__MAIN_TEXT__

Page 1


Mazen Rifai (coord.) La revedere, patrie!


Coperta: Desen de Tamer Turkmane Tehnoredactare computerizată: ARS LONGA Apărut 2015. Format 13x20 cm Printed in Romania

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Wādă'an ya waţan = La revedere, patrie / Mazen Rifai (coord.) ; trad.: Rima Mahmoud Tayara şi Yasmine Jabase ; pref.: Laura Sitaru. - Iaşi : Ars Longa, 2015 ISBN 978-973-148-209-5 I. Rifai, Mazen (coord.) II. Mahmoud Tayara, Rima (trad.) III. Jabase, Yasmine (trad.) IV. Sitaru, Laura (pref.) 821.411.21-1=135.1=411.21

© Mazen Rifai, pentru textele și materialele ilustrative din prezentul volum © ARS LONGA, 2015, pentru prezenta ediție str. Elena-Doamna 2, 700398 Iaşi, Romania Tel.: +40 724 516 581 Fax: +40-232-215078 e-mail: arslonga@mail.dntis.ro; ars.longa@live.com web: www.arslonga.ro Toate drepturile rezervate. Orice reproducere totală sau parţială a acestei ediţii se pedepseşte conform legilor.


Mazen Rifai (coord.)

La revedere, patrie! – eseuri și interviuri –

Traducere: Rima Mahmoud Tayara şi Yasmine Jabase Prefață: Laura Sitaru

Ars Longa


Coordonatorul adresează mulțumiri speciale tuturor celor care au contribuit la realizarea prezentului volum: Finalizare anchete: • Huda

Alshafran (activist – Tabăra Zaatari) Imad (Clubul Cultural Siriano-Român) • Muhamed Ayash (Președinte de onoare al Uniunii Comunităților și Instituțiilor palestiniene din Europa) • Marian Voicu (realizator TVR – Tabăra din Liban) • Adel Alfares (Biroul de asistență socială și ajutorare al comunității siriene din România) • Delia Marinescu (jurnalist – Tabăra Zaatari) • Dragoș Vulvara (jurnalist – Tabăra Atma) • Adina Mutar (jurnalist) • Amer Abdalaa Abdalslam (jurnalist) • Razan Al Syasneh (activist – Tabăra Zaatari) • Simina Guga (activist) • Kassas

Corectură: • Wadah • Adina

Olabi Mutar

Ilustrații: • Juliana

Chuaibi Alnahhas • Draie Samar • Alaa Allagta • Cristina Iacob • Ammar


Cuprins Prefaţă................................................................................7 Introducere........................................................................13 Aici, sunt toți la fel. Triști. Refugiați................................17 La revedere, patrie, ce te îndrepți spre moarte..................21 Am câștigat viața, dar am pierdut dragostea.....................37 Feras și pâinea..................................................................43 O convorbire dureroasă....................................................47 Preţul unei bucăţi de pâine...............................................59 Acum avem o casă în Paradis...........................................63 Refugiat fără întoarcere....................................................67 Nepoții bătrânei................................................................79 Vitorul Siriei sunt copiii. Iar copiii sunt devastați............83 „Mi-aș fi dorit să mor. Îmi doresc să mor.”......................93 Victima violată își restituie datoria.................................101 Dezvoltarea și modernizarea..........................................107 Lunetistul........................................................................111 Nu voi deveni o refugiată...............................................117 Da… sirieni, nu palestinieni!..........................................125 Calea mântuirii...............................................................131

5


Prefaţă Poveştile sunt salvarea noastră, spunea de curând un prieten. În lipsa lor, sufletul s-ar urâți, iar realitatea din care nu am mai putea evada în absenţa lor, ne-ar înghiţi şi, în cele din urmă, anihila. Este primul gând care mi-a venit în minte după ce am parcurs seria de poveşti de viaţă strânse laolaltă prin grija lui Mazen Rifai. Dramatismul acestora nu este o surpriză pentru cititor, mai ales că subiectul suferinţelor pricinuite de război nu este străin niciunei generaţii din zona Orientului Mijlociu. Bunici, taţi, fii, în diferite grade de implicare, au trăit propriile drame pe tot parcursul secolului trecut: ʼ48, ʼ67, ʼ73, şi alţi ani la fel de înnegurați, într-o succesiune care se întinde fără oprelişti către secolul XXI. Literatura de expresie arabă este dominată tematic de ideea de suferinţă care pare să fie imaginea cu cea mai mare recurenţă în acest spaţiu cultural. Îmi vine în minte cu destulă dificultate o creaţie literară arabă a cărei sursă de inspiraţie să fie o bucurie imensă, însă găsesc destul de repede nenumărate exemple de tragism sfâşietor, fie că este vorba despre pagini de dragoste sau de război. Povestitorii din volumul lui Mazen Rifai sunt tot atâtea Şeherezade triste care nu mai pot păcăli destinul şi amâna sentinţa. Vraja narativă este ruptă pentru totdeauna 7


de realitatea acestui război la care asistăm cu indiferenţa celui căruia „nu i se pot întâmpla astfel de lucruri”. Poveştile din cartea lui Mazen Rifai sunt la fel de vii ca o expoziţie de fotografie, la fel de sincere în suferinţă. Ne plimbăm cu ochii minţii printre toţi aceşti eroi nefericiţi care au rămas fără opţiuni în propria lor ţară şi care par să ştie că părăsirea locului în care s-au născut este o alegere la fel de proastă ca rămânerea pe loc. Migrația în Europa este o aventură în care pândește moartea la fiecare pas și nu contează unde începe, pe malurile Turciei sau pe malurile Libiei. Marea seamănă cu conducătorii arabi, temperamentali și capricioși la orice oră, iar furtuna nu are milă când își alege victimele, spune Zaid în cea de-a doua poveste a cărţii. Apariţia cărţii lui Mazen Rifai coincide cu unul dintre momentele cele mai dificile pe care Europa le resimte în mod direct de la debutul războiului în Siria. Prea departe ca să ne afecteze, în primă instanţă, conflictul sirian, care nu mai este de multă vreme doar o „afacere internă” sau o „chestiune de reaşezare a echilibrelor de putere în regiune”, loveşte acum prin consecinţele sale statele Uniunii Europene. Bulversate, luate prin surprindere de numărul mare de refugiaţi sirieni, statele europene încep să se îndoiască de solidaritatea unionistă pusă la grea încercare şi se întorc, cu voluptate parcă, către propria teritorialitate şi apărarea acesteia. Gardurile care se înalţă între diferite state europene, graniţele care se închid în 8


detrimentul sublimului principiu al „libertăţii de mişcare” sunt realităţi cu care Europa nu s-a confruntat până acum. Statele europene sunt în faţa unui test ale cărui rezultate se vor dovedi a fi esenţiale pentru însăşi existenţa Uniunii Europene. Criza refugiaţilor din Orientul Mijlociu a deşteptat în rândul statelor europene vechi animozităţi adormite sub retorica principiului „politically correct” care ies la iveală pe acest fond aproape la fel de contondente ca în secolul al XIX-lea, aruncând umbre grele asupra ideii construcţiei unei Europe solidare. Ştim din istorie că situaţiile de criză, în funcţie de intensitatea acestora şi, prin urmare, de consecinţele directe, produc reaşezări şi chiar reformulări de substanţă. Este, în acest context, foarte posibil ca Europa însăşi să aibă parte de o lungă perioadă de reflecţie asupra propriei structuri, drept consecinţă a crizei refugiaţilor din Orientul Mijlociu. Putem, de asemenea, presupune că structurile de profunzime sociale, politice, etnice din ţările afectate de război din Orientul Mijlociu vor suferi semnificative transformări. Complicatele echilibre confesionale şi etnice, grav puse în pericol în Siria şi Irak, alături de tarele pe care războiul le lasă asupra societăţilor, se vor constitui în tot atâtea piedici în calea reaşezării acestei lumi. Poveştile lui Mazen Rifai se citesc pe nerăsuflate, sunt aproape vizuale, cu senzaţia că vizionezi un film în tehnologia 4dx. Aproape că simţi stropii de apă ai Mediteranei cum te udă alături de cei care încearcă să traverseze 9


marea. Scene emoționante, cinematografice se întind sub ochii îngroziţi sau înlăcrimaţi ai cititorului: cincisprezece ore fără hrană sau apă, valurile creșteau și se jucau cu nava, aruncând-o în toate părțile, una dintre cele patru femei însărcinate de la bord a fost cuprinsă de chinurile facerii și a născut un băiețel, ajutată de un ginecolog aflat la bord. Astfel de nave au toate meseriile la bord, oamenii, când fug din țara care-i oprimă, se înghesuie unii într-alții, fără să se mai țină cont de starea socială, profesii, funcții, religie, adică tot ce separă, de regulă, o societate în straturi. O arcă a lui Noe multiplicată la infinit, un microcosmos social plutind în derivă pe apele aducătoare de moarte ale Mediteranei. Printre personajele acestor poveşti sunt şi oameni cu gânduri şi aspiraţii simple care nu înţeleg de ce nu mai pot rămâne în casele lor. Toate dezbaterile care au loc despre conflictul sirian, despre Statul islamic şi implicaţiile regionale ale expansiunii acestuia, par astfel lipsite de concreteţe: Eu nu înțeleg nimic din politică, am auzit despre revoluție, proteste și despre oamenii care doresc schimbarea sistemului violent și eliminarea corupției din țară. Ca să trăim mai bine, fără foame și sărăcie, declară una dintre protagonistele cărţii. Astfel, drama cotidiană trăită la intensitate maximă de către personajele cărţii emoţionează mai tare decât peisajul general al unei regiuni aflate în colaps. Suferinţa umană nu are confesiune, etnie sau apartenenţă socială, acesta este mesajul pe care îl 10


desprindem din colajul de poveşti strânse laolaltă de Mazen Rifai; suferinţa nu se cântăreşte, nu se compară, nu intră în rivalităţi, ea loveşte în egală măsură alawiţi, sunniţi, creştini, oameni cu credinţe şi crezuri diverse. Un aspect care ar merita adus în atenţie se referă la banalizarea imaginii conflictului, la căderea în cotidian a acestuia: războiul din Siria cu prelungirile sale regionale este de peste patru ani o prezenţă permanentă în jurnalele de ştiri din întreaga lume; tot astfel, imagini din taberele de refugiaţi sirieni din Iordania, Liban sau Turcia au făcut obiectul numeroaselor reportaje de televiziune. Privitorul din lumea întreaga s-a obişnuit cu durerea şi suferinţa refugiatului sirian, imaginea acestuia aproape s-a clişeizat: Povestea lor e ca o știre din miile de știri despre situația din Siria, înșirate la televizor, închise statistic în cifre referitoare la numărul morților, știri fără personalitate, aglomerate, fără nume, fără loc de desfășurare, fără ființă, aflăm despre doi tineri care, prin hazardul vieţii, au fost despărţiţi şi se află în două tabere de refugiaţi, aflate în două ţări diferite. Ca şi suferinţa, atrocităţile şi violenţele comise asupra oamenilor sunt la fel de cumplite indiferent de timpul şi locul în care se desfăşoară. Închisoarea, tortura, violul, crima, şantajul sunt tuşe care îngroaşă tabloul urât al războiului dus împotriva propriilor cetăţeni. Societăţi, aşa cum este şi cea românească care a cunoscut totalitarismul în formele sale cele mai agresive, vor şti să 11


înţeleagă destinele sfărâmate tragic ale refugiaţilor de război. Şi totuşi …o speranţă undeva, ca o licărire în colţul ochiului, transpare din poveştile adunate de Mazen Rifai în acest volum, şi este pusă în cuvinte de o mamă nevoită să-şi părăsească ţara şi familia: „… ne vom întoarce când băieții noștri vor deveni bărbați cu adevărat și ne vor apăra”.

Laura Sitaru

12


Introducere


Aceste idei nu sunt fertile, nici infertile. Aceste povești nu sunt scrise de scriitori obsedați de vocabular și propoziții, ci de scriitori obsedați de moarte. Sunt povești de groază la care niciun scriitor de-a lungul timpului nu s-ar fi gândit. Poveștile sunt reale, consemnate exact așa cum s-au întâmplat. Este vorba de evenimente cotidiene, extrase dintr-o tragedie aproape incredibilă, evenimente neprezise de Nostradamus și nemenționate de George Orwell. Textele sunt pline de durere și de întunericul opresiunii pe care o scot la iveală. Totul a început într-o dimineață în care s-a vrut demnitate și s-a renunțat la tăcere. Toate poveștile au început atunci când cetățeanul arab s-a trezit din somnul său adânc, atunci când a început să simtă că destinul țării lui îl hotărăște un ticălos. Atunci a înălțat flamura libertății pentru a scăpa. Atunci și-a găsit refugiu și speranță pe mare, chiar dacă bărcile erau pline de moarte. Sirienii știau din cărțile de istorie că strămoșii lor au trecut marea, au deschis piețele comerciale ale lumii, că au construit clădiri și regate. Că țara lor a însemnat știință și cunoaștere, bogăție și succes.

15


Astăzi însă ei trec marea pentru a scăpa. De moarte prin moarte!

Mazen Rifai

16


Aici, sunt toți la fel. Triști. Refugiați.


Refugiatul sirian Mohamad, de profesie avocat, relatează: „Același pământ, același aer și aceeași iubire, s-ar părea. Însă, o plantă nu poate să trăiască, dacă este ruptă dintr-un anumit pământ și dusă în altul. Este foarte greu să-ți lași casa, munca, lucrurile, planurile de viitor pentru tine și familia ta, pentru copiii tăi și, într-o singura zi, să treci de la normalitatea vieții la nesiguranță și pierdere, pământul să-ți devină saltea, iar cerul, pătură. Și tot ce te desparte de vecinii tăi să fie niște pânze cu care te lupți zi și noapte, ca să le fixezi cât mai bine. Căldura lunii august nu ține seama că ești refugiat. Căldura este în continuă creștere, iar tu zaci lipsit de vlagă, ud de transpirație, visând la casa ta, unde aveai pereți care te apărau de razele de soare și aer condiționat sau ventilator ce îți ofereau răcoare și relaxare. Aici, chiar și somnul te lasă și îți fuge din ochii obosiți. Stresul și somnul sunt dușmani care nu se întâlnesc niciodată. Stai cu ochii deschiși privind la boțurile mici de carne care se vor trezi mâine dimineață ca să-ți ceară mâncare și jucării. Și să te întrebe despre mama lor, care a fost ucisă. Și, desigur, nu le spui că a fost și violată!

19


Noii prieteni ai vieții tale devin frica, oboseala, grija, tristețea, foamea și uimirea. Și, firește, amintirile care îți provoacă durere, amintiri despre vecinii tăi, despre cadavrele prieteniilor tăi, țipetele soției tale, gloanțele care te-au lovit, dar nu suficient ca să te omoare și să uiți de toate astea, răniți țipând, sânge curgând, acestea sunt simfoniile care îți răsună în minte zilnic. Corturi așezate nu doar într-un deșert, ci și în gândurile tale. Te simți călcat de picioare și de ipocrizia care te-a trimis fără milă către un destin pe care nu ți l-ai făurit tu, prin propriile puteri și visuri. Lucrul care îți mai ușurează sentimentul de sclavie este faptul că ești împreună cu rudele tale, alături de cunoscuții și compatrioții tăi. Cei existenți deja și cei care vor veni sunt oameni pe care nu i-ai ales, dar durerea te-a făcut să fii lângă ei, născând acea iubire față de aproapele tău, pe care, poate, n-ai întâlnit-o la părinții și frații tăi adevarați. Lacrimile tale nu seamănă una cu alta. O lacrimă este de durere, alta de mulțumire și alta de dor, iar altele de supărare și chin. În jurul tău vezi chipuri mâhnite, plânse și triste, care încearcă să treacă peste amintirile de groază și frica de viitor. Aici, sunt toți la fel. Triști. Refugiați. 20


La revedere, patrie, ce te Îndrepți spre moarte


Plecarea... Lacrimi pline de durerea despărțirii de toate amintirile, de toată viața de până la acel punct. Lacrimi de durere, însoțite de un zâmbet de speranță, poate de salvare, desenate pe fața mamei, care își ia adio de la copilul ei. Fiul ei ia drumul emigrării. În Europa. Departe de țară, de crime, de distrugere și de umilire. „Eu te rog să pleci”, îi spune mama suspinând. În urmă cu câteva luni, Zaid a decis să evadeze din orașul său văduvit de viață, care arăta ca un spectru înspăimântător. Totul fusese planificat, colectase informațiile necesare și banii pentru plecare. În rest, imaginația i-a fost umplută de gânduri referitoare la soarta lui viitoare: riscurile de a da peste escroci și oportuniști, de a se îneca, de a-și pierde banii și speranțele. A trăit zile de anxietate, de temeri amestecate cu speranță, se gândea la o cursă cu moartea, la împușcături. Oarecum, migrația lui nu era legată de un viitor mai bun dat de un loc de muncă mai decent, mai bine plătit. Nu. El a trebuit să scape de cuțite, de rachete, de gaze toxice, de criminali. Și nici drumul migrării n-avea cum să fie lipsit de incidente.

23


A analizat și studiat tot felul de situații, ca de exemplu trecerea clandestină a frontierei, noaptea, ceea ce presupunea traversarea unui râu din Turcia într-un butoi voluminos, alături de alte nouă persoane. Butoiul era condus de pe ambele maluri ale râului cu ajutorul unor rânghii, care s-ar fi putut rupe la un moment dat. Dar ce nu i-a trecut prin cap, stând de vorbă cu o mulțime de oameni. Traficanții de persoane erau siguri de metoda cu butoiul, pe timp de noapte. Mai erau și metodele clasice, care presupuneau trecerea frontierei cu ajutorul unor călăuze de profesie, pe rute departe de ochii polițiștilor de frontieră și ai grănicerilor. Dar și în acest caz îți trebuia noroc, căci zonele de patrulare puteau fi modificate, iar traficanții, descoperiți. O altă metodă studiată de Zaid era aceea de a se ascunde deasupra unui TIR, astfel încât să nu fie descoperit în vamă, când camionul era băgat la „canal”, pentru verificare. Cea mai sigură metodă, și cea mai scumpă totodată, era să găsească documente de călătorie care să i se potrivească, adică semnalmentele și vârsta lui să fie asemănătoare cu ale titularului documentelor. Atunci, era aproape o călătorie normală, de multe ori cu avionul, până în țara dorită, o călătorie în care 24


doar spaima lui știa că este vorba de o altă persoană decât cea din pașaport. Măcar de-ar fi avut bani pentru o asemenea opțiune! Dar n-avea. Deoarece nu avea bani pentru a cumpăra un pașaport european fals, s-a hotărât, în cele din urmă, să emigreze într-o țară arabă, înarmat cu un simplu certificat. Și toate astea pentru că nicio țară nu era dornică să ofere adăpost refugiaților sirieni, toate își luaseră măsuri de a îngreuna ajungerea refugiaților într-o țară care să le asigure dreptul la viață. Din cauza asta, drumul de ieșire din Siria era ca o naștere complicată, dureroasă, cu multe riscuri, inclusiv cel de a-ți pierde viața. El a încercat, o dată, prin Damasc. L-au trecut toate apele când un puști de 14 ani l-a măsurat din cap până-n picioare și i-a zis: „Ai identitate falsă.” N-ar fi fost nimic dacă puștiul n-ar fi avut o armă cât el de mare și n-ar fi fost însoțit de adulți gata să-l brutalizeze din cauza unei asemenea suspiciuni. Prea multe fărădelegi făcuseră cei de la securitate, ca să se aștepte la altceva. Zaid nu-și amintește nici acum în ce fel a scăpat din acea situație, pentru că ordinul fusese să fie arestat. Teama îi paralizase și gândirea și limba. Cum poți să dovedești că n-ai lucrat pentru sistem?

25


Zaid a optat, până la urmă, să plece într-o țară arabă, pentru început. Și-a luat rămas-bun cu un strigăt sfâșietor: „La revedere, patrie, ce te îndrepți spre moarte”. L-au sugrumat emoțiile despărțirii și amintirile frumoase din viața lui. Când a ajuns în Egipt, „Mama lumii”, a putut chiar să obțină un loc de muncă datorită diplomei de specialist în limba engleză. E adevărat, un post de chelner într-o cafenea modestă, dar asta l-a ajutat să se întrețină și să-și urmeze drumul, pentru că Egiptul nu era deștinația finală pe care o dorea. Această națiune arabă a plătit prea mult tribut trecutului, dezastrelor istorice. Și parcă o tăcere apăsătoare plutea deasupra tuturor mormintelor ridicate la rang de monumente în această țară. Zaid își dorea să se stabilească într-o țară în care omul să fie de folos, activ, să privească spre viitor, nu spre trecut. Nu știa unde o să ajungă. Pentru că nimănui nu îi păsa de cei nevinovați, de cei care își riscau viața pentru a căuta un loc sigur, după persecuția și abuzurile îndurate. Nimănui nu-i păsa de milioanele de sirieni împinși de disperare pe valurile speranței, pentru a scăpa de o moarte sigură. Siria devenise un calendar al morții, în care toate zilele erau negre, indiferent de tipul dezastrului. Fie că era vorba de bombe, represiuni, torturi sau obuze, 26


rezultatul era unul negru, permanent. Desprinderea de acest calendar era la fel de incertă ca și viața în „zilele negre”. Mai ales atunci când era vorba de obținerea dreptului de azil, după pierderea tuturor drepturilor în țara de origine. Migrația în Europa este o aventură în care moartea pândește la fiecare pas și nu contează unde începe, pe malurile Turciei sau ale Libiei. Marea seamănă cu conducătorii arabi, temperamentali și capricioși la orice oră, iar furtuna nu are milă când își alege victimele. Aceleași plaje din Grecia și Italia, Sicilia și Barcelona i-au primit pe bunicii noștri sirieni (fenicieni). Atunci, ei aduceau civilizație, comerț, știință. Aceste plaje i-au primit pe Hannibal, libanezul, pe sfântul Augustin, algerianul, pe Iulia Domna din Homs și pe Filip Arabul, împărați ai Romei, pe regina Palmyrei, Zenobia, alături de alte personaje celebre ale istoriei. Astăzi, așa au fost strategiile mai marilor lumii, încât copiii acelor oameni de vază sosesc pe aceste plaje cerșind ajutor. În cele din urmă, Zaid s-a decis să nu mai amâne călătoria. S-a hotărât să traverseze podul de viață sau moarte, în căutarea unui vis, a unui trai în condiții de siguranță.

27


Prețul „croazierei” din Egipt până în Italia costa între 1.800 și 3.000 de euro. Condițiile erau cele impuse de organizatori. Fără comentarii, că erai abandonat. Au urcat în ambarcațiunea fragilă, spre moarte, împăcați cu soarta... Au ales să nu moară împușcați, bombardați, arestați și torturați. Au urcat pe apa sărată, care nu se va îndulci pentru ei, rămânând amară ca și despărțirea lor de viața de dinainte, pentru a merge în necunoscut. Amară apă, căreia nu-i pasă de un copil sau de o femeie gravidă, ori de un bătrân neajutorat.

Evadarea... Au trecut prin câmpul de trestie de zahăr sub un apus de soare poetic. Începuse marea evadare într-un camion de transportat oi, ca pentru a se obișnui cu un astfel de transport, de care aveau parte și ei, cei care fugeau. La doi kilometri de o plajă necunoscută, camionul a oprit, iar pasagerii au coborât, fugind spre ambarcațiunile neîncăpătoare ce aveau să-i ducă spre tărâmul speranței. Frigul nopții nu le permitea pasageriilor să doarmă sau să le fie teamă. Precauția, anticipara, ce-o fi fost, i-au ținut cu ochii deschiși toată noaptea. Dimineața, soarele încă timid alunga noaptea rece și lăsa privirii valurile agitate, care clătinaseră ambarcațiu28


nea întreaga noapte. Ziua a trecut repede, cu problemele comune: vărsături, leșinuri, deshidratare și oboseală. Singura masă pe zi consta din apă, pâine uscată și brânză sărată, pentru a strânge stomacul, să nu fie nevoie de toaletă. Plus o mulțime de insulte și cuvinte grele din partea comandantului vasului. A doua noapte a fost mai bine primită de pasageri, din cauza epuizării. Au și dormit, înghesuiți unii în alții, ținându-și de cald și de necaz. A doua dimineață au ajuns la un vas mai mare, de pescuit. Pasagerii nu știau nimic despre traseul de urmat. Nici nu trebuia, era condiția principală, dar această neștiință le dădea o cumplită senzație de teamă. Era ca acasă, când nu puteai să fii sigur că aveai să supraviețuiești peste noapte, a doua zi sau mai departe. N-au întrebat nimic, s-au urcat la bordul ambarcațiunilor de pescuit, fiecare cum a putut, rupându-și hainele, suferind leziuni, fracturi, din cauza valurilor mari și a traficanților care-i zoreau de la spate ca pe vite. Zaid era, totuși, mulțumit. Lucrurile păreau că merg conform planurilor lui, iar în curând corpul lui obosit avea să poată îmbrățișa plaja libertății și a speranței. Doar că un cunoscut proverb spune că „vântul nu bate cum vrea barca”. Niciunul dintre locuitorii orașului Alep, majoritari la bord, nu se aștepta să trăiască în realitate acest proverb. Le fusese 29


mai frică în bărcile care îi aduseseră la bordul vaselor de pescuit. Nici chiar Zaid, care își planificase călătoria fiind obsedat de riscuri. Își pusese toate actele necesare și diploma de facultate într-un dosar de nailon, îl lipise bine și și-l agățase de gât. Din valijoara de supraviețuire nu lipseau o haină groasă, o pălărie și ochelari de soare, să nu facă vreo insolație, medicamente pentru stare de urgență, unguent pentru arsuri, apă, smochine, lanternă, telefon mobil. Înainte de a începe călătoria, a citit prognoza meteo, apoi a ales cele mai bune zile și a citit o mulțime de informații despre zonele din apropiere. S-a „asigurat” că italienii ajută bărciile și navele care au nevoie, nu întotdeauna chiar la timp ca să evite orice tragedie, dar Zaid, ca toți cei care aleseseră acest mod de a fugi de urgia din țara lor, nu se gândea că i s-ar putea întâmpla chiar lui o nenorocire atât de mare. Toate informațiile și măsurile de precauție nu au fost de nicio valoare în fața destinului. Călătoria, care trebuia să se finalizeze în câteva zile, a durat mai mult de o săptămână. Pe mica navă de pescuit erau înghesuite peste 300 de persoane. Au străbătut apele teritoriale ale Egiptului, ale Libiei, au trecut apoi pe lângă insula Creta, zilele treceau egale, mâncau halva și smochine, pâine și brânză sărată, 30


pește, orez, paste, și beau apă cu gust de motorină, folosită la răcirea motoarelor navei. Singura bucurie pe care o avea Zaid era Lama, o fetiță ce, împreună cu tăticul și mămica ei, fugiseră din Homs. Fetița îi mai alunga starea proastă, cauzată de căldura extremă, de neplăcerile zilnice pe care le vedea în jur: vărsături, amețeli, crize de nervi, depresii. Voia să scape și de tânguirile navei vechi, ce scârțâia din toate încheieturile.

Întâlnirea cu moartea... Lucrurile au început să se deterioreze și mai mult atunci când apa a început să se infiltreze în cala navei. La început, tinerii o adunau și o aruncau înapoi în mare. Valurile, însă, se intensificau și frica i-a copleșit pe pasagerii din cală, care au urcat pe punte. Oamenii s-au mai calmat când un tânăr din Hama a început să citească din Coran, iar oamenii recitau după el. Cu cât valurile se întețeau, vocile au început să tremure, dar au devenit mai puternice. „Nu este Dumnezeu afară de Tine! Mărire Ție! (...) Noi i-am răspuns și l-am mântuit de mâhnire. Așa îi mântuim pe credincioși.” (Profeții, 87-88). Căpitanul navei și-a dat seama că este una dintre acele călătorii cu potențial tragic și a sunat la Crucea Roșie și la Paza de Coastă a Italiei, dând coordonatele 31


navei, în ciuda faptului că aceasta i-ar fi fost confiscată. Fiecare pasager avea o propunere pentru a fi văzuți mai repede de echipele de salvare: aprinderea unui foc, semnale de fum cu oala de gătit, folosirea lanternelor laser. Unul avea un fluier și le-a spus că așa a scăpat un pasager de pe Titanic! Până la urmă au decis că fluierând, strigând, agitându-se nu fac altceva decât să se obosească. Mai bine așteptau cuminți să fie găsiți de salvatori după coordonatele transmise de căpitan. Lumea încă nu se speriase prea tare. Toți erau plini de speranță. Însă orele care au urmat au fost un coșmar inimaginabil. Cinsprezece ore fără hrană sau apă, valurile creșteau și se jucau cu nava, aruncând-o în toate părțile, una dintre cele patru femei însărcinate de la bord a fost cuprinsă de chinurile facerii și a născut un băiețel, ajutată de un ginecolog aflat la bord. Astfel de nave au toate meseriile la bord, oamenii, când fug din țara care-i oprimă, se înghesuie unii într-alții, fără să mai țină cont de starea socială, de profesii, funcții, religie, adică tot ce separă, de regulă, o societate în straturi. Orele treceau, iar pasagerii începuseră să obosească din ce în ce mai mult. Nava, obosită și ea, se preda vântului puternic și valurilor înalte. Pompa de evacuare a apei s-a defectat, motorul s-a oprit, marea 32


parcă năvălise în spațiul strâmt al navei. Totul a fost rapid, pasagerii nu au avut timp să se dezmeticească, să facă un plan de acțiune. Fiecare își trăia propria spaimă. Fiecare încerca să se salveze. În cele din urmă, nava s-a culcat pe partea dreaptă, scoțând un sunet înfricoșător, apoi s-a răsucit și a început să se scufunde. Cei mai mulți dintre pasageri erau la bord, doar norocoșii fuseseră aruncați în apă în momentul acesta. Nimeni dintre cei aflați în cabine nu a putut ieși, din cauza presiunii apei asupra ușilor. Nici cei de pe holuri sau cei aflați pe partea dreaptă nu aveau șanse de supraviețuire. Doar cei din stânga navei au fost aruncați în apă, mulți știau să înoate, aveau veste de salvare și mult mai multe șanse de supraviețuire. Zaid a fost unul dintre acei norocoși. Primele clipe ale scufundării i-au rămas în minte ca ziua învierii. Toți se zbăteau în apa agitată încercând să se mențină la suprafață, dar se scufundau mai tare. Ochii lui Zaid nu mai vedeau nimic. Doar moartea. Își repeta întruna că totul era un coșmar din care se va trezi curând. Dar nu se trezea. A găsit o bucată de lemn și s-a prins de ea. Plutea în agonie, prin fața ochilor închiși trecându-i întreaga viață. Aștepta îngerul morții, murmurând rugăciuni. În jurul lui, alți supraviețuitori priveau spre orizont în speranța 33


că le va veni un ajutor. Cei care nu avuseseră norocul să găsească ceva de care să se prindă, înotau o vreme în apa rece, până oboseau și mureau. Se auzea clipocitul apei, o bolboroseală și gata. Încă unul pierduse lupta. Lângă Zaid era un băiat care nu avea mai mult de 15 ani. Lui Zaid îi era teamă să se uite în ochii lui, unde groaza își găsise sălaș. Mai încolo, un bărbat împreună cu soția lui stăteau strâns îmbrățișați luându-și rămas-bun până la revederea în Rai. Ochii lui au mai înregistrat două fetițe ținându-se în brațe, agățate de o bucată din ambarcațiune. În ultima clipă, înainte de a se scufunda, a auzit motoare de bărci și glasuri de oameni vorbind precipitat într-o limbă străină. Zaid era deja jumătate plecat din rândul celor vii și credea că este un miraj al morții. Dar, nu. Erau echipele de salvare ale autoritățiilor italiene. Când a fost tras într-o barcă, Zaid a început să plângă ca un copil.

Fiica mea…! Din bărci, supraviețuitorii au fost urcați pe un vapor, unde li s-a acordat primul ajutor împotriva hipotermiei, dându-li-se pături și ceaiuri calde. Abia când s-a mai liniștit puțin, Zaid a început să se uite în jur, să vadă cine supraviețuise. La un moment dat, a auzit o voce subțire strigându-l. Era micuta Lama. 34


Cât de fericit s-a simțit Zaid că fetița fusese salvată. Cât de fericită era fetița că-l găsise pe prietenul ei. Însă nu-și găsea părinții. Zaid a luat-o de mânuță și au cercetat toată puntea vaporului, în speranța că-i vor găsi părinții. Nu mai erau. Când au ajuns la mal, au fost chemați să li se ia datele, să fie înregistrați. Zaid, cu Lama în brațe, se gândea, stând la rând, ce să facă. Fetița îl cuprinsese de gât și-l ținea strâns. Ațipise cu capul pe umărul lui. – Este fetița ta?, a auzit dintr-o dată întrebarea funcționarei de la înregistrări. – Da, a răspuns el mecanic, fără ezitare. Este fiica mea, Lama. Fetița a ridicat puțin capul auzindu-și numele, apoi l-a pus din nou pe umărul lui Zaid. Femeia de la înregistrări a scris așa, neștiind că tocmai formase o familie. Zaid plecase din Siria singur și ajunsese pe malurile speranței cu un copil de cinci ani. De acolo, pe unde au mai călătorit: Milano, Catania, Monte Carlo, Nisa, Amsterdam, Köln, München, Hamburg, Weinsberg, Copenhaga, pentru a ajunge, în final, în Suedia, au călătorit împreună: Zaid și fiica sa, Lama. Plecase din Alep, departe de distrugerea și de crimele abominabile ale unui dictator care încerca să transforme oameni în animale și ajunsese în mijlo35


cul unei culturi europene ce i se părea exotică. Zaid plecase cu visele lui despre vindecarea Siriei, convins fiind că țara lui va depăși și această furtună, cum le depășise și pe celelalte de-a lungul istoriei. El spera să se întoarcă acasă într-un viitor nu prea îndepărtat. Până atunci însă, trebuia să se ocupe de noua lui viață, în care prioritatea devenise micuța Lama. Să-i fie ei mai bine, să uite tragedia prin care trecuse. Și, cândva, când aveau să se întoarcă în Siria, Zaid urma să le caute pe rudele fetiței, să le anunțe ce se întâmplase cu părinții acesteia. Dezastrul a costat viața a 250 de persoane, conform statisticilor oficiale. Autoritățile italiene au salvat 800 de emigranți, în cea mai mare parte sirieni, după cum informau toate canalele de televiziune din Italia.

36


Am câștigat viața, dar am pierdut dragostea


„Casa omului este împărăția lui”, așa s-a exprimat Um Abdo, vorbind despre durerea părăsirii căminului. „Nu, eu nu mi-am lasat casa, eu am fugit de moarte. Dar preferam să mor în fața casei mele, decât să mor aici în fiecare zi...” „Am câștigat viața, dar am pierdut dragostea, căldura, duioșia și siguranța. Casa mea a fost ca un paradis, aveam mulți pomi și flori, și o fântână în mijloc. Până în momentul acesta îmi amintesc sunetul apei, iar copiii mei se jucau lângă ea, în siguranță, fără frică, foame și sânge. Chiar și soarele, pe care îl așteptam în fiecare zi să răsară, e altfel acum. Acum fugim de razele arzătoare, n-avem unde să ne adăpoștim de ele. Iar ploile... câtă bucurie ne aduceau! Iar acum ne e teamă de apa care pătrunde în adăposturile improvizate. Credeam că aceasta poate fi doar viața palestinienilor, pentru că ei au un dușman fără milă și fără dreptate. Eu nu înțeleg nimic din politică, am auzit despre revoluție, proteste și despre oamenii care doresc

39


schimbarea sistemului violent și eliminarea corupției din țară. Ca să trăim mai bine, fără foame și sărăcie. Si pentru că locuiesc în Bustan Al-Qaser **, aici s-au refugiat foarte mulți oameni. Într-o zi, a venit la mine verișoara mea. Abia am recunoscut-o. Era umflată din cauza bătăii. Fusese lovită cu patul pistolului mitralieră în zona capului și pe corp. Mi-a poveștit despre brutalitatea celor care i-au atacat, despre crimele și jafurile ce se petrec. După câteva zile, am fost anunțați că acești monștri se îndreaptă spre noi. Veneau, pentru că, ziceau ei, căutau arme și oameni care sunt împotriva securității țării. Eram foarte speriată, tremuram, ca atunci când am fost gravidă cu fiul meu Mohamad. Ca și atunci, mișcarea mea era limitată. M-am așezat și am citit Coranul în lăuntrul meu, rugându-mă la Dumnezeu să-mi protejeze copiii de acești monștri. Deodată, am auzit voci ridicate și i-am văzut în fața mea. Cei care ne-au atacat nu erau din armată. Erau niște brute tunse la zero, purtând o bandă verde la încheietura mâinii. Dialectul îi arăta că ar fi din zona noastră! Nu pot să vă descriu spaima teribilă pe care o simțeam, parcă m-am separat de corpul meu și nu mai puteam să gândesc. Au spus că sunt în căutare de * Cartier în orașul Alep.

40


oameni înarmați, de criminali. Și, nu știu cum, s-au gândit că eu o să ascund criminali în sacul de zahăr. Oare va ieși criminalul din recipientele de ulei, pe care le-au gaurit?! Pe toate! Căutările lor s-au concentrat în bucătărie. Nu au luat nimic din casă, dar nu mi-au lasat niciun depozit de mâncare. Și i-am mulțumit lui Dumnezeu că au părăsit casa și nu ne-au distrus decât rezervele de mâncare. Însă, câteva ore mai târziu, am început să primim „cadourile”: bombardamentele, care au durat câteva ore. Casa mea n-a fost lovită direct, dar a fost avariată. Pereții unei camere au fost distruși. Am plecat la casa părinților mei, după câteva zile. De acolo, am urmărit la televizor ce se întâmplă cu casa mea. Așa am auzit că vecinii mei au căzut victime ale bombardamentelor. Am decis, eu și vărul meu, să fugim, pentru că bombele nu aveau ținte precise, distrugeau casele, ucideau civilii, ne distrugeau viața. Am ieșit din casă doar cu hainele de pe mine și am venit aici. Acum, nu îi am decât pe copiii mei, Abdo și Alaa, plus acest copil sugar, care s-a născut pentru a fi unul dintre refugiații taberei din Siria, fără documente, fără acces la servicii medicale, fără alt acoperiș deasupra capului decât o pânză de cort. 41


Aici trăim datorită ajutoarelor. E adevărat, nu ne mai temem de oameni înarmați și de gloanțe, dar viața într-o tabără de refugiați este o insultă, nu suntem obișnuiți cu așa viață. Noi, sirienii, suntem obișnuiți cu o viață liniștită și frumoasă. Ne-am obișnuit să primim oaspeți, nu să fim oaspeți, nedoriți, ai tuturor celor care vor să ne întindă o mână. Speranța mea este mare. Vreau să revin la casa mea, s-o reconstruiesc... Și, nu! Nu o să iert pe nimeni care are legătură cu distrugerile ce s-au petrecut în țara mea și cu oamenii uciși. Dacă eu nu o să reușesc să-mi fac dreptate, o să aștept să crească copiii mei, Abdo, Alaa și Mohamad, pentru a-mi face ei dreptate, mie și familiei mele.

42


Feras și pâinea


La ușa brutăriei stă Feras. Se uită fascinat la un copil care ține la piept o pâine rotundă ca o bucată de soare, cu atâta sentiment, de parcă ar fi un frate sau o soră pe care nu i-a văzut de mult timp. Feras este peste măsură de înduioșat de această scenă. Cât de dure sunt aceste vremuri, când o pâine ajunge să fie atât de iubită, atât de dorită și care oferă un asemenea sentiment profund unui copil? Cât a suferit acest copil până când a obținut această pâine? Nu există nicio îndoială, a stat sub soarele arzător ore întregi! În timp ce alți copii de vârsta lui, din lumea „sigură”, se uită la filme, ascultă melodii la IPad sau aleargă și se joacă în parcuri, acest băiat a stat înțepenit ore în șir, ca să apuce o bucată de pâine! Oare câți membri din familia lui așteaptă să mănânce din această pâine? Și câți copii de vârsta lui își irosesc timpul și copilăria la ușile brutăriilor? Feras gândește toate astea cu privirile ațintite asupra pâinii. Copilul observă. Trece pe lângă Feras, dar pașii încetinesc. Se oprește. Se întoarce din drum și îl întreabă pe Feras, desprinzând pâinea de la piept:

45


- Vrei pâine? Dacă îți este foame, pot să îți dau această pâine. O să stau la rând pentru alta. Frații mei mai mici pot să mai aștepte, pentru că alt frate al meu a apucat să ia o pâine și s-a întors deja acasă. Feras îl ascultă încremenit. Ochii lui întâlnesc privirea curată a băiatului, chipul pur al milosteniei. Nu a mai suportat atâta durere și din ochii lui lacrimile au țâșnit ca niște ființe vii și s-au revărsat pe obrajii săi palizi. Un nod în gât i-a oprit cuvintele. A plâns Feras și a îmbrățișat copilul… doar pâinea le separa corpurile.

46


O convorbire dureroasă


Alo… Maryam…? La un capăt al telefonului un cetățean sirian refugiat, pe nume Ahmad, aflat în tabăra de la granița turcă… La celalalt capăt al telefonului o cetățeană siriană refugiată, pe nume Maryam, din tabara Alzaatari, de la granița iordaniană... Alo, Ahmad…, Ahmad…!!! Și nu se mai auzeau la telefon decât icnete amare, suspine de dor, cuvinte dispersate, țâșnite din atâtea vorbe nespuse... și, peste toate, un plâns isteric. Plânge Maryam. Plânge și Ahmad. Povestea lor a început acum câteva luni. O poveste care seamănă până la identificare cu alte milioane de povești, este povestea durerii, a pierderii ființelor dragi, povestea fugii care i-a dus în orașele de corturi unde s-a strămutat populația, tabere unde fiecare cort închide în el o poveste cutremurătoare. Povestea lui Ahmad și a lui Maryam este doar încă un strigăt de durere, încă o rană a amintirilor, încă o deznădejde, încă un dor după casa distrusă, familia risipită, încă un dor...

49


Povestea lor e ca o știre din miile de știri despre situația din Siria, înșirate la televizor, închise statistic în cifre referitoare la numărul morților, știri fără personalitate, aglomerate, fără nume, fără loc de desfășurare, fără ființă. Nici ei nu reușesc să-și spună mai multe atunci când își aud glasurile. La un moment dat, și lacrimile s-au uscat, neputând să-și mai exprime durerea. Fiecare stă la un capăt de fir, cu amintirile lui, cu tăcerile lui. Viața lor s-a desfășurat ordonat, organizat, după ceas, chiar dacă erau o familie modestă siriană. Viața lor se desfășura în jurul visului de a-și crește singura copilă, de a o educa pentru a deveni medic. Și zilele treceau. Până într-o zi anume, când Maryam a auzit în depărtare voci strigând: „Mai bine moarte decât înjosire”. S-a dus la geam și a privit afară. Nu a văzut nimic, a auzit doar strigătul permanent, undeva în jur, „mai bine moarte decât înjosire”. Curând, strigătul a devenit mai clar, vocile mai puternice. S-au apropiat de casa ei, tari, nu mai putea să spună că nu le-a auzit. A înghețat de frică. A ieșit la geam, geamul ei cel de toate zilele, de unde urmărea viața orașului.

50


Dar lacrimile din ochi i-au împiedicat vederea. Nici ea nu știa de ce plânge, dacă sunt lacrimi de bucurie sau de tristețe, de la geamul acela urmărise și convoaie de înmormântare, și plânsese, dar și atâtea evenimente fericite. Iar acum avea un motiv de fericire, fetița ei, micul ei soare, care le încălzea viața. Toata viața lor se orienta după fetița lor. Și, dintr-o dată: „REVOLUȚIE”! Maryam s-a înfricoșat. Dar mai frică i-a fost de ceea ce a auzit despre copiii din Daraa. Arestați, torturați, uciși, pentru că au scris „libertate” pe zidurile școlii. Și fetița ei mergea la școală. Dacă ar fi fost să aleagă, da, spera la libertate și la o viață onorabilă. Dar... Încet, încet, Maryam a început să nu mai simtă frica și s-a trezit repetând prin casă cuvintele strigate de mulțimea din stradă: „mai bine moarte decât înjosire”, „mai bine moarte decât înjosire”... I-au plăcut cuvintele și melodia lor, le îngâna în timp ce vocile se depărtau de casă. Rămâneau cuvintele scrise pe zidurile locuințelor. Maryam își continua treburile casnice, după ce gustase puțin curaj, puțină libertate de exprimare... Așa au trecut câteva săptămâni. Știrile despre acei oameni din stradă ajungeau cu greu până la ea. 51


Vocile care strigau acele cuvinte plăcute urechii ei începeau să dispară. Mulți au murit. Au fost uciși de cei care au vrut să-i înjosească și care au folosit o armă perfidă împotriva lor. A ajuns melodia cuvintelor la cei ce înjosesc oamenii și le-a fost frică să nu le fie arse casele lor de carton. Au înțeles că trebuie să-și apere averile furate de la popor și s-au apărat prin ură. Au revărsat asupra oamenilor un potop de ură, care mătura totul în jur. „Mai bine moarte...”? Na-vă moarte! În dimineața acelei zile... Maryam o numise mai apoi „ziua pierderii”... se sculaseră și ea și Ahmed după o noapte întunecată, fără curent electric. Își turnaseră unul altuia apă dintr-un ibric, ca să se spele. Nici apă curentă nu mai era în orașul cuvintelor „mai bine moarte decât înjosire”! Niciunul dintre ei nu știa că aceea fusese ultima noapte în siguranță în casa lor modestă. Ahmad și-a trezit fiica, pe Rima, i-a spus „hai, să mergem la brutărie, să cumpărăm pâine, trebuie să ajungem cât mai devreme, să prindem un loc la coadă”. Așa ajunsese viața lor. Se trezeau cu gândul la cele patru bucăți de pâine pe care trebuia să le ia de la brutărie. Șiruri întregi de oameni așteptau să ajungă la raft, să cumpere pâinea insuficientă. 52


Și-a amintit de ultimele priviri aruncate asupra fiicei ei, care își pieptăna părul la lumina lumânării, cum obișnuia să facă înainte să meargă la școală. Mergea la școală ca să învețe, iar astăzi merge la brutărie ca să trăiască. Maryam, când și-a luat rămas bun de la fiica ei, se gândea la promisiunile președintelui, la reforme, la reparații, la ce mai îngăimase el prin discursuri. Oooohhhh! Urmaseră întreruperea curentului, a apei, a siguranței zilei de mâine. Oooohhh! dacă cineva ajunge la președinte să-i spună: „vă implorăm… nu mai vrem reforme!” Într-o liniște cutremurătoare, în așteptarea pâinii, Maryam s-a apucat de treburile ei mărunte din casă. Dintr-o dată, s-a auzit o explozie asurzitoare, apoi țipetele oamenilor. „Au bombardat brutăria!”... O bombă aruncată dintr-un avion al regimului a căzut peste coada uriașă de la brutărie, peste oamenii triști și înfometați! Așa tratează regimul criza de pâine … Maryam nu a crezut ce a auzit. A ieșit în stradă, căutându-și familia între cenușă, moloz și fum. Nu auzea strigătele femeilor și nici nu îi mai păsa de strigătele bărbaților. A văzut unii tineri din acel cartier transformați, parcă peste noapte, în bărbați în toată firea. Aceștia au strigat la ea, spunându-i să fugă. 53


„Fugiți, fugiți... O să vină după voi..., vor să vă masacreze, cum i-au masacrat acum o săptămână pe cei din cartierul vecin! Salvați-vă, pe voi și pe copiii vostri. Vin violatorii…” Maryam a renunțat să-și mai caute soțul și fiica. Era sigură că au murit, mai ales când a aflat că toți cei care au fost în fața brutăriei s-au transformat în bucăți de carne, că nimeni nu a supraviețuit. Zeci de morți, cadavre arse, fără putința de a mai putea fi recunoscute, bucăți de trupuri... Maryam a devenit un cadavru viu în acele clipe, acționând după îndemnul ce i se înfipsese în minte ca un ordin: „fugiți, fugiți!”. S-a întors acasă cu sufletul scurs din ea. Unde să se ducă? Ce ar putea să ia cu ea? Ce altceva, decât niște poze, amintirile ei prețioase. Din ușă, a privit mașina de spălat, frigiderul, televizorul, iar gândul ei nebunesc a fost în acea clipă că acele aparate nu fuseseră achitate în întregime... gând de cetățean onest, într-o țară în care fărădelegea devenise armă. Și-a luat rămas bun de la casă, bloc, stradă, cartier. Și-a luat rămas bun așa cum o femeie își ia rămas bun de la bărbatul ei care merge la război. Nu era convinsă dacă va mai revedea toate acestea vreodată. Dar a avut nefericirea să le vadă. La televizor, frânturi de știri despre „lupte împotriva tero54


riștilor”!, pe internet, reale, filmate „pe viu” de martori oculari, probabil vecini de-ai ei, probabil acei tineri maturizați înainte de vreme. Strada, cea pe care o privise de atâtea ori de la geamul ei cel de toate zilele, strada ei, cu evenimentele sale fericite și mai puțin fericite, era plină acum de cadavre arse, case dărâmate. A mulțumit lui Dumnezeu, pentru orice i-a dat să ducă, suferință, lacrimi, dar și viață. ’In sha Allah! Fuga lui Maryam a fost însoțită permanent de moarte, răzbunare, dărâmături, sânge și martiri. Gândurile ei rămăseseră la „ziua pierderii”. Explozia de la brutărie a cauzat moartea a peste o sută de oameni. Unii dintre aceștia nici nu au putut fi recunoscuți de rudele lor. Nici ei nu i-au mai rămas din familie decât niște fire de păr pe haină, de la fiica ei, când a îmbrățișat-o de rămas bun. Nu își mai amintea nimic. Nici numele vecinilor din cartier, ai celor care se făcuseră una cu pământul în fața brutăriei, la coada de unde trebuia să ia rația de patru pâini. Acest lucru nu mai era important. Toți au primit același nume, cel de „MARTIR”. Dar își aducea aminte de cuvintele care îi pătrunseseră în casă și în gând, înainte de a se porni urgia: „mai bine moarte decât înjosire”! Este posibil ca aceste cuvinte să poarte povara responsabilității căderii a mii de martiri, a dărâmării de cartiere și orașe? De ce 55


moartea îi ocolește pe cei ipocriți și cu stomacuri pline? Există un sfârșit pentru această noapte lungă?! Va răsări soarele libertății? Va reveni soarele în patria ei? Sau această noapte este veșnică?! „Mai bine moarte decât înjosire!” E ciudată transformarea acestui popor! Acceptă mai degrabă să piardă tot, decât să îngenuncheze. Mai degrabă să piardă viața familiilor lor, să-și piardă casele și siguranța traiului, decât să accepte un dictator sângeros. Pleacă în bejenie, lungi șiruri de oameni, care, acum, nici nu-și mai găsesc loc în tabere. Fug în peșteri, rătăcesc de colo-colo, cu strictul necesar agățat de umeri. Sau rămân în orașe, înfruntând bombardamentele, înfruntând moartea în toate chipurile ei hâde, moartea pregatită de șeful suprem și de regimul diabolic. Este același popor căruia înainte îi era frică să se pună față în față cu ofițerii de securitate. Acum înfruntă moartea strigând: „Nu te vrem, chiar dacă ne ucizi cu mâinile tale. Nu suntem oi dintre oile tale și nici sclavi dintre sclavii tăi.” Poporul care stătea cuminte în fața președintelui, acum înfrunta o lume întreagă, o lume care l-a lăsat la cheremul unui criminal, pentru a-și atinge obiectivele strategice! O lume surdă, oarbă și fără inimă!

