Page 1

„Atunci s-a apropiat Ilie Proorocul de popor şi a zis: Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi Lui!” (III Regi 18, 21)

ianuarie-februarie 2015

foaie pentru întărire sufletească, atitudini şi comunicări

SPOVEDANIA: ÎN PICIOARE, ÎN GENUNCHI SAU PE SCAUN? Fiecare dintre noi a mers la duhovnic să se spovedească sau a văzut, în bisericile în care a intrat, alţi creştini spovedindu-se. Primul lucru pe care îl observăm este locul în care se desfăşoară Spovedania: chiar dacă tradiţional acesta era pronaosul bisericii, de cele mai multe ori spovedaniile se săvârşesc în naos. Totodată, observăm şi diferite practici în ce priveşte poziţia preotului şi a celui care se spovedeşte în timpul mărturisirii păcatelor. Care e corectă? 1. În ce îl priveşte pe preot, de obicei, după ce citeşte molitfele sau rugăciunile de la început, „cheamă numai unul câte unul din cei cărora le-a citit molitfele, nu câte doi sau mai mulţi, şi şade pe scaun cu faţa senină, ca şi când ar închipui iubirea de oameni a lui Dumnezeu” (Molitfelnic). Expresia „scaunul mărturisirii” nu se referă strict la un scaun folosit la şedere ci, mai degrabă, la faptul că Taina Pocăinţei prevesteşte Judecata de Apoi, „când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul (scaunul) slavei Sale” (Matei 25, 31). Prezenţa icoanei Mântuitorului este benefică şi pentru ca cel care se spovedeşte să ştie că îşi mărturiseşte păcatele ca şi când ar sta în faţa lui Hristos Însuşi, preotul fiind doar reprezentantul sau martorul Acestuia. Poate de aceea autorul Cărţii foarte folositoare de suflet îl îndeamnă pe duhovnic „să urce în scaunul cel înalt al mărturisirii”, inspirat de îndemnul Sf. Simeon al Tesalonicului: „duhovnicul care primeşte mărturisirea să şadă liniştit, cu bună cucernicie şi blând cu sufletul, arătând în căutătura feţei sale dumnezeiască dragoste”. Chiar dacă sunt şi preoţi care în timp ce săvârşesc Taina Pocăinţei stau în picioare, fără să greşească, cum se întâmplă, bunăoară, în Biserica Ortodoxă Rusă, la noi, majoritatea aleg să se aşeze pe scaun, mai ales că, făcând

aşa, sunt ajutaţi să reziste uneori ore în şir, ascultând mărturisirile fiilor duhovniceşti. 2. Dacă preotul stă aşezat în scaunul mărturisirii, în ceea ce priveşte poziţia fizică a credinciosului, practicile nu sunt unitare. Întâlnim, de cele mai multe ori, credincioşi care se spovedesc în genunchi, alţii care sunt aşezaţi şi ei pe un scaun, sau alţii, cei mai puţini, care stau în picioare. Se naşte întrebarea: cum e corect? Dacă cercetăm Molitfelnicul, constatăm că „cel ce se spovedeşte [trebuie] să stea cu capul descoperit, cu mâinile strânse la piept, plecându-şi capul în jos cu umilinţă şi cu

(continuare în pagina 2)

Anul XVI, nr. 5 (121)

Postul Mare. Pași spre Înviere, de Alexander Schmemann – o lectură de mare folos Ajunși în Postul Paștilor, ne este de folos a ne apleca spre o înțelegere mai profundă a acestei perioade, pătrunzând însemnătatea slujbelor și a rugăciunilor din Post. Pentru aceasta, cartea Postul Mare. Pași spre Înviere a părintelui Alexander Schmemann ne poate fi un îndrumar de mare valoare. Autorul îsi bazează excelenta analiză pe câteva elemente esențiale: cântările Triodului, pericopele apostolice și evanghelice, tâlcuirea rugăciunilor și a slujbelor deosebite din perioada Postului, precum și clarificarea din punct de vedere istoric al rolului primordial al Postului Mare în viața creștinului ­– acela de învățare a catehumenilor, de formare în viața duhovnicească, pentru ca, în ziua Învierii, aceștia să primească Sfântul Botez; motivația acestei aduceri aminte este aceea că noi, creștinii ortodocsi, deși botezați, ne depărtăm și avem nevoie de întoarcerea la rădăcina credinței noastre. Pocăința este cheia urcușului duhovnicesc în timpul postului și se accentuează importanța acesteia din mai multe perspective. Ne sunt prezentate cinci aspecte esențiale ale pocăinței, prin interpretarea celor cinci duminici pregătitoare dinaintea postului: dorința de îndreptare (indică puterea lăuntrică a omului, atunci când își dorește ceva cu ardoare, de a transcende limitele sale naturale), smerenia (virtute care ne apropie de Dumnezeu, aflată însă într-un evident contrast cu viața noastră, în care mândria este cea prețuită, remarcată, promovată), conștientizarea înstrăinării de Dumnezeu și întoarcerea din exil (ne indică pe fiecare dintre noi ca fii risipitori, rătăciți), dragostea pentru aproapele (criteriul pe baza

(continuare în pagina 6)


2

SPOVEDANIA: ÎN PICIOARE, ÎN GENUNCHI SAU PE SCAUN? (urmare din pagina 1) frică de Dumnezeu”. Nimic despre îngenuncheat sau nu, cu atât mai puţin despre aşezatul pe scaun. Probabil că la aşezatul pe scaun nici măcar nu s-au gândit părinţii care au scris aceste îndrumări, în vremea aceea neexis­tând, ca acum, zeci de scaune răspândite prin lăcaşurile de cult. În scrierile pr. prof. Petre Vintilescu, am găsit citată o mărturie din veacul al VIlea, a Sf. Ioan Postitorul, care indică preotului să aşeze pe cel care se spovedeşte mai întâi în faţa altarului, pentru molitfe, după care „să-l ridice (din genunchi) [în gr. anistan] şi să-l facă să stea în picioare [în gr. istan] de o parte a intrării altarului, iar el însuşi în cealaltă parte să stea [în gr. istasthai]”. Cartea foarte folositoare de suflet, pusă de foarte mulţi pe seama Sfântul Nicodim Aghioritul, menţionează că cel care se spovedeşte vine la duhovnic, „îngenunchind înaintea Sfintei icoane a Mântuitorului”. Încercând să găsim argumente în favoarea uneia sau alteia dintre practici, ne poate fi folositoare şi Pilda fiului risipitor, văzută adesea ca o imagine a Tainei Pocăinţei, în care tatăl

