Issuu on Google+

Noiembrie 2012 Autoritatea Națională pentru Sport și Tineret / Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului / CASA DE CULTURĂ A STUDENȚILOR - GALAȚI Revistă culturală de critică și creație literară editată de CENACLUL LITERAR „CERCUL”

ISSN 2248 – 1915

în 5 directii , Frontal Pentru timpul din fiecare dintre noi

Temporal Idei de dincolo de granița gândirii

Parietal Cuvinte ce-ți pot echilibra destinul

Occipital Cu avangardismul în frunte

Cerebel Miezul simțirii din care ne-am născut

www.avangardaliterara.tk


Sumar DIRECȚII CAPITOLUL IV - OCCIPITAL CAPITOLUL I - FRONTAL Carnivori în Carnaval (Daniela Ionică) Obscurantism (Beatrice Cristina Condrea) Păcate (Marina Alexandra Stan) Cicatrici (Alina-Alexandra Bârcă) Poem Hibrid (Alina Constina Bocăneală) La suprafață (Cătălina Elena Deca) În serie (Cătălina Elena Deca) Drift (Cătălina Elena Deca) Un el și-o ea stăteau într-o valiză (Ioana Andrada Tudorie) Tulbure (Florentina Hariton)

Palatul lui Făt-Frumos (Alina-Alexandra Bârcă) Exotic (Ioana Andrada Tudorie) Taj - Dragoste în Orient (Alina-Alexandra Bârcă) Sens unic - sau drumul lui Don Quijote (Alina-Alexandra Bârcă) La o aruncătură de brațe distanță (Ioana Andrada Tudorie) An album a day keeps the doctor away (Victor Udreș) Reuniunea Naţională a Cenaclurilor Literare Studențești Pitești, 2012 Cenaclul Literar „Vox Napocensis” Cluj Napoca CAPITOLUL V - CEREBEL

CAPITOLUL II - TEMPORAL Azi... (Marina Alexandra Stan) Haine (Marina Alexandra Stan) Fatum (Alina-Alexandra Bârcă) Câte cuvinte are viața ta? (Alina-Alexandra Bârcă) Planuri pentru începutul lumii (Daniela Ionică) Unii ar numi-o „generația pierdută” (Beatrice Cristina Condrea) Când au murit toate întrebările (Ioana Andrada Tudorie) Peron adiacent (Alina Constina Bocăneală) Moartea, trofeul ironiei (Cătălina Elena Deca) Tradiție (Cătălina Elena Deca) Te aștept (Florentina Hariton) Copilărie (Iulia Istrate) CAPITOLUL III - PARIETAL Oamenii (Marina Alexandra Stan) Echivoc (Alina-Alexandra Bârcă) Când un om se hrănește (Daniela Ionică) 12 Angry Men (Alina-Alexandra Bârcă) În cocon toată lumea doarme (Daniela Ionică) Fatalitate (Alina Constina Bocăneală) Iris (Alina Constina Bocăneală) Rutina (Cătălina Elena Deca) Plicuri goale (Iulia Roman) Omul clepsidră (Iulia Roman) La ceai cu Picasso (Iulia Roman) Toți (Marius Cornescu) Exercițiu (Iulia Istrate) Până-n iad și înapoi (Daniela Ionică)

Babel - sau drumul pavat cu bune intenții (Alina-Alexandra Bârcă) Eirtemoeg (Daniela Ionică) Paradisul e doar o aromă (Daniela Ionică) Păsările erau ultimul mod de a fi (Daniela Ionică) Străin (Beatrice Cristina Condrea) Răspântia sângelui (Ioana Andrada Tudorie) Actul IV (Iulia Roman) Tangoul mării la mal (Ioana Andrada Tudorie) Dirijorul de vânt (Cătălina Elena Deca) Viitor (Cătălina Elena Deca) Mozart (Iulia Roman) Recurs în instanță (Iulia Roman) Aripi fără culoare (Florentina Hariton)


EDITORIAL Florin Chiriac „A word is dead when it is sad, some say I say it just begins to live that day” Emily Dickinson Despre cuvinte și oameni S-a stabilit că unii oameni sunt certați cu ele, că stau tăcuți și liniștiti sau că le confundă și le amestecă între ele. De multe ori asta se întâmplă tocmai fiindcă nu sunt prieteni cu înțelesul lor. Este greu să stabilim cu exactitate ce este mai bine pentru aceștia: să mențină distanța de cuvinte sau să le folosească fără habar, creînd confuzii mai mult sau mai puțin savuroase. Cred că depinde de fiecare caz în parte. Sunt și oameni care le așează în jurul lor ca să se apere de semeni sau ca să ademenească. Aici ele sunt unelte, par că au mânere în partea dinspre vorbitor, iar în partea cealaltă devin niște arătătoare pe care le întinzi cât de mult vrei sau ghidezi cu ele în direcțiile dorite. Când le folosești ca să îndepărtezi oameni sau să aduni mai mulți în jurul tău cuvintele au mai întotdeauna valențe însemnate. Știm că sunt și oameni care se scaldă în cuvinte fără nicio substanță. Așa zisele cuvinte goale. Aici zic eu că intră majoritatea. Cei pentru care cuvintele sunt simple sunete golite de înțeles. Când stai în preajma lor nu simți cuvinte de la ei, ci doar cojile acestora, care se lovesc de tine și cad pe jos, le ia lumea în picioare până se zdrențuiesc și dispar. Risipă. Dar unde unii risipesc alții încearcă să adune și să valorifice. Aici putem aminti oamenii care preferă să folosească cuvintele altora pentru a se exprima. I-am întâlnit cu toții pe cei care folosesc citat după citat din oameni celebri, ca și când ei reprezintă o cantitate (sau o calitate) insignifiantă și se ascund după vorbe mari celebre. Sau nu se pot folosi de propriile cuvinte să meargă și folosesc citate pe post de cârje. Alți oameni le folosesc pentru a exterioriza ființe încătușate în interiorul lor. Ființe care nu pot ieși altfel la suprafață, poate doar prin mâini înspre picturi sau sculpturi. Aici sunt cei pentru care cuvântul este o artă, el este instrumentul muzical sau pensula cu care se adună opere. Operele care rezonează inimile celor cu care intră în contact și lasă urme. Cu cât mai adânci urmele cu atât mai amintite și operele. Pentru cei mai mulți oameni cuvintele reprezintă drumul către exterior, către lume. Cât de drept este acest drum depinde de fiecare, la fel și unde duce acest drum. Important este să prețuim cuvântul pentru că ne ajută să construim acest drum; să nu uităm de cei care nu au acest instrument. Că ele sunt importante pentru oameni este lesne de înțeles, știm cu toții cât de mult ajută cuvintele oriunde le pui. Începand de la un mic și simplu „Da” în fața altarului poți alege să îți schimbi viața pentru totdeauna. Când sunt prea puține se creează tensiuni sau neînțelegeri, când sunt prea multe plictisesc sau agasează, când sunt rostite prea încet

lumea este derutată, iar când sunt spuse prea tare încruntă frunțile și cresc pulsul și tensiunea arterială. Nimic pe lumea asta nu influențează omul mai mult decât cuvântul. Este arma, aliatul, dușmanul, bogăția și sărăcia, boala și leacul; cuvântul este ca și stăpânul: plin de înțeles sau gol, fad, amuzant sau dușmănos, posac sau plicticos. O simplă silabă poate schimba universul, ca atunci când silaba primordială „om” aliniază chakrele yoghinului. Și un cuvânt de rămas bun poate face să apună un soare sau să răsară altul, în funcție de direcția în care este spus. Nu puține sunt cazurile în care cuvintele au început războaie mondiale, noi religii sau au deschis noi ere de perspectivă științifică. Printre toate aceste puteri de necontestat, cuvintele mai au o însușire pe care unii din noi o caută, anume că ele rămân în urma noastră după ce sunt scrise. Devin extensia vieților noastre, cel mai apropiat lucru de starea nemuritoare la care putem încerca să accedem. O însușire a cuvintelor ce este de luat în calcul când te pregătești să așezi primele cuvinte pe o hârtie. Gândul tău se pregătește să intre într-o nouă dimensiune, aceea a cuvântului scris. Deodată devine mult mai greu. Acum atârnă greu în mâinile oamenilor, face raftul bibliotecii să scârțâie și apasă fruntea dacă lectura este obositoare și cartea devine cozoroc pentru somnoroși. Dar greu, o să fie mai greu să moară. Și asta reprezintă identitate.


