Issuu on Google+

SCRISORILE CĂTRE SIMON G.M. CANTACUZINO

THE LETTERS TO SIMON


SCRISORILE CĂTRE SIMON G.M. CANTACUZINO

THE LETTERS TO SIMON Prefaţă / Preface: Nicolae Florescu Traducere / English version: Marie-Lyse Cantacuzino-Ruhemann Desene, acuarele, uleiuri / Drawings, watercolours, oil paintings: G.M. Cantacuzino Schițe / Sketches: Ilinca Cantacuzino

SIMETRIA Bucureşti 2010


Volumul Scrisorile către Simon comemorează personalitatea arhitectului, pictorului şi scriitorului George Matei Cantacuzino (1899-1960) de la a cărui moarte se împlinesc 50 de ani. Ediţia este însoţită de ilustraţii datorate lui G.M. Cantacuzino (desene, acuarele, uleiuri) şi portrete ale autorului realizate de nepoata sa Ilinca Cantacuzino, iar versiunea în limba engleză aparţine doamnei Marie-Lyse Cantacuzino-Ruhemann, fiica autorului. The volume The Letters to Simon is a commemoration of the personality of architect, painter and writer George Matei Cantacuzino (1899-1960), on the occasion of the fiftieth anniversary of his death. The edition is illustrated with reproductions of drawings, watercolours and oil paintings by G.M. Cantacuzino and portraits of the author by his granddaughter Ilinca Cantacuzino. The letters have been translated into English by the author’s daughter, Mrs Marie-Lyse Cantacuzino-Ruhemann.

Editor/Reader: Mirela DUCULESCU English version (letters): Marie-Lyse CANTACUZINO- RUHEMANN English version (preface): Alistair Ian BLYTH Desene copertă / Cover drawings: Ilinca CANTACUZINO Photo: Sherban CANTACUZINO (Londra), Andrei MĂRGULESCU (Bucureşti) Graphic design: MB STUDIO - arh. Octavian CARABELA, arh. Marius MARCU-LAPADAT Producţie/Printing: Artix Plus Tirajul total este de 2000 de exemplare din care 200 de exemplare în ediţie de lux / This book has been printed in 2,000 copies, of which 200 form a special deluxe edition. © S I M E T R I A Bucureşti, 2010 Toate drepturile rezervate. Nici o parte din această publicaţie nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă prin orice mijloace de natură electronică, mecanică, de copiere, înregistrare sau alte forme, fără permisiunea prealabilă a autorului. All rights reserved. No part of this publication may be reproduced, stored in a retrieval system, or transmitted in any form by any means, electronic, mechanical, photocopying, recording or otherwise, without prior permission from the copyright owner. ISBN: 978-973-1872-16-2 Cartea a apărut cu sprijinul Ordinului Arhitecţilor din România, din Timbrul Arhitecturii/ This book has been published with the financial support of the Chamber of Romanian Architects, using Architecture Stamp funds.


CUPRINS / CONTENTS Prefaţa / Preface

Expeditorul, destinatarul şi martorul indiscret / The Sender, Addressee and Indiscreet Witness, Nicolae Florescu ............

6

SCRISORILE CĂTRE SIMON / THE LETTERS TO SIMON .................................................... 23 Prima scrisoare / The 1st Letter .......................................... 24 Scrisoarea a II-a / The 2nd Letter ........................................ 38 Scrisoarea a III-a / The 3rd Letter ........................................ 58 Scrisoarea a IV-a / The 4th Letter ........................................ 72 Scrisoarea a V-a / The 5th Letter ......................................... 82 Scrisoarea a VI-a / The 6th Letter ........................................ 94 Scrisoarea a VII-a / The 7th Letter ....................................... 118 Scrisoarea a VIII-a / The 8th Letter ..................................... 136 Scrisoarea a IX-a / The 9th Letter ........................................ 148 Scrisoarea a X-a / The 10th Letter ....................................... 160 Scrisoarea a XI-a / The 11th Letter ....................................... 182 Scrisoarea a XII-a / The 12th Letter ..................................... 194 Scrisoarea a XIII-a / The 13th Letter .................................... 200 Scrisoarea a XIV-a / The 14th Letter .................................... 214


EXPEDITORUL, DESTINATARUL ŞI MARTORUL INDISCRET Există, fără îndoială, un destin al cărţilor, o stranie coincidenţă de sensuri, motive şi conjuncturi, care le implică apariţia şi determină finalmente circulaţia lor spre public. Uneori trăiesc senzaţia că unele cărţi n-ar trebui să apară, iar altele au apărut prea târziu, că o anume operă trebuia să aibă un alt autor, iar scriitorul unei asemenea cărţi se cuvenea să-şi ascundă identitatea, să-şi şteargă „urmele,“ pentru ca numai creaţia sa, absorbind tot ceea ce-i mai bun în om, să dureze dincolo de spectacolul compromiţător al individului. Nu cred că sunt datoare cărţile să suporte pe coperţile lor nume mânjