Page 1

„Atunci s-a apropiat Ilie Proorocul de popor şi a zis: Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi Lui!” (III Regi 18, 21)

iulie – august 2012

foaie pentru întărire sufletească, atitudini şi comunicări

Anul XIV, nr. 8 (106)

SLUJBA ÎNMORMÂNTĂRII ABC pastoral misionar

Simbolismul pe scurt

I. Moartea ca binefacere. Sfântul Vasile cel Mare (330-379), luptându-se cu ereziile din vremea sa, a fost nevoit să-l înfrunte odată pe guvernatorul arian, Modest, mâna dreaptă a împăratului Valens, arian şi el (arienii negau dumnezeirea lui Hristos). Ameninţat cu moartea, Sf. Vasile răspunde senin: „Moartea este pentru mine o binefacere, că m-ar duce mai curând la Dumnezeu, prin Care trăiesc şi Căruia slujesc…”. Guvernatorul a rămas uimit! Uimiţi suntem şi noi, desigur, auzind că moartea este o… binefacere, în condiţiile în care ştim câtă durere ne aduce despărţirea de cei dragi. Dar Sf. Vasile ştia, cu siguranţă mărturisirea Sf. Ap. Pavel: „Dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem!” (Ro 14, 8). Omeneşte vorbind, recunoaştem, desigur, spectrul înfricoşător şi durerile morţii, atât pentru cel care se duce, cât mai ales pentru cei ce rămân. Creştineşte văzând lucrurile, însă, moartea poate fi o binefacere, dacă plecarea este creştinească, după cuvântul Scripturii: „Fericiţi cei morţi, cei care de acum mor în Domnul… Se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele îi urmează” (Apoc. 14, 13). Toată slujba înmormântării are în conţinut un noian de cuvinte şi expresii care scot în evidenţă binefacerile unui sfârşit creştinesc, ca de pildă: viaţa cea fericită, fără de sfârşit, loc luminat, de odihnă, pururi cu Domnul, mutare la viaţă, sânul lui Avraam, corturile drepţilor…

II. Tema catehezei de faţă se va concentra pe explicarea câtorva momente ale slujbei înmormântării, dar şi pe descrierea unor obiecte şi rânduieli, în scopul evidenţierii faptului că moartea creştinească, indiferent de vârstă, reprezintă o mare şi tainică binefacere. III. Tratarea va pomeni următoarele obiecte şi ritualuri: clopot, spălare, haine curate, lumânări, stâlpi, cântări, Apostol, Evanghelie, molitfe, veşnica pomenire, colivă (colaci), pom, ţărână, cruce, mormânt. - clopotul vesteşte comunităţii parohiale trecerea în veşnicie a unui enoriaş. Dangătul lui ne aduce aminte tuturor că suntem muritori, ne strecoară o anumită înduioşare în suflet, simţim că suntem în comuniune cu cel plecat. Ca simbol

liturgic, clopotul anticipează trâmbiţa cu care îngerul Domnului va vesti sfârşitul lumii şi ridicarea din morminte pentru înfricoşătoarea judecată; - spălarea mortului aminteşte de curăţia primită la Taina Botezului, prin care răposatul a devenit fiu al Bisericii, dar şi curăţirea de tot ce a fost rău şi necurat în lumea aceasta; - îmbrăcarea cu haine curate anticipează veşmântul cel nou al nestricăciunii din ziua învierii de apoi; - lumânările (lumina lor) simbolizează lumina învăţăturii lui Hristos şi pe El Însuşi („Eu sunt Lumina lumii! In 8, 12). În acelaşi timp, simbolizează jertfelnicia: ca să dea lumină, lumânarea se topeşte („jertfeşte”) puţin câte puţin, presupunându-se, astfel, că viaţa celui decedat a fost una jertfelnică, după modelul lui Hristos; - stâlpii care se citesc la capul mortului sunt, practic, pericope evanghelice care vorbesc despre înviere şi viaţă veşnică. Aceste citiri aduc aminte faptul că Evangheliile au fost (trebuia să fi fost) „stâlpii”, susţinătorii puternici ai vieţii lui pământeşti; - cântările slujbei (ectenii, binecuvântări, canonul, fericirile etc.) reprezintă cereri pentru odihna celui răposat, mărturisirea vremelniciei vieţii de aici, dar şi a credinţei în înviere şi viaţa veşnică; - Apostolul şi Evanghelia vorbesc despre învierea morţilor în care avem şi noi nădejde şi pe care o mărturisim implicit ascultând cu evlavie citirea lor;