iertător „a căzut pe grumazul lui” (Luca 15, 20), ceea ce înseamnă că acesta se afla cumva în genunchi (aşa cum e reprezentat adeseori în iconografie). Concluzionând, cred că, în duhul tradiţiei prezente în cele mai multe dintre bisericile noastre, în timpul mărturisirii păcatelor, se cuvine să stăm în genunchi, ca o expresie a părerii de rău pentru păcatele pe care le-am făcut. Pe scaun ar trebui să stea în timpul spovedaniei numai cei cu anumite neputinţe fizice, care îi împiedică să îngenuncheze. De aceea, este bine ca preotul să se îngrijească să fie un scaun în apropierea locului în care spovedeşte, pentru astfel de excepţii. Tot în mod excepțional, ar putea fi invitat să se aşeze pe scaun şi un credincios care are de făcut o mărturisire mai îndelungată, pentru a fi prevenită situaţia neplăcută în care el nu mai e atent la spovedanie, din cauza amorţelii pe care o simte în trup. În cazul în care preotul alege să stea în picioare, e de la sine înţeles că şi credinciosul ar trebui să stea tot în picioare în timpul mărturisirii păcatelor. Ar mai fi de răspuns la o întrebare: în timpul spovedaniei, se aşază sau nu epitra-

hilul pe capul credinciosului? Consider că nu există nici în acest caz un răspuns unic. Fiecare preot va proceda cum crede mai bine, încercând să creeze în timpul spovedaniei cadrul necesar ca cel care îşi mărturiseşte păcatele să simtă părerea de rău pentru păcate, dar şi încredere în marea milostivire a lui Dumnezeu. Cu epitrahilul pe cap, alunecându-i din când în când pe umeri, poate să se simtă stânjenit, „ascuns”, cu privirea în pardoseala bisericii, preotul fiind undeva deasupra şi şoptindu-i la ureche întrebări sau sfaturi. Este de preferat situaţia în care cei doi se pot privi în ochi, fiecare asumându-şi rolul pe care îl are, alături de Dumnezeul cel nevăzut, dar prezent real în acele momente. Aşadar, chiar dacă la prima vedere pare un lucru nesemnificativ, poziţia fizică a preotului şi a credinciosului pot fi elemente esenţiale în buna desfăşurare a unei spovedanii, ale ajutând sau împiedicând rostul acesteia: părăsirea cu sinceritate a unui trecut păcătos şi începerea unei vieţi schimbate, cu nădejde în mântuire.

Poate fi ceva mai mare decât iubirea? Sfântul Apostol Pavel scrie corintenilor (şi, prin ei, nouă, tuturor) că între virtuţile de frunte ale creştinului, dragostea este cea mai mare: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea (I Co 13, 13). Şi tot el: „Dragostea nu cade niciodată!” (v. 8). La rândul său, Sfântul Evanghelist Ioan mărturiseşte: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Iată că iubirea nu este doar virtute veşnică, care nu cade niciodată, ci este şi numele lui Dumnezeu. Aşadar, poate fi ceva mai mare ca iubirea? Răspunsul logic şi firesc: nicidecum! Atunci, de ce Părinţii Bisericii nominalizează dreapta socotinţă ca fiind „cea mai mare virtute?”. Şi nu doar Părinţii din vechime, ci şi dintre cei foarte apropiaţi de zilele noastre, ca, de pildă, monahul Nicolae de la Rohia (Steinhardt): „Ca însuşire principală a omului, călugării ortodocşi nu socotesc nici bunătatea, nici inteligenţa, nici dragostea, credinţa, răbdarea, evlavia ori sfinţenia, ci dreapta socotinţă, care este o virtute foarte complexă şi greu de exprimat în cuvinte (are o formulă tot atât de vastă ca polimerii de bază). În dreapta socotinţă intră, precis, tainic drămuite, şi bunul simţ şi înţelepciunea şi cuminţenia şi voinţa adăogite celor de mai sus. Nici una din virtuţi nu e absolută – nici chiar adevărul, doar iscusita cum-

pănire a multora ne poate ajuta să ne ferim nu numai de rele (aceasta-i destul de uşor), ci şi de savante boroboaţe şi sofisticate erori” (Jurnalul fericirii…, p. 158). Aşadar, pe ce se bazează „călugării ortodocşi” când aşază această virtute deasupra iubirii? Este întrebarea la care ne propunem să răspundem în cateheza de faţă. Tema plasată în titlu ne revine adesea în atenţie, observând comportamentul şi gospodăriile semenilor alături de care convieţuim,

în familie, în oraşe ori sate, în ţărişoara noastră etc. Unii duc o viaţă echilibrată, cu bună rânduială, în familie şi la serviciu, dar şi în societate, în general. Ţi-e drag, totodată, să le vezi gospodăriile prospere, ori chiar modesta agoniseală în care-şi duc traiul. Alţii, cu regret notăm, duc o viaţă marcată de tot felul de manifestări nechibzuite, poziţionându‑se adesea în stare de conflict cu familia, cu mulţi dintre colegii de serviciu, cu semeni cunoscuţi şi necunoscuţi, dar mai ales cu ei înşişi. „Gospodăria” lor e în derivă, viaţa fără o ţintă clară, familia pusă pe jar, prietenii derutaţi. Dacă am încerca un răspuns foarte scurt la întrebarea „care este cauza acestor comportamente opuse?”, am zice odată cu Părinţii Patericului (şi ai Bisericii, în general): în primul caz, dreapta socotinţă; în al doilea, lipsa acestei virtuţi. Ce ne spun dicţionarele despre „dreaptă socotinţă”? Ca adjectiv, „drept” înseamnă corect, întemeiat, just, cinstit, moral, conform cu adevărul. Iar substantivul „socotinţă”: judecată/raţiune sănătoasă, chibzuinţă, măsură, cumpătare. Prin asociere, „dreaptă socotinţă” înseamnă, aşadar, judecată sănătoasă, chibzuită, cu măsură, echilibrată. Un sinonim mai cunoscut al expresiei este cuvântul „discernământ” (vb. latin „discerno” – a separa, a deosebi), care în DEX este „tradus” prin

