Domnule soare, Eu sunt floarea-soarelui... Nu apune! În drumul său de la aeroport la căminul studenţesc, Bucureştiul i se păru un oraş amorţit, cu luminile stinse şi maşini puţine. Inima i se strânse odată cu reîntoarcerea sa în străinătate, însă îşi aminti degrabă legile care interziceau aprinderea luminilor pe timp de noapte, că România se ducea la culcare devreme, căci ziua de lucru începea înainte de răsărit. În primele săptămâni de la întoarcerea sa, Zayd şi-a reluat activitatea cu vioiciune şi prinse să se pregătească pentru noul an de studii. Au trecut săptămâni de la întoarcerea sa înainte să se întâlnească cu Mihaela, care l-a vizitat, reproşându-i atunci când boala l-a pus jos. Într-una din serile de toamnă, Zayd a ieşit cu hainele sale obişnuite de vară, însă ploaia şi vântul din România nu l-au cruţat cu măreţia lor. Aşa că se trezi, a doua zi dimineaţa, cu febră, neavând puterea de a se mişca. Temperatura îi ajunsese aproape de patruzeci. Constituţia sa robustă nu-l ajutase să fugă de ceea ce îi fusese sortit, căci viruşii îşi găsiseră în trupul său o locuinţă potrivită în care să stea câteva zile, învăţându-l o lecţie de neuitat. Colegii săi i-au dat telefon doctoriței care l-a obligat să se supună tratamentului şi să se odihnească şi, desigur, au luat legătura cu Mihaela. Mihaela a intrat în camera lui, având în ochi o privire în care se amesteca reproşul cu mila şi teama. I-a adus ceai
117