Capitolul I


FRONTAL


Carnivori în carnaval Daniela Ionică

Cicatrici Alina-Alexandra Bârcă

păpușile scot zgomote de unghii false perucile blonde se întind cu disperare pe scalpul fierbinte și rotund țipă după oameni vor copii carne fragedă și miros de levănțică vor carusele care taie corpurile de la mijloc cerșesc lacrimi de țipete țipă uită-te sub pat pune-o mână la ochi și așteaptă

Drepte, paralele, egale. Câte două pe fiecare încheietură, ca să poţi să numeri picăturile, chiar dacă lama nu e de acord cu tine.

Doar în basme monştrii se ascund sub pat, tu îi ţii în tine şi-i îngrijeşti ca pe copiii tăi, înainte să-i conduci la eşafod. Cât să aştepţi? Ce-ţi zice oglinda, în fiecare dimineaţă? Că ai timp? E vremea ca monştrii să-ţi joace şotron Obscurantism printre vene. Beatrice Cristina Condrea Cine eşti tu, până la urmă, să iei deciziile în locul tău? nebun în ochi închis nebuni întru Hristos Poem hibrid nebuni și noi, nu ne căim cînd trăim viața fără rost Alina Constina Bocăneală hai sus, până la ultima treapta a scării să ne pierdem în labirint mucegăit erodat de vremea fără ghete ce-și bagă coada în al nostru „sper”

Am făcut un pact. Recunosc. Aseară pe-nserat, mi-am vândut sufletul unei poezii Și-acum o văd plimbându-și mândră trupul pe aleea cu castani fugi! dar vezi pașii să îți fie drepți recunoscătoare ploii că a încetat spre viața fără viață, spre cerul fără gri să-i mai șteargă pașii... ca noaptea ce-ți închide mintea Iar sufletul meu? rămâi nebun cu ochii izgoniți în vis Sufletul meu a rămas captiv porilor din pagina albă fanatic de ceară, Și schingiuit de sentimente nu poți acoperi cu vorbe ce e putrezit! într-o metamorfoză continuă. e bine în ignoranță, rămâi acolo! Văd cum se zbate pe margini de cuvânt miroase tămâia și ascultă cum sângele vânăt al cernelii apare și dispare minciuni scuipate printre dinți în umbre tot mai sinistre. Și în zadar încearcă să mai nască emoții, vise și suspine... Păcate Hârtia albă refuză să mai danseze Marina Alexandra Stan un vals al sentimentelor... Abandonat în această cavernă a imposibilului Mă doare spatele Simt cum se stinge ușor. de când mi-a crescut din şira spinării Se întoarce către sine și refuză un tren devenirea... cu o locomotivă cu nume Cuvântul-ultim îmi zdrobește şi nişte vagoane din carne irisul... ce cară în fiecare zi (...fără să știu, în schimb...) câte-un cuvânt Aseară pe-nserat, primisem nemurirea... de câteva tone.

6


La suprafață Elena Cătălina Deca Pentru ei, noaptea e tânără și goală Și-o lase să-i ude cu roua grăbită. Râsul învie gânduri moarte de înțelepți. Alternativele haosului sunt în construcție între ramurile corpului adevărul bruiază Și gesturile minții se lipesc de buza paharului.

În serie Elena Cătălina Deca Conduși de superstiții socialiste, Facem troc de termeni Și ne îngrămădim precum oximoronii în două guri certate Dornici de gusturi de mare. În lumea second hand nimic nu te conduce spre nou.

Drift

Tulbure Florentina Hariton purtând între gene purpuriul crepuscular strig negrul ce-mi pulsează sub piele. încerc să smulg ghearele păsării din pieptul meu, ce-mi umple venele de puroi şi-mi ucide speranţele şi ele cad, cad ca nişte bube cu mucegai. şi aş vrea să-mi vomit roşul arzător din suflet dar se ţine cu colţii ascuţiţi de visul meu şi rânjeşte cu botul plin de pene căci îmi mănâncă aripile şi zborul mi-l spulberă iar verdele mă roade pe interior făcând gropi în amintiri, şi mi le mestecă scuipând fărâme de priviri şi jumătăţi de zâmbete.

mă zbat în albul ce-mi orbeşte privirea şi-aş vrea să fug de ceea ce devin, dar lanţul mă ţine şi ca o statuie privesc la fumul gălbui ce iese din mine Elena Cătălina Deca şi se ridică, tot mai sus, lăsând viermii să mă termine. îmi ţii în cămaşa de forţă visele, şi moare în mine cea de ieri purtând între gene purpuriul crepuscular.

Venele îți bâzâie nervos Iar ochii-ți cad în colțurile viselor Ești a zecea variantă a ta Din a zecea dimensiune a lumii tale Cu granița în talpă și limită în glas. Unde ți-e gândul zeu? Libertatea o poate striga oricine Conform filosofiei burții. Ai păstrat instrucțiunile primite la naștere? Închide ochii. Ne vedem la următoarea.

Un el şi-o ea stăteau într-o valiză Ioana Andrada Tudorie ea îşi ascunde privirile în valize mari pe care numai el e în stare să le târâie pe asfaltul murdar de indiferenţă de gropi de neiubiri ea se ascunde toată acolo unde ştie că doar el o va găsi

7


Capitolul II


TEMPORAL


Fatum

Azi...

Alina-Alexandra Bârcă

Marina Alexandra Stan Vreau să-mi lipesc tălpile într-o poziţie filosofică din care să pot dezlipi din fiecare colţişor visele cele mai ciudate cum după colţ era o umbră şi tu o prindeai şi-i sărutai talpa piciorului sau visul în care am dat genunchi în genunchi şi am căzut amândoi pe podea lângă un pahar cu vin sau să trag de visul în care o leoaică fără pui îşi apăra leul ca pe un copil şi nu rege ori visul din oglinda din hol când eram întinsă pe tavan îmbrăcată în piele şi nu singură şi nu doar eu vreau să trag visele în piept să le mai am odată!