Preot Silviu TUDOSE

DREAPTA SOCOTINŢĂ – CEA MAI MARE VIRTUTE


3 circumspecţie, clarviziune, comprehensiune, judecată, perspicacitate. În greaca Părinţilor Patericului, pentru dreaptă socotinţă avem termenul „diákrisis” (prep. dia – prin, prin mijlocul, printre + vb. krino – judec, discern/ disting, separ, aleg, detectez). Iată, aşadar, cum se întâlnesc, la un moment dat, „discernământ” cu „diákrisis” în verbul românesc „a separa, a deosebi”. Până la urmă, creştinul cu „dreaptă socotinţă” este omul înţelept şi chibzuit, cu scaun la cap, care ştie să deosebească binele de rău, adevărul de minciună, lumina de întuneric. Alege, cu limpezime de minte, calea corectă, echilibrată, chibzuită, înţeleaptă, atât în chestiunile majore ale vieţii, cât şi în cele minore (ori aparent „minore”). Şi nu doar pentru el: adesea, îi ajută pe semenii aflaţi în impas, ori cumpănă, să aleagă la rându-le drumul sănătos, ca să intre în rânduială. Sfânta Scriptură abundă în cuvinte şi expresii în favoarea dreptei socotinţe, unele cu referiri directe, altele învăluite în mister, dar uşor descifrabile, din care vom selecta câteva. Mai întâi, o avertizare, caracteristică Vechiului Testament: „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar!” (Isaia 5, 20). Iată şi alte repere: „Înţelepciunea omului chibzuit este de a-şi înţelege calea lui; iar nebunia celor neînţelepţi este înşelăciune” (Pilde 9, 8); „Înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrâneţilor înseamnă o viaţă neîntinată” (Înţ. lui Solomon 4, 9). Noul Testament invită la „deosebirea duhurilor” şi la „ţinerea” (reţinerea) celor de folos: „Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu…” (I Ioan 4, 1). Unele duhuri, gânduri, simţăminte, dinafara ori dinăuntrul nostru, din inimă şi minte, impulsuri de a lua hotărâri etc., ne pot veni de la cel rău. Tocmai de aceea e nevoie de dreaptă socotinţă, apreciere, distingere ş.a. În acest sens, credem, ne îndeamnă şi Sf. Ap. Pavel: „Pe toate să le cercaţi; ţineţi ce este bine. Feriţi-vă de orice înfăţişare a răului!”(I Tes 5, 21-22). Tot Sf. Ap. Pavel atrage atenţia că râvna fără pricepere (cunoştinţă, înţelepciune, socotinţă) îşi pierde valoarea: „(Unii) au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă…” (Romani 10, 2). Părinţii Bisericii din vechime, ori contemporani cu noi, mărturisesc la unison prioritatea dreptei socotinţe în şirul celorlalte virtuţi (vom face, la fel, invocări selective). Bunăoară, Sfântul Antonie cel Mare întrebându-i pe ucenici „ce este mai important pentru mântuire?”, primeşte răspunsuri de valabilitate incontestabilă: postul, privegherea, smerenia, îngrijirea săracilor şi a bolnavilor, primirea de străini, milostenia, dragostea faţă de om… „Nu este adevărat!” – replică Sfântul Antonie, arătând că toate faptele înşirate sunt bune, numai dacă sunt făcute cu dreaptă socotinţă. Apoi, atenţionează: sunt unii care şi-au topit trupurile lor cu nevoinţa şi pen-

tru că nu au avut ei dreaptă socotinţă, departe de Dumnezeu s-au făcut! (Pentru Avva Antonie, 10). Reţinem de aici că fiecare virtute are importanţa ei pentru mântuire, dar îşi pierde valoarea daca nu este luminată de simţul măsurii, echilibrului, discernământului. Poate de aceea, Sfântul Ioan Scărarul numeşte discernământul „făclie în întuneric”: „În tot ceea ce săvârşeşti şi în tot comportamentul tău, fie că trăieşti în ascultare sau că nu depinzi de nimeni, în lucrările tale exterioare ca şi în viaţa ta duhovnicească, să ai drept principiu şi regulă de a te întreba dacă ceea ce faci este în acord cu Dumnezeu... Discernământul este făclie în întuneric, o cale de întoarcere a celor rătăciţi, o lumină pentru cei cu vederea slabă. Cel care îl dobândeşte îşi regăseşte sănătatea şi nimiceşte boala…” (Scara, XXVI, 22). Şi tot el, în asentiment cu Sf. Ioan Evanghelistul, citat mai înainte, spune: „Să cercetăm înainte de unde suflă vântul, ca nu cumva să ne aflăm întinzând pânzele împotriva lui…” (XXVI, 57). De la părinţii contemporani şi mirenii creştini remarcabili, odată cu mărturia monahului Nicolae Steinhardt, pomenită la început, invocăm două mărturisiri, pe cât de scurte, pe atât de frumoase şi convingătoare: „Cred mai degrabă ceea ce am învăţat de la Sfinţii Părinţi: dreapta socotinţă, adică simţul echilibrului” (Mitrop. Bartolomeu, cu prilejul acordării titlului Dr. HC Univ Alba Iulia – 20 oct 2008); „Dubletul socoteală/socotinţă defineşte o noţiune deosebit de importantă pentru monah, dar şi pentru mireanul creştin, întrucât e vorba de discernământ, iar acesta nu se obţine decât în măsura în care omul, cel mai adesea cu ajutorul duhovnicului, deosebeşte duhurile şi reuşeşte să se ţină de calea împărătească, adică de drumul drept,

evanghelic, al zidirii sufleteşti şi-al mântuirii” (D. Ciachir, Socoteală şi socotinţă…, p. 181). Asociem conduita omului cu dreaptă socotinţă cu a celui care aude şi plineşte învăţăturile Mântuitorului Iisus Hristos, după cum Însuşi spune, în Predica de pe Munte: „Cel ce aude aceste cuvinte ale Mele şi le plineşte, i se va asemăna bărbatului înţelept care şi-a clădit casa pe stâncă. Şi a căzut ploaia şi au venit puhoaiele şi au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă” (Matei 7, 24-25). Pentru comparaţie, socotim de folos să amintim şi reversul virtuţii (păcatul împotriva dreptei socotinţe: nechibzuinţa), în acelaşi context biblic: „Dar cel ce aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le plineşte, i se va asemăna bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip. Şi a căzut ploaia şi au venit puhoaiele şi au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea şi ea a căzut. Şi mare i-a fost căderea!“ (v. 26, 27). Generalizând înţelesul dreptei socotinţe, realizăm, practic, că această virtute ne ajută să gândim sănătos, să vorbim cumpănit, să luăm hotărâri chibzuite şi, mai ales, să înfăptuim ce trebuie, cum trebuie şi când trebuie. Dreapta socotinţă, virtute de toată vremea, ne ajută mai ales în momente de cumpănă, înaintea marilor hotărâri ale vieţii, pentru noi şi pentru cei de-aproapea noastră. În astfel de momente, să plecăm genunchii la rugăciune, să cerem sfat duhovnicului şi să luăm decizii înţelepte, gândind mereu la consecinţe, urmând îndemnul vechiului dicton latin: Quidquidagis, prudenteragas et respicefinem! (Orice faci, fă cu prudenţă şi gândeşte-te la final – Gesta Romanorum). Drept „încheiere/aplicare” socotim întrutotul binevenite sublinierile ieroschim. Ştefan (Nuţescu), de la Schitul Sf. Dimitrie – Lacu, Athos: Dreapta socotinţă este considerată de Sfinţii Părinţi drept cea mai mare virtute pentru că îl menţine pe monah şi pe orice creştin pe calea de mijloc, cea neprimejdioasă, pe calea împărătească de înaintare spre scopul final. Extremele nu sunt de la Dumnezeu. Lucrarea diavolului este să ne arunce în extreme, ori în stânga, ori în dreapta. Căderea de-a stânga înseamnă lucrarea exclusiv a patimilor trupeşti (trândăvie, lăcomie, desfrânare), iar căderea de-a dreapta este căderea în nevoinţă peste putere, cunoscute fiind cazurile unora care au fost ispitiţi să se nevoiască peste puteri, ba chiar au fost ajutaţi să ajungă la anumite măsuri, însă în cele din urmă au căzut înfrânţi. Deci, dreapta socotinţă este virtutea virtuţilor, care ne păstrează în smerenie… Preot Vasile Gordon Câteva repere bibliografice: Patericul, Edit. Mitropoliei, Iaşi, 1913; Scara Sf. Ioan, trad. pr. D Stăniloae, Filocalia 9, Bucureşti 1980; Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii, Edit. Dacia, ClujNapoca, 1997; Dan Ciachir, Socoteală şi socotinţă, în „Cronica ortodoxă”, III, Edit. Timpul, Iaşi, 1999.


4

PAGINA COPIILOR de toate vârstele

D

e când mămica lui murise, copilul îşi dorea din ce în ce mai mult să se facă doctor. Ani de zile copilul s-a gândit la asta, până când, într-o noapte, a avut un vis… Se făcea că străbătuse, alături de un bărbat, un drum lung prin deşert. La un moment dat au intrat într-un sat. Mergând pe uliţă, vedeau tot felul de bolnavi: şchiopi, ciungi, orbi, surzi… Erau prea obosiţi ca să plece mai departe, așa că înnoptară acolo. Însă dimineaţa, când să îşi ia rămas bun, călătorii îl văzură pe fiul gazdei: un băiat frumos, tăcut, care stătea aşezat pe un scaun... - Este orb, le explică gazda. Nu vede nimic… - Îmi pare rău, tare rău, spuse copilul. Îi era aşa de milă de băiatul orb! - Of, dacă aş putea, i-aş da eu unul din ochii mei. Străinul care îl însoţea îl întrebă în şoaptă: - Eşti sigur? Copilul întrebă: - Da, sunt sigur, dar… - Fie cum vrei tu, spuse Străinul. Îl atinse uşor pe faţă şi copilul îşi dădu seama că nu mai vede bine. După câteva clipe, copilul vru să deschidă ochii, dar îşi dădu seama că ochiul stâng avea pleoapele lipite. Privind cu dreptul, îl vedea pe copilul care înainte fusese orb sărind de bucurie. - Văd, văd, văd!…, striga acesta.

Doctorul doctorilor

– poveste adaptată după Danion Vasile –

- Eşti sigur că vrei ca ochiul tău să rămână la el?, îl întrebă Străinul. - Ce să zic… Da, vreau, spuse copilul cu hotărâre. - Să mergem atunci, spuse Străinul. Şi porniră la drum. La ieşirea din sat, văzură o casă dărăpănată. În faţa ei era un copil care se străduia să bea apă din găleata aflată pe marginea fântânii. Însă îi era foarte greu, pentru că nu avea mâini... Copilul îl privi în ochi pe Străin şi spuse cu voce tare: - Dacă aş putea, i-aş da una din mâinile mele. - Dă-i-o pe care vrei, îi spuse Străinul. Copilul întinse mâna stângă, apoi se ascunse după un copac și privi. Îl văzu pe Străin cum seapropie de copil, iar acesta căpătă o mână.Transfigurat, o mişca şi o privea, nevenindu-i să creadă... Străinul şi copilul îşi continuară drumul. - Dacă aş putea, mi-aş da şi viaţa pentru ceilalţi, se auzi glasul limpede al celui din urmă. - Când te-am întâlnit, mi-ai spus că îţi doreşti să devii doctor. Acum, spui că vrei să-ţi dai şi viaţa pentru ceilalţi... Atunci, ne vom schimba drumul. Dar va fi mult mai greu decât până acum. Avem puţină hrană la noi şi trebuie să străbatem un drum de patruzeci de zile.