2

- Molitfele (3 rugăciuni) au menirea de a cere de la Dumnezeu dezlegare de orice blestem şi afurisanie, iertare pentru tot păcatul sufletesc şi trupesc şi odihnă sufletului împreună cu drepţii, iar trupului revenire la firea (pământul) din care a fost zidit; - veşnică (nu veşnica!) pomenire semnifică, pe de o parte, neuitare din partea urmaşilor, rudeniilor, cunoscuţilor etc., pe de alta, nădejdea de a fi mereu în pomenirea lui Dumnezeu; - coliva (colacul) îşi are simbolismul în materia din care se face: bobul de grâu - simbol al învierii. Coliva închipuie însuşi trupul mortului, deoarece grâul este hrana principală a trupului omenesc. Dar semnificaţia cea mai adâncă a colivei este comuniunea celor vii în jurul sufletelor celor morţi pentru care se face pomenirea: precum boabele de grâu sunt strânse întreolaltă în coliva (colacul) ce se ridică la „veşnică pomenire”, tot aşa sufletele celor vii sunt în comuniune cu cel pomenit, iar când este clătinată lin înseamnă clătinarea pământului la Învierea Mântuitorului. Credincioşii toţi, familia, rudenii, prieteni, cunoscuţi ş.a., ţin de colivă (colac) şi, dacă nu ajung, se ţin lanţ, legaţi unul de celălalt, ca semn al legăturii de iubire neîntreruptă cu cel adormit; - pom (pomi). În anumite zone ale ţării (Bucovina, Transilvania etc.), atât la prohod, cât şi la pomenile ulterioare, se împodobesc câţiva „pomi” (ramuri de prun) cu fructe şi dulciuri… Simbolismul pomului este greu de „tradus” cu exactitate. Preotul Acad. Simion Florea Marian, în lucrarea monumentală „Înmormântarea la români” (1892), dedică 15 pagini acestui „obiect” cultic, coroborând tradiţii şi opinii, în urma cărora concluzionează: simbolizează pomul vieţii din Raiul protopărinţilor noştri, iar ca perspectivă, frumuseţile, darurile şi bunătăţile („dulciurile”) din sălaşurilor cereşti, care îl aşteaptă pe cel răposat;

- ţărâna pe care preotul o aruncă peste sicriu, în groapă, rostind: „Al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi cei ce locuiesc într-însa!” (Ps 22, 1) şi „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!” (Fc 3, 19), confirmă rânduiala înhumării (nu a incinerării!), dar şi faptul că, chiar în pământ fiind, trupul mortului rămâne în puterea şi sub ocrotirea lui Dumnezeu; - Crucea care va străjui mormântul este semnul că răposatul aparţine creştinismului şi că, atât în viaţă, cât şi adormit, el se află sub ocrotirea lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat. La început, ea va fi simplă, apoi, în decursul a cel târziu un an de zile, familia va aşeza o cruce sau o troiţă care să reziste în timp; - mormântul este un spaţiu liturgic, iar pentru urmaşi loc sacru şi unic de pelerinaj şi comuniune. IV. Recapitulăm (sintetizăm) acum realităţile ce ne conduc gândul la binefacerile morţii: odată cu încetarea vieţii pământeşti, în jurul celui „mort” are loc o solidaritate (comuniune) extraordinară a celor vii, dar se desfăşoară şi o suită de slujbe şi rugăciuni de mare frumuseţe şi semnificaţie liturgică şi teologică. V. Asociem moartea şi înmormântarea cu… naşterea şi botezul: prin moarte noi experiem naşterea spre o nouă viaţă („o închidere ce se deschide” – spune C. Noica), iar slujba prohodului descrie liturgic moartea şi îngroparea Împreună cu Hristos, în credinţa şi nădejdea învierii cu El, exact ceea ce simbolizează botezul în cristelniţă. Mormântul devine, astfel, o nouă „cristelniţă”... VI. Generalizând toate cele de mai sus, socotim util să reproducem aici câteva definiţii ale morţii, mai mult decât „interesante”: Un câştig (Sf. Ap. Pavel, Fil 1, 21), Binefacere (Sf. Vasile c. Mare); Hotarul tuturor relelor (Sf. Maxim M.); Singura certitudine (B. Anania); Savoarea existenţei (E. Cioran); Trecerea de la timp la eternitate

(W. Pen); Închidere care se deschide (C. Noica); Cea mai mare ispăşire (Balzac); Sfârşitul acelei taine mari, viaţa (N. Iorga). VII. Aplicarea practică a învăţăturilor creştine despre moarte şi înmormântare ne ajută să gândim, astfel, că ea este o mare binefacere, din multe puncte de vedere. În rugăciunea de dezlegare de la slujba prohodului, auzim: „Pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte, ai poruncit amestecului…”. Murind, nu mai facem păcate şi nici rău, nimănui. Dar nici alţii nouă! Şi nici nu le mai suntem prilej şi sminteala de a face rău! Moartea curmă suferinţele bolilor şi ale bătrâneţii, odată cu toate necazurile. Înlătură ura şi invidia celor care nu ne iubesc. Mai mult, după ce murim, unii încep să vadă şi anumite lucruri bune pe care le-am săvârşit, cu ajutorul Domnului. Dispar, ca prin minune, ura, invidia, resentimentele, făcând loc dragostei, respectului şi, adesea, recunoştinţei. Nu în ultimul rând, moartea se face prag pentru fericita noastră întâlnire cu Dumnezeu, cu sfinţii şi cu cei dragi ai noştri, plecaţi mai înainte, de care, uneori, ne e atât de dor! A nu se înţelege, acum, că prin cele de mai sus facem apologia morţii! Nici vorbă, deoarece trebuie să preţuim viaţa (dar de la Dumnezeu!) şi să ne îngrijim de sănătatea noastră. În acelaşi timp, să nu vedem, totuşi, moartea ca pe o fatalitate, ci ca pe un prag firesc şi, de ce nu?, fericit. Dacă pentru atei, moartea este o dramă, un eşec, o tragedie etc., pentru creştin ea este o şansă, un câştig, o binefacere. Cum e şi viaţa însăşi. De aceea, e bine ca fiecare dintre noi să poată spune, odată cu Sf. Ap. Pavel: „Sunt strâns din două părţi: doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos şi aceasta e cu mult mai bine. Dar este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup. Şi având această încredinţare, ştiu că voi rămâne şi împreună voi petrece cu voi cu toţi, spre sporirea voastră şi spre bucuria credinţei…” (Fil 1, 23-25). Preot Vasile GORDON

Câteva repere bibliografice: Pr. Prof. E. Branişte, Liturgica Specială, Bucureşti, 1980; Pr. Acad. S. Fl. Marian, Înmormântarea la români, Suceava, 1892; Ed. A II-a, Bucureşti, 2000; Pr. Prof. C. Galeriu, Cuvânt pentru rânduielile cele de pe urmă, de la săvârşirea credinciosului din această viaţă,„Îndrumătorul bisericesc”,Buzău, 1984; Pr. Prof. V. Gordon, Rugăciunile pentru cei adormiţi; expunere catehetică, „Gl. Bisericii”, nr. 1/1984.


3

MEMORIA REGĂSITĂ DEVINE SPERANŢĂ – SAU CUM AM CUNOSCUT UN MARTIR Întru pomenirea distinsului GHEORGHE JIJIE În ziua de 12 iunie a.c. a trecut în veşnicie Dl. Gheorghe Jijie, enoriaş vechi și smerit fiu duhovnicesc al bisericii Sf. Ilie-Gorgani. Se spovedea şi se împărtăşea frecvent, fiind nelipsit de la Sfintele Liturghii. În ziua de 14 iunie i s-a săvârşit slujba înmormântării în biserica noastră, de către un sobor de preoţi, avându-l protos pe venerabilul părinte prof. Nicolae Bordaşiu. Au fost prezenți membrii familiei, care au mărturisit că Dl. Jijie a fost un soț și un părinte foarte iubit și iubitor, discret și împăciuitor cu cei din jurul său. Alături de familie, s-au rugat pentru odihna sufletului dlui Jijie câțiva dintre cei cu care a suferit în închisorile comuniste, precum și mulți tineri cărora le-a fost sfătuitor și model de viețuire. Întru cinstirea memoriei dumnealui, socotim potrivit să redăm mai jos mărturia unei tinere actriţe, la rândul ei la fel de ataşată bisericii noastre. REDACŢIA

I

dealuri… independenţă, unire, rezis­ tenţă. Mostre de demnitate şi credinţă românească. Şi, pentru toate şi mai presus de toate, jertfă. De când am ascultat un concert de colinde pe versuri scrise de martirii rezistenţei anticomuniste, cântate de măicuţele de la Diaconeşti, am intrat în starea de har. Aşa s-a născut şi a crescut în mine un TESTAMENT, care mărturiseşte povestea de dragoste întru Hristos a neamului românesc. Aşa am ajuns să-l cunosc pe bunul şi nepreţuitul inginer Gheorghe Jijie, care mi-a devenit, în scurtă vreme, un adevărat părinte spiritual! Născut la 10 iunie 1919 în Botoşani (din părinţii Gheorghe şi Vartenia) şi plecat la Domnul la 12 iunie 2012, Gheorghe Jijie a fost arestat, cu familia sa, în anul 1948. Pentru vina de a-şi fi iubit ţara şi de a-şi fi apărat credinţa, traduse de sistemul bolşevizat în „uneltire contra statului”, a suferit 13 ani de detenţie în închisorile politice din România: Jilava, Aiud, Gherla, Văcăreşti, Periprava etc. Iar fratele său, Ioan Jijie, a murit în temniţa de la Aiud. Este vie în mintea mea ziua de 8 aprilie 2011: Teatrul de pe Lipscani, etajul II: „Aici este Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politic?” – întreb. Din spatele unor ochi albaştri, ce mă priveau parcă dintr-o altă lume, un bătrânel subţire şi drept ca veşnicia mi-a răspuns simplu: „Da”. „Ştiţi, eu am citit recent mai multe cărţi care m­-au ajutat să înţeleg mai bine cine suntem noi, românii, şi protagoniştii eraţi dumneavoastră, foştii deţinuţi politic”. Aceeaşi privire blândă mă privea din spatele ochelarilor, cu un licăr de speran-

ţă. Am continuat: „Abia acum, după şase ani, înţeleg gestul meu de a mă întoarce din drumul spre New York (unde dobândisem o bursă pentru a-mi aprofunda studiile de actorie). Eram dezamăgită de România şi vroiam să pornesc spre lumea nouă. Dumnezeu m-a învrednicit să descopăr, prin suferinţa şi jertfa dumneavoastră, bucuria şi emoţia de a fi român. Drept mulţumire, vreau să dăruiesc Asociaţiei bursa mea de studiu…”. Începând cu acea zi şi până l-am condus pe ultimul drum, nu m-am mai despărţit de domnul Gheorghe Jijie, acest martir al neamului nostru – un monument de demnitate, curaj, modestie şi dragoste creştină. Pe 4 aprilie 2012, domnului Jijie şi camarazilor săi de suferinţă, aveam să le dedic spectacolul-recital „TESTAMENT”, mărturie a unei pagini de istorie nescrisă cu cerneală, ci zugrăvită în fiinţa noastră naţională cu lacrimi şi sânge – o declaraţie de dragoste şi recunoştinţă, în premieră naţională, reprezentată pe scena Teatrului de pe Lipscani. În aceeaşi seara, marele artist şi bun român Dan Puric (căruia îi datorez setea de a cunoaşte „cine suntem”), i-a acordat domnului Gheorghe Jijie „Premiul pentru Demnitate Românească”, instituit de Fundaţia Aiud (înfiinţată, nu demult, în colaborare cu dr. Pavel Chirilă). De la acest cu adevărat părinte spiritual, care a avut şi va avea în continuare un rol important în devenirea mea, am învăţat atâtea lucruri preţioase. Am devenit mai puternică în înfruntarea cu