La început, pe când eram stâncă, am fost suportul lui Excalibur. M-am sfărâmat în mii de bucăţi, când Britania şi-a găsit regele şi am zăcut ani şi ani în deşert până când soarele... s-a plictisit să mă privească. M-am folosit de David să îl înving pe Goliat şi am încriptat istoria în hieroglife pe Tablele Legii din muntele Sinai. Am fost de-atunci armă pentru Om, în epoca ce mi-a purtat numele, am fost obiect în mâna legii, în Biblie, am fost hrană călugărilor din chilii din munte, muză lui Nichita, v-am fost jucărie vouă şi copiilor voştri. V-aţi închinat mie, când vă doreaţi să fiţi „tari ca piatra” şi v-am adăpostit ca pe pruncii mei în casele pentru care vă rugaţi când suflaţi în lumânări. Din timp m-am născut, dar, Doamne, cum mă roade timpul!

Câte cuvinte are viața ta? Haine

Alina-Alexandra Bârcă

Marina Alexandra Stan Ieri, azi şi mâine... Mă-mbrac în haine de vreme îngustă la fel. la fel cum se-mbracă păpuşile la teatru, la fel cum tratează îngrijitorul blana animalelor Ca şi cum lumea stă în loc sălbatice. ca să-ţi facă ţie-n ciudă! Mă-mbrac în vorbe ca să diger vremea Dar închide ochii, prin stomacul anotimpurilor. o clipă doar şi-ai să vezi că Mă-mbrac în mamă şi tată nimic nu va mai fi la fel. şi colind lumea, Nimic... nu va mai fi. trăiesc timpul până port haine de străbunică Dacă tu închizi ochii, şi muritoare. fie şi pentru o secundă cât să-ţi odihneşti peniţa, pui punct lumii. Iar lumea... lumea nu începe la fiecare capăt de rând!

10


Planuri pentru începutul lumii Daniela Ionică Cu cât mă trezesc mai devreme, cu atât mi se pare mai cald. Ai simțit vreodată aerul atât de fierbinte încât degetele ți se lipesc unele de altele? Îți amintești cum nările ți se descompun? I se zice poziție de fetus. Ți se scurge pe buze un lichid pe care-l recunoști ca fiind al tău, dar e la fel de străin ca zăpada. Te lingi pe buze, uite încă un simț care ți se dezvoltă, încă o durere în plus. Tăcere. 1. Să am grijă de pielea mea. E singurul strat care mă înțelege și se adaptează pentru mine. Acum e doar o membrană transparentă și moale care nu suportă decât atingerea lichidului. Dar eu voi crește în ea. În sacul ăsta plin de firișoare subțiri de sânge o să-mi ascund totul. O sămi fac tatuaje sub piele, o să-mi implantez cercei chiar lângă mușchiul inimii, o să fac totul în interior, fiindcă nimic din ce trebuie să se vadă nu e real. Realitatea mea e în mușchiul care încă se contractă. În tăcere. 2. Să fiu atent la schimbările bruște de vreme. Fragilitatea e o stare de spirit. Ploile nu sunt bune pentru inimile sensibile. Umezeala te îngroapă, pielea îți tremură. Încalci prima regulă, restul se rupe. 3. Închide ochii atunci când trebuie. Dacă treci printr-o mare de oameni, închide-i. Dacă vrei mai multă lumină, închide-i doar pe jumătate. Dacă tremuri de dorință când vezi un trup gol, astupă-i cu mâinile și concentrează-te pe coapse, pe valurile de grăsime, pe forma unghiilor. Dacă simți că începutul e prea mult pentru tine, închide-i de tot. Poți să-ți rozi unghiile și pe întunericul cel mai adânc. Dacă ești destul de deștept, poți să faci din tine un ochi închis. Dacă vrei tăcere. 4. Repetă 1,2,3. 1. 2. 3. Și așteaptă. Ceva o să se întâmple. Ceva ca o ruptură, ca o gaură fierbinte trecută prin carne. Ceva ca o naștere. Începutul lumii, primul cadru. Acțiune.

Unii ar numi-o „generația pierdută” Beatrice Cristina Condrea Confort, stabilitate, tehnologie și bunăstare. Iluzia unei vieți perfecte. Nimic nu lipsește omului comun de astăzi, în afară de provocare. Omulmasă a preluat controlul și în România, după două decenii în care iluzia libertății ne învăluie mintea în ignoranță. Această condiție a impus subconștientului uman o limitare ce nu îi dă voie să-și depășească mediocritatea. Acum ne este mult mai ușor să credem în soartă. Conceptul de „ce va fi va fi” a înăbușit orice urmă a spiritelor luptătoare ce au modelat istoria, și ne-au dat ocazia de a trăi în aceste condiții. „Goya a spus odată că somnul rațiunii naște monștri. Cîteodată, eu mă întreb dacă monștrii noștri nasc artă.” În epoca în care rațiunea era adormită pentru binele sistemului au existat niște oameni care au reușit să folosească acești monștri. „(...)Uite, ăsta e Tonegaru, poet decadent; scrie despre fantome, constelaţii şi alte drăcii, fără a se şti că la limba română a rămas repetent.” Născut la data de 26 februarie 1919, poetul a contribuit la revista Albatros a lui Geo Dumitrescu până la desființarea acesteia de către regimul lui Antonescu. A colaborat cu revista Kalende a lui Eugen Lovinescu și Vladimir Streinu, precum și la revistele Preocupări literare, Universul literar, Fapta, Democrația, Cuget clar etc. După ocuparea României de către URSS, acesta a devenit un aprig critic al persecuției culturale de la momentul respectiv, implicându-se și susținând asociația „Mihai Eminescu” de apărare a culturii. Singurul volum antum de poezii „Plantații” a primit în 1945 premiul „Editurei Fundației Regale pentru literatură și artă”. Șerban Cioculescu îl considera „poetul cel mai înzestrat dintre tinerii iviți în ultimii cinci ani”. În martie 1949, Constantin Tonegaru a fost condamnat la doi ani de închisoare la Aiud pentru „conspirație împotriva siguranței statului”. La scurt timp după ieșirea din închisoare acesta a decedat, suferind de grave afecțiuni ale plămânilor. „inima mea... a bătut cinstit pentru oricine a fost în apropierea ei... Nu am vrut s-o trec prin contrabandă, prin convingeri ce nu-mi aparțin, adică nu mi-a stat în fire să fac circ din poezie pentru a-mi câștiga bucata de pâine.” Un alt nume asociat poetului Constantin Tonegaru este Ben Corlaciu, de asemenea membru al grupării ce a dat naștere

11


revistei Albatros. Acesta s-a născut la data de 6 martie 1924, și a fost recunoscut pentru cariera sa de poet, prozator și traducător român. Redactor al revistei Flacăra, cu o atitudine de revoltă față de societatea românească din acea perioadă, scriitorul își formează un stil anticalofil cu tentă anarhistă. „Eu sunt poetul Ben Corlaciu, care-am crescut prin mlaştini clocite, Cer am avut un fund de apă răscolit de trestii prea învechite” Atitudinea sa îl împinge să plece în Franța, unde în 1975 dobândește azil politic și se stabilește definitiv. Un an mai târziu acesta intră în greva foamei, în speranța de a convinge autoritățile române să permită emigrarea soției și copilului său. Ben Corlaciu moare la Paris în 1981, lăsînd în urmă opt volume de poezii, două romane și patru nuvele. O generație chinuită de constrângerile unui regim prea strict și distrugător. Însă apare un semn de întrebare, acest regim într-adevăr a inhibat spiritul artistic al individului sau a fost de fapt combustibilul unei epoci în care arta s-a dovedit a fi înfloritoare tocmai datorită faptului că „nimeni nu era poet și totuși toată lumea scria”?

Peron adiacent Alina Constina Bocăneală

În gara mea pustie, trenuri nu mai vin... sau pleacă... Bagajul mi l-am așezat în mijlocul peronului. Parcă mai colorează puțin atmosfera. Îi dă un parfum arhaic... a dor de ducă... sau... a mare... Din când în când mai urc în vagonul ruginit. Culorile s-au șters de mult... iar indicatoarele scrâșnesc pe direcția NICĂIERI... sau... poate e NICIODATĂ...? Îmi așez valiza de lemn pe care zac semnele poștale deasupra capului, ca nu cumva să vină clandestin vreun hoț de sentimente și să plece cu emoțiile mele cu tot... Ah, să vă spun povestea semnelor poștale? Da, vă povestesc... oricum nu am ce face în vagonul ăsta părăsit... ... A fost odată de mult... ca niciodată chiar... Ha! pe cinencerc să păcălesc? A fost chiar Ieri... și Ieri-ul dinaintea lui... și tot așa, la nesfârșit... ... a fost o scrisoare, un zâmbet, o iubire... ... a fost o plecare... nicicând o venire... ...le-am dus pe toate la poștă să ți le trimit ...acolo...în nemărginire... Dar nimic nu funcționează în gara asta pustie... Și ca să nu arunc timbrele în vânt, le-am lipit aici, pe valiză... să-mi amintească poate că încă mai am un suflet... Mi-am adâncit fața în pielea ridată a banchetei... Și miroase a prăjitură și-a Când au murit toate fum de țigară... miroase parcă a tine! Ah! Aș fugi până la colț să cumpăr o savarină, dar... teamă-mi e că trenul o să plece. întrebările Cu valiza mea și cu parfumul tău cu tot... Pfff, ce prostuță! Ioana Andrada Tudorie Am uitat că în gara mea, trenuri nu mai vin... nici nu mai pleacă... Nu-ţi scriu scrisori, tată, Am să degust totuși o savarină... mai e încă timp... tu și gara drumurile-s toate îngropate mea sunteți de vină... de nenorocirile vieţii şi poştaşul agonizează într-un bar de provincie. Moartea, trofeul ironiei Nu-ţi scriu nici versuri, tată, Elena Cătălina Deca s-au spus demult toate laudele părinteşti Ce frumoși suntem toți în prima lumină între rime cochete Când ne împărțim culorile și ne facem şi e târziu, pofta de soare e aproape noapte, tată, Apoi ne strigăm nevoile de nuanțe şi nu mai putem să aruncăm străine împreună Până la ultima când ne cresc flori în pietre în apă, buzunare și obligații în piatră dar mai avem încă multe zile Pentru negru, concurăm involuntar să căutăm pietre noi Și astfel devenim toți învingători de să legăm de ele ocazie. timpul să ne jucăm în continuare.

12


Copilărie

Tradiţie Elena Cătălina Deca

Iulia Istrate

Înfașă-mă în dragoste și lasă-mă să stau lângă sobă, s-aud cum trosnesc lemnele și cântecul bunicii. Descalță-mă de ghete și lasă-mă s-alerg prin răcoare, Te aştept! să mă piște țânțarii și poate, Florentina Hariton o furnică vitează. Împletește-mi părul în cosițe lungi, Te aştept cu nerăbdarea unui copil. așa cum făcea bunica odată, Te aştept să vii şi să mă prezinţi lumii, mângâie-mă și să faci natura să-mi semene. dă-mi să mănânc agude coapte. Te aştept să acoperi cu roua Spală-mi fața, sufletului meu cu apa curată de ploaie locurile în care aievea mă plimbam și crede-n continuare de mână cu fericirea. că-i apă de la Dumnezeu. Strecoară peste tot o parte din briza răcoroasă a privirii care mi-a îngheţat speranţa. Spală tu cu şiragurile lacrimilor care îmi inundă fiinţa toate acele urme duble de paşi care se încolăcesc în locurile umbrite de trecut. Colorează cerul la asfinţit cu culorile sufletului meu însângerat. Atinge cu mâna ta viaţa din jur şi adu pe buze o fărâmă din moartea care îmi sugrumă fiinţa. Copacilor dă-le astfel o parte din mine. Fă tu ca frunzele lor să adie în vânt asemenea destinului meu care pluteşte spre un tărâm necunoscut. Lasă frunzele să fie metamorfoza speranţelor mele şi să cadă neputincioase din înălţimea vieţii lor şi lovindu-se de pământ să fie călcate în picioare de mii de suflete nepăsătoare, până când se vor risipi în mii de bucăţele, în mii de locuri... Lasă copacii cu crengile goale îndreptate spre cer, împreunate într-un strigăt tăcut al zbuciumului meu lăuntric. Soarelui fură-i din strălucire ca să se asemene cu ochii mei în care lumina păleşte cu fiecare clipă. Te aştept să vii… Tu, toamnă, dicţionar al sufletului meu! Aștepți vântul sau ploaia? Geniul tău trăiește din impuls și inspiră din îmbâcseala altora, Pierduți prin termeni de dicționar. Libertatea scuipatului rămâne veșnică.

13


Capitolul III


PARIETAL


Oamenii Marina Alexandra Stan

12 Angry Men (recenzie film) Alina-Alexandra Bârcă

Se coc pe asfalt oamenii care merg în patru labe îmbrăcaţi în haine groase, de iarnă.

Mânia – motivul pentru care iei decizii pripite, nu cântăreşti consecinţe, nu eşti obiectiv. O lecţie despre răbdare şi perseverenţă, filmul apărut în 1957, sub regia lui Reginald Rose vine ca răspuns la nedreptatea epocii sale şi ne Se coc la minte, demonstrează tuturor că orice idee bine argumentată îşi în minte şi mint vremea, găseşte într-un final victoria în faţa îndoielii, a orgoliului şi oamenii care sunt, a superficialităţii, ca sumă a defectelor umane ce intervin în care merg în patru labe. procesul hotărâtor pentru destinul unui copil. Povestea pe care Reginald Rose a supus-o atenţiei cinefililor din lumea întreagă îşi găseşte eroii în fiecare Se plâng şi cer ajutor dintre noi, în realitatea sistemului juridic al fiecărei oamenii care nu-s oameni, societăţi, indiferent de origini, tradiţii sau valori. Trecutul oamenii care n-au labe. cel mai aprig duşman al fiecărui om. Rădăcinile trăsăturilor comportamentale se regăsesc în Se plâng şi zâmbesc orice hotărâre pe care o luăm în favoarea sau în detrimentul oamenii care stau în cap celor din jur. Viitorul unui copil se scrie în fiecare secundă în şi merg în mâini. care eroul interpretat de Henry Fonda luptă pentru dreptate, înarmat doar cu o îndoială întemeiată, legată de vinovăţia Echivoc acestuia, cu personaje interpretate de actori consacraţi, Alina-Alexandra Bârcă precum Jack Warden, Joseph Sweeney sau John Fiedler. “- Why are you so sure he is not guilty? Goale, lascive, pătrunse de mulţi - I am not. I just have a reasonable doubt” sunt cuvintele şi puţine care merită cu adevărat atenţie. care ar trebui să ne determine să ne îndreptăm atenţia spre Vulgare, nedrepte şi bete, noi înşine, atunci când căutăm vinovaţi pentru greşelile din aşa cum le vezi prin revistele mondene. trecut. Un bun considerent să ne întoarcem din când în când spre valorile trecutului. Nepăsătoare de cele mai multe ori, Vizionare plăcută! te vor răni şi te vor lăsa să te gândeşti la ele. în cocon toată lumea Iar când, în sfârşit, le vei uita, vei auzi altele, urlând în cor.

doarme

Daniela Ionică

Parşive, am putea spune, cuvintele.

când un om se își mai scapă câte o gură pe partea cealaltă a corpului care-l întoarce inevitabil către foame

16

miroase-a iarbă aici subțire și translucidă coconii și-au retras amprentele hrănește mănâncă din ce în ce mai puțin Daniela Ionică vor să moară sinuciderea lor e ca răsăritul galbenă și lucioasă aproape de ochi și de fiare sinuciderea lor e un alt capitol n-are rost fluturele e un om mort își spun omida e o iluzie


Fatalitate

plicuri goale Iulia Roman

Alina Constina Bocăneală naționalismul muzicii își pierde zâmbetul dincolo de frontiere. pereți creați în graffiti, multe lumini fantomatice trec în curent pe lângă persoane insipide. lumini slabe, galbene, leucemice și o autostradă cu linie continuă.

