua repriză cu Hârciogul din cauza reumatismului, săracul. S-a ajuns la penaltiuri, unde Iepuraşul şi Hârciogul au marcat, pe când Ursul şi maimuţoiul său prostănac au ratat loviturile…Am impresia că s-a terminat 51 la 49…sau poate memoria mă înşală, dar cert era faptul că DA era campioană, iar Iepuraşul devenea regele junglei. Dar Iepuraşul a început să facă pe vedeta. A scos din ghearele cârtiţelor cei trei pitpalaci care căutau nimicuri prin deşert, iar pădurea s-a îndrăgostit de el. Dar mai apoi, crezându-se buricul junglei, a început să se certe cu Hârciogul din cauza Bursucului. N-a mai vrut să se joace cu el şi l-a chemat înapoi pe Liliac, care făcuse tratament cu nămol la Techirghiol. Printre certuri şi dorinţa să-i gonească pe înţelepţii cu burţi mari din cele două temple, ale Dempuţiţilor şi ale Secătorilor, Iepuraşul avea timp şi de o întâlnire cu Vulpelena sau de o băută cu Berbecul. Apropo de Berbec, îşi făcuse şi el trupă de amatori, care au început să prindă glas pe parcurs şi şi-a pus şi el un nume sugestiv la echipă: Steleji(ji)onarii. Acesta avea mari probleme cu Motanul conservator (conservator pentru că făcea conserve sub sigla Felix). Şi s-a certat el acolo cu celelalte triburi şi chiar cu cei din tribul său. Şi mai-marii shamani ai tuturor triburilor, mai puţin al lui, au hotărât să-l arunce puţin pe Insula

suspendării. Au zis că îl lasă acolo 30 de zile şi, dacă reuşeşte să se întoarcă, o să întrebe iar animalele dacă îl mai vor sau nu pe Iepuraş şefu’ lor. Şi Iepuraşul s-a apucat de o nouă corabie pe insula aceea. De data asta, nu a mai avut petrol, şi a dat cu puţin bitum pe la găurile corabiei, luat de la prietenul său Căpşuneanu’ (a mâncat prea multe căpşuni din banii contribuabililor). De data asta, a scris pe pânză un NU mare şi categoric şi a pornit din nou pe Amazon în amonte ca să-i bată la funduleţul păros pe toţi babuinii care îl voiau spânzurat. Şi a descălecat el, mare domn peste junglă, şi, deşi slăbit după plecarea Saftoprivighetorii şi a papagalului său de la Serviciul de oferire a gogoşilor cu smoală calde, el s-a prezentat măreţ în faţa junglei, arătând cu degetul spre hârciog şi strigând: “Hoţule!”… Jungla a început să freamăte, cele mai multe animale sau săturat de flecăreli şi au plecat, altele au rămas şi au strigat unii pentru Iepuraş şi câţiva pentru Hârciog. Şi aşa, Iepuraşul a revenit în fruntea junglei fericit. Dar povestea nu s-a terminat pentru că unele animale nu au văzut adevărata faţă a Iepuraşului, care, până una alta, continuă

să toace morcovi la reşedinţa lui, gândinduse atât de profund la supuşi încât nu poate să doarmă noaptea…

D r a g i copii plătitori de taxe şi impozite, până la capitolul următor al poveştii mele, şi anume peste doi ani şi jumătate, când va avea loc alt turneu de fotbal junglo-politic, eu vă urez să dormiţi în pace şi să visaţi, ca şi până acum, să trăiţi bine…

Ca fata mare la… făcut alianţe Situaţia în care se află PSD-ul acum mă duce cu gândul la filmul cu lesbiene şi fraţi incestuoşi: „Legături bolnăvicioase“. Ca orice poveste, începe cu „A fost odată…“ o mamă prolifică, pe nume FSN, din care au ieşit PDSR şi PD, o fetiţă şi un băiat cum nu s-a mai văzut. Şi de drag că i-a făcut aşa de „jmekeri“, FSN a crăpat de fericire. PD şi-a făcut de cap cu cine a vrut, pe când PDSR a rămas alături de bunica „măi dragă“, acesta având grijă de ea (adică de PSD)… până când a căzut de pe scena politică şi a rămas imobilizată pe fotoliul de preşedinte de onoare. Ajuns la vârsta de 17 ani, PSD-ului i s-au urcat hormonii la cap şi i-a căzut dragostea în călcâie. Fata asta este însă într-o profundă dilemă, nu ştie pe cine să aleagă între frati-su’, PD, şi o lesbiană cam slăbuţă (în sondaje), PNL. Ieşind din planul ironic, în PSD se dau nişte lupte

aprige… pentru ciolan. Grupul de la Cluj vrea din toată inima o alianţă cu PD, sperând că „Băse“ se va îndura şi le va permite să-l cocoaţe pe scaunul de premier (cam mare pentru el) pe Vasile Dâncu sau, cine ştie, dacă nu se poate, măcar pe Geoană acolo sus. De cealaltă parte, „Marean“ ţipă la Ponta şi la Dâncu, zicându-le că sunt căţeii lui Băsescu şi îi invită să nu mai latre în ograda PSD. Geoană o ţine şi el sus şi tare cu o moţiune proprie şi originală, dar până atunci PD-ul este la înălţime (s-au făcut băieţi de casă şi le ard scaunele în parlament de grija agricultorilor şi a bolnavilor). Există o mare bârfă, cum că PSD-ul ar cere trei milioane de euro pentru fiecare judeţ (ca să-şi poată pregăti „ploile“ pentru următoarele alegeri), ca să le ţină isonul celor din PNL la guvernare (scump îşi mai vând şi ăştia pielea). Deocamdată, Geoană nu i-a trimis la plimbare

