Page 1


Narcis ISPAS

Marius OANŢĂ

Biserica şi capela Sfânta Cruce Schiţă de monografie istorică

Bucureşti 2012


Copertă: Andra PODINĂ Corectură: Claudia STAN

ISBN 978-973-0-13062-1 2


Sigle şi abrevieri AARCB – Arhiva Arhiepiscopiei Romano- Catolice de Bucureşti; AGOCD - Arhiva Generală a Ordinului Carmelitanilor Desculţi, Roma; ANRSANIC – Arhivele Naţionale ale României, Serviciul Arhive Naţionale Istorice Centrale; AOCDS - Arhiva Ordinului Carmelitanilor Desculţi - Sombor, Iugoslavia; APRCB – Arhiva Parohiei Romano – Catolice Bărăţia, Bucureşti; APRCBv – Arhiva Protopopiatului Romano-Catolic din Braşov; APRCC – Arhiva Parohiei Romano – Catolice Cioplea; APRCSC –Arhiva Parohiei Romano-Catolice „Sf. Cruce”- Bucureşti; APRCT – Arhiva Parohiei Romano- Catolice Târgovişte; ARCAI – Arhiva Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba –Iulia; doc. – document; f.a.l.z. – fără/an/lună/zi; Liber Baptizatorum – Registru de botez; Liber Matrimoniorum - Registru de Căsătorii; Matricula Baptizatorum – Matricola Botezurilor; Matricula Copulatorum – Matricola Căsătoriilor; Matricula Defunctorum – Matricola Deceselor; vol. – volum.

3


4


I. Parohia Romano-Catolică „Sf. Cruce” – Bucureşti I.1. Preliminarii istorice După încheierea, la 10 mai 1927, a Concordatului dintre Guvernul Român, reprezentat de Ministerul Cultelor prin Vasile Goldiş, şi Sfântul Scaun, prin cardinalul Pietro Gasparri, Secretar de Stat al Vaticanului, minorităţile religioase din Biserica Romei capătă mai multe drepturi, având posibilitatea de a se organiza pe teritoriul Regatului României potrivit prescripţiilor Bisericii Catolice pentru fiecare cult în parte1. Este şi cazul minorităţii catolice de rit armean care, înainte de această perioadă, pe teritoriul Vechiului Regat, avea o misiune defectuos administrată sau trimitea rareori misionari din ordinul mechitarist2 care să se ocupe de minoritatea etnică şi confesională armeană. După primul război mondial se deschide prima misiune a călugărilor mechitarişti din Viena pentru armenii catolici din Vechiul Regat, fără a exista însă posibilitatea ca aceştia să rămână în în Bucureşti pentru o perioadă îndelungată de timp. În anul 1923, noua misiune va mandata pe preotul Cherubino Hovnanian să elaboreze o statistică a armenilor catolici şi să se ocupe de problemele spirituale ale credincioşilor săi3. În anul 1928, opera lui Cherubino Hovnanian a fost continuată de preotul Clemens Koren. Aceşti doi preoţi nu au avut niciodată o rezidenţă proprie, iar lipsurile materiale şi problemele întâmpinate în practicarea cultului în 1

APRCSC, Brevi cenni storici intorno agli armeni cattolici di Romania, f.a.l.z. 2 Congregaţia Mechitariştilor (mechitaristă) este o ramură a Ordinului Benedictin, pentru ritul armean, fondată în anul 1712, în Biserica ArmeanoCatolică, de Mechitar din Sabaste, după numele său din naştere Peter Manuk (1676- 1749). 3 APRCSC, Brevi cenni storici intorno agli armeni cattolici di Romania, f.a.l.z.

5


primii ani de misiune i-au determinat să-şi stabilească reşedinţa în stabilimentul mănăstiresc al „Damelor engleze” din strada Pitar Moş şi să oficieze uneori serviciile divine la biserica „Bărăţia” din Bucureşti. Aici vor fi menţionate primele căsătorii4 şi primele botezuri5, oficiate şi consemnate în „matricolele parohiale” de către Paul Tamaş şi Clemens Koren. Misiunea ordinului mechitarist a fost pusă pentru început sub jurisdicţia Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, până la ratificarea Concordatului, în 12 iunie 1929. Începând cu anul 1931, Sfântul Scaun va institui „Administratura Apostolică a Armenilor Catolici din România”, prin Constituţia Apostolică „Solemni Conventione” din 5 iunie 1930. La conducerea acesteia a fost numit preotul mechitarist Sahak Kogian, ca administrator apostolic, care avea în grijă comunităţile din Bucureşti, Cernăuţi, Gherla, Dumbrăveni, Gheorgheni şi Frumoasa. El va locui la Bucureşti, în strada Pitar Moş nr. 13. Personalitate culturală de excepţie, Sahak Kogian scrie articole în presa armeană, ţine conferinţe în calitate de membru al conducerii Fundaţiei Culturale Armene, organizează coruri. În anul 1933, preotul Kogian, în numele Administraturii Apostolice, cumpără un teren de 950 metri pătraţi, situat pe Şoseaua Mihai Bravu nr. 265, de la proprietarul Adolf Hirsch6, care deţinea în zonă aproape două hectare de teren. În 1935, cumpără de la acelaşi proprietar7 un teren în vecinătate, de 300 metri pătraţi. Pe aceste loturi se va construi8, în stil tradiţional armean, după planurile arhitectului Jean Melun9, un institut de viaţă 4

