Page 31

Anul V

COMENTARII

Numărul 4 (52)

fetele. Mama s-a mulţumit cu laiţa. A întins peste rogojină („aşternutul” obişnuit al acelui „obiect de mobilier”) aproape toate ţesăturile din zestrea stivuită la capătul laiţei – covoraşe, cuverturi, păritare şi macaturi, ca să atenueze duritatea acelor scânduri pe care, în noaptea aceea, avea să-şi odihnească oasele trudite. Patul era mai comod, părea chiar un lux, pentru că pe el era un mindir (de paie), peste el o pilotă de lână şi, pe deasupra acestora, o prostire. Le-a plăcut şi fetelor şi, cum au pus capul pe perine, au şi adormit. Noi nu puteam adormi şi am rămas treji, ca de planton, să veghem somnul musafirelor noastre. Şi mama dormea. Către ziuă era, de-acum, când a venit moş Ene şi pe la genele noastre. Ne-am trezit când Soarele era aproape de amiază; iarăşi singuri. Mama şi fetele plecaseră dis-de-dimineaţă şi încă nu se întorseseră din sat. Ziua era şi mai frumoasă decât precedenta, iar atmosfera părea pogorâtă din înaltul Cerului. Copleşiţi de poveştile despre Învierea Domnului, pe care mama avusese grijă să ni le spună în liniştea unei nopţi, cu puţin înaintea Paştelui, în singurătatea noastră trăiam ca-ntr-o lume de basm. Şi, în libertatea pe care am avut-o în miezul acelei zile, ne-am îngăduit să cutreierăm împrejurimile. Ne-am oprit, mai întâi, la cuptorul din faţa casei, işit din iarnă întreg. Era înfierbântat de razele soarelui şi m-a tentat să-l încalec. Semăna cu spinarea unui cal bine hrănit. Am stat pe „şalele” lui câteva minute bune, după care am coborât şi l-am „inspectat” pe dinăuntru. Oblonul de la gura lui era dat la o parte şi în fund de tot, se vedeau pene, păr de iepure, oscioare…, semn că acolo iernaseră nişte vieţuitoare carnivore. Nu ne-am atins de acele mărturii, cu gând să i le prezentăm mamei ca pe o importantă „ descoperire”, în forma ei autentică. Ne-am căţărat apoi în copacii de vişin, abia înmuguriţi, şi chiteam o creangă de care să legăm scrânciobul, o frânghie la mijlocul căreia am înfăşurat o bucată dintr-un aşternut gros şi molcuţ, pe care cu uşurinţă am găsit-o chiar unde o pusesem din toamnă, agăţată într-un cui, în tindă. Truda mi-a fost zădarnică însă. N-am reuşit să-l „instalez”. Aşa că am renunţat la acea tentativă şi împreună cu surioara mea, am coborât pe cărarea ce străbătea ogorul până jos, lângă cimitir. De-o parte şi de alta a cărării, era o livadă tânără, pe care o întemeiase tata cu câţiva ani în urmă, ajunsă deja pe rod. În toamna ce trecuse, culesesem prima recoltă de fructe. Între cei aproximativi 40 de pomi, majoritari erau merii şi perii, toţi din soiuri superioare. În continuarea livezii, până la capătul de jos al ogorului, se întindea via, o plantaţie mai de demult, îmbătrânită atunci cu nişte butuci îngroşaţi, semănând mai mult cu tulpini de copaci. Nu era, aşadar, o vie grozavă, nici ca soi şi nici ca rod, dar era plăcută pentru că rândurile ei erau perfect ordonate, frumos lucrate, curăţată de mâini pricepute şi legată cu cordele multicolore pe sârme întinse pe şpalieri de salcâm curăţaţi de coajă, toţi de aceeaşi înălţime, ca desenaţi…Nici un fir de buruian nu se găsea în toată via, iar pământul dintre rândurile ei era nivelat ca-n palmă. Aşa arăta via noastră în primăvara anului 1940. Dar timpul trecea şi ne aşteptam să vină din sat mama cu fetele trebuia şi să ne găsească acasă. Aşa că am şi pornit spre întracolo, însă pe altă cale. Am traversat ogorul vecin şi am ieşit în drumul care urca în direcţia casei noastre. N-am mers întins însă, pentru că n-am putut refuza invitaţia insistentă a megieşilor noştri, doriţi să ne vadă şi să vorbească