56


Maryam a ajuns în tabăra de refugiați după o călătorie plină de suferințe. Acestea nu au încetat nici în tabără. Poate avea un acoperiș deasupra capului, poate avea ce să pună în gură, dar gândul ei rămăsese la brutăria care-i înghițise ce iubea mai mult: fiica și soțul! Foamea ei rămăsese nepotolită, printre ruinele însângerate ale brutăriei din orașul ei, din cartierul ei, de pe strada... Povestea ei se pierdea printre poveștile celorlalți refugiați. Nici nu se mai alinau unii pe alții. Traiau în amintirile lor, în care își regăseau familiile și vremurile de siguranță, de speranță, de iubire... Într-o seară, Maryam se uita la televizor. Deodată a deschis ochii mari, iar inima i-a stat parcă în loc. Din adâncul ființei ei, strigătul a ieșit nesfârșit de dureros, dar odată ce a țâșnit în afară, nu l-a mai putut controla. Se uita la televizor și urla. Cei de lângă ea au crezut că a înnebunit. Apoi, Maryam a reușit să se desprindă din încremenire și a fugit spre ecran, plângând. „Aceasta este fiica mea… fiica mea, Rima… Rima trăiește!… trebuie să vorbesc cu ea…iubita mea Rima”. Toți cei din jur au început să plângă, de fericirea ei și de nefericirea lor. Un interviu cu Rima la televizor, în care fetița ei vorbea despre suferința lor în tabără, a fost pentru 57


Maryam un cadou de la Dumnezeu. În zilele următoare, s-a zbătut să obțină numărul. Apoi, a sunat. Avea atâtea cuvinte de spus, avea atâta fericire de împărtășit, avea să spună că trăiește, că Dumnezeu, bunul, bunul Dumnezeu s-a îndurat, avea să spună că... Când a auzit însă vocea soțului ei, Ahmad, Maryam a amuțit. Își lua rămas bun de la el în fiecare zi, în fiecare seară. Imaginea lui în ușă, cu fetița de mână, nu disparuse nicio clipă din memoria ei. Dar era memoria unui mort. Iar acum, Maryam trebuia să-și schimbe amintirile, să-și ierte gândul morții. „Ahmad, tu?” Da. Era el. Viu. În „ziua pierderii”, Ahmad a fost salvat împreună cu fiica lui și au fost duși la spital. Rima avusese doar răni superficiale. Și ale lui trecuseră repede. Cele trupești. Dar cele sufletești nu trecuseră. Ahmad a crezut că soția lui a murit, după ce a văzut distrugerile făcute de armata în cartierul lor. Nu avea unde să se întoarcă. A luat drumul fugii de moarte, Homs, Hama, Alep, tabăra de refugiați din Turcia. Un telefon a reunit familia! Și gândul lor s-a întors imediat spre o viață trăită în demnitate, nimic mai mult. Iar inima lor a împărtășit același dor de patria nimicită.

58


Preţul unei bucăţi de pâine


După 20 de ani, doamna Coca s-a întors în țara ei natală, România, lăsând în urmă o viață întreagă, cu amintiri fericite, prieteni, casă și mașină. Coca s-a obișnuit să o sune în fiecare zi pe cumnata ei, să se asigure că totul e bine, dar și cu speranța că, într-o zi, o să audă că lucrurile s-au stabilizat și se poate întoarce la viața ei, pentru ca fericirea să vină în nou. În ultimele zile, s-a auzit știrea că zona unde se afla cumnata ei este în pericol. După câteva ore de încercări, au răspuns la telefon. I-a răspuns Ahmad, băiatul cel mic, „zâmbetul familiei”, așa cum îl strigau toți, datorită umorului pe care îl avea și zâmbetului său frumos. - Ce mai faci, Ahmad? - Eu sunt bine, îmi este dor de voi. Voi, în România, sunteți fericiți? - Da, dragul meu, suntem fericiți. - Voi, în România, aveți pâine? Eu de cinci zile nu am mai mâncat pâine. Nu avem deloc și îmi este dor să mănânc, fie și o bucățică mică. Coca a simțit cum i se strânge stomacul. Ahmad cel mic era trist și ea nici nu și-l putea imagina fără zâmbetul lui frumos, ca un soare într-o dimineață de primăvară.

61


În fundal se auzeau pocnete de armă, iar Ahmad doar respira încetișor în receptor, neștiind ce să mai zică altceva în afară de dorul lui de pâine. Mama lui i-a luat telefonul și a completat: – Nu am pâine să dau copiilor! Nu am nici mâncare. Abdel Muneem a plecat de câteva zile să aducă mâncare și până acum nu s-a întors. Abdel Muneem a ieșit într-o dimineață din cartierul lui asediat de militari, în speranța că se va întoarce cu mâncare și medicamente pentru copii. După câteva zile, l-au găsit într-un parc din cartier, cu un glonț în cap. Avea în mână pâinea pe care spera să o ducă acasă, la copii. Dar fusese lovit de un lunetist, deși acesta văzuse în mâinile lui o pâine, nu o armă. Abdel Muneem a fost îngropat în același parc unde a decedat, iar pâinea a rămas singură în balta mare de sânge.

62


Acum avem o casă în Paradis


Thabet stă în fața televizorului împreună cu familia lui, undeva, departe de casă. Urmăresc știrile despre ce se întâmplă în țară lor, în orașul lor, în cartierul lor... Deodată văd imagini chiar cu casa lor. Ce mai rămăsese din casa lor... din căminul lor, unde încă își desfășurau amintirile. Casă lor fusese distrusă. Tot ce mai rămasese din ea erau cărămizi, pietre, frânturi de amintiri... Mama lui Thabet nu a putut să suporte imaginile și a început să plângă. Micul Thabet și-a privit mama și a întrebat: – Mamă, dacă cineva moare și este martir, se duce în Rai? – Da, i-a răspuns mama printre suspine. El, inocent, a mângâiat-o și i-a zis: – Atunci, noi acum avem casă în Paradis.

65


Refugiat fără întoarcere


E o noapte fără stele, copacii goi de-a lungul drumului tremură în vântul rece de toamnă, luna, parcă speriată, stă ascunsă în spatele norilor negri, întunericul este stăpân. Poate de aceea zgomotul motorului unei mașini sfâșie liniștea nefirească a nopții. Zgomotul se apropie de clădire și, când să crezi, să speri, că roțile vor rula mai departe, că vor trece de tine, s-au oprit. Câteva secunde totul s-a prăbușit în sine, timpul a rămas suspendat, agățat de luna pitită, apoi zgomotele au început să apară. Sunet sec de pantofi. Mulți. Boc, boc, boc. Urcă scara. Bum, bum, bum, picioare în ușă. „Deschideți”. Strada se animează. Se aud voci care țipă. Bătăi în ușă din ce în ce mai violente. Țipete din ce în ce mai ascuțite. Și totul se apropie... Până a ajuns Hassan la ușă, ei deja au spart-o și au intrat. Pantofi au umplut camerele casei, baia, bucătăria. Hassan urmărea mișcările pantofilor, incapabil să ridice ochii și să privească spre cei ce năvăliseră în casa lui. Vede, pe jos, hainele aruncate din dulap, vede hârtiile din biroul ce se prăbușește și el, parcă fără zgomot, așezându-se liniștit pe pardoseală. Cioburi, obiecte casnice, se aștern pe jos, într-o rânduială inversă firescului. Hassan vede doi pantofi lustruiți opriți în fața lui. – Tu ești Hassan?, întreabă pantofii lustruiți. 69


– Da, eu sunt doctor Hassan, răspunde el, parcă uluit de dialogul început cu o pereche de pantofi. – Șeful vrea să vorbescă cu tine la o cafea, au zis pantofii și au început să râdă isteric. Hassan a vrut să ridice privirea. Tăcere îndelungată. Scrâșnetul fierului în loc de cuvinte, cuvintele ce nu au mai ieșit din gâtul sufocat. Timp de câteva minute, Hassan se transformă într-o minge, lovită de mâini și de picioare, izbită de pereți. Trupul i se odihnește pe jos, lângă biroul prăbușit, tăcut ca și el. Hassan simte cum crește în el puterea de a răspunde torționarilor săi. – Da, eu sunt doctor Hassan, am doctorat în economie, cu onoruri de la universitățile din Franța, sunt profesor la universitate și… Gândul glasului îi este întrerupt de o lovitură. Limba lui vrea să se miște, să pronunțe acea întrebare ce-i chinuia mintea: De ce? O altă lovitură i se odihnește cu toată greutatea pe față și, de teama loviturii următoare, Hassan își ascunde cuvintele. Înca o data, sunetul mașinilor grele rupe liniștea ce se lăsase ca o moarte peste străzile orașului. Acum, se îndepărta, dar lua cu sine suspinele înăbușite ale celor arestați. Hassan nu îndrăznea nici să suspine. Nu-l mai durea nimic. Privea ca fascinat pantofii celor ridicați ca și el. Unii noi, de piele, alții tociți, chiar și papuci se aflau în camionul militar. Pe unii îi simțea înghiontindu-i coastele, pe alții tremurând... Fâșii 70


de pantofi, cât putea vedea Hassan pe sub banda ce i se pusese la ochi. În sfârșit, motoarele se opresc. Pantofii torționarilor – acum îi deosebea bine, că se plimbau agresiv printre ceilalți pantofi speriați – ordonau să coboare toți. Hassan încerca să ridice banda de la ochi, să poată coborî din mașină în siguranță. O lovitură puternică l-a doborât. A fost luat pe sus și târât într-o clădire. Hassan a ajuns într-o încăpere foarte ciudată, cu miros de mucegai, în care niște pantofi scârțâiau pe podeaua udă. A simțit fiori reci pe șira spinării. Lichidul de pe jos era sânge, urină și cam tot ce putea ieși dintr-un corp omenesc. Mirosea a moarte. – Tu ești Hassan?, au întrebat pantofii noi din fața scaunului pe care fusese așezat și legat cu mâinile la spate. – Da, a răspuns el. – Jigodie!, pantofii s-au precipitat spre picioarele lui. Spune „da, șefu'”! – Da, șefu’, eu sunt Hassan, doctor în economie și politică. – Ce politică, animalule? Ce? Crezi că politica este pentru unul ca tine? A urmat o serie de înjurături, pe unele Hassan le auzea pentru prima dată. Își băteau joc de el, de onoarea lui, de diplomele lui, cuvintele treceau pe lângă el cu repeziciune, mult mai mult decât rămâneau 71


loviturile pe trupul lui. „O să te facem atât de mic, încât o să intri din nou în burta mă-tii”, a auzit, pentru ultima oară, și a leșinat. Pesemne că și în timpul leșinului, în minte îi rămăsese întrebarea aceea nerostită încă: „De ce?” Se pare că, revenindu-și în simțiri, a pronunțat-o. Pantofii din fața lui au reacționat. – Aaa, nu știi? O să știi mai târziu, nenorocitule. Ești căsătorit? – Da, șefu’! Sunt căsătorit. – Ai copii orfani? – Da, șefu’! O palmă pe obraz. O palmă grea. Dacă n-ar fi fost legat, s-ar fi prăbușit. – N-ai încă, idiotule. Dar o să ai. Care este afilierea ta politică, jegosule? – Eu fac parte din partidul de guvernământ. O altă lovitură l-a lipit de perete, cu scaun cu tot. A căzut apoi, ca o mobilă răsturnată. Pantofii s-au apropiat amenințător, l-au lovit, apoi a fost dezlegat și legat în altă poziție, pe jos, cu picioarele ridicate. Au început loviturile la tălpi. Brutale. Nici torționarii nu mai vorbeau. Își păstrau forțele ca să lovească. Ședința n-a durat mult. Hasan nu a mai rezistat. Și-a pierdut cunoștința. Ochii lui Hassan încep să se obișnuiască cu pereții camerei unde a fost dus. Pereții sunt decorați cu 72


pete de sânge. Își deplasează ochii în partea de sus, până vede gura de aerisire. Pe acolo, da, pe acolo, venea un pic de aer, iar aerul venea de afară. Afară. Hassan este înăuntru. Și tot nu știe de ce a ajuns în această văgăună mirosind a putregai. Abia poate să atingă podeaua. Da. Nu poate atinge podeaua pentru că este înghesuit între alte corpuri. Corpuri aruncate pe jos. Corpuri care respiră. Icnesc. Se luptă. Cu durerea. Cu tăcerea. Un cap se apropie de el și o voce îi șoptește: „Eu sunt Sheikh Ahmad. Pacea să fie cu tine. Ai răbdare, fratele meu!” După ce sufletul i s-a calmat și și-a încheiat prima întâlnire cu șocul, Hassan se trezește mormâind de unul singur, mintea lui învârtindu-se în jurul aceleași întrebări: De ce? Și-a amintit de zilele ce au trecut, când a auzit focuri de armă la nunta vecinului, și s-a dus repede și a sunat la securitate. Își amintește de frica soției lui și a fiicei în acea noapte. Și acum ce face soția lui? O să o aducă aici, să o interogheze după metodele lor? Așa cum au procedat cu mine? Cu siguranță nu o să folosească violența cu ea, o să o îndrăgească mai mult, poate șeful lor o să se dea la ea, dar ea cu siguranță nu o să-l accepte, el o să țipe la ea și probabil o să o lovească, o să fie speriată și o să plângă. Hassan a plâns de durere, a plâns ca un copil mic.

73


Se trezește din nou. Colegii de celulă freamătă. Se aud pași afară, pe coridor. Pantofii! Pantofii se apropie de ei. Înțelege că vor fi duși la un alt concert. Hassan icnește a râs, dar râsul îi îngheață în gâtlej. Un concert în care instrumentele sunt dispozitive de tortură, iar melodia e o înșirare haotică de strigăte de durere. Un concert cu balet, contorsiunile trupurilor chinuite. Nu a fost luat încă. Alții își trimit țipetele de durere spre celulele în care așteaptă deținuții. Hassan se întreabă : va urma el și o să fie unul dintre cei care strigă în modul acesta înfricoșător? și de ce toate astea? Din nou anchetatorul. – Hassan, este spre binele tău să spui tot ce știi, noi nu vrem să-ți facem rău. Tu ești cultivat și știi că, până la urmă, o să vorbești. – Da, șefu’, întrebați ce doriți și eu o să răspund și, dacă o să mint, faceți ce vreți cu mine: U...C...I...D...E...Ț...I-M...Ă. Înainte de a auzi vreo întrebare, a fost lovit din nou. – Am citit dosarul tău cu atenție. Cine din partid te sprijină? Hai, ești o persoană cultivată, nu vreau să mă comport cu tine de parcă ai fi un criminal. Recunoaște totul și o să ieși imediat. – Dar care este acuzarea? Despre ce vreți să vă vorbesc? 74


– Spune cine te-a plătit să depui o plângere falsă la poliție, în legătură cu focurile de armă auzite în cartier? – Nu a fost o plângere falsă, sunetul de armă a continuat mai multe ore. O ploaie de lovituri se abat asupra lui, pumni, picioare. – Ești un jegos mincinos, adică soția șefului minte? Nunta a fost a cuiva care îi este rudă și nimeni nu a tras cu gloanțe în seara aceea! Care sunt interesele tale de ai depus această plângere falsă? Cine te pune să faci lucrul acesta? Ai deranjat autoritățile și ai plătit amendă pentru asta. Care îți sunt motivele? Hassan a povestit tot ce știa. Că, în acea seara, s-a întors acasă și, după ce a urmărit știrile și serialul săptămânal, ca orice bun cetățean, s-a dus să se culce. Dar la unu noaptea s-a trezit speriat de sunetul focurilor de armă, s-a uitat pe fereastră și și-a dat seama că aceste sunete vin de la vecinii lui, care sărbătoreau nunta fiului lor. Și au continuat schimburile de focuri ore în șir, așa că a sunat la secția de poliție ca să se plângă. I s-a cerut numele, adresa, locul de muncă. După două ore au venit la ușă doi bărbați îmbracați în haine de poliție și l-au întrebat dacă el făcuse plângerea. Că ei verificaseră, întrebaseră vecinii și nimeni nu auzise nimic. L-au luat la secție, pentru raportare falsă și deranjarea autorităților. Și-a rugat soția să-l 75


sune pe decanul facultății, rudă cu ea, și să-l roage să îl ajute în această situație. – Și, da! Recunosc că am păcătuit cu cuvântul. Am înjurat țara și am înjurat clipa în care m-am gândit să mă întorc, dar nu am înjurat conducerea, nici măcar nu m-am gândit la acest lucru. Starea mea psihică m-a făcut să greșesc față de țara mea. Cer să fiu iertat și vă jur că nu se mai repeta acest lucru. Erau doar cuvinte. Hassan avusese atâta luciditate încât să pronunțe numele rudei soției, un om foarte influent, cu foarte multe relații sus-puse în partid. O tăcere lungă. Investigatorul, gânditor, a ridicat ochii, mirat. – De acuzat, ai fost acuzat că ai vorbit despre un ofițer de securitate că ar face parte dintr-o bandă coruptă. Ai vorbit despre acest lucru la facultate. – Nu, șefu’, vă jur pe Dumnezeu, nu am zis așa ceva. Eu am diabet și se pare că boala mea a început să îmi afecteze mintea, cer să fiu iertat. Tăcere lungă din nou. Mințise și anchetatorul știa că minte. Dar în urechi îi răsuna numele acelui decan. Hassan se rugă în gând să fie iertat de Dumnezeu fiindcă mințise. În sfârșit, anchetatorul a oftat. A strigat un militar care stătea la ușă și i-a spus să-l ia pe Hassan din camera de interogatoriu. Se părea că se încheiaseră ceremonia de primire, sesiunea de dresaj și concertul de muzică și balet. A fost dus într-o 76


cameră mai mare. Aici putea să-și întindă întregul corp. Nimeni nu l-a mai bătut. Zilele treceau și nu știa ce este afară. Ce anotimp, dacă e zi sau noapte. Când, din neatenția gardienilor, l-a auzit pe unul spunând colegului că e 7 decembrie – nu aveau voie să dezvăluie astfel de informații –, Hassan și-a dat seama că a petrecut în acest „paradis” subteran 27 de zile. Nici nu mai îndrăznea să gândească ceva rău despre „instituțiile” statului. Afară, toată lumea întreaba de el. Un general de brigadă îi negocia eliberarea, prin intermediul șefului clanului din care făcea parte. După ce tatăl lui a plătit o sumă foarte mare, pe care o pusese de-o parte pentru nunta fiului mai mic, Hassan a fost eliberat. Abia acum și-a dat seama cât de important e să faci parte dintr-un clan mare. Fiind școlit afară și trăind multă vreme acolo, uitase de puterea tradiției. Își aduce aminte de ziua când a fost eliberat. A venit la el un gardian care l-a scos din cameră și l-a dus la baie, i-a dat un săpun și l-a lăsat să se spele. Apa caldă pe trupul lui chinuit i-a creat o stare de nemaipomenită satisfacție. Apoi, a fost dus într-o cameră luminoasă și i s-au dat haine noi și curate. După alte câteva zile a intrat la el un ofițer îmbrăcat frumos, și-a cerut scuze pentru toate suferințele prin care a trecut aici. A dat vina pe niște răuvoitori, a scris un raport pe care l-a citit cu glas tare din care 77


reieșea că imperialismul și colonialismul sunt în spatele tuturor conflictelor, iar la final i-a cerut să nu spună nimănui cele petrecute acolo, pentru că erau informații ce țineau de siguranța națională. Hassan a ascultat turuiala ofițerului, dar, de auzit clar, a auzit doar că tatăl și fratele său îl așteptau afară. Hassan nu își amintește cum și-a recunoscut fratele și tatăl. Și nici cum aceștia l-au recunoscut pe el, de au venit să-l sprijine. Era slab, mai slab cu 20 de kilograme, schimbat total la înfătișare și abia mergea din cauza durerii insurportabile. Bătăile și torturile îi lăsaseră urme adânci pe corp și aveau nevoie de îngrijiri medicale. S-a îndepărtat de această clădire, plină de suferință și durere, care l-a înghițit timp de o lună. Dar tot nu i s-a părut că e suficient de departe. În câteva zile, cu ajutorul unor prieteni, Hassan a devenit refugiat fără întoarcere.

78


Nepoții bătrânei


Akram a intrat într-un magazin din apropierea casei, ca să mai cumpere câte ceva, ca de obicei, lucruri de necesitate zilnică. Nu avea bani pentru mai mult. În timp ce alegea lucrurile, gândindu-se și răzgândindu-se, ca nu cumva să uite ceva important, a intrat o bătrână. Pe fața ei era săpată durerea și tristețea. „Dumnezeu să-ți dea sănătate, Abu Mohamed”, i-a zis bătrâna vânzătorului, cu vocea scăzută. „Bună ziua, ’Omm Husein!”, i-a răspuns vânzătorul. „Am venit să vă dau înapoi datoria pe care o am la dumneavoastră. Am aflat că nepoții mei au cumpărat sucuri și dulciuri în perioada în care erau la mine, acum două săptămâni”. Vânzătorul a zâmbit îngăduitor. „Încă nu suntem la sfârșit de lună, mai aveți la dispoziție încă două săptămâni până să îmi înapoiați datoria. Și, probabil, nepoții o să mai vină la dumneavoastră în timpul acesta, iar, la sfârșit, o să puteți să-mi înapoiați toată suma.” Bătrâna s-a frânt dintr-o dată. Abia a reușit să murmure, sfârșită de durere: „Nu, ei nu o să mai cumpere altceva! și nu o să mai vină la mine! Au mu-

81


rit! Toți au murit în timpul bombardamentelor de la ei din cartier”. Akram și-a lăsat lucrurile în magazin, ieșind cu ochii în lacrimi. Ce țară este asta, cum a încăput ea pe mâinile unui criminal?

82


Vitorul Siriei sunt copiii. Iar copiii sunt devastați


Să auzim poveștile copiilor spuse de ei, povești care te îmbătrânesc, până și piatra ar plânge dacă le-ar asculta. Amintiri crude, povești dureroase, un nod mare în gât, atunci când stai cu bieții copii care nu au mai avut un zâmbet pe buze de câteva luni. Și-au părăsit casele, școlile și prietenii și au fugit într-o noapte întunecată de sărăcia și tristețea în care trăiau din cauza crimelor, răpirilor, din cauza torturii și, mai ales, din cauza sunetului bombelor și al rachetelor care provocau un mare haos. Au îndurat lipsa alimentelor, întreruperea curentului electric cu zilele și mulțimea bombelor și a morților pe străzi, dar nu mai puteau suporta ploaia de bombe care putea cădea în orice clipă pe casele lor și s-au decis să fugă pentru a supraviețui. România a fost țara gazdă care i-a îmbrățișat pe refugiați. Nu ei au ales în ce țară vor merge, ci destinul, mama româncă sau tatăl ce avea cetățenia română sau familia și cunoștințele aflate în România, toate sunt motive care i-au determinat să fugă spre România. Durerea este una, doar poveștile diferă... Crima e una, dar se săvârșește în moduri diferite, distrugerea e una, doar bombele variază. Fiecare din noi a migrat într-o zi purtând cu el amintirile din țara lui, amintiri frumoase despre fa85


milie, clădiri, parcuri, străzi, dar acești copii au plecat purtând amintirile lunetiștilor și a distrugerii, a vărsării de sânge și a morții, a vătămării, violului, torturii, durerii, frigului, foamei, setei și fricii. Cum se poate ca vreunuia dintre noi să-i fie frică de iubita lui țară, plină de compasiune? Și să fugă din brațele ei în altă parte! Ați auzit pe cinvea care își cumpără o armă pentru a-și împușca copilul? Sau o rachetă, pentru a-și distruge casa?! Sau un tun, pentru a distruge școlile! Avioane militare, pentru a bombarda casele familiei sau ale vecinilor?! M.H.: Un copil din Dara a fost bombardat acasă, la părinții lui, din cauză că a ieșit la demonstrație și a cerut Libertate! Au spus: PACE, LIBERTATE, dorim răsturnarea regimului! Au fost bombardați de către regim, pentru a fi pedepsiți pentru îndrăzneala lor Prietenul acestui student a murit torturat, avea vârsta de 16 ani. Nu își va uita prietenul, nici semnele de tortură de pe corpul vecinului, nu va putea uita imaginea martirilor care au murit în fața lui, într-o demonstrație la care a vrut să participe și el, dar i-a fost teamă. S-a întors băiatul M.H. acasă, cu fața palidă, după ore de tăcere a început să plângă și plânge și astăzi. 86


A. H. a ieșit într-o zi, împreună cu prietenul lui, pentru a-și exprima opinia într-o demonstrație, dar, în timp ce strigau PACE..., au început să se audă pistoalele și bombele care le-au străpuns trupurile. A. H. a fugit și mai târziu a aflat că, după ce a fugit, prietenul lui a făcut hemoragie și, în scurt timp, a murit. Prietenul lui rănit se uita la ceilalți, cerând ajutor, în timp ce se ținea de piept îndurerat, dar oamenii nu au fost capabili să-l ajute, pentru că era căzut în mijlocul străzii și pierdea sânge și orice încercare de a-l ajuta se putea solda cu gloanțe din partea lunetiștilor. Pentru prima dată în viața lui a reușit copilul M. H. să recunoască vehiculele blindate și tancurile care erau pe străzi, iar astăzi, în ciuda vârstei lui fragede, poate deosebi diverse tipuri de bombe și de arme după sunetele pe care le produc acestea. O experiență de care nu va avea parte orice copil din orice țară din lume, ci numai copiii din Siria ce rezistă cu încăpățânare…! A.H. nu își va uita profesorul de limbă arabă, care a fost un profesor iubitor. Era ca un tată pentru ei, nu știe nici până acum motivul pentru care a fost răpit și chinuit, arzându-i-se trupul cu țigara. Până acum A.H. a păstrat poza cadavrului profesorului său, ars și chinuit, și nu crede că va îi va uita vreoda-

87


tă, nici pe el, nici pe aceia care au făptuit această crimă. Fetița N. D. ne-ar putea vorbi despre „drumul fricii” pe care au fugit de acasă până în Turcia, plin de lunetiști și de soldați înarmați…, dar drumul nu a fost mai înspăimântător decât cadavrul unchiului ei, ciuruit și lovit. Despre unchiul ei răpitorii săi au spus că a fost agent sub acoperire și trădător de țară. I-au găsit, apoi, cadavrul abandonat pe o stradă. Iar I. H. spune că aceia care i-au omorât fratele nu erau sirieni. Aveau inele pe mâini, purtau măști și arătau ca niște monștri. „I-am văzut cum trăgeau în oameni, nu cred că un sirian poate face asta unui alt sirian, fără îndoială că erau străini și criminali”… S. A.: Tatăl său era un comerciant bine-cunoscut în Alep, iar acum ai ei sunt săraci, trăiesc din ajutoarele cunoscuților, „trec luni, iar casa noastră este fără curent electric și fără apă, noi locuim în zona Sabil care este o zonă liniștită, unde nu sunt bombardamente, doar că auzim în fiecare zi exploziile bombelor, însă ne-am obișnuit cu ele, nu sunt locuri de muncă în oraș, nu există alimente, familia noastră este mare, suntem șapte membri și ne trebuie mâncare, medicamente, căldură, siguranță, magazinele tatălui meu au fost închise, cutiile cu marfă au fost arse,

88


le-au lăsat doar pe cele goale, așa că am fugit în România ”… M. K.: Se plânge de dificultatea de a trăi în România, își dorește să se întoarcă înapoi, în Siria, la școala și la casa lui, dar știe că este imposibil. El a spus: „Școala mea avea trei etaje, acum este distrusă, au bombardat-o. Era goală, dar au bombardat-o avioanele armatei, am văzut cum cădea din avion un butoi plin care exploda după 5 minute; au bombardat, apoi, o casă ce era mai departe de a noastră. Noi locuim lângă aeroport și știm modelele avioanelor după sunet, pentru că piloții exersau în apropiere, trecând pe lângă casa noastră. Era unul din avioane care obișnuia să treacă în fiecare zi, la ora 6 dimineața, pe deasupra casei și ne trezea de fiecare dată.” J. A. relatează: „Vecinii noștri obișnuiau să iasă la demonstrații. La început îi luau la secție, îi țineau două ore, îi torturau, apoi le dădeau drumul. Pe urmă au început să controleze casele persoanelor care ies la demonstrație, insultau oamenii și îi chinuiau, apoi aceștia au decis să iasă la demonstrație doar o dată pe săptămână, numai că numărul demonstranților a crescut, ieșeau cu zecile de mii, au bombardat moscheea de unde începea demonstrația și mi-au ucis prietenul care avea doar 13 ani. Părinții copilului au 89


atacat secția unde se afla lunetistul care le-a ucis băiatul, a doua zi a venit armata și a reinstaurat ordinea, iar tinerii care au atacat secția de poliție au fugit, au devenit revuluționari și au început să atace locurile unde se aflau lunetiștii și armata. La un moment dat, au ucis un lunetist străin pe acoperișul poștei de unde ucidea 5-7 persoane pe zi. A. J. povestește: „Tatăl meu a fost arestat și acuzat că sprijinea revoluția cu bani, a fost arestat de Securitatea statului. Prima dată l-au chemat și l-au arestat pentru o zi, așa și a doua oară, a treia oară a fost arestat 60 de zile. Când l-am văzut atunci pe tata nici nu l-am recunoscut și am început să plâng; l-am auzit, apoi, povestindu-i prietenului său cum le puneau motorină în apa de băut și le dădeau niște pastile, dar nu știau pentru ce sunt, atuncea s-a îmbolnăvit tata. În primele zile, când era în pușcărie, tata stătea în picioare, că nu avea loc unde să se așeze, iar noaptea, gardienii intrau la ei și îi loveau când dormeau. După câteva săptămâni, după ce a ieșit tata din pușcărie, a căzut o bombă pe casa noastră și a vecinului și atunci am fugit în România. Prietenul meu de la școală a ieșit să ia pâine, dar s-a întors mort. L-a împușcat lunetistul când alerga, l-am văzut, era mult sânge. Unchiul meu, de asemenea, a fost răpit. L-au 90


acuzat că era spion, dar părinți lui au plătit 100 de mii de lire și, după 15 zile, a fost eliberat.” B. M. relatează: „Am văzut elicopterul cum trăgea în protestatari; era în el un militar, am văzut cum i-a omorât pe copiii care aveau în mână steagul libertății”. M. L. povestește: „Am văzut cum poliția l-a luat pe prietenul fratelui meu care nu avea încă buletin pentru că abia împlinise 14 ani. Plângea sărmanul și le spunea că abia are 14 ani și nu are buletin, dar nu l-au crezut. L-am văzut după ce a ieșit. Trecuseră 4 zile. L-au bătut, avea fața umflată și a spus că nu a putut dormi de frică: a auzit strigăte ce nu-i pot ieși din cap, și acum le aude.” KH. S. spune că a văzut un copil care nu avea cap, l-au scos de sub dărâmăturile unui bloc distrus de bombele lansate din avioane care aveau pe ele steagul regimului. Și poveștile copiilor sirieni nu se opresc aici. Tragedia crește zi de zi, nu se termină, iar poveștile fac să ne plângă sufletul înainte de a ne plânge ochii, cu toții sunt de accord că sistemul trebuie schimbat și fiecare are motivele lui. Întrebarea rămâne pentru cei care vor ca regimul Al-Assad să rămână. Ce ar trebui să le spunem acestor copii pentru a respecta sistemul și a-i lua apărarea? 91


„Mi-aș fi dorit să mor. Îmi doresc să mor.”


Cât a visat Yasmen la momentul când ea și Amjad vor fi sub același acoperiș și, mai apoi, copiii se vor juca în jurul lor! Cât de fericită a fost Yasmen când Amjad, vărul ei, s-a întors în sat, după ce a încheiat serviciul militar. S-a întors să se căsătorească, după doi ani de logodnă. Au trecut câteva săptămâni de la căsătorie, zile frumoase, petrecute împreună, zile parcă înmulțite de iubirea ce a încălzit casa lor cea mică. În fiecare seară, Yasmen își punea capul pe umărul lui Amjad și se simțea în siguranță. Dar seara aceasta era diferită. Au auzit țipete și urlete afară. I-a șoptit soțului ei: „Amjad, mi-e frică!”. „Liniștește-te!”, i-a spus acesta cu calm. „Noi nu avem nicio legătură cu ceea ce se întâmplă afară. Stai în pat și liniștește-te. Mă voi duce să văd, dar tu rămâi aici.” Ea i-a zâmbit și el a ieșit. Imediat, a auzit voci zbierând: „Tu, animalule, unde ai ascuns armele?” Vocea soțului ei s-a schimbat dintr-o dată, de la vocea bărbătească, profundă, ce îi plăcea ei, la o voce de copil speriat. „Vă jur, domnule, noi nu avem arme. Noi suntem abia căsătoriți”.

95


Vocea schimbată a soțului ei, a bărbatului la care visase doi ani, a celui care îi devenise soț și lângă care se simțea în siguranță, n-o mai liniștea. Yasmen tremura în pat, urmărind vocile de afară. „Unde s-au ascuns rudele tale, Ahmad, Hussein și Samir?”. „Nu știu nimic despre ei, eu abia m-am întors de o lună și jumătate în sat, am fost în armata, am fost soldat. Brusc, Yasmen s-a năpustit din pat, auzind țipătul soțului care striga cu toată durerea: „Eu nu am nicio vină.” Yasmen s-a îndreptat grăbită spre telefon, deși știa că nu funcționează de câteva zile. Spera ca, poate acum, să meargă. Să cheme pe cineva în ajutor. Disperată, a ieșit afară din casă. L-a văzut pe Amjad întins pe jos și legat. Amjad a văzut-o și el. A văzut-o și a privit-o, cu durere, cu regret, cu rușine, cu teamă. „Domnule, lăsați-mi soția să plece, este femeie și nu are nicio legătură, faceți ce vreți cu mine, dar pe soția mea, vă rog, dați-i drumul. Este o copilă încă minoră”, s-a rugat Amjad de torționarii lui. Yasmen și Amjad se uitau unul la altul. Cu frică, tristețe, rușine, dar și nesfârșită iubire și dor. Au trecut luni de la această întâmplare groaznică și Yasmen încă trăiește cu acele priviri în ochii minții, încă trăiește din acele priviri, pentru că, dacă n-ar pu96


tea să le mai vadă, ar muri. Viața ei s-a oprit în acel moment, pe care îl retrăiește iar și iar, cu orele, cu zilele, cu timpul ce se scurge pe lângă ea. Doar țipătul lui o face să tresară, dar tot în amintire. Soțul ei a tăcut. Probabil pentru todeauna. Și ea a tăcut. În clipa când a văzut ochii lor, ai soldaților, sclipind de pofte. A știut că se va întâmpla ceva grav, a fugit înapoi, în casă, în casa lor cea mică, unde se simțise întotdeauna în siguranță lângă Amjad, soțul ei, la care visase doi ani și apoi... a cărei soție devenise în patul unde se refugiase acum. Și se ghemuise cum făcea lângă Amjad... Priviri scârboase... râsete înfundate, mirosuri grețoase... Și-a pierdut cunoștința. Când s-a trezit, a sperat că avusese doar un coșmar. Însă hainele rupte, fața plină de vânătăi, lipsa lui Amjad... A plâns. A vărsat oceane de lacrimi. A urlat până ce vocea s-a întors în ea. Și apoi a tăcut. Soarele a răsărit cu tristețe. Nici chiar cocoșul vecinei ’Umm Mohamed nu a cântat zorii cu bucurie. O noapte de coșmar s-a petrecut în acea casă. Și în alte case. Și în alte sate. Și în alte orașe. Acei monștri care vorbeau aceeași limbă, care trăiau în aceeași țară, care ar fi trebuit să o protejeze,

97


lui Yasmen i-au adus moartea în suflet. Trupul, care sângera și o durea, nici nu mai conta. Moartea din suflet și rușinea pângăririi au făcut-o să fugă de locul blestemului. Își aducea aminte că, în leșinul ei, auzise, totuși, cum i se repeta, că, dacă avea să spună cuiva, o să fie ucisă. Yasmen fugea și râdea, ca o nebună. Ce să spună? Cui să spună? Nici părinților nu putea să le mărturisească grozăvia ce o pățise. A fugit departe de tot și de toate. La granița iordaniană, a fost văzută de un gardian și dusă la spital. Starea ei era gravă. Și fizic și psihic. Medicii nu știau ce să facă. Și trupul era greu de vindecat, pentru ca Yasmen nu lăsa niciun medic bărbat să o consulte. Iar psihic, șansele ei erau foarte mici. Încercase să se sinucidă și nu reușise, iar rușinea ei devenise mai acută după acel episod. Traia în amintirile ei dureroase și ochii îi erau animați doar de dorința răzbunării. Dar nu dura mult și recădea în lumea ei, o lume a întunericului, care o cuprindea din ce în ce mai puternic. Odată, stătuse de vorbă cu o jurnalistă ce voia să facă un reportaj despre femeile violate, sensibil subiect, nimeni nu voia să vorbească despre asta. Surprinzător, Yasmen vorbise. Da, poate numai ca să-și transmită ultimele ei gânduri: „Nu știu cum să-mi 98


împlinesc visul de a muri. Nu vreau altceva decât să fiu dată uitării. Dacă nu mi-ar fi fost frică de Dumnezeu, m-aș fi sinucis și nu eram în momentul acesta împreună. Mi-aș fi dorit să-mi ucidă corpul, așa cum mi-au ucis sufletul. Mi-aș fi dorit să mor. Îmi doresc să mor.”

99


Victima violată își restituie datoria


Cât de scârbos îi miroase corpul, saliva lui miroase a salivă de câine înfometat și sunetul respirației lui este asemănător cu un grohăit de porc. Eu stau tăcută, supusă de greutatea trupului său. Am încercat din răsputeri să rezist, dar cât de puternic poate să fie corpul unei fete care nici măcar nu a împlinit 18 ani? Plânsul, implorarea milei, onoarea, niciunul dintre aceste cuvinte nu făceau parte din dicționarul lui. Mi-a scos hainele cu o violență animalică. M-am speriat, am aruncat o privire către mama, apoi m-am uitat în pământ rușinată din cauza corpului meu dezgolit, mi-am acoperit pieptul cu mâinile. Privirile bărbatului mă înfricoșau în continuare. Între timp prietenii lui loveau capul fraților mei, ca și cum ar fi fost niște mingi, iar tatăl meu zăcea scăldat în sânge, împușcat în cap. Măcar a scăpat să asiste la violarea fiicei lui. Hohotele de râs au răsunat în urechile mele la fel ca bombele care au căzut peste casa fratelui meu acum câteva zile, ducându-i întreaga familie în lumea martirilor. Acele hohote mi-au distrus umanitatea, simțurile mele au început să țipe. Mi-am simțit sângele curgând din mine ca un râu, auzind cuvintele lor… 103


Vreți libertate? Vreți libertate? Uite libertate! Uite libertate! Simțeam cum își planta ura în corpul meu chinuit, plin de sânge. Unul dintre ei s-a apropiat de pieptul meu și a strigat: „Ne dăm viața pentru Siria!” Șeful lor s-a uitat cu o privire depravată la mine, zicând: „Dumnezeu le-a creat pe astea pentru plăcerea noastră”. Apoi s-a uitat către fratele meu, care avea doar 10 luni, și a zis cu sarcasm: „ipocritul ăsta nu merită nici măcar un glonț” și a dat un ordin, iar copilul a fost lovit cu patul armei; lovitura a fost îndeajuns ca să-i zdrobească capul moale. Pietrele și copacii au plâns din cauza durerilor noastre. De unde provine toată această ură, ignoranță și perfidie? Se poate ca tot acest mucegai să fi fost înrădăcinat în sufletul lor? Împodobit cu coji? Se poate ca Siria să fi crescut criminali, iar acești copii nerecunoscători să se fi răzbunat pe mama lor? M-a violat… lăsându-mi pe trup urme de dinți și unghii, iar în trup rușinea pe care nu o va șterge decât moartea și răzbunarea. 104


După câteva zile de jale și plâns, sora mea cea mică s-a trezit. Râdea. Era fericită… am crezut că a înnebunit! Am întrebat-o de ce zâmbește? Mi-a răspuns: Am fost în Damasc, i-am ucis pe toți… și m-am întors! Visul de a ucide pe cineva a devenit o bucurie pentru această copilă! Copiii din satul nostru au înlocuit nevinovăția cu ura, băieții au ajuns să pună mâna pe arme, iar femeile au devenit politiciene și au început să fie respectate. Întâlnirile noastre au devenit triste, cu urlete și țipete, am uitat ce înseamnă fericirea. Culoarea roșie din zilele noastre s-a transformat în negru. De ce ne înjosim astfel în această țară? În Colosseum, scenele sângeroase excitau spectatorii. Iar cei care au cerut libertate în Siria au fost capturați și vânduți ca sclavi. Sângele sirian curge fără oprire, carnea oamenilor se distruge și se vinde, în timp ce spectatorii se uită cu mult entuziasm, fără nici o reacție. Într-o zi toate aceste scene vor lua sfârșit, așa cum au luat sfârșit și în Imperiul Roman. Iar istoria va vorbi despre sângele acestei țări. Atunci când îmi citiți povestea poate că nu o să mai fiu printe voi în această lume. Veți ști, atunci, că v-am răzbunat, oferindu-le odată cu trupul meu vân105


dut și înjosit, și resturile aruncate în aer și arse ale trupurilor lor. Le-am ales moartea, așa cum mi-au ales-o și ei pe a mea și am împlinit datoria, pentru a nu rămâne o fată violată.

106


Dezvoltarea și modernizarea


Frigul îi roade oasele și bombele îi rod orașul, iar ea nu are în această luptă decât răsuflarea caldă, care nu reușește să asigure căldura copiilor înghețați, adormiți în fața ei. Visează cu ochii deschiși la siguranță și liniște, dar acest vis nu este suficient ca să apere de frig, de distrugeri și de rachete pereții casei sale. Răsuflarea ei deschide ușa durerii și o face să intre în regatul plânsului. Lacrimile izvorâte din ochii săi nu sunt suficiente pentru a potoli setea copiilor, în cea de-a șaptea zi după întreruperea completă a furnizării apei în orașul Alep, cel mai mare oraș după capitală. Ce poate să facă decât să plângă cu jale după fratele ei martir, după fiul mutilat, aruncat în spital, după tatăl ei închis și după soțul care a plecat după libertate și nu s-a mai întors! Își amintește cât l-a iubit pe băiatul înalt cu ochi albaștri și zâmbet frumos, în timp ce acesta se plimba cu frumoasa lui soție, născută în Anglia și cum li se promitea un viitor luminos adus de dezvoltare și modernizare. Această iubire și această promisiune au distrus-o, au distrus cartierele și au strămutat întregul oraș. Răsuflarea-i adâncă dă frâu liber grijilor. 109


„Dezvoltarea și modernizarea” a fost un slogan pe care l-a preferat ieri. Azi a devenit una dintre victimele sale, iar acesta și-a răsplătit fiii cu emigrarea și refugiul; i-a scos cu forța din casele lor, în corturi, în aer liber, și a transformat frații în dușmani. Dar de ce oftează și de ce plânge? Oare plânge după patria care își trimite copiii în exil? Sau după copiii ei, victime a celor întâmplate! Sau copiii ei plâng când se trezesc și nu găsesc bucata de pâine pe care s-au obișnuit ca, în fiecare dimineață, să le-o asigure? Își ține în brațe copilul cel mic, ghemuit de frig, cu buze vinete; vrea să-l strângă la piept, ca să îndepărteze de el durerile pe care i le-a adus individul cu ochi albaștri. Oprimarea se combină cu frica și durerea, cu zgomotul avioanelor gălăgioase pornite la vânătoare de iepuri umani. Închide ochii și adoarme. În acea dimineață, oamenii din cartier au găsit în ruinele rămase în urma bombelor, cadavrul unei mame care își îmbrățișează fiul, iar în jurul lor rămășitele altor copii. Mama a murit zâmbind, ca și cum ar fi zis că a scăpat de problemele vieții, a plecat, lăsând ochilor albaștri zâmbetul ei blând, după ce poporul său a fost scăldat în foc și sânge.

