„Atunci s-a apropiat Ilie Proorocul de popor şi a zis: Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi Lui!” (III Regi 18, 21)
mai-iunie 2014
foaie pentru întărire sufletească, atitudini şi comunicări
Părintele profesor Vasile Gordon: schiţă de portret aniversar
D
emersul sincer şi cuviincios de a recunoaşte meritele unei persoane nu mai e ceva obişnuit astăzi. Cine face acest lucru poate deveni suspect: sigur are vreun interes, vreo complicitate mai veche sau încearcă o manevră de captare a bunăvoinţei. Deşi s-ar cuveni să reînvăţăm a ne preţui valorile din timpul vieţii lor, o astfel de iniţiativă, în lipsa unei admiraţii decente şi legitime, poate fi rapid comparată cu atitudinea linguşitoare a subalternului care culege scamele de pe sacou, lustruieşte puţin pantofii sau chiar închină nişte ode. Totuşi, viaţa şi faptele părintelui Vasile Gordon, un veritabil ardelean stabilit de mult timp în Bucureşti, ne îndreptăţesc să aşternem câteva gânduri la ceas aniversar (în data de 27 aprilie 2014 a împlinit frumoasa vârstă de 60 de ani), cu atât mai mult cu cât prin întoarcerea probabilă (şi, sperăm, cât mai tardivă) a dumnealui la locurile natale din jud. Bistriţa-Năsăud, nostalgia unor clipe şi cuvinte minunate din trecut ne va însoţi mult timp de acum înainte. Pe părintele Vasile l-am cunoscut în 1997, pe vremea când dânsul se afla la începutul carierei universitare în Omiletică şi Catehetică, iar eu eram student. Atunci l-am perceput ca fiind
un bun pedagog, atât ca formaţie profesională, cât şi în viaţa obişnuită. Preda de la catedră şi predica în biserică cu generozitate, tact şi stil, oferindu-le studenţilor şi credincioşilor diverse căi de orientare în această disciplină teologică şi îmbunătăţire în viaţa creştină. Când dezvolta o problemă la curs, la predică sau în scris, oricât de dificilă, părintele Gordon dovedea o bună cunoaştere a domeniului, o mare limpezime a ideilor, un traseu logic şi progresiv ireproşabil, un discernământ fin şi un curaj destul de rar întâlnit atunci şi acum. Astăzi, una dintre problemele stringente ale Bisericii nu este aceea a apărării şi conservării valorilor, ci a comunicării şi împărtăşirii lor, fiind nevoie de preoţi care să aibă o cunoaştere profundă a realităţilor eclesiale, dar, în acelaşi timp, să fie şi buni comunicatori în spaţiul public. De cele mai multe ori, credincioşii aşteaptă de la preot un cuvânt bun, bine pregătit, dar mai ales un cuvânt viu, inspirat şi dătător de viaţă, nu o depănare solemnă şi sterilă a splendorilor trecutului sau o vizită ghidată într-un muzeu de antichităţi creştine. Predica e vorbirea pe înţelesul oamenilor, în ritmul lor, pentru a-i ajuta să înţeleagă ca suntcreaţi de Dumnezeu şi chemaţi la comuniune de dragoste şi sfinţenie cu Creatorul lor. O astfel
Anul XV, nr. 9 (117)
din SUMAR Biserica noastră are un nou Sfânt Epitaf . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p. 3 In dialog cu enoriaşii parohiei noastre: în acest număr, doamna Coca Bloos . . . . . p. 4 ABC pastoral liturgic: Nobleţea de a ierta şi micimea răzbunării. . . . . . . . . . . . . . . . . . p. 6
de predică, care este aşteptată cu drag şi interes la sfârşitul fiecărei slujbe din biserică pentru că schimbă atitudini şi interoghează conştiinţe, este unul dintre darurile pe care părintele Gordon îl face oamenilor atunci când îi este rânduit să vorbească. Retorica aceluiaşi părinte, atent studiată şi şlefuită, este undiţa cu care a prins mulţi oameni pentru frumuseţea vieţuirii cu Dumnezeu. Însă, cea mai bună predică a părintelui Gordon o constituie prezenţa constantă şi activă a familiei dumnealui în biserică, începând cu doamna preoteasă Irina (medic), continuând cu cei trei copii Octavian (lector universitar), Constantin (licenţiat în teologie şi absolvent al studiilor de master; actualmente, cântăreţ bisericesc la Gorgani), Laura (profesor de engleză),şi încheind cu cei opt nepoţi. Pe părintele Gordon l-am văzut slujind şi l-am auzit vorbind de multe ori. A fost paroh timp de aproape 20 de ani şi a exercitat această responsabilitate prin însuşirea de a fi exigent, ferm şi sobru, fără să fi fost rigid, inflexibil sau despot. De altfel, „predarea de ştafetă” a parohiatului (o răspundere grea şi mare consumatoare de timp) s-a făcut într‑un mod firesc şi lipsit de animo(continuare în pagina 2)