nici pe Dâncu, nici pe Ponta şi nici pe Marean şi nici n-o să le facă nimic pentru că Vanghelie are fanii lui, iar pe de altă parte, lui Geoană îi e ruşine de „nenea Rus“ şi de trupa lui de şoc de la Cluj. Sfatul meu pentru PSD? Nu vă mai grăbiţi ca fata mare la măritat şi staţi în opoziţie, pentru că altfel voi o să fiţi scoşi ţapi ispăşitori pentru proastele rezultate ale fostei Alianţe D.A. şi ale guvernului Tăriceanu, oricare ar fi el, şi o să zburaţi de pe scena politică la fel ca distinşii voştri foşti conducători, Ion Iliescu şi Adrian Năstase. Sincer, PSD-ul mă face să zâmbesc. Văzând că sunt neputincioşi, s-au transformat din bărbaţii feroce în fete mari, subţiindu-şi vocea şi aşteptând să fie agăţate.

Pagină realizată de Jeanin BUŢU




Supliment gratuit editat de Gazeta de Sud

Povestea vorbei //pag. 7

Romania reloaded Retrospectiv, ce se poate spune despre evoluţia României în anii „post-decembrişti“, cum sunt adesea numiţi? Ce schimbări se văd şi prin ce diferă românul de acum de cel de atunci? Răspunsul, dragi prieteni, e peste tot. Se vede pe toate panourile electorale sau publicitare (de parcă ar fi vreo diferenţă) pe toate străzile şi în toate discotecile. Ce avem acum faţă de atunci? Păi avem lapte, brânză de firmă, carne cu multe E-uri ca să pară suculentă. Avem maşini şi fuste scurte (între care există o legătură certă), avem bani, chipurile!, şi pe ce îi cheltui. Avem reclame, informaţii, internet (fără de care multe ar fi imposibile), avem presă scrisă şi manipulată şi politică de scuipat în cioara de pe gard (cu boltă!). Şi mai avem prostul obicei de a ne lua după alţii, în orice domeniu. În fotbal toţi vor să fie Maradona sau Pelé (ca şi cum Pelé s-ar fi avut singur idol), în economie visăm „euroi“ şi „parai“ ca „baştanii“ şi punem bannere publicitare pe clădiri dărăpănate de zeci de ani (că, desigur, muritorului de foame îi trebuie celulare şi ţigări) în muzică apar zilnic „artişti“ care moţăie nişte „yeah, yeah, baby, baby“ (e de înţeles că şi Beethoven a făcut play-back şi a cumpărat simfoniile cu 200€ de la Moga sau Ioniţă... se ştie de ce îi menţionez pe cei doi) şi unde mai pun afluxul de cultură occidentală (pardon - orientală) menită să ilumineze acest mare popor „care este“? Lumea are nevoie de un Jiji (ca să nu mai muncească nimeni, că vine Becali şi le rezolvă), de un Salam (să moară Cicles şi cu toţi duşmanii:), de un Nati Meir (sau cum s-o scrie) în parlament. Da! Lumea are nevoie de Occident (pardon - Orient) ca sclavul de lumină şi orbul de libertate (expresii preluate de la Caragiale, ca să fim corecţi). De ce zic asta? Poate pentru că, din ‘89 până azi, lumea s-a cufundat în comoditate: nimeni să nu mai muncească, nimeni să nu se mai intereseze de altceva în afară de persoana întâi, ce să mai, tiparul e peste tot! Şi totuşi speranţe mai sunt şi ele zac în noua mentalitate, în conştientizarea pierderii identităţii naţionale şi a valorilor. Nu e nevoie de mult: puţin altruism ici şi colo, o picătură de educaţie, o mică palmă peste bot din când în când, la nevoie... cu alte cuvinte, o modelare a unei mentalităţi sugrumate de prea mult, prea repede.

România, după Revoluţie, se asemănă cu un copil recent înţărcat şi scăpat de supravegherea părintească. Şi, ca orice copil iresponsabil, s-a dus fix la cutia cu bomboane şi a început să se îndulcească „fără număr“. Efectele acestui răsfăţ incontrolabil au apărut de mai mulţi ani, sub forma luxului şi a micilor plăceri pe care fiecare om şi le permite, fără a realiza că se aliniază (în mod mai mult inconştient) la un tipic dăunător. Supunându-te la sub-cultură, devii plin de „agramaticalităţi“ şi începi să profanezi limba română (cum învaţă copiii de la TV). Aspirând la „lumea bună“, ajungi să fii ţăran (în sensul argotic, nu propriu) cu patru clase şi mobil „şmecher“. Ce să mai zic de cei pentru care organele genitale au devenit mai mult cuvinte de legătură între diferite părţi de propoziţie (a se exclude aici trupa de rap Paraziţii care face o satiră socială superbă şi, din păcate, mult prea subtilă pentru mulţi... cine cunoaşte mă va înţelege)? Pe plan politico-social, viitorul aparţine celor crescuţi în spiritul moderaţiei, celor ce înţeleg că tot ceea ce e mult invariabil strică, celor care ştiu şi înţeleg valoarea unui lucru muncit (cu cap, nu de dragul de a fi), celor care nu se îngrămădesc la medalii, dar se ascund în tranşee, celor care nu ezită să-şi pună pielea la bătaie pentru o idee pe care o susţin sau pentru ceea ce vor. Atunci când românul va înţelege că nu eşti cel mai tare dacă ai gel în păr şi cercel în nas (sau mai ştiu eu unde), că nu eşti „mare barosan“ dacă te plimbi cu „Benzul“ plin de „bagaboante“ prin oraş, că nu eşti nici „jupânul“ nici „stăpânul“ dacă ai mobil placat cu diamante pe banii lu’ tac-tu (ca să mă exprim pe şleau) şi că valoarea nu se măsoara în metri de bere sau gin, vom ajunge şi noi, probabil, să fim oameni, nu ciumeţi. Andrei MACSUT