110


Lunetistul


Noaptea a trecut, iar ea se gândește la aventura care urmează. În sfârșit, s-a decis să traverseze. A așteptat până când soarele a îmbrățișat cerul și s-a hotărât să plece. Știe drumul foarte bine. O să plece și o să se întoarcă să le aducă copiilor viață: o să le aducă mâncare, măcar o firmitură de pâine. Ieri nu au mâncat nimic, au avut parte doar de plâns și durere. I-a privit, în timp ce închidea ușa. Și-a adunat puterile și a fugit peste drum. Și el s-a trezit din somn, amintindu-și de numărul victimelor de ieri. Sorbind cafeaua din termos, ochii lui cercetau prin fereastră, căutând o noua pradă. Îi vede umbra speriată, pregătindu-se să traverseze. Prada vine către el. O vede venind din față. Își ține arma în mână și ochii fixați pe țintă. Zâmbește. Și trimite primul glonț. Primul glonț o lovește în picior, dar ea își continuă drumul, împleticindu-se. Vine și cel de-al doilea glonț. Sângele a început să coloreze trotuarul. Încă are puterea să-și continue drumul. Își dă baticul jos, îl rupe și își bandajează picioarele rănite. Se ține de perete, cerând de la Dumnezeu ajutor. Copiii or să moară fără ea, rănile nu-i sunt importante, important este cum să facă rost de pâine. Se uită în jur, în spe-

113


ranța că va veni cineva să o salveze, dar nimeni nu se apropie. El o vede cum se târăște departe de gloanțele lui. Se gândește că, sigur, o să vină cineva să o salveze, iar, în acest caz, o să mai aibă o victimă. Se uită la ea și o urmărește, țintindu-i capul. E mirat de puterea ei, dar nu renunță la pradă. Cineva, totuși, a văzut-o pe femeia aflată într-o situație critică și i-a azvârlit o frânghie, să o tragă de acolo. O vede cum apucă frânghia. Nu! După ce că nu a apărut altă victimă, nici nu se gândește să renunțe la cea pe care o are în cătare. Dar se mai joacă puțin cu ea. Frânghia însă nu are loc în acest joc. O retează cu un glonț. Femeia este mai calmă decât a fost vreodată în viață. Își păstrează curajul gândindu-se la supraviețuire ca unică opțiune în acel moment. „O să supraviețuiesc pentru copiii mei”, murmură ea. „O să le duc pâine”. O apucă amețelile și durerile. Începe să strige și să plângă. „Mergeți la copiii mei, lăsați-mă pe mine. Copiii mei sunt singuri, fără mâncare de ieri. Duceți-le pâine! Eu o să traiesc, nu vă pierdeți timpul cu mine, o să supraviețuiesc.” Nu înțelege ce spune victima. O vede că-și mișcă buzele întruna. A înnebunit?! 114


O poate lăsa în viață, dacă are mințile rătăcite. Din așa groază, femeile nu-și revin niciodată. Își aprinde o țigară, se uită la fum și zâmbește. Ea se trezește la spital după câteva ore. Se uită în jur și își vede copiii. Mâncau pâine, pe marginea patului. Plânge de fericire.

115


Nu voi deveni o refugiată


În acel moment nu am simțit nimic. Astăzi, când mi s-au limpezit gândurile și sentimentele, pot să-mi dau seama ce am simțit în acel moment. Dar a trebuit să treacă mult timp pentru a mi se ordona în minte tot ce s-a întâmplat și, mai ales, a trebuit să treacă un timp pentru a-mi aduce aminte ce am simțit. Dar, în acel moment, nu am simțit nimic. Toți ne-am împotmolit în probalitate și necunoscut. Sunetele artileriei grele, fără sfârșit, ne împiedica să gândim, ne împiedica să simțim. Momentul plecării mi-a rămas în minte ca și când ar fi fost imprimat cu fierul înroșit. Nu mai era niciun loc de refugiu. Câțiva tineri și-au riscat viața trecând prin barierele de control ale armatei, amplasate pe toate străzile. Și-au riscat viața pentru a mă conduce, pe mine și pe copiii mei, în siguranță. Un rămas-bun rapid și am urcat în mașină. Nu voi uita niciodată ordinea în care se așezaseră membrii familiei pentru a-și lua rămas bun de la noi. Stăteau aliniați la intrare, în dreapta era fratele meu, apoi nevasta lui. Mama și tata erau pe partea stângă, stăteau tăcuți, numai ei știau ce le trece prin minte. Cei mici n-aveau astâmpăr, așa cum sunt copiii, și-au schimbat locurile de mai multe ori. Însă cei mari rămăseseră pironiți în ordinea lor, a plecării mele. Pre119


tutindeni era tăcere. Doar ochii lor vorbeau, însă nu spuneau prea multe. Mă uimește starea mea de spirit în aceste zile. Uneori, memoria decide brusc să ia o pauză, fără avertisment, și devin incapabilă de a formula o propoziție. Stau paralizată în fața avalanșei de emoții care îmi umple pieptul. Alteori, memoria mă copleșește cu imagini întipărite adânc în minte și retrăiesc acele momente. …Ne taie răsuflarea acel sunet, sunetul motorului mașinii, marcând momentul despărțirii. Mama ma sărutat pentru ultima dată. Mașina a pornit. Nu mă puteam întoarce să mă uit în urmă, însă mintea mi-a declarat ritos în acel moment: nu voi deveni refugiată! Asta îmi tot repet de doi ani încoace. Când am plecat, mi-am spus că despărțirea va dura vreo două luni până se vor liniști apele. Nu m-am uitat în urmă, pentru că știam că nu voi fi mult timp plecată. Două luni și mă voi întoarce. Mi-a fost frică să mă uit la ei. Nu voiam să văd cum crește distanța dintre noi. Îmi era teamă că inima mea va uita să mai bată, teamă că nu voi putea să mai respir, dacă priveam în urmă. Nu am privit! Șoferul cel tânăr, prietenul familiei, era expert în evitarea punctelor și barierelor de control ale armatei. Am trecut cu bine de zonele controlate de forțele 120


regimului, am ajuns la punctul „Poarta libertății”, pe care nu-l văzusem de mai bine de un an și jumatate, de când a început războiul. Au fost momente terifiante, când am trecut pe lângă lunetiștii care îi vânau pe cei ce fugeau. Am ajuns în tabără. Sau, mai degrabă, în ceea ce mai rămăsese din ea. Nu mi-am putut ascunde surprinderea când am văzut dezastrul și devastarea de acolo. Tabăra Daraa, cândva inima, viața și dăruirea acestui loc, a fost sacrificată de către măcelarul comandant. Toate locuințele din tabără erau distruse și părăsite, înecând durerea familiilor de acolo refugiate în alte locuri. Un tânăr pe motocicletă ne-a facut semn să ne oprim. A spus în grabă „bună!” și ne-a sfătuit să mergem pe drumul principal, pentru că bariera fusese îndepărtată, iar armata se retrăsese. Tinerii mujahedini sărbatoreau la barieră retragerea armatei regimului. „Jură-te, omule!“, i-a cerut șoferul nostru și un zâmbet mare s-a desenat pe fețele noastre. Am continuat drumul cu frică, să nu fim bombardați. Când am ajuns la barieră, parcă intrasem în altă lume. Cei de la barierele eliberate sărbătoreau, beau ceai și strigau către Dumnezeu, „Allahu ’akbar!, am învins”. Cine nu știe ce este o barieră a regimului criminal nu va înțelege bucuria eliberării. Da, mi-am zis, suntem victori-

121


oși, doar două luni și, apoi, mă voi întoarce. Și ne-am urmat drumul. Mașina s-a oprit în fața casei persoanei care urma să mă conducă până la vamă. Am coborât și am așteptat-o pe o doamnă care urma să vină cu mine. Gazda avea o casă frumoasă, înconjurată de natură. La fel erau și casele din zonă. Am ieșit în balcon și am respirat aerul Dareei, proaspăt aromat, cu gustul cafelei cu hel. Era ca o zi de sărbătoare, de care nu am mai avut parte de doi ani incoace. Nu îmi venea să cred cum mi-am făcut bagajele și am luat această decizie! Daraa, iubita mea, era eliberată din mâinile regimului, iar eu de ce să plec? M-am uitat în jur și am spus „nu”! Nu voi pleca! Da, da, voi rămâne aici și voi respira aerul libertății. Da, da, nu voi deveni refugiată. Ce frumos a fost acel moment și cât de mult este întipărit în memoria mea cu înfățișarea și culoriile sale. Cum ne mai obișnuise să vedem totul regimul nelegiuit, care ne-a furat toate clipele frumoase și ne-a distrus toate visele! În clipa când mă hotărâsem să nu mai plec, o bombă a căzut chiar lângă noi. Geamurile casei frumoase s-au spart, iar doamna aceea care plănuise să călătorească cu mine a fost rănită. Timp de un an și jumatate mă obișnuisem să număr bombele căzute la noi în cartier și mă rugam 122


pentru sufletele victimelor. Atunci, însă, regimul era înnebunit că pierduse acea barieră importantă și decisese să se răzbune pe populația fericită. Bomba care mă trezise din visul reîntoarcerii fusese doar prima. Nu mai era timp de pierdut. „La mașină, repede, plecăm acum”, a spus șoferul nostru. M-am uitat în ochii speriați ai copiilor mei. Fără a mă gândi, am urcat cu ei în mașină și ne-am dus către vamă. Patru ani au trecut din viața revoluției demnității, iar cele două luni au devenit doi ani și țara mea tot nu a fost eliberată, iar eu nu m-am întors în Daraa. Și am ajuns refugiată. Cum am putut pleca fără a mă uita în urmă?!

123


Da‌ sirieni, nu palestinieni!


Nici titlul nu e greșit și nici contextul. Siria, care s-a obișnuit să construiască centre pentru refugiați pe pământul ei și să-i primească pe toți solicitanții de azil în casele sale, a devenit azi o sursă principală de refugiați pentru toate țările arabe. Acești oameni, fugind de moarte, s-au răspândit în toate colțurile lumii. Sunt povești desenate într-un mod trist sau mai multe variante ale unei singure povești, referitoare la fuga de moarte, de umilire, de foame, de viol, de chinuri inimaginabile. Sirienii se refugiază în pământurile iordaniene pentru că nu au mai suportat pierderile zilnice de sânge, înmormântările în gropi comune, cu trupurile înfășurate în alb, aliniate cu zecile. Sirienii se refugiază pentru că nu văd un capăt pentru această tragedie fără sfârșit. Dacă discuți cu acești oameni modești, nu se poate să nu îți dai seama cât le este de mare durerea și câte au suportat, fizic și psihic, până au ajuns unde au ajuns, și chiar și după ce au ajuns unde sunt. În ciuda trecerii unor luni de la venirea lor în Iordania, sentimentul de frică încă mai persistă. Unii refuză să-și depene amintirile, să-și istorisească poveștile, spunând, în general, că povestea lor e poves127


tea tuturor refugiaților. Alții refuză să-și spună poveștile sau să se lase fotografiați, pentru a-și proteja părinții și rudele din Siria. Majoritatea refugiaților sunt copii mici și elevi de școală, aceștia fiind cel mai mult influențați de ceea ce li s-a întâmplat. Acest chin și această durere au lăsat urme adânci în psihicul lor, urme greu de șters, chiar dacă vor trece mulți ani. Unii dintre ei refuză să mai meargă la școlile sponsorizate de către organizațiile caritabile, pentru ca tinerii sirieni să aibă parte de educație, fiindcă le este frică să-și părăsească locuințele. Preferă singurătatea. Unii dintre ei nu vor nici să se joace în afara locuinței, crezând că vor fi omorâți. Orice zgomot ce seamănă cu un foc de armă îi face să se arunce la pământ. Multora dintre cei care se aventurează în afara locuinței li se poate citi în ochi groaza atunci când văd bărbați în uniforme sau chiar și bărbați în civil, care formează un grup. Povești dureroase și triste există în fiecare refugiat și în fiecare loc, niciuna nu seamănă cu cea de dinaintea ei, deși toate au aceeași cauză. Chiar și după ce au fugit din Siria, chiar și după ce au ajuns în Iordania, durerea lor continuă. Este durerea refugiatului care își lasă patria, casa, speran128


țele de viitor și se rezumă doar la traiul zilei de azi. Este durerea refugiaților în masă, așa cum a fost ea povestită și repovestită lumii de către palestinieni. Acum, povestea refugiaților în masă a trecut asupra sirienilor. Iordania a fost una dintre principalele destinații a refugiaților sirieni. Iordanienii sunt un popor darnic și au multe lucruri în comun cu Siria, un anume istoric, o anumită familiaritate. Și, cel mai important, centrul de refugiați nu este îndepărtat de granița dintre cele două țări.

129


Calea mântuirii


Gloanțele sau pocnetul supărător al armelor ori imaginea multurâtei armate care distrugea peisajul, toate aceastea sunt motivele pentru care s-au refugiat locuitorii din Talkh, din orașul lor, în primele 10 zile ale lunii mai 2011. Oamenii au fugit din oraș, pe mare sau prin munți, desculți, doar ca să scape de sub bombardamentele fără discernământ. Nu erau bombardamente israeliene, ci bombardamentele armatei siriene care continua eliminarea extremiștiilor ce se aflau în Talkh. În ziua aceea nimeni nu știa cine erau extremiștii, de unde veniseră sau dacă erau periculoși. De aceea începuseră bombardamentele armatei siriene! Mama lui Ghasan împlinise 70 de ani, avea șase copii, trei din ei erau în închisorile securității siriene de ani de zile, din care nu au ieșit nici până acum. Au fost acuzați că au participat la proteste, iar doi din ei i-au murit sub ochi, atunci când au cerut ceea ce tot poporul sirian și-a dorit: eliberarea deținuților din închisori și libertate pentru poporul sirian. A rămas doar al treilea fiu al ei care a preluat grijile familiei. Mama lui Ghasan, după ce i-a distrus casa un tanc care greșise drumul, s-a decis să plece și ea cu ceilalți și și-a părăsit casa rănită de gloanțele din pe-

133


reți, căci nu mai avea somn după ce își pierduse cei trei fii despre care nu știa unde erau. Nu a întrebat de cei care plecaseră din Siria pentru a munci, s-a gândit „Ce să fac? Să-mi las copiii pe străzi, scăldați în sânge? Să-mi las satul în care am crescut?” A auzit vocile femeilor strigând „Vino cu noi, ne vom întoarce, când băieții noștri vor deveni bărbați cu adevărat și ne vor apăra”. A plâns și lacrimile ei o trăgeau înapoi, cei din sat însă mergeu în fața ei. Arătau ca o turmă de oi care nu știa încotro merge, iar ea a devenit, la cei 70 de ani ai săi, responsabilă pentru ei: cei mici râdeau, cei mari plângeau, iar bebelușii așteptau sânul mamei, nu puteau nici măcar să mănânce. Mergeau spre muntele Khaled de-a dreptul, evitând drumul, era mai bine decât să fie omorâți de un sirian care ar fi deschis focul asupra lor gândindu-se că jucăria din mâna copilului putea fi o bombă. Drumul era foarte greu, peste tot erau numai stânci și pietre greu de traversat, nici busola nu le mergea, ce știau cu toții era că trebuiau să plece înainte de a fi bombardați. Au luat-o spre vest, îndreptându-se către vama Libanului, aflată la o oră sau o oră și jumătate de mers pe jos de orașul lor. În zilele când nu era război, 134


drumul însemna o excursie pentru vizitarea familiei și a prieteniilor. Apa râului s-a liniștit pentru mamele bebelușilor și a copiilor infometați, iar copacii s-au îmbrățișat pentru a-i încălzi pe refugiați. Talkh era plin de zecile de morți și de sutele de răniți din 15 mai, ale căror trupuri zăceau pe străzi. Nu era cine să-i îngroape, nici salvări să-i poată salva pe cei răniți, exista doar fierul cumpărat cu 50 de ani în urmă, folosit acum de armata siriană pentru a-și omorî poporul pentru ca a cerut libertate și a vrut să dea jos regimul. Pentru mama lui Ghasan drumurile nu erau diferite de cele ale zecilor de femei care, cu copiii de mână, și-au luat rămas-bun de la soții lor, spunând: „asta ne este soarta”, fiindcă fiecare cetățean sirian a vrut să aibă o țară liberă. Mama lui Ghasan nu fost la școală în viața ei, dar drumul pe care l-a parcurs împreună cu celelalte femei a învățat-o că evadarea din mâinile regimului era ce mai bună metodă de a arăta întregii lumi masacrele și crimele provocate de către armata siriană. Drumul de 120 de minute a încheiat zecile de ani anteriori. Mama lui Ghasan și-a pus visele în brațele rudelor ei, iar în gând i-a rămas doar imaginea străzilor is135


tovite sub povara morților și a tancurilor care nu își apărau țara, ci căutau să închidă gura poporului care cerea libertate.

136


‫بالنهاية هذا مصيرنا ومصير كل إنسان سوري أراد في لحظ‪nn‬ة أن‬ ‫ينادي بالوطن الحر‪.‬‬ ‫أم غسان لم تدخل مدرسة في حياتها لكن الطريق الذي ركبت‪nn‬ه م‪nn‬ع‬ ‫باقي النسوة علمها أن الهرب من أيدي المن السوري خير وس‪nn‬يلة‬ ‫لفض‪nn‬ح جرائم‪nn‬ه‪ ،‬وكش‪nn‬ف وجهه‪nn‬ا أم‪nn‬ام أي ك‪nn‬اميرا تلفزي‪nn‬ون أو لق‪n‬اء‬ ‫م‪nn‬ع ص‪nn‬حفي ه‪nn‬و الس‪nn‬بيل لع‪nn‬ادة ابناءه‪nn‬ا المختفي‪nn‬ن هن‪nn‬اك ف‪nn‬ي ظلم‪n‬ة‬ ‫السجون‪.‬‬ ‫الطريق الذي امتد على مدة ‪ 120‬دقيقة اختصر عشرات الس‪nn‬نوات‬ ‫التي مرت على هذه الرض‪ ،‬من الهواجس والحلم التي جمع‪nn‬ت‬ ‫عائلة تشتتت‪ ،‬نتيجة كلمة اصبحت تهم‪nn‬ة ف‪nn‬ي ي‪nn‬د الجلد وقنبل‪nn‬ة ف‪nn‬ي‬ ‫وجهه تهدد أمنه‪.‬‬ ‫أم غسان وضعت أحمالها في أحضان أقاربها‪ ،‬لكن الص‪nn‬ورة ال‪nn‬تي‬ ‫علقت ع‪nn‬بر ذاكرته‪nn‬ا‪ ،‬ش‪nn‬وارع متعب‪nn‬ة م‪nn‬ن الجس‪nn‬اد المحمل‪n‬ة عليه‪nn‬ا‪،‬‬ ‫وم‪nn‬ن دباب‪nn‬ات وطأته‪nn‬ا‪ ،‬ل لتحريريه‪nn‬ا م‪nn‬ن غاص‪nn‬ب أو معت ‪ٍ n‬د‪ ،‬وإنم‪nn‬ا‬ ‫لكتم أف‪nn‬واه أبنائه‪nn‬ا‪ ،‬ولتنطل‪nn‬ق منه‪nn‬ا تنهي‪nn‬دة واح‪nn‬دة ك‪nn‬انت ه‪nn‬ي النهاي‪nn‬ة‬ ‫التي لن تشهد نهايتها أبدا‪.‬‬

‫‪222‬‬


‫فل الطري‪nnn‬ق س‪nnn‬هلة‪ ،‬ول البوص‪nnn‬لة ال‪nnn‬تي تق‪nnn‬ودهم تعم‪nnn‬ل‪ ،‬فالش‪nnn‬يء‬ ‫الوحيد ال‪nn‬ذي تعرف‪nn‬ه النس‪nn‬اء ويعلم‪nn‬ه الطف‪nn‬ال أنه‪nn‬م يج‪nn‬ب أن يختف‪nn‬وا‬ ‫عن النظار قبل أن يختفوا عن الدنيا كلها‪.‬‬ ‫زحفهم إلى الجنوب‪ ،‬نحو الحدود اللبنانية الشمالية والتي تبعد نحو‬ ‫الساعة والس‪nn‬اعة والنص‪nn‬ف س‪nn‬يرا أص‪nn‬بحت بعي‪nn‬دة ج‪nn‬دا‪ ،‬فف‪nn‬ي الي‪nn‬ام‬ ‫الص‪nn‬ديقة له‪nn‬م ك‪nn‬ان الطري‪nn‬ق نزه‪nn‬ة وزي‪nn‬ارة للق‪nn‬ارب والعائل‪nn‬ة ف‪nn‬ي‬ ‫الط‪nnn‬رف اللبن‪nnn‬اني‪ ،‬لتص‪nnn‬بح الن طري‪nnn‬ق وع‪nnn‬رة تستعص‪nnn‬ي عل‪nnn‬ى‬ ‫الماعز‪ ،‬لكن ل تستعصي على الخ‪nn‬ائف م‪nn‬ن بط‪nn‬ش الخ والص‪nn‬ديق‬ ‫والبن‪.‬‬ ‫المياه التي تج‪nn‬ري ف‪nn‬ي النه‪nn‬ر ه‪nn‬دأت استرض‪nn‬اء للم الثكل‪nn‬ى والب‪nn‬ن‬ ‫الج‪nn‬ائع‪ ،‬والش‪nn‬جار المتباع‪nn‬دة تع‪nn‬انقت فيم‪nn‬ا بينه‪nn‬ا لت‪nn‬برد الن‪nn‬ار ال‪nn‬تي‬ ‫تشتعل في داخل الهاربين‪.‬‬ ‫تلكلخ التي أصبحت منذ الخامسة عشرة من نيسان ثكل‪nn‬ى بعش‪nn‬رات‬ ‫الش‪nn‬هداء ومئ‪nn‬ات الجرح‪nn‬ى يفترش‪nn‬ون الطرق‪nn‬ات بأجس‪nn‬ادهم ل بش‪nn‬ر‬ ‫ي‪nn‬دفنهم‪ ،‬ول إس‪nn‬عاف ينق‪nn‬ذهم‪ ،‬وإنم‪nn‬ا حدي‪nn‬د ت‪nn‬م ش‪nn‬راءه عل‪nn‬ى م‪nn‬دى‬ ‫خمس‪nn‬ين ع‪nn‬ام ليس‪nn‬تعمله جي‪nn‬ش النظ‪nn‬ام الح‪nn‬الي عل‪nn‬ى أجس‪nn‬اد الش‪nn‬عب‬ ‫السوري الذي نادى بالحرية‪ ،‬ونادى بانتهاء حقبة طويل‪nn‬ة م‪nn‬ن حك‪nn‬م‬ ‫حزب البعث والعائلة المالكة‪.‬‬ ‫لم تختلف الطرق‪nn‬ات أم‪nn‬ام أم غس‪nn‬ان والعش‪nn‬رات م‪nn‬ن النس‪nn‬اء الل‪nn‬واتي‬ ‫تحزم‪nnn‬ن ب‪nnn‬أولدهن الص‪nnn‬غار‪ ،‬وودع‪nnn‬ن ال‪nnn‬زوج والش‪nnn‬باب ليقول‪nnn‬وا‬

‫‪221‬‬


‫م‪nn‬ن انق‪nn‬اذ الجث‪nn‬ث الملق‪nn‬ى ف‪nn‬ي نه‪nn‬ر الطري‪nn‬ق‪ ،‬خرج‪nn‬ت م‪nn‬ن منزله‪nn‬ا‬ ‫المتعب من دك نيران المدرعات‪ ،‬يستر جسدها خرق النوم‪ ،‬الن‪nn‬وم‬ ‫التي جافاها منذ أن ارتحل أبنائها الثلثة ول تعرف أين هم؟‪.‬‬ ‫لم تسأل عن الذي غادر البلد ليعمل‪ ،‬فيبقى الجلد الغريب رحيما‬ ‫في مآقينا‪ ،‬أمام القريب الذي داس على قلوبن‪nn‬ا وس‪nn‬لب ك‪nn‬ل حقوقن‪nn‬ا‪،‬‬ ‫فكرت "ماذا أفعل‪ ،‬أأت‪nn‬رك أولدي ن‪nn‬ائمين عل‪nn‬ى الطرق‪nn‬ات مغطيي‪nn‬ن‬ ‫ب‪nn‬دمائهم؟ أات‪nn‬رك قري‪nn‬تي ال‪nn‬تي ك‪nn‬برت م‪nn‬ن حلي‪nn‬ب نس‪nn‬ائها؟!!‪ ،‬أأت‪nn‬رك‬ ‫أولدي مغربين في ظلمات ل أعرف لهم قرار؟!"‬ ‫وس‪nnn‬بقتها آه‪nnn‬ات النس‪nnn‬اء الل‪nnn‬واتي ص‪nnn‬رخن به‪nnn‬ا‪" ،‬أن تع‪nnn‬الي معن‪nnn‬ا‪،‬‬ ‫وس‪nnn‬نعود‪ ،‬س‪nnn‬نعود عن‪nnn‬دما يص‪nnn‬بح الرج‪nnn‬ال رج‪nnn‬ال يخ‪nnn‬افون علين‪nnn‬ا‬ ‫ويدافعون عنا"‪.‬‬ ‫وبك‪nn‬ت‪ ،‬تس‪nn‬ير ودموعه‪nn‬ا تش‪nn‬دها إل‪nn‬ى ال‪nn‬وراء‪ ،‬أولد القري‪nn‬ة أمامه‪nn‬ا‬ ‫يسيرون قطيع غنم متناثر مرتجف ل يولي على اتجاه‪ ،‬وأص‪nn‬بحت‬ ‫وبعد سبعين عاما مسؤولة عنهم‪ ،‬الصغير يض‪nn‬حك والك‪nn‬بير يبك‪nn‬ي‪،‬‬ ‫والرضيع ينتظ‪nn‬ر الث‪nn‬دي ال‪nn‬ذي سيش‪nn‬بعه‪ ،‬فل مج‪nn‬ال للغ‪n‬ذاء والرحل‪nn‬ة‬ ‫من تلكلخ إلى وادي خال‪nn‬د يقطعه‪nn‬ا الجمي‪nn‬ع مش‪nn‬يا أو زحف‪nn‬ا ل ف‪nn‬رق‪،‬‬ ‫ف‪nn‬ذلك أفض‪nn‬ل م‪nn‬ن القت‪nn‬ل بأي‪nn‬دي س‪nn‬وري ل يع‪nn‬رف عل‪nn‬ى م‪nn‬ن يطل‪nn‬ق‬ ‫النار‪ ،‬وإن عرف فالطفل الذي يمسك بلعبته‪ ،‬تتحول إل‪nn‬ى قنبل‪nn‬ة ف‪nn‬ي‬ ‫وجه عناصر المن المصاحبين للجيش‪.‬‬ ‫اس‪nnn‬تولت الطرق‪nnn‬ات ال‪nnn‬وعرة عل‪nnn‬ى أرج‪nnn‬ل اله‪nnn‬اربين م‪nnn‬ن البط‪nnn‬ش‪،‬‬ ‫ليصطدموا بالحجارة والصخور التي عقدت اتفاقا مع نظام الحكم‪،‬‬ ‫‪220‬‬


‫طريق الخلص‬ ‫قد يكون الرصاص أو أصوات المدرعات المزعج أو حتى مناظر‬ ‫الجيش المتناقضة مع الطبيعة ه‪nn‬ي الس‪nn‬باب الب‪nn‬رز لن‪nn‬زوح أه‪nn‬الي‬ ‫تلكخ عن أراضيهم في اليام العشر الولى من أيار ‪ ،2011‬منه‪nn‬م‬ ‫من أعتلى الجبال‪ ،‬ومنهم من خاض ب‪nn‬النهر‪ ،‬والجمي‪nn‬ع اش‪nn‬ترك ب‪nn‬أن‬ ‫خ‪nn‬رج ح‪nn‬افي الق‪nn‬دمين ل ي‪nn‬ولي عل‪nn‬ى ش‪nn‬يء إل النج‪nn‬اة م‪nn‬ن قص‪nn‬ف‬ ‫عشوائي‪.‬‬ ‫ليس قصفا إسرائيلي بالنهاي‪nn‬ة‪ ،‬وإنم‪nn‬ا ))الجي‪nn‬ش العرب‪nn‬ي الس‪nn‬وري((‬ ‫الذي يستكمل حملته بالقضاء على السلفيين الموجودين ف‪nn‬ي تلكل‪nn‬خ‪،‬‬ ‫يومه‪nn‬ا ل‪nn‬م يعل‪nn‬م أح‪nn‬د م‪nn‬ا معن‪nn‬ى الس‪nn‬لفيين‪ ،‬وم‪nn‬ن أي‪nn‬ن أت‪nn‬وا‪ ،‬وه‪nn‬ل ه‪nn‬م‬ ‫خطرين حتى تتحرك اللة العسكرية كاملة في مواجهتهم؟!‪.‬‬ ‫أم غس‪nn‬ان س‪nnn‬بعينية العم‪nn‬ر له‪nn‬ا م‪nn‬ن الولد س‪nn‬تة‪ ،‬ثلث‪nn‬ة منه‪nn‬م ف‪nn‬ي‬ ‫س‪nn‬جون الم‪nn‬ن الس‪nn‬وري من‪nn‬ذ ع‪n‬دة س‪nn‬نوات ول‪nn‬م يخرج‪nn‬وا ح‪nn‬تى الن‬ ‫والتهمة التفوه بعبارات وهنت عزيمة المة‪ ،‬واثنين أخري‪nn‬ن س‪nn‬قطا‬ ‫أم‪nn‬ام عينيه‪nn‬ا حينم‪nn‬ا طالب‪nn‬ا ـ كم‪nn‬ا الش‪nn‬عب الس‪nn‬وري ط‪nn‬الب ـ ب‪nn‬إخراج‬ ‫المعتقلي‪nn‬ن م‪nn‬ن الس‪nn‬جون المني‪nn‬ة وإعط‪nn‬اء الش‪nn‬عب الس‪nn‬وري حريت‪nn‬ه‪،‬‬ ‫ليبق‪nn‬ى الث‪nn‬الث ال‪nn‬ذي حم‪nn‬ل هم‪nn‬وم العائل‪nn‬ة عل‪nn‬ى ظه‪nn‬ره‪ ،‬وارتح‪nn‬ل م‪nn‬ع‬ ‫الراحلين حيث ل نظام يشبه النظام الحالي‪.‬‬ ‫أم غس‪nnn‬ان وبع‪nnn‬د ان ع‪nnn‬برت عل‪nnn‬ى منزله‪nnn‬ا دباب‪nnn‬ة أخط‪nnn‬أت الس‪nnn‬ير‪،‬‬ ‫انطلقت تسير مع الكثيرين ال‪nn‬ذين عفره‪nn‬م ال‪nn‬تراب‪ ،‬وتكبل‪nn‬ت اي‪nn‬اديهم‬ ‫‪219‬‬


‫الردن ك‪nnn‬ان أح‪nnn‬د مقاص‪nnn‬د الن‪nnn‬ازحين ‪ ،‬والش‪nnn‬عب الردن‪nnn‬ي ش‪nnn‬عب‬ ‫مض‪nnn‬ياف تربط‪nnn‬ه بالش‪nnn‬عب الس‪nnn‬وري علق‪nnn‬ات تاريخي‪nnn‬ة وعائلي‪nnn‬ة‪،‬‬ ‫ومخيم الس‪nn‬وريين هن‪nn‬اك ل يبع‪nn‬د ك‪nn‬ثيرا ع‪nn‬ن الح‪nn‬دود المش‪nn‬تركة بي‪nn‬ن‬ ‫البلدين ‪.‬‬

‫‪218‬‬


‫أو حتى توجيه الكاميرا عليه ‪ ,‬ح‪nn‬تى ل تس‪nn‬تغل ه‪nn‬ذه الص‪nn‬ور لحق‪nn‬ا‬ ‫لبتزازهم وأهلهم ‪ ,‬كما جرت العادة ‪.‬‬ ‫أغلب النازحين كانوا من الطفال وطلب المدارس ‪ ,‬وه‪nn‬م الك‪nn‬ثر‬ ‫ت‪nn‬أثرا بم‪nn‬ا تعرض‪nn‬وا ل‪nn‬ه‪ ،‬حي‪nn‬ث ترك‪nn‬ت المعان‪nn‬اة والخ‪nn‬وف أث‪nn‬را ف‪nn‬ي‬ ‫نفس‪nn‬يتهم س‪nn‬يكون م‪nn‬ن الص‪nn‬عب ج‪nn‬دا عل‪nn‬ى الس‪nn‬نين مح‪nn‬وه ‪ ،‬فلزال‬ ‫معظمهم يرفض الذهاب الى المدارس الخاصة التي سُجلوا بها في‬ ‫ض‪nn‬واحي المف‪nn‬رق م‪nn‬ن قب‪nn‬ل الجمعي‪nn‬ات الخيري‪nn‬ة‪ ,‬بس‪nn‬بب انعزاله‪nn‬م‬ ‫وخوفهم الشديد من الخروج من المنزل‪.‬‬ ‫وتجاوز ذلك الى حد رفض بعضهم فكرة اللعب م‪nn‬ع أقران‪nn‬ه خ‪nn‬ارج‬ ‫أس‪nn‬وار المن‪nn‬زل ‪ ،‬لعتق‪nnn‬ادهم أن القت‪nn‬ل ف‪nn‬ي الخ‪nn‬ارج ‪ ,‬وأن إطلق‬ ‫الرصاص على من يخرج قدر ل مه‪nn‬رب من‪nn‬ه ‪،‬بع‪n‬ض م‪nn‬ن يغ‪nn‬امر‬ ‫ويخرج تقرأ الخوف والرع‪nn‬ب ف‪nn‬ي عيني‪nn‬ه حي‪nn‬ن ي‪nn‬رى مجموع‪nn‬ة‬ ‫من الرجال يلبسون »اللباس المدني«‪.‬‬ ‫قص‪nnn‬ص مؤلم‪nnn‬ة وحزين‪nnn‬ة تل‪nnn‬وع به‪nnn‬ا اللجئي‪nnn‬ن ‪ ،‬فف‪nnn‬ي ك‪nnn‬ل رك‪nnn‬ن‬ ‫متواض‪nnn‬ع هن‪nnn‬ا تقب‪nnn‬ع تجرب‪nnn‬ة م‪nn‬ن المعان‪nn‬اة‪ ,‬تختل‪nnn‬ف ع‪nn‬ن س‪nnn‬ابقتها‪،‬‬ ‫ظروف قاسية واجهتها العائلت في بيوتهم وفي محافظاتهم ‪,‬وف‪nn‬ي‬ ‫الطريق الطويل حتى دخ‪nn‬ولهم الراض‪nn‬ي الردني‪nn‬ة ‪ .‬ليواجه‪nn‬وا هن‪nn‬ا‬ ‫معاناة من نوع أخر هي معاناة اللجئ‪.‬‬

‫‪217‬‬


‫نعم ‪ ...‬السوريون وليس الفلسطينيون !‬ ‫ليس هناك خطأ في العنوان ول التباس في التعبير‪.‬‬ ‫سوريا التي اعت‪nn‬ادت أن تبن‪nn‬ى المخيم‪nn‬ات عل‪nn‬ى أراض‪nn‬يها‪ ،‬وتس‪nn‬تقبل‬ ‫الن‪nn‬ازحين ف‪nn‬ي بيوته‪nn‬ا‪ ،‬تح‪nn‬ولت الي‪nn‬وم ال‪nn‬ى أه‪nn‬م مص‪nn‬در للتش‪nn‬رد‬ ‫والن‪nn‬زوح واللج‪nn‬وء ف‪nn‬ي ال‪nn‬وطن العرب‪nn‬ي ‪ ،‬وه‪nn‬ام أهله‪nn‬ا الك‪nn‬رام عل‪nn‬ى‬ ‫وجوههم ‪,‬هربا من الموت ‪ ,‬وانتشروا في جميع أنحاء العالم‪.‬‬ ‫قصص يرسمها الحزن ‪ ،‬تعدد رواتها فيما »اله ّم واحد«‪ ..‬لجئون‬ ‫س‪nnn‬وريون نزح‪nnn‬وا إل‪nnn‬ى الراض‪nnn‬ي الردني‪nnn‬ة ‪ ،‬ف‪nnn‬ارين م‪nn‬ن البط‪nnn‬ش‬ ‫والتنكيل والقتل والغتصاب ‪..‬‬ ‫لم يحتملوا مسلسل س‪nn‬فك ال‪nn‬دماء الي‪nn‬ومي‪ ،‬ومتابع‪nn‬ة م‪nn‬واكب الجن‪nn‬ائز‬ ‫اليومية‪ ،‬حيث ل فضاء ولنهاية لوضاعهم النس‪nn‬انية البائس‪nn‬ة ف‪nn‬ي‬ ‫بلدهم‪.‬‬ ‫خلل الح‪nn‬ديث م‪nn‬ع ه‪nnn‬ؤلء البس‪nn‬طاء‪ ,‬تطرق‪nnn‬وا ال‪nn‬ى حج‪nn‬م المعان‪nn‬اة‬ ‫‪,‬وأساليب الترهيب المبتكرة ال‪nn‬تي مورس‪nn‬ت عليه‪nn‬م ‪ ,‬والب‪nn‬تزاز ف‪nn‬ي‬ ‫العرض وفي المال ‪ ،‬لبدء رحلة العذاب ‪.‬‬ ‫رغم مضي أشهر على وجودهم ف‪nn‬ي الردن ‪ ,‬ف‪nn‬إن ش‪nn‬عور الخ‪nn‬وف‬ ‫ك‪nn‬ان حاض‪nn‬را ‪ ،‬ال‪nn‬ى ح‪nn‬د رف‪nn‬ض العدي‪nn‬د منه‪nn‬م الح‪nn‬ديث ع‪nn‬ن قص‪nn‬ص‬ ‫المعاناة التي مروا بها‪ ،‬ف‪nn‬ي حي‪nn‬ن إش‪nn‬ترط بعض‪nn‬هم ع‪nn‬دم تص‪nn‬ويره‪,‬‬ ‫‪216‬‬


‫أرب‪nn‬ع س‪nn‬نوات م‪nn‬رت م‪nn‬ن عم‪nn‬ر ث‪nn‬ورة الكرام‪nn‬ة‪ ،‬والش‪nn‬هران أص‪nn‬بحا‬ ‫عامين‪ ،‬ووطن‪nn‬ي ل‪nn‬م يتح‪nn‬رر بع‪nn‬د‪ ،‬وأن‪nn‬ا ل‪nn‬م أع‪nn‬د إل‪nn‬ى درع‪nn‬ا‪ ،‬وه‪nn‬ا ق‪nn‬د‬ ‫أص‪nn‬بحت “لجئ‪nn‬ة”‪ ،‬وح‪nn‬تى ه‪nn‬ذا الي‪nn‬وم م‪nn‬ا زل‪nn‬ت أل‪nn‬وم نفس‪nn‬ي‪ ،‬كي‪nn‬ف‬ ‫أض‪nn‬عت فرص‪nn‬ة رؤيته‪nn‬م م‪nn‬رة إض‪nn‬افية! كي‪nn‬ف ل‪nn‬م أنظ‪nn‬ر خلف‪nn‬ي وأن‪nn‬ا‬ ‫أغادر الحارة؟!!‬

‫‪215‬‬


‫جميل كما بيوت كل المنطقة‪ ،‬بيت مستقل تحيط به طبيع‪nn‬ة خلب‪nn‬ة‪.‬‬ ‫خرجت إلى شرفة المنزل‪ ،‬وتنفست هواء درعا الصباحي المعطر‬ ‫برائح‪nn‬ة القه‪nn‬وة والهي‪nn‬ل‪ .‬ك‪nn‬ان كص‪nn‬باح ي‪nn‬وم العي‪nn‬د ال‪nn‬ذي ل‪nn‬م أره لم‪nn‬دة‬ ‫عامين متواصلين‪ .‬لم أصدق كيف حزمت أمتعتي‪ ،‬وكي‪nn‬ف اتخ‪nn‬ذت‬ ‫هذا القرار! درعا معشوقتي الجميلة تتحرر فيما أنا غائبة عنه‪nn‬ا؟!!‬ ‫نظرت إلى من حولي‪ ،‬وقلت بحزم ل لن أذهب‪.‬‬ ‫“سأبقى هنا وأتنفس هواء الحرية”‪ ،‬نعم نعم لن أصبح لجئة…‬ ‫كم كانت جميلة تلك اللحظة‪ ،‬وكم هي محفورة في ذاكرتي‪ ،‬بكامل‬ ‫ألوان طيفها‪ .‬كما هي العادة‪ ،‬يأبى النظام الفاجر إل أن يس‪nn‬رق من‪nn‬ا‬ ‫كل لحظاتنا الجميلة‪ ،‬ويقتل ك‪nn‬ل أحلمن‪nn‬ا‪ ،‬فق‪nn‬د س‪nn‬قطت قذيف‪nn‬ة ه‪nn‬اون‬ ‫في تلك اللحظة‪ ،‬أمام الشرفة بعدة أمتار‪ ،‬نلنا منها الرعب وبع‪nn‬ض‬ ‫الشظايا على الش‪nn‬رفة‪ ،‬ون‪nn‬الت منه‪nn‬ا تل‪nn‬ك الم‪nn‬رأة ال‪nn‬تي ك‪nn‬انت تخط‪nn‬ط‬ ‫للخروج معي إصابة مباشرة وهي في طريقها إلينا‪.‬‬ ‫لع‪nn‬ام ونص‪nnn‬ف اعت‪nn‬دت عل‪nn‬ى ع‪ّ nn‬د الق‪nn‬ذائف الص‪nn‬ادرة م‪nn‬ن حارتن‪nnn‬ا‪،‬‬ ‫وال‪nn‬ترحم عل‪nn‬ى أرواح م‪nn‬ن ستس‪nn‬قط عل‪nn‬ى رؤوس‪nn‬هم‪ .‬ك‪nn‬ان ه‪nn‬ذا الي‪nn‬وم‬ ‫أول مرة أشهد س‪nn‬قوطها ف‪nn‬ي الط‪nn‬رف الخ‪nn‬ر م‪nn‬ن المدين‪nn‬ة‪ ،‬فق‪nn‬د ك‪nn‬ان‬ ‫النظام قد جن جنونه يومها بسبب تحرير الحاجز الرباعي‪ ،‬وقرر‬ ‫النتقام من المنطقة بطريقة وحش‪nn‬ية‪“ .‬ل‪nn‬م يع‪nn‬د هن‪nn‬اك وق‪nn‬ت”‪“ ،‬إل‪nn‬ى‬ ‫الس‪nn‬يارة ف‪nn‬ورا… س‪nn‬نغادر الن”‪ ،‬ق‪nn‬ال س‪nn‬ائقنا‪ .‬نظ‪nn‬رت إل‪nn‬ى عي‪nn‬ون‬ ‫أطف‪nn‬الي ال‪nn‬تي أنهكه‪nn‬ا الرع‪nn‬ب‪ ،‬وس‪nn‬ريعا‪ ،‬وبل تفكي‪nn‬ر‪ ،‬وبخط‪nn‬وات‬ ‫حثيثة‪ ،‬صعدت معهم إلى السيارة وتوجهنا إلى الحدود‪.‬‬ ‫‪214‬‬


‫أو بالحرى ما بقي من المخيم‪ .‬لم أستطع إخفاء دهشتي لما رأي‪nn‬ت‬ ‫من دمار وخراب‪ .‬مخي‪nn‬م درع‪nn‬ا ال‪nn‬ذي ك‪nn‬ان فيم‪nn‬ا مض‪nn‬ى قل‪nn‬ب درع‪nn‬ا‬ ‫الن‪nnn‬ابض حي‪nnn‬اة وعط‪nnn‬اء‪ ،‬ك‪nnn‬ان ق‪nnn‬د ذب‪nnn‬ح عل‪nnn‬ى ي‪nnn‬د الج‪nnn‬زار‪ ،‬س‪nnn‬يد‬ ‫“الممانعة”‪ .‬كانت كل بيوت المخي‪nn‬م المتراص‪nn‬ة مهدم‪nn‬ة ومهج‪nn‬ورة‪،‬‬ ‫فغرقت في آلم أهلها الذين أصبح النزوح واللجوء مرات وم‪nn‬رات‬ ‫قدرهم المحتوم‪.‬‬ ‫ش‪nnn‬اب عل‪nnn‬ى دراج‪nnn‬ة ناري‪nnn‬ة أش‪nnn‬ار لن‪nnn‬ا للتوق‪nnn‬ف‪ .‬ق‪nnn‬ال عل‪nnn‬ى عج‪nnn‬ل‬ ‫“مرحب‪nn‬ا‪..‬اس‪nn‬لكوا الطري‪nn‬ق الرئيس‪nn‬ي‪ ،‬فق‪nn‬د تح‪nn‬رر الح‪nn‬اجز الرب‪nn‬اعي‬ ‫بشكل كامل‪ ،‬والشباب يحتفلون عند الحاجز‪ ،‬والنظ‪nn‬ام انس‪nn‬حب م‪nn‬ن‬ ‫المنطقة كلها”‪.‬‬ ‫“احل‪nn‬ف ي‪nn‬ا رج‪nn‬ل”‪ ،‬أج‪nn‬ابه مرافق‪nn‬ي‪ ،‬وابتس‪nn‬امة عريض‪nn‬ة ارتس‪nn‬مت‬ ‫عل‪nn‬ى وجوهن‪nn‬ا جميع‪nn‬ا‪ .‬تابعن‪nn‬ا القي‪nn‬ادة مبتع‪nn‬دين ع‪nn‬ن الط‪nn‬رق ال‪nn‬وعرة‬ ‫باتج‪nn‬اه الطري‪nn‬ق الرئيس‪nn‬ي‪ .‬لحظ‪nn‬ات م‪nn‬ن القي‪nn‬ادة الحثيث‪nn‬ة خوف‪nn‬ا م‪nn‬ن‬ ‫تساقط القذائف على رؤوسنا‪ ،‬وبعدها أصبحنا في العالم الخر من‬ ‫درع‪nnn‬ا “المن‪nnn‬اطق المح‪nnn‬ررة”‪ .‬ك‪nnn‬ان طري‪nnn‬ق الس‪nnn‬د يومه‪nnn‬ا يحتف‪nnn‬ل‬ ‫‪n‬ر الح‪nn‬اجز‬ ‫بالنصر‪ ،‬والشباب يشربون الشاي عند الحاجز‪ .‬من لم ي‪َ n‬‬ ‫الرباعي‪ ،‬لن يفه‪nn‬م ع‪nn‬ن م‪nn‬اذا أتح‪nn‬دث‪“ .‬نع‪nn‬م إنن‪nn‬ا ننتص‪nn‬ر…‪.‬ش‪nn‬هران‬ ‫فقط وسأعود”‪ ،‬قلت في نفسي وتابعنا طريقنا‪.‬‬ ‫توقفت السيارة أمام منزل من س‪nn‬يقلني إل‪nn‬ى الح‪nn‬دود‪ .‬نزلن‪nn‬ا‪ ،‬كن‪nn‬ا ف‪nn‬ي‬ ‫انتظار إمرأة كانت ستشاركني رحل‪nn‬ة العب‪nn‬ور‪ .‬ك‪nn‬ان من‪nn‬زل مض‪nn‬يفنا‬ ‫‪213‬‬


‫بصور دقيقة حُفرت في مخيلتي‪ ،‬فأعود لحي‪nn‬ا‬ ‫تأبى إل أن تغرقني‬ ‫ٍ‬ ‫تلك اللحظات كما هي بتفاصيلها مرة أخرى‪.‬‬ ‫قطع جمودن‪nn‬ا ص‪nn‬وت مح‪nn‬رك الس‪nn‬يارة معلن‪nn‬ا لحظ‪nn‬ة ال‪nn‬وداع‪ ،‬عن‪nn‬دها‬ ‫تق‪nnn‬دمت وال‪nnn‬دتي لتس‪nnn‬لمني قبلته‪nnn‬ا الخي‪nnn‬رة‪ .‬تحرك‪nnn‬ت الس‪nnn‬يارة ول‪nnn‬م‬ ‫أستطع النظر خلفي‪ ،‬فقط ثلث كلمات سيطرت عل‪nn‬ى تفكي‪nn‬ري ف‪nn‬ي‬ ‫تلك اللحظة‪.‬‬ ‫كلمات لم أتوق‪nn‬ف ع‪nn‬ن تكراره‪nn‬ا ط‪nn‬وال ع‪nn‬امين ك‪nn‬املين “ل‪nn‬ن أص‪nn‬بح‬ ‫لجئة”‪.‬‬ ‫قلت لنفسي وأنا أغادر حارتي “ش‪nn‬هران فق‪nn‬ط وس‪nn‬تهدأ الم‪nn‬ور‪ ،‬ل‪nn‬ن‬ ‫أنظ‪nn‬ر خلف‪nn‬ي‪ ،‬لن‪nnn‬ي ل‪nn‬ن أطي‪nn‬ل الغي‪nn‬اب‪ ،‬وحتم‪nnn‬ا س‪nn‬أعود‪ ،‬ش‪nn‬هران‬ ‫وسأراهم مرة أخرى”‪ .‬خفت من النظ‪nn‬ر إليه‪nn‬م‪ ،‬ف‪nn‬أرى آن‪nn‬ذاك تزاي‪nn‬د‬ ‫المسافة التي أص‪nn‬بحت تفص‪nn‬لني عنه‪nn‬م‪ ،‬خف‪nn‬ت م‪nn‬ن أن يتوق‪nn‬ف قل‪nn‬بي‬ ‫عن النبض‪ ،‬خفت أن أتوقف عن التنفس إن نظرت‪ .‬لم أنظر‪.‬‬ ‫كان الس‪nn‬ائق الش‪nn‬اب‪ ،‬ص‪nn‬ديق العائل‪nn‬ة‪ ،‬خ‪nn‬بيرا بالطرق‪nn‬ات المس‪nn‬تحدثة‬ ‫لتحاش‪nn‬ي نق‪nn‬اط التف‪nn‬تيش‪ ،‬عبرن‪nn‬ا من‪nn‬اطق النظ‪nn‬ام بخي‪nn‬ر وأم‪nn‬ان‪ ،‬ث‪nn‬م‬ ‫وص‪nn‬لنا إل‪nn‬ى م‪nn‬دخل مخي‪nn‬م درع‪nn‬ا “بواب‪nn‬ة الحري‪nn‬ة” ال‪nn‬ذي ل‪nn‬م أك‪nn‬ن ق‪nn‬د‬ ‫رأيت‪nn‬ه من‪nn‬ذ أك‪nn‬ثر م‪nn‬ن ع‪nn‬ام ونص‪nn‬ف‪ ،‬من‪nn‬ذ أن ب‪nn‬دأت أع‪nn‬د الق‪nn‬ذائف‬ ‫والبراميل المتفجرة التي أصر النظام “الممانع‪ ″‬على إرس‪nn‬الها إل‪nn‬ى‬ ‫المخي‪nn‬م بك‪nn‬رم منقط‪nn‬ع النظي‪nn‬ر‪ .‬لحظ‪nn‬ات مرعب‪nn‬ة ه‪nn‬ي المت‪nn‬ار ال‪nn‬تي‬ ‫قطعناها من تحت مرمى القناصة حتى وص‪nn‬لنا إل‪nn‬ى داخ‪nn‬ل المخي‪nn‬م‪،‬‬ ‫‪212‬‬


‫لن أصبح لجئة‬ ‫في تلك اللحظة لم أكن أشعر بشيء‪ .‬اليوم‪ ،‬وبعد أن عاد لي بعض‬ ‫الشعور‪ ،‬أعرف ما كنت سأش‪nn‬عر ب‪nn‬ه ف‪nn‬ي تل‪nn‬ك اللحظ‪nn‬ة‪ .‬كن‪nn‬ا جميعن‪nn‬ا‬ ‫غارقين ف‪nn‬ي الحتم‪nn‬ال وف‪nn‬ي المجه‪nn‬ول واللش‪nn‬عور‪ ،‬ك‪nn‬انت أص‪nn‬وات‬ ‫قذائف المدفعية الثقيلة اللمنتهية تمنعنا حتى من التفكير‪.‬‬ ‫لم يعد هناك مجال للتراجع‪ ،‬فالشاب قد خاطر بحياته بعبوره ع‪nn‬بر‬ ‫الحواجز من أجل إيصالي إلى برّ المان‪ .‬سيطر الجمود وال‪nn‬ذهول‬ ‫على المكان‪ ،‬وداع سريع‪ ،‬وصعدت مع أولدي الى السيارة‪.‬‬ ‫لن أنسى ترتيب المودعين في مدخل البناء‪ ،‬كان من اليمي‪nn‬ن أخ‪nn‬ي‪،‬‬ ‫ثم زوجته‪ ،‬ثم أمي‪ ،‬أما أبي فكان يقف إلى أقصى اليسار‪ .‬ح‪nn‬افظوا‬ ‫على أماكنهم صامتين‪ ،‬أما الصغار فغيروا أماكنهم أكثر م‪nn‬ن م‪nn‬رة‪.‬‬ ‫ك‪nn‬ان الص‪nn‬مت س‪nn‬يد الموق‪nn‬ف‪ ،‬عي‪nn‬ونهم فق‪nn‬ط ك‪nn‬انت تتكل‪nn‬م‪ ،‬م‪nn‬اذا ل‪nn‬و؟‬ ‫رأيتها في عيون الجمي‪nn‬ع‪ ،‬الص‪nn‬غير والك‪nn‬بير‪ ،‬لحظ‪nn‬ات جم‪nn‬ود م‪n‬رت‬ ‫كأنها سنوات‪ ،‬أذكرها بتفاصيلها الدقيقة‪.‬‬ ‫ت‪nnn‬ذهلني ذاكرت‪nnn‬ي المزاجي‪nnn‬ة ه‪nnn‬ذه الي‪nnn‬ام‪ ،‬فأحيان‪nnn‬ا تق‪nnn‬رر أن تأخ‪nnn‬د‬ ‫استراحة مفاجئة بل إنذار‪ ،‬فأصبح عاجزة عن صوغ جمل‪nn‬ة مفي‪nn‬دة‬ ‫م‪nn‬ن ثلث كلم‪nn‬ات‪ ،‬وأق‪nn‬ف مش‪nn‬لولة أم‪nn‬ام الك‪nn‬م الهائ‪nn‬ل م‪nn‬ن المش‪nn‬اعر‬ ‫المحتج‪nn‬زة داخ‪nn‬ل ص‪nn‬دري بل ص‪nn‬وت يس‪nn‬مع‪ ،‬وف‪nn‬ي بع‪nn‬ض الحي‪nn‬ان‬

‫‪211‬‬


‫الرع‪nn‬ب والخ‪nn‬وف ‪ ,‬وانته‪nn‬ت ‪...‬يح‪nn‬دث نفس‪nn‬ه ‪ :‬فلوف‪nn‬ر رصاص‪nn‬تي‬ ‫لرأس مليء ‪.‬‬ ‫يشعل لفافة التبغ ‪,‬ويحدق في دخانها وهو يبتسم ‪.‬‬ ‫تس‪nn‬تيقظ ف‪nn‬ي المش‪nn‬فى المي‪nn‬داني بع‪nn‬د س‪nn‬اعات‪ ,‬تحل‪nn‬ق حوله‪nn‬ا أطفاله‪nn‬ا‬ ‫ينظرون الى أربطة قدميها بجذع ‪ ...‬تميل بنظرها إلى أطفالها ‪...‬‬ ‫تحدق بهم وتبكي فرحا بعد أن شاهدت أصغرهم يحمل رغيف‪nn‬ا ف‪nn‬ي‬ ‫يده ‪.‬‬

‫‪210‬‬


‫؟‪....‬والولد !تخل‪nnn‬ع حجابه‪nnn‬ا ‪ ,‬تمزق‪nnn‬ه ‪ ,‬ترب‪nnn‬ط س‪nnn‬اقها المص‪nnn‬ابة ‪,‬‬ ‫تس‪nn‬تند إل‪nn‬ى الج‪nn‬دار وتناش‪nn‬د ربه‪nn‬ا ‪ .‬الولد س‪nn‬يموتون م‪nn‬ن بع‪nn‬دها‪,‬‬ ‫جرحها ل يهمها ‪ ,‬الهم كيف ستؤمن لهم الخبز! ‪ ...‬تنتظر منقذا‬ ‫‪ ..‬ول أحد يقترب‪.‬‬ ‫من على البعد يصوب إلى رأسها ‪ ,‬رآها تزحف مبتعدة عن مرم‪nn‬ى‬ ‫نيرانه ‪..‬يفكر لشك أن أحدا سيأتي الن لمس‪nn‬اعدتها وحينه‪nn‬ا تك‪nn‬ون‬ ‫ض‪nn‬حيته الثاني‪nn‬ة ‪ ,‬ينتظ‪nn‬ر ‪ ,‬يراقبه‪nn‬ا ‪ ,‬ويس‪nn‬تغرب م‪nn‬ن ق‪nn‬درتها عل‪nn‬ى‬ ‫الزحف ‪ ,‬يمتد اليها حبل ويراها تمسك به ‪,‬‬ ‫يتمتم ‪ :‬ل ‪ ...‬الحبل ل مكان له في اللعبة ‪ ...‬لم نتفق على هذا ‪...‬‬ ‫أريد بشرا ل حبال‪ ...‬يصوب على الحبل ويقطعه برصاصة ‪.‬‬ ‫تح‪nn‬دث نفس‪nn‬ها ‪ :‬س‪nn‬أعيش‪ ...‬س‪nn‬أعيش م‪nn‬ن أجله‪nn‬م ‪ ,‬وسأحض‪nn‬ر له‪nn‬م‬ ‫الخبز ‪,‬ينتابها دوار وصداع ‪ ,‬أهو النزف أم الشمس الحارقة ؟‬ ‫تب‪nnn‬دأ بالص‪nnn‬ياح والبك‪nnn‬اء والص‪nnn‬راخ محدث‪nnn‬ة منق‪nnn‬ذيها المخت‪nnn‬بئين ‪:‬‬ ‫اتركوني ‪...‬اذهبوا اليهم ‪ ,‬أطفالي دون طعام‪,‬‬ ‫أحضروا لهم الخبز‪ ,‬أنا سأعيش‪...‬‬ ‫ل تضيعوا وقتكم معي ‪ ...‬سأعيش‪.‬‬ ‫يقرر التخلي عن هذه الضحية فقد أص‪nn‬ابتها لوث‪nn‬ة ‪.‬هك‪nn‬ذا رآه‪nn‬ا م‪nn‬ن‬ ‫البعد حين رفضت امساك الحبل ‪ ,‬وهي تبكي وتشير ال‪nn‬ى الط‪nn‬رف‬ ‫الخر‪ ...‬ل يدري ما تقول ‪...‬ليهمه ‪ ...‬ولكن يب‪nn‬دو أنه‪nn‬ا جن‪nn‬ت م‪nn‬ن‬

‫‪209‬‬


‫القناص‬ ‫أرق على أرق‬ ‫الرق ك‪nn‬ان ض‪nn‬يفها ط‪nn‬وال الليل‪nn‬ة الماض‪nn‬ية‪ ,‬وه‪nn‬ي تفك‪nn‬ر بمغامرته‪nn‬ا‬ ‫القادمة ‪ ,‬لقد قررت أخيرا العبور ‪...‬انتظرت حتى ع‪nn‬انقت الش‪nn‬مس‬ ‫كب‪nn‬د الس‪nn‬ماء وق‪nn‬ررت النطلق ‪ ,‬تع‪nn‬رف الطري‪nn‬ق جي‪nn‬دا وت‪nn‬درك أن‪nn‬ه‬ ‫ينتظرها هناك ‪ ,‬كما ينتظر عودتها أطفاله‪nn‬ا ف‪nn‬ي المن‪nn‬زل ‪ ,‬س‪nn‬تذهب‬ ‫وتع‪nn‬ود لتحم‪nn‬ل له‪nn‬م الحي‪nn‬اة ‪ .‬س‪nn‬تأتي له‪nn‬م بالطع‪nn‬ام ‪ ,‬ول‪nn‬و كس‪nn‬رة خ‪nn‬بز‬ ‫‪,‬لبد أن تنالها‬ ‫كسرة خبز ليسدوا بها رمقهم ‪,‬في المس لم يتن‪nn‬اولوا س‪nn‬وى القه‪nn‬ر‬ ‫والبكاء ‪ .‬نظرت اليهم مودعة وه‪nn‬ي تغل‪nn‬ق الب‪nn‬اب ببطء ‪ ,‬اس‪nn‬تجمعت‬ ‫قواها وركضت عبر الشارع )المعبر( ‪..‬‬ ‫اس‪nn‬تيقظ م‪nn‬ن غف‪nn‬وته مس‪nn‬تذكرا ع‪nn‬دد ض‪nn‬حاياه ب‪nnnn‬المس‪..‬يا فت‪nn‬اح ي‪nn‬ا‬ ‫رزاق كم سيصطاد اليوم من )الرانب( البشر‪ ,‬يرش‪nn‬ف قه‪nn‬وته م‪nn‬ن‬ ‫الترمس وعيناه على الشارع المقابل ‪,‬تبحث‪nn‬ان ع‪nn‬ن طري‪nn‬دة جدي‪nn‬دة ‪,‬‬ ‫يرى خيالها المتردد بالعبور ‪ ..‬هاهي طريدته قادمة إلي‪nn‬ه ‪ ,‬يتخيله‪nn‬ا‬ ‫وه‪nn‬ي تج‪nn‬ري للم‪nn‬ام وتن‪nnn‬اور ‪ ,‬وتتح‪nn‬دى ذك‪nn‬ائه وخ‪nn‬برته ‪ ,‬يمس‪nn‬ك‬ ‫الزناد وعيني‪nn‬ه عل‪nn‬ى اله‪nn‬دف ‪,‬ويبتس‪nn‬م مرس‪nn‬ل الطلق‪nn‬ة الول‪nn‬ى‪ .‬أزي‪nn‬ز‬ ‫الرصاصة وألم ساقها ينبئانها أنها قد أصيبت‪.‬‬ ‫تتابع السير وطلقة اخرى ‪ ,‬تنظر الدماء وقد بدأت تل‪nn‬ون الرص‪nn‬يف‬ ‫‪ ,‬لزال‪nn‬ت ق‪nn‬ادرة عل‪nn‬ى الزح‪nn‬ف للم‪nn‬ام‪ ,‬ه‪nn‬ل تع‪nn‬ود أم تكم‪nn‬ل س‪nn‬يرها‬ ‫‪208‬‬


‫ف‪nn‬ي ذاك الص‪nn‬باح ع‪nn‬ثر أه‪nn‬الي الح‪nn‬ي بي‪nn‬ن النق‪nn‬اض ال‪nn‬تي خلفته‪nn‬ا‬ ‫براميل ألقي‪nn‬ت م‪nn‬ن الط‪nn‬ائرات عل‪nn‬ى جث‪nn‬ة أم تض‪nn‬م ول‪nn‬دها ‪ ,‬تن‪nn‬اثرت‬ ‫حوله‪nn‬ا بقاي‪nn‬ا أش‪nn‬لء لطف‪nn‬ال ‪ ,‬ك‪nn‬انت الم تبتس‪nn‬م موت‪nn‬ا ‪ ,‬فق‪nn‬د انته‪nn‬ت‬ ‫جمي‪nn‬ع مش‪nn‬اكلها ف‪nn‬ي ه‪nn‬ذه الحي‪nn‬اة‪ ,‬ورحل‪nn‬ت مودع‪nn‬ة تارك‪nn‬ة لص‪nn‬احب‬ ‫العي‪nn‬ون الزرق‪nn‬اء ابتس‪nn‬امته البله‪nn‬اء‪ ,‬بع‪nn‬د أن وه‪nn‬ب م‪nn‬ن أحب‪nn‬ه ال‪nn‬دم‬ ‫والنار‪ ,‬الموت والدمار ‪...‬‬

‫‪207‬‬


‫هذا الحب وذاك الوع‪nn‬د أهلكه‪nn‬ا وأهل‪nn‬ك أهله‪nn‬ا ‪ ,‬ودم‪nn‬ر حيه‪nn‬ا وش‪nn‬رد‬ ‫مدينتها ‪ ,‬تنهيدة طويلة تخرج بها زفرات من الهموم ‪.‬‬ ‫"التط‪nn‬وير والتح‪nn‬ديث" ش‪nn‬عار أحبت‪nn‬ه ف‪nn‬ي الم‪nn‬س ‪..‬وه‪nn‬اهي الي‪nn‬وم‬ ‫تصبح ضحية من ضحاياه ‪ ,‬وهاهو الوطن ال‪nn‬ذي ك‪nn‬انت تغن‪nn‬ي ل‪nn‬ه ‪:‬‬ ‫"ص‪nn‬باح الخي‪nn‬ر ي‪nn‬ا وطن‪nn‬ا يس‪nn‬ير بمج‪nn‬ده الع‪nn‬الي ال‪nn‬ى العل‪nn‬ى " يُكاف‪nn‬أ‬ ‫أبن‪nn‬اؤه بالتش‪nn‬ريد والتهجي‪nn‬ر ‪ ,‬واخراجه‪nn‬م قس‪nn‬را م‪nn‬ن بي‪nn‬وتهم المعلب‪nn‬ة‬ ‫إلى خيم في العراء ‪ ,‬ويحول الشقاء الى أعداء ‪.‬‬ ‫ولكن لماذا تتنهد ولماذا تبكي ؟‬ ‫وطن بات يقسو على أبنائه بالتشريد؟‬ ‫أتب ِكي على‬ ‫ٍ‬ ‫أم تبكي على أبنائه الذين وقعوا ضحية للتآمر عليهم !‬ ‫أم تبكي أبنا َءها حين يستيقظون بعد قليل‪ ,‬ول يجدون كسرة الخ‪nn‬بز‬ ‫التي اعتادت تأمينها لهم كل صباح ؟‬ ‫في حجرها تضم ابنه‪nn‬ا الص‪nn‬غير‪ ,‬ال‪nn‬ذي تك‪nn‬وع م‪nn‬ن ال‪nn‬برد‪ ,‬وازرق‪nn‬ت‬ ‫شفتاه تريد ان تحتضنه لتبعد عنه المآسي التي وهبه‪nn‬ا ل‪nn‬ه ص‪nn‬احب‬ ‫العيون الزرقاء ‪,‬‬ ‫القه‪nn‬ر يم‪nn‬تزج ب‪nn‬الخوف والل‪nn‬م ‪ ,‬وأص‪nn‬وات ط‪nn‬ائرات ه‪nn‬ادرة تبح‪nn‬ث‬ ‫عن صيد جديد من الرانب البشرية ‪ ,‬تغمض عينيها وتغفو‪.‬‬

‫‪206‬‬


‫التطوير والتحديث‬ ‫البرد ينخر عظامها‪ ,‬والبراميل تنخر مدينتها ‪,‬وه‪nn‬ي ل تمل‪nn‬ك ف‪nn‬ي‬ ‫معركتها معهم ال الهات والتنهدات الحارة ‪ ,‬والتي ل‪nn‬ن تنج‪nn‬ح ف‪nn‬ي‬ ‫تأمين الدفء لطفالها النائمين المتجمدين أمامها ‪.‬‬ ‫تحلم وهي مستيقظة بالمن والمان ‪ ,‬ولكن حلمها لن يكف‪nn‬ي لص‪nn‬د‬ ‫البرد والدمار والقذائف عن جدران منزلها ‪.‬‬ ‫ت البكاء‬ ‫تتطور تنهداتها لتفتح لها باب الحزان وتدخلها في ملكو ِ‬ ‫‪ ,‬تبك‪nn‬ي ب‪nn‬دموع نبع‪nn‬ت م‪nn‬ن عينيه‪nn‬ا فج‪nn‬أة ‪ ,‬ولك‪nn‬ن دموعه‪nn‬ا الم‪nn‬درارة‬ ‫ل تكف‪nn‬ي ل‪nn‬تروي ظم‪nn‬أ أطفاله‪nn‬ا العطش‪nn‬ى ف‪nn‬ي الي‪nn‬وم الس‪nn‬ابع لنقط‪nn‬اع‬ ‫المياه التام عن حلب أكبر محافظة سورية بعد العاصمة ‪.‬‬ ‫وم‪nn‬اذا بي‪nn‬دها أن تفع‪nn‬ل س‪nn‬وى البك‪nn‬اء والنحي‪nn‬ب عل‪nn‬ى أخيه‪nn‬ا الش‪nn‬هيد ‪,‬‬ ‫وابنه‪nn‬ا المع‪nn‬اق المرم‪nn‬ي ف‪nn‬ي المش‪nn‬فى ووال‪nn‬دها المعتق‪nn‬ل‪ ,‬وزوجه‪nn‬ا‬ ‫الذي ذهب ليأتي بالحرية ولم يعد بعد !‬ ‫تتذكر كم احبت يوما ما هذا الش‪nn‬اب الطوي‪nn‬ل ‪,‬أزرق العيني‪nn‬ن ‪ ,‬وك‪nn‬م‬ ‫أعجبت به حين ترتسم على وجهه الهادئ ابتسامة الواثق ‪ ,‬عندما‬ ‫ك‪nnn‬ان يتج‪nnn‬ول م‪nnn‬ع زوجت‪nnn‬ه الجميل‪nnn‬ة البريطاني‪nnn‬ة المول‪nnn‬د ‪ ,‬ويع‪nnn‬دهم‬ ‫بمستقبل مشرق تحت شعار التطوير والتحديث !‬ ‫‪205‬‬


‫جلس‪nn‬ات نحي‪nn‬ب وعوي‪nn‬ل وبك‪nn‬اء ‪ ،‬نس‪nn‬ينا البس‪nn‬مة ‪ ،‬وأص‪nn‬بح التس‪nn‬امح‬ ‫ذكريات ‪.‬اللون الحمر هو فق‪nn‬ط ل‪nn‬ون أيامن‪nn‬ا ال‪nn‬تي تح‪nn‬ولت ت‪nn‬دريجيا‬ ‫الى أيام سوداء‪.‬‬ ‫لماذا نعامل بدونية في وطننا ّ؟ لماذا يستعلون علينا!‬ ‫في ساحات الكولسيوم منظر ال‪nn‬دماء ت‪nn‬ثير المتفرجي‪nn‬ن ‪ ,‬فيط‪nn‬البون‬ ‫بالمزي‪nn‬د ‪،‬و ط‪nn‬البي الحري‪nn‬ة م‪nn‬ن الس‪nn‬وريين ت‪nn‬م أس‪nn‬رهم وبيعه‪nn‬م ف‪nn‬ي‬ ‫سوق النخاسة‪,‬وأدخل‪nnn‬وا عن‪nn‬وة ال‪nn‬ى أقبي‪nn‬ة العبي‪nn‬د ‪ ،‬وه‪nn‬اهم يق‪nn‬دمونهم‬ ‫إلى السود المتوحشة لتنهش لحمهم ‪،‬بينما المتفرجي‪nn‬ن يص‪nn‬رخون‬ ‫من اللذة والنش‪nn‬وة ‪،‬يوم‪nn‬ا ماس‪nn‬تنتهي ه‪nn‬ذه الع‪nn‬روض كم‪nn‬ا انته‪nn‬ت ف‪nn‬ي‬ ‫المبراطورية الرومانية ‪ ،‬وسيتحدث التاريخ عن دماء واشلء ‪.‬‬ ‫حين تقرؤون قصتي هذه لن أكون بينكم في هذه الدنيا ‪ ،‬وستعلمون‬ ‫عل‪nn‬م اليقي‪nn‬ن أنن‪nn‬ي انتقم‪nn‬ت لك‪nn‬م بنف‪nn‬س الجس‪nn‬د ال‪nn‬ذي امتهن‪nn‬وه وب‪nn‬اعوه‬ ‫بسوق النخاسة ‪،‬‬ ‫لقد جعلوه رخيصا فذهبت لوهبهم أشلؤه شظايا متفج‪nn‬رة تخ‪nn‬ترق‬ ‫أجسادهم وتجعلهم يرافقوني في رحلتي إل‪nn‬ى الخ‪nn‬رة ‪ ،‬لق‪nn‬د اخ‪nn‬ترت‬ ‫لهم مماتهم كم‪nn‬ا اخت‪nn‬اروه ل‪nn‬ي ‪،‬ف‪nn‬رددت المان‪nn‬ة‪ .‬ك‪nn‬ي ل يك‪nn‬ون بع‪nn‬دي‬ ‫طفلة مغتصبة ‪.‬‬

‫‪204‬‬


‫الحج‪nn‬ر والش‪nn‬جر بك‪nn‬وا مأس‪nn‬اتنا ‪ ،‬والبك‪nn‬اء نفس‪nn‬ه أخ‪nn‬ذ ينتح‪nn‬ب عل‪nn‬ى‬ ‫أحزاننا ‪.‬‬ ‫م‪n‬ن أي‪nn‬ن ينب‪nn‬ع ك‪n‬ل ه‪n‬ذا الحق‪n‬د والجه‪nn‬ل والغ‪nn‬در؟‪ ،‬أيعق‪nn‬ل أن ك‪n‬ل ه‪n‬ذا‬ ‫العف‪nn‬ن ك‪nn‬ان متأص‪nn‬ل ف‪nn‬ي النف‪nn‬وس! ‪،‬متزين‪nn‬ا ف‪nn‬ي قش‪nn‬ور !‪ ،‬أيعق‪nn‬ل أن‬ ‫سوريا حملت سفاحا بأبنائه‪nn‬ا الع‪nn‬اقين فك‪nn‬انوا أولد ح‪nn‬رام ولقط‪nn‬اء ‪،‬‬ ‫أتوا اليوم وانتقموا من أمهم العاهرة ‪.‬‬ ‫تركني مغتصبي ‪ ...‬وترك على جسدي آثار أظافره وأس‪nn‬نانه ال‪nn‬تي‬ ‫نهش‪nn‬ت لحم‪nn‬ي ‪ ،‬وت‪nn‬رك ف‪nn‬ي أحش‪nn‬ائي ع‪nn‬ارا ل‪nn‬ن يمحي‪nn‬ه ال الم‪nn‬وت‬ ‫والنتق‪nnn‬ام‪ ،‬بع‪nn‬د أن قت‪nn‬ل النس‪nn‬انة ال‪nn‬تي ف‪nn‬ي داخل‪nn‬ي وأع‪nn‬دم ال‪nn‬براءة‬ ‫بمقصلة حقده ‪.‬‬ ‫مرت على حادثة انتهاك حرمة عائلتنا اسبوعين واخي الصغير ل‪nn‬م‬ ‫ينبس ببنت شفة ‪ ،‬كان يعيش بيننا وينظر الينا بين الفين‪nn‬ة والخ‪nn‬رى‬ ‫ت قاتل ‪،‬ولكنه ك‪nn‬ان ف‪nn‬ي ع‪nn‬الم آخ‪nn‬ر وفج‪nn‬أة عن‪nn‬دما نط‪nn‬ق ق‪nn‬ال‬ ‫بصم ٍ‬ ‫اأول كلماته ‪ :‬لقد أحرقوا منزلنا ! رددها فبكينا ‪.‬‬ ‫بع‪nn‬د أي‪nn‬ام م‪nn‬ن النحي‪nn‬ب والبك‪nn‬اء اس‪nn‬تيقظت اخ‪nn‬تي الص‪nn‬غيرة ذات ليل‪nn‬ة‬ ‫وك‪nn‬انت تض‪nn‬حك س‪nn‬عيدة وتبتس‪nn‬م‪ ،‬حس‪nn‬بنا أن‪nn‬ه ق‪nn‬د أص‪nn‬ابها م‪nn‬س م‪nn‬ن‬ ‫الجنون ‪ ،‬فسألتها ما يضحكك ؟ قالت ‪ :‬لقد كنت في دمشق ذهبت‬ ‫إلى هناك‪ ...‬وقتلتهم‪ ...‬وعدت إلى هنا !‬ ‫بات حلم وسعادة تلك الطفلة أن تقتل !‬ ‫أطفال قريتنا بدلوا البراءة بالحقد ‪ ،‬والشباب امتهنوا حمل السلح‪،‬‬ ‫والنس‪nn‬اء أص‪nn‬بحن سياس‪nn‬يات مخض‪nn‬رمات ‪ ،‬وتح‪nn‬ولت جلس‪nn‬اتنا ال‪nn‬ى‬ ‫‪203‬‬


‫ليل بهيم ‪ ,‬وعدو غاشم ‪,‬وأخ غادر ‪ ,‬وس‪nn‬لح لئي‪nn‬م ‪ ,‬وخ‪nn‬وف قات‪nn‬ل ‪,‬‬ ‫ورعب ماحق ‪.‬‬ ‫ض‪nn‬حكاتهم دوت ف‪nn‬ي آذان‪nn‬ي كأص‪nn‬وات البرامي‪nn‬ل ال‪nn‬تي اس‪nn‬تقبلها بي‪nn‬ت‬ ‫أخي منذ ايام ‪،‬وأخذته في رحل‪n‬ة أبدي‪nn‬ة م‪nn‬ع زوجت‪nn‬ه وأولده الربع‪nn‬ة‬ ‫ال‪nn‬ى ع‪nn‬الم الش‪nn‬هادة ‪ ،‬تل‪nn‬ك القهقه‪nn‬ات حطم‪nn‬ت إنس‪nn‬انيتي ‪ ،‬فص‪nn‬رخت‬ ‫مشاعري واحاسيسي قهرا وعذابا ‪.‬‬ ‫أحسست بدماء عفافي تنبع كنهر عظيم متناغمة مع كلماته المقيت‪nn‬ة‬ ‫‪ ...‬ب‪nn‬دكن حري‪nn‬ة ! ه‪nn‬اي حري‪nn‬ة ‪ ...‬ه‪nn‬اي حري‪nn‬ة‪ ....‬ينع‪nn‬ق وه‪nn‬و‬ ‫يزرع بذور لؤمه وحقده في جسدي المنتهك ‪ ،‬فتت‪nn‬دفق مفرزات‪nn‬ه م‪nn‬ع‬ ‫ك‪nn‬ل ارتعاش‪nn‬ه ف‪nn‬ي جس‪nn‬دي المنتف‪nn‬ض ألم‪nn‬ا وقه‪nn‬را وع‪nn‬ذابا‪ .‬ي‪nn‬تركني‬ ‫مذبوحة مسلوخة ‪ ,‬أنزف شرفي وكرامتي ‪.‬‬ ‫منظر دمائي لم تزده‪nn‬م س‪nn‬وى ث‪nn‬ورة وهياج‪nn‬ا ‪ ،‬ف‪nn‬ارتقى اح‪nn‬دهم عل‪nn‬ى‬ ‫ص‪nn‬دري وأخ‪nn‬ذ يص‪nn‬رخ كالمس‪nn‬عور ب‪nn‬الروح بال‪nn‬دم نف‪nn‬ديك ياس‪nn‬وريا ‪،‬‬ ‫كيف سيفدي وطنه بدماء عفاف العذروات وأرواح رب اسرهم؟‪,‬‬ ‫أش‪nn‬ار معلمه‪nn‬م المبتس‪nn‬م لؤم‪nn‬ا ن‪nn‬احيتي ‪ ،‬ق‪nn‬ائل لق‪nn‬د خل‪nn‬ق ا ه‪nn‬ؤلء‬ ‫لمتعتنا ‪ ،‬ان تواجد امثالهم على الرض هي تهمة بحد ذاتها !‬ ‫ثم أحال نظره الى أخي ذي الشهر العش‪nn‬رة وق‪nn‬ال بتهك‪nn‬م نرجس‪nn‬ي‬ ‫أص‪nn‬فر ‪ )،‬ض‪nn‬يعان ثم‪nn‬ن الرصاص‪nn‬ة ف‪nn‬ي ه‪nn‬ذا الحقي‪nn‬ر ( ‪ ،‬وأعط‪nn‬ى‬ ‫أوام‪nn‬را بعيني‪nn‬ه ‪ ،‬فك‪nn‬انت ض‪nn‬ربة بأعق‪nn‬اب البندقي‪nn‬ة كافي‪nn‬ة لك‪nn‬ي تهش‪nn‬م‬ ‫رأسه الغض ‪.‬‬

‫‪202‬‬


‫مغتصبة ترد المانة !‬ ‫آه ك‪nn‬م ه‪nn‬ي مقرف‪nn‬ة رائح‪nn‬ة جس‪nn‬ده ‪ ،‬لع‪nn‬ابه ش‪nn‬دق كلع‪nn‬اب كل‪nn‬ب ج‪nn‬ائع‬ ‫مس‪nnn‬عور‪ ,‬أنفاس‪nnn‬ه كأنف‪nnn‬اس خنزي‪nnn‬ر يص‪nnn‬در اص‪nnn‬واتا مزعج‪nnn‬ة ‪.‬وأن‪nnn‬ا‬ ‫صامتة خانسة خانعة أمام جبروت جسده ‪،‬‬ ‫تهاويت مستس‪nn‬لمة لم‪nn‬وتي ولق‪nn‬دري ‪ ،‬بع‪nn‬د أن اس‪nn‬تنفذت ك‪nn‬ل أس‪nn‬لحتي‬ ‫الدفاعية ‪ ،‬تلك السلحة التي تمتلكها فتاة ل‪nn‬م تتع‪nn‬دى ال ‪ 18‬س‪nn‬نة م‪n‬ن‬ ‫عمرها ‪.‬‬ ‫البك‪nnnn‬اء والرج‪nnnn‬اء ‪ ،‬المني‪nnnn‬ات وطل‪nnnn‬ب الرحم‪nnnn‬ة والت‪nnnn‬ذكير بال‪nnnn‬دين‬ ‫والشرف‪ ،‬كلها كلم‪nn‬ات ل توج‪nn‬د ف‪nn‬ي قاموس‪nn‬ه ‪ ،‬ل‪nn‬م يفهمه‪nn‬ا رغ‪nn‬م م‪nn‬ا‬ ‫معان سامية‪ ،‬ومن أحاسيس وعواطف انسانية ‪.‬جس‪nn‬دي‬ ‫تحمله من‬ ‫ٍ‬ ‫اشتعل غضبا ورفضا لنتهاكه حتى ُذ ِوى رمادا ‪.‬‬ ‫قش‪nnn‬رني م‪nnn‬ن ثي‪nnn‬ابي بهمجي‪nnn‬ة حيواني‪nnn‬ة غريزي‪nnn‬ة ‪ ،‬ارتعب‪nnn‬ت خجل ‪،‬‬ ‫وس‪ُ n‬‬ ‫‪n‬رقت نظ‪nn‬رة ال‪nn‬ى وال‪nn‬دتي ‪ ،‬فق‪nn‬رأت موته‪nn‬ا قه‪nn‬را ‪ ،‬نظ‪nn‬رت ال‪nn‬ى‬ ‫الرض خجل م‪nn‬ن ع‪nn‬اري الت‪nn‬ي ‪ ،‬ووض‪nn‬عت ي‪nn‬داي عل‪nn‬ى ص‪nn‬دري‬ ‫المكشوف وعانتي المنتهكة بنظراته الذئبية ‪،‬‬ ‫بينم‪nn‬ا ك‪nn‬ان رف‪nn‬اقه يركل‪nn‬ون رؤوس اخ‪nn‬وتي الص‪nn‬غار كم‪nn‬ا ل‪nn‬و ك‪nn‬انوا‬ ‫كرات في ملعب لكرة ق‪nn‬دم ‪ ،‬وال‪nn‬دي ب‪nn‬ات يس‪nn‬بح ف‪nn‬ي بح‪nn‬ر م‪n‬ن دم‪nn‬ائه‬ ‫الذكية بعد أن أفرغوا في رأس‪nn‬ه حق‪nn‬د س‪nn‬لحهم‪ ،‬فارت‪nn‬اح م‪nn‬ن رؤي‪nn‬ة‬ ‫ابنته وهي تغتصب ‪.‬‬

‫‪201‬‬


‫فقد تم إنقاذها من حرس الحدود الردني ونقل‪nn‬ت إل‪nn‬ى هن‪nn‬اك ‪ ،‬حي‪nn‬ث‬ ‫شخص‪nn‬وا حالته‪nn‬ا الطبي‪nn‬ة بتمزق‪nn‬ات ش‪nn‬ديدة ف‪nn‬ي أم‪nn‬اكن حساس‪nn‬ة م‪nn‬ن‬ ‫جسدها ‪ ،‬وفقر دم نتيجة نزف مهبلي وشرجي ‪.‬لم تتماثل " ياسمين‬ ‫" للشفاء من مضاعفاتهما حتى اليوم‪.‬‬ ‫باتت "ياسمين" تك‪nn‬ره الرج‪nn‬ال‪ ،‬وح‪nn‬تى أنه‪nn‬ا رفض‪nn‬ت ان يلمس‪nn‬ها أي‬ ‫ط‪nn‬بيب فق‪nn‬ط لن‪nn‬ه رج‪nn‬ل! ب‪nn‬اتت الي‪nn‬وم جس‪nn‬د ب‪nn‬دون روح ‪ ،‬مهج‪nn‬رة‬ ‫قس‪nn‬ريا‪ ...‬فه‪nn‬ي ل تس‪nn‬تطيع الع‪nn‬ودة إل‪nn‬ى أهله‪nn‬ا ‪ .‬ول تتحم‪nn‬ل ش‪nn‬ظف‬ ‫وقساوة العيش في المخيمات ‪،‬‬ ‫ع‪nn‬ار س‪nn‬تحمله ط‪nn‬وال‬ ‫ح‪nn‬اولت " ياس‪nn‬مين" النتح‪nn‬ار لتتخل‪nn‬ص م‪nn‬ن‬ ‫ٍ‬ ‫حياتها ‪ ،‬أحلمها اغتيلت فلن يكون لديها أطفال‪ ،‬ول بي‪nn‬ت تس‪nn‬كنه ‪،‬‬ ‫ول زوج ترك‪nnn‬ن إلي‪nnn‬ه ‪ ،‬ول أه‪nnn‬ل يحمونه‪nnn‬ا ‪ ،‬ك‪nnn‬ل م‪nnn‬ا تملك‪nnn‬ه الي‪nnn‬وم‬ ‫ذكري‪nnn‬ات مؤلم‪nnn‬ة ‪ ،‬آلم اغتص‪nnn‬اب ‪ ،‬ع‪nnn‬ذاب ومعان‪nnn‬اة ورغب‪nnn‬ة ف‪nnn‬ي‬ ‫النتقام ‪ ،‬وتقول أنها تخاف أن تتحول الى وح‪nn‬ش بش‪nn‬ري تنتق‪nn‬م م‪nn‬ن‬ ‫الجمي‪nnn‬ع ‪ .‬وتت‪nnn‬ابع ل أدري كي‪nnn‬ف أحق‪nnn‬ق حلم‪nnn‬ي بالنتح‪nnn‬ار ‪ ،‬ل‪nnn‬ول‬ ‫الخوف من رب العالمين لما تكلمنا اليوم سويا ‪ ،‬الموت نعمة ‪،‬‬ ‫ليتهم قتلوا جسدي كما قتلوا روحي ومستقبلي ‪،‬‬ ‫ليتني مت ولم أرى نفسي هكذا ‪.‬‬ ‫ياليتني كنت نسيا منسيا ‪.‬‬

‫‪200‬‬


‫توس‪nnnn‬لتها ‪ ،‬ويجبرونه‪nnnn‬ا عل‪nnnn‬ى تقبي‪nnnn‬ل أي‪nnnn‬ديهم وأرجله‪nnnn‬م توس‪nnnn‬ل‬ ‫وخضوعا ‪.‬‬ ‫ل تدري ع‪nn‬دد الم‪nn‬رات ‪ ،‬ول ع‪nn‬دد الش‪nn‬خاص‪ ،‬وك‪nn‬ل م‪nn‬ا ت‪nn‬دريه أنه‪nn‬ا‬ ‫تح‪nn‬ولت ال‪nn‬ى ماكين‪nn‬ة لش‪nn‬باع نزواته‪nn‬م وش‪nn‬هواتهم ‪ ،‬الن‪nn‬زف ل‪nn‬م يع‪nn‬د‬ ‫يتوق‪nn‬ف ‪ ،‬واللم ل‪nn‬م تع‪nn‬د تحتم‪nn‬ل ‪ ،‬والبك‪nn‬اء والص‪nn‬راخ تح‪nn‬ول ال‪nn‬ى‬ ‫نحي‪nn‬ب خ‪nn‬افت بع‪nn‬د أن جف‪nn‬ت الم‪nn‬آقي ‪ ،‬عل‪nn‬ى ض‪nn‬فة الم‪nn‬وت ق‪nn‬رروا أن‬ ‫يتركوها ‪ ،‬بعدا أن اطمأنوا انه‪nn‬ا ل‪n‬ن ت‪nn‬روي لح‪nn‬د م‪nn‬ا ح‪n‬دث له‪nn‬ا وال‬ ‫س‪nn‬يكون القت‪nn‬ل عقاب‪nn‬ا له‪nn‬ا ـ وه‪nn‬ل تس‪nn‬تطيع فت‪nn‬اة ش‪nn‬رقية م‪nn‬ن قري‪nn‬ة أن‬ ‫تخبر أحدا عن هول ما ح‪nn‬دث له‪nn‬ا ! ل‪nn‬و ح‪nn‬دث ف‪nn‬ان إخوته‪nn‬ا ووال‪nn‬دها‬ ‫وأبن‪nnnnnn‬اء عمومته‪nnnnnn‬ا ه‪nnnnnn‬م أول م‪nnnnnn‬ن س‪nnnnnn‬يتخلص م‪nnnnnn‬ن عاره‪nnnnnn‬ا ‪.‬‬ ‫يوم م‪n‬ر ن‪nn‬ذرته لبك‪nn‬اء آلمه‪nn‬ا ‪ ،‬وم‪nn‬ع غ‪nn‬روب الش‪nn‬مس غ‪n‬اب الغرب‪nn‬ان‬ ‫م‪nn‬ن منزله‪nnn‬ا ‪ ,‬يجرج‪nnn‬رون ذكري‪nnn‬ات مرحه‪nnn‬م ‪,‬ال‪nnn‬ذي خل‪nn‬ف جس‪nnn‬دها‬ ‫العاري مكوما على فراش تملؤه الدماء ‪،‬‬ ‫ف‪nn‬ي اللي‪nn‬ل بع‪nn‬د ان ح‪nn‬ل الظلم عل‪nn‬ى القري‪nn‬ة ‪ ،‬ذاك الظلم ال‪nn‬ذي ح‪nn‬ل‬ ‫على حياتها ‪ ،‬تمكنت "ياسمين " أن تهرب من المنزل وم‪nn‬ن القري‪nn‬ة‬ ‫ومن عارها ومن الموت ‪،‬‬ ‫واتجهت إل‪nn‬ى الح‪nn‬دود الردني‪nn‬ة ‪،‬وبوص‪nn‬ولها إل‪nn‬ى هن‪nn‬اك ب‪nn‬دأت تس‪nn‬ير‬ ‫مشيا على القدام نح‪nn‬و م‪n‬ا اعتق‪nn‬دت أن‪n‬ه الحري‪nn‬ة والحي‪nn‬اة ‪ ،‬ل‪nn‬م تكم‪nn‬ل‬ ‫الطريق فجسدها الغ‪nn‬ض المغ‪nn‬دور خ‪nn‬ذلها ول‪nn‬م ت‪nn‬دري بنفس‪nn‬ها إل بع‪nn‬د‬ ‫ساعات على سرير مشفى ‪.‬‬

‫‪199‬‬


‫من البطاط‪nn‬ا ‪ ،‬وتن‪nn‬اوبوا عل‪nn‬ى انته‪nn‬اك عفته‪nn‬ا وش‪nn‬رفها ‪ ،‬ح‪nn‬تى غ‪nn‬ابت‬ ‫عن الوعي ‪.‬‬ ‫س‪nnn‬اعات اس‪nnn‬تيقظت ‪ ،‬اعتق‪nnn‬دت للوهل‪nnn‬ة الول‪nnn‬ى أنه‪nnn‬ا ك‪nnn‬انت تحل‪nnn‬م‬ ‫بك‪nnn‬ابوس‪ ،‬ول‪nnn‬م تص‪nnn‬دق عيناه‪nnn‬ا ‪ ،‬ولك‪nnn‬ن الل‪nnn‬م والثي‪nnn‬اب الممزق‪nnn‬ة‬ ‫‪n‬ع م‪nn‬ؤلم ‪ ,‬فل‪nn‬م تتمال‪nn‬ك‬ ‫‪,‬ووجهها المتورم أمام المرآة‪ ،‬أعاداها إلى واق‪ٍ n‬‬ ‫نفس‪nn‬ها م‪nn‬ن البك‪nn‬اء ‪ ،‬حزن‪nn‬ا وألم‪nn‬ا وقه‪nn‬را ‪ ،‬بك‪nn‬ت ش‪nn‬رفها المس‪nn‬تباح‪،‬‬ ‫وزوجه‪nnnnn‬ا ال‪nnnnn‬ذي فهم‪nnnnn‬ت م‪nnnnn‬ن أح‪nnnnn‬اديثهم أن‪nnnnn‬ه ذب‪nnnnn‬ح كالنع‪nnnnn‬اج ‪.‬‬ ‫س‪nn‬الت ال‪nn‬دماء ف‪nn‬ي بي‪nn‬ت الزوجي‪nn‬ة ‪ ،‬دم‪nn‬اء عفافه‪nn‬ا وش‪nn‬رفها ‪ ،‬ودم‪nn‬اء‬ ‫زوجه‪nn‬ا ‪ ،‬جس‪nn‬دها الممش‪nn‬وق ‪ ،‬ووجهه‪nn‬ا الجمي‪nn‬ل‪ ،‬وص‪nn‬وتها الرقي‪nn‬ق‬ ‫‪,‬ك‪nnn‬انوا نقم‪nnn‬ة عليه‪nnn‬ا ‪ ،‬فأص‪nnn‬بحت وليم‪nnn‬ة للوح‪nnn‬وش ومل‪nnn‬ذة لع‪nnn‬ديمي‬ ‫الض‪nnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnn‬مير و لن‪nnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnn‬زوات الش‪nnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnn‬ياطين ‪.‬‬ ‫ش‪nn‬مس ص‪nn‬باح تل‪nn‬ك الليل‪nn‬ة دخل‪nn‬ت بخج‪nn‬ل إل‪nn‬ى منزله‪nn‬م‪ ،‬بع‪nn‬د أن تس‪nn‬لل‬ ‫الص‪nn‬باح ع‪nn‬بر الظلم‪nn‬ة الحالك‪nn‬ة ‪,‬وتنف‪nn‬س ن‪nn‬ورا مع‪nn‬برا ع‪nn‬ن ق‪nn‬دومه ‪،‬‬ ‫الص‪nn‬مت مطب‪nn‬ق حوله‪nn‬ا ‪ ،‬ح‪nn‬تى دي‪nn‬ك جارته‪nn‬ا "أم محم‪nn‬د" ش‪nn‬اركها‬ ‫حزنها فلم يعلن في ذاك اليوم عن سعادته بقدوم الصباح ‪،‬‬ ‫ليلة سوداء حاكتها تلك الوحوش البشرية من أبناء بلدها ‪ ،‬يتكلم‪nnn‬ون‬ ‫نفس اللغة ويحمل‪nn‬ون نف‪nn‬س الجنس‪nn‬ية ‪ ،‬وربم‪nn‬ا ي‪nn‬دينون بنف‪nn‬س ال‪nn‬دين ‪،‬‬ ‫ولكنهم ليس‪nn‬وا س‪nn‬وى كائن‪nn‬ات متوحش‪nn‬ة ‪ ،‬أنس‪nn‬تهم غرائزه‪nn‬م وحق‪nn‬دهم‬ ‫كل المشاعر والق‪nn‬وانين والع‪nn‬راف والتقالي‪nn‬د ‪.‬ف‪nn‬التهموا أخته‪nn‬م ! ف‪nn‬ي‬ ‫حف‪nnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnn‬ل اغتص‪nnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnn‬اب جم‪nnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnn‬اعي‪.‬‬ ‫كانوا يستمتعون بتوسلتها ‪ ،‬ودموعها ك‪nn‬انت تش‪nn‬في س‪nn‬اديتهم ‪ ،‬وق‪nn‬د‬ ‫أصروا بلؤم غريب على أن ل يغتصبوها ال بع‪nn‬د ان يس‪nn‬تمعوا ال‪nn‬ى‬

‫‪198‬‬


‫وهو يقول ‪ :‬سيدي اتركوا زوجتي تخرج م‪nn‬ن هن‪nn‬ا ‪ ،‬ه‪nn‬ي ام‪n‬رأة ول‬ ‫علقة لها ‪ ،‬وأنا اعملوا بي ما بدا لكم ‪ ،‬ا يخليك‪nn‬م اتركوه‪nn‬ا تخ‪nn‬رج‬ ‫م‪nnnnnnnnnnnnnn‬ن هن‪nnnnnnnnnnnnnn‬ا ‪ ،‬ه‪nnnnnnnnnnnnnn‬ي فت‪nnnnnnnnnnnnnn‬اة وض‪nnnnnnnnnnnnnn‬لع قاص‪nnnnnnnnnnnnnn‬ر‪.‬‬ ‫س أج‪nn‬ش ينطل‪nn‬ق م‪nn‬ن وج‪nn‬ه أص‪nn‬فر ‪،‬وعين‪nn‬ان جاحظت‪nn‬ان ‪،‬‬ ‫ص‪nn‬وت ق‪nn‬ا ٍ‬ ‫تمتلئان لؤما وحقدا ‪ ،‬ورأس خال من الش‪nn‬عر وم‪nn‬ن الرحم‪nn‬ة ‪...‬ي‪nn‬أمر‬ ‫زب‪nnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnn‬انيته ‪.....‬أخرج‪nnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnn‬وه ‪.‬‬ ‫نظ‪nn‬رات زوجه‪nn‬ا ل تنس‪nn‬ى ‪ .....‬ك‪nn‬انت نظ‪nn‬رات غريب‪nn‬ة يم‪nn‬تزج فيه‪nn‬ا‬ ‫الخوف والرهبة‪ ,‬والرجاء والحنان ‪ ,‬والحب والخوف ‪،‬‬ ‫ثوان توقف بها الزمن ‪ ،‬وتبادلت العيون الكلمات ‪ ،‬تمكن‪nn‬ت عيونه‪nn‬ا‬ ‫ٍ‬ ‫من فهم كل المشاعر التي ذاب‪nn‬ت جميع‪nn‬ا ف‪nn‬ي عقله‪nn‬ا المتحف‪nn‬ز فس‪nn‬يطر‬ ‫الرع‪nnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnn‬ب والخ‪nnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnn‬وف عل‪nnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnn‬ى تفكيره‪nnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnn‬ا‪.‬‬ ‫أشهر مرت على تلك الحادثة اللعينة‪ ،‬ولتزال تل‪nn‬ك النظ‪nn‬رات ماثل‪nn‬ة‬ ‫أمامه‪nnn‬ا كأنه‪nnn‬ا تعي‪nnn‬ش اللحظ‪nnn‬ة ‪ ،‬ولزال‪nnn‬ت ترتج‪nnn‬ف وتس‪nnn‬قط عل‪nnn‬ى‬ ‫الرض ل تحمله‪nn‬ا رجله‪nn‬ا كلم‪nn‬ا ت‪nn‬ذكرت تل‪nn‬ك النظ‪nn‬رات‪ ،‬ولزال‬ ‫ص‪nn‬راخ زوجه‪nn‬ا ي‪nn‬تردد عل‪nn‬ى مس‪nn‬امعها بق‪nn‬وة كم‪nn‬ا ف‪nn‬ي تل‪nn‬ك الليل‪nn‬ة ‪،‬‬ ‫ولتزال الدموع تجري أنهارا ف‪nn‬ي مآقيه‪nn‬ا كلم‪nn‬ا ع‪nn‬ادت إل‪nn‬ى مخيلته‪nn‬ا‬ ‫تل‪nnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnn‬ك ال‪nnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnn‬ذكريات ‪.‬‬ ‫ص‪َ n‬متَ زوجه‪nn‬ا وربم‪nn‬ا ال‪nn‬ى الب‪nn‬د ‪ ...‬ق‪nn‬الوا له‪nn‬ا ‪ :‬أنه‪nn‬م س‪nn‬يتركون ل‪nn‬ه‬ ‫َ‬ ‫هدية ‪.. !.‬عيونهم البراقة أفهمتها رغب‪nn‬اتهم‪ ،‬ونظراته‪nn‬م إل‪nn‬ى جس‪nn‬دها‬ ‫أشعرها بخطر عظي‪nn‬م ق‪nn‬ادم ‪ ،‬وج‪nn‬دت مهرب‪nn‬ا ف‪nn‬ي ب‪nn‬اب غرف‪nn‬ة الن‪nn‬وم‪،‬‬ ‫فهرب‪nnnnnnn‬ت لتخت‪nnnnnnn‬بئ م‪nnnnnnn‬ن نظراته‪nnnnnnn‬م ال‪nnnnnnn‬تي ب‪nnnnnnn‬دأت بتناوله‪nnnnnnn‬ا ‪.‬‬ ‫وعلى نفس الف‪nn‬راش ال‪nn‬ذي منحه‪nn‬ا ص‪nn‬فة زوج‪nn‬ة من‪nn‬ذ ش‪nn‬هر ‪ ,‬وحوله‪nn‬ا‬ ‫من فتاة وطفلة إلى سيدة وزوجة ‪.‬رموها كما يرمى كيس )ش‪nn‬وال(‬ ‫‪197‬‬


‫ابقي في الفراش ‪ ،‬وسأنهي المر مع الشباب ‪,‬واعود اليك ‪.‬تبس‪nn‬مت‬ ‫في وجهه ‪ ،‬بينما كان الرعب يجتاحها من قمة رأسها حتى أخمص‬ ‫قدميها ‪ ،‬باتت ترتجف برداَ رغم حرارة الطقس ‪،‬‬ ‫وبينما كان أمجد يبتعد بخطوات الواثق عنها ‪ ,‬أخ‪nn‬ذت "ياس‪nn‬مين "‬ ‫تص‪nnnn‬غي بك‪nnnn‬ل حواس‪nnnn‬ها ال‪nnnn‬ى محادث‪nnnn‬ة ب‪nnnn‬دت له‪nnnn‬ا غي‪nnnn‬ر متكافئ‪nnnn‬ة‪.‬‬ ‫ارتع‪nn‬دت حي‪nn‬ن س‪nn‬معت ص‪nn‬وت تلقي‪nn‬م س‪nn‬لح‪ ...‬وس‪nn‬ؤال ن‪nn‬زق ‪) :‬وي‪nn‬ن‬ ‫مخ‪nn‬بي الس‪nn‬لح ولك حي‪nn‬وان ؟ ( ‪ ،‬تغي‪nn‬ر ص‪nn‬وت زوجه‪nn‬ا الرج‪nn‬ولي‬ ‫الى صوت طفولي ‪ :‬وا يا سيدي ما عنا سلح ‪ ....‬نحن عرس‪nn‬ان‪.‬‬ ‫الص‪nn‬وت الخ‪nn‬ر يق‪nn‬ول ‪:‬أي‪nn‬ن يختب‪nn‬ا أقرب‪nn‬اؤك أحم‪nn‬د وحس‪nn‬ن وس‪nn‬مير؟‬ ‫‪ .....‬يا أولد الزانية ويا أولد العاهرة ‪..‬‬ ‫صوت زوجها المتهدج ‪ :‬وا يا سيدي "م‪nn‬ا بع‪nn‬رف ش‪nn‬ي عنه‪nn‬م‪ ،‬ان‪nn‬ا‬ ‫م‪nnn‬ن ش‪nnn‬هر ون‪nnn‬ص بالبل‪nnn‬د وكن‪nnn‬ت عس‪nnn‬كري مجن‪nnn‬د أخ‪nnn‬دم وطن‪nnn‬ي‪.‬‬ ‫تقفز ياسمين هلعا من سريرها حين تسمع صرخة عظيمة تنطل‪nn‬ق‬ ‫من حنجرة زوجها ‪ ،‬صرخة ألم‪ ،‬ل‪nn‬م تمي‪nn‬ز ف‪nn‬ي نهايته‪nn‬ا إل كلم‪nn‬ات ‪-‬‬ ‫ا يخليك‪nnnnnnnnnnnnnnnnnnnnn‬م ‪ ...‬أن‪nnnnnnnnnnnnnnnnnnnnn‬ا ل علق‪nnnnnnnnnnnnnnnnnnnnn‬ة ل‪nnnnnnnnnnnnnnnnnnnnn‬ي‪. -‬‬ ‫وب‪nn‬دون ش‪nn‬عور نهض‪nn‬ت " ياس‪nn‬مين " م‪nn‬ن الف‪nn‬راش وض‪nn‬عت الش‪nn‬ال‬ ‫الملون على رأسها ‪ ،‬واتجهت إل‪nn‬ى اله‪nn‬اتف عس‪nn‬ى أن تس‪nn‬تعين بأح‪nn‬د‬ ‫ليخلصهما من هؤلء الوحوش‪ ،‬ورغ‪nn‬م أنه‪nn‬ا تع‪nn‬رف أن الهوات‪nn‬ف ل‬ ‫تعم‪nnnnnn‬ل من‪nnnnnn‬ذ أي‪nnnnnn‬ام فق‪nnnnnn‬د ك‪nnnnnn‬انت تح‪nnnnnn‬اول أن تفع‪nnnnnn‬ل ش‪nnnnnn‬يئا ‪.‬‬ ‫لم تتردد كثيرا ‪ ,‬فقد خرجت لترى ما يمكن أن تفعل‪nn‬ه لتنق‪nn‬ذ زوجه‪nn‬ا‬ ‫م‪nn‬ن براثنه‪nn‬م ‪ ...‬ش‪nn‬اهدته مكوم‪nn‬ا عل‪nn‬ى الرض ‪ ،‬ينظ‪nn‬ر اليه‪nn‬ا بوج‪nn‬ل‬ ‫وذعر وخجل ‪،‬‬

‫‪196‬‬


‫يا ليتني كنت نسيا منسيا!‬ ‫أخي‪nn‬را أت‪nn‬ى ه‪nn‬ذا الي‪nn‬وم المنتظ‪nn‬ر‪ ،‬ي‪nn‬وم الع‪nn‬رس الك‪nn‬بير ‪ ،‬ك‪nn‬م حلم‪nn‬ت‬ ‫"ياس‪nn‬مين " أن تض‪nn‬مها ج‪nn‬دران من‪nn‬زل واح‪nn‬د م‪nn‬ع "أمج‪nn‬د " ! ‪ ،‬وك‪nn‬م‬ ‫كانت تسهر الليالي متخيلة نفس‪nn‬ها بي‪nn‬ن أحض‪nn‬انه تح‪nn‬ت س‪nn‬قف واح‪nn‬د‪،‬‬ ‫وأولدهم يلعبون في فناء الدار ‪،‬‬ ‫فرحة "ياسمين" باقترانها بأمجد الذي أنهى خدمته العسكرية وع‪nn‬اد‬ ‫إل‪nn‬ى قريت‪nn‬ه لي‪nn‬تزوج ابن‪nn‬ة عم‪nn‬ه ل توص‪nn‬ف‪ ،‬بع‪nn‬د س‪nn‬نتين م‪nn‬ن الخطب‪nn‬ة‬ ‫ال‪nn‬تي تح‪nn‬دثت عنه‪nn‬ا القري‪nn‬ة ‪ ،‬حي‪nn‬ن أُعل‪nn‬ن أنَ أجم‪nn‬ل بن‪nn‬ات القري‪nn‬ة ق‪nn‬د‬ ‫خطبها أكثر شبابها ذكاء ورجولة ‪،‬أسابيع مرت على ليلة العرس ‪،‬‬ ‫وشهر العسل لم تكتمل أيامه ‪,‬التي ك‪nn‬انت ت‪nn‬زداد حلوة بع‪nn‬د ان خي‪nn‬م‬ ‫الح‪nn‬ب وال‪nn‬دفء عل‪nn‬ى بيتهم‪nn‬ا الص‪nn‬غير‪ ،‬آث‪nn‬ار الحن‪nn‬اء ك‪nn‬ذكريات ي‪nn‬وم‬ ‫العرس لزالت مرسومة على كفيها ‪.‬‬ ‫وف‪nn‬ي ك‪nn‬ل ليل‪nn‬ة تتوس‪nn‬د "ياس‪nn‬مين" ذراع "أمج‪nn‬د" فتش‪nn‬عر بالطمأنين‪nn‬ة‪،‬‬ ‫وتن‪nnnnn‬ام قري‪nnnnn‬رة العي‪nnnnn‬ن ‪ ،‬تكم‪nnnnn‬ل أحلمه‪nnnnn‬ا بأطفالهم‪nnnnn‬ا الق‪nnnnn‬ادمين‪.‬‬ ‫ولكن تلك الليلة كانت مختلفة‪ ،‬فقد مزقت ظلمته‪nn‬ا وس‪nn‬كونها ض‪nn‬جيج‬ ‫آلي‪nnn‬ات وص‪nnn‬لت إل‪nnn‬ى ب‪nnn‬ابهم ‪ ،‬وأحذي‪nnn‬ة ترف‪nnn‬س الب‪nnn‬واب‪ ،‬وص‪nnn‬راخ‬ ‫أصوات تنعق‪.‬‬ ‫همست "ياسمين" في إذن زوجها ‪ ....‬أمجد‪ ...‬أنا خائفة ‪.......‬‬ ‫وبه‪nn‬دوء الواث‪nn‬ق أجابه‪nn‬ا‪... :‬ل تخ‪nn‬افي نح‪nn‬ن ل علق‪nn‬ة لن‪nn‬ا بم‪nn‬ا يح‪nn‬دث‬ ‫‪...‬نحن عرسان ‪...‬‬ ‫‪195‬‬


‫)خ‪.‬ص( رأي‪nn‬ت طفل ب‪nn‬دون رأس أخرج‪nn‬وه م‪nn‬ن تح‪nn‬ت أنق‪nn‬اض بناي‪nn‬ة‬ ‫دمرتها براميل سقطت من طائرات تحمل علم النظام ‪.‬‬ ‫مع أطفال سوريا الحديث ل ينته‪nn‬ي والمأس‪nn‬اة تك‪nn‬بر يوم‪nn‬ا بع‪nn‬د ي‪nn‬وم ‪،‬‬ ‫والقص‪nnn‬ص ت‪nnn‬دمي القل‪nnn‬وب قب‪nnn‬ل ان تبك‪nnn‬ي العي‪nnn‬ن ‪ ،‬والح‪nnn‬ديث ذو‬ ‫شجون ‪ ،‬ولك‪nn‬ن جميعه‪nn‬م اتفق‪nn‬وا عل‪nn‬ى ض‪nn‬رورة تغيي‪nn‬ر النظ‪nn‬ام ولك‪nn‬ل‬ ‫منهم أسبابه ويبقى السؤال لمن يطالب ببقاء النظام ‪.‬‬ ‫ماذا علينا أن نخبر هؤلء الطفال كي يحترموا النظام وي‪nn‬دافعوا‬ ‫عنه ؟‬

‫‪194‬‬


‫كذلك في المرة ثانية ‪،‬ولكن في المرة الثالثة اعتقل لف‪nn‬ترة ‪ 60‬يوم‪nn‬ا‬ ‫‪ ،‬عن‪nn‬دما ش‪nn‬اهدت وال‪nn‬دي بع‪nn‬د خروج‪nn‬ه م‪nn‬ن الس‪nn‬جن ل‪nn‬م أعرف‪n‬ه بكي‪nn‬ت‬ ‫كثيرا ‪ ،‬سمعت والدي يحدث صديقه أنهم كانوا يضعون الم‪nnn‬ازوت‬ ‫في ماء الشرب وأنهم أعطوه حبوب‪nn‬ا ل يع‪nn‬رف م‪nn‬ا ه‪nn‬ي ‪ ،‬وم‪nn‬رض‬ ‫والدي هناك‬ ‫في اليام الولى كان والدي في السجن واقفا على رجليه ‪ ،‬لم يكن‬ ‫هن‪nnn‬اك مك‪nnn‬ان ليجل‪nnn‬س ‪ ،‬ك‪nnn‬انوا ي‪nnn‬دخلون عل‪nnn‬ي المس‪nnn‬اجين ف‪nnn‬ي اللي‪nn‬ل‬ ‫ويضربونهم وهم نائمين ‪.‬بعد أسابيع من خروج والدي م‪nn‬ن الس‪nn‬جن‬ ‫نزل‪nn‬ت قذيف‪nn‬ة عل‪nn‬ى منزلن‪nn‬ا ومن‪nn‬زل جيرانن‪nn‬ا ‪ ،‬فهربن‪nn‬ا إل‪nn‬ى روماني‪nn‬ا‬ ‫‪..‬صديقي في المدرسة ذهب ليشتري خبزا ‪ ،‬فرجع جثة هام‪nn‬دة إل‪nn‬ى‬ ‫أهله‪ ،‬لقد تم قنصه وهو يركض شاهدته كان هناك دم كثير وراسه‬ ‫مهش‪nnn‬م ‪.‬خ‪nnn‬الي أيض‪nnn‬ا ت‪nnn‬م خطف‪nnn‬ه م‪nnn‬ن عناص‪nnn‬ر ق‪nnn‬الوا انه‪nnn‬م م‪nnn‬ن‬ ‫المخ‪nn‬ابرات ودف‪nn‬ع أهل‪nn‬ه مبل‪nn‬غ ‪ 100‬ال‪nn‬ف لي‪nn‬رة بع‪nn‬د ‪ 15‬ي‪nn‬وم رجع‪nn‬وه‬ ‫للمنزل ‪.‬‬ ‫)ب‪.‬م( رأي‪nnn‬ت ط‪nnn‬ائرة الهليكوب‪nnn‬تر وه‪nnn‬ي تطل‪nnn‬ق الرص‪nnn‬اص عل‪nnn‬ى‬ ‫المتظاهرين‪ ،‬كان يجل‪nn‬س فيه‪nn‬ا ش‪nn‬خص عس‪nn‬كري “جي‪nn‬ش" ‪ -‬رأيته‪nn‬م‬ ‫كي‪nn‬ف قتل‪nn‬وا طف‪nn‬ل يق‪nn‬ود دراجت‪nn‬ه ويحم‪nn‬ل عل‪nn‬م الث‪nn‬ورة ت‪nn‬م قتل‪nn‬ه م‪nn‬ن‬ ‫الهليكوبتر تلك التي تحمل علم النظام ! ‪.‬‬ ‫)م‪.‬ل( رأي‪n‬ت ص‪nn‬ديق أخ‪nn‬ي وكي‪nn‬ف أخ‪nn‬ذته الش‪nn‬رطة م‪n‬ن أم‪nn‬امي ‪ ،‬ل‪nn‬م‬ ‫يكن معه هوية لن عم‪nn‬ره ‪ 14‬س‪nn‬نة ك‪nn‬ان يبك‪nn‬ي ويخ‪nn‬برهم ان عم‪nn‬ره‬ ‫‪ 14‬سنة ول هوي‪nn‬ة ل‪nn‬ديه ل‪nn‬م يص‪nn‬دقوه ‪.‬بع‪nn‬د أربع‪nn‬ة أي‪nn‬ام رأيت‪nn‬ه بع‪nn‬د أن‬ ‫خرج ضربوه ووجه مت‪nn‬ورم واخبرن‪nn‬ا أن‪nn‬ه ل‪nn‬م ين‪nn‬ام م‪nn‬ن الخ‪nn‬وف ك‪nn‬ان‬ ‫يسمع أصوات صراخ لزال يسمعها في نومه ‪.‬‬ ‫‪193‬‬


‫أنواع الطائرات من أصواتها ‪ .‬فق‪nn‬د ك‪nn‬انوا يج‪nn‬رون ت‪nn‬دريباتهم يومي‪nn‬ا‬ ‫ويمرون فوق بيوتنا‬ ‫كانت واحدة من الطائرات التي اعتادت أن تمر كل يوم الس‪nn‬اعة ‪6‬‬ ‫صباحا فوقنا وتوقظنا من النوم على أصواتها ‪ ،‬يجرون ت‪nn‬دريباتهم‬ ‫فوق بيوتنا‪ ،‬لها نفس الصوت ‪ ،‬ونفس الشكل وعليها نفس العلم ‪.‬‬ ‫"ح‪.‬ع" جيراننا كانوا يتظاهرون ‪ ،‬في البداية كانوا يأخ‪nn‬ذوهم إل‪nn‬ى‬ ‫الف‪nn‬رع يحتجزونه‪nn‬م لم‪nn‬دة س‪nn‬اعتين ويض‪nn‬ربونهم وم‪nn‬ن ث‪nn‬م يفرج‪nn‬ون‬ ‫عنهم ‪.‬‬ ‫بع‪nnn‬دها ب‪nnn‬دأوا يفتش‪nnn‬ون بي‪nnn‬وت م‪nnn‬ن يخ‪nnn‬رج للتظ‪nnn‬اهر ‪ ،‬ويحطم‪nnn‬ون‬ ‫محتوياته‪ ،‬ويهينون سكانه ‪ ،‬كثر المتظ‪nn‬اهرين‪ ,‬ف‪nn‬اتفقوا م‪nn‬ع وجه‪nn‬اء‬ ‫المدين‪nnn‬ة أن يخرج‪nnnn‬وا م‪nnn‬رة واح‪nnn‬دة بالس‪nnnn‬بوع فق‪nnn‬ط ولك‪nnn‬ن أع‪nnn‬داد‬ ‫المتظ‪nnn‬اهرين أص‪nn‬بحت بعش‪nnn‬رات اللف ‪ ،‬قص‪nnn‬فوا المس‪nn‬جد ال‪nn‬ذي‬ ‫تخ‪nn‬رج من‪nn‬ه أك‪nn‬بر مظ‪nn‬اهرة وقتل‪nn‬وا بالرشاش‪nn‬ات ص‪nn‬ديقي بالمدرس‪nn‬ة‬ ‫‪...‬عمره ‪ 13‬عاما ‪،‬‬ ‫أهل الطفل هاجموا المخفر الذي تمركز على سطحه الرشاش الذي‬ ‫قت‪nn‬ل ابنه‪nn‬م وس‪nn‬يطروا علي‪nn‬ه ‪ ،‬ف‪nn‬ي الي‪nn‬وم الت‪nn‬الي أت‪nn‬ت ق‪nn‬وات الجي‪nn‬ش‬ ‫واستعادت المخفر والشباب الذين هاجموا المخفر هربوا وص‪nn‬اروا‬ ‫ثوار ‪ ،‬وبدأوا يهاجمون أمكنه تمركز القناصة والمن ‪.‬في اح‪nn‬دى‬ ‫المرات قتلوا قن‪nn‬اص أجن‪nn‬بي ك‪nn‬ان يتمرك‪nn‬ز ف‪nn‬وق البري‪nn‬د ويقت‪nn‬ل ‪7-5‬‬ ‫أشخاص كل يوم ‪.‬‬ ‫اما " ع‪.‬ج " اعتقل‪nn‬وا وال‪nn‬دي ‪ ...‬بتهم‪nn‬ة دع‪nn‬م الث‪nn‬ورة بالم‪nn‬ال اعتقل‪nn‬ه‬ ‫أمن الدولة ‪ .‬في المرة الولى استدعوه واعتقلوه يوما واح‪nn‬دا‪ ،‬و‬ ‫‪192‬‬


‫الش‪nn‬هيد الملي‪nn‬ئ ب‪nn‬الجروح والثق‪nn‬وب والك‪nn‬دمات ‪ .‬خاله‪nn‬ا ال‪nn‬ذين ق‪nn‬الوا‬ ‫عن‪nn‬ه معتقلي‪nn‬ه ان‪nn‬ه ك‪nn‬ان مندس‪nn‬ا وعميل وخائن‪nn‬ا‪ .‬ول‪nn‬م ي‪nn‬راه اح‪nn‬د بع‪nn‬د‬ ‫اعتقاله ال جثة هامدة على قارعة الطريق‪.‬‬ ‫أم‪nn‬ا "ع ‪.‬ح " فيق‪nn‬ول والدمع‪nn‬ة ف‪nn‬ي عين‪nn‬ه لتن‪nn‬زف قتل‪nn‬ة اخ‪nn‬ي ل‪nn‬م‬ ‫يكونوا سوريون كانوا يلبس‪nn‬ون عص‪nn‬ابات عل‪nn‬ى خ‪nn‬وذتهم وأي‪nn‬ديهم ‪,‬‬ ‫من‪nn‬اظرهم ك‪nn‬الوحوش ‪ ،‬رايته‪nn‬م يطلق‪nn‬ون الن‪nn‬ار عل‪nn‬ى الجمي‪nn‬ع ‪ ،‬ل‬ ‫اعتق‪nn‬د أن س‪nn‬وري يمك‪nn‬ن أن يفع‪nn‬ل ه‪nn‬ذا بس‪nn‬وريين ‪ ، -‬لش‪nn‬ك انه‪nn‬م‬ ‫أجانب ومجرمون ‪.‬‬ ‫)س‪.‬أ( والدها ت‪nn‬اجر مع‪nn‬روف ف‪nn‬ي حل‪nn‬ب بس‪nn‬وق المدين‪nn‬ة ‪ ،‬وه‪nn‬م الن‬ ‫فق‪nn‬راء يعيش‪nn‬ون عل‪nn‬ى المس‪nn‬اعدات م‪nn‬ن اله‪nn‬ل والق‪nn‬ارب ‪ ،‬أش‪nn‬هر‬ ‫وبيتنا في حلب دون ماء وكهرباء‪ ،‬فنحن نسكن في منطق‪nn‬ة الس‪nn‬بيل‬ ‫وه‪nn‬ي منطق‪nn‬ة آمن‪nn‬ة ف‪nn‬ي حل‪nn‬ب لكنن‪nn‬ا نس‪nn‬مع يومي‪nn‬ا أص‪nn‬وات القص‪nn‬ف‬ ‫واعتدنا عليها ‪ ،‬ل يوجد في المدينة عمل ‪ ،‬ل يوج‪nn‬د م‪nn‬واد غذائي‪nn‬ة‬ ‫‪ ،‬عائلتن‪nnn‬ا ك‪nnn‬بيرة ‪ 7‬أف‪nnn‬راد ويلزمن‪nnn‬ا غ‪nnn‬ذاء ودواء وتدفئ‪nnn‬ة وأم‪nnn‬ان ‪،‬‬ ‫محلت وال‪nn‬دي ف‪nn‬ي المرك‪nn‬ز التج‪nn‬اري أغلق‪nn‬ت ‪ ،‬الخان‪nn‬ات أحرق‪nn‬ت‪،‬‬ ‫وما بقي منها تم تفريغه ‪ ،‬لذلك هربنا الى رومانيا ‪.‬‬ ‫"م‪.‬ك" يشكو من صعوبة العيش في روماني‪nn‬ا ‪,‬ويتمن‪nn‬ى الع‪nn‬ودة إل‪nn‬ى‬ ‫منزل‪nn‬ه ومدرس‪nn‬ته ولكن‪nn‬ه يع‪nn‬ترف باس‪nn‬تحالة ذل‪nn‬ك ق‪nn‬ائل‪ :‬مدرس‪nn‬تي ‪3‬‬ ‫طوابق خربت كلها‪ ،‬قصفوها بالبراميل‪.‬‬ ‫ك‪nn‬انت فارغ‪nn‬ة ولك‪nn‬ن قص‪nn‬فوها بالط‪nn‬ائرات ‪ .‬رأي‪nn‬ت ط‪nn‬ائرة ون‪nn‬زل‬ ‫منها برميل‪ ،‬وبع‪nn‬د دقيق‪nn‬ة انفج‪nn‬ر ص‪nn‬وت ق‪nn‬وي ‪،‬ض‪nn‬ربوا بيت‪nn‬ا بعي‪nn‬دا‬ ‫عن بيتنا ‪ ،‬كانت طائرة "سوخوي " ‪.‬نعيش جانب المطار ونع‪nn‬رف‬ ‫‪191‬‬


‫خ‪nn‬رج )م‪.‬ح( م‪nn‬ع ص‪nn‬ديقه ذات ي‪nn‬وم ليع‪nn‬بر ع‪nn‬ن رأي‪nn‬ه ف‪nn‬ي تظ‪nn‬اهرة ‪،‬‬ ‫وبينم‪nnn‬ا ه‪nn‬و يص‪nn‬رخ س‪nn‬لمية ‪..‬طغ‪nn‬ت عل‪nn‬ى ص‪nn‬وته وص‪nn‬وت رف‪nn‬اقه‬ ‫رش‪nn‬قات س‪nn‬لح واخ‪nn‬ترقت أجس‪nn‬ادهم الغض‪nn‬ة طلق‪nn‬ات مميت‪nn‬ة ‪ ،‬ه‪nn‬رب‬ ‫)م‪.‬ح( وعل‪nn‬م لحق‪nn‬ا بع‪nn‬د هرب‪nn‬ه أن ص‪nn‬ديقه ف‪nn‬ي الص‪nn‬ف ن‪nn‬زف ف‪nn‬ي‬ ‫الشارع حتى الموت ‪ ،‬كان صديقه الجريح ينظر إلى الوجوه طالبا‬ ‫العون والمساعدة ‪ ،‬ويمسك صدره متألما ‪ ،‬الناس ل‪nn‬م تس‪nn‬تطع إنق‪nn‬اذه‬ ‫فقد كان ممددا ينزف في منتصف الش‪nn‬ارع‪ ،‬وأي‪nn‬ة محاول‪nn‬ة لس‪nn‬عافه‬ ‫تعني الموت برصاص القناصة ‪.‬‬ ‫للم‪nn‬رة الول‪nn‬ى ف‪nn‬ي حي‪nn‬اته تع‪nn‬رف الطف‪nn‬ل "ح‪.‬أ " عل‪nn‬ى المص‪nn‬فحات‬ ‫وال‪nn‬دبابات ال‪nn‬تي ك‪nn‬انت تخت‪nn‬ال ف‪nn‬ي ش‪nn‬وارع بل‪nn‬دته الهادئ‪nn‬ة الوديع‪nn‬ة ‪،‬‬ ‫ويستطيع اليوم ورغم عمره الصغير أن يميز بين نوعي‪nn‬ة الس‪nn‬لحة‬ ‫من خلل أصوات طلقاتها ! خ‪nn‬برة ل‪n‬ن تق‪nn‬دمها لطف‪nn‬ل أي دول‪n‬ة ف‪nn‬ي‬ ‫العالم ماعدا دولة الممانعة والمقاومة ‪ ،‬سورية ‪!...‬‬ ‫)ح‪.‬أ( لن ينسى أستاذه مدرس اللغة العربية ‪،‬الذي ك‪nn‬ان أب‪nn‬ا عطوف‪nn‬ا‬ ‫عل‪nnn‬ى الطلب ‪ ،‬ول ي‪nnnn‬دري ح‪nnnn‬تى الن لم‪nnn‬اذا ت‪nnnn‬م اعتق‪nnnn‬ال أس‪nnn‬تاذه‬ ‫وتع‪nn‬ذيبه وح‪nn‬رق جس‪nn‬ده بالس‪nn‬جائر ‪ ،‬ولزال )ح‪.‬ا( يحتف‪nn‬ظ بص‪nn‬ورة‬ ‫جث‪nn‬ة معلم‪nn‬ه المش‪nn‬وهة والمحترق‪nn‬ة ف‪nn‬ي ه‪nn‬اتفه النق‪nn‬ال‪ ،‬ول يعتق‪nn‬د ان‪nn‬ه‬ ‫سينساه يوما ما‪ ،‬أو سينسى من فعل هذا به ‪.‬‬ ‫الطفلة )ن‪.‬د(‬ ‫تحدثنا عن طريق الهروب من منزله‪nn‬ا وبل‪nn‬دها ال‪nn‬ى تركي‪nn‬ا ‪ ,‬طري‪nn‬ق‬ ‫ملي‪nn‬ئ بالمس‪nn‬لحين م‪nn‬ن كاف‪nn‬ة الن‪nn‬واع والس‪nn‬ماء والهيئ‪nn‬ات طري‪nn‬ق‬ ‫للرعب ولك‪nn‬ن الطري‪nn‬ق ل‪nn‬م يك‪nn‬ن أك‪nn‬ثر رعب‪nn‬ا م‪nn‬ن منظ‪nn‬ر جس‪n‬د خاله‪nn‬ا‬ ‫‪190‬‬


‫ك‪nn‬ل من‪nn‬ا ه‪nn‬اجر يوم‪nn‬ا م‪nn‬ا وه‪nn‬و يحم‪nn‬ل ف‪nn‬ي جعبت‪nn‬ه ذكري‪nn‬ات بل‪nn‬ده ‪،‬‬ ‫ذكري‪nn‬ات جميل‪nn‬ة ع‪nn‬ن اله‪nn‬ل والبل‪nn‬د والبني‪nn‬ة ‪،‬والح‪nn‬دائق والش‪nn‬وارع‪،‬‬ ‫واللف‪nn‬ة والمحب‪nn‬ة ‪ ،‬ال‪nn‬ى ه‪nn‬ؤلء الطف‪nn‬ال فق‪nn‬د حمل‪nn‬وا ف‪nn‬ي ذكري‪nn‬اتهم‬ ‫القنص والقصف‪ ،‬الدماء والقت‪nn‬ل ‪ ،‬الج‪nn‬رح والغتص‪nn‬اب ‪ ،‬العتق‪nn‬ال‬ ‫والتعذيب ‪ ،‬اللم والجوع ‪ ،‬العطش والخوف ‪.‬‬ ‫كيف يمكن لحدنا أن يخاف من بلده أمه الحنون ؟‬ ‫ويهرب من حضنها إلى حضن أخرى !‬ ‫هل سمعتم بأحد يشتري بارودة ليقتل بها طفله !‬ ‫وصاروخ ليه‪nn‬دم ب‪nn‬ه بيت‪nn‬ه !‪.‬وم‪nn‬دفع ليه‪nn‬دم مدرس‪nn‬ة أطف‪nn‬اله !وط‪nn‬ائرة‬ ‫لتقصف مباني أهله وجيرانه!‬ ‫م‪.‬ح ‪ :‬طفل من درعا ت‪nn‬م قص‪nn‬ف من‪nn‬زل أهل‪nn‬ه باله‪nn‬اون‪ ،‬وجريمته‪nn‬م‬ ‫انه‪nn‬م خرج‪nn‬وا ف‪nn‬ي تظ‪nn‬اهرة ط‪nn‬البوا به‪nn‬ا بالحري‪nn‬ة ‪ ،‬وق‪nn‬الوا ‪ :‬س‪nn‬لمية‪،‬‬ ‫حرية ‪ ،‬نريد إسقاط النظام ‪ ،‬فس‪nn‬قطت طلق‪nn‬ات المدفعي‪nn‬ة عقوب‪nn‬ة له‪nn‬م‬ ‫عل‪nn‬ى تجرئه‪nn‬م وح‪nn‬ديثهم الممن‪nn‬وع‪ ،‬ص‪nn‬ديق ه‪nn‬ذا الط‪nn‬الب م‪nn‬ات تح‪nn‬ت‬ ‫التعذيب وعمره ‪ 16‬عاما ‪ ،‬م‪.‬ح لن ينسى صديقه ‪ ،‬ولن ينسى آث‪nn‬ار‬ ‫التعذيب على جاره‪ ،‬ولن ينسى منظر الش‪nn‬هداء ال‪nn‬ذين قض‪nn‬وا أم‪nn‬امه‬ ‫ف‪nnn‬ي مظ‪nnn‬اهرة أراد ان يش‪nnn‬ارك به‪nnn‬ا ‪,‬فك‪nnn‬ان الخ‪nnn‬وف والرع‪nnn‬ب ل‪nnn‬ه‬ ‫بالمرص‪nn‬اد ‪ ،‬حينه‪nn‬ا ع‪nn‬اد الطف‪nn‬ل )م ‪ .‬ح( إل‪nn‬ى بيت‪nn‬ه مص‪nn‬فر ال‪nn‬وجه‪،‬‬ ‫وبعد ساعات من الصمت المطب‪nn‬ق ب‪nn‬دأ بالبك‪nn‬اء ‪ ،‬ول‪nn‬م تس‪nn‬كت دمعت‪nn‬ه‬ ‫منذ ذاك التاريخ حتى اليوم ‪.‬‬

‫‪189‬‬


‫مستقبل سوريا في أطفالها‬ ‫وأطفال سوريا مدمرون‬ ‫قصص الطفال من أفواههم ‪ ،‬قص‪nn‬ص تش‪nn‬يب له‪nn‬ا الش‪nn‬عور وتبك‪nn‬ي‬ ‫بقس‪nnnn‬اوتها الحج‪nnn‬ر الص‪nnn‬وان ‪.‬ذكري‪nnn‬ات م‪nnn‬رة ‪ ،‬واح‪nnn‬اديث مؤلم‪nnn‬ة‪،‬‬ ‫وغص‪nn‬ة ك‪nn‬بيرة ‪ ،‬حي‪nn‬ن تجل‪nn‬س إل‪nn‬ى ه‪nn‬ؤلء الطف‪nn‬ال ال‪nn‬ذين ل‪nn‬م ترتس‪nn‬م‬ ‫البسمة على وجوههم منذ اشهر‪.‬‬ ‫ترك‪nnnnn‬وا من‪nnnnn‬ازلهم ومدارس‪nnnnn‬هم وأص‪nnnnn‬دقاءهم وأقرب‪nnnnn‬اءهم وأهله‪nnnnn‬م‬ ‫وجيرانهم وخرجوا في ليلة حالك‪nn‬ة ه‪nn‬اربين م‪nn‬ن ب‪nn‬ؤس وش‪nn‬قاء ‪ ،‬م‪nn‬ن‬ ‫قت‪nnn‬ل وخط‪nnn‬ف وتع‪nnn‬ذيب ‪ ،‬م‪nnn‬ن أص‪nnn‬وات الرص‪nnn‬اص ودوي الم‪nnn‬دافع‬ ‫وصفرات الصواريخ وجحيم الخراب ‪.‬‬ ‫تحملوا ن‪nn‬درة الطع‪nn‬ام‪ ،‬وانقط‪nn‬اع الكهرب‪nn‬اء ‪ ،‬وتراك‪nn‬م القناب‪nn‬ل والقتل‪nn‬ى‬ ‫في الشوارع ‪ ،‬ولكنه‪nn‬م ل‪nn‬م يتحمل‪nn‬وا انهم‪nn‬ار البرامي‪nn‬ل عل‪nn‬ى بي‪nn‬وتهم ‪،‬‬ ‫فف‪nnn‬روا ن‪nnn‬اجين ب‪nnn‬أرواحهم وك‪nnn‬انت روماني‪nnn‬ا البل‪nnn‬د المض‪nnn‬يف ال‪nnn‬ذي‬ ‫احتضنهم ‪.‬‬ ‫ه‪nn‬م ل‪nn‬م يخت‪nn‬اروا إل‪nn‬ى أي‪nn‬ن وإنم‪nn‬ا الق‪nn‬دار ‪ ،‬الم روماني‪nn‬ة ‪ ،‬أوالب‬ ‫حامل الجنسية الروماني‪nn‬ة أو الق‪nn‬ارب أو المع‪nn‬ارف ف‪nn‬ي ه‪nn‬ذا البل‪nn‬د ‪،‬‬ ‫كله‪nn‬ا أس‪nn‬باب دع‪nn‬ت أه‪nn‬اليهم لله‪nn‬روب نح‪nn‬و روماني‪nn‬ا المعان‪nn‬اة واح‪nn‬دة‬ ‫والقص‪nnn‬ص تختل‪nnn‬ف ‪.‬القت‪nnn‬ل واح‪nnn‬د والطريق‪nnn‬ة تختل‪nnn‬ف‪ .‬اله‪nnn‬دم واح‪nnn‬د‬ ‫والقذائف تختلف ‪.‬‬

‫‪188‬‬


‫ترك أكرم أغراضه في البقالية وخرج وال‪nn‬دموع تمل عيني‪nn‬ه حزن‪nn‬ا‬ ‫على وطن يقوده مجرموه ‪.‬‬

‫‪187‬‬


‫أحفاد الجدة‬ ‫دخل "أكرم" محل البقالة كما اعتاد كل يوم حين عودته م‪nn‬ن العم‪nn‬ل‬ ‫قاص‪nn‬دا منزل‪nn‬ه‪ ,‬وبينم‪nn‬ا ك‪nn‬ان يه‪nn‬م بطل‪nn‬ب احتياج‪nn‬اته اليومي‪nn‬ة ‪ ,‬دخل‪n‬ت‬ ‫البقالية امرأة مسنة‪ ,‬يبدو الوقار على محياه‪nn‬ا ‪,‬وتش‪nn‬وبها مس‪nn‬حة م‪nn‬ن‬ ‫الحزن ‪,‬تكلمت بصوت ضعيف ‪ :‬ا يعطيك العافية أبو محمد ‪..‬‬ ‫البقال ‪ :‬أهل وسهل أم حسين ‪.‬‬ ‫أتيت لرصد المبلغ الذي لك بذمتنا ‪ ,‬فقد علمت أن أحفادي اش‪nn‬تروا‬ ‫بع‪nn‬ض الحلوي‪nn‬ات والس‪nn‬كاكر والمش‪nn‬روبات خلل زي‪nn‬ارتهم الخي‪nn‬رة‬ ‫لي منذ أسبوع ‪.‬‬ ‫البقال ‪ :‬بارك ا بك أختي ‪ ,‬ولكن اليوم ليس نهاية الشهر‪ ,‬وم‪nn‬ازال‬ ‫أمام‪nn‬ك أس‪nn‬بوعين لك‪nn‬ي تس‪nn‬ددي الحس‪nn‬اب‪ ,‬وربم‪nn‬ا س‪nn‬يأتون لزيارت‪nn‬ك‬ ‫مرة اخرى بعدها تسددين لي ما بذمتك ‪.‬‬ ‫بدأت العجوز بالبكاء ‪..‬والتفتت إلى أبو محمد قائلة ‪:‬‬ ‫ل ‪ ...‬لن يشتروا منك المزيد !‬ ‫ولن يأتوا لزيارتي بعد الن !‬ ‫فقد استشهدوا جميعهم في قصف لحيهم ‪ ,‬بعد أن أصاب دار سكنهم‬ ‫برميل‪.‬‬

‫‪186‬‬


‫ل يت‪nn‬ذكر حس‪nn‬ن كي‪nn‬ف حملت‪nn‬ه أق‪n‬دامه بعي‪nn‬دا ع‪n‬ن ه‪n‬ذا الخطي‪nn‬ب‪ ،‬ول‬ ‫كيف تعرفت عين‪nn‬اه عل‪nn‬ى إخ‪nn‬وته ووال‪nn‬ده ال‪nn‬ذين تعرف‪nn‬وا عل‪nn‬ى ابنه‪nn‬م‬ ‫بصعوبة‬ ‫ك‪nn‬انوا يحملق‪nn‬ون ب‪nn‬ذهول به‪nn‬ذا الك‪nn‬ائن الجدي‪nn‬د ال‪nn‬ذي يتبخ‪nn‬تر م‪nn‬ن الل‪nn‬م‬ ‫بمشيته ‪ ،‬وربما السبب كان خسارته ل ‪ 20‬كغ من وزن‪nn‬ه ‪ ،‬وجه‪nn‬ه‬ ‫الشاحب و هندامه الغريب ‪ ،‬مشيته المتعثرة‪ ،‬نظرات‪nn‬ه الزائغ‪nn‬ة‪ ،‬أو‬ ‫وصوله إليهم وتجاوزه لهم وهروبه نح‪nn‬و الم‪nn‬ام بعي‪nn‬دا ع‪nn‬ن المبن‪nn‬ى‬ ‫الوحشي الذي ابتلعه لمدة ثلثين يوما ‪.‬‬ ‫لق‪nn‬د أراد البتع‪nn‬اد ق‪nn‬در المك‪nn‬ان ع‪nn‬ن ه‪nn‬ذا المك‪nn‬ان‪ ،‬وه‪nn‬ذا م‪nn‬ا ك‪nn‬ان‬ ‫فخلل أيام أصبح " حسن " مهاجرا دون عودة‪.‬‬

‫‪185‬‬


‫لقد اقتنع "حسن " أخيرا كم هي مفيدة قص‪nn‬ة النتم‪nn‬اء إل‪nn‬ى عش‪nn‬يرة‬ ‫كبيرة‪ ،‬وأص‪nn‬بح لس‪nn‬ان ح‪nn‬اله يق‪nn‬ول ‪ :‬أدام ا علين‪nn‬ا نعم‪nn‬ة العش‪nn‬ائرية‬ ‫والقبلية ‪.‬‬ ‫في احد تل‪nn‬ك الي‪nn‬ام أت‪nn‬ى الي‪nn‬ه الح‪nn‬ارس عل‪nn‬ى غي‪nn‬ر موع‪nn‬ده و أخرج‪nn‬ه‬ ‫إلى الحمام‪ ،‬وأعطاه هدية قيمة "صابونة" وطلبوا منه أن يستحم ‪،‬‬ ‫متع‪nn‬ة مابع‪nn‬دها متع‪nn‬ة حي‪nn‬ن تع‪nn‬انقت خلي‪nn‬ا جس‪nn‬ده بلهف‪nn‬ة م‪nn‬ع قط‪nn‬رات‬ ‫الم‪nn‬اء ال‪nn‬دافئ المنس‪nn‬ابة م‪nn‬ن ال‪nn‬دش ‪ ،‬عن‪nn‬اق عش‪nn‬اق ألهبه‪nn‬م الش‪nn‬وق‬ ‫وع‪nn‬ذبهم الحني‪nn‬ن ‪ ،‬و رغ‪nn‬م الل‪nn‬م ف‪nn‬ي معص‪nn‬مه ‪ ،‬والس‪nn‬عال ال‪nn‬ذي ل‪nn‬م‬ ‫يتخلص منه ‪ ،‬فقد دب النشاط في أوصاله‬ ‫بدأت المور تسير نحو الفضل‪ ،‬حين نقلوه الى زنزان‪nn‬ة مض‪nn‬يئة‪،‬‬ ‫‪n‬س جدي‪nn‬دة‪ ،‬عل‪nn‬م لحق‪nn‬ا أن قريب‪nn‬ه المتنف‪nn‬ذ تمك‪nn‬ن م‪nn‬ن‬ ‫وأعط‪nn‬وه ملب‪َ n‬‬ ‫تسريبها إليه هناك ‪.‬‬ ‫بعد أيام أدخلوه على ضابط أنيق متبسم يتحدث بلباق‪nn‬ة‪ ،‬اعت‪nn‬ذر من‪nn‬ه‬ ‫لس‪nn‬وء حظ‪nn‬ه‪ ،‬وس‪nn‬وء الفه‪nn‬م‪ ،‬وس‪nn‬وء المعامل‪nn‬ة‪ ،‬ولم‪nn‬ا س‪nn‬ببوه ل‪nn‬ه م‪nn‬ن‬ ‫معان‪nn‬اة‪ ،‬وأرج‪nn‬ع الس‪nn‬بب إل‪nn‬ى بع‪nn‬ض المغرض‪nn‬ين‪ ،‬وكت‪nn‬اب التق‪nn‬ارير‪،‬‬ ‫وأوض‪nn‬ح أن الس‪nn‬تعمار والمبريالي‪nn‬ة العالمي‪nn‬ة ‪ ،‬ه‪nn‬م وراء مع‪nn‬املته‬ ‫اللإنسانية‪ ،‬وحدثه عن الصراع مع العدو الص‪nn‬هيوني ناص‪nn‬حا إي‪nn‬اه‬ ‫ب‪nn‬أن ل يح‪nn‬دث أح‪nn‬د عم‪nn‬ا ج‪nn‬رى مع‪nn‬ه ‪ ،‬خوف‪nn‬ا م‪nn‬ن الوش‪nn‬اة والحس‪nn‬اد‪،‬‬ ‫ومنعا لتسرب ه‪nn‬ذه المعلوم‪nn‬ات الس‪nn‬تراتيجية إل‪nn‬ى الع‪nn‬داء فنخس‪nn‬ر‬ ‫معركتنا معهم‪.‬‬ ‫وختم خطبته العصماء بالعب‪nn‬ارة الوحي‪nn‬دة ال‪nn‬تي فهمه‪nn‬ا حس‪nn‬ن وال‪nn‬دك‬ ‫وأخوتك ينتظرونك في الخارج‬ ‫‪184‬‬


‫س‪nn‬يدي وا العظي‪nn‬م ل‪nn‬م أق‪nn‬ل ه‪nn‬ذا ) يعل‪nn‬م ان‪nn‬ه ك‪nn‬اذب يطل‪nn‬ب م‪nn‬ن رب‪nn‬ه‬ ‫الغفران لقسمه الكاذب( ‪.‬‬ ‫سيدي أنا مريض بالسكر‪ ،‬ويبدو أن مرضي بدأ يؤثر على ق‪nn‬دراتي‬ ‫الذهنية‪ ،‬أتخي‪nn‬ل أش‪nn‬ياء ل‪n‬م تح‪nn‬دث كحادث‪nn‬ة العي‪nn‬رة الناري‪nn‬ة أرج‪nn‬و أن‬ ‫تسامحوني‪.‬‬ ‫صمت طويل مرة ثانية‪.‬‬ ‫حسنا سنرى ما ستقوله القيادة في أمرك ‪....‬بع‪nn‬د التحقي‪nn‬ق م‪nn‬ع حس‪nn‬ن‬ ‫بدأت تبدو المور أسهل‪ ,‬فق‪n‬د انته‪nn‬ت مراس‪nn‬م الس‪nn‬تقبال‪ ،‬و جلس‪n‬ات‬ ‫الترويض‪ ،‬وحفلت الموسيقى‪ ،‬وتم نقله إلى غرفة أكبر‪.‬‬ ‫كم كانت سعادته كبيرة‪ ،‬ينام الن ممددا جس‪nn‬ده بالكام‪nn‬ل‪ ، ،‬ل‪nn‬م تع‪nn‬د‬ ‫تمارس عليه التم‪nn‬ارين التعذيبي‪nn‬ة المعت‪nn‬ادة ‪ ،‬تخل‪nn‬ص م‪nn‬ن تج‪nn‬ارب‬ ‫بافلوف العبقرية في حيونة البشر‪.‬‬ ‫أيام عدة مرت عل‪nn‬ى ه‪nn‬ذا الح‪nn‬ال ‪,‬وف‪nn‬ي إح‪nn‬دى تل‪nn‬ك الي‪nn‬ام عل‪nn‬م وع‪nn‬ن‬ ‫طريق الصدفة من حارسه أن التاريخ هو السابع م‪nn‬ن ديس‪nn‬مبر‪ .‬أي‬ ‫أن‪nn‬ه أمض‪nn‬ى ف‪nn‬ي ه‪nn‬ذا الف‪nn‬ردوس س‪nn‬بعة وعش‪nn‬رين يوم‪nn‬ا‪ ،‬ف‪nn‬ي الخ‪nn‬ارج‬ ‫الجميع كان يسأل عنه‪ ،‬وعلم فيما بع‪nn‬د أن أح‪nn‬د الض‪nn‬باط برتب‪nn‬ة ل‪nn‬واء‬ ‫ق‪nn‬د توس‪nn‬ط للف‪nn‬راج عن‪nn‬ه‪ ،‬وذل‪nn‬ك ع‪nn‬ن طري‪nn‬ق رئي‪nn‬س العش‪nn‬يرة ال‪nn‬تي‬ ‫تنتمي إليها عائلته‪ ،‬بعد أن دفع والده مبلغ‪nn‬ا محترم‪nn‬ا م‪nn‬ن الم‪nn‬ال ك‪nn‬ان‬ ‫قد ادخره لعرس أخيه الصغر‪.‬‬