- Mergem, mergem… Cu tine îmi este bine oriunde aş fi. Şi au pornit… Au mers departe, departe. Au urcat stânci, au mers prin ploaie, le-a fost foame, le-a fost sete, dar mergeau înainte. Când copilul simţea că nu mai poate, îl privea pe Străin şi sufletul său se umplea de putere.Au tot mers până când au ajuns într-un sat cu case mari, bine îngrijite. Au bătut la prima poartă şi au cerut ceva de mâncare; apoi şi la următoarele, dar nimeni nu le răspundea. - Ce e cu ei, nu aud? întrebă copilul. - Ba da, aud… Dar nu sunt primitori de străini. - De ce? Până acum ne-au primit toţi, chiar şi săracii. Iar aceştia, care cred că au de toate…


5 - Aceştia au inima bolnavă, spuse Străinul. Ei nu iubesc, nu ştiu să iubească. - Îi pot ajuta? Ce să fac pentru ei?… Dacă le-aş da inima mea, aş muri, nu-i aşa? Şi nu aş putea ajuta decât un singur om. Eu aş vrea să-i ajut pe mulţi, zise copilul, privindu-l pe Străin. - Atunci dă-i fiecăruia o bucăţică din inima ta. - Ah! Cât de mare? - Vei simţi tu. Unii vor avea nevoie de la tine de mai multă inimă, alţii de mai puţină inimă. - Bine. Aşa am să fac. Copilul intră în curte, timid. Primul veni spre el un bărbat cu o faţă aspră care ducea o scară în spate. Înainte să îi spună ceva copilului, acesta îi aruncă în piept o bucăţică din inima lui. Bărbatul se schimbă, deodată, la faţă... Privirea îi deveni senină. - Avem oaspeţi, oaspeţi de seamă! strigă către ai lui, din casă. Bine aţi venit la noi! Copilul se întoarse spre Străin şi îi zâmbi. - Bine v-am găsit, spuse Străinul. - Nu ştiu ce s-a întâmplat, v-am văzut la poartă de când aţi venit, dar eram prins cu treburile, zise gazda. Soţia îi privea pe fereastră, mirată. Copilul se apropie şi îi întinse şiei o părticică din inima lui. Femeia nu apucă să îşi dea bine seama ce s-a întâmplat: doar simți doar o căldură în piept si ieşi să îi întâmpine, şi ea, pe oaspeţi. - Mai sunt oameni pe care i-aş putea ajuta?, întrebă copilul pe Străin. Simt o dorinţă din ce în ce mai mare de a dărui o parte din inima mea şi altora… - Nu vrei să mănânci mai întâi? Ţi-o fi foame… - Nu, nu, mâncăm după aceea! - Du-te singur, de-acum, îl îndemnă Străinul. Ştii ce ai de făcut. În satul acesta, aproape toţi suferă de aceeaşi boală. Puţini au inima sănătoasă. Tu îi poţi ajuta şi pe ceilalţi să iubească… Copilul plecă. Merse din casă în casă. Peste tot era, întâi, primit cu răceală. Dar, când pleca, oamenii nu voiau să se mai despartă de el. Însă ceva se întâmpla... Pe măsură ce ajuta tot mai mulţi oameni, copilul îmbătrânea. Astfel că spre seară, arăta deja ca un om de şaptezeci de ani. Mergea din ce în ce mai greu... Ajunse la prima casă din sat: cea la care îl lăsase pe Străin. Văzu mulţi oameni la masă, dar

Străinul plecase. Încercă să intre în vorbă cu gazdele, dar acestea nu îl recunoscură. I-a întrebat: - Ştiţi cumva, a trecut pe-aici un om străin de aceste locuri? - Da, a trecut de dimineaţă, îi răspunde un bărbat. A plecat apoi repede, s-o fi dus să îl caute pe copilul cu care venise. A lăsat în urmă o scrisoare şi ne-a cerut să o dăm celui care va întreba de el. Copilul primi scrisoarea din mâna bărbatului şi îl privi în ochi. Bărbatul tresări, căci i se păru că a mai văzut acei ochi, dar nu îşi dădea seama când anume... Copilul, acum bătrân, începu să citească: Copile, ai vrut să ajuţi bolnavii şi te‑am ajutat. Ai dat mâna ta, ochiul tău, altora. Acum, le-ai primit înapoi. Bătrânul îşi dădu seama că începe să vadă şi cu al doilea ochi, iar mâna stângă i se mişca de parcă nu i-ar fi lipsit niciodată. Ai vrut însă mai mult, aşa că te-am adus la oamenii care au cele mai mari suferinţe. La cei

sănătoşi la trup, dar cu inima bolnavă. Şi i-ai ajutat. Dăruind, ai dobândit… Priveşte spre pieptul tău. Inima îţi este la locul ei, dar e mai mare. Cu cât ai dat mai mult, cu atât a crescut mai mult. Pentru că pe Mine M-ai primit în ea. Puterea Mea este puterea iubirii, puterea care biruie orice boală şi orice neputinţă. Puterea iubirii biruie moartea, pentru că Eu am biruit moartea. Alege, deci, ce fel de bolnavi vrei să ajuţi: pe cei bolnavi la trup sau pe cei bolnavi la suflet. Orice ai alege, Eu voi fi cu tine. Şi îţi vei da seama că nu am plecat de lângă tine, pentru că Mă vei simţi în inima ta… Bătrânul plângea şi abia mai putea citi din cauza lacrimilor. Plângea, şi simţea cum inima îi arde în piept…

*** Copilul se sculă din somn. În cameră era foarte frig, focul din sobă se stinsese. Dar inima îi bătea în piept cu putere. Visul îi era proaspăt în minte. Privi spre icoana de pe perete şi recunoscu chipul Străinului… Ani de zile l-a tot frământat acel vis. L-a frământat până ce a ajuns preot. L-a frământat şi după aceea, până când a ajuns la bătrâneţe... Şi, în toată viaţa lui, a simţit cum inima i-a rămas plină de iubire pentru ceilalţi. Pentru că Îl primise în ea pe Cel ce este Iubire… Pagină realizată de Eva-Alexandra PIROȘCĂ


6 căruia se face Dreapta Judecată), iertarea, în Duminica Iertării. De altfel, pocăința rămâne de-a lungul întregii perioade un element esențial, precum vedem și din tripticul de cântări, „Ușile pocăinței deschide-mi mie, Dătătorule de viață”, care se cântă în toată perioada Triodului. Spovedania trebuie să însoțească pocăința și trebuie să fie conștientizarea adâncă a faptului că păcatele noastre au distrus toată frumusețea sufletească lăsată nouă de Domnul și dorința de a reclădi această curăție. Postul în sine trebuie să fie o stare deosebită a sufletului și a minții, o stare de „însetare și flămânzire” după comuniunea cu Dumnezeu, nicidecum numai respectarea unor reguli formale (însă foarte necesare, cum ar fi postul alimentar). Părintele Schmemann dedică un amplu capitol rugăciunii din timpul postului, scriind despre „tristețea luminoasă” a slujbelor din perioada Postului, slujbe mai lungi, mai profunde, care însă ne ajută să ne rupem de tumultul vieții, purtându-ne încet (de-a lungul întregului Post) către acea lume a prezenței lui Dumnezeu. În cadrul acestor rugăciuni, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, prin excelență rugăciune a Postului, este văzută ca o cheie a nevoințelor din timpul Postului. Psalmii de pocăință (începând cu „Miluiește-mă, Dumnezeule”), precum și cărțile Vechiului Testament: Facerea (ca istorie a mântuirii), Isaia (taina mântuirii revelată prin proorocirea patimilor lui Hristos) și Proverbe (model al înțelepciunii morale), sunt citite cu precădere în această perioadă, ca parte integrantă a căii noastre către Înviere. Triodul, cartea liturgică a Postului Mare, necesită o atenție sporită, căci imnele acestuia sunt cele care ne călăuzesc, învățându-ne, în calea pocăirii noastre. Tocmai de aceea autorul ne îndeamnă, prin exemple foarte concludente, spre o înțelegere adâncă a acestor cântări. Un alt capitol este dedicat Liturghiei Darurilor mai înainte Sfințite, slujbă specială în timpul Postului Mare, săvârșită în zilele de miercuri și vineri, spre primirea, seara, după ajunare, a Sfintei Împărtășanii ca har și putere în lupta noastră cu duhurile necurate. Părintele Schmemann detaliază rânduiala slujbei, ce începe cu Vecernia Mică, clarifică simbolistica rostirii „Lumina lui Hristos luminează tuturor”, notează rugăciunile de început ale Sfintei Liturghii propriu-zise și apoi clarifică învățătura ortodoxă că Darurile trebuie primite și nicidecum adorate (separat de împărtășirea propriu-zisă). Citind în continuare o parte dintre rugăciunile specifice acestei slujbe, înțelegem particularitatea aducerii Sfintelor Daruri înainte Sfințite pe Sfânta Masă și putem pătrunde mai bine înțelesul ultimei rugăciuni a Liturghiei: „dăne și nouă, Bunule, lupta cea bună să o lup-

tăm, calea postului să o săvârșim, credința nedespărțită să o păzim”. Rolul Canonului de Pocăință al Sf. Andrei Criteanul ca o cale spre pocăință este esențial, înfățișând evenimentele istoriei biblice în directă legătură cu noi, arătându-ne astfel adâncimea păcatelor noastre prin pildele istoriei sfinte. Suntem îndemnați ca, pentru a înțelege toate exemplele relatate în stihurile Canonului, să recitim Sfânta Scriptură, revenind la aceasta ca la izvorul credinței, asemenea Părinților Bisericii. De asemenea, pocăința este analizată în însemnătatea ei adâncă, pierdută în lumea actuală, corelată direct cu conștientizarea faptului că, prin viața noastră în păcat, nu încetăm a întina chipul lui Dumnezeu din fiecare dintre noi. Canonul cel Mare este citit atât în prima săptămână a Postului, când este ca o ușă spre pocăință, pregătindu-ne în calea nevoinței, cât și în miercurea din săptămâna a cincea a Postului, când este ca un rezumat și ca o analiză a pocăinței deja trăite. Autorul analizează postul, născut din cuvintele Domnului, că duhurile răului pot fi biruite „numai cu rugăciune și cu post”; el afirmă că postul este singurul care ne dezrobește de dominația trupului și restaurează supremația sufletului, cu condiția continuității și perseverenței în acest efort ascetic de-a lungul întregii perioade a postului. Sâmbetele și Duminicile Postului ne sunt prezentate, prin prisma pericopelor Apostolului și ale celor evanghelice, ca o succesiune logică, o cale, culminând cu

Sâmbăta lui Lazăr („vestirea și încredințarea învierii de obște”, în săptămâna a șasea din Post, a Stâlpărilor, ultima săptămână a celor 40 de zile, înaintea Săptămânii Patimilor), și apoi cu Sâmbăta cea Mare (în așteptarea slăvitei Învieri). Așezată la mijlocul Postului, Duminica Sfintei Cruci este aparte, fiind un sprijin, o îmbărbătare la mijlocul căii asumate a Postului. Sfânta Cruce este cea care dă sens nevoinței noastre, căci prin Cruce ne mântuim, ea ne întărește, așa cum frumos este arătat în Sinaxarul acestei zile, citat de autor. De asemenea, această duminică împarte postul în două, căci, în timp ce în prima parte accentul trebuie pus asupra pocăinței și a pregătirii noastre duhovnicești, în cea de-a doua parte menirea este a ne concentra pe taina suferinței și apoi a Patimilor lui Hristos. În a doua parte a Postului, Duminica Sf. Ioan Scărarul și cea a Cuvioasei Maria Egipteanca au și un alt rol foarte important, acela de încuraja pe cei care s-au angajat în acest efort duhovnicesc pe calea Postului, cei doi sfinți fiind prin scrierile respectiv viața lor modele ale vieții ascetice, viață care trebuie practicată de fiecare dintre noi. Autorul analizează timpul liturgic astăzi, menționând acea permanentă împreună-celebrare a evenimentelor mântuirii, posibilă întrucât, în Hristos, memoria „umple timpul distrus prin păcat și moarte” și depășește distrugerea sa. Prin întreaga sa alcătuire, cartea părintelui Schmemann ne poartă prin înțelesurile adânci ale slujbelor, ale rânduielilor, ale rugăciunilor, accentuând faptul că Postul Mare trebuie redescoperit ca o renaștere, ca o nevoință duhovnicească și spre declanșarea, prin intermediul acestuia, a unei schimbări reale în viața noastră, în interacțiunea fiecăruia dintre noi cu semenii noștri. Întrucât păcatul este o distrugere a vieții pe care ne-a dat-o Dumnezeu, nu este numai încălcarea unei reguli (așa cum greșit tindem să credem astăzi), postul și pocăința trebuie să fie efortul nostru continuu de a restaura această viață întru Domnul. Postirea în sine este efortul de a rupe dependența omului de cele trupești și de lume, este reclădirea acestuia în duh, căci „nu numai cu pâine va trăi omul”. Așadar, autorul afirmă că „postul este singurul mijloc prin care omul își reface adevărata natură duhovnicească”. Iar pentru a înțelege această natură și a pătrunde însemnătatea Postului Mare în duhul său, cartea aceasta ne este de un ajutor substanțial. Octavian MIHU Ediția actuală: Editura Sophia, 2013, Traducere din limba engleză de pr. Vasile Gavrilă