Aprilie 2013

cu noi. Familia lui Mihai Sârbanu era foarte ospitalieră şi se ţinea şi de rudă cu părinţii noştri. Taman aici ne-au găsit mult aşteptatele noastre „stăpâne”, aşezaţi pe prispă, la umbră, şi servind tot bucate pascale, de care ne cam săturaserăm. Cu atât mai mult, nici ele nu au putut refuza invitaţia de a zăbovi alături de noi în musafirie şi s-au aşezat în rând cu cei câţi mai erau pe cele două prispe ale casei. A doua prispă, ceva mai scurtă, se afla după uşa de la intrare în casă şi pe ea şi-au găsit loc fetele basarabence care păreau jenate în faţa noilor cunoştinţe. Dar tanti Luca- aşa o chema pe gazda noastră-a făcut ce-a făcut şi le-a ridicat privirea fetelor, inducându-le un pic de bună dispoziţie şi chef de vorbă, iar o glumă a bădiţei Mihai a încălzit şi mai mult spiritele. Pe acest fond, a fost pus în funcţiune un patefon cu cântece vesele, de joc, s-a încins o horă, s-au cinstit şi câteva păhărele de tărie, iar acesta a fost doar începutul petrecerii… Noi, copiii, am fost trimişi acasă şi abia spre asfinţit ne -au urmat mama cu fetele. Mai rămăsese timp până la lăsarea întunericului, suficient să ne facem băiţă şi să sevenim împreună masa de seară. Nu eram flămânzi, dar pentru că mama pusese pe masă şi friptură de miel, lapte acru şi, surprinzător, nişte figurine de ciocolată, am mâncat tot, lăsând masa curată. La urmă, aveam să aflăm că surpriza cu ciocolată şi încă ceva ne-o făcuse tata. De la el, concentrat în Regimentul 29 Infanterie – Dorohoi, am primit chiar de Paşti, în semn că nu ne-a uitat şi că ne mai iubea, un colet poştal cu mai multe bunătăţi. Nu vă puteţi închipui cât de mult ne-am bucurat şi cât de tulburaţi am fost de dorul de tata şi nu ne puteam stăpâni plânsul. Şi mai emoţionanţi am fost când mama ne-a scos dintr-o cutie dulciurile şi câteva lucruşoare destinate nouă: pentru mine, o pereche de pantalonaşi scurţi albaştri, cu pacheşti, o cămăşuţă de aceeaşi culoare, cu epoleţi şi buzunăraşe cu clape, o băscuţă şi o pereche de săndăluţe maro; pentru Nicoleta, o rochiţă bleo, cu buline albe, ciorăpei, săndăluţe, o boneţică albă şi un şăluţ, iar pentru Maricica, mezina de atunci, şi mai multe străiţe.Toate lucruşoarele pentru noi, copiii, erau atât de asortate şi potrivite ca mărime, încât n-a trebuit să li se facă nici-o corecţie. Chiar atunci ne-am îmbrăcat cu acele minunate daruri şi, trecuse de miezul nopţii, când, la insistenţa mamei, cu mare greu le-am dezbrăcat şi le-am pus, frumos împăturite, la capetele noastre, sub perine. Nu puteam adormi de bucurie că le aveam. A doua zi, ne-am trezit foarte matinal, ne-am îmbrăcat cu hăinuţele acelea atăt de dragi nouă şi am rugat-o pe mama să ne ia şi pe noi în sat. Aşa a făcut, ba, am mers împreună, şi cu fetele, şi la biserică. Nimeni nu era ca noi…Lumea de pe stradă şi, mai ales, cea din biserică era cu ochii pe noi. Cel puţin, aşa ni se părea. Poate că atrăgeam, într-adevăr, atenţia unora care nu ne mai văzuseră atât de gătiţi, ştiind că familia noastră nu era dintre dintre cele mai prosper din sat. Dar nu eram singurii copii din biserică frumos îmbrăcaţi. Era Paştele şi, în mod obişnuit, la sărbători şi, în deosebi, de Paşte, majoritatea părinţilor îşi înnoiau – ca şi acum – odraslele cu ce puteau mai frumos. Nu mai vorbim de gospodarii bine situaţi, aşazişii bogătani, ai căror copii umblau întotdeauna în ţinute scumpe, deosebite de ale copiilor de rând tocmai pentru a le conferi şi o anumită distincţie. Apr. 2013 VA URMA 31

Revista Luceafărul nr.52-aprilie 2013  
Revista Luceafărul nr.52-aprilie 2013  
Advertisement