Îmi doresc uneori să fi murit rațional. Să mă fi închis ca o scoică în pântecele timpului. Să zac pe o insulă pustie, unde doar parfumul perfid al valurilor să-mi amintească ...încă... nu am murit. Vie. Sunt vie și totuși atât de cadaveric îmi pare începutul...

cerșesc căldură frumuseților cântate, la capăt de linie.

Omul clepsidră

Iris

Iulia Roman

Alina Constina Bocăneală Adesea mi-aș tatua un gând pe irisul tău ca să-ți amintești că aripile mele nu vor atinge nicicând Edenul. Ți-aș scrie în ochiul care nu mai plânge acele cuvinte pe care buzele le transpiră uneori în lenjeria cu gust de lămâie... Aș scrie cu vârful peniței îndoit ca să-ți amintești cât de demonică ți-am fost, cât de prezentă... ...cât de absentă... P.S ( Paradox Sentimental) Azi mi-am luat aripile și penița ți-am furat irisul și DA, de azi mă mut în Paradis!

indiferent de expresivitatea corpului uman în felurite etape ale vârstei, alarma de „Bună dimineața!” îi găsește pe toți niște copii. noaptea își eliberează vestalele, acoperite în valuri albe ca de ceață, preschimbând gravitatea în intimitatea libertății de exprimare. fără ochii accentuați de negrul minciunii, cu iz de amărăciune, ori șarlatania dintr-un cuib de viespi.

La ceai cu Picasso Iulia Roman degete rezervate în anonimul unui separeu recreează imagini populare, acum doar în mansardă.

Rutina Cătălina Elena Deca Oamenii spun aceleași lucruri unii despre alții Și se transformă pe rând în cei de lângă ei Pământul continuă să se rotească căci nu există piedici noi Sunt doar cele vechi purtate de câte cineva pentru prima oară.

cea mai mică agitație ropot de praf stârnește care face bungee-jumping în pânzele de păianjen. la parterul mondenului un nostalgic artist cu aer de școală franceză răspândește lumânări cu levănțică și foșnește zâmbete într-o poveste. urcat într-o altă barcă, uimirea o privește cu alți ochi, din semi-umbră, citind imaginația sub pleoape. degetelor! spălați-mi ochii în reverie. 17


Toți

Până-n iad și înapoi Marius Cornescu

Mă uit la ea. Cu gândurile ei pășește repede spre viitor. Mă uit la el. Cu mâna sprijinindu-se de-o balustradă privește-n gol prin geamul de tramvai Mă uit la ei. Gălăgioși își povestesc probabil ontâmplare nouă… sau vorbesc de cineva. Mă uit la ele. Își șușotesc una spre alta uitându-se la un alt băiat. Mă uit la voi. Pentru o clipă parcă sunteți toți cuprinși de nepăsare. Mă uit la noi. Ne mai trimitem câte un salut sau poate doar un zâmbet. Mă uit la tine. Te macini și te frămânți pentru că nu știi ce va fi. Și mai sunt eu.

Exercițiu Neînțelese chipuri plâng neînțelegerea celorlalți la colțuri de stradă, neînțelegând de fapt, că nimeni nu are cum să-i înțeleagă. Nimic nu e de înțeles și chiar dacă ne-am preface înțelegători, pentru o zi s-avem înțelegere în sânge, să purtăm o pancartă cu „sunt înțelegător” sigur tot pe noi ne-am înțelege. Căci înțelegerea nu durează mult și înțelegătorul rar îl găsești, neînțelegînd de fapt neînțelesul, că pentru a fi înțeles trebuie să se înțeleagă pe el, mai întâi și nu să ceară înțelegere. Așa că neînțeleșilor, nu vă mai răzvrătiți atât în încercarea de a ieși de sub anonimat și chinuiți-vă să vă-nțelegeți voi și după poate vă voi înțelege.

18

Blestemați- Chuck Palahniuk (recenzie carte) Daniela Ionică „Ești acolo, Satan? Sunt eu, Madison. Tocmai am ajuns aici, în iad, dar nu-i vina mea, în afar ă de faptul că am murit din cauza unei supradoze de marijuana. Poate că sunt în iad pentru că-s grasă - o Adevărată Scroafă de Prăsilă. Dacă poți ajunge în iad doar pentru că ai o părere proastă despre tine, de-asta sunt eu aici. Aș vrea să mint și să-ți spun că sunt slabă și blondă și am țâțe mari. Dar, crede-mă, sunt grasă dintr-un motiv foarte bun. Pentru început, lasă-mă să ma prezint.”

Faceți cunoștință cu Madison Spencer, o puștoaică normală de 13 ani, cu părinți celebri, extrem de bogați. Exceptând faptul că e moartă și relatează de la fața locului, direct din iad, aventura ei este mai mult o lecție de viață. Despre asumarea greșelilor. Acceptarea suferinței. Madison nu intră în categoria adolescentei tipice americane care e ironizată în aproape fiecare carte semnată de Chuck Palahniuk, iar acest lucru o face un personaj atipic, ușor de îndrăgit și cu care cititorii să se identifice. Iadul văzut prin ochii ei prinde dimensiuni realistice, cu formele de relief create din absolut toate secrețiile rezultate pe pământ : Iulia Istrate „Fiecare lacrimă. Fiecare flegmă scuipată vreodată pe jos ajunge pe undeva pe-aici(...) În iad, filmele porno creează același efect pe care îl are încălzirea globală pe pământ.” Demonii sunt de fapt zeități înlocuite de-a lungul istoriei, uitate de oameni, acumulând furie până când le vine rândul să tortureze: “ dând din niște aripi de pe care se prelinge ceară topită, e Troian, demonul nopții în civilizația rusă. Zburând pe o altă traiectorie, scrutând aerul de sub el cu un cap mare și niște ochi luminoși de bufniță e Tlacatecolototl, zeul mexican al răului. Înveliți în cicloni de ploaie și praf, sunt demonii japonezi Oni, care trăiesc în mod normal în centrul uraganelor.” Inventarul creaturilor continuă cu puternice imagini vizuale: de la Marea Campie de Sticlă Spartă, până la Deșertul de Mătreață sau Mlaștina Avorturilor celor Aproape- născuți, iadul strânge resturile lumii, oameni și deșeuri, personaje celebre precum Hitler sau Caterina de Medici. Chiar și Darwin șchiopătează, înnebunit, printre câmpiile nesfârșite de unghii și popcorn caramelizat. Lui Madison însă cele mai înspăimântătoare priveliști din iad i se par chiar amuzante. Comparând experiențele trăite aici cu cele din timpul vieții, ajungi să-i dai dreptate. Iadul nu mai pare atât de înfricoșător dacă iei în considerare părinții foști hippioți, foști rasta, foști punkiști care-ți fac cadou de ziua ta un stoc de 5 metri de prezervative cu Hello Kitty și nu-și prea bat capul cu faptul că e aniversarea de 13, nu 8 ani. Care adoptă copii din părți sărace ale lumii numai să-și facă reclamă noilor filme( iarăși un deget îndreptat asupra stilului de viață american).