7

De vorb` cu enoriaşii noştri

Pentru acest număr, un scurt interviu cu doamna Mariana Ciucur Între enoriaşii foarte ataşaţi de biserica noastră se înscrie şi familia Nicolae şi Mariana Ciucur, prezenţi mereu la Sfânta Liturghie, împreună cu fiul dumnealor, Andrei. În general vorbind, poate fi considerată o familie obişnuită, ca alte foarte multe familii care trec pragul bisericii Sf. Ilie Gorgani, dar, prin felul aşezat şi modestia care-i caracterizează, noi socotim că este o familie creştină care merită întreaga noastră atenție. Considerând de folos să fie cunoscuţi mai îndeaproape de către întreaga comunitate, am rugato pe doamna Mariana să ne răspundă câtorva întrebări, după obiceiul îndătinat al acestei rubrici. Stimată Doamnă, Mariana, vă rugăm să ne spuneţi, mai întâi, de când frecventaţi biserica noastră şi ce v-a determinat să rămâneţi la noi?

Prima dată când am intrat în biserica Sf. Ilie a fost în primăvara anului 1990. Am rămas profund impresionată de atmosfera caldă, de respectul şi buna cuviinţă, de cuvintele înţelepte şi sfaturile pline de blândeţe primite de la preoţii slujitori. Aici mi-am găsit liniştea, aici am aflat adevărata credinţă, aici mi-am deschis porţile inimii şi l-am primit pe Dumnezeu. Acum Sfânta Liturgie face parte permanent din viaţa noastră.

neajunsurile, dar cu răbdare le trecem pe toate. Întotdeauna mă gândesc că există oameni mult mai necăjiţi decât noi, săraci, dar şi săraci cu sufletul, din păcate, care toată viaţa aleargă după himere. Eu cred că dacă ştii ce-ţi doreşti, dacă preţuieşti ceea ce ai şi nu uiţi niciodata Vorbiţi-ne, vă rugăm, de obârşia d-voastră şi a să-i mulţumeşti lui Dumnezeu pentru soţului, Nicolae. Unde şi când v-aţi căsătorit? dragostea infinită cu care ne înconjoară, Şi eu şi soţul meu suntem născuţi şi crescuţi în Bucureşti. Părinţii soţului meu atunci viaţa e minunată. Vorbiţi-ne, vă rugăm, despre fiul d-voastră, sunt din Sibiu şi Brăila, iar părinţii mei Andrei. Ce studiază şi spre ce profesie înclină? sunt din Dâmboviţa şi Cernăuţi. Neam căsătorit în anul 1994 aici, la biserica Andrei este darul cel mai de preţ pe Sfântul Ilie, slujba fiind oficiată de pr. care ni l-a dăruit Dumnezeu. L-am cresAlexie Olescu şi pr. Vasile Gordon. cut şi l-am educat cu dragoste, învăţânCare este munca d-voastră de acum? Dar a du-l că adevăratele valori pe acest pământ soţului? Cum reuşiţi să faceţi faţă greutăţilor sunt cinstea, bunătatea, iertarea, respecmateriale de zi cu zi? tul şi iubirea faţă de aproapele tău. L-am Eu sunt tehnician şi lucrez în proiec- încurajat să citească cât mai mult, din tare, iar soţul meu este instructor auto. toate domeniile, să compare şi să poată Avem amândoi programul destul de în- să discearnă adevărul de minciună, să-şi cărcat, dar încercăm să ne înţelegem şi să păstreze verticalitatea în tot ceea ce face. ne ajutăm reciproc. Credinţa în Dumne- Dezbatem teme diverse şi ne ascultăm păzeu ne-a învăţat că iubirea, cumpătarea, rerile. Meseria de părinte este grea, dar încrederea şi respectul sunt ingredientele este cea mai minunată meserie din lume. de bază care unesc familia. Avem şi peri- Andrei este student în anul I la facultatea oade mai grele, când par că ne copleşesc de informatică. Este pasionat de calcula-

toare şi studiază cam tot ceea ce este legat de programare. Ştim că aţi trecut şi prin momente mai grele, inclusiv de sănătate. Cum aţi reuşit să le depăşiţi şi ce sfat a-ţi da celor care trec sau vor trece prin situaţii similare?

„Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăti, spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi!”. Credinţa a fost, este şi va fi cel mai bun medicament împotriva tuturor problemelor cu care ne confruntăm în viaţa de zi cu zi. Rugăciunea este cea mai puternică şi cea mai curată armă pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu. Trebuie să fim în legătură permanentă cu Dumnezeu, să ne recunoaştem păcatele şi să ne căim cu adevărat, ca mila, bunătatea şi binecuvântarea lui să se reverse şi asupra noastră. Când te simți copleșit, când ești nemulţumit, gândeşte-te că nu eşti singur. Primeşte-L cu toată dragostea pe Dumnezeu în inima ta şi vei reuşi să depăşeşti toate obstacolele, încurajaţi fiind de îndemnul Mântuitorului: „Cere şi ţi se va da; bate şi ți se va deschide….” Interviu realizat de Constantin Gordon


8 PROGRAMUL LITURGIC AL LUNII MARTIE

PROGRAMUL LITURGIC AL LUNII APRILIE

† Duminica Ortodoxiei, 1 martie, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Liturghia Sf. Vasile cel Mare • Miercuri, 4 martie, h. 17.30: Slujba sfinţirii apei şi a icoanelor; h. 18.30: spovedanii • Vineri, 6 martie, h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Taina Sf. Maslu şi spovedanii • Sâmbătă, 7 martie, h. 9.00: Sfânta Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii

• Miercuri, 1 aprilie, h. 17.30: Slujba sfinţirii apei şi a icoanelor; h. 18.30: dialoguri catehetice şi spovedanii • Vineri, 3 aprilie, h. 9.00: spovedanii; ; h. 17.00: Liturghia Darurilor înainte-sfinţite; h. 19.00: spovedanii † Sâmbăta lui Lazăr, 4 aprilie, h. 8.30: Sfânta Liturghie şi parastas (dezlegarea sărindarelor); h. 18.00: Vecernie şi spovedanii

† Duminica Sf. Grigorie Palama, 8 martie, h. 8.15– 12.00: Utrenia şi Liturghia Sf. Vasile cel Mare • Miercuri, 11 martie, h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri catehetice şi spovedanii • Vineri, 13 martie, h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Taina Sf. Maslu şi spovedanii • Sâmbătă, 14 martie, h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii † Duminica Sf. Cruci, 15 martie, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Liturghia Sf. Vasile cel Mare • Miercuri, 18 martie, h. 17.30: Vecernie; h. 18.30: dialoguri catehetice şi spovedanii • Vineri, 20 martie, h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Taina Sf. Maslu şi spovedanii • Sâmbătă, 21 martie, h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii † Duminica Sf. Ioan Scărarul, 22 martie, h. 8.15– 12.00: Utrenia şi Liturghia Sf. Vasile cel Mare • Luni, 23 martie, 17.30: Denie – Canonul cel Mare şi spovedanii • Marţi, 24 martie, h. 17.30: Vecernie cu Litie şi spovedanii † Miercuri, 25 martie, Buna Vestire, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Vecernia unită cu Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur (dezlegare la peşte); h. 17.30: Vecernie şi spovedanii • Vineri, 27 martie, h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Denia Acatistului Bunei Vestiri şi spovedanii • Sâmbătă, 28 martie, h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie şi spovedanii † Duminica Sf. Cuv. Maria Egipteanca, 29 martie, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Liturghia Sf. Vasile cel Mare

† Duminica Floriilor, 5 aprilie, h. 8.150–12.00: Utrenia şi Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur (dezlegare la peşte); h. 18.00: Denie • Lunea Mare, 6 aprilie, h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Denie şi spovedanii • Marţea Mare, 7 aprilie, h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Denie şi spovedanii • Miercurea Mare, 8 aprilie, h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Denie şi spovedanii • Joia Mare, 9 aprilie, h. 8.30-12.00: Vecernia unită cu Liturghia Sf. Vasile cel Mare • Vinerea Mare, 10 aprilie, h. 12.00: Vecernie (Slujba scoaterii Sf. Epitaf); h. 18.00: Denia Prohodului Domnului • Sâmbăta Mare, 11 aprilie, h. 8.00: împărtăşirea copiilor; h. 23.00: Slujba Canonului Sâmbetei celei Mari † DUMINICA ÎNVIERII, SFINTELE PAŞTI, 12 aprilie, h. 23.50: Slujba Învierii (afară); 0.30‑4.00: continuarea Utreniei Învierii şi Sfânta Liturghie (în biserică); h. 12.00: Vecernia, cu citirea Sf. Evanghelii în mai multe limbi † Luni, 13 aprilie, Sfintele Paşti, h. 9.00-12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie † Marţi, 14 aprilie, Sfintele Paşti, h. 9.00-12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie † Vineri, 17 aprilie, Izvorul Tămăduirii, h. 8.30-12.00: Utrenia, Sf. Liturghie şi Sfinţirea Apei † Duminica Sf. Apostol Toma, 19 aprilie, h. 8.30–12.00: Utrenia şi Sfânta Liturghie • Miercuri, 22 aprilie, h. 17.30: Vecernie cu Litie † Joi, 23 aprilie, Sf. Mare Mucenic Gheorghe, h. 8.30– 12.00: Utrenia, Sf. Liturghie şi parastas • Vineri, 24 aprilie, h. 17.30: Acatistul Maicii Domnului • Sâmbătă, 25 aprilie, h. 9.00: Sf. Liturghie şi parastas; h. 18.00: Vecernie † Duminica Mironosiţelor, 26 aprilie, h. 8.30–12.00: Utrenia şi Sfânta Liturghie • Miercuri, 29 aprilie, h. 17.30: Slujba sfinţirii icoanelor; h. 18.30: dialoguri catehetice

Redacţia: Redactor onorific: Răzvan Bucuroiu. Redactor: Constantin Gordon. DTP: Larisa Barbu Membri şi contacte: pr. paroh Silviu Tudose: tel. 021.315.54.99; e‑mail: pr.silviutudose@yahoo.com; pr. Vasile Gordon: tel. 021.315.21.42; e‑mail: pr.gordon@yahoo.com; pr. Emanoil Băbuş: tel.: 0742.013.345; e‑mail: emil_babus@yahoo.com; Pr. Vasile Creţu: 0751.071.546; cretu.vasile@gmail.com; Constantin Gordon: tel. 0730.560.995; e‑mail: constantingordon@yahoo.com Sediul redacţiei: Str. Silfidelor nr. 5, sector 5, Bucureşti. Adresă web: www.sfiliegorgani.ro

Buletin Parohial 121  

Buletinul Parohiei Sf. Ilie Gorgani

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you