‫‪183‬‬


‫نعم‬ ‫لقد تحققنا من المر وسألنا الجوار لم يسمع أحدهم شيء؟‬ ‫يج‪nnn‬ب أن ت‪nnn‬ذهب معن‪nnn‬ا إل‪nnn‬ى القس‪nnn‬م ‪ .‬ف‪nnn‬أنت تق‪nnn‬دمت ببلغ ك‪nnn‬اذب‬ ‫وأزعجت السلطات‪ .‬طلبت منهم أن أغير ثيابي فوافقوا بأدب‪.‬‬ ‫أعلمت زوجتي أن توقظ عمي‪nn‬د الكلي‪nn‬ة وتخ‪nn‬بره م‪nn‬ا ح‪nn‬دث إن ل‪nn‬م اع‪nn‬د‬ ‫بعد ساعتين‪ ،‬وان تخبر قريبها المتنفذ ليس‪nn‬اعدني ف‪nn‬ي محن‪nn‬تي ه‪nn‬ذه‪.‬‬ ‫)تعمد حسن هنا أن يذكر اسم قريبه المتنفذ وان يتحدث عن انتم‪nn‬ائه‬ ‫السياسي( ‪.‬‬ ‫في غرفة الحتجاز هناك تعرفت على أحم‪nn‬د س‪nn‬ائق أح‪nn‬د المهربي‪nn‬ن‪،‬‬ ‫وشابين تعاركا من أجل راقصة في إحدى الحان‪nnn‬ات‪،‬وهناك س‪nn‬يدي‬ ‫أعترف أنني ارتكبت جريمة الكلمة ‪ ،‬لعن‪nn‬ت البل‪nn‬د‪ ،‬ولعن‪nn‬ت الس‪nn‬اعة‬ ‫ال‪nn‬تي رجع‪nn‬ت فيه‪nn‬ا إلي‪nn‬ه‪ ،‬ولك‪nn‬ن ل‪nn‬م أس‪nn‬ب القي‪nn‬ادة ول‪nn‬م أفك‪nn‬ر ح‪nn‬تى ف‪nn‬ي‬ ‫التطاول على سادتي فأنا عبد خنوع‪ ،‬أعرف الخطوط الحم‪nn‬راء ول‬ ‫أتجاوزها‪.‬‬ ‫س‪nn‬يدي ح‪nn‬التي النفس‪nn‬ية آن‪nn‬ذاك جعلتن‪nn‬ي أخط‪nn‬ئ ف‪nn‬ي ح‪nn‬ق البل‪nn‬د‪ ،‬أطل‪nn‬ب‬ ‫السماح ’ وا لن أكرر ذلك ‪ ,‬كانت مجرد كلمات‪.‬‬ ‫صمت طويل‪...........‬‬ ‫المحقق يومئ براسه مفك‪nn‬را ويرف‪nn‬ع عيني‪nn‬ه متس‪nn‬ائل ‪ :‬واتهامات‪nn‬ك أن‬ ‫رجال المن عصابة فاسدة أمام زملئك في الجامعة‪.‬‬

‫‪182‬‬


‫حسن ‪ :‬سيدي لم يكن البلغ كاذبا‪ ،‬إطلق العي‪nn‬رة الناري‪nn‬ة اس‪nn‬تمر‬ ‫لساعات ‪.‬‬ ‫المحقق ‪ :‬كلب ‪...‬كاذب ‪ ...‬حقير ‪...‬هل تكذب زوجة المعلم!‬ ‫العرس كان لحدى قريباتها‪ ،‬ولم يطلق هناك أي عيار ناري‪.‬‬ ‫ث‪nn‬م ان‪nn‬ك بنفس‪nn‬ك ق‪nn‬د وقع‪nn‬ت ف‪nn‬ي مقس‪nn‬م الش‪nn‬رطة أن بلغ‪nn‬ك ك‪nn‬اذب‪،‬‬ ‫ودفعت غرامة مالية لزع‪nn‬اج الس‪nn‬لطات‪ ،‬لم‪nn‬اذا ت‪nn‬ذهب ال‪nn‬ى جه‪nn‬ات‬ ‫أمني‪nn‬ة علي‪nn‬ا وتفت‪nn‬ح الموض‪nn‬وع م‪nn‬ن جدي‪nn‬د م‪nn‬ع ولمص‪nn‬لحة م‪nn‬ن ؟ م‪nn‬ن‬ ‫حرضك? ما هي دوافعك؟‬ ‫ي‪nn‬روي حس‪nn‬ن للمحق‪nn‬ق كي‪nn‬ف أن‪nn‬ه ف‪nn‬ي مس‪nn‬اء ذاك الي‪nn‬وم‪ ،‬ع‪nn‬اد إل‪nn‬ى‬ ‫منزله‪ ،‬وكالعادة بعد مشاهدة نش‪nn‬رة الخب‪nn‬ار‪ ،‬والمسلس‪nn‬ل الس‪nn‬بوعي‬ ‫على القناة الرسمية كأي مواطن صالح ‪ ،‬ذهب إلى غرفة النوم ‪.‬‬ ‫وفي الواحدة ليل استيقظ مذعورا على صوت أعيرة نارية‪ ،‬كما لو‬ ‫أن هن‪nnn‬اك جبه‪nnn‬ة قت‪nnn‬ال‪ ،‬نظ‪nnn‬ر م‪nnn‬ن الناف‪nnn‬ذة فاكتش‪nnn‬ف أن جيران‪nnn‬ه‬ ‫تصاعدت ذروة احتفالهم بزفاف ابنهم ‪ ،‬واستمرت العيرة النارية‬ ‫ت‪nn‬ؤرقه لك‪nn‬ثر م‪nn‬ن س‪nn‬اعة‪ ،‬فاتص‪nn‬ل هاتفي‪nn‬ا بمقس‪nn‬م الش‪nn‬رطة ش‪nn‬اكيا‪.‬‬ ‫طلبوا من اسمه وعنوانه ووظيفته‪.‬‬ ‫بع‪nn‬د س‪nn‬اعة ط‪nn‬رق الب‪nn‬اب رجلن يرت‪nn‬ديا ملب‪nn‬س الش‪nn‬رطة وس‪nn‬أله ‪:‬‬ ‫هل أنت المدعو حسن ؟‬ ‫نعم‬ ‫أنت تقدمت ببلغ حول إطلق أعيرة نارية؟‬ ‫‪181‬‬


‫رقص‪nn‬اتها‪ ،‬أص‪nn‬وات رف‪nn‬اقه التي‪nn‬ة م‪nn‬ن بعي‪nn‬د ته‪nn‬زه م‪nn‬ن العم‪nn‬اق‪،‬‬ ‫يتس‪nnn‬ائل ‪:‬ه‪nnn‬ل س‪nnn‬يكون بع‪nnn‬د قلي‪nnn‬ل ص‪nnn‬احب إح‪nnn‬دى تل‪nnn‬ك الص‪nnn‬رخات‬ ‫المرعبة؟ ولماذا كل هذا ؟‬ ‫معص‪nnn‬ب العي‪nnn‬ن يحتض‪nnn‬نه م‪nnn‬ايعلم لحق‪nnn‬ا أن‪nnn‬ه الكرس‪nnn‬ي اللم‪nnn‬اني‬ ‫الحديث‪،‬يحدث نفسه التكنولوجي‪nn‬ا الحديث‪nn‬ة وص‪nn‬لت إل‪nn‬ى هن‪nn‬ا قب‪n‬ل أن‬ ‫تصل إلى الجامعة‪.‬‬ ‫من جديد يب‪nn‬دأ المحق‪nn‬ق ب‪nn‬الكلم حس‪nn‬ن‪ ......‬الفض‪nn‬ل ل‪n‬ك أن تق‪nn‬ول م‪nn‬ا‬ ‫تعرفه فنحن ل نريد أن نؤذيك ‪ ،‬أنت مثقف وتدرك انك ف‪nn‬ي النهاي‪nn‬ة‬ ‫ستتكلم‪.‬‬ ‫حسن ‪ :‬سيدي اسألوني ما تريدون ‪ ،‬وسأجيبكم ‪ .‬وان كذبت افعل‪nn‬وا‬ ‫ب‪nnnnnn‬ي ماتش‪nnnnnn‬اؤون اع‪...‬د‪ ...‬م‪......‬و‪......‬ن‪.....‬ي تتن‪nnnnnn‬اثر كلم‪nnnnnn‬ات‬ ‫أعدموني مع ضربة يتلقاها جسده من جديد‪.‬‬ ‫يتابع المحقق ‪ :‬قرأت ملفك جيدا‪ .‬من هي الجهة التي تدعمك؟‬ ‫هيا أنت إنسان متفهم‪ .‬ل أريد أن أعامل‪nn‬ك كمج‪nn‬رم‪ .‬اع‪nn‬ترف بك‪nn‬ل‬ ‫شيء وستخرج حال‪.‬‬ ‫حسن ‪ :‬ماذا‪ !...‬ما ه‪nn‬ي التهم‪nn‬ة ؟ م‪nn‬اذا فعل‪n‬ت ؟ ع‪nn‬ن م‪nn‬اذا تري‪nn‬دون‬ ‫أن أخبركم ؟‬ ‫المحق‪nn‬ق ‪ :‬أخ‪nn‬برني م‪nn‬ن دفع‪nn‬ك إل‪nn‬ى تق‪nn‬ديم بلغ ك‪nn‬اذب لمقس‪nn‬م ش‪nn‬رطة‬ ‫الحي حول إطلق أعيرة نارية في حيكم‪.‬‬

‫‪180‬‬


‫الرضية فهو بالكاد يلمسها فالجساد البشرية المرمية عليها تمن‪nn‬ع‬ ‫من ذلك ‪..‬‬ ‫لحظات وتفسح له الجساد مساحة لتبدأ معركته مع اللم والص‪nn‬مت‬ ‫‪..‬جمي‪nnn‬ع تل‪nnn‬ك الجس‪nnn‬اد تتنف‪nnn‬س ولك‪nnn‬ن أص‪nnn‬حابها أم‪nnn‬وات ‪ ,‬عي‪nnn‬ون‬ ‫تتفحصه متسائلة وألس‪nn‬نة ل تنط‪nn‬ق خوف‪nn‬ا ‪..‬يق‪nn‬ترب من‪nn‬ه الش‪nn‬يخ أحم‪n‬د‬ ‫ويهمس له السلم عليكم اصبر يا أخي ‪.‬‬ ‫بعد أن هدأت النفس وانتهت ص‪nn‬دمة اللق‪nn‬اء الول يتوق‪nn‬ف "حس‪nn‬ن"‬ ‫لبرهة مع نفسه ويراجع ذكرياته ‪ ،‬ما هي الجريمة التي اقترفها ؟‬ ‫يع‪nn‬ود بال‪nn‬ذاكرة إل‪nn‬ى أي‪nn‬ام خل‪nn‬ت حي‪nn‬ن تن‪nn‬اهى إل‪nn‬ى أس‪nn‬ماعه أص‪nn‬وات‬ ‫طلقات نارية في عرس جيران‪nn‬ه‪ ،‬حينه‪nn‬ا ب‪nn‬ادر ف‪nn‬ورا إل‪nn‬ى التص‪nn‬ال‬ ‫بالجهات المسؤولة‪ .‬يتذكر خوف زوجته وابنته في تلك الليلة‪،‬‬ ‫والن م‪nn‬اذا تفع‪nn‬ل زوجت‪nn‬ه ؟ ه‪nn‬ل س‪nn‬يقومون بإحض‪nn‬ارها واس‪nn‬تجوابها‬ ‫على طريقتهم‪ .‬يتسائل وماذا إذا حققوا مع زوجتي أيضا ؟‬ ‫طبع‪nn‬ا ل‪nn‬ن يس‪nn‬تخدموا العن‪nn‬ف‪ ،‬ولك‪nn‬ن ربم‪nn‬ا س‪nnn‬يلطفونها ‪ ،‬وربم‪nn‬ا‬ ‫سيداعبها زعيمهم‪ ،‬من المؤكد أنها سترفضه وستصرخ ف‪nn‬ي وجه‪nn‬ه‬ ‫وربما ستضربه ‪ ،‬ستكون خائفة وستبكي‪ .‬يبكي حسن ألما وقه‪nn‬را‪،‬‬ ‫يبكي كطفل صغير‪،‬و يتهاوى‪.‬‬ ‫من جديد يستيقظ على همسات زملئه الجساد ‪.‬معلنين موعد حفلة‬ ‫استقبال جديدة ‪ ,‬ل يذكر اليوم ‪ ،‬ول الساعة‪ .‬ما يدركه أن‪nn‬ه يس‪nn‬اق‬ ‫من جدي‪nn‬د إل‪nn‬ى حفل‪nn‬ة موس‪nn‬يقية جدي‪nn‬دة‪ .‬أجه‪nn‬زة التع‪nn‬ذيب ه‪nn‬ي آلته‪nn‬ا ‪،‬‬ ‫وصرخات الل‪nn‬م آهاته‪nn‬ا ومواويله‪nn‬ا‪ ،‬وتل‪nn‬وي الجس‪nn‬اد المعذب‪nn‬ة ه‪nn‬ي‬ ‫‪179‬‬


‫المتحدث ‪ :‬ها ل تعرف ! ستعرف بعد قلي‪nnn‬ل‪.‬ومزيد م‪nn‬ن الكلم‪nn‬ات‬ ‫النابية ‪ ....‬هل أنت متزوج ؟‬ ‫حسن ‪ :‬نعم سيدي أنا متزوج‪.‬‬ ‫هل لديك أولد يتامى ؟‬ ‫حسن ‪ ):‬دون تفكير بكلمة يتامى( نعم سيدي‪.‬‬ ‫ما هو انتماؤك السياسي ولك حقير؟‬ ‫حسن ‪ :‬أنا أنتمي إلى الحزب الحاكم‪.‬‬ ‫ضربه على خده اليمن تدير له اليسر لتلصقه بالحائط ال‪nn‬ذي يقبل‪nn‬ه‬ ‫بقسوة‪ ،‬يسقط جسده كخرقه بالية عل‪nn‬ى الرض‪.‬ص‪nn‬بره ب‪nn‬دأ بالنف‪nn‬اذ‪،‬‬ ‫عدوى الدب تنتقل إليه‪ ،‬يلعن ويسب متسائل بألم‪ :‬لماذا أُض َرب ؟‬ ‫لم أفعل شيئا‪.‬‬ ‫فج‪nn‬أة تنه‪nn‬ض أرجل‪nn‬ه إل‪nn‬ى أعل‪nn‬ى‪ ،‬ويت‪nn‬دلى رأس‪nn‬ه أس‪nn‬فل‪ ،‬في‪nn‬درك أن‬ ‫الرجل هنا أعلى ش‪nn‬انا م‪nn‬ن ال‪n‬رأس‪ ،‬وعل‪nn‬ى جس‪nn‬ده المتأرج‪nn‬ح تنه‪nn‬ال‬ ‫لسعات ضربات موجعة تنسيه نفسه ‪ ،‬فيه‪nn‬رب العق‪nn‬ل م‪nn‬ن الل‪nn‬م إل‪nn‬ى‬ ‫غيبوب‪nnn‬ة ت‪nn‬وقظه منه‪nn‬ا ب‪nn‬رودة الغرف‪nn‬ة الرطب‪nn‬ة ال‪nn‬تي نق‪nn‬ل إليه‪nn‬ا بع‪nn‬د‬ ‫الغيبوبة‪.‬‬ ‫ّ‬ ‫المزين‪nn‬ة ببق‪nn‬ع ال‪nn‬دم ‪,‬‬ ‫ش‪nn‬يئا فش‪nn‬يا تب‪nn‬دأ عين‪nn‬اه باعتي‪nn‬اد ج‪nn‬دران الغرف‪nn‬ة‬ ‫رأسه يتج‪nn‬ه إل‪nn‬ى العل‪nn‬ى ليتفح‪nn‬ص فتح‪nn‬ة التهوي‪nn‬ة‪ ،‬وال‪nn‬تي سيكتش‪nn‬ف‬ ‫لحقا أنها المعبر الحر الوحيد ال‪nn‬ذي سيص‪nn‬له بالع‪nn‬الم الخ‪nn‬ارجي ‪,‬أم‪nn‬ا‬

‫‪178‬‬


‫نيوتن في السقوط الحر بشكل عملي ‪ ،‬ف‪nn‬الهبوط الح‪nn‬ر ه‪nn‬و الطري‪nn‬ق‬ ‫الحر الوحيد الموفر لمثاله‪.‬‬ ‫يساق " حسن " إلى مكان غريب ‪ ,‬برودة المكان ووحشته تس‪nnn‬ري‬ ‫ف‪nnn‬ي أوص‪nnnnn‬اله‪.‬فتمنحه ه‪nnn‬ذه الرعش‪nnn‬ة المقيت‪nnn‬ة ‪,‬رعش‪nnn‬ة الخ‪nnn‬وف م‪nnn‬ن‬ ‫المجهول‪.‬‬ ‫يُجلَسح على كرسي‪ ،‬يسمع همهم‪nn‬ات‪ ،‬ويش‪nn‬تم رائح‪nn‬ة الرطوب‪nn‬ة‪ ،‬ول‬ ‫يرى سوى المستقبل السود الذي ينتظره‪ ،‬يعم الصمت للحظات‪.‬‬ ‫صوت زاعق يخاطبه أنت حسن‪!.....‬‬ ‫نعم‬ ‫ولك حقير‪ ...‬قل نعم سيدي‪.‬‬ ‫يتدارك‪ :‬نع‪nn‬م س‪nn‬يدي أن‪nn‬ا ال‪nn‬دكتور حس‪nn‬ن ‪ .....‬دكت‪nn‬وراه ف‪nn‬ي القتص‪nn‬اد‬ ‫والسياسة‪.‬‬ ‫ه‪nn‬ه السياس‪nn‬ة ل‪nn‬م تخل‪nn‬ق لحيوان‪nn‬ات أمث‪nn‬الكم ي‪nn‬ا‪ ......‬س‪nn‬يل م‪nn‬ن الش‪nn‬تائم‬ ‫بعضها يسمعه لول مرة ’ تجعله يتأكد أن الذي أمامه حاصل عل‪nn‬ى‬ ‫شهادة الدكتوراه في قلة الدب بمرتبة الشرف‪.‬‬ ‫ما يتذكره هو تلك الكلمات المؤدب‪nn‬ة يحس‪nn‬ن" س‪nn‬أعيدك إل‪nn‬ى مج‪nn‬اري‬ ‫أمك التناسلية ) الثقافة والدب تشع من فاه هذا البغل البليغ(‪.‬‬ ‫يتساءل ماذا فعلت لستحق هذا؟‬

‫‪177‬‬


‫صمت مستسلم‪ ،‬فقد كان صوت الحدي‪nn‬د أعل‪nn‬ى م‪nn‬ن ص‪nn‬وت الكلم‪nn‬ات‬ ‫الخائفة المكتومة التي لم تصدر عن الحلق المخنوق‪.‬‬ ‫خلل دقائق يتحول "حسن" إل‪nn‬ى ك‪n‬رة تتقاذفه‪nn‬ا الي‪nn‬دي والرج‪nn‬ل‪،‬‬ ‫موجهة إياها لحدى الليات الرابضة‪،‬وتحرز ب‪nn‬ه ه‪nn‬دفا ف‪nn‬ي ج‪nn‬دران‬ ‫مرم‪nn‬ى اللي‪nn‬ة ‪.‬يس‪nn‬تريح جس‪nn‬ده عل‪nn‬ى الرض‪nn‬ية‪ ،‬يس‪nn‬تيقظ فك‪nn‬ره م‪nn‬ن‬ ‫ال‪nn‬ذهول‪ ،‬و يح‪nn‬دث نفس‪nn‬ه متمتم‪nn‬ا مس‪nn‬تكمل اجاب‪nn‬ة الس‪nn‬ؤال ‪ .‬نع‪nn‬م أن‪nn‬ا‬ ‫الدكتور "حس‪nn‬ن" دكت‪nn‬وراه ف‪nn‬ي عل‪nn‬م القتص‪nn‬اد بمرتب‪nn‬ة الش‪nn‬رف م‪nn‬ن‬ ‫جامع‪nn‬ات فرنس‪nn‬ا‪ ،‬م‪nn‬درس ف‪nn‬ي الجامع‪nn‬ة و‪ .....‬تهب‪nn‬ط إح‪nn‬دى الكف‪nn‬وف‬ ‫على رقبته لتوقظه من حل‪nn‬م ممن‪nnn‬وع‪.‬يريد لس‪nn‬انه أن يتفس‪nn‬ر فيتح‪nn‬رك‬ ‫لينطق ‪:‬‬ ‫لماذا ‪!......‬‬ ‫ض‪nn‬ربة اخ‪nn‬رى ترت‪nn‬اح بك‪nn‬ل ثقله‪nn‬ا عل‪nn‬ى وجه‪nn‬ه‪ ,‬تجع‪nn‬ل التس‪nn‬اؤلت‬ ‫تختبئ خوفا وخشية من الثالثة‪.‬‬ ‫ص‪nn‬وت اللي‪nn‬ات يم‪nn‬زق س‪nn‬كون اللي‪nn‬ل‪ ،‬ق‪nn‬اتل اله‪nn‬دوء والس‪nn‬كينة ف‪nn‬ي‬ ‫شوارع المدينة ‪ ،‬وأخيرا يتوقف هدير المحركات‪ ،‬ويطلب من‪nn‬ه أن‬ ‫يترج‪nn‬ل ‪ ،‬يح‪nn‬اول "حس‪nn‬ن" أن يرف‪nn‬ع العص‪nn‬ابة الموض‪nn‬وعة عل‪nn‬ى‬ ‫عينه ليتلمس طريق الهبوط من اللية سالما‪.‬‬ ‫تردع‪nn‬ه قبض‪nn‬ة انتقامي‪nn‬ة ت‪nn‬دحرجه عل‪nn‬ى الرض ‪,‬فل يع‪nn‬ود بحاج‪nn‬ة‬ ‫إل‪nn‬ى هب‪nn‬وط درج‪nn‬ات اللي‪nn‬ة ب‪nn‬أرجله ‪ .‬رأس‪nn‬ه و أعض‪nn‬اء جس‪nn‬ده كاف‪nn‬ة‬ ‫يش‪nnn‬اركون ف‪nnn‬ي عملي‪nnn‬ة الهب‪nnn‬وط عل‪nnn‬ى الس‪nnn‬للم ‪ ،‬و بنف‪nnn‬س الطريق‪nnn‬ة‬ ‫الرياض‪nn‬ية ‪,‬يس‪nn‬اق م‪nn‬ن اللي‪nn‬ة إل‪nn‬ى داخ‪n‬ل أح‪n‬د البني‪nn‬ة‪ ،‬مطبق‪nn‬ا نظري‪nn‬ة‬ ‫‪176‬‬


‫مهاجر دون عودة‬ ‫ليل بل نجوم ‪,‬الشجار العارية على امتداد الطريق ترتج‪nn‬ف خوف‪nn‬ا‬ ‫من صرخات الريح التش‪nn‬رينية الب‪nn‬اردة‪ ،‬القم‪nn‬ر خ‪nn‬ائف مخت‪nn‬بئ خل‪nn‬ف‬ ‫غيوم داكنة ‪،‬الظلم هو السيد ‪ .‬أصوات آليات ثقيل‪nn‬ة تقط‪nn‬ع س‪nn‬كون‬ ‫الليل‪ ،‬تتوقف عجلتها ع‪nn‬ن ال‪nn‬دوران ام‪nn‬ام البن‪nn‬اء ‪ ،‬ول يس‪nn‬مع س‪nn‬وى‬ ‫هدير المحركات‪.‬‬ ‫أزواج م‪nn‬ن الحذي‪nn‬ة تغ‪nn‬ادر اللي‪nn‬ات الرابض‪nn‬ة عل‪nn‬ى ط‪nn‬ول الش‪nn‬ارع ‪،‬‬ ‫بع‪nn‬ض الزواج يص‪nn‬عد س‪nn‬للم العم‪nn‬ارة بس‪nn‬رعة‪ ،‬أي‪nn‬د و أرج‪nn‬ل ته‪nn‬ز‬ ‫الباب ‪ ,‬و نعي‪nn‬ق يش‪nn‬به ص‪nn‬وت البش‪nn‬ر افتح‪nn‬وا الب‪nn‬اب‪ ،‬ث‪nn‬وان و ي‪nn‬زداد‬ ‫عن‪nn‬ف الطرق‪nn‬ات‪ ،‬ويتع‪nn‬الى ص‪nn‬راخ أح‪nn‬دهم افتح‪nn‬وا الب‪nn‬اب ي‪nn‬ا أولد‬ ‫ال‪...........‬‬ ‫م‪nn‬ا يك‪nn‬اد " حس‪nn‬ن" يص‪nn‬ل إل‪nn‬ى الب‪nn‬اب ليفتح‪nn‬ه ح‪nn‬تى ي‪nn‬درك أن‪nn‬ه لي‪nn‬س‬ ‫هن‪nnn‬اك حاج‪nnn‬ة ل‪nnn‬ذلك ! فق‪nnn‬د ت‪nnn‬م خل‪nnn‬ع الب‪nnn‬اب‪. .‬الحذي‪nnn‬ة تمل غ‪nnn‬رف‬ ‫المن‪nn‬زل‪ ،‬الحم‪nn‬ام > المطب‪nn‬خ‪ ،‬دورة المي‪nn‬اه‪ ،‬العي‪nn‬ون تبح‪nn‬ث ف‪nn‬ي ك‪nn‬ل‬ ‫شيء وعن كل شيء ‪ ،‬الحذية تنشر الفوضى في كل مكان تط‪nn‬ؤه‪،‬‬ ‫اللبسة تهرب م‪nn‬ن الخزائ‪nn‬ن‪ ،‬ال‪nn‬براد يتقي‪nn‬أ م‪nn‬ا ب‪nn‬ه‪ ،‬والمكتب‪nn‬ة تس‪nn‬تريح‬ ‫متراكمة على أرض الغرفة‪.‬‬ ‫زوج لمع من الحذية يسأله ‪ :‬أنت حسن؟‬ ‫الجابة ‪ :‬نعم أنا الدكتور حسن ‪.‬‬ ‫الزوج اللمع ‪ :‬المعلم يرغب في التحدث معك على فنجان قهوة ‪..‬‬ ‫‪175‬‬


‫الن اصبح لدينا منزل في الجنة‬ ‫الطفل " ثابت " يجلس أمام التلفاز مع عائلته ويراقبون بدهشة‬ ‫وألم أخبار اليوم‪.‬‬ ‫على التلفاز مشاهد منزل ألفوه‪ ,‬وأمكنة أحبوها‪ ,‬وذكريات‬ ‫تركوها‪.‬‬ ‫قذائف هوت فوق منزلهم‪ ,‬فتحول إلى أحجار وأطلل‪.‬‬ ‫والدة "ثابت" لم تحتمل المشهد ‪ ,‬فأجهشت بالبكاء ‪.‬‬ ‫ثابت الصغير يلتفت إلى والدته ويسألها‪:‬‬ ‫أمي ‪ ...‬من يموت أل يذهب إلى الجنة ؟‬ ‫أجابته ‪ :‬نعم !‬ ‫تابع ببراءة ‪:‬‬ ‫اذا أصبح الن لدينا منزل في الجنة ‪.‬‬

‫‪174‬‬


‫والدة أحمد أخذت السماعة منه ‪ ,‬وعل‪nn‬ى ض‪nn‬جة أص‪nn‬وات الرص‪nn‬اص‬ ‫التي تلعلع فتتقاطع مع نحيبها ‪.‬‬ ‫ق‪nn‬الت ‪ :‬ل يوج‪nn‬د ل‪nn‬دينا خ‪nn‬بز أق‪nn‬دمه للطف‪nn‬ال ! انه‪nn‬ا الواح‪nn‬دة ظه‪nn‬را‬ ‫والطفال لم يتناولوا فطورهم بعد‪.‬‬ ‫زوجي "عبد المنعم " ذهب منذ أيام ليحضر لنا طعاما ولم يعد ‪.‬‬ ‫خرج "عب‪nn‬د المنع‪nn‬م" ذات ص‪nn‬باح م‪nn‬ن منزل‪nn‬ه ف‪nn‬ي الح‪nn‬ي المحاص‪nn‬ر‪,‬‬ ‫آمل أن يع‪nnn‬ود محمل بالطع‪nnn‬ام وال‪nnn‬دواء لولده ‪ ,‬وبع‪nnn‬د ع‪nnn‬دة أي‪nnn‬ام‬ ‫وج‪nnn‬دوه ف‪nn‬ي اح‪nn‬دى الح‪nnn‬دائق ب‪nnn‬الحي ‪,‬ورصاص‪nnn‬ة قن‪nn‬اص اخ‪nn‬ترقت‬ ‫جس‪nn‬ده‪ ,‬ك‪nn‬ان يمس‪nn‬ك بي‪nn‬ده ربط‪nn‬ة خ‪nn‬بز ‪ ,‬ك‪nn‬ان يأم‪nn‬ل أن تص‪nn‬ل إل‪nn‬ى‬ ‫أطفاله‪.‬‬ ‫جس‪nn‬د عب‪nn‬د المنع‪nn‬م دف‪nn‬ن ف‪nn‬ي الحديق‪nn‬ة حي‪nn‬ث استش‪nn‬هد‪ ,‬وبقي‪nn‬ت ربط‪nn‬ة‬ ‫الخبز وحيدة وسط بقعة كبيرة من الدماء ‪.‬‬

‫‪173‬‬


‫ربطة خبز وحيدة‬ ‫بعد عش‪nn‬رين عام‪nn‬ا ع‪nn‬ادت الس‪nn‬يدة "كوك‪nn‬ا" م‪nn‬ع أطفاله‪nn‬ا إل‪nn‬ى بل‪nn‬دها‬ ‫ومس‪nn‬قط رأس‪nn‬ها ف‪nn‬ي روماني‪nn‬ا ‪ ,‬مخلف‪nn‬ة ورائه‪nn‬ا عم‪nn‬راا وذكري‪nn‬ات ‪,‬‬ ‫س‪nn‬عادة وأص‪nn‬دقاء ‪ ,‬من‪nn‬زل وس‪nn‬يارة ‪ ,‬اعت‪nn‬ادت " كوك‪nn‬ا " أن تتص‪nn‬ل‬ ‫يوميا باخت زوجها وعائلته‪nn‬ا ‪ ,‬لتطمئ‪nn‬ن عل‪nn‬ى ص‪nn‬حتهم ‪ ,‬وتس‪nn‬تطلع‬ ‫أخبارهم ‪ ,‬آملة أن تسمع في يوم ما أن الحوال قد اس‪nn‬تقرت ’فتع‪nn‬ود‬ ‫إلى حياتها وتعود إليها سعادتها ‪.‬‬ ‫في الي‪nn‬ام الخي‪nn‬رة وص‪nn‬لتها أخب‪nn‬ار ع‪nn‬ن الحص‪nn‬ار ح‪nn‬ول الح‪nn‬ي ال‪nn‬ذي‬ ‫تقطن‪nn‬ه أخ‪nn‬ت زوجه‪nn‬ا ‪ ,‬وبع‪nn‬د س‪nn‬اعات م‪nn‬ن المحاول‪nn‬ة للتح‪nn‬دث معه‪nn‬م‬ ‫هاتفي‪nn‬ا رد عليه‪nn‬ا " أحم‪nn‬د الص‪nn‬غير" " بس‪nn‬مة العائل‪nn‬ة " كم‪nn‬ا ك‪nn‬انوا‬ ‫يدعونه بسبب خفة ظله وضحكته الجميلة‬ ‫كيف صحتك يا أحمد؟ ‪...‬‬ ‫أنا منيح ياخالة ومشتاق لكم ‪..‬أنتم برومانيا مبسوطين!‬ ‫ايه حبيبي نحن مبسوطين ‪...‬‬ ‫خالة انتم برومانيا عندكم خبز ؟! ‪..‬‬ ‫نعم حبيبي ‪..‬عندنا هنا خبز !‬ ‫لني م‪nn‬ن خمس‪nn‬ة أي‪nn‬ام ل‪nn‬م أذق طع‪nn‬م الخ‪nn‬بز ‪...‬نح‪nn‬ن لي‪nn‬س ل‪nn‬دينا خ‪nn‬بز‬ ‫وأنا مشتاق آكل ولو كسرة خبزة واحدة ‪.‬‬ ‫‪172‬‬


‫في اليام التالية استطاعت " مريم " أن تحصل عل‪nn‬ى رق‪nn‬م ه‪nn‬اتف‬ ‫وما إن رن الهاتف حتى حمل إليه‪nn‬ا مفاجئ‪nn‬ة ص‪nn‬اعقة ‪.‬ص‪nn‬وت أحم‪nn‬د‬ ‫زوجها !‬ ‫مريم لم تعد تحتم‪nn‬ل ك‪n‬ل ه‪nn‬ذه المفاجئ‪nn‬ات ‪ ...‬أيعق‪nn‬ل أن تعي‪nn‬ش أش‪nn‬هرا‬ ‫على الذكريات تبكيهم ‪ ,‬وهناك م‪nn‬ن عل‪nn‬ى البع‪nn‬د ه‪nn‬م يبك‪nn‬ون ذكراه‪nn‬ا‬ ‫!‪.‬‬ ‫أحمد في ذلك الصباح تم إسعافه إل‪nn‬ى إح‪nn‬دى المش‪nn‬افي الميداني‪nn‬ة م‪nn‬ع‬ ‫ابنته التي لم تصب إل بخدوش ‪ ,‬وعولج هناك ‪ ,‬ولم‪nn‬ا اس‪nn‬تيقظ م‪nn‬ن‬ ‫غيبوبته علم أن البناية التي كان يقطن فيها أصبحت أثرا بعد عي‪nn‬ن‬ ‫وس‪nn‬ويت عل‪nn‬ى الرض ‪ ،‬فالبرامي‪nn‬ل المنهم‪nn‬رة م‪nn‬ن الط‪nn‬ائرات ‪ ،‬ل‬ ‫تبقى ول تذر‪ ،‬تيقن أن زوجته استشهدت ‪ ,‬فتابع تشرده وهربه م‪nn‬ن‬ ‫الموت شمال ليستقر وابنته في إحدى مخيمات اللجوء بتركيا ‪.‬‬ ‫على الهاتف إجتمعت العائلة مع البك‪nn‬اء والنحي‪nn‬ب عل‪nn‬ى وط‪nn‬ن دم‪nn‬ره‬ ‫مالكوه على من فيه‪ ,‬وحولوه إل‪nn‬ى لعب‪nn‬ة آت‪nn‬اري ‪ ,‬يله‪nn‬و الجمي‪nn‬ع ف‪nn‬ي‬ ‫مجرياتها على أمل انتصار زائف ‪،‬‬

‫‪171‬‬


‫ل نريدك حتى لو تذبحنا بأيدك‬ ‫لسنا نعجة من نعاجك ‪ ،‬ولسنا عبدا من عبيدك ‪.‬‬ ‫ش‪nn‬عب يتح‪nn‬دى الع‪nn‬الم وق‪nn‬وانينه وخطط‪nn‬ه وتحليلت‪nn‬ه واس‪nn‬تراتيجياته‬ ‫ومصالحه !‬ ‫في إحدى المسيات ‪ ,‬وفي المخيم الذي آلت اليه بعد رحلة عذاب ‪،‬‬ ‫كانت تشاهد التلفاز‪ ،‬وفجأة وقفت وعيناها جاحظتان ‪ ,‬و ص‪nn‬رخت‬ ‫صرخة عظيمة‪ ,‬حسب من حوله‪nn‬ا أن مس‪nn‬ا م‪nn‬ن الجن‪nn‬ون أص‪nn‬ابها ‪،‬‬ ‫ركضت إلى الشاشة وهي تتلعثم وتبكي وتصرخ ‪ ,‬ل‪nn‬م يفه‪nn‬م أح‪nn‬د م‪nn‬ا‬ ‫ح‪nn‬دث ‪ ,‬ق‪nn‬الت وه‪nn‬ي تش‪nn‬ير إل‪nn‬ى فت‪nn‬اة ص‪nn‬غيرة تنش‪nn‬د قص‪nn‬يدة عل‪nn‬ى‬ ‫شاشة التلفاز ‪.‬‬ ‫هذه إبنتي ‪..‬‬ ‫إبنتي "ريما "‬ ‫"ريما عايشة"‬ ‫ريما ما ماتت ‪....‬‬ ‫يا حبيبتي يا ريما ‪...‬‬ ‫وأجهشت في بكاء شاركها فيه الجميع‬ ‫ك‪nnnn‬ل مهج‪nnnn‬رة منه‪nnnn‬م فتح‪nnnn‬ت دف‪nnnn‬اتر ذكري‪nnnn‬ات آلمه‪nnnn‬ا ومعاناته‪nnnn‬ا ‪,‬‬ ‫وانخرطت في بكاء مرير ‪.‬‬ ‫مقابلة ريما على التلفاز في مخيم لجئين كانت هدية ربانية ‪.‬‬ ‫‪170‬‬


‫لم تعد ت‪nn‬ذكر أس‪nn‬ماء ش‪nn‬باب الح‪nn‬ي ‪ ,‬ول‪nn‬م يع‪nn‬د ذل‪n‬ك مهم‪nn‬ا فق‪n‬د ترك‪nn‬وا‬ ‫أسمائهم خلفهم وأضحوا جميعهم يمتلكون اسما جديدا هو شهيد ‪.‬‬ ‫أيعق‪nn‬ل ان كلم‪nn‬ة حري‪nn‬ة ق‪nn‬ادرة عل‪nn‬ى حص‪nn‬اد آلف الش‪nn‬هداء‪ ,‬وت‪nn‬دمير‬ ‫أحي‪nn‬اء وم‪nn‬دن ‪ ،‬أيعق‪nn‬ل أن يك‪nn‬ون ك‪nn‬ل ه‪nn‬ذا ردا عل‪nn‬ى م‪nn‬ؤامرة كوني‪nn‬ة‬ ‫س‪nn‬لحها الكلم‪nn‬ة وجنوده‪nn‬ا الفق‪nn‬راء‪ ,‬لم‪nn‬اذا ي‪nn‬ترك الم‪nn‬وت اللص‪nn‬وص‬ ‫وأصحاب الكروش ‪.‬‬ ‫غي‪nn‬اث أت‪nn‬ى اليه‪nn‬م ب‪nn‬وردة بيض‪nn‬اء‪ ,‬ف‪nn‬ردوا علي‪nn‬ه برميه‪nn‬ا م‪nn‬ع أحش‪nn‬ائه‬ ‫الحمراء على الرصيف‪.‬‬ ‫القاش‪nn‬وش غ‪nn‬رد له‪nn‬م بص‪nn‬وت رخي‪nn‬م ‪،‬أغني‪nn‬ة عذب‪nn‬ة ‪ ,‬ف‪nn‬إنتزعوا من‪nn‬ه‬ ‫حنجرته ورموها في النهر‪.‬‬ ‫حم‪nn‬زة الخطي‪nn‬ب ذه‪nn‬ب إليه‪nn‬م ب‪nn‬براءة طف‪nn‬ولته يس‪nn‬تجدي مس‪nn‬تقبله ‪,‬‬ ‫فنكلوا بجسده وأعطوه الحرية الوحيدة التي يمنحونها ‪...‬الموت !‬ ‫تس‪nn‬اءلت مري‪nn‬م ‪ :‬أل له‪nn‬ذا اللي‪nn‬ل الطوي‪nn‬ل م‪nn‬ن نهاي‪nn‬ة ! لتبل‪nn‬ج ش‪nn‬مس‬ ‫الحرية !‬ ‫هل تصبح ذات ليلة على وطن ؟ ام ان هذا الليل سرمدي ‪.‬‬ ‫غريب أمر هذا الشعب المستكين ‪ ,‬كيف أصبح يفضل التش‪nn‬رد ف‪nn‬ي‬ ‫الخيام على العيش بذل في المدن والحارات ‪.‬‬ ‫ش‪nn‬عب ك‪nn‬ان يخ‪nn‬اف مواجه‪nn‬ة ج‪nn‬بروت عنص‪nn‬ر أم‪nn‬ن ‪ ،‬فب‪nn‬ات ي‪nn‬واجه‬ ‫الطائرات والبراميل الحارقة ‪،‬‬ ‫شعب يفضل الموت على المذلة وهو ينشد ‪:‬‬ ‫‪169‬‬


‫جميع من كان على ال‪nn‬دور أم‪nn‬ام الف‪nn‬رن ق‪n‬د تح‪nn‬ول إل‪nn‬ى أش‪n‬لء ‪ ،‬ول‪nn‬م‬ ‫ين ُج أحد من قذيفة حصدت عشرات القتل‪nn‬ى ‪ ,‬وخلف‪nn‬ت العش‪nn‬رات م‪nn‬ن‬ ‫الجثث المتفحمة ‪،‬‬ ‫ع‪nn‬ادت مري‪nn‬م كس‪nn‬يرة خائف‪nn‬ة ناقم‪nn‬ة‪ ,‬تج‪nn‬ر ذي‪nn‬ول الخيب‪nn‬ة والحس‪nn‬رة‬ ‫والل‪nn‬م ‪ ،‬ع‪n‬ادت جث‪nn‬ة دون روح تج‪nn‬ر أذي‪nn‬ال الحي‪nn‬رة والح‪nn‬زن‪ ,‬لتب‪nn‬دا‬ ‫استعداداتها للهرب‪ ..‬للهجرة والرحيل‬ ‫ماذا يمكنأن تحمل معها إلى المجهول سوى بقايا ص‪nn‬ور ال‪nn‬ذكريات‬ ‫‪ ،‬لململت بعينيها صور الغسالة والثلج‪nn‬ة والف‪nn‬رن والتلف‪nn‬از ال‪nn‬ذي ل‪nn‬م‬ ‫يسددوا قيمتهم بع‪nn‬د ‪ ...‬و َد َع‪ n‬ح‬ ‫‪n‬ت المن‪nn‬زل والمبن‪nn‬ى والش‪nn‬ارع والح‪nn‬ي‬ ‫‪،‬كما تودع المرأة حبيبها الذاهب إلى المعركة ‪،‬‬ ‫ل‪nn‬م تك‪nn‬ن واثق‪nn‬ة أنه‪nn‬ا ستش‪nn‬اهد تل‪nn‬ك الش‪nn‬ياء والم‪nn‬اكن م‪nn‬رة أخ‪nn‬رى ‪،‬‬ ‫ولك‪nn‬ن توقعاته‪nn‬ا خ‪nn‬ابت ‪,‬فق‪nn‬د ك‪nn‬ان له‪nn‬ا لق‪nn‬اء بع‪nn‬د أي‪nn‬ام م‪nn‬ع ص‪nn‬ور تل‪nn‬ك‬ ‫الم‪nn‬اكن عل‪nn‬ى التلف‪nn‬از وف‪nn‬ي الن‪nnn‬ترنت ‪ ,‬وك‪nnn‬انت الم‪nn‬اكن مليئ‪nn‬ة‬ ‫بالش‪nn‬لء والقتل‪nn‬ى والجس‪nn‬اد المحترق‪nn‬ة والبني‪nn‬ة المهدم‪nn‬ة ‪ ،‬حم‪nn‬دت‬ ‫ربها أنها لم تصبح جزءا من تلك الصور‪.‬‬ ‫من‪nn‬ذ أن رحل‪nn‬ت مري‪nn‬م ع‪nn‬ن حياته‪nn‬ا المن‪nn‬ة ف‪nn‬ي منزله‪nn‬ا المتواض‪nn‬ع‬ ‫وحيه‪nn‬ا الفقي‪nn‬ر ‪ ،‬ص‪nn‬ادقت ال‪nn‬ذهول والبك‪nn‬اء والخ‪nn‬وف والعوي‪nn‬ل‪ ,‬ول‪nn‬م‬ ‫تع‪nn‬د تس‪nnn‬مع ال‪nn‬ى ع‪nn‬ن القت‪nn‬ل والنتق‪nnn‬ام ‪ ,‬الرك‪nn‬ام وال‪nn‬دمار وال‪nn‬دماء ‪,‬‬ ‫الجرحى والشهداء ‪ ،‬قذيفة الفرن أودت بحياة ‪ 100‬شخص بعضهم‬ ‫ق له‪nn‬ا م‪nn‬ن عائلته‪nn‬ا ‪ ,‬س‪nn‬وى‬ ‫ل‪nn‬م يت‪nn‬م التع‪nn‬رف إل‪nn‬ى أش‪nn‬لئه ‪ ،‬ول‪nn‬م يب‪َ nn‬‬ ‫شعرات تركتها ابنتها على ثوبها وهي تس‪nn‬رح له‪nn‬ا ش‪nn‬عرها تس‪nn‬ريحة‬ ‫الوداع ‪.‬‬ ‫‪168‬‬


‫تفكر مريم وهي تودع بعينيها ابنتها أهذه مكاسب الصلحات التي‬ ‫وع‪nn‬د به‪nn‬ا الرئي‪nn‬س ف‪nn‬ي خط‪nn‬ابه الخي‪nn‬ر! ‪ ،‬ام التط‪nn‬وير يك‪nn‬ون ع‪nn‬بر‬ ‫انقطاع الكهرباء والماء ‪ ,‬وانعدام المن والمان ‪ ،‬تتمن‪nn‬ى ل‪nn‬و تص‪nn‬ل‬ ‫إليه لتقول له ‪ :‬أقبل يديك ‪....‬كفانا اصلحات !‬ ‫في المنزل هدوء قاتل بانتظ‪nn‬ار أرغف‪nn‬ة الخ‪nn‬بز‪ ،‬يقط‪nn‬ع ص‪nn‬مته دوي‬ ‫إنفجار هائل ‪ ،‬ويلمع ضوء يحيل الفجر إلى نه‪nn‬ار‪ ,‬تتبع‪nn‬ه لحظ‪nn‬ات‬ ‫سكون ‪ ,‬تقطعها أصوات اللم وصيحات الرجال وعويل النساء ‪،‬‬ ‫لقد قصفوا الفرن! ‪.....‬‬ ‫قذيفة من طائرة تحمل علم الوطن أفرغت حمولتها على أبنائه !‬ ‫هكذا تعالج الحكومة أزمة الخبز بالقضاء عليها قضاء مبرما ‪.‬‬ ‫لم تصدق "مريم" ما سمعته هل يعقل أن يقصفوا الفرن ! ‪...‬‬ ‫خرجت إلى الشارع تبحث عن زوجها وابنتها ‪ ,‬عبر الدخان وبين‬ ‫الرم‪nn‬اد ‪ ،‬ل‪nn‬م تع‪nn‬د تس‪nn‬مع عوي‪nn‬ل النس‪nn‬اء‪ ,‬ول‪nn‬م يع‪nn‬د يهمه‪nn‬ا ص‪nn‬يحات‬ ‫الرجال ‪ ،‬مجموعة من الشباب شباب الحي عرفته‪nn‬م م‪nn‬ن وج‪nn‬وههم‬ ‫ٌ‬ ‫‪n‬ال أش‪n‬داء ‪ ،‬ص‪nn‬رخوا‬ ‫شبان عاديون‪ ,‬تحولوا أمامها اليوم إل‪nn‬ى رج‪ٍ n‬‬ ‫بها وفي الجموع ‪ ...‬اهربوا انهم آتون ‪...‬‬ ‫يري‪nn‬دون أن يرتكب‪nn‬وا مج‪nn‬زرة هن‪nn‬ا ‪,‬كم‪n‬ا فعل‪nn‬وا ف‪nn‬ي الح‪nn‬ي المج‪nn‬اور‬ ‫قبل اسبوع ! انجوا بأنفسكم وبأولدكم ‪ .‬المغتصبون قادمون !‬ ‫في تلك الفوضى يئست " مريم " من معرفة مصير زوجها وابنتها‬ ‫‪ ,‬وتيقن‪nn‬ت أن الم‪nn‬وت ك‪nn‬ان له‪nn‬م بالمرص‪nn‬اد ‪ ،‬خاص‪nn‬ة حي‪nn‬ن علم‪nn‬ت أن‬ ‫‪167‬‬