APRCSC, Liber Matrimoniorum, 1929-1950,Tom. I, nr.1-4, poz.1-3. APRCSC, Liber Baptizatorum, 1923- 1953, Tom. I, primele poziţii. 6 Tribunalul Ilfov, Act autentic de vânzare-cumpărare nr. 10927/1933. 7 Tribunalul Ilfov, Act autentic de vânzare-cumpărare nr. 25755/1935. 8 Primăria Municipiului Bucureşti, Autorizaţie de construire nr.149M/31.08.1933. 9 Născut în 1899, la Bucureşti cu studii liceale (1918) şi superioare de arhitectură (1924) absolvite la Bucureşti. 5

6


consacrată dotat cu o capelă parohială, cu titlu provizoriu, până la construirea unei biserici pentru cei 200 de armeni catolici rezidenţi în Bucureşti. Restul proprietăţii Hirsch, situată între actualele străzi Sold. Alexandru Magatti şi Pictor Gheorghe Petraşcu, va fi parcelat şi cumpărat de cei care vor construi locuinţele din zona rezidenţială „Parcelarea Mihai Bravu”, deservită de staţia de tramvai Magatti, în proximitatea Barierei Vergului de odinioară. I.2. Capela „Sfânta Cruce”, centrul comunităţii armeano-catolice din Bucureşti (1933-1956) În primii ani de funcţionare, capela armeană va fi un centru destinat copiilor de diverse naţionalităţi care au nevoie de educaţie religioasă, iar timp de peste două decenii va servi drept biserică pentru toţi armenii catolici din Bucureşti (circa 40 de familii). Numărul de credincioşi de rit armean care vor frecventa capela „Sfânta Cruce” va creşte din 1933, atunci când sunt menţionaţi 200 de credincioşi, până la 574 de credincioşi în 1940, când Relatio de status paroeciae arm. rit. Bucurestiensis va înregistra această creştere considerabilă pentru comunitatea armeană. Se mai menţionează că, în decursul anului 1940, comunitatea armeană a crescut cu 6 suflete, înregistrându-se 2 botezuri ale unor copii, 3 persoane necatolice care au trecut la Biserica Catolică, 2 decese şi 1 căsătorie mixtă între 2 persoane din Biserica Catolică, de rituri diferite. Cu toate acestea, sporul de natalitate este mic în comparaţie cu numărul de armeni care frecventează capela „Sfânta Cruce” şi care sunt trecuţi în registrele parohiale, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că numărul membrilor comunităţii va creşte ca urmare a migraţiei populaţiei armene din Transilvania şi Bucovina în Muntenia, unde condiţiile de viaţă erau mai bune. Între 1923 şi 1953, atunci când este menţionat şi ultimul botez în Matricola botezaţilor (Liber baptizatorum), comunitatea armeană nu creşte decât cu 58 de suflete, dintre care primele 5 sunt înregistrate la Bărăţia şi Institutul „Sfânta Maria” de la Pitar Moş. Deci, în intervalul 1934-1953, comunitatea va creşte doar cu 53 de 7


membri. Matricola de căsătorii (Liber matrimoniorum) cuprinde doar 26 de căsătorii între 1934 şi 1950, astfel că nu se susţine sporul ridicat înregistrat în comunitate ca urmare a creşterii numărului de căsătorii sau botezuri, iar evoluţia numărului de credincioşi nu poate fi pusă decât pe seama emigraţiei din alte zone ale României Mari. În august 1939, este numit în fruntea Administraturii Apostolice preotul Zoltan Lengyel, ca urmare a demisiei şi plecării în Statele Unite, la Boston, a Monseniorului Kogian. Noul conducător se va stabili la Gherla, unde Administratura Apostolică a Armenilor Catolici îşi va avea sediul administrativ până în 1953, când Lengyel cere şi obţine ca parohiile armene să fie integrate Episcopiei Romano-Catolice de Alba Iulia. Din 1939 până în 1956, credincioşii armeni catolici vor avea în părintele Clemens Koren unicul sprijin spiritual. El va locui la etajul clădirii, casa parohială de azi. În 1942, cu ocazia împlinirii a 25 de ani de episcopat ai Papei Pius al XII-lea, părintele Koren are iniţiativa de a face un dar papei din partea armenilor catolici şi ortodocşi, şi anume o cruce de argint cu trei rubine. În 1952 părintele Koren, silit să intervină la Ministerul Cultelor pentru obţinerea de calendare şi pentru plata salariului unui confrate preot, semnează adresa cu neobişnuita formulă „paroh benevol şi vicar”. Ceea ce se întâmplă în perioada comunistă, instaurată după abdicarea regelui Mihai, la 30 noiembrie 1947, poate fi calificat ca fiind dramatic pentru comunitatea armeană: numărul credincioşilor va scădea vertiginos şi, deşi nu există date concrete cu privire la numărul de armeni care vor dori să emigreze, o mulţime de catolici de rit armean vor solicita parohiei certificate care să ateste apartenenţa etnică pentru a emigra în Armenia. Numărul mare de astfel de certificate (în diverse limbi), care să ateste etnia armeană a membrilor comunităţii, prezente în arhiva parohială, în duplicat, constituie mărturia unui trecut zbuciumat al armenilor din Bucureşti. După cum notează cercetătorul Lucian Nastasă, aceşti armeni 8