Linux? Huh? Câţi dintre voi au auzit despre Linux? Câţi dintre voi au reuşit să-l instaleze? Câţi dintre voi au reuşit să-l instaleze şi au rămas la el? Acestea sunt doar câteva întrebări care le-aş avea pentru voi! Eu folosesc Linux de câţiva ani şi totul a început de la o consolă! Când aveam un bnc pe un calculator la mama naibii şi mă gândeam „mamă ce chestie tare am”. Târziu (pe vremea CHIP) am văzut şi un CD cu linux RedHat 5.2, YEEY, hai să-l instalez, ce program o fi şi ăsta!? Dar n-am apucat, că a venit tata acasă şi mi-a dat două după cap că i-am bulit partiţiile şi mi-a pierit cheful de Linux :). Asta nu m-a împiedicat, însă mai târziu, când am aflat mai multe despre partiţii... tipuri de partiţii şi alte chestii utile la instalare ca să nu-mi mai iau palme după ceafă :D Prima instalare... „Ce-i ăsta şi de ce?!” era... ceva... pătrat... şi roşu... cu pălărie... Temporar renunţasem la el până când am aflat că, de fapt, ce botonam eu prin console e de fapt ce instalasem eu. Aflasem şi că tot ce vizitam eu pe net, de fapt, tot Linux era majoritatea... şi până am prins eu ideile de ce şi cum zboară servere şi instalarea lui fără probleme deja aparuse Red Hat 7. De-atunci

nu l-am mai lăsat. De ce îmi place aşa de mult?! Ghici! 1. E free! Chestie care nu o prea pot spune despre alte sisteme de operare de pe piaţă. E stabil, mult mai stabil decât alte sisteme. Poate nu era la fel de drăguţ ca altele, da’ aşa am început să văd de fapt ce se întâmplă în spatele chestiilor pe care le vedeam în fiecare zi pe net. Încet-încet a început să fie tot mai drăguţ. Şi ce e cel mai fain... e OPEN SOURCE !... Majoritatea distribuţiilor sunt de fapt. Ce înseamnă „open source“ şi „distribuţii“, păi... open source înseamnă că pot să fac modificări la cam orice paket (program) instalat fără să dau raportul nimănui chiar dacă ar fi frumos să le dau şi altora, să îi ajut cu ce îmi place mie. Ce e distribuţie?!... hmm... E un fel de „versiune“. Până la urmă toate distribuţiile au la bază aceeaşi chestie... kernel-ul! Inimioara sistemului ăstuia de operare. Totul se învârteşte în jurul lui şi fiecare comunitate de utilizatori a luat-o în direcţia în care a vrut-o. Exemplu: (în ordinea preferinţelor mele) Fedora, OpenSUSE, Mandriva, Ubuntu... restu’ şi alte bălării (unele chiar utile, dar prea specifice unui scop: grafpup pentru grafică... Gentoo... adormi până îl compilezi... da’ zboară şi e superb... geexbox pentru media şi altele). Şi mă uitam recent la unele sisteme de operare

care mănâncă tza’shpe giga de ram şi au nevoie de tza’shpe gigahertzi şi tot nu merg cum trebuie... şi mă uit la micu’ meu fedora... care zburdă fericit cu beryl cu tot. Ce e beryl? Un proiect fain care îţi face desktop‑ul mai plăcut la ochi. Anyway, în ultimii x’shpe ani, Linuxu’ a crescut mult, foarte mult!... Instalarea grafică e superbă şi super uşoară dar destul de puternică pentru un utilizator avansat... Desktop-ul... e plăcut... e superb... Cât despre experienţa audio/video (probleme cu driverele?) dacă aveţi o problemă cu placa grafică săriţi la gâtu’ ălora că nu fac drivere open-source şi developerii din lumea Linux fac muncă cu ochii închişi. Eu n-am avut nici o problemă cu nimic (decât accelerarea video)... Anyway... ideea finală care e!? N-aţi văzut... ÎNCERCAŢI! Nu ştiţi ce pierdeţi!... ce poate azi nu merge... mâine o să fie pe lista de „pentru făcut“ şi sigur o să meargă întrun finwal... Sunt atâtea persoane pe net care oferă ajutor dacă ai nevoie... trebuie să ştii doar unde să cauţi! Cel mai bun loc e google... şi wikipedia... oricum paginile paketelor ( proiectelor ) sunt destul de bine documentate şi au liste de mail-ing pline de utilizatori cu experienţă. Adrian SANDU

... o a c a ţ a i V maşină

prin toate ţi o caută to : e ir c anele ri ea vrea fe iile şi în toate perso Toată lum z ea a c c o ri găsi fe ir e cu toate ... nu poţi colţurile, ez ie n st o e d h c -o să ţi dată din jur. Ciu cineva. Nimeni n-o le: putem alt stu deplină în gă. Ocazii... ar fi de zică bună, a e tr te - o mu o viaţă în rile mărun prietenii, dar, ru c lu e d i profita ne sau cu i când fac cută cu ti ri ai atunc a m o zi petre i să ţi c -o a pfff, n ă satisf olţurile... probabil c În toate c te colţurile. N-o să . ţe re ă m lucruri dată toa ntru că nu rifica vreo murile, pe timpul. ru d putem ve te a bate to măcar putem stră arele, capul şi nici n chioşc pe io ic eu p in â ne ajută ăsim m cut. e-ar fi să g ERICIRE!“? Ar fi plă c ... m m F Hm a M E te e-am pu rie: „VIND care să sc grame de fericire n it c ro o n ilo nt ne Cu două k iaţa dintr-un traba să te p e av nu aşt transform ie care să bant! 4, o chest x i vreau tra 4 a n m -u u tr N în l. u p e teren p m ti şi tot neze fie împinsă rie” care să funcţio ucă Vreau o „j t. ta n e id c ac OCIMEA

Amelia B




Luni, 2 iulie 2007

Jumătate din viaţă ne cheltuim sănătatea pentru bani, iar în cealaltă jumătate ne cheltuim banii pe sănătate”. (Voltaire)

Studenţie… Sesiunea… Toţi în toate părţile încercând să facă rost de cursuri. Stai pe canapea, ascultând muzică şi te gândeşti: „La dracu’! Mâine am examen la climatologie (spre exemplu)… cred ca ar trebui să mă apuc de învăţat“, zici tu într-un moment de luciditate deplină, suspicios de deplină. „Mdeah… o să mă apuc să citesc cursurile alea mai târziu un pic“. Mai butonezi un pic telecomanda în speranţa că o să găseşti ceva la televizor care să-ţi distragă atenţia de la nenorocitul de examen. NIMIC. „Să iau cursurile în braţe“, îţi zici, resemnat. Dai să citeşti primul cuvânt din prima frază a primei pagini a primului curs…, dar îţi vine, subit, foame. „Stai să mănânc“. Arunci cursurile de-o parte şi mergi la bucătărie. Îţi aduci aminte, fără să vrei, de mama care îţi gătea mereu, dar acum, de când cu facultatea, de când ai plecat în alt oraş (chipurile, ca să înveţi mai bine, că deh, e oraş mai mare, cu mai multe oportunităţi etc., când tu, de fapt, ardeai de nerăbdare să scapi de ai tăi) trebuie să-ţi faci singur de mâncare, iar tu, mititelul, ţi-ai găti singurel, că ştii să te descurci, dar vorba aceea… de ce să dai banii pe mâncare, când poţi să-i dai pe băutură, cu prietenii? În fond, tot în stomac ajunge. În bucătărie descoperi sărăcie lucie, în frigider bate vântul. Cu toate astea, ţi-a rămas puterea să te minunezi, în locul firescului gest de a-ţi da una peste frunte cu remarca: „Bă, ce bou sunt, de unde dreaq mâncare?!“ Eh, mă rog, găseşti pe acolo, într-un borcan nişte mâncare trimisă de acasă… Când nu ai alternativă, mâncarea aia e perfectă. Mănânci încet, cu înghiţituri mici, ca nu cumva să revii prea curând asupra cursurilor care zac desfăcute, aşezate pe pat şi nerăbdătoare (îţi trece prin cap că ai vrea să fie o femeie în locul lor) şi te bufneşte râsul ca apucatul. Continui să te gândeşti aiurea, aşa cum, nouă, studenţilor (şi nu numai), ne place

să ne gândim. Ajungi să-ţi pui întrebări stupide, să faci planuri, că, vorba aceea, prostul când e trist, face planuri (ATENŢIE! de acum înainte să nu faci planuri când eşti trist!). Constaţi cu adevărată tristeţe că s-a terminat mâncarea… şi nu-ţi pare rău neapărat de mâncare, că, de bine, de rău, ai băgat la ghiozdan; tristeţea mare te cuprinde când îţi aminteşti de climato. Mergi plictisit să înveţi. Pui mâna pe cursuri… te uiţi la ele, ele se uită la tine. Primul curs îţi face cu ochiul. Tu te strâmbi la el răutăcios şi îl arunci de-o parte: „Du-te dracu’, urâtule! Mi-e sete…” Mergi din nou în bucătărie, dai să bei dintr-o sticlă, dar după prima înghiţitură scuipi în chiuvetă, de parcă ai fi băut otravă. „Bleah… apă! Mi-e sete de bere, nu de apă!“ Aşa că decizi să pleci la magazin să cumperi o bere. Te scotoceşti prin toate buzunarele, găseşti nişte bani şi, fericit, mergi să cumperi noua Tuborg, cea cu ambalaj care îi place în mod deosebit lui Martin, băiatul din reclamă. Magazinul de peste stradă nu deţine, din păcate, noua Tuborg… „Să merg până la mall?“ Te duci la mall, pentru că eşti conştient că fără bere nu o să meargă niciodată învăţatul. Acolo o vezi pe vânzătoarea aceea frumoasă cu care ai tu visuri erotice. După ce cumperi berea, în timp ce te holbezi neputincios în decolteul fetei, începi să-i dai dreptate lui Martin: chiar ai vrea ca toate lucrurile să fie la fel de transparente precum sticla de Tuborg. Oftezi în sinea ta şi te îndrepţi spre casă. Desfaci berea… te arunci pe canapea, între ele, cursurile. „Eh, până aici v-a fost, acum vă învăţ“, le spui tu pe un ton ameninţător. Îl iei iar pe primul, chiar merge treaba, şi gândeşti: „Domn’le, ce face berea asta, să mai zică psihologii că are numai influenţă negativă!”. Citeşti vreo jumătate de pagină, dar te opreşti: ţi-e cald, tare ai face un duş. La duş, alte gânduri, bineînţeles legate de fata

Jiunimea este încă un prunc şi avem nevoie de ajutorul tău să îl creştem mare, frumos şi deştept. Ca să ştim când să îi schimbăm scutecele, ne-ar ajuta să răspunzi la câteva întrebări: 1. Ce ţi-a plăcut la Jiunimea? 2. Ce nu ţi-a plăcut? 3. Care a fost articolul tău preferat? 4. Ce ai dori să citeşti în Jiunimea? Trimite răspunsurile şi orice alte sugestii sau reclamaţii: - prin mail la jiunimea@gds.ro - prin SMS la numărul: 0730.280.595 - pe Yahoo Messenger, ID jiunimea Multzam!

de la mall. Când închizi ochii, ţi-o imaginezi lângă tine, mai ai un pic şi te trezeşti cu o erecţie, dar noroc că apuci să deschizi ochii şi să priveşti lung faianţa. După duş, ce poate să fie mai mişto decât o ţigară? Şi o iei de la capăt cu foame, sete, cald… Stai prea sus, te pui pe parchet. E prea rece parchetul, aşterni o pătură. Te înţeapă pătura, mai pui şi un cearşaf. Te mai ridici o dată să răspunzi la telefon… Pe la ora 12 noaptea ai, în sfârşit, curajul să recunoşti că ţi se rupe la examenul de a doua zi, aşa că stingi lumina, ca să te mai gândeşti un pic la fată. Să fii student nu înseamnă să mergi la cursuri zilnic şi să înveţi ca tocilarii.

Să fii student înseamnă să citeşti o dată înainte de examen. Să fii student nu înseamnă să iei 10. Să fii student nu înseamnă să fii stresat, ci să fii liniştit. Să fii student înseamnă să înveţi viaţa, să ştii ce înseamnă să mergi pe jos, pentru că banii de autobuz i-ai dat pe ţigări, şi să te bucuri de vizita părinţilor, cu gândul că o sa te dezlipeşti de foame. Să fii student înseamnă să pierzi nopţile NU învăţând, ci ţopăind cu prietenii. Să fii student e să fii liber. Să fii student e să fii tânăr. Să fii student e… al dracului de bine!

Ioana Mirela NEAGU

Omagiu lui Octavian Paler Vară, cald, foarte, foarte Vară, cald, foarte, foarte cald. 14.50, „grăbeşte-te, cald…. Stai, parcă am mai iar ai să întârzii, la fără Avem timp pentru scris asta!?… Ba nu, e doar un sfert trebuie să fii la o zi obişnuită din viaţa mea, toate. Nu e timp doar serviciu“. Prostii, oricum doar două săptămâni mai am întârziat, parcă e un pentru puţină tandreţe. târziu. Totuşi, parcă ceva e deja-vu. diferit… Văzusem cu o seara Când să facem si asta Ajung. Şefu’ nu se ia de înainte la ştiri; s-a mai stins - murim.“ mine sau vrea să îmi un geniu: Octavian Paler fac mea culpa. Puţin trecuse în eternitate. Nu-i Octavian Paler îmi pasă. Apar clienţii. fusesem un cititor fidel, dar Clienţii, acelaşi tipar: o scriere de-a lui îmi e carte puştoaice, 13 ani. Vor să mă întrebe ceva, dar de căpătâi: „Avem timp“… timp nu mai aveam, răspunsu’ meu e deja pregatit: „NU, NU am era fară zece. La fară un sfert trebuia să fiu la rebelde, nici tokio hotel“…, dar cine, Doamne, serviciu. Clienţii mă aşteptau acolo conştiincioşi iartă-mă, sunt ăştia? (Deşi stau de o lună pe şi totodată foarte contrariaţi: „Cum, nu aveti primul loc în top vânzări). Întreabă-mă şi pe Octavian Paler“??? mine de un Tudor Gheorghe, de un Octavian Păcat că unii oameni sunt apreciaţi doar Paler… mai văzuşi… „Rbd, rbd !!!…. Nu aveţi postum. Păcat… Odihneşte-te în pace, rbd? maestre! Hai, fată, că nu au rbd…“ Paul Ilie CEZAR




Supliment gratuit editat de Gazeta de Sud

„În �������������������������������� cetatea dreptăţii tale poţi fi��� ucis, ������ învins, însă, nu!“ //pag. 8