viaţa, mai statornică în hotărârea de a nu face niciun compromis, mai apropiată de Sfânta Biserică creştin-ortodoxă şi cu adevărat responsabilă în privinţa mesajului artistic pe care doresc să îl transmit în profesia mea: acela că arta, văzută ca inspiraţie divină, trebuie să dezvăluie această dimensiune a credinţei în mântuire. Ca un mic semn al recunoştinţei pe care i-o port, i-am dedicat actuala mea Disertaţie cu titlul „Poezia în cătuşe. Dimensiunea religioasă în teatru.” Lupta a fost câştigată! Chinurile şi suferinţele fizice şi morale au fost înălţătoare, ca o scară către cer. Jertfa şi crezul acestor martiri se află în noi, în genele noastre de români, trebuie doar ca aceste fapte să iasă din bezna beciurilor de închisoare şi să ne lumineze conştiinţa. „Noi am căzut răpuşi, dar înviem mereu / Prin mucenicii care se întorc prin prunci”, spune Petru Baciu, în poezia „NOI”. De la acea primă întâlnire de Prier, am plecat la braţ cu George Manu, într-o monografie alcătuită de domnul Jijie, pe a cărei primă pagină se află scris: „Doamnei Fineta, cu multă admiraţie, pentru preocupările sale şi dorinţa de a afla istoria adevărată a neamului nostru. 8 aprilie 2011. Gheorghe Jijie”. Testamentul său pentru România, aşa cum l-am înţeles eu, este să ne cunoaştem istoria şi înaintaşii, pentru a nu mai repeta greşelile trecutului şi pentru a face din România o ţară frumoasă ca soarele de pe cer. Aşa să ne ajute Dumnezeu! FINETA GRIGORESCU – actriţă


4

Vacanţă la ţară. Aud cum creşte firul ierbii

D

e câte ori nu ne-am gândit, odată întorşi în Bucureşti după o călătorie în mijlocul naturii, cu părere de rău şi dor la locurile vizitate? De câte ori zgomotul şi mirosul oraşului nu ne-au agresat simţurile imediat ce am reintrat în ritmul său strident tumultos? Şi de câte ori nu ne-am spus: ce mi-aş dori să revin sau ce bine ar fi fost să fi putut rămâne mai mult, dacă nu pentru totdeauna, în zonele care ne-au cucerit cu farmecul lor natural? Firescul acestui stil de viaţă se pare că ne atrage instinctiv. Iar sentimentul acesta este trăit cel puţin la fel de intens şi de copii. La intrarea în Gara de Nord, după o o săptămână petrecută la ţară, la o mănăstire din judeţul Bacău, o fetiţă din micul nostru grup gorganist a exclamat: „Simt mirosul de praf şi de mizerie”, iar o alta „Mi-e deja dor de maici, de mânz şi de căţei”. Copiilor le place viaţa în sânul naturii pentru că e în firea lucrurilor şi a oamenilor. Sunt curioşi să experimenteze, să înţeleagă cum cresc plantele şi la ce folosesc ele sau cum se îngrijesc animalele. Se îndrăgostesc pe loc de tot ce este pui – de om sau de animal. Este un spectacol extraordinar pentru ei frământatul pâinii, dezghiocatul mazării din teci sau analizarea viermişorilor care se hrănesc cu bobul, aşa cum este un miracol care se întâmplă o dată în viaţa cuiva, dacă

nu chiar o singură dată în viaţa planetei, atunci când un fluture alege să poposească câteva clipe pe degetul unui copil de 6 ani. Şi „doar” această experienţă îl face să exclame „Sunt cel mai fericit om din univers!”.

ABC-ul vieţii de mănăstire Am ales să mergem cu trenul la mănăstirea Tisa Silvestru pentru ca aventura copiilor să fie completă – unii dintre ei călătoreau pentru prima oară cu acest mijloc de transport. În gara din Bacău ne aştepta părintelui duhovnic de la mănăstirea care urma să ne

găzduiască, Pimen Costea. Mereu zâmbitor şi glumeţ, Părintele a oferit copiilor un drum de neuitat cu microbuzul mănăstirii, accentuând fiecare curbă care urca dealurile spre destinaţia noastră, spre deliciul copiilor. Odată ajunşi la mănăstire, au descoperit cu toţii cu mare încântare curtea şi împrejurimile – livada de vişini şi de mere, aleea de trandafiri, grajdurile şi stupii de albine şi, bineînţeles, biserica. Mănăstirea se află la ceva mai mult de 30 de kilometri de Bacău spre Vaslui şi este


5 frumos aşezată pe un deal, la liziera pădurii dese. Perspectiva dinspre satul Silvestri asupra mănăstirii este deosebită – o cetate a lui Dumnezeu strălucitor de albă care uneşte cerul cu dealurile printr-un tiv gros şi pufos de copaci de un verde intens. Maicile, tot timpul binevoitoare şi vizibil încântate de micii oaspeţi, cu mare dragoste le-au povestit fie despre viaţa albinelor, fie despre fiecare animal din curte şi au răspuns tuturor întrebărilor acestora. Şi ştim cu toţii cât pot fi acestea de provocatoare! Cu multă răbdare, maicile lămureau toate dilemele, inclusiv pe cea legată de culoarea pijamalelor călugăriţelor. Pentru ca pelerinii juniori să fie pe deplin mulţumiţi şi să revină cu drag la mănăstire, maicile au adaptat chiar şi meniul de post, pregătind gustoase plăcinte sau cartofi prăjiţi sau, pur si simplu, oferindule biscuiți și mult-râvnita ciocolată. Trebuie să o recunoaştem – mâncarea sănătoasă, preparată doar cu ingrediente adunate din curte – este mai greu acceptată de copiii crescuţi în epoca McDonald’s. Aşa că micile excepţii au fost apreciate cu îndelungi exclamaţii de entuziasm.

Viaţa taberiştilor pelerini Ca în orice tabără, copiii au avut parte de activităţi intense care i-au ţinut tot timpul ocupaţi. Au ajutat maicile la bucătărie, în special la strânsul mesei şi la ştersul vaselor şi al tacâmurilor, au curăţat mazăre, fasole sau nuci, sau au frământat cu mânu-


6 ţele lor pâinea care urma să fie pregătită în cuptorul cu lemne. Din grădina mănăstirii, copiii au cules gălbenele şi au constatat cu uimire cum o floare atât de delicată poate fi un remediu eficient în vindecarea rănilor. Au admirat solarul cu roşii şi straturile de zarzavaturi. Sigur că cea mai mare bucurie a fost grajdul cu animale: de la pui, găini şi purceluşi, la cele trei văcuţe pe care copiii au învăţat de la maica Maria să le mulgă: Sâmbotica, Venera şi Ruji. Nărăvaşul Mugurel, viţelul mănăstirii a stârnit şi el câteva pasiuni, iar Sofia, mânza întâlnită în drumeţiile pe dealuri, i-a cucerit definitiv. Şi pentru că au avut-o şi pe doamna Lidia Stareş alături, copiii au profitat de prezenţa dumneaei şi au cusut fiecare dintre ei câte o faţă de pernă, împodobind-o cu aţe şi petice colorate. De asemenea, în atelierul de ţesut de la mănăstire, doamna Stareş le-a arătat cum se ţese olteneşte, învăţându-le şi pe maici această tehnică pe care dânsele nu o practicaseră până atunci. Nu au ratat nici atelierul de pictură de icoane pe lemn, copiii urmărind cu interes toate fazele realizării icoanelor: de la prepararea lemnului, la lipirea foiţei de aur pe suprafaţa care urma să fie pictată, până la conturarea veşmintelor şi a chipurilor de sfinţi. Drumeţiile pe dealurile dimprejur au oferit o experienţă de neuitat. Copiii au mers cu căruţa trasă de cai la cosit împreună cu Părintele Pimen, au cules sânziene şi alte flori de câmp din care şi-au împletit cununi. S-au jucat „ţară, ţară, vrem ostaşi”, „flori, fete sau... sfinţi” şi „de-a v-aţi ascunselea” în livada cu vişini pitici, dar doldora de rod. Nici slujbele de la biserică nu au fost neglijate. Copiii au participat dimineţile devreme la Sfânta Liturghie şi s-au împărtăşit zilnic. Unii s-au şi spovedit, iar vineri seara, de la ora 22.00, în loc să dăm stingerea, am luat cu toţii parte la Sfântul Maslu. „Ce tablou, ce carte face cât spectacolul naturii!” spune Hippolyte Taine. Succintă, convingătoare invitaţie pentru a merge în mijlocul naturii, pentru a o cunoaşte nemijlocit şi a ne încărca cu energie. Copiii ne învaţă bucuria redescoperirii ei. Să ne lăsăm purtaţi de mână! Raluca Ionela Bob Mulțumim părintelui Pimen, maicii starețe stravofora Teoctista și întregului sobor de maici, pentru dragostea cu care ne-au primit!