prezenţi în Bucureşti „alcătuiau o comunitate de vreo 40 de familii, cu toţii vorbitori de armeană, având chiar şi o biserică pe Şoseaua Mihai Bravu, paroh fiind Clemens Koren, membru al Congregaţiei Mechitariştilor din Viena. Koren a fost însă arestat de comunişti, pe motivul că ar fi eliberat nişte adeverinţe false unor armeni, pe baza cărora au putut ieşi („fugi”) din ţară. Aşa se face că o vreme armeano-catolicii din capitală n-au avut preot, iar prin aprilie 1951 s-a pus chiar la cale un plan de readucere a lor la vechea biserică armeano-gregoriană, mult mai bine controlată de stat şi de P.C.R., dintre aceşti catolici doar 4-5 persoane fiind membri de partid şi numai 11 figurând a fi încadrate în Comitetul Democrat Armenesc (de altfel, toţi aceştia nici nu frecventau Biserica din Mihai Bravu). Este totuşi de reţinut faptul că, din punct de vedere confesional, Biserica Armeano-Catolică de la noi funcţiona în această perioadă (1945-1953) sub denumirea de «Administraţia Apostolică a Armenilor Catolici», având centrul la Gherla, unde se află scaunul episcopal, în legătură directă cu Vaticanul şi fără vreo dependenţă faţă de nunţiul papal”10. În paralel, pentru aceeaşi zonă, astăzi administrată de Parohia „Sfânta Cruce”, Arhiepiscopul Cisar, când propune o nouă împărţire teritorială şi jurisdicţională pentru Bucureşti, ca urmare a creşterii numărului de catolici de rit latin, pentru zona administrată de parohiile Cioplea şi Bărăţia din Bucureşti, sugerează înfiinţarea unei parohii şi în cartierul Pantelimon. Potrivit Circularei nr. 9295 din 15 decembrie 1943 a Arhiepiscopului Alexandru Theodor Cisar, cu privire la împărţirea teritorială a parohiilor din Bucureşti, se dorea constituirea pe lângă parohiile deja existente a unor parohii noi. Aceasta este, probabil, prima menţiune a dorinţei pe care o avea

10

Lucian Nastasă (editor), Armenii din Nord- Vestul Transilvaniei în anii instaurării comunismului (1945-1953). Mărturii documentare, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etno-Culturală, Cluj-Napoca, 2008, pp. 13-14.

9


Arhiepiscopul Cisar de a înfiinţa o parohie care să deservescă zona Pantelimon, astăzi în jurisdicţia Parohiei „Sfânta Cruce”. Odată cu instaurarea „dictaturii proletariatului”, numărul congregaţiilor va scădea vertiginos, unele congregaţii îşi vor restrânge activitatea, iar altele vor părăsi ţara, astfel că toţi catolicii de pe teritoriul oraşului vor avea de suferit, fiind nevoiţi să parcurgă distanţe mari pentru îndeplinirea obligaţiilor lor religioase. O parohie pentru zona Pantelimon nu se va înfiinţa decât 40 de ani mai târziu. Comunitatea catolică armeană va avea de suferit ca urmare a scăderii numărului de credincioşi şi a deselor presiuni la care a fost supus parohul Koren din partea regimului comunist, pe motiv că ar fi găzduit pe ascuns doi preoţi greco-catolici11, „care erau urmăriţi de organele Securităţii”, fiind supus unui regim carceral din 20 februarie 1951 şi fiind în dese rânduri „fugit” din parohie12 până la arestarea sa, lipsind comunitatea parohială de serviciul religios. Arestarea sa şi lipsa serviciului religios pentru comunitatea armeană va duce la dispersarea credincioşilor catolici armeni care nu vor mai avea unde să participe la serviciile divine şi va favoriza spargerea comunităţii incipiente de armeni. La cinci ani după eliberarea sa, parohul Clemens Koren, grav bolnav din cauza condiţiilor grele de detenţie, va scrie Ordinariatului Armean cu sediul la Gherla, Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti (prin adresa 46 din 2 martie 1956) şi Departamentului Cultelor (prin adresa 47 din aceeaşi dată), pentru a semnala starea precară a sănătăţii sale şi cerând înlocuirea sa din funcţie cu un preot de rit latin, în lipsa unor preoţi armeni care să oficieze serviciile religioase. Prin adresa 48 din 10 martie 1956, adresându-se Monseniorului Zoltan Lengyel, parohul 11