Dar Madison e o fată deșteaptă. E conștientă că e singura calitate pe care o are, în raport cu restul lumii. Personalitatea ei puternică se reflectă în stilul alert cu care relatează traiul din iad, în dorința arzatoare pe care o simte față de o posibilă întâlnire cu Satana. „Cine mă cred? într-o mie de cuvinte...Habar n-am,dar o să încep prin a renunța la orice speranță. Te rog,ajută-mă, Satan.Asta m-ar face atât de fericită. Ajută-mă să trec peste dependența mea de speranță. Mulțumesc.” Nevoită să-și petreacă veșnicia cu o gașcă neobișnuită ( adolescenta tipică cu pantofi contrafăcuți, tocilarul, punkistul criminal și fotbalistul), Madison nu se luptă cu demoni, nu-și plânge clipele pierdute pe pământ sau tinerețea terminată brusc. Dependența ei de speranță, teama, nu trec de la sine, dar învață să le folosească în beneficiul ei. Până supraviețuirea în iad devine un mod de a trăi, într-un fel. Până recuperează aproape totul, până și o maturitate care o face să-și accepte lipsa de maturitate. Cartea e mai mult decât o aventură, prin care fiecare idee despre existența după moarte îți este exploatată. E o lecție despre viață, în stilul aproape bolnav- aproape de genialitate al lui Chuck Palahniuk. Și cu puștoaica asta care trece de la a experimenta sărutul franțuzesc până la dorința de a da niște șuturi într-un fund satanic, călătoria fictivă prin iad devine chiar amuzantă.


Capitolul IV


OCCIPITAL


Palatul lui Făt-Frumos Alina-Alexandra Bârcă

Taj – dragoste în orient

Aici colţul nu-i pedeapsă, e fermecat tărâm, fără oglinzi, să nu îţi vezi păcatele şi fără coji de nuci, să nu te-nchini degeaba.

Dragul meu... Drumurile lor - toate - duc la Roma.

Aici peretele nu-i alb, ci e pictat în speranţe de copii, sidefiu, cum îl avea şi Făt-Frumos în basm.

În schimb soarele nostru, ştii bine, străluceşte departe, în Asia, unde am fost de-atâtea ori ... în vis.

Aici în ramă nu-i icoană, e moment, e amintire în mişcare, ca să iubeşti iar şi iar şi iar cum ai iubit atunci viaţa.

Doar India, cu stofele ei fine şi evantaiele din lemn de cireş e demnă de mitul iubirii noastre. Doar Agra, unde m-ai dus de-atâtea ori în promisiunile tale...

Aici în pahar nu-i apă, e elixir cu praf de stele, să vezi cum arată orizontul de deasupra.

Nimeni... poate doar Eliade să ştie ce simţeam noi.

Sub patul meu nu-s monştri, sunt clipe de rezervă, că ceasul meu nu stă în loc şi-ar fi păcat să pierd apusul. Aici în şemineu nu arde flacără, ci ard cazane cu dispreţ şi ură, până se face cald afară, iar lumea se pune straşnic pe cântat. „perfect” nu e cuvânt aici, e ordinea de zi, în camera în care m-am jucat cu Dumnezeu.

Exotic lasă-mă să-ţi fiu o africă de zi cu zi mânjită de petrolul din subsolurile minţii fără diamante în braţe bogată cu milioane de paşi strâmbi ucişi de călători ce-au blestemat cândva furtuna de nisip ce zăbovea cu lunile între mine şi neputinţa lor de-a invoca ploi anotimpuri fericiri 22

Alina-Alexandra Bârcă

Să mergem, dragul meu, Taj Mahal-ul ne aşteaptă încă!

Sens unic sau drumul lui Don Quijote Alina-Alexandra Bârcă Drumurile de piatră sfărâmată din mica Vienă numără mai puţine vise zdrobite sub tocurile cui decât palma-ţi care sugrumă pacea până la ultima suflare. Ochi formaţi anume Ioana Andrada Tudorie să depisteze fumătorii din pipa păcii rătăcesc aici printre fustele care se opresc deasupra genunchilor. Dar trenul nu te aduce aici prea des, deci gambele tale rămân goale de priviri, iar visele... visele tac, înnebunesc şi mor.


La o aruncătură de braţe distanţă Ioana Andrada Tudorie vama mea e la o bătaie de aripi distanţă de vama de la Oancea în vama mea se odihnesc în soare corturi din care răsună rock şi poeme în dulcele stil clasic în vama mea marea râde draconic malurile se surpă sub greutatea fiecărui răsărit mahmur hoinar visător în vama mea sufletele pierdute ale hippioţilor se leagănă-n bărci de lemn negru ca tricourile piraţilor care beau black sabbath în pahare mari de bere în vama mea iubiţii-şi ard săruturile iar vama mea rămâne Veche

An album a day keeps the doctor away Victor Udreș Nick Drake -„Bryter Layter” - 1970 Nick Drake e unul din cei mai talentați artiști ai anilor ‘70. Încadrat la folk, Drake avea un stil unic de a compune și interpreta care se pare că nu era deloc pe placul publicului vremii. Cu o voce melancolică, aproape diafană, peste niște armonii calde de chitară și câteodată tobe și chiar saxofon, Nick Drake a scos doar trei albume, considerate printre cele mai influente pentru muzica de astăzi. De altfel, e citat ca influență pentru foarte mulți artiști. De la Opeth la REM, toată lumea a fost influențată de acest trubadur singuratic și neînțeles la acea vreme. „Bryter Layter” este cel de- al doilea album al său și considerat de mulți cel mai bun. E un album melancolic, liniștitor, care parcă te mângâie pe interior și în mod ciudat, deși e în esență trist, te relaxează și te face să te gândești la lucruri frumoase. Cel puțin mie senzația asta mi-o oferă. De menționat că pe album apar domnul John Cale la pian și diverse alte instrumente și Dave Pegg, basistul de mai târziu a lui Jethro Tull. Din păcate, Drake a murit la doar 26 de ani din cauza surplusului de medicamente anti-depresie. „Bryter Layter” e o părticică din cele trei pe care le-a lăsat. Sper să vă placă! Deus – „Keep You Close” – 2011 Ajuuuutoooor! Băieții ăștia de la DEUS îmi mănâncă zilele! Îi știu de ceva vreme, le-am ascultat albumele, vreo