‫ول‪nn‬م ت‪nn‬در إل وص‪nn‬وتها وق‪nn‬د ارتف‪nn‬ع م‪nn‬ع جوق‪nn‬ة المنش‪nn‬دين ‪ ,‬لتتركه‪nn‬ا‬ ‫أص‪nn‬وات المنش‪nn‬دين بع‪nn‬د أن ابتع‪nn‬دوا ع‪nn‬ن منزله‪nn‬ا ‪ ،‬وتبق‪nn‬ى لوح‪nn‬دها‬ ‫وهي تصرخ "الموت ول المذلة" ضحكت بغبطة ‪,‬وتابعت أعمالها‬ ‫في المنزل بعد أن استساغت طعم الحرية ‪..‬‬ ‫م‪nn‬رت عل‪nn‬ى تل‪nn‬ك الحادث‪nn‬ة أس‪nn‬ابيع ك‪nn‬انت تص‪nn‬لها اخب‪nn‬ار م‪nn‬ن خرج‪nn‬وا‬ ‫ليقولوا "الموت ول المذل‪nn‬ة" ف‪nn‬وهب له‪nn‬م الم‪nn‬وت ‪ ،‬قتله‪nn‬م م‪nn‬ن يري‪nn‬د‬ ‫إذللهم مستخدما أسلحة كاتمة لصوت الحرية ‪.‬‬ ‫لقد وصلت إش‪nn‬راقة تراني‪nn‬م ألح‪nn‬ان الحري‪nn‬ة إل‪nn‬ى الظلم‪nn‬ة فخ‪nn‬افوا عل‪nn‬ى‬ ‫قصورهم الكرتونية من هذا الحريق الت‪nn‬ي ‪ ،‬فوجه‪nn‬وا الي‪n‬ه خراطي‪nn‬م‬ ‫حقدهم ولؤمهم يريدون إخماده‪.‬‬ ‫أما في صباح ذاك اليوم )يوم التش‪nn‬رد والض‪nn‬ياع( وبع‪nn‬د ليل‪nn‬ة مظلم‪nn‬ة‬ ‫أرخت سدولها عل‪nn‬ى الجمي‪nn‬ع ‪،‬وك‪nn‬انت آخ‪nn‬ر ليل‪nn‬ة له‪nn‬ا م‪nn‬ع الم‪nn‬ان ف‪nn‬ي‬ ‫منزله‪nnn‬ا المتواض‪nnn‬ع ال‪nnn‬ذي أض‪nnn‬حى خلل ف‪nnn‬ترة قص‪nnn‬يرة دون م‪nnn‬اء‬ ‫وكهرباء ‪ ،‬تتذكر مريم كيف أيق‪nn‬ظ زوجه‪nn‬ا أحم‪nn‬د ابنته‪nn‬م " ريم‪nn‬ا "‬ ‫قال لها هي‪nn‬ا ابن‪nn‬تي إل‪nn‬ى الف‪nn‬رن نري‪nn‬د أن نحص‪nn‬ل الي‪nn‬وم عل‪nn‬ى خبزن‪nn‬ا ‪,‬‬ ‫كفاف يومنا ‪ ،‬يحب أن نأخذ مكاننا مبكرا في الط‪nn‬ابور ليحص‪nn‬ل ك‪n‬ل‬ ‫منا على عدة أرغفة تسد الرمق وتبعد أشباح الجوع ‪.‬‬ ‫وت‪nn‬ذكرت النظ‪nn‬رات الخي‪nn‬رة لبنته‪nn‬ا وه‪nn‬ي تس‪nn‬رح له‪nn‬ا ش‪nn‬عرها عل‪nn‬ى‬ ‫ضوء الشمعة ‪ ,‬كما اعتادت أن تفعل قبل ذهابها إلى المدرسة ‪،‬‬ ‫كانت" هيفاء " تذهب كل ي‪nn‬وم إل‪nn‬ى المدرس‪nn‬ة لتتعل‪nn‬م ‪ ,‬وب‪nn‬اتت الي‪nn‬وم‬ ‫تذهب كل يوم إلى الفرن لتعيش‬ ‫‪166‬‬


‫أخب‪nnn‬ارهم كم‪nnn‬ا ه‪nnn‬ي أخب‪nnn‬ار الم‪nnn‬وت ف‪nnn‬ي س‪nnn‬وريا ‪ ،‬ت‪nnn‬تزاحم عل‪nnn‬ى‬ ‫الفضائيات فل تج‪nn‬د له‪nn‬ا مكان‪nn‬ا للب‪nn‬وح ‪ ،‬دموعهم‪nn‬ا جف‪nn‬ت منابعه‪nn‬ا فل‪nn‬م‬ ‫تعد قادرة على التعبير عن اللم ‪.‬‬ ‫قبل صباح ذاك الي‪nn‬وم ) ي‪nn‬وم التش‪nn‬رد والض‪nn‬ياع( ك‪nn‬ان ك‪nn‬ل ش‪nn‬يء ف‪nn‬ي‬ ‫حي‪nn‬اتهم يس‪nn‬ير برتاب‪nn‬ة وانتظ‪nn‬ام كعق‪nn‬ارب الس‪nn‬اعة‪ ،‬حي‪nn‬اة متواض‪nn‬عة‬ ‫لس‪nn‬رة س‪nn‬ورية مكافح‪nn‬ة تحل‪nn‬م ب‪nn‬أن ترب‪nn‬ي ابنته‪nn‬ا الوحي‪nn‬دة لتص‪nn‬بح‬ ‫طبيبة ‪.‬‬ ‫وقبل صباح ذاك اليوم بأس‪nn‬ابيع انطلق‪nn‬ت ش‪nn‬رارة حكايتهم‪nn‬ا‪ ،‬كلمت‪nn‬ان‬ ‫كانتا كفيلتين بتغيير مجرى حياتهم " الموت و ل المذلة "‬ ‫س‪nn‬معتهما مري‪nn‬م ه‪nn‬ادرتين م‪nn‬ن بعي‪nn‬د ‪ ،‬اق‪nn‬تربت الحن‪nn‬اجر م‪nn‬ن المن‪nn‬زل‬ ‫وازداد عل‪nn‬و الص‪nn‬وات ‪ ،‬الخ‪nn‬وف جم‪nn‬د حركته‪nn‬ا أطل‪nn‬ت م‪nn‬ن الناف‪nn‬ذة‬ ‫والدموع تحجب الرؤية ع‪nn‬ن عينيه‪nn‬ا ‪ ,‬ل‪nn‬م تفك‪nn‬ر أه‪nn‬ي دم‪nn‬وع ف‪nn‬رح أم‬ ‫دموع حزن !‬ ‫آن واحد ‪ ،‬بكت عمرا من الخ‪nn‬وف‬ ‫تذكرت أنها بكت وضحكت في ٍ‬ ‫شهدت جنازته اليوم ‪ ,‬وفرحت ب‪nn‬المولودة التي‪nn‬ة المس‪nn‬ماة "ث‪nn‬ورة "‪،‬‬ ‫خافت مما سمعته عن أطفال درعا ‪ .‬وفرحت بما سمعته عن حري‪nn‬ة‬ ‫موعودة وعيشة كريمة ‪.‬‬ ‫روي‪nnn‬دا روي‪nnn‬دا ب‪nnn‬دأت مري‪nnn‬م تنتص‪nnn‬ر عل‪nnn‬ى الخ‪nnn‬وف الم‪nnn‬زروع ف‪nnn‬ي‬ ‫العماق ‪ ,‬وتدندن في مخيلتها " الم‪nn‬وت ول المذل‪nn‬ة " " الم‪nn‬وت ول‬ ‫المذل‪nnn‬ة " أعجبه‪nnn‬ا اللح‪nnn‬ن والكلم‪nnn‬ات ‪ ،‬وهمهم‪nnn‬ت بص‪nnn‬وت خفي‪nnn‬ض‬ ‫وعيناها تنظران برعب إلى الجدران " الموت ول المذلة "‪،‬‬ ‫‪165‬‬


‫مكالمة بلغة المأساة‬ ‫الو ‪...‬مريم ! ؟‬ ‫عل‪nn‬ى الط‪nn‬رف الول أحم‪nn‬د )م‪nn‬واطن س‪nn‬وري لج‪nn‬ئ ف‪nn‬ي مخي‪nn‬م عل‪nn‬ى‬ ‫الحدود التركية( ‪ .......‬آلو ‪...‬مريم ‪ ......‬؟‬ ‫عل‪nn‬ى الط‪nn‬رف الخ‪nn‬ر )مواطن‪nn‬ة س‪nn‬ورية لجئ‪nn‬ة ف‪nn‬ي مخي‪nn‬م الزع‪nn‬تري‬ ‫على الحدود الردنية( ‪....‬‬ ‫آلو أحمد ‪ ...‬احمد‪!! .......‬‬ ‫ولم يعد يسمع على الخط سوى أصوات البكاء المر ‪,‬بكاء هس‪nn‬تيري‬ ‫‪ ،‬والنحيب المستمر ‪ ،‬وكلمات مبهمة ‪ ،‬اجتاح طرفي الخط مريم‬ ‫واحمد بكاء غريب ورائه حكاية ألم طويلة ابتدأت منذ أشهر ‪.‬‬ ‫الحكاي‪nn‬ة بإختص‪nnn‬ار ه‪nn‬ي ‪ :‬أل‪nn‬م ون‪nnn‬زوح وهي‪nnn‬ام وض‪nnn‬ياع ‪ ،‬س‪nn‬كان‬ ‫ش‪nn‬ردت ‪ ،‬مخيم‪nn‬ات ش‪nn‬يدت ‪ ،‬وم‪nn‬دن س‪nn‬ويت ب‪nn‬الرض ‪ ،‬وش‪nn‬هداء‬ ‫دفنت ‪ ،‬وأطفال ل تدري بأي ذنب قتل‪nn‬ت ‪ .‬وم‪nn‬وت يلح‪nn‬ق اله‪nn‬اربين‬ ‫في وطنهم الم !‬ ‫ليس هناك وق‪nn‬ت لس‪nn‬رد حكاي‪nn‬ة أحم‪nn‬د ومري‪nn‬م ‪ ،‬فص‪nn‬رخاتهم ل يمك‪nn‬ن‬ ‫تمييزه‪nnn‬ا بي‪nn‬ن آلف الص‪nn‬رخات ‪ ،‬وذكري‪nnn‬اتهم ل‪nn‬م يع‪nn‬د ل‪nn‬ديها مك‪nn‬ان‬ ‫تختبئ فيه ‪،‬فقد هدمت كل الماكن التي يمكن أن تشتاق اليهم‪ ،‬ولم‬ ‫تعد قادرة على البوح بالذكريات ‪ ،‬ل مكان للوقوف ول للبكاء على‬ ‫ذكرى حبيب ومنزل ‪.‬‬ ‫‪164‬‬


‫أش‪nn‬اح "ف‪nn‬راس " عيني‪nn‬ه بس‪nn‬رعة ‪ ,‬وه‪nn‬م باس‪nn‬تكمال مس‪nn‬يرته ماس‪nn‬حا‬ ‫دمعة ذرفها ‪ ,‬توقف الطفل لبرهة وعاد أدراجه ال‪nn‬ى الرج‪nn‬ل اق‪nn‬ترب‬ ‫منه وقال له ‪:‬‬ ‫عمي أتريد خبزا ؟‬ ‫اذا كنت تشعر بالجوع الشديد ‪ ,‬يمكنني أن أعطي‪nn‬ك ه‪nn‬ذه الخ‪nn‬بزات ‪,‬‬ ‫وسأعود لقف في الطابور ‪ ,‬يمكن لخوتي أن ينتظروا ‪ ,‬فقد غادر‬ ‫أخي منذ قليل وأخذ لهم معه ربطة خبز‪.‬‬ ‫لم تستطع عين‪nn‬ا "ف‪nn‬راس “ احتم‪nn‬ال ك‪nn‬ل ه‪nn‬ذا الل‪nn‬م فص‪nn‬رختا دموع‪nn‬ا‪,‬‬ ‫بعد أن عجزت غصة اللم في حنجرته أن تصدر صوتا‪.‬‬ ‫بكى "ف‪nn‬راس " وض‪nn‬م الطف‪nn‬ل الص‪nn‬غير ال‪nn‬ى ص‪nn‬دره ‪ ,‬فب‪nn‬ات يفص‪nn‬ل‬ ‫بين جسديهما ربطة خبز ‪.‬‬

‫‪163‬‬


‫فراس و ربطة الخبز‬ ‫على باب المخبز وقف “ف‪nn‬راس " يتأم‪nn‬ل طفل ص‪nn‬غيرا وه‪nn‬و يض‪nn‬م‬ ‫ربطة خبز إلى صدره كما لو أن‪nn‬ه يض‪nn‬م اخ‪nn‬ا او اخت‪nn‬ا ل‪nn‬ه بع‪nn‬د ط‪nn‬ول‬ ‫فراق‪ .‬يحدق "ف‪nn‬راس " بالمش‪nn‬هد وه‪nn‬و يتس‪nn‬اءل ‪ :‬ك‪nn‬م ه‪nn‬و ق‪nn‬اس ه‪nn‬ذا‬ ‫الزمان لتتحول ربطة خبز الى حبيبة تمنح كل هذه الس‪nn‬عادة لطف‪nn‬ل‬ ‫بلقائها ؟ ‪.‬‬ ‫كم عانى هذا الطفل الصغير ليحصل على هذه الربطة من الخبز ؟‬ ‫لشك أنه وقف على الطابور ساعات تحت الشمس الحارقة!‬ ‫بينما هناك اطفال بعم‪nn‬ره ف‪nn‬ي مك‪nn‬ان آخ‪nn‬ر‪ ,‬يش‪nn‬اهدون الن فلم‪nn‬ا أو‬ ‫يس‪nnnnn‬معون أغني‪nnnnn‬ة عل‪nnnnn‬ى اليب‪nnnnn‬اد ‪ ,‬أو يركض‪nnnnn‬ون ويلعب‪nnnnn‬ون ف‪nnnnn‬ي‬ ‫المنتزهات!‬ ‫كم عدد أفراد العائلة الذين سيطعمهم ان بقي لديه عائلة ؟ وك‪nn‬م ه‪nn‬و‬ ‫عدد الطفال من عم‪n‬ره ال‪nn‬ذين يه‪nn‬درون وقته‪nn‬م وجه‪nn‬دهم وطف‪nn‬ولتهم‬ ‫على باب مخبز؟‬ ‫نظرات "ف‪nn‬راس " وتح‪nn‬ديق عيني‪nn‬ه ف‪nn‬ي ربط‪nn‬ة الخ‪nn‬بز ‪ ,‬أث‪nn‬ارت انتب‪nn‬اه‬ ‫الطف‪nn‬ل ال‪nn‬ذي م‪nn‬ر بج‪nn‬انبه وتج‪nn‬اوزه ‪ ,‬وم‪nn‬ن ث‪nn‬م التف‪nn‬ت ال‪nn‬ى ال‪nn‬وراء ‪,‬‬ ‫لتلتقي عيناهما ‪...‬‬

‫‪162‬‬


‫قتلى وجرحى من جيراني ‪ ،‬وقررنا أنا وابنة خالتي أن نهرب إلى‬ ‫هنا ‪ .‬إلى المخيمات * ‪ ،‬فالقذائف العمياء ل تعرف أولدا أو نس‪nn‬اء‬ ‫‪ ،‬وم‪nn‬ا ح‪nn‬دث لكي‪nn‬اس ال‪nn‬رز والس‪nn‬كر ف‪nn‬ي مطب‪nn‬خ منزلن‪nn‬ا يمك‪nn‬ن أن‬ ‫يحدث لنا أيضا ‪.‬‬ ‫خرج‪nnn‬ت م‪nnn‬ن المن‪nnn‬زل بالثي‪nnn‬اب ال‪nnn‬تي تس‪nnn‬ترني ‪ ،‬ول أمل‪nnn‬ك الي‪nnn‬وم‬ ‫إل ابني "عبدو" وابنتي "الء" وهذا الرضيع ال‪nn‬ذي ول‪nn‬د هن‪nn‬ا ف‪nn‬ي‬ ‫المخيم ليصبح سوريا من أبناء المخيمات !‬ ‫ل ش‪nnn‬يء يب‪nnn‬دد خوف‪nnn‬ا وقه‪nnn‬را يس‪nnn‬كنني م‪nnn‬ع قس‪nnn‬وة التش‪nnn‬رد والهوي‪nnn‬ة‬ ‫الضائعة ‪ ،‬هنا نعيش على المعونات ‪ ،‬ل نخ‪nn‬اف م‪nn‬ن المس‪nn‬لحين ول‬ ‫م‪nn‬ن الرص‪nn‬اص والق‪nn‬ذائف ‪ ،‬ولك‪nn‬ن الحي‪nn‬اة ف‪nn‬ي المخي‪nn‬م ذل ‪ ،‬ل‪nn‬م نعت‪nn‬د‬ ‫عليه نحن السوريين فنحن أبناء عز‪ ،‬واعتدنا أن نستقبل الض‪nn‬يوف‬ ‫ل أن نكون ضيوفا‪ .‬أملي ك‪nn‬بير ب‪nn‬العودة إل‪nn‬ى منزل‪nn‬ي وأن أبني‪nn‬ه م‪nn‬ن‬ ‫جدي‪nn‬د ‪.‬ل‪nn‬ن أس‪nn‬امح ك‪nn‬ل م‪nn‬ن ك‪nn‬ان س‪nn‬ببا ف‪nn‬ي تهجيرن‪nn‬ا وقتلن‪nn‬ا وته‪nn‬ديم‬ ‫منازلنا ‪.‬‬ ‫وإن لم استطع فسأنتظر أطفالي "عبدو ومحمد" ليأخ‪nn‬ذوا ل‪nn‬ي حق‪nn‬ي‬ ‫وحق أهلي حين يكبروا ‪.‬‬ ‫* ‪ ** +‬منطقة شعبية في مدينة حلب ‪.‬‬

‫‪161‬‬


‫القتل والغتصاب والس‪nn‬رقات ‪ ،‬ف‪nn‬ي ص‪nn‬باح أح‪nn‬د الي‪nn‬ام اخبرون‪nn‬ا أن‬ ‫ه‪nnnnnnnnnnnnnn‬ؤلء الوح‪nnnnnnnnnnnnnn‬وش البش‪nnnnnnnnnnnnnn‬رية ق‪nnnnnnnnnnnnnn‬ادمون إلين‪nnnnnnnnnnnnnn‬ا ‪.‬‬ ‫قالوا أنهم يفتشون عن السلح‪ ,‬وعمن ه‪nn‬م ض‪nn‬د الم‪nn‬ن والم‪nn‬ان ‪،‬‬ ‫كن‪nn‬ت أرتع‪nn‬د خوف‪nn‬ا وك‪nn‬وني حام‪nn‬ل ب‪nn‬إبني "محم‪nn‬د" ك‪nn‬انت حرك‪nn‬تي‬ ‫محدودة ‪ ،‬وجلست أقرأ الق‪nn‬ران ف‪nn‬ي س‪nn‬ري‪ ,‬وأدع‪nn‬و لرب‪nn‬ي أن يحم‪nn‬ي‬ ‫أولدي منهم ‪ ،‬وفجأة سمعت أصواتا مرتفعة ورأيتهم أمامي‪.‬‬ ‫من هاجمنا لم يكونوا من رج‪nn‬ال الجي‪nn‬ش ‪ ،‬ك‪nn‬انوا حليق‪nn‬ي ال‪nn‬رؤوس‪,‬‬ ‫ومطلقي اللح‪nn‬ى ‪,‬ويض‪nn‬عون ح‪nn‬ول معص‪nn‬مهم ش‪nn‬ريطا أخض‪nn‬ر الل‪nn‬ون‬ ‫‪،‬ولهجتم تدل على أنهم من أبناء المنطقة!‬ ‫ل أستطيع أن أصف الخوف والرعب الذي انتابني ‪ ,‬فق‪nn‬د انفص‪nn‬لت‬ ‫ع‪nnnnn‬ن جس‪nnnnn‬دي ول‪nnnnn‬م أع‪nnnnn‬د أفك‪nnnnn‬ر ‪ ،‬ق‪nnnnn‬الوا أنه‪nnnnn‬م يبحث‪nnnnn‬ون ع‪nnnnn‬ن‬ ‫المسلحين والمجرمين ‪ ،‬ول أدري كيف يخط‪nn‬ر بب‪nn‬الهم أن يخت‪nn‬بئ‬ ‫مسلح داخل كيس )شوال( من السكر أو البرغل !‬ ‫وه‪nn‬ل س‪nn‬يخرج المس‪nn‬لح م‪nn‬ن تنك‪nn‬ة الزيت‪nn‬ون والزي‪nn‬ت ال‪nn‬تي طعنوه‪nn‬ا‬ ‫ت لي ولعيالي‪.‬‬ ‫بسكاكينهم حتى نزف ٌكلُ ما فيها من قو ٍ‬ ‫ول أدري لماذا تركز بحثهم عن المسلحين فقط في المطبخ !‬ ‫لم يأخذوا أي شيء من المنزل‪ ...‬ولكنهم لم يبقوا ل‪nn‬ي أي مؤون‪nn‬ة‬ ‫أو طعام فيه ‪ .‬وحمدت ا أنهم خرج‪nn‬وا ‪ ،‬وأن ض‪nn‬حاياهم اقتص‪nn‬رت‬ ‫فقط على بيت المؤونة !‬ ‫بعد بضع ساعات بدأت )الهدايا( تصلنا ‪ ،‬قذائف منهمرة استمرت‬ ‫لساعات‪ ،‬ون‪nn‬ال منزلن‪nn‬ا حص‪nn‬ته منه‪nn‬ا ‪ ,‬فته‪nn‬دم ج‪nn‬دار إح‪nn‬دى الغ‪nn‬رف‬ ‫بعد أن أصابته ثلث قذائف خلل ساعة واحدة ‪.‬‬ ‫هربنا إلى منزل أهلي ‪ ،‬و بعد أيام اطمان ُ‬ ‫َنت على منزلي من خلل‬ ‫التلفزيون ‪ ،‬إذ رأيت‪nn‬ه يح‪nn‬ترق ه‪nn‬و ومن‪nn‬زل الجي‪nn‬ران ‪ ،‬وس‪nn‬معت ع‪nn‬ن‬ ‫‪160‬‬


‫ربحت الحياة‪...‬‬ ‫ولكني خسرت الحب والدفء‬ ‫"بيت المرء مملكته “بهذه العبارة تعبر "أم عبدو " عن ألم الن‪nn‬زوح‬ ‫‪ ،‬وتتابع أنا لم اترك منزلي‪ ...‬أنا هربت من الموت ‪ ،‬ياليتني م‪nn‬ت‬ ‫هناك أمام منزلي ‪ ،‬فانا أموت هنا كل يوم اَلف المرات !‬ ‫ربحت الحياة‪ ...‬ولكن‪nn‬ي خس‪nn‬رت الح‪nn‬ب وال‪nn‬دفء ‪ ،‬بي‪nn‬تي ك‪nn‬ان جن‪nn‬تي‬ ‫المليئ‪nnn‬ة ب‪nnn‬الزهور والش‪nnn‬جار المثم‪nnn‬رة‪ ,‬ف‪nnn‬ي وس‪nnn‬ط ب‪nnn‬احته ن‪nnn‬افورة‬ ‫ص‪nnn‬غيرة لزل‪ُ n‬‬ ‫‪nn‬ت أت‪nnn‬ذكر أص‪nnn‬وات مياهه‪nnn‬ا وه‪nnn‬ي تت‪nnn‬دفق ‪،‬وأطف‪nnn‬الي‬ ‫يلعبون حولها فرحين مسرورين ل خ‪nn‬وف عليه‪nn‬م ‪,‬ول ج‪nn‬وع ‪,‬ول‬ ‫قت‪nn‬ل ‪,‬ول دم‪nn‬اء ‪ ,‬ح‪nn‬تى الش‪nn‬مس ال‪nn‬تي كن‪nn‬ا نتبعه‪nn‬ا لنكتس‪nn‬ب دفأه‪nn‬ا ‪،‬‬ ‫اليوم نهرب منها ومن لسعاتها الحارة !‪ ،‬والمطر الذي كن‪nn‬ا نف‪nn‬رح‬ ‫بهطوله‪ ،‬أصبحنا نخاف سيوله وفيضاناته ‪.‬‬ ‫كنا نعتقد أن هذه الحياة هي للفلس‪nn‬طينيين فق‪nn‬ط ‪ ،‬لن ع‪nn‬دوهم ش‪nn‬رس‬ ‫وظالم ول أخلق له ول إنسانية ‪...‬كما كانوا يقولون لنا!‬ ‫وتت‪nnnn‬ابع " أم عب‪nnnn‬دو " بن‪nnnn‬برة حزين‪nnnn‬ة ‪ ،‬ان‪nnnn‬ا لأ فه‪nnnn‬م أي ش‪nnnn‬يئ‬ ‫بالسياسة ‪ ،‬س‪nn‬معت ع‪nn‬ن الث‪nn‬ورة‪ ،‬وع‪nn‬ن التظ‪nn‬اهرات ‪ ,‬وأن الرج‪nn‬ال‬ ‫تريد تغيير الحكومة ‪ ،‬والقضاء على الحكام الظلم وفس‪nn‬ادهم لك‪nn‬ي‬ ‫نعيش كبشر ‪ ,‬ويزداد دخلنا ‪ ,‬ونتخلص من الفقر والحرمان!‬ ‫و لني أقيم في )بستان القص‪nn‬ر ( * فق‪nn‬د تواف‪nn‬د المهجري‪nn‬ن إلين‪nn‬ا م‪nn‬ن‬ ‫)الص‪nn‬اخور(** المنكوب‪nn‬ة ‪ ،‬وق‪nn‬د أت‪nn‬ت إل‪nn‬ى منزلن‪nn‬ا ابن‪nn‬ة خ‪nn‬التي ‪,‬‬ ‫وكانت متورمة من الضرب‪ ،‬قالت أنهم ضربوها بأعقاب البنادق‬ ‫على رأسها وجسدها‪ ،‬وحدثتني عن وحشية الذين ه‪nn‬اجموهم‪ ,‬وع‪nn‬ن‬ ‫‪159‬‬


‫العش‪nn‬وائية ال‪nn‬تي تحص‪nn‬د أرواح الطف‪nn‬ال البري‪nn‬اء ‪.‬بعي‪nn‬دا ع‪nn‬ن اله‪nn‬دم‬ ‫والتدمير ‪,‬وثقافة الخوف التي تساهم في حيونة البشر ‪.‬‬ ‫الطفاة اتوا نتيج‪nn‬ة لبن‪nn‬اء مجتم‪nn‬ع بل أخلق ولقي‪nn‬م ‪ ,‬نتيج‪nn‬ة ت‪nn‬زاوج‬ ‫الدين والمال والسلطة ‪ ,‬س‪nn‬ورية س‪nn‬تتجاوز العاص‪nn‬فة كم‪nn‬ا تج‪nn‬اوزت‬ ‫العواصف على مدى التاريخ ‪ ,‬وسترمم جراحها‪.‬‬

‫‪158‬‬


‫كم كان زيد سعيدا برؤية صديقته " لمى " م‪nn‬ن جدي‪nn‬د! ‪ ,‬س‪nn‬ألها ع‪nn‬ن‬ ‫والداها ‪ ,‬وعلم أنها لم تجدهما ‪,‬وتمس‪nn‬كت ب‪nn‬ه كم‪nn‬ن يتمس‪nn‬ك بالم‪nn‬ل ‪,‬‬ ‫بحث زيد جاهدا عن والدا الطفلة ‪ ,‬وسأل عنهم‪nn‬ا فل‪nn‬م يج‪nn‬دهما عل‪nn‬ى‬ ‫متن البارجة ‪ ,‬وحين وصلوا إلى ش‪nn‬واطئ ص‪nn‬قلية ل‪nn‬م يج‪nn‬دهما ف‪nn‬ي‬ ‫مركز التجم‪nn‬ع ‪ ,‬وحي‪nn‬ن وص‪nn‬ل ال‪nn‬دور إل‪nn‬ى أخ‪n‬ذ بيان‪nn‬اته وتبص‪nn‬يمه ‪,‬‬ ‫سألوه أهذه هي إبنتك ؟‬ ‫نظر إليها مليا وقال‪ :‬نعم هي ابنتي! ‪...‬‬ ‫ك‪nn‬ان زي‪nn‬د يلعبه‪nn‬ا عل‪nn‬ى الس‪nn‬فينة ليمض‪nn‬ي ال‪nn‬وقت بس‪nn‬عادة‪ ,‬فأص‪nn‬بح‬ ‫مستقبلها ‪ ,‬وأصبحت لعبته الوحيدة والدائمة ‪.‬‬ ‫خرج زيد من بلده عازبا قبل أيام ليصل إلى إيطاليا‪ ,‬فيصبح ل‪nn‬ديه‬ ‫ابنة بعمر ‪ 5‬سنوات !‬ ‫في أخبار اليوم التالي يقرأ زيد السلطات اليطالية تعلن إنقاذ ‪800‬‬ ‫مه‪nn‬اجر غي‪nn‬ر ش‪nn‬رعي ف‪nn‬ي البح‪nn‬ر المتوس‪nn‬ط خلل ي‪nn‬وم واح‪nn‬د أغلبه‪nn‬م‬ ‫سوريون ‪.‬‬ ‫حمل زيد ابنته وغادر الى كاتانيا – ميلنو – فانتيميليا – مون‪nn‬تي‬ ‫ك‪nnn‬الرو – ني‪nnn‬س ‪ -‬امس‪nnn‬تردام – ك‪nnn‬ولن – ميوني‪nnn‬خ – ه‪nnn‬امبورغ –‬ ‫فلينسبرغ – كوبنهاغن وصول الى ملمة في السويد ‪.‬‬ ‫استقر زيد‪ .‬وابنته الجديدة " لمى " بعد رحلت‪nn‬ه المميت‪nn‬ة ف‪nn‬ي اح‪nn‬دى‬ ‫تل‪nn‬ك المجتمع‪nn‬ات الوربي‪nn‬ة الغريب‪nn‬ة ‪ ,‬ب‪nn‬أحلمه البريئ‪nn‬ة القادم‪nn‬ة م‪nn‬ن‬ ‫رحم المعاناة‪... ,‬تلك المجتمع‪nn‬ات ال‪nn‬تي تمتل‪nn‬ك اليم‪nn‬ان ف‪nn‬ي العق‪nn‬ول ‪,‬‬ ‫والقي‪nn‬م والخلق ‪ ,‬ل تص‪nn‬لها س‪nn‬كاكين الذب‪nn‬ح ول برامي‪nn‬ل الط‪nn‬ائرات‬ ‫‪157‬‬


‫ينظ‪nn‬ر زي‪nn‬د م‪nn‬ن ح‪nn‬وله في‪nn‬رى ش‪nn‬ابا يبل‪nn‬غ ال ‪ 15‬م‪nn‬ن العم‪nn‬ر عين‪nn‬اه‬ ‫تتح‪nnnn‬دثان ع‪nnnn‬ن الرع‪nnnn‬ب والخ‪nnnn‬وف والقل‪nnnn‬ق ‪ ....‬رج‪nnnn‬ل وزوجت‪nnnn‬ه‬ ‫يتهامس‪nnn‬ان متماس‪nnn‬كين ‪ ....‬طفلت‪nn‬ان تبكي‪nnn‬ان وه‪nn‬ن تتعانق‪nnn‬ان‪ ,‬بينهم‪nnn‬ا‬ ‫قطعة من القارب ‪.‬‬ ‫يتس‪nnn‬ائل م‪nn‬ا الحكم‪nn‬ة ف‪nn‬ي أن يش‪nn‬هد الع‪nn‬الم ك‪nn‬ل ه‪nn‬ذا الم‪nn‬وت ويبق‪nnn‬ى‬ ‫ص‪nn‬امتا‪ ،‬أَل‪nn‬م تص‪nn‬لهم ص‪nn‬رخات الس‪nn‬وريين ال‪nn‬تي اخ‪nn‬ترقت الس‪nn‬موات‬ ‫السبع وهزت الفضاء‪ ,‬كل ال‪nn‬ذين غرق‪nn‬وا ف‪nn‬ي المتوس‪nn‬ط هرب‪nn‬وا م‪nn‬ن‬ ‫الموت بنار الحقد والكراهية‪ ،‬ليموتوا غرقا في بحر حسبوا أمواجه‬ ‫أجنح‪nn‬ة تحمله‪nn‬م إل‪nn‬ى حي‪nn‬ث الم‪nn‬ان والطمئن‪nn‬ان‪ ،‬إل أن ظنه‪nn‬م خ‪nn‬اب‬ ‫بفعل تجار الموت‪.‬‬ ‫يلحق زيد ذكرياته متمسكا به‪nn‬ا كم‪nn‬ا يتمس‪nn‬ك بخي‪nn‬ط ب‪nn‬الون ويحل‪nn‬ق‬ ‫معه متسائل ماذا أفعل هنا ؟ أأكون أن‪nn‬ا ط‪nn‬ائر الفيني‪nn‬ق ال‪nn‬ذي يح‪nn‬ترق‬ ‫ليولد من جديد ‪.‬‬ ‫ف‪nn‬ي الرم‪nn‬ق الخي‪nn‬ر وقب‪nn‬ل النهي‪nn‬ار ب‪nn‬دقائق ‪ ,‬وص‪nn‬لت إليه‪nn‬م بارج‪nn‬ة‬ ‫حربية إيطالية ‪ ,‬أنزلت قوارب مطاطية ‪ُ ,‬منقِ َذة ما تبقى من الن‪nnn‬اجين‬ ‫‪ ,‬بعد أن صعد زيد على القارب المطاطي‪ ,‬وبدل من أن يش‪nn‬كر ا‬ ‫ويحمده ‪ ,‬بدأ بالبكاء والتقيؤ ‪.‬‬

‫ابنتي‪!...‬‬ ‫وبوص‪nn‬وله إل‪nn‬ى س‪nn‬طح البارج‪nn‬ة‪ ,‬ت‪nn‬م توزي‪nn‬ع الم‪nn‬اء والطع‪nn‬ام والس‪nn‬تر‬ ‫عليه‪nn‬م ‪ .‬وحي‪nn‬ن ه‪nn‬دأت الم‪nn‬ور وع‪nn‬اد ال‪nn‬دفء والم‪nn‬ان يس‪nn‬ري ف‪nn‬ي‬ ‫الع‪nn‬روق ‪ ,‬ب‪nn‬دأ زي‪nn‬د جول‪nn‬ة عل‪nn‬ى البارج‪nn‬ة‪ ,‬باحث‪nn‬ا عم‪nn‬ن بق‪nn‬ي م‪nn‬ن‬ ‫أصدقائه على القارب ‪ ,‬وإذ به يسمع صراخ طفل‪nn‬ة تن‪nn‬ادي باس‪nn‬مه !‪,‬‬ ‫‪156‬‬


‫كتبت لهم النجاة ‪ .‬الكثيرون ممن يعرفون الس‪nn‬باحة ويرت‪nn‬دون س‪nn‬تر‬ ‫النجاة لم يحالفهم الحظ بالنجاة ‪ ,‬والبعض ممن ل يعرف‪nn‬ون الس‪nn‬باحة‬ ‫نجوا ‪ .‬زيد كان واحد من هؤلء المحظوظين ‪.‬‬ ‫ال‪nn‬دقائق الول‪nn‬ى م‪nn‬ن غ‪nn‬رق الس‪nn‬فينة ك‪nn‬انت كي‪nn‬وم المحش‪nn‬ر‪ ,‬الجمي‪nn‬ع‬ ‫يتخبطون ف‪nn‬ي المي‪nn‬اه الهائج‪nn‬ة ‪ ,‬وك‪nn‬ل منه‪nn‬م يبتغ‪nn‬ي النج‪nn‬اة لنفس‪nn‬ه ‪ ,‬ل‪nn‬م‬ ‫تعد عينا زيد ترى أي شيء سوى الموت التي ‪ ,‬وفكره توقف عن‬ ‫العم‪nn‬ل‪ ,‬معت‪nn‬برا أن ك‪nn‬ل م‪nn‬ا يح‪nn‬دث أم‪nn‬امه ه‪nn‬و ك‪nnn‬ابوس ل يلب‪nn‬ث أن‬ ‫يصحو منه قريبا ‪..‬بصعوبة وجد زيد قطع‪nn‬ة م‪nn‬ن الخش‪nn‬ب ‪ ,‬تعل‪nn‬ق‬ ‫بها سارت ب‪nn‬ه بعي‪nn‬دا ع‪nn‬ن الحط‪nn‬ام لتعطي‪nn‬ه فرص‪nn‬ة للنج‪nn‬اة ‪,‬و للص‪nn‬فاء‬ ‫الفكري ‪ ,‬بدأ زيد يسترجع ذكريات حياته ‪,‬وهو ينظر إلى السماء ‪,‬‬ ‫وينتظر ملك الموت عل‪nn‬ى وق‪nn‬ع آي‪nn‬ات م‪nn‬ن الق‪nn‬رآن يتلوه‪nn‬ا ويكرره‪nn‬ا‬ ‫‪,‬مقتربا من التسليم بقضاء ا وقدره‪ .‬جميع الناجين من حوله ف‪nn‬ي‬ ‫اليم كانوا ينظرون نحو الفق آملين الرحمة من السماء‪ ,‬أوس‪nn‬فن‬ ‫النقاذ من البحر ‪.‬‬ ‫الكارث‪nnn‬ة البحري‪nnn‬ة وف‪nnn‬ق الحص‪nnn‬ائيات الرس‪nnn‬مية أودت بحي‪nnn‬اة ‪250‬‬ ‫شخص‪nn‬ا قض‪nn‬وا ف‪nn‬ي تل‪nn‬ك الواقع‪nn‬ة الليم‪nn‬ة‪ ،‬دفن‪nn‬وا لحق‪nn‬ا ف‪nn‬ي مق‪nn‬ابر‬ ‫إيطالية متعددة بعيدا عن التراب الذي ول‪nn‬دوا وترب‪nn‬وا ف‪nn‬وقه‪ ،‬قب‪nn‬ل أن‬ ‫يه ّجرهم الطاغية‪.‬‬ ‫حول زيد كانت المأساة اكبر من أن تحتمل ‪ ,‬أشخاص يص‪nn‬ارعون‬ ‫الم‪nnn‬وت يس‪nnnn‬بحون ويتعب‪nnnn‬ون ويموت‪nnnn‬ون ‪,‬و يطف‪nnnn‬ون أو يغرق‪nnnn‬ون ‪,‬‬ ‫ساعات من النتظار في الظلم‪ ,‬الصوات بدأت تخمد م‪nn‬ن التع‪nn‬ب‬ ‫‪.‬مع ازدياد برودة المياه وارتفاع المواج ‪.‬‬ ‫‪155‬‬


‫ق‪nn‬رروا أن الص‪nn‬فير والص‪nn‬راخ يفي‪nn‬ان بجل‪nn‬ب النتب‪nn‬اه للس‪nn‬فن المنق‪nn‬ذة‬ ‫القادمة ‪ .‬كان الجميع يتحضر للمل الواعد ‪,‬ولم يكن يتخيل أح‪nn‬دهم‬ ‫أن الساعات القادمة ستحمل اليهم مأساة ليمكن تصورها ‪.‬‬ ‫خمسة عشر ساعة دون طعام أو شراب ‪ ,‬المواج بدأت تس‪nn‬تعرض‬ ‫عض‪nn‬لتها ‪,‬وتلع‪nn‬ب بالس‪nn‬فينة المص‪nn‬ابة ‪ ,‬وف‪nn‬ي ه‪nn‬ذا الخض‪nn‬م أت‪nn‬ى‬ ‫المخاض مبك‪nn‬را لم‪nn‬رأة م‪n‬ن بي‪nn‬ن أربع‪nn‬ة نس‪nn‬اء حوام‪nn‬ل ك‪nn‬انوا عل‪nn‬ى‬ ‫مت‪nn‬ن الس‪nn‬فينة ‪ ,‬فوض‪nn‬عت بالس‪nn‬لمة ذك‪nn‬را بع‪nn‬د أن أش‪nn‬رف عل‪nn‬ى‬ ‫توليدها طبيب تصادف وجوده بينهم‪.‬‬ ‫بمرور الزمن بات الجميع على حاف‪nn‬ة النهي‪nn‬ار‪ ,‬ولك‪nn‬ن الق‪nn‬ارب ك‪nn‬ان‬ ‫أول م‪nn‬ن انه‪nn‬ار ‪ ,‬فق‪nn‬د أعل‪nn‬ن استس‪nn‬لمه لعاتي‪nn‬ات الري‪nn‬اح وض‪nn‬ربات‬ ‫المواج‪ ,‬وانكس‪nn‬رت اح‪nn‬دى ال‪nn‬داعمات الساس‪nn‬ية ف‪nn‬ي الس‪nn‬فينة ليب‪nn‬دأ‬ ‫الم‪nn‬اء بالتس‪nn‬رب إل‪nn‬ى الق‪nn‬ارب ‪...‬س‪nn‬اعات وانه‪nn‬ارت مض‪nn‬خة الض‪nn‬خ ‪,‬‬ ‫وتوالت الحداث متسارعة دون أن تدع احدهم يفك‪nn‬ر فيم‪nn‬ا العم‪nn‬ل ‪,‬‬ ‫توقف المح‪nn‬رك نهائي‪nn‬ا ع‪nn‬ن العم‪nn‬ل‪ ,‬و اش‪nn‬تدت الري‪nn‬اح وب‪nn‬دأت تلع‪nn‬ب‬ ‫بالق‪nn‬ارب ‪,‬والن‪nn‬اس تتماي‪nn‬ل مع‪n‬ه نح‪nn‬و اليمي‪nn‬ن ونح‪nn‬و اليس‪nn‬ار ‪ ,‬وأخي‪nn‬را‬ ‫وخلل لحظات انقلبت السفينة عل‪nn‬ى ج‪nn‬دارها اليم‪nn‬ن‪ ,‬وص‪nn‬در عنه‪nn‬ا‬ ‫صوت مخيف ‪ ,‬وم‪nn‬البث أن انقل‪nn‬ب عاليه‪nn‬ا س‪nn‬افلها ‪ ,.‬وخلل دق‪nn‬ائق‬ ‫هبطت السفينة إلى القاع مع ركابها ‪ ,‬بعض الركاب المحظ‪nn‬وظين‬ ‫طاروا في الهواء بعيدا عن السفينة وحطامها ‪ ,‬فتلقتهم مياه البحر‪.‬‬ ‫الغ‪nn‬رف المغلق‪nn‬ة ف‪nn‬ي الس‪nn‬فينة ك‪nn‬انت مص‪nn‬يدة لنازليه‪nn‬ا ‪,‬اذا أن ض‪nn‬غط‬ ‫المي‪nnn‬اه عل‪nnn‬ى الب‪nnn‬واب م‪nnn‬ن الخ‪nnn‬ارج من‪nnn‬ع فتحه‪nnn‬ا ‪..‬وم‪nnn‬ن ك‪nnn‬ان ف‪nnn‬ي‬ ‫الممرات ل‪nn‬م يس‪nn‬تطع النج‪nn‬اة‪ ,‬وم‪nn‬ن ك‪nn‬ان عل‪nn‬ى الط‪nn‬رف اليم‪nn‬ن أخ‪n‬ذه‬ ‫الق‪nn‬ارب مع‪nn‬ه إل‪nn‬ى الق‪nn‬اع‪ ,‬أم‪nn‬ا م‪nn‬ن ك‪nn‬انوا عل‪nn‬ى الط‪nn‬رف اليس‪nn‬ر فق‪nn‬د‬ ‫‪154‬‬


‫لقاء مع الموت ‪...‬‬ ‫أسبوع كامل لم يزر زيد ورفاقه المه‪nn‬اجرين س‪nn‬وى الرع‪nn‬ب و ش‪n‬دة‬ ‫الحر ‪ ,‬والقيئ والدوار والغثيان ‪ ,‬وه‪nn‬زال الجس‪nn‬ام والحال‪nn‬ة النفس‪nn‬ية‬ ‫المتردي‪nnn‬ة نتيج‪nnn‬ة أص‪nnn‬وات "الص‪nnn‬رير" ال‪nnn‬تي ب‪nnn‬دأت تص‪nnn‬در م‪nnn‬ن‬ ‫المركب المهترئ ‪,‬والتي ترافقت مع ارتفاع الموج وسوء الح‪nnn‬وال‬ ‫الجوية ‪.‬‬ ‫وبدأت المور بالتدهور حين بدأت المي‪nn‬اه تتس‪nn‬رب إل‪nn‬ى الق‪nn‬ارب ف‪nn‬ي‬ ‫الطابق السفلي‪ ,‬في البداية كان الشباب يجمعونه‪nn‬ا ويلق‪nn‬ون به‪nn‬ا إل‪nn‬ى‬ ‫خ‪nn‬ارج المرك‪nn‬ب ‪ ,‬ولك‪nn‬ن وم‪nn‬ع اش‪nn‬تداد ارتف‪nn‬اع الم‪nn‬وج طغ‪nn‬ى الخ‪nn‬وف‬ ‫على الركاب‪ ,‬وبدأوا بالص‪nn‬عود إل‪nn‬ى الس‪nn‬طح وبفوض‪nn‬ى النتق‪nn‬ال م‪nn‬ن‬ ‫الميمنة إلى الميسرة ‪ ,‬ورغم أن الرك‪nn‬اب ه‪nn‬دؤوا قليل حي‪nn‬ن اق‪nn‬ترح‬ ‫عليهم شاب من مدينة حماة أن يرددوا الق‪nn‬ران ورائ‪nn‬ه ‪,‬فبُ‪ِ n‬د َء يُس‪َ n‬م ُع‬ ‫أصواتا خائفة مرتجفة ‪,‬مليئ‪nn‬ة بالرج‪nn‬اء والم‪nn‬ل وه‪nn‬ي ت‪nn‬ردد " َل إِلََ‪ n‬هَ‬ ‫ك إِنّي ُكن‪ُ n‬‬ ‫‪n‬ت ِم‪ n‬نَ الظَ‪n‬ا ِل ِمينَ ‪ ،‬فَا حس‪ n‬ت ََج حبنَا لَ‪n‬هُ َونَ َج حينَ‪nn‬اهُ ِم‪ n‬نَ‬ ‫إِ َل أَنتَ ُس حب َحانَ َ‬ ‫نجي حال ُم حؤ ِمنِينَ ‪.‬‬ ‫حال َغ ّم َو َك َ َذلِ َ‬ ‫ك نُ ِ‬ ‫ربان السفينة اتص‪nn‬ل بالص‪nn‬ليب الحم‪nn‬ر ‪,‬وبخف‪nn‬ر الس‪nn‬واحل اليط‪nn‬الي‬ ‫والمالطي ‪,‬وتم إعطائهم الحداثيات بهاتف ثريا كان بحوزته رغم‬ ‫مافي ذلك من مخاطرة ب‪nn‬أن يت‪nn‬م مص‪nn‬ادرة ق‪nn‬اربه ) كم‪nn‬ا ق‪n‬ال ( ولك‪nn‬ن‬ ‫قسوة الظروف ‪,‬وانعدام المل ‪,‬والخشية م‪nn‬ن غ‪nn‬رق الق‪nn‬ارب أج‪nn‬براه‬ ‫على ذلك ‪ .‬بعض الرك‪nn‬اب اق‪nn‬ترح أن نش‪nn‬عل الن‪nn‬ار ف‪nn‬ي وع‪nn‬اء الطب‪nn‬خ‬ ‫‪,‬ليص‪nnn‬در دخان‪nnn‬ا ي‪nnn‬دل الق‪nnn‬وارب المنق‪nnn‬ذة علين‪nnn‬ا‪ ,‬والخ‪nnn‬ر اق‪nnn‬ترح ان‬ ‫نس‪nn‬تعمل أص‪nn‬ابع اللي‪nn‬زر ال‪nn‬تي يحملونه‪nn‬ا ليل ‪ .‬أح‪nn‬دهم ك‪nn‬ان يحم‪nn‬ل‬ ‫صافرة قال إن الفكرة أتته حينما شاهد فل‪nn‬م التايتني‪nn‬ك ولك‪nn‬ن الغلبي‪nn‬ة‬ ‫‪153‬‬


