2
Familia – marea dezbatere Cu ocazia crizei din 2008, economiștii și sociologii deopotrivă au stabilit un lucru interesant, și anume: cea mai rezistentă & eficientă formă de organizare umană, care poate să facă față crizei (de orice fel!) este familia. Da, familia este „amortizorul” universal care absoarbe uimitor de eficient toate șocurile de ordin financiar dar și social, comunitar și/sau personalsentimental.
F
amilia – această structură a „începuturilor”, care își răsfrânge cu smerenie imaginea în însăși alcătuirea tainică a Sfintei Treimi, acest seif al genomului uman, acest cuib al dragostei, tandreții și solidarității – dar și suprem test al răbdării! – FAMILIA așadar este acum pusă în discuție, mai ales de către cei care, probabil, nu o au. De către cei care, într-un egoism însingurat, în lipsă de credință (dar și de nădejde și dragoste), în absența copiilor și în resentiment față de proprii lor părinți trec la dinamitarea sistematica a temeliei acestei structuri primordiale a umanității. Căci acesta cred că ar putea fi profilul lor sufletesc, cel descris mai sus... Oricum ar fi, în această nefericită contemporaneitate în care ne aflăm unii cu alții, răspunsul creștinilor trebuie să fie unul clar, pe măsura provocării. Și asta ține mai mult de fapte, și mai puțin de vorbe. Da, cu vorbele stăm bine... „Teoria” o știm cu toții, învățătura Bisericii răsăritene (dar și apusene) e clară în această privință. Dar abordarea personală, discursul faptelor noastre, care este? Mai precis: suntem noi în stare să oferim lumii care ne privește, dar și copiilor noștri modelul unei familii creștine, echilibrate și bineplăcute privirii? Familia în care noi trăim este una a bucuriei, a înțelegerii, a respectului, a lipsei de minciună, de ascunzișuri și de violență verbală sau fizică? Cu alte cuvinte: modelul nostru familial este unul bun de urmat, „apetisant” pentru ceilalți, sau este și el doar o formă fără fond, o inerție a vieții, un lung și obositor șir de compromisuri? Că dacă este așa, atunci să nu ne mai mire asaltul ideologic recent asupra acestei structuri umane, care nu (mai) aduce nici o bucurie sinceră, care nu generează veselie
și bună-dispoziție existențială în jur! Oferta, dacă e sinceră și de nerefuzat, poate fi luată în calcul. Dacă însă e o „păcăleala” la mijloc, atunci criticile sunt, pe undeva, îndreptățite... Înseamnă că și noi greșim, și aici trebuie să luăm aminte! Mutând puțin sensul demonstrației, aș vrea să vă readuc în memorie experiențele catolicilor de odinioară, din Spania sau Irlanda. În Evul Mediu, Biserica romanocatolică a fost atât de invazivă în viețile și chiar în intimitatea oamenilor, încât aceștia pur și simplu s-au săturat! În Spania clericii au inventat Inchiziția, cea mai temută poliție politică (a se citi „dogmatică”), care mergea până a-i ucide cu sânge rece pe cei care nu încăpeau într-un imaginar pat al lui Procust, creat de minți diabolice. Spaniolii au îndurat câteva secole această siluire nemaipomenită a învățăturii hristice, această pidosnicie a teologiei iubirii, iar când s-au „eliberat” emoțional, au răspuns cu aceeași monedă: au executat sute și mii de preoți catolici și au pângărit altarele în timpul Războiului Civil, din anii 30. Desigur, nu există scuză pentru astfel de atrocități și pentru a „trage cu mitraliera în obrazul lui Hristos”, dar istoria asta ne arată că totuși s-a întâmplat... În Irlanda, la fel. Preoții catolici deveniseră tare nemulțumiți de dansurile populare ale irlandezilor, găsindu-le necuviincioase. Dar oamenii se veseleau și ei cum puteau, și nu cred că Biserica trebuie să normeze brutal, prin edict sau bulă papală, lungimea fustei ori coafura credincioșilor săi – dacă aceștia nu au o pornire sinceră către înfrânare și smerenie. Atari virtuți nu se pot impune „de la centru”, ele sunt fie trăite sincer și asumate natural, fie se lasă așteptate pentru alte vremuri... A le impu-
ne cu forța este greșit, căci obții contrariul! Așa au ajuns irlandezii să uimească lumea de azi cu dansul lor, în care dansatorii se mișcă numai de la brâu în jos, pe deasupra fiind și încălțați cu pantofi de câteva kg! Veselia a refulat atunci cum a putut și ea, sub privirile îmbufnate ale preoților, însă oamenii când au fost puși acum să aleagă la ultimul referendum (pe tema căsătoriilor gay) dacă sunt de partea tradiției sau nu, au ales NU. De ce, oare? Că doar nu sunt toți homosexuali... Revenind, familia însăși trebuie să fie un lucru dorit, râvnit sincer și nu băgat cu forța pe gât. Trebuie încurajată și ocrotită cu discreție duhovnicească de către Biserică, nu normată comportamental cu severitate ori obtuzitate sau privită numai sub aspectul „liniar” al productivității de copii/cuplu. Sub nici un motiv nu trebuie transformată această taină, căci taină este, într-o marfă ideologică, folosită de ambele părți doar pentru a demonstra ceva adversarului. Noi, familiștii, suntem cei care iradiem bucurie și, implicit, dorința altora de a ne urma calea sau, dimpotrivă, inspirăm lehamite și dezgust. Tot o chestiune de atitudine este și aceasta, până la urmă. Bref, numai a vorbi nu ajunge! Inițiativa Coaliției pentru familie condusă de Mihai Gheorghiu este excelentă, cu adevărat binevenită. Trebuie sprijinită de toată suflarea creștină din România prin semnături și participare directă, căci în democrație numărul chiar contează... Dar în cele ale credinței contează și exemplul personal, și pe acest palier am ținut să rezum aceste câteva gânduri. Să-mi fie iertate! Răzvan Bucuroiu