Povestea vorbei Povestea noastră nu are început… Pentru că prima parte nu s-a terminat niciodată. Între cele două Europe, într-o Românie oarecare a poporului ei, între Cucuieţii din Vale şi Cucuieţii din Deal, într-un sat numit (la fel de firesc şi sublim ca existenţa însăşi) Cucuieţii dintre Cucuieţii din Vale şi Cucuieţii din Deal, trăiau nişte oameni haaaaarnici, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti. Într-o nu ştiu care seară, vântul de miazănoapte bătea – un detaliu pur şi simplu. De una din casele de pe uliţa principală (adagiu: nimic nu e întâmplător) se apropie un domn (vezi proverbul „decât codaş la oraş, mai bine în sat fruntaş“). Se putea observa, cu un atent ochi liber, că era curios. Mai târziu vă veţi da seama că era doar un defect profesional. Şi ca să nu mai lungim noi vorba, şi ca să nu mai lungească nici el drumul, se apropie de poartă, se uită în stânga, în dreapta, în spate şi… din nou în dreapta şi bătu în poartă cu umbrela. Laica auzi. Ridică urechea. Se ridică în patru labe şi porni agale spre poarta de unde se auzeau bătăile din ce în ce mai insistente. „Altul care se crede jmecher. Frate, da’ unde se cred ăştia, în junglă?… Şi mai am şi migrena asta…!“, zise Laica în gândul ei. Nu vă miraţi, şi câinii gândesc, au suflet, raţiune, sentimente. De asta sunt cei mai buni prieteni ai omului. Nu! Nu! Prietenii voştri sunt altfel de câini. Poate personajul nostru găsi cam nepoliticoasă primirea Laicăi. Se hotărî să strige: – Hello! Alo! – Ies, ies, gata ies să văd cine e! „parcă n-ar fi făcută din coasta mea, toată ziua ţipă de parcă eu aş sta“, gândea Ion (aşa se numesc toţi cei care iubesc pământul) în timp ce se îndrepta spre poartă zorit de Joiţa, aleasa inimii lui. Îşi aruncă ţigara din foi când văzu că e rost de oaspeţi. „Or fi de la CAP, Asociaţie… mama lor de bandiţi, că ingineru’ e acelaşi, să plătesc muncile”. – Da! Care eşti? – Bon dziua! Aaa… je viens… o la la… câinele! Zise străinul încurcat. – Laico, la coteţ! Care eşti, mă? Vino mai la lumină să te văd! – Aaa... Paul… din Franţa. Pardon!... Mă scuzaţi că deranjez. Fac une reportaj de la ţărani roumeni. Aş avea nevoie de petit ajutor, câteva întrebări, dacă doriţi să respondeţi. „Cam zlab flăcău’. Doamne iartă-mă, mai ştii ce tâlhar o fi?! Ăl de i-a furat găinile lu’ Gicu“, se uită Ion de sus până jos la musafirul său… nepoftit. – Dacă e ordin de sus, cu dragă inimă te poftesc în gospodăria mea. Hai p-aici! – Merci pour amabilité. În faţa franţuzului apărură rând pe rând pomii, florile, găinile şi, în prispa casei, Joiţa… mai curioasă decât călătorul nostru. Veţi vedea că acesta este doar un defect de fabricaţie. Pofteşte p-aici’, pe banca asta de subt nuc. Frumos, fooooarte natural! Exclamă încântat francezul. Et alors… să vă zic pentru ce sont aici. După comme ştiţi, Roumanie se va integra en Unionea Europeană et problema ţăranilor e foooarte delicate. Am dori să ştim ce gândiţi, să ne vorbiţi despre obiceiuri, tradition, culture. „ Stricată limbă mai vorbeşte franţuzul acesta.

La ce l-or fi trimis? Un român verde nu puteau să trimită, să ne înţelegem şi noi? Eu ajut statul, da’…” – Auzi… alo! Ia să bem noi nişte vin că îţi mai dezlegi şi tu limba, să vezi ce merge treaba. Mă, tu mă înţelegi? Vin, bun…bea! – Oh la la! Vin, merci. Vinul curse în pahare. Paharele se goliră. O dată. De două ori… – Vorbiţi puţin de la culture, puse Paul prima întrebare. – Cultura? A fost bunicică anu’ acesta. Grâu cam puţin. Ne-au ferit inundaţiile, Doamne‑ajută! Da’ am cal, vacă, oi… nu ajunge. – Bon, bon! Îl întrerupse reporterul nostru care nu înţelesese răspunsul. „Bun? Io îi spun că nu mi-ajunge, ca să nu mai spun că e vai de noi, că ne facem de râsul lumii, şi aşa zice străinii că noi suntem amărâţi, şi el bun! Ce bun?!“, se încruntă Ion, dar nu zise nimic. Alt pahar, altă întrebare: – De la comunisme... cum era atunci? Ceaucesco... une periode dificile? „Dezgropăm morţii acu’? Ce vrea să-i spun? Era bine. Da, domne’, avea copiii bani, de bine de rău, găseai de muncă, nu vedeai tineret d’ăsta turbat pă străzi. Foncţia foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica, dacă nu curgea tot pica, am fost şi eu la CAP, mă ştia lumea. Acu’ slugă! Da’ ce zic eu, ăştia e dimocraţi, poate mă lasă ăştia p’afar’ când intră toţi”, avu badea un moment de ezitare. – Eeee, măi dragă, io şi a lu’ Roman ieram pentru revoluţie. Ceauşescu a supt sângele poporului! Noi d’aci din sat am fost la Bucureşti în ‘89, colo în piaţa a mare când au tras. Am fost dimocrat. Şi tata, şi bunicu’. Şi băiatu’ ăl mare e plecat în Canada. – Revolutionaire! Bravo... c’est tres bon le vin. Il n’y a pas d’ashpalte... mais le vin est bon. – Bravo! Hai, măi flăcău, ia uite la el, bea, mă, vinu’ ăsta, să-ţi mai pun. Aşa tată... „te înroşişi tot, fir-ar al dracu’!” – Oh la la! Bon, bon! Merci! Aaa... revenim la întrebare. Despre obiceiuri, costume populaire? Ici la sat s-au păstrat, sont vii? „Hopa! O vrea şi ăsta costum popular, ca nemţoaica aia care l-a cumpărat p-a lu’ nevastă-mea, de ne-am băgat telefon şi cablu. Că îl dau scump, că a venit factura mare! Ce costum avea Joiţa mea şi ce subţirică era! Ce o mai învârteam la horă. Acu’ stă la telenovela aia cu Juan, nu mai iese neam nici la biserică, cică o dor şalele. Ce, io nu ştiu că se uită la Acasă...”! – Eee... la noi e frumos. Noi ne-am păstrat din moşi-strămoşi. De Crăciun, de Paşte la biserică. Duminica la horă în sat, nevastă-mea de la măsa să ţese în fiecare seară. Am nişte prosoape d-alea de le cumpăraţi voi când veniţi în vizită la noi în ţară. Io le dau ieftin, negociez, după client. Pe tine te cunosc... – Oui, oui... Crăciun, porc, tăiat, vai sărac animal, barbar. Atât a înţeles franţuzul din ce nu-i spusese Ion. – Et despre Unione, ştiţi? Ion se uită lung la el. Se gândi că individul îl cam enervează. Şi ăia din Parlament. De Uniune ce să ştie el, că el e toată ziua ba la câmp, că e de săpat, ba cu vaca, dacă nu-i dai iarbă nu face lapte... în Uniune ne bagă