două din ele chiar mi-au plăcut foarte tare, i-am văzut și live la Stufstock în 2008 și mi-au prăjit creierii, credeam că încetează, că se opresc, dar ce să vezi... ei bine nu! Acum vreo săptămână am citit pe blogul unui artist, tare drag mie, despre albumul ăsta și de atunci nu mai sunt om. Îl ascult ca un turbat în continuu de parcă n-ar mai exista altă muzică pe lume. Păi sincer vă spun: așa ceva n-am mai pățit de mult, și între noi fie vorba, nu se face... Să mă țineți așa în transă de la prima la ultima piesă, să nu mai pot asculta nimic altceva, păi ce credeți, că eu sunt din fier? Dar cel mai mult mă enervează că nu știu ce să scriu despre „chestia asta” pe care voi cu aroganță ați intitulat-o album. Ce stil, ce armonii, ce versuri, n-am ce să scriu, mă simt ca unu’ mic pus să meargă pentru prima dată... Deci, neajutorat cum mă aflu în aceste momente grele, vă spun doar să-l ascultați, dacă aveți curaj și nervii tari, dar feriți-vă că dacă vă intră pe sub piele, nu mai iese și v-ați nenorocit! John Mayall – „U.S.A Union” – 1970 Deși nu sunt neapărat un cunoscător al genului, am fost dintotdeauna fascinat de blues. După părerea mea, e genul muzical care are cel mai mult feeling, bazându-se foarte mult pe ce transmite și nu pe modul de expresie neapărat. Dacă e să-i găsesc vreo hibă, ar fi faptul că e de multe ori prea structurat, tocmai pentru că merge pe un număr clar și redus de instrumente, pe o progresie armonică fixă și repetitivă. Dar ăsta e blues-ul, n-ai ce-i face. Cel puțin așa credeam până am ascultat albumul ăsta de care vă vorbesc. Ei bine, John Mayall, muzicican legendar de blues, culmea ALB!, n-a fost de acord și a scos în 1970 o capodoperă, total atipică pentru gen numită „U.S.A Union”, pe care a făcut cea vrut el cu blues-ul, riscând mânia zeilor inventatori. Păi albumul ăsta e atât de bun încât nu are tobe, deloc, are în schimb vioară, genial mânuită de domnul Don „Sugarcane” Harris, are clape, chitară și voce. Vioara face toți banii, făcând din acest album ceva nemaiîntâlnit la momentul acela și foarte greu de egalat după. Se pare că Mayall a scris tot albumul pentru fata de care era îndrăgostit la vremea aceea. Vă invit cu drag și spor să-l ascultați! Black Country Communion – „Black Country” – 2011 O trupă nouă, deși formată din muzicieni cu mare experiență pe scena rock și blues. Se numește „Black Country Communion” și e formată din Glenn Hughes - bas și voce (ex - Deep Purple); Joe Bonamassa - chitară și voce; Derek Sherinian - clape (ex Dream Theater) și fiul legendarului tobar Led Zeppelin, Jason Bonham - tobe. Trupa e fondată în 2010 mai mult dintr-o întâmplare, membrii au deja 2 albume și au fost recent declarați cea mai bună trupă nouă din ultimii 10 ani. Stilul împrumută din influențele fiecăruia și iese o struțocămilă foarte, foarte reușită. Vocea lui Hughes e la fel ca pe vremea Deep Purple, clapele lui Sherinian sunt extrem de psihedelice, tobele - cum altfel decât „Zeppelinești”- iar chitara lui Bonamassa e incredibilă, un sunet și un feeling combinate cu tehnica perfectă. Nu e neapărat ceva nou, e rock cinstit ca-n anii ‘70 care însă sună foarte actual, cu un sound ireproșabil și cu niște compoziții extrem de năstrușnice. De ascultat neapărat. I know it's only rock n' roll but I like it! 23


Reuniunea Naţională a Cenaclurilor Studenţeşti Piteşti 2012 Sorin Dănuț Radu În zilele de 20-22 iulie 2012 a avut loc, în Municipiul Piteşti, Reuniunea Naţională a Cenaclurilor Studenţeşti, eveniment organizat de Casa de Cultură a Studenţilor din Piteşti (referent de specialitate: Dora Ion), în colaborare cu cenaclul „Juventus” (înfiinţat la 29 februarie 1996, de către lect. univ. dr. Adrian Sămărescu), reprezentat de Adrian Călin, Costel Ionescu, Marius Zinca, Remus Ştefan, Marius Marian Ionescu, Alexandru Mărchidan şi subsemnatul. Invitaţi la această reuniune au fost tinerii: Tania Şerbănoiu, Alexa Leonard, Lucian Pârvulescu şi Flavia Jinga. Au participat reprezentanţi ai caselor de cultură a studenţilor din Reşiţa (Silviu-Cristian Bistriceanu), Roman (Carmen Luca), Cluj-Napoca (Victor Constantin Măruţoiu, Andrei Dullo, Maria-Patricia Birtocean), Craiova (Gabriel Nedelea), Alba Iulia (Valentin Sorin Macaveiu), Ploieşti (Amalia Lavinia Mitrea), Galaţi (Cristina Beatrice Condrea, Ioana Andrada Tudorie) şi Piteşti. În prima seară (vineri), invitaţii s-au prezentat şi au citit din propriile creaţii. Sâmbătă, tinerilor poeţi le-a fost oferită o excursie la Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii de la Golești.

24

Au fost vizitatate secţia în aer liber a muzeului (case tradiţionale din Muntenia ş.a.) şi ansamblul feudal al Goleştilor (conacul Goleştilor şi Şcoala Slobodă Obştească a lui Dinicu Golescu). Ziua a fost completată fericit de un colocviu cu tema: vocaţia poeziei în era socializării virtuale şi lansarea unor reviste literare. Poetul Gabriel Nedelea a prezentat ultimul număr din revista de cultură „Mozaicul” şi recentul volumul „Faun” (Antologie de poezie, Editura Sim Art, Craiova, 2012), cu poeme cunoscute şi inedite din opera lui Alexandru Macedonski. Amfitrionii reuniunii au fost poeţii Mircea Bârsilă şi Allora Albulescu-Şerb. S-a discutat, s-au adus argumente pro şi contra, s-a citit, re-citit şi recitat poeme din.... Emil Brumaru, Mircea Dinescu, Octav Pârvulescu şi multi alţii. Cenaclulul „Juventus” a premiat câştigătorii pe anul 2012 la Concursul Naţional Studenţesc de Poezie cu acelaşi nume: Andra Gabriela Prodea – Bucureşti (locul I); Victor Constantin Măruţoiu – Cluj Napoca (locul II); Andrei Dullo – Cluj Napoca (locul III); Ioana Andrada Tudorie – Galaţi (menţiune) şi Carmen Ştefania Luca - Roman (menţiune). Mulţumiri organizatorilor şi sperăm ca următoarele reuniuni să fie la fel de poetice!


Cenaclul Literar Vox Napocensis Cluj-Napoca

Din nou albastru

Înainte de Andrei Fischof nesfârşit flux-refluxul vremii între un solstiţiu şi altul imensa respiraţie a firii

Andrei Dullo doar pacea din niciodată atârnă precum pânza corăbiei îngropate-n străfundurile mării omului acest animal de nedresat cum pierind pe nesimţite piere fără să ştie de ce şi de ce

Mi-ai luat agonia în mână Între degetele tale se zbătea Ca o muscă legată de aripi I-ai rupt picioarele unul câte unul Avea şaisprezece În lipsa de tine I-am turnat absint în suflet Agonia mea a zbierat a purificare A exorcizare Şi în loc de picioare i-au crescut şaisprezecimi pe vioară Un bulgăre de lumină În palmele noastre A devenit albastru

totul ameninţă până şi visele în care cei plecaţi revin niciodată nu ne spunem totul înainte de

Remember Persida Rugu fratelui meu, Petre, in aeternum

Ecoul Pandorei Frunzele anotimpurilor cern tăcerea râul cenuşiu durerea din piatră umbra lacrimei ultima pasăre speranţa arde în inima smulsă din piept

Arad Victor Constantin Măruțoiu pentru P. oraşul precum un cimitir al amintirii arse un trei şi unu doi călători în spatele Mureşului

25


Capitolul V


CEREBEL


Babel - sau drumul pavat cu bune intenții

Străin Beatrice Cristina Condrea

Alina-Alexandra Bârcă Pentru că ţi-au dat piatră, în loc să redai zeiţe prin statui, cum te-au învăţat elenii, ai ales să construieşti un turn. Te-ai închiat la temelii, ai zidit mame, copii şi neveste, te-ai omorât de 64 de ori, ţi-ai înălţat gândurile până la cerurile lor, iar la sfârşit ţi-ai numit turnul: Babel.

Eirtemoeg e arșiță-n genele lui așa cum o geană se preface că vede și văzul orbit se întoarce la 360 de grade să vadă dincolo de

Paradisul e doar o centrul universului e-un vas cu apă caldă o cadă uriașă în care se scaldă trandafiri cu oameni secreția parfumată inundă baia de jos și iadul se umple de petale

N-aș fi putut vreodată să mă strecor printre reproșuri... Izolată în forme strâmbe, strâmte în spaima de-a fi singură printre oameni. Prefer câinii, chiar și pe cei nervoși. Sau pereții goi. Tavanul alb. L-aș prefera roșu, cel mult albastru. Dar cel mai mult l-aș prefera absent, piatra-mi rănește gîndurile. Pereți aș prefera să-mi fie cîntecele unor menestreli nebuniplăsmuiți anacronic. Nu vreau să aruncați din nou cu pietre. Daniela Ionică Camera aș prefera-o-n vid.

Răspântia sângelui Ioana Andrada Tudorie în umbre te desluşesc mai mereu tânăr aromă mai mai bine ascuns Daniela Ionică pe sub riduri ori mâini tremurânde lumina îţi vorbeşte din dreapta iar tu desenezi fluturi de ceaţă până te înghite somnul eu uit să te mai ating şi soarele apune

Păsările erau ultimul mod de a fi o înclinare absentă peste ecranul color e de ajuns gaura din oase plesnește la fiecare reclamă dacă lobul temporal e în flăcări dacă jumătatea de oră de audiență maximă a trecut astupă-ți urechile cu degete clare cu miros de spaime la miezul nopții

28

Iulia Roman

Daniela Ionică în living, materialul canapelei e monoton, șifonat. o poză alb-negru pe ultima filă, inspiră un corp inert dându-și ochii peste cap. ei se-nchid somnambuli în demență.

corăbiile pline se întorc cu detergent la proră și-l varsă în mijlocul oceanului spuma mortală cade peste ecran și acesta se sparge the end finalul se scrie singur

Actul IV

în noaptea cu luna ascunsă, lumina de la stâlpul din stradă îl mușcă de gene. la cărarea draperiilor, bâzâie alți ochi dați peste cap. își pun automat creierul în mișcare, lăsând în urmă o față caldă și boțită.


Tangoul mării la mal

Mozart

Ioana Andrada Tudorie Simţeam ropotul ploii în mine dincolo de vama din mine, cum mi-l smulgeai pe Nichita din braţe. Şi eram aşa de fragilă... Ar fi trebuit să-ţi dai seama că ploaia nu se va opri, că mă vei lăsa goală de forţa iubirii învăţată de-o tânără precoce din fiecare poem al lui Nichita...

Iulia Roman Despre ce ai vrea să-mi cânți azi? tai partitura cu zcarcenie, rupând în două o optime și-ncepi a lăuda momente particular speciale, împărtășite inconștient de toți. în toată fâstâceala tehnică, a privirii laser către tavan, îți dai seamă că nu atitudinea de sârmă ghimpată este în acord cu muzica. azi sunt amintite senzații uitate.

În genunchi, marea jeleşte-n cântece iudaice nunta noastră inacceptabilă, imatură, ireală... Marea-şi plânge mereu cu disperare morţii: pe Nichita şi toate tinerele leoaice, ploaia ştirbă din mine şoaptele tale frânte...

cum se simte nisipul ud printre degete, o respirație caldă în apropierea urechii, golul din stomac ce aduce a dezarmare. cântec renaște din foile arse sub radieră, în freamăt.

Dirijorul de vânt

Recurs în instanță

Cătălina Elena Deca În nori, povești cu monștrii speriați de soare Închiși în cercul dintre dealurile ochilor. Pielea udă lipită de pământ Tremură cu fiecare briză Și-și înalță câte o mână Să-și mai lipească un zgomot Pe urmele lăsate de iarbă. Tot verdele foșnăie și cântă În aceeași direcție: Spre griul care gătește o nouă lume de apus Când plouă peste praful gâzelor în creștere.

Iulia Roman îo expresie măruntă pentru formele ei drăgălașe se caută. încredere înainte de culcare să dea, ori măcar, să respecte foamea de frumos, inteligență, inovație în mesele principale ale zilei. în diverse alcătuiri lexicale, draga expresie se dă la ziar, în reviste și cărți mai slabă ori bine făcută, în funcție de anotimpul dorit de privitor îmbrăcată.

Viitor

de o nerușinată expunere suferă Cătălina Elena Deca fără măcar să fie consultată. i se recomandă alimentație bogată în pește Proiecțiile noastre așteaptă la umbră "Domnule doctor " pentru anemie”. Plictisite de aceeași stradă gri declarată verde care duce spre paradis, dar începe să capete miros în schimb, Locul lipsit de rațiune. nu de solzi, Morala ambiției e noua invenție. ci de naftalină.

29


Aripi fără culoare Florentina Hariton Trăind în alb şi negru eşti doar un simplu trecător şi în acest decor funebru te prăbuşeşti în plin zbor. Trăind absent, fără culoare de visul monocrom orbit încerci să furi de la petale culorile, ce-n palmă ţi-au murit. Dar tu, avar pion al sorţii, ca fluturii ai vrea să zbori, să furi din profunzimea nopţii, dar fără aripi ai să mori!

30


MEMBRII CENACLULUI „CERCUL”

www.avangardaliterara.tk

Alina-Alexandra Bârcă Alina Constina Bocăneală Beatrice Cristina Condrea Daniela Ionică (corector) Elena Cătălina Deca Florentina Hariton Florin Chiriac (coordonator) Ioana Andrada Tudorie (redactor) Iulia Istrate Iulia Roman Marina Alexandra Stan Marius Cornescu (redactor tehnic, grafică, fotografie) Victor Udreș

Echipa Cenaclului Literar „CERCUL” vă așteaptă la ședințele de cenaclu în fiecare joi, orele 18.00 în Sala „Centru” la sediul Casei de Cultură a Studenților din Strada Științei, nr. 115 Persoana de contact: Florin Chiriac, referent cultural al Casei de Cultură a Stdenților

autoritatea națională pentru sport și tineret

CASA DE CULTURA A STUDENTILOR

GALATI cultura | educatie | distractie

ROMANIA

MINISTERUL EDUCAȚIEI CERCETĂRII TINERETULUI ȘI SPORTULUI


Avangarda Literara Nr. 4 Galati