‫في رقبته ‪ ,‬كما أحضر مع‪nn‬ه س‪nn‬ترة لتق‪nn‬اء ال‪nn‬برد ‪ ,‬وقبع‪nn‬ة ونظ‪nn‬ارات‬ ‫شمسية ‪ ,‬وبعض الدوية ‪ ,‬ومره‪nn‬م للح‪nn‬روق ‪ ,‬بالض‪nn‬افة إل‪nn‬ى التم‪nn‬ر‬ ‫والم‪nn‬اء وبي‪nnn‬ل لي‪nnn‬زري ‪,‬وه‪nnn‬اتف وبطاري‪nnn‬ة احتي‪nnn‬اط لله‪nnn‬اتف ‪ ,‬وقب‪nnn‬ل‬ ‫الخروج تابع أحوال الطقس‪ ,‬فاختار أفضل اليام وق‪nn‬رأ الك‪nn‬ثير م‪nn‬ن‬ ‫المعلومات عن المناطق والمسارات المتوقعة ‪.‬‬ ‫وتأكد أن إيطاليا تقوم بإنقاذ الس‪nn‬فن ف‪nn‬ي ع‪nn‬رض البح‪nn‬ر ‪ ,‬ول‪nn‬م يرك‪nn‬ب‬ ‫الرحلة إل بعد أن تأكد أن الطقس سيكون ممتازا من حيث سرعة‬ ‫الرياح ‪,‬وارتفاع الموج‪ ,‬واعتدال الحرارة‪ .‬جميع تل‪nn‬ك المعلوم‪nn‬ات‬ ‫والحتياطات لم تكن ذات قيمة أمام القض‪nn‬اء والق‪nn‬در ‪,‬والرحل‪nn‬ة ال‪nn‬تي‬ ‫ك‪nnn‬ان م‪nnn‬ن المف‪nnn‬ترض أن تنته‪nnn‬ي خلل أي‪nnn‬ام ‪,‬اس‪nnn‬تمرت لك‪nnn‬ثر م‪nnn‬ن‬ ‫أسبوع‪ .‬المركب الذي ب‪nn‬ات يض‪nn‬م ‪ 300‬ش‪nn‬خص أبح‪nn‬ر جيئ‪nn‬ة وذهاب‪nn‬ا‬ ‫بي‪nn‬ن المي‪nn‬اه القليمي‪nn‬ة المص‪nn‬رية والليبي‪nn‬ة م‪nn‬رورا بجزي‪nn‬رة كري‪nn‬ت ‪,‬‬ ‫والروتي‪nnn‬ن الي‪nnn‬ومي ك‪nnn‬ان تن‪nnn‬اول الحلوة والتم‪nnn‬ر ‪,‬المرب‪nnn‬ى والخ‪nnn‬بز‬ ‫والجبن المالح ‪ ,‬وبعض السمك والرز والمعكرونة ‪ ,‬والماء بنكه‪nn‬ة‬ ‫المازوت الذي ينتج عن تبريد المحركات‪.‬‬ ‫الفرح‪nn‬ة الوحي‪nn‬دة ال‪nn‬تي اقتنص‪nn‬ها زي‪nn‬د عل‪nn‬ى الق‪nn‬ارب ك‪nn‬انت "لم‪nn‬ى "‬ ‫الطفلة التي كانت برفقة وال‪nn‬دتها ووال‪nn‬دها ‪,‬الل‪n‬ذان ه‪nn‬اجرا م‪nn‬ن ري‪nn‬ف‬ ‫حمص‪ ,‬فقد اعتاد أن يلعبها ويمازحه‪nn‬ا ‪ ,‬لينس‪nn‬ى الزم‪nn‬ان والمك‪nn‬ان‬ ‫والماس‪nnnn‬ي‪ ,‬ويض‪nnnnn‬حك م‪nnnn‬ع ب‪nnnn‬راءة الطفول‪nnnn‬ة ‪,‬وس‪nnnn‬ذاجة الطف‪nnnn‬ال‬ ‫وصراحتهم ‪.‬‬

‫‪152‬‬


‫الرك‪nn‬اب ليهرول‪nn‬وا نح‪nn‬و ع‪nn‬دة مراك‪nn‬ب ص‪nn‬غيرة تبح‪nn‬ر بع‪nn‬د امتلئه‪nn‬ا‬ ‫مغادرة نح‪nn‬و الش‪nn‬مال والم‪nn‬ل ‪ ,‬هرب‪nn‬ا م‪nn‬ن الجن‪nn‬وب والي‪nn‬أس ‪ ,‬ب‪nn‬رودة‬ ‫الليل تمنع الجمي‪nn‬ع م‪n‬ن الن‪nn‬وم والخ‪nn‬وف والح‪nn‬ذر وال‪nn‬ترقب والنفع‪nn‬ال‬ ‫تبقي العين مفتوحة ‪ ,‬رويدا يتسلل الصباح والشمس تطرد برودة‬ ‫الليل‪ ,‬المواج أفاقت من رقادها وبدأت تلعب السفن وتتقاذفه‪nnn‬ا ‪,‬‬ ‫انقض‪nn‬ى الي‪nn‬وم الول س‪nn‬ريعا بمش‪nn‬اكل التقي‪nn‬ؤ والغم‪nn‬اء والتجف‪nn‬اف‬ ‫والعياء ‪ ,‬والنانية ‪ ,‬وك‪nn‬انت الوجب‪nn‬ة الوحي‪nn‬دة ال‪nn‬تي تناوله‪nn‬ا الجمي‪nn‬ع‬ ‫ماء وخبز يابس وجبن مالح ‪,‬والكثير من الهانات والكلم الج‪nn‬ارح‬ ‫من قائد السفينة !‬ ‫م‪nn‬ن جدي‪nn‬د ي‪nn‬زور اللي‪nn‬ل المرك‪nn‬ب الص‪nn‬غير‪ ,‬ويس‪nn‬تقبله الرك‪nn‬اب بن‪nn‬وم‬ ‫التعب‪ ,‬ومع تباشير ص‪nn‬باح الي‪nn‬وم الث‪nn‬اني يص‪nn‬ل الجمي‪nn‬ع إل‪nn‬ى مرك‪nn‬ب‬ ‫ك‪nnn‬بير لص‪nnn‬يد س‪nnn‬مك )س‪nnn‬يارة لنق‪nnn‬ل الخ‪nnn‬راف والن ق‪nnn‬ارب لص‪nnn‬يد‬ ‫الس‪nn‬ماك( فم‪nn‬ا ه‪nn‬و الت‪nn‬الي ؟الص‪nn‬عود إل‪nn‬ى المرك‪nn‬ب الك‪nn‬بير والم‪nn‬واج‬ ‫يتسببان في إصابات وكسور‪ ,‬ل‪nn‬م ين‪ُ n‬ج منه‪nn‬ا إل الش‪nn‬باب ال‪nn‬ذين ك‪nn‬انوا‬ ‫يصعدون اليه كالقرود ‪.‬‬ ‫الم‪nn‬ور تس‪nn‬ير كم‪nn‬ا خط‪nn‬ط له‪nn‬ا زي‪nn‬د وقريب‪nn‬ا س‪nn‬يعانق جس‪nn‬ده المتع‪nn‬ب‬ ‫شواطئ الحرية والمل ولكن يبدو أن الرياح تجري بما ل يش‪nn‬تهي‬ ‫ال َسفِنُ ‪...‬مثل شهير لم يتوقع أحد من س‪nn‬كان مدين‪nn‬ة حل‪nn‬ب أن يعي‪nn‬ش‬ ‫تجربة حقيقية لهذا المث‪nn‬ل الش‪nn‬هير ’ وف‪nn‬ي الحقيق‪nn‬ة ل‪nn‬م يتوق‪nn‬ع اح‪nn‬د ف‪nn‬ي‬ ‫المركب أن يتخيل ما يمكن ان يحدث معهم ‪..‬‬ ‫ح‪nn‬تى زي‪nn‬د المه‪nn‬ووس ب‪nn‬التخطيط والدراس‪nn‬ة ‪ ,‬ك‪nn‬ان ق‪nn‬د اخت‪nn‬ار رحلت‪nn‬ه‬ ‫بع‪nn‬د الك‪nn‬ثير م‪nn‬ن التمحي‪nn‬ص والستفس‪nn‬ارات ‪ ,‬وأحض‪nn‬ر مع‪n‬ه أوراق‪nn‬ه‬ ‫الثبوتية ‪,‬وشهادته الجامعية ‪,‬وغلفها بالنايلون واللص‪nn‬ق ووض‪nn‬عها‬ ‫‪151‬‬


‫ع‪nn‬ن الم‪nn‬ان والكرام‪nn‬ة والحري‪nn‬ة ‪ ,‬ش‪nn‬واطئ تل‪nn‬ك البلد ترس‪nn‬م يومي‪nn‬ا‬ ‫بجثث مئات الضحايا السوريين لوحة القهر السوري ‪.‬‬ ‫نف‪nnn‬س تل‪nnn‬ك الش‪nnn‬واطئ ج‪nnn‬زر اليون‪nnn‬ان وروم‪nnn‬ا وص‪nnn‬قلية وبرش‪nnn‬لونة‬ ‫استقبلت أجداد ه‪nn‬ؤلء الس‪nn‬وريين )الفينيقيي‪nn‬ن ( ‪ .‬أتوه‪nn‬ا بالحض‪nn‬ارة‬ ‫والتج‪nn‬ارة والعل‪nn‬وم ‪ ,‬تل‪nn‬ك الش‪nn‬واطئ ال‪nn‬تي اس‪nn‬تقبلت هانيب‪nn‬ال اللبن‪nn‬اني‬ ‫وأوغسطينوس الجزائري وجوليا دوامنة الحمصية وفيليب العربي‬ ‫الحوراني وزنوبيا التدمرية والمئات غيره‪nn‬م ‪.‬الي‪nn‬وم تس‪nn‬تقبل أبن‪nn‬ائهم‬ ‫كمتس‪nn‬ولين! بل‪nn‬د القم‪nn‬ح يعي‪nn‬ش أبن‪nn‬اؤه عيش‪nn‬ة الكف‪nn‬اف ‪ ,‬بل‪nn‬د النبي‪nn‬اء‬ ‫يعامل أبنائه بأخلق الشياطين ‪.‬‬ ‫قرر " زيد أخيرا ركوب رحلة العبور عبور جسر الحياة والم‪nn‬وت‬ ‫بحثا عن حلم في العيش المن‪ ,‬سعر الرحلة البحرية من مصر إلى‬ ‫إيطاليا هي ‪ 1800‬يورو ويمكن أن تصل إلى ‪ 3000‬ي‪nn‬ورو بينم‪nn‬ا‬ ‫تتكلف الرحلة المنة ‪ 10000‬يورو على الطائرة ‪.‬‬ ‫السوريون ركبوا ُمجبَرين قوارب الم‪n‬وت‪ ,،‬فكم‪nn‬ا أنه‪nn‬م ل‪nn‬م يخت‪nn‬اروا‬ ‫أن يك‪nnn‬ون م‪nnn‬وتهم برصاص‪nnn‬ة أو بتفجي‪nnn‬ر أو ببرمي‪nnn‬ل أو به‪nnn‬اون ‪.‬‬ ‫ركبوا المياه المالحة التي ل تحل‪nn‬و ل‪nn‬ذائقها اله‪nn‬ارب‪ ,‬ب‪nn‬ل تُص‪nn‬بح ُم‪ n‬رة‬ ‫مثل العلقم ‪ .‬مياه قاسية غادرة ل تأبه لطفل ‪,‬ول ترحم امرأة ح‪nn‬امل‬ ‫‪ ,‬ول تحنو على شيخ مسن ‪.‬‬

‫الهروب ‪...‬‬ ‫عبر حق‪nn‬ول القص‪nn‬ب وم‪nn‬ع الغ‪nn‬روب الش‪nn‬اعري تب‪nn‬دأ رحل‪nn‬ة اله‪nn‬روب‬ ‫الك‪nn‬بير ف‪nn‬ي س‪nn‬يارة لنق‪n‬ل الغن‪nn‬ام‪ ,‬ليعت‪nn‬اد الجمي‪nn‬ع عل‪nn‬ى حي‪nn‬اة الغن‪nn‬ام‬ ‫طوال رحلته‪nn‬م ‪ .‬وعل‪nn‬ى بع‪nn‬د ‪ 2‬ك‪nn‬م م‪nn‬ن ش‪nn‬اطئ مجه‪nn‬ول يت‪nn‬م ان‪nn‬زال‬ ‫‪150‬‬


‫ولبد له من متابع‪nn‬ة هجرت‪nn‬ه ‪ ,‬فه‪nn‬ذه الم‪nn‬ة العربي‪nn‬ة المؤمن‪nn‬ة ل ت‪nn‬رى‬ ‫في الس‪nn‬وري إل كارث‪nn‬ة وعبئ‪nn‬ا عليه‪nn‬ا التخل‪n‬ص من‪nn‬ه ‪ ,‬بعك‪nn‬س ال‪nn‬دول‬ ‫الكافرة المارقة التي تراه انسانا مستغيثا ورصيدا مفيدا للبلد ‪.‬‬ ‫اليم‪nn‬ان ف‪nn‬ي جمي‪nn‬ع ال‪nn‬دول العربي‪nn‬ة كلم‪nn‬ة تفتق‪nn‬د معناه‪nn‬ا حي‪nn‬ن ترتب‪nn‬ط‬ ‫بم‪nn‬واطن فقي‪nn‬ر ن‪nn‬ازح لج‪nn‬ئ‪ .‬بلد الع‪nn‬رب أوط‪nn‬اني أدارت ظهوره‪nn‬ا‬ ‫إلى شعب سوريا‪ ,‬وفض‪nn‬لت أن ترس‪nn‬له ف‪nn‬ي ق‪nn‬وارب الم‪nn‬وت إل‪nn‬ى بلد‬ ‫الكفر ‪ .‬صمت القبور يخيم على تلك الدول‪.‬‬ ‫ل أحد يهتم بهؤلء البرياء الذي دفعوا للمخاطرة بحي‪nn‬اتهم للبح‪nn‬ث‬ ‫عن ملجأ آمن‪ ،‬بعد اضطهادهم والتنكيل بهم فدفعهم اليأس والقن‪nn‬وط‬ ‫إل‪nn‬ى رك‪nn‬وب أم‪nn‬واج الم‪nn‬ل‪ ,‬هرب‪nn‬ا م‪nn‬ن م‪nn‬وت محق‪nn‬ق إل‪nn‬ى ام‪nn‬ل ف‪nn‬ي‬ ‫الحياة ‪.‬هربا من حرب لم يخططوا لها ‪ ,‬ولم يشاركوا به‪nn‬ا ‪ .,‬ح‪nn‬رب‬ ‫ل ناق‪nn‬ة له‪nn‬م به‪nn‬ا ول جم‪nn‬ل ‪ ,‬ولكنه‪nnn‬م ي‪nnn‬دفعون ثمنه‪nnn‬ا للحف‪nn‬اظ عل‪nn‬ى‬ ‫مصالح اقتصادية عالمية ‪.‬‬ ‫في روزنامة الموت‪ ،‬تصبح كل اليام في تاري‪nn‬خ الح‪nn‬روب س‪nn‬وداء‪،‬‬ ‫مهم‪nn‬ا اختلف‪nn‬ت حيثي‪nn‬ات النكب‪nn‬ات‪ ،‬وأش‪nn‬كال الكارث‪nn‬ة‪ ،‬فالنتيج‪nn‬ة دائم‪nn‬ا‬ ‫واحدة‪ ،‬خاصة حين يتعلق المر بمصير ش‪n‬عب يرتب‪nn‬ط بح‪nn‬ق أخي‪nn‬ر‬ ‫هو حق اللجوء ‪,‬بعد ضياع كل حقوقه ‪.‬‬ ‫الهجرة إلى أوربا مغامرة يتربص الموت بكل خطوة من خطواتها‪,‬‬ ‫و ل ف‪nn‬رق إن ابت‪nn‬دأت م‪nn‬ن ش‪nn‬واطئ تركي‪nn‬ا أم م‪nn‬ن ش‪nn‬واطئ ليبي‪nn‬ا ‪,‬‬ ‫ف‪nn‬البحر كالحك‪nn‬ام الع‪nn‬رب مزاج‪nn‬ي متقل‪nn‬ب لي‪nn‬س ل‪nn‬ه عه‪nn‬د ول ميث‪nn‬اق ‪,‬‬ ‫تتغي‪nnn‬ر أه‪nnn‬واؤه ف‪nnn‬ي ك‪nnn‬ل س‪nnn‬اعة ‪ ,‬وعواص‪nnn‬فه ل تمتل‪nnn‬ك الرحم‪nnn‬ة‬ ‫كعواصف القهر و الجوع والعط‪nn‬ش ال‪nn‬تي يواجه‪nn‬ا الس‪nn‬وري الب‪nn‬احث‬ ‫‪149‬‬


‫وكون لي‪nn‬س ل‪nn‬ديه الم‪nn‬ال اللزم لش‪nn‬راء ج‪nn‬واز س‪nn‬فر أوروب‪nn‬ي م‪nn‬زور‬ ‫لرحلة آمنه *** فقد قرر أخيرا الهجرة إلى بل‪nn‬د عرب‪nn‬ي ‪,‬متس‪nn‬لحا‬ ‫بشهادة أفنى شبابه لكي يحصل عليها ‪.‬‬ ‫‪‬‬

‫طريقة لعبور النهر إلى تركيا في قدورة كبيرة تتسع الحلة ل ‪ 10‬أشخاص وتربط حبل يجره على‬ ‫جانبي النهر شخصان تقطع الحلة ‪ 14‬متر مع احتمال انقلبها أو قصفها‪.‬‬

‫‪‬‬

‫طريقة التهريب عبر الحدود بالتسلل ليل وفق طرق يعرفها دليل مهرب محترف‪ ,‬وبعيدا عن أعين‬ ‫الحراس ودوريات حرس الحدود‪ .‬أو الختباء ضمن شاحنة تحمل البضائع ‪.‬‬

‫‪‬‬

‫طريقة آمنه ومكلفة تقتضي بإيجاد وثائق شخص) أوربي ( قريب بالعمر والملمح‪ ,‬ويسافر حاملها‬ ‫بالطرق النظامية‪ ,‬وغالبا بالطائرة عبر بلد ل تتكلم لغة الوثائق الصلية‪ ,‬وحين وصوله للبلد‬ ‫المرغوب يسلم الوثائق الصلية ‪.‬‬

‫الطري‪nnn‬ق إل‪nnn‬ى خ‪nnn‬ارج ال‪nnn‬وطن ك‪nnn‬الولدة المتعس‪nnn‬رة ‪ ,‬مخ‪nnn‬اض وآلم‬ ‫ومخ‪nn‬اطر ورهب‪nn‬ة ‪,‬ولي‪nn‬زال ي‪nn‬ذكر ف‪nn‬ي الطري‪nn‬ق إل‪nn‬ى دمش‪nn‬ق ‪ ...‬ذاك‬ ‫الفتى الي‪nn‬افع ال‪nn‬ذي ل‪nn‬م يتج‪nn‬اوز عم‪nn‬ره ال ‪ 14‬ربيع‪nn‬ا وه‪nn‬و ينظ‪nn‬ر الي‪nn‬ه‬ ‫بشك متأبطا سلحا بطول قامته ‪ ,‬ويقول له ‪ :‬هويتك مزورة! ‪....‬‬ ‫وكيف طلب من رفاقه اعتقاله‪ .‬دقائق كاد " زيد " يهوي من الي‪nn‬أس‬ ‫والقنوط والحباط ‪,‬لول أن أحدهم نادى الفتى الذي ه‪nn‬رول مس‪nn‬رعا‬ ‫ونسي أم َره ‪.‬‬ ‫بخروجه إلى الردن آمنا سالما‪ ,‬و َدع "زي ُد " وطن‪nn‬ه بكلم‪nn‬ات وداع‬ ‫هدرت بها حنجرته مع حش‪nn‬رجة القه‪nn‬ر والبك‪nn‬اء تنس‪nn‬اب كالتس‪nn‬ريحة‬ ‫على جبين المعاناة قائل‪ :‬وداع‪nn‬ا ي‪nn‬ا وطن‪nn‬ا يس‪nn‬ير إل‪nn‬ى حتف‪nn‬ه‪ ,‬والمج‪nn‬د‬ ‫لكل السفلة على آرض ال‪nn‬وطن ال‪nn‬ذين س‪nn‬رقوا ث‪nn‬ورة ك‪n‬ل راغ‪n‬ب ف‪nn‬ي‬ ‫الحرية ‪.‬‬ ‫في مصر "أم الدنيا " تمكن زيد بشهادته الجامعي‪nn‬ة " أدب إنكلي‪nn‬زي‬ ‫" من الحصول على عمل كنادل في مقهى متواضع‪ .‬لم يستمر ه‪nn‬ذا‬ ‫الحال إل اش‪nn‬هر مع‪nn‬دودة لي‪nn‬تيقن زي‪nn‬د أن‪nn‬ه اخط‪nn‬أ الختي‪nn‬ار والمس‪nn‬تقر‪,‬‬ ‫‪148‬‬


‫وداعا ً ياوطنا ً يسير إلى حتفه‬ ‫رحيل ‪...‬‬ ‫دم‪nn‬وع مغرورق‪nn‬ه ب‪nn‬ألم الف‪nn‬راق ‪ ,‬تم‪nn‬تزج م‪nn‬ع بس‪nn‬مة أم‪nn‬ل الخلص ‪,‬‬ ‫ترتسمان على وجه الم السموح ‪ ,‬وهي ت‪nn‬ودع م‪nn‬ا تبق‪nn‬ى م‪nn‬ن أبنائه‪nn‬ا‬ ‫‪ ,‬ابنه‪nn‬ا المه‪nn‬اجر إل‪nn‬ى أوروب‪nn‬ا بعي‪nn‬دا ع‪nn‬ن بلد القت‪nn‬ل وال‪nn‬دمار وال‪nn‬ذل‬ ‫والهوان ‪ ,‬قائلة له "أسألك الرحيل"!‬ ‫قبل عدة أشهر قرر "زيد " الهروب م‪nn‬ن جحي‪nn‬م م‪nn‬دينته المكلوم‪nn‬ة‬ ‫‪ ,‬فب‪nn‬دأ يخط‪nn‬ط ويجم‪nn‬ع المعلوم‪nn‬ات والم‪nn‬وال اللزم‪nn‬ة لرحلت‪nn‬ه ‪,‬‬ ‫وامتل خي‪nn‬اله بتوقع‪nn‬ات م‪nn‬ا ق‪n‬د يح‪nn‬دث ل‪n‬ه ‪ .‬اله‪nn‬روب م‪nn‬ن الجحي‪nn‬م ل‪n‬ه‬ ‫طرقه و مخاطره ‪ ,‬كالوقوع في شباك النصابين ص‪nn‬يادي الف‪nn‬رص ‪,‬‬ ‫أو الموت غرقا وفقد المال والمال‪.‬‬ ‫ع‪nn‬اش أيام‪nn‬ا م‪nn‬ن القل‪nn‬ق وال‪nn‬ترقب ‪,‬والخ‪nn‬وف المم‪nn‬زوج بالم‪nn‬ل قب‪nn‬ل‬ ‫الرحي‪nnnn‬ل ‪ ,‬وك‪nnnn‬انت أي‪nnnn‬ام س‪nnnn‬باق م‪nnnn‬ع الم‪nnnn‬وت المرف‪nnnn‬رف بأجنح‪nnnn‬ة‬ ‫الطائرات و ما تحمله من برامي‪nn‬ل ‪ ,‬أو معلق‪nn‬ا عل‪nn‬ى خبط‪nn‬ات ق‪nn‬ذائف‬ ‫الهاون العشوائية السقوط ‪ ,‬أو حتى انتقائيا برصاص‪nn‬ات الح‪nn‬واجز‬ ‫العمي‪nn‬اء ‪ ,‬هجرت‪nn‬ه ل‪nn‬م تك‪nn‬ن م‪nn‬ن أج‪nn‬ل البح‪nn‬ث ع‪nn‬ن فرص‪nn‬ة عم‪nn‬ل إنم‪nn‬ا‬ ‫كانت هربا من سكاكين القارب ‪ ,‬وجرات غاز الهل ‪ ,‬وصواريخ‬ ‫وبراميل المجرمين‪.‬‬ ‫لك واج‪nnn‬تر وحل‪nnn‬ل ودرس جمي‪nnn‬ع أن‪nnn‬واع اله‪nnn‬روب ‪ ,‬ابت‪nnn‬داء م‪nnn‬ن‬ ‫اله‪nn‬روب بالحل‪nn‬ل * م‪nn‬رورا بطريق‪nn‬ة عب‪nn‬ور الح‪nn‬دود ليل تهريب‪nn‬ا **‬ ‫‪147‬‬


‫اعتدت سماعها في الشهر الخيرة من حياتك في موطنك ومس‪nn‬قط‬ ‫راسك ‪.‬‬ ‫خيام في صحراء جدباء لم تنصب امامك هنا فقط ‪ ،‬بل نص‪nn‬بت ف‪nn‬ي‬ ‫ارض أفكارك فحولتها الى صحراء جدباء ‪،‬تداس بأقدام التعن‪nn‬ت و‬ ‫العنجهية التي ارسلتك دون رحمة الى مصير لم تختره بإرادتك‪.‬‬ ‫ما يخفف عنك العبودي‪nn‬ة تل‪nn‬ك الجم‪nn‬وع م‪nn‬ن معارف‪nn‬ك واقارب‪nn‬ك واه‪nn‬ل‬ ‫بلدك الس‪nn‬ابقون واللحق‪nn‬ون ‪ ،‬اه‪n‬ل ل‪nn‬م تخت‪nn‬ارهم أن‪n‬ت ب‪nn‬ل اخت‪nn‬ارتهم‬ ‫المعان‪nn‬اة ل‪nn‬ك‪ ،‬ولكنه‪nn‬م اش‪nn‬د لهف‪nn‬ة وحني‪nn‬ن وم‪nn‬ودة ومحب‪nn‬ة م‪nn‬ن اهل‪nn‬ك‬ ‫واخوتك ‪ ،‬ومع كل حاجة لمعونتهم تذرف م‪nn‬ن ماقي‪nn‬ك دمع‪nn‬ة القه‪nn‬ر‬ ‫والمتنان ‪.‬‬ ‫دموعك تتلون فدمعة من الل‪nn‬م تليه‪nn‬ا دمع‪nn‬ة م‪nn‬ن الش‪nn‬كر واخ‪nn‬رى م‪nn‬ن‬ ‫الحنين ورابعة من القهر والعذاب‪ ،‬تمتزج‪nn‬ان لتروي‪nn‬ان ظم‪nn‬أ الحي‪nn‬اة‬ ‫التي اصبحت عليها مرغما ‪ .‬حولك تنظ‪nn‬ر الوج‪nn‬وه العابس‪nn‬ة الباكي‪nn‬ة‬ ‫الحزين‪nn‬ة اليائس‪nn‬ة وه‪nn‬ي تح‪nn‬اول ان تمس‪nn‬ح ع‪nn‬ن س‪nn‬حناتها ذكري‪nn‬ات‬ ‫الرعب وخوف المستقبل ‪.‬‬

‫‪146‬‬


‫الجميع هنا متشابهون لجئون تعساء‬ ‫يق‪nnn‬ول محم‪nnn‬د وه‪nnn‬و لج‪nnn‬ئ س‪nnn‬وري " مح‪nnn‬امي " ‪ :‬الرض نفس‪nnn‬ها‬ ‫واله‪nn‬واء نفس‪nn‬ه والمحب‪nn‬ة نفس‪nn‬ها ولك‪nn‬ن النبت‪nn‬ة ل تس‪nn‬طيع العي‪nn‬ش اذا‬ ‫اقتلعت من ارض‪nn‬ها ومنبته‪nn‬ا ‪ ،‬وخاص‪nn‬ة اذا اجتث‪nn‬ت اجتثاث‪nn‬ا ‪ ,‬ص‪nn‬عب‬ ‫جدا ان ت‪nn‬ترك منزل‪nn‬ك وعمل‪nn‬ك واملك‪nn‬ك وحاجات‪nn‬ك وتنتق‪nn‬ل بي‪nn‬ن ي‪nn‬وم‬ ‫وليلة من المن والم‪nn‬ان ال‪nn‬ى التش‪nn‬رد والض‪nn‬ياع ‪ ،‬ويص‪nn‬بح فراش‪nn‬ك‬ ‫الرض ولحاف‪nn‬ك الس‪nn‬ماء ‪ ،‬والفاص‪nn‬ل بين‪nn‬ك وبي‪nn‬ن جيران‪nn‬ك شراش‪nn‬ف‬ ‫قطنية تعمل جاهد طول النهار والليل على تثبيتها ‪.‬‬ ‫ح‪nnn‬رارة ش‪nnn‬هر اب ) اغس‪nnn‬طس( ل ت‪nnn‬درك ان‪nnn‬ك لج‪nnn‬ئ فتزي‪nnn‬د م‪nnn‬ن‬ ‫معانات‪nn‬ك ‪ ،‬وان‪nn‬ت تحل‪nn‬م ب‪nn‬بيت تركت‪nn‬ه ج‪nn‬درانه تحمي‪nn‬ك م‪nn‬ن لس‪nn‬عاتها ‪،‬‬ ‫ومكيف يمنحك البرودة والسترخاء ‪.‬‬ ‫هن‪nn‬ا ح‪nn‬تى الن‪nn‬وم يجافي‪nn‬ك ويه‪nn‬رب م‪nn‬ن عيني‪nn‬ك التعب‪nnn‬تين ‪ ،‬ف‪nn‬القلق‬ ‫والنوم عدوان ل يلتقيان ‪ ،‬وانت جالس تنظر امام‪nn‬ك ال‪nn‬ى كت‪nn‬ل م‪nn‬ن‬ ‫اللحم سيستيقظون صباح الغد ليطلب‪nn‬وا من‪nn‬ك ق‪nn‬وت ي‪nn‬ومهم ولعبته‪nn‬م ‪،‬‬ ‫ويسالونك عن والدتهم التي قتلت ‪.‬‬ ‫ولن تقول لهم بالطبع انها اغتصبت !‬ ‫رفاقك الج‪nn‬دد الخ‪nn‬وف والتع‪nn‬ب والقل‪nn‬ق والح‪nn‬زن والج‪nn‬وع والرهب‪nn‬ة ‪،‬‬ ‫وذكريات جاثمة على أفكارك يتألم من معاناتها اللم نفسه ‪ ،‬أش‪nn‬لء‬ ‫ابن جارك ‪ ،‬وجثث اصدقائك ‪ ،‬وصراخ زوجتك ‪ ،‬والطلق‪nn‬ات ال‪nn‬تي‬ ‫اصابتك فاخط‪nn‬ات ممات‪nn‬ك ‪.‬جرح‪nn‬ى يص‪nn‬رخون ‪ ،‬ودم‪nn‬اء تس‪nn‬يل عل‪nn‬ى‬ ‫انغ‪nn‬ام الق‪nn‬ذائف والح‪nn‬ان الرص‪nn‬اص‪ ،‬تل‪nn‬ك المعزوف‪nn‬ة اليومي‪nn‬ة ال‪nn‬تي‬ ‫‪145‬‬


‫تكالبت عليهم الظروف فرسمت أخاديد من الحزن والوجع واللم‬ ‫على حاضرهم ومستقبلهم ‪ ،‬فاضطروا لرفع رايات الهروب‬ ‫والرحيل الى أمل مجهول ‪.‬لفظتهم بلد العرب أوطاني وتركت‬ ‫لهم البحر ملذا وأمل ‪ ,‬اضطرهم لركوب قوارب الموت ‪.‬‬ ‫هؤلء قرأوا في كتب التاريخ أن أجدادهم السوريون عبروا هذا‬ ‫البحر ‪ ,‬وفتحوا للعالم أسواقا وتجارات‪ .‬وبنوا إمارات وممالك !‬ ‫وان بلدهم كانت مقصدا لطالبي العلم والمعرفة والثروة والنجاح‪.‬‬ ‫وهاهم اليوم يعبرون نفس البحر هربا ‪.‬‬ ‫يعبرونه هربا من الموت الى الموت !‬

‫مازن رفاعي‬

‫‪144‬‬


‫مقدمة المجموعة‬ ‫هذه ليست أفكارا خصبة ‪ ,‬وليست عاقرا كالبغال العقيمة ‪.‬‬ ‫هذه القصص لم يكتبها كاتب مهووس‪ ,‬يزهق الرواح بمفردات‬ ‫وجمل ‪.‬‬ ‫هي قصص رعب لم يتخيلها أي كاتب على مدى العصور‪.‬‬ ‫قصص واقعية منقولة بلغة أحداثها أحداث يومية رسمتها المأساة‬ ‫بواقع يكاد ل يصدق‪ .‬لم يتنبأ بها "نوسرتداموس" ولم يكتب عنها‬ ‫"جورج اوريل"‪.‬‬ ‫نصٌ يعاني من عتمة حادة ول يجد ما يلزم من كسر طوق الظلم‬ ‫نزف للقلم في شوارع الحقيقة‬ ‫معاناة شعب طلب الحرية فوهب له الموت ‪.‬‬ ‫وما تبقى من ذاكرته التي ستتسلل إلى نور الرض وتبدأ في‬ ‫الشعاع على عتمة الظلم والظلم ‪.‬‬ ‫بدأت الحكايات حين استيقظ المواطن العربي من سباته ليشعر‬ ‫بقرارة نفسه بأنه غريب في بره وبحره‪.‬‬ ‫بدأت أحداثها صباح يوم هوت فيه رايات الخنوع ‪ ,‬وتكسرت‬ ‫أمواج الصمت المتلطمة ‪.‬فولدت قصص شباب ونساء وأطفال‪.‬‬ ‫أصبحوا طعاما لسماك البحر ولحيتان البشر ولوحوش البر ‪.‬‬ ‫‪143‬‬


‫‪,‬وتلعب بالسفينة المصابة ‪ ,‬وف‪#‬ي ه‪#‬ذا الخض‪#‬م أت‪#‬ى المخ‪#‬اض مبك‪#‬را لم‪#‬رأة م‪#‬ن بي‪##‬ن أربع‪#‬ة‬ ‫نس‪##‬اء حوام‪##‬ل ك‪##‬انوا عل‪##‬ى مت‪##‬ن الس‪##‬فينة ‪ ,‬فوض‪##‬عت بالس‪##‬لمة ذك‪##‬راً بع‪##‬د أن أش‪##‬رف عل‪##‬ى‬ ‫توليدها طبيب تصادف وجوده بينهم‪.‬‬ ‫" ل أحد يهتم بهؤلء البري‪##‬اء ال‪##‬ذي دفع‪#‬وا للمخ‪#‬اطرة بحي‪##‬اتهم للبح‪#‬ث ع‪#‬ن ملج‪#‬أ آم‪#‬ن‪ ،‬بع‪#‬د‬ ‫اضطهادهم والتنكيل بهم ف‪#‬دفعهم الي‪##‬أس والقن‪##‬وط إل‪##‬ى رك‪#‬وب أم‪#‬واج الم‪#‬ل‪ ,‬هرب‪##‬ا م‪#‬ن م‪#‬وت‬ ‫محقق إلى امل في الحياة ‪.‬هربا من حرب لم يخططوا لها ‪ ,‬ولم يشاركوا بها ‪ .,‬حرب ل ناق‪##‬ة‬ ‫لهم بها ول جمل ‪ ,‬ولكنهم يدفعون ثمنها للحفاظ على مصالح اقتصادية عالمية ‪.‬‬ ‫ونشعر بالخوف حين نفكر مع اللجئين الذين ليفهمون لماذا يجب ان يغ‪##‬ادروا من‪##‬ازلهم؟ "‬ ‫وتتابع " أم عبدو " بنبرة حزينة ‪ ،‬انا لأ فهم أي ش‪#‬يئ بالسياس‪#‬ة ‪ ،‬س‪#‬معت ع‪#‬ن الث‪#‬ورة‪،‬‬ ‫وعن التظاهرات ‪ ,‬وأن الرجال تريد تغيير الحكومة ‪ ،‬والقضاء على الحكام الظلم وفس‪##‬ادهم‬ ‫لكي نعيش كبشر ‪ ,‬ويزداد دخلنا ‪ ,‬ونتخلص من الفقر والحرمان!"‬ ‫وعبر رحلتنا مع الروايات ‪ ,‬تشعرنا تل‪#‬ك القص‪#‬ص أن الجمي‪#‬ع هن‪#‬اك عل‪#‬ى ق‪#‬دم المس‪#‬اواة ف‪#‬ي‬ ‫المعان‪##‬اة الحقيقي‪##‬ة " عل‪##‬ويين وس‪##‬نة ومس‪##‬يحيين "‪ .‬تل‪##‬ك المعان‪##‬اة ال‪##‬تي انتش‪##‬رت عل‪##‬ى ط‪##‬ول‬ ‫الحدود لجئين في الردن ولبنان وتركيا ‪ ,‬وال‪##‬تي تح‪##‬دثت عنه‪##‬ا آلف التق‪##‬ارير العلمي‪##‬ة ‪,‬‬ ‫حتى اعتاد العالم على سماع أخبار تلك المآسي واللم والمعاناة‪ ,‬واصبحت وجب‪#‬ة أخب‪#‬اريه‬ ‫يومية " أخبارهم كما هي أخبار الموت ف‪#‬ي س‪#‬وريا ‪ ،‬ت‪##‬تزاحم عل‪#‬ى الفض‪#‬ائيات فل تج‪#‬د له‪#‬ا‬ ‫مكانا للبوح ‪ ،‬دموعهما جفت منابعها فلم تعد قادرة على التعبير عن اللم ‪.‬‬ ‫المعاناة والعنف لهما نفس التأثير‪ ,‬بغض النظر عن الزمان والمكان ‪ ,‬التع‪##‬ذيب ‪,‬الغتص‪##‬اب‪,‬‬ ‫القتل ‪ ,‬التهديد ‪ ,‬أدواتها ترسم لوح‪#‬ة متكامل‪#‬ة للك‪#‬ره الجتم‪#‬اعي‪ ,‬تل‪##‬ك اللوح‪#‬ة ال‪##‬تي رس‪#‬متها‬ ‫في يوم ما معاناة الشعب الروماني ‪ ,‬الذي عرفها في أبشع صورها ‪.‬‬ ‫ومع كل تل‪#‬ك اللم والمعان‪##‬اة‪ ,‬ترتس‪##‬م خي‪#‬وط م‪#‬ن الم‪#‬ل تج‪#‬دها بي‪##‬ن الس‪#‬طور " أمل‪#‬ي ك‪##‬بير‬ ‫ب‪#‬العودة إل‪#‬ى منزل‪#‬ي وأن أبني‪#‬ه م‪#‬ن جدي‪#‬د ‪.‬ل‪#‬ن أس‪#‬امح ك‪#‬ل م‪#‬ن ك‪#‬ان س‪##‬ببا ف‪#‬ي تهجيرن‪##‬ا وقتلن‪##‬ا‬ ‫وتهديم منازلنا ‪ ،‬وإن لم استطع فسأنتظر أطفالي "عب‪##‬دو ومحم‪#‬د" ليأخ‪#‬ذوا ل‪#‬ي حق‪##‬ي وح‪##‬ق‬ ‫أهلي حين يكبروا ‪".‬‬

‫‪142‬‬


‫مقدمة المجموعة‬ ‫بقلم ‪ :‬لورا سيتارو‪.‬‬ ‫ترجمة بتصرف ‪ :‬ناديا العلي ‪.‬‬ ‫الرواي‪##‬ات تص‪##‬وننا وتحفظن‪##‬ا وبغيابه‪##‬ا تهي‪##‬م الرواح ‪..‬وه‪##‬ي الحقيق‪##‬ة ال‪##‬تي ل يمك‪##‬ن ان تغي‪##‬ب‬ ‫)يقول أحد الصدقاء( ‪.‬‬ ‫هذه الكلمات كانت اول ما راود مخيل‪##‬تي حي‪#‬ن انتهي‪##‬ت م‪#‬ن ق‪#‬راءة ) رواي‪##‬ات‪ -‬مق‪#‬الت ( م‪#‬ازن‬ ‫رفاعي المعنونة ب ) الهروب الى الموت (‪. .‬‬ ‫وبالحقيقة أن مث‪#‬ل تل‪#‬ك الرواي‪#‬ات المأس‪#‬اوية )س‪#‬واء مآس‪#‬ي الح‪#‬ب او مآس‪#‬ي الح‪#‬رب ( ك‪#‬انت‬ ‫القاسم المشترك العظم في الدب العربي خلل القرن الماضي ‪ ,‬لمنطق‪#‬ة ش‪#‬هدت الك‪##‬ثير م‪#‬ن‬ ‫الصراعات والنزاعات والحروب خلله‪.‬‬ ‫ي‪#‬أتي ظه‪#‬ور ه‪#‬ذه القص‪#‬ص ف‪#‬ي أص‪#‬عب الف‪#‬ترات بالنس‪##‬بة لوروب‪##‬ا‪ ,‬وال‪#‬تي امت‪#‬د له‪#‬ا ت‪##‬أثير م‪#‬ا‬ ‫يح‪###‬دث ف‪###‬ي س‪###‬وريا ‪.‬ع‪###‬بر الع‪###‬دد الض‪###‬خم م‪###‬ن اللجئي‪###‬ن الس‪###‬وريين ‪ ,‬وص‪###‬عوبة امكاني‪###‬ات‬ ‫اس‪##‬تقبالهم ‪,‬ودعمه‪##‬م والتض‪##‬امن م‪##‬ع مأس‪##‬اتهم‪ ,‬وت‪##‬أثير ذل‪##‬ك عل‪##‬ى حري‪##‬ة التنق‪##‬ل بي‪##‬ن تل‪##‬ك‬ ‫الدول ‪,‬وفكرة بناء موقف أوربي موحد ‪.‬‬ ‫وكما هي قصص" شهرزاد " فان روايات الكتاب كانت تنبض بالحياة ‪ ,‬وبالمعان‪##‬اة الش‪##‬فافة‬ ‫الصادقة ‪ ,‬كما هي اللوحات التعبيرية التي تم اختيارها لمرافقة النصوص ‪.‬‬ ‫نبحر مع المؤلف م‪##‬ن خلل أبط‪##‬ال المعان‪##‬اة‪ ,‬ال‪##‬ذين فق‪##‬دوا وطنه‪##‬م وأم‪##‬اكن عيش‪##‬هم ومول‪##‬دهم‬ ‫مرغمين " الهجرة إلى أوربا مغامرة يتربص الموت بكل خطوة من خطواتها‪ ,‬و ل ف‪##‬رق إن‬ ‫ابتدأت من شواطئ تركيا أم من شواطئ ليبيا ‪ ,‬فالبحر كالحكام الع‪##‬رب مزاج‪##‬ي متقل‪##‬ب لي‪##‬س‬ ‫له عهد ول ميثاق ‪ ,‬تتغير أه‪##‬واؤه ف‪##‬ي ك‪##‬ل س‪##‬اعة ‪ ,‬وعواص‪##‬فه ل تمتل‪##‬ك الرحم‪##‬ة كعواص‪##‬ف‬ ‫القه‪##‬ر و الج‪##‬وع والعط‪##‬ش ال‪##‬تي يواجه‪##‬ا الس‪##‬وري الب‪##‬احث ع‪##‬ن الم‪##‬ان والكرام‪##‬ة والحري‪##‬ة ‪,‬‬ ‫شواطئ تلك البلد ترسم يوميا ً بجثث مئات الضحايا السوريين لوحة القهر السوري ‪".‬‬ ‫مع تلك القصص نغادر الى عالم الخيال كما لو أننا تشاهد فلما ً بتقنية رباعي‪##‬ة البع‪##‬اد فنش‪##‬عر‬ ‫برذاذ مياه البح‪##‬ر المتوس‪##‬ط المختل‪##‬ط م‪##‬ع دم‪##‬وع اللجئي‪##‬ن المرتعب‪##‬ة وبرط‪##‬وبته عل‪##‬ى أجس‪##‬اد‬ ‫العابرين " خمس‪##‬ة عش‪##‬ر س‪##‬اعة دون طع‪##‬ام أو ش‪##‬راب ‪ ,‬الم‪##‬واج ب‪##‬دأت تس‪##‬تعرض عض‪##‬لتها‬

‫‪141‬‬


‫فهرست‬ ‫مقدمة المجموعة ‪141..........................................................‬‬ ‫مقدمة المجموعة ‪143............................................................‬‬ ‫الجميع هنا متشابهون لجئون تعساء‪145....................................‬‬ ‫وداعا ياوطنا يسير إلى حتفه ‪147..............................................‬‬ ‫ربحت الحياة‪ ...‬ولكني خسرت الحب والدفء‪159.........................‬‬ ‫فراس و ربطة الخبز ‪162.......................................................‬‬ ‫مكالمة بلغة المأساة ‪164.........................................................‬‬ ‫ربطة خبز وحيدة ‪172...........................................................‬‬ ‫الن اصبح لدينا منزل في الجنة ‪174..........................................‬‬ ‫مهاجر دون عودة ‪175..........................................................‬‬ ‫أحفاد الجدة ‪186..................................................................‬‬ ‫مستقبل سوريا في أطفالها وأطفال سوريا مدمرون‪188...................‬‬ ‫يا ليتني كنت نسيا منسيا! ‪195..................................................‬‬ ‫مغتصبة ترد المانة ! ‪201.....................................................‬‬ ‫التطوير والتحديث ‪205..........................................................‬‬ ‫القناص ‪208.......................................................................‬‬ ‫لن أصبح لجئة ‪211.............................................................‬‬ ‫نعم ‪ ...‬السوريون وليس الفلسطينيون !‪216.................................‬‬ ‫طريق الخلص ‪219.............................................................‬‬

‫‪140‬‬


‫التدقيق اللغوي ‪:‬‬ ‫‪‬‬ ‫‪‬‬

‫وضاح العلبي‬ ‫ادينا موتار‬

‫اللوحات ‪:‬‬

‫‪‬‬ ‫‪‬‬ ‫‪‬‬ ‫‪‬‬ ‫‪‬‬

‫يوليانا الشعيبي‬ ‫عمار النحاس‬ ‫سمر الدريعي‬ ‫علء اللقطة‬ ‫كريستينا يعقوب‬


‫تصميم الغلف ‪ :‬تامر تركماني‬

‫شكر وتقدير‬ ‫شكر خاص لمن ساعد في اتمام التحقيقات ‪:‬‬

‫‪‬‬ ‫‪‬‬

‫هدى الشفران ) ناشطة ‪ -‬مخيم الزعتري (‬ ‫محمد عياش )الرئيس الفخري لتحاد الجاليات والمؤسسات‬

‫‪‬‬ ‫‪‬‬ ‫‪‬‬ ‫‪‬‬ ‫‪‬‬ ‫‪‬‬ ‫‪‬‬ ‫‪‬‬ ‫‪‬‬

‫الفلسطينية في أوروبا (‬ ‫عماد قصاص ) النادي الثقافي السوري (‬ ‫ماريان فويكو ) مقدم برامج بالتلفزيون الروماني – مخيم لبنان(‬ ‫عادل فارس )المكتب الاغاثي للجالية السورية في رومانيا(‬ ‫داليا مارينسكو ) صحفية ‪ -‬مخيم الزعتري (‬ ‫دراكوش فولفارا ) اعلمي ‪ -‬مخيم أطمة (‬ ‫أدينا موتار ) صحفية (‪.‬‬ ‫عامر عبد السلم ) صحفي(‬ ‫رزان الصياصنة ) ناشطة سورية – مخيم الزعتري(‬ ‫سيمينا اغواغا ) ناشطة(‬

‫الترجمة الرومانية ‪:‬‬

‫‪‬‬ ‫‪‬‬

‫ريما طيارة‬ ‫ياسمين جبسة‪.‬‬


‫وداعا ً يا وطن‬ ‫مجموعة مقالت ولقاءات صحفية‬ ‫تجميع وتنسيق‬

‫مازن رفاعي‬

‫‪Ars Longa‬‬ ‫‪2015‬‬


Profile for Mazen Rifai

La revedere patrie  

Sunt poveşti dramatice spuse de oameni care fug de războiul din Siria şi fiecare dintre ele ar merita ecranizate: ore în şir fără apă sau mâ...

La revedere patrie  

Sunt poveşti dramatice spuse de oameni care fug de războiul din Siria şi fiecare dintre ele ar merita ecranizate: ore în şir fără apă sau mâ...

Advertisement