Băsescu. O să ne fure pământul de s-a bătut Mihai Viteazu’ pentru el. Acu’ s-a mai schimbat şi leul, cică e greu. Greu pe naiba, că îl suflă vântu’ din buzunare. El mai are niţel şi moare. A trăit cum a trăit. Ăştia ducă-se cu tot cu uniunea lor! – De Uniune ştim, taică! Ştim, că e toată lumea abonată la gazetă, ne uităm şi la jurnal. E bine, las’ că ne cilivizăm şi noi! Acu’ de, vorbim şi noi între noi la drum sara, noi suntem de acord. Am analizat, noi sprijinim. Tot înainte! Se trezi Ion că vorbeşte fără să ştie despre ceva ce nu ştie. – Oh la la! Marş, câine rău! Ţipă francezul speriat de Laica, care auzi de Uniune şi veni şi ea, ca tot omul să îşi spună părerea ei de câine. – Laico, du-te de aici că îl sperii pe domnişorul! E blândă, bre, stai liniştit, hai sănătate! Şi paharele se goliră fără număr. Franţuzul nu înţelegea ce se întâmplă. Dar vinul era bun şi, când oamenii nu se cunosc, e mai bine să ciocnească de sănătate înainte să devină duşmani. – Oh la la ! C’est nuit. Domnule... oh la la... nici nu ştiu cum vă cheamă. – Ion... Ion Iliescu, măi dragă. E hai că asta-i bună, hai dormi aici, unde pleci? Te culcăm în odaia de la drum, aia bună. Franţuzul nu şi-a mai adus aminte nici unde a dormit, nici cum a ajuns la redacţie a doua zi, nici unde era reportofonul, cel care a fost

singurul atent, deşi poate că pe el chiar nu îl interesa conversaţia celor doi. Aşa că, încă distrat, se apucă să scrie din aduceri-aminte (vă aducem aminte că el nu avea nici o amintire despre ziua aceea, decât o durere de cap). Şi totuşi parcă ar mai goli un păhărel. Şi totuşi articolul suna aşa: „La Roumanie est un pays situé quelque part en Europe. J’en écouté parler un homme qui chantait à l’acordéon dans le métro. Là, les paysans plantent de la vigne et produisent du vin chaque jour dès le matin jusqu’ à la nuit et ils le boivent chaque jour sans arrét avec beaucoup de plaisir. La Roumanie est ouverte à la Mer Noir. Un autre avantage de ce pays c’est le Danube, parfait pour la navigation. Je peux mentionner encore le sous sol riche et des jeunes intelligents. C’est exactement ce que l’Union Européene necessite.” Toţi cei care nu au înţeles şi mai au întrebări sunt rugaţi să nu se mai aştepte la vreun răspuns. În fond şi la urma urmei, e o chestiune de nuanţă. De nuanţa culorii politice. Pam! Pam! P.S.: Între Cucuieţii din Deal şi Cucuieţii din Vale, viaţa îşi continuă firesc si sublim existenţa însăşi. Otilia CÂRSTEA




Luni, 2 iulie 2007

Inteligenţa artificială nu se compară cu prostia naturală”. (Anonim)