7

Nu judeca, ca să nu fii judecat! (II) În acest număr al Buletinului parohiei noastre continuăm să reflectăm asupra textului din Evanghelie „nu judeca ca să nu fii judecat”, care ne deranjează şi peste care de multe ori trecem fără să analizăm mai profund ce vrea să ne spună Mântuitorul prin aceste cuvinte.

C

onvinşi că nu judecăm, mărturisim cu mare greutate că facem acest lucru. Noi credem că vedem realitatea aşa cum este ea şi pe ceilalţi aşa cum sunt ei: un mincinos, un orgolios şi alte multe defecte pe care omul le poate avea, iar părerea noastră, în general, este una superficială: nu se va schimba. Nu mergem până la capătul judecăţii, considerată lucidă şi îndreptăţită. De aceea, este necesar să ne abţinem de la o judecată pripită. Rămânem ipocriţi, sub judecata clară, care ne surprinde în flagrant, atunci când judecăm pe altcineva. Proba este cât se poate de evidentă: eu nu judec, eu constat! Uneori putem fi chiar sinceri, de aceea Mântuitorul Hristos nu face apel neapărat la voinţa noastră, care nu poate influienţa mereu spiritul de judecată, sau nu face apel la raţiunea noastră, deoarece celălalt poate evolua şi noi nu putem şti aceste lucru sau nu ne dăm seama de el. Hristos face apel la sentimentul dureros al situaţiei în care cineva este judecat. Evanghelia prezintă o realitate şi aceasta este una alterată, rănită, ca şi viaţa noastră. Paştele este ancorat în Cruce. Dacă noi nu ştim ceea ce înseamnă a fi judecat, fără apel, condamnat fără a fi ascultat, eliminat fără a putea explica, atunci cererea lui Hristos ar rămâne literă moartă. Cuvintele Sale „nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi” sunt o rană şi nu o dorinţă la care se referă Mântuitorul. Această cerere aminteşte obstacolul dorinţei noastre: sentimentul de a judeca, pe care îl avem cu toţii foarte puternic, dar care ne împiedică accesul spre o dorinţă pozitivă, aceea de a nu mai judeca. Când pretindem că nu ştim ce înseamnă a fi judecat, practic sentimentul a fost înnăbuşit deoarece este prea dureros. Pretindem că nu judecăm, dar suntem lucizi, chiar ne înviorăm atunci când observăm comportamentul celorlalţi. Or Hristos a venit pentru a răsturna judecata noastră, pentru a renunţa să-i mai vedem

atât de clar pe ceilalţi: „Şi a zis: Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi” (Ioan 9,39). Cu alte cuvinte, cei care pretind că, atunci când îi judecă pe alţii sau cred că văd clar, să-şi dea seama că de fapt nu văd nimic. Nevoia repetată de a judeca, atunci când suntem conştienţi, poate deveni un lucru foarte dureros, constatat în ultimii ani şi în spaţiul public românesc. Este de ajuns să ne simţim bine cu noi înşine şi să nu mai avem nevoie să-l schimbăm pe celălalt. Hristos face apel la cunoaşterea nostră de Dumnezeu şi la raţiune pentru a ne propune un schimb: judecată pentru judecată, condamnare pentru condamnare (Matei 7, 2). Textul de la Matei nu se înscrie în contextul judecăţii viitoare, ci în cel al vieţii cotidiene, în cadrul relaţiilor interpersonale, unde problema reciprocităţii se pune constant. În contextul trădării şi al morţii, în momentul arestării, Iisus îşi îndreaptă cuvintele spre scopul urmărit de Dumnezeu: „Iar acum vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei” (Ioan 17,13). Dumnezeu vrea să ne protejeze, iar atunci când îi judecăm pe alţii suntem în pericol. Iisus se face purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu, care ne ştie că suferim înainte ca noi să ne dăm seama. Mântuitorul urmăreşte prin cuvintele Sale să ne elibereze de sentimentul de a fi judecat, şi atunci îndemnul Său capătă o altă dimensiune. El parcă ne-ar zice: dacă vă simţiţi judecaţi şi suferiţi pentru acest lucru, dacă vreţi să vă eliberaţi de aceasta, nu mai judecaţi şi veţi reuşi să vă închideţi rănile şi să vă vindecaţi. În loc să spunem: noi judecăm pe alţii pentru că ne simţim judecaţi de ei, Fiul lui Dumnezeu ne recomandă: nu judecaţi pe altul înainte ca voi să vă simţiţi judecaţi de el. Acesta este sensul cuvintelor Sale, iar atunci când vom reuşi să le punem în practică vom fi eliberaţi, situaţia se va îndrepta spre ieşirea în Dumnezeu. Iisus ne invită să începem să ne vindecăm şi să ne eliberăm de sentimentul atât de puternic al judecăţii celuilalt. Pr. Emanoil Băbuș


8 PROGRAMUL LITURGIC AL LUNII IULIE † Duminică, 1 iulie, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie - Miercuri, 4 iulie, h. 17.30: Slujba sfinţirii apei; h. 18.30: dialoguri - Vineri, 6 iulie, h. 17.30: Slujba Acatistului şi spovedanii - Sâmbătă, 7 iulie, h. 9.00‑11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie † Duminică, 8 iulie, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie - Miercuri, 11 iulie, h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri - Vineri, 13 iulie, h. 17.30: Slujba Acatistului şi spovedanii - Sâmbătă, 14 iulie, h. 9.00‑11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie † Duminică, 15 iulie, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie - Miercuri, 18 iulie, h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri - Joi, 19 iulie, h. 17.30: Vecernie mare cu Litie şi Acatistul Sf. Proroc Ilie † Vineri, 20 iulie, Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul – hramul Bisericii, h. 8.00‑12.00: Utrenia, Sf. Liturghie şi parastase - Sâmbătă, 21 iulie, h. 9.00‑11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie † Duminică, 22 iulie, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie - Miercuri, 25 iulie, h. 17.30: Slujba sfinţirii icoanelor; h. 18.30: dialoguri - Vineri, 27 iulie, h. 17.30: Slujba Acatistului şi spovedanii - Sâmbătă, 28 iulie, h. 9.00‑11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie Mare † Duminică, 29 iulie, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie

PROGRAMUL LITURGIC AL LUNII AUGUST - Miercuri, 1 august, h. 17.30: Slujba sfinţirii apei şi spovedanii - Vineri, 3 august, h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Taina Sf. Maslu şi spovedanii - Sâmbătă, 4 august, h. 9.00‑11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii † Duminică, 5 august, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie; h. 18.00: Vecernie cu Litie şi spovedanii † Luni, 6 august, Schimbarea la Faţă a Domnului, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie (dezlegare la peşte) - Miercuri, 8 august, h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: spovedanii - Vineri, 10 august, h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Taina Sf. Maslu şi spovedanii - Sâmbătă, 11 august, h. 9.00‑11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii † Duminică, 12 august, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie - Marţi, 14 august, h. 17.30: Vecernie cu Litie şi spovedanii † Miercuri, 15 august, Adormirea Maicii Domnului, h. 8.15–12.00: Utrenia, Sf. Liturghie şi parastase (dezlegare la peşte) - Vineri, 17 august, h. 17.30: Slujba Acatistului şi spovedanii - Sâmbătă, 18 august, h. 9.00‑11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie Mare † Duminică, 19 august, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie - Miercuri, 22 august, h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri - Vineri, 24 august, h. 17.30: Slujba Acatistului şi spovedanii - Sâmbătă, 25 august, h. 9.00‑11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie Mare † Duminică, 26 august, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie - Marţi, 28 august, h. 17.30: Vecernie cu Litie † Miercuri, 29 august, Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul, h. 8.15–12.00: Utrenia, Sf. Liturghie şi parastase; h. 17.30: Acatistul Sf. Ioan Botezătorul (zi de post) - Vineri, 31 august, h. 17.30: Slujba sfinţirii icoanelor şi spovedanii

Redacţia: Redactor onorific: Răzvan Bucuroiu. Redactor: Constantin Gordon. DTP: Larisa Barbu Membri şi contacte: pr. paroh Silviu Tudose: tel. 021.315.54.99; email: silviu_75@yahoo.com; pr. Vasile Gordon: tel. 021.315.21.42; email: pr.gordon@yahoo.com; pr. Emanoil Băbuş: tel.: 0742.013.345; email: emil_babus@yahoo.com; Constantin Gordon: tel. 0730.560.995; email: constantingordon@yahoo.com; Sediul redacţiei: Str. Silfidelor nr. 5, sector 5, Bucureşti. Adresa web: www.gorgani.ro

BP 106  

Buletin parohial

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you