Lucrarea cercetătorului Lucian Nastasă, citată mai sus, aminteşte de alt motiv pentru care a fost arestat parohul armean, în timp ce Fişa Matricolă Penală, cu numărul matricol 432, subliniază că mandatul de arestare nr. 6973/1951 a fost emis pentru „favorizarea infractorilor”. 12 ANRSANIC, Fond: Ministerul Cultelor şi Artelor, Direcţia Studii, dosar 86/1951, vol. 4, fila 14.

10


Clemens Koren adresează rugămintea de a urgenta demersurile la Alba-Iulia pentru sosirea unui preot de rit latin care să oficieze serviciile religioase în cursul „săptămânei şi Sfintelor Sărbători”. Nu avem informaţii dacă cererile sale au primit răspuns. Ştim însă că în comunitate erau la acea dată foarte puţini armeni care frecventau capela. La scurtă vreme după aceste evenimente, parohul Koren va deceda. I.3. Capela „Sfânta Cruce”, filiala unor parohii romano-catolice bucureştene (1956-1987) Prin Decizia Departamentului Cultelor nr. 25007 din 27 noiembrie 1956 se aprobă cererea Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Bucureşti de a prelua postul vacant, acum trecut în statele sale, fiind numit, cu începere de la 1 noiembrie 1956, preotul de rit latin Ivan Petre Sebastian13, care se va îngriji de soarta comunităţii catolice de rit latin din proximitatea capelei şi zonele limitrofe. La 16 septembrie 1956, în Duminica a XVIII-a din timpul de peste an, părintele Sebastian Petre va lua în primire noul oficiu, fără a avea decizia Departamentului, la Liturghia de la ora 11:00, fiind recomandat de preotul mechitarist Kádár Daniel din Budapesta14. Liturghia se va celebra la capela „Sfânta Cruce”, în rit armenesc cu predică în limba armeană, fiind prezenţi 40 de credincioşi. În 22 octombrie, acelaşi an, va primi numirea începând cu luna septembrie, devenind preot deservent la capelele „Sfânta Cruce” şi „Bucureştii Noi”. De numele său se va lega administrarea capelei şi oferirea 13

ARCAI, cutia 2758, doc. 1097/1957. Documentul reprezintă înştiinţarea transmisă Arhiepiscopului Marton Aaron de către can. Vicar General St. Traian Jovanelli, datată 13 aprilie 1957, prin care se aduce la cunoştinţă ca postul ocupat de fostul paroh Clemens Koren a trecut în statele Arhiepiscopiei Catolice de Bucureşti ca urmare a Deciziei Ministerului Cultelor. 14 Sebastian Petre, Caiete II (1955-1960; 1961), 16 septembrie 1956, pag. 64; Sebastian Petre, Diarium actorum officiorum-divinorum, Bucarest, 11 IX 1956-1961, pag. 1.

11


serviciilor religioase pentru credincioşii catolici care vor frecventa, între 1956 şi 1987, capela „Sfânta Cruce”. Deşi timpurile grele şi lipsurile materiale, menţionate în dese rânduri în jurnalul său, vor afecta viaţa bisericii, va face totuşi numeroase eforturi pentru a înzestra capela cu cele necesare, instalând o sobiţă în capelă (1956)15, aurind tabernacolul vechiului altar armenesc (1956)16, montând cruciuliţele şi icoanele „Calea Crucii”(1957)17, organizând arhiva parohială (1957)18, schimbând pavelele din faţa casei şi a capelei (1957)19, înzestrând capela cu un armoniu (1957)20 şi achiziţionând trei bănci pentru capelă (1958)21. Simţindu-se o lipsă acută de preoţi în Arhidieceza Bucureşti-Iaşi (ce reunea vechile teritorii istorice, prin desfiinţarea abuzivă a Diecezei de Iaşi şi alipirea ei Arhidiecezei de Bucureşti), începând cu 15 septembrie 1956, părintele Sebastian va activa ca „Vicar Cooperator” la Catedrala „Sfântul Iosif”22 şi, din 10 ianuarie 1959, în calitate de confesor al mănăstirii „Sfânta Agnes”. Din 1 noiembrie 1956, capela „Sfânta Cruce” va fi administrată de către parohia „Sancta Maria Gratiarum” (Bărăţia) din Bucureşti, pentru ca începând cu 21 februarie 1963 să devină, din punct de vedere canonic, filială a parohiei catedralei „Sfântul Iosif”, în urma comunicării Arhiepiscopiei de Bucureşti. Răspunzând adreselor nr. 6497/1962 şi nr. 1257/1963, Departamentul Cultelor confirmă că a luat act de transformarea capelei „Sfânta Cruce” în filială a parohiei catedralei. În 24 iulie 1975, Mons. Francisc Augustin trimite o circulară tuturor parohiilor din Bucureşti pentru a le informa de noua delimitare a parohiilor capitalei, înştiinţând că filiala „Sfânta Cruce”

15

Ibidem, pag. 73. Ibidem, pag. 75. 17 Ibidem, pag. 85. 18 Ibidem, pag. 109. 19 Ibidem, pag. 102. 20 Ibidem, pag. 104. 21 Ibidem, pag. 113. 22 Ibidem, pag. 72. 16

12


va trece de la Parohia Bărăţia la Parohia Cioplea23, împreună cu postul de vicar parohial, care va fi ocupat de preotul Ivan Petre Sebastian. Între 1956 şi 1987, cât se va îngriji de comunitatea catolică, părintele Sebastian va avea în grijă un număr relativ mic de credincioşi, în jur de 40, conform mărturiilor culese de la membrii comunităţii care frecventau capela în acei ani. I.4. Parohia „Sfânta Cruce” (1987-1998) Devenită parohie în 1987, „Sfânta Cruce” va parcurge, sub conducerea tânărului preot Cornel Damian, o perioadă de construcţie, atât pentru comunitate, cât şi pentru clădirea bisericii. Timp de un deceniu se va forma aici o nouă comunitate mai numeroasă şi mai legată de viaţa Bisericii Catolice, după deceniile de izolare trăite înainte de 1989. Din 1992 va începe, la câţiva metri lateral de vechea capelă, şantierul care, până la sfinţirea bisericii (la 19 august 1998), va însemna pentru comunitate, mai ales pentru paroh, aflat mereu în căutare de sprijin financiar, o încercare depăşită cu rugăciune, efort şi răbdare. Construcţia, lungă de 27 de metri şi lată de 15 metri, executată după proiectul24 arhitectului Tiberiu Boitan, a fost recepţionată25 la 21 mai 1998 de către o comisie din care făceau parte, alături de paroh, preoţii Ieronim Iacob şi Ionel Pojum. În spatele vechii capele, pe terenul cu construcţii cumpărat în 1989, au început în 1996 lucrări pentru ridicarea unui corp de clădire26 destinat unei grădinţe, la parter, şi unei săli de catehism, la etaj, care a fost recepţionat27 odată cu noua biserică parohială.

23

APRCC, Dosar corespondenţă, 1975, vol. 2 - 19, f. 26. Primăria Municipiului Bucureşti, Autorizaţie de construire nr.19B/25.08.1992 pentru proiectul firmei SOMEC nr.106/1992. 25 Proces verbal de recepţie nr.10/21.05.1998. 26 Primăria Municipiului Bucureşti, Autorizaţie de construire nr.72M/06.08.1996 pentru proiectul firmei SOMEC nr.15/1995. 27 Proces verbal de recepţie nr.11/21.05.1998. 24

13


I.5. Vicari parohiali (1998-2011) Parohul de azi, părintele Ionel Pojum, a activat pentru început ca vicar (1997-1998), devenind paroh în 1998 şi continuând munca predecesorului său. Din 1998 până în 2004, numărul de familii care frecventează biserica se ridică de la 400 la 90028. În perioada petrecută la „Sfânta Cruce”, a fost ajutat de mai mulţi vicari: preot Gabriel Popa (1998-1999), preot Florin Buhalea (19992001), preot Eduard Giurgi (2001-2003), preot Robert Bălan (20032005), preot Emanuel Dumitru (2005-2010) şi preot Maricel Bulai (2010-prezent). Un important eveniment din viaţa comunităţii a fost hirotonirea primului preot provenit din parohie, Ioan-Mircea Răileanu (29 iunie 2011)29.

28

„Actualitatea Creştină”, anul XV, nr.9/2004, pag. 11. V. spre exemplu: Marius Oanţă, Pr. Ioan Mircea Răileanu, „Actualitatea Creştină”, anul XXI, nr. 7/2011, pag. 13. 29

14


II.

PERSONALITĂŢI

II.1. Episcop Sahak Kogian, călugăr mechitarist (1895-1963)

S-a născut la 13 februarie 1895 la Akhalzich, în Rusia, azi Akhaltsikhe, în Georgia. A primit tonsura şi subdiaconatul în 1916, iar în 1917 va deveni diacon, apoi preot la Viena. Înainte de a deveni Administrator Apostolic pentru armenii catolici din România (19301939), a fost director al liceului mechitarist din Bulgaria. Vorbitor a cinci limbi europene, cunoscător de rusă şi turcă, a fost nevoit să folosească un interpret în relaţiile cu armenii din Ardeal, vorbitori de maghiară. Locuind în Bucureşti şi neputând să administreze direct parohiile armene din Ardeal, a numit, în 1935, pe Zoltan Lengyel ca administrator al bunurilor bisericeşti. Cu mici intermitenţe, Zoltan Lengyel va îndeplini şi funcţia de administrator apostolic, iar când acest oficiu nu va putea fi îndeplinit, este numit administrator apostolic parohul Clemens Koren. După demisia din fruntea Administraturii Apostolice, pleacă în Statele Unite ale Americii (14 septembrie 1939). Este numit Episcop titular de Comana Armeniae, la 11 decembrie 1950, pe când era paroh al parohiei armeano-catolice din Watertown, lângă Boston, deservind comunitatea armeanocatolică din Statele Unite30. În ultima parte a vieţii, activează la 30

„Catholic Herald”, N° 3383, Friday, 19th January, 1951, page 5.

15


Beirut şi apoi la Roma, unde şi moare la 1 aprilie 1963. Este autorul unei lucrări polemice, „Biserica Armeniei”, apărută la Beirut, în 1961, în armeneşte, ca replică la lucrarea omonimă a patriarhului Constantinopolului, Malachia Ormanian, al Bisericii Ortodoxe Armene. În presa armeană din România, semnează studii erudite despre Armenia în Biblie unde face remarca: „Pe Biblie se sprijină caracterul edenic al Armeniei şi poate pe caracterul ei edenic, nenorocirea poporului ei”. II.2. Preot dr. Clemens Koren, călugăr mechitarist (1881 -1956)

Părintele Clemens Koren s-a născut într-o familie de naţionalitate armeană, de confesiune armeano-catolică, ca fiu al lui Serpouhie, născută Kouyoumdjian, din Asia Mică, şi al lui Bogos Clemens din Biledjik (Asia Mică, în Imperiul Otoman), la 28 martie 1881, fiind botezat în parohia armeano-catolică din oraşul natal, Biledjik. La 7 aprilie 1881 va primi botezul şi confirmaţiunea în Biledjik, conform uzanţelor Bisericii Armeano-Catolice. În 1892 intră în Seminarul mic al Ordinului Mechitarist din Viena, terminând studiile gimnaziale în 1899. În 1899, intră în mănăstirea aceluiaşi ordin din Viena, unde terminase noviciatul (1897), pe când se afla în Seminarul mic, depunând profesiunea solemnă (1899), urmând ciclurile filosofice şi teologice (1899-1903), primind tonsura, subdiaconatul, diaconatul şi preoţia (toate în 1904). Va îndeplini 16


succesiv mai multe funcţii în cadrul ordinului din care făcea parte: misionar la Constantinopol (1906-1913), profesor la Colegiul Mechitarist din Constantinopol şi capelan al Bisericii parohiale din acelaşi oraş (1906-1913), misionar în Smyrna şi Ardin - Asia Mică (1913-1914), misionar în Constantinopol, Imperiul Otoman (19141918), misionar în Constantinopol pentru a doua oară (1919-1920), misionar în Transilvania - România Mare (1920-1922), misionar în Paris - Franţa (1922-1923). Reîntors la Viena, va îndeplini funcţia de organist (1924-1928). Începând cu anul 1928, va fi misionar itinerant în Moldova şi Muntenia, România, paroh al comunităţii armeanocatolice din Bucureşti, „Sfânta Cruce” (1933-1956). În 1915, obţine titlul de doctor al Bisericii Armeano-Catolice în mănăstirea Ordinului Mechitarist din Viena, iar în 1916 este decorat de Împăratul AustroUngariei cu „Marea Cruce de Argint”31. În 1951 va fi arestat de către „Securitatea poporului” pentru „favorizarea infractorilor” pe motiv că ar fi „ascuns 2 preoţi urmăriţi de organele [de represiune, n.r.] Securităţii” şi ţinut în arest câteva luni. Moare în aprilie 1956 şi este înmormântat în cimitirul catolic „Bellu”, în parcela destinată preoţilor.

31

APRCSC, Notele personale ale P. Koren Clemens, 26. I. 1929, filele 1f şi 2f.

17


II.3. Ivan Petre Sebastian, călugăr carmelitan şi preot diecezan (1898- 1993)32

32

Articol publicat în: „Actualitatea Creştină”, anul XXI, nr. 5/2012 pag. 32; fără indici bibliografici.

18


Părintele Ivan Petre Sebastian s-a născut într-o familie de naţionalitate maghiară, de confesiune romano-catolică, ca fiu al Ròszei, născută Szàbo, din Bucureşti, şi al lui Joan Peter din Kézdiszàsfalu (Imperiul Austro-Ungar, azi judeţul Covasna), la 18/30 august 1898, fiind botezat la 29 ianuarie 1899, în parohia „Sancta Maria Gratiarum” (Bărăţia) din Bucureşti, de către părintele Iosif d’Ester33. La puţin timp, familia se va muta în Târgovişte. După absolvirea şcolii catolice din Târgovişte (1905-1912)34, intră în Seminarul „Duhul Sfânt” din Bucureşti (1912-1916)35, care, din pricina primului război mondial, este închis de către autorităţile statului, fiind astfel nevoit să-şi continue studiile la Liceul „Sfântul Sava” din Bucureşti (1916-1918). În timpul desfăşurării primului război mondial, intră în mănăstirea Ordinului Carmelitanilor Desculţi din oraşul ungar Györ, urmând ciclurile filosofice şi teologice între 1919-1925, la Györ (Ungaria), Zagreb (Croaţia) şi Sombor (Iugoslavia), depunând profesiunea simplă (1919), profesiunea solemnă (1923), primind tonsura şi diaconatul (1924) şi preoţia la Becicherecul Mare, Belgrad (1925)36. După absolvirea Academiei Teologice Iugoslave afiliate Romei (1925), va îndeplini în cadrul Ordinului Carmelitanilor Desculţi, în Conventul din Sombor (ţinând de Administratura Apostolică de Baci), funcţiile de secretar (19281929), magistru de novici (1929-1933), rector al Ordinului Terţiar Carmelitan (1929-1933)37, în locul Servitorului lui Dumnezeu Gerard Tomo Stantić. În ţară a îndeplinit funcţia de administrator parohial ad tempus la parohia „Sf. Francisc” din Târgovişte (193138; 1962) şi 33

APRCB Bucureşti, Liber baptizatorum, Tom. XIV, folia 96, nr. 60. AARCB, Fond: Dosar personal Petre Sebastian, fila 64. 35 Ibidem. 36 Arhiva Ordinului Carmelitanilor Desculţi – Cronica mănăstirii Ordinului Carmelitanilor Desculţi – Sombor, Iugoslavia, [în continuare, AOCDS], nepag. 37 Ibidem. 38 AARCB, Fond: Dosar personal Petre Sebastian, fila 100; APRCT, Matricula Copulatorum Ecclesiae Târgovensis, 1931 (19 aprilie - 31 mai), 34

19


„Cristos Rege” din Ploieşti (1933). După obţinerea indultului de exclaustrare (1933) şi secularizare (1936)39 şi după întoarcerea din misiune de la Cracovia (Polonia), va activa în cadrul Arhiepiscopiei de Bucureşti, mai întâi ca vicar parohial la parohia „Cristos Rege” din Ploieşti (1936-1940), pro-parochus la Ploieşti (1940-1947), paroh la Ploieşti (1947-1952), paroh la parohia „Sfânta Lucia” din Greci-Măcin, judeţul Tulcea (1952-1953), paroh ad tempus la parohia „Sfântul Mihail” din Săcele-Turcheş, judeţul Braşov, Arhidieceza de Alba-Iulia (1954-1956)40. După reîntoarcerea în Arhidieceza de Bucureşti şi pensionarea sa, va activa câteva luni la Catedrala „Sfântul Iosif” având grija pastorală a etnicilor de limbă maghiară, preot deservent la capela „Sfânta Cruce” din Bucureşti, devenită mai apoi biserică parohială (1956-1993) şi capela „Bucureştii Noi” din Bucureşti (1956-1963). A mai îndeplinit funcţiile de catehet al şcolilor primare şi gimnaziale catolice din Ploieşti (1936-1952), consilier eclesiastic (din 1936)41, confesor militar în rezervă (1933-1947)42 şi consilier al Sfântului Scaun (din 1938)43. Cunoscător al mai multor limbi străine, în parohiile unde a activat, părintele Sebastian a slujit Biserica în timpuri foarte grele pentru comunitatea catolică locală, în timpul celui de-al doilea război mondial, în vremea dictaturilor carlistă şi legionară, a dictaturii comuniste şi în perioada sovietizării statului român, precum şi în epoca democraţiei antebelice şi post-decembriste. La momentul morţii sale, în 25 aprilie 1993, revista „Actualitatea Creştină” îl pag. 45, poz. 1- 4; Matricula Defunctorum Ecclesiae Târgovensis, 1931 (5 mai), pag. 92, poz. 2; Matricula Baptizatorum Ecclesiae Târgovensis, 1931, pp.87 şi următ., poz. 1, 6, 9 şi 11; AOCDS, Cronica mănăstirii Ordinului Carmelitanilor Desculţi-Sombor, nepag., 2 iulie 1931. 39 AGOCD, Sección C, Plut. 208, 5b, Secolarizatione del P. Sebastiano, nepag. 40 APRCBv, Fond: Actele Parohiei din Săcele/ A türkösi rom. kath. egyhar tanàcs és körgyieleseinek jegyzö- könyve (1931- 1970), 1954, F 201/b. 41 „Farul Nou”, Anul VII, duminică, 20 sept. 1940, pag. 2. 42 AARCB, Fond: Dosar personal Petre Sebastian, filele 73 şi 81. 43 Idem, nota 38.

20


descria ca fiind o persoană care va rămâne în memoria celor care l-au cunoscut pentru „marea lui bunătate, înţelepciunea discretă şi zâmbetul plin de farmec cu care îi întâmpina pe toţi”. Este înmormântat în cimitirul catolic din Cioplea, conform dorinţei sale44. II.4. Preot Cornel Damian, primul paroh din istoria comunităţii (actualmente Episcop Auxiliar de Bucureşti) Monseniorul Cornel Damian s-a născut la 8 mai 1960, la Jibou (judeţul Sălaj, Dieceza de Maramureş). A locuit împreună cu familia la Turnu Severin, unde a absolvit şcoala generală şi liceul din acelaşi oraş. După terminarea Seminarului Romano-Catolic din Iaşi, la 22 iunie 1986, a fost sfinţit preot în Catedrala Romano-Catolică „Sfântul Iosif” din Bucureşti, prin impunerea mâinilor Î.P.S. Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, fiind încardinat în Arhidieceza de Bucureşti. După hirotonire, a activat timp de un an ca vicar la Parohia „Cioplea” din Bucureşti, iar din 1987 până în 1998, ca paroh la parohia „Sfânta Cruce” din Bucureşti, construind biserica şi reabilitând casa parohială. După revoluţie, odată cu deschiderea instituţiilor catolice de învăţământ superior, va activa ca profesor de teologie morală la Institutul Teologic Romano-Catolic „Sfânta Tereza”. În perioada 1998-2002, a studiat dreptul canonic la „Universitatea Gregoriană’’ din Roma. Din 2002, este numit Vicar General al Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti, paroh la Parohia „Preasfântul Mântuitor” (Biserica Italiană) din Bucureşti şi profesor de drept canonic la Institutul „Sfânta Tereza"”. La 8 decembrie 2003, în Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri a Preasfintei Fecioare Maria, este consacrat episcop, cu titlul de Isiriana, devenind primul episcop auxiliar din istoria arhidiecezei.

44

„Actualitatea Creştină”, anul IV, nr. 9/1993, pag. 5.

21


BIBLIOGRAFIE: Documente ARCAI, cutia 2758; AARCB, Fond: Dosar personal Petre Sebastian; AGOCD, Sección C, Plut. 208, 5b, Secolarizatione del P. Sebastiano; AOCDS, Cronica mănăstirii Ordinului Carmelitanilor Desculţi-Sombor, nepag., 2 iulie 1931; APRCB Bucureşti, Liber baptizatorum, Tom. XIV; APRCBv, Fond: Actele Parohiei din Săcele/ A türkösi rom. kath. egyhar tanàcs és körgyieleseinek jegyzö- könyve (1931- 1970), 1954; APRCSC, Brevi cenni storici intorno agli armeni cattolici di Romania, f.a.l.z.; APRCSC, Liber Matrimoniorum, 1929- 1950, Tom. I; APRCSC, Liber Baptizatorum, 1923- 1953, Tom. I; APRCSC, Notele personale ale P. Koren Clemens, 26. I. 1929; APRCSC, Sebastian Petre, Caiete II (1955-1960; 1961), 16 septembrie 1956; APRCSC, Sebastian Petre, Diarium actorum officiorum-divinorum, Bucarest, 11 IX 1956-1961. APRCT, Matricula Copulatorum Ecclesiae Târgovensis, 1931 (19 aprilie 31 mai), pag. 45, poz. 1- 4; APRCT, Matricula Defunctorum Ecclesiae Târgovensis, 1931 (5 mai), pag. 92, poz. 2; 22


APRCT,Matricula Baptizatorum Ecclesiae Târgovensis, 1931, pp.87 şi următ., poz. 1, 6, 9 şi 11; APRCC, Dosar corespondenţă, 1975, vol. 2 – 19; ANRSANIC, Fond: Ministerul Cultelor şi Artelor, Direcţia Studii, dosar 86/1951, vol. 4. Publicaţii Lucian Nastasă (editor), Armenii din Nord- Vestul Transilvaniei în anii instaurării comunismului (1945-1953). Mărturii documentare, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etno-Culturală, Cluj-Napoca, 2008;

„Actualitatea Creştină”, anul IV, nr. 9/1993, pag. 5; „Actualitatea Creştină”, anul XXI, nr. 7/2011, pag. 13; „Actualitatea Creştină”, anul XXI, nr. 5/2012 pag. 32; „Catholic Herald”, N° 3383, Friday, 19th January, 1951, page 5; „Farul Nou”, anul VII, duminică, 20 sept. 1940, pag. 2.

23


Capela Sfânta Cruce în 1940

24


Profile for Marius Oanţă

Narcis Ispas şi Marius Oanţă - Biserica şi capela "Sfânta Cruce". Schiţă de monografie istorică.  

Narcis Ispas şi Marius Oanţă - Biserica şi capela "Sfânta Cruce". Schiţă de monografie istorică.

Narcis Ispas şi Marius Oanţă - Biserica şi capela "Sfânta Cruce". Schiţă de monografie istorică.  

Narcis Ispas şi Marius Oanţă - Biserica şi capela "Sfânta Cruce". Schiţă de monografie istorică.

Advertisement