„În cetatea dreptăţii tale poţi fi ucis, învins, însă, nu!“ Maria PÂRVULEASA Un ochi plânge, celălalt râde, iar amândoi compun expresia unei fiinţe mereu sfâşiate între contradicţii şi, implicit, a unei lumi patronate de haos şi mizerie. Cuvântul de ordine este invidia, iar mediocritatea, adevărata mediocritate, nu cea pe care bărbaţii şi femeile unei epoci caragialiene o invocă ori de câte ori nu reuşesc să ţintească atât de sus pe cât îşi propun, este adânc înrădăcinată şi orice încercare de a o dezrădăcina este sufocată înainte de a-şi contura măcar o formă fină. Cum oare se poate vorbi cu superioritate despre un cult al mediocrităţii referitor la tânăra generaţie, când singura modalitate de a te face remarcat este tocmai denigrarea celorlalţi prin argumente inconsistente în eterna speranţă că astfel îţi vei face singur dreptate şi, brusc, vei fi ridicat pe o treaptă pe care îţi doreşti să ajungi, conştient că locul acela nu îţi este cel cuvenit? Ce ştiu dumnealor despre victoria meritată şi poate niciodată savurată pe deplin, despre gustul dulce-amar al fiecărei reuşite şi despre sacrificiul pe care orice izbândă îl presupune? E simplu să găsim de fiecare dată o justificare mai mult sau mai puţin pertinentă pentru eşecurile noastre…Asta pentru că nu am trăit nici măcar o dată dualitatea stării de învins-victorios, pentru că aşa am şti să ne preţuim înfrângerea la fel de mult ca şi izbânda, conştientizând faptul că şi eşecul este datorat aceloraşi eforturi, fără de care nu am fi ajuns nici măcar unde suntem acum. Nimic nu se va schimba atâta vreme cât vor continua să îi pizmuiască pe ceilalţi pentru ceea ce au şi cât timp nu vor îndrăzni să critice mai întâi propria persoană. Şi mă întreb oare unde se va ajunge, dacă se va mai ajunge, pentru că deja sentimentul de ciclicitate este foarte viu. Toate se vor repeta la nesfârşit pentru că, dacă încercăm

să avem o atitudine, fie suntem descurajaţi şi condamnaţi pentru felul visător şi idealist de a gândi, fie experienţa într-o existenţă mizeră şi plină de răutăţi ne face să ne resemnăm, în ideea că, dacă nimic nu s-a schimbat până acum, cum oare se va face de acum înainte? Adolescenţa este vârsta „ce îţi dă curajul să sfidezi convenienţa şi compromisul” (Constantin Noica). Bineînţeles, expresia filozofului este metaforică şi ceea ce nu s-a înţeles încă este că noi, adolescenţii, NU sfidăm nici convenienţa, nici maturitatea, nici experienţa şi nici decenţa. Ceea ce nu acceptăm, în ideea păstrării verticalităţii esenţiale pentru scara noastră de valori, este compromisul şi ceea ce SFIDĂM şi nu întreţinem este mediocritatea. Cum este oare atunci când îţi dai seama că acela care acum face abuz de vârsta şi poziţia dumnealui nu a trecut niciodată prin ceea ce treci tu? Probabil că răspunsul îl cunosc majoritatea dintre noi, iar acelora care încă nu au avut parte şi de asemenea experienţe mai puţin plăcute le dorim să nu cunoască vreodată sentimentul, dar nici să nu îi facă pe alţii să simtă cum e, pentru că, „sfidători”, „indecenţi”, „mediocri”, vom fi cândva îndreptăţiţi, fiindcă nu omul este cel în măsură să judece.

Vrei să... „Zbiru’”

Iulian FIRA

„Scribuţi”: „Cârpaci”:

Ştefania BĂTRÂNCA Jeanin BUŢU Laura DRAGONU Ioana Anca IONESCU Maria PÂRVULEASA Tiberiu NEACŞU Octavian VĂCĂRESCU

Ei sunt de vină :) Materialele publicate în Jiunimea prezintă opiniile autorilor, şi nu punctul de vedere al redacţiei, care nu îşi asumă responsabilitatea pentru conţinutul articolelor.

CINE poate scrie pentru Jiunimea? Oricine cu vârsta până în 25 de ani. CE se poate scrie pentru Jiunimea? Orice îţi trece prin cap, ai pe suflet sau îţi place la nebunie. CUM se poate scrie pentru Jiunimea? Trimite la jiunimea@gds.ro un e-mail în care să îţi menţionezi numele şi prenumele, vârsta şi numărul de telefon şi ataşează la el articolele tale, cu titluri meseriaşe şi poze sugestive. Materialele trebuie ataşate în format Word sau Open Office, maximum 3.000 de caractere. Dacă nu ai calculator sau acces la Internet, poţi să la aduci scrise de mână la secretariatul Gazetei de Sud (Craiova, str. Câmpia Islaz, nr. 97A).

ni te alături

UNDE vor apărea articolele tale? În Jiunimea, supliment editat de Gazeta de Sud, realizat de tineri, pentru tineri. Articolele tale vor fi evaluate de către echipa redacţională. Dacă nu ţi-au fost selectate materialele, nu te criza, pentru că articolele rămase intră în cursa pentru numărul viitor. Dacă eşti perseverent, nu numai că vei reuşi, dar vei şi intra în vizorul Gazetei de Sud... CÂND apare Jiunimea? Bilunar, lunea, în prima şi a treia săptămână. Pentru a intra în cursa pentru următorul număr, articolele trebuie trimise în cel mult o săptămână de la apariţia ultimului număr. Noile articole se vor întrece cu articolele rămase nepublicate de la numerele precedente. Ca să nu uităm: am spus bilunar, dar, dacă ne obligaţi, poate îl facem săptămânal... DE CE să scrii pentru Jiunimea? Pentru că ai ocazia să te exprimi aşa cum îţi doreşti (Gazeta de Sud se obligă să nu modifice în nici un fel conţinutul şi forma articolelor) şi, pe deasupra, mai primeşti şi bani pentru asta: fiecare articol va fi recompensat cu 25 RON; într-un număr al Jiunimii nu pot fi publicate mai mult de două articole ale aceluiaşi autor. Cel mai bun articol al fiecărui număr va apărea pe prima pagină şi va fi recompensat cu 50 RON.

Jiunimea nr.1  

primul numar din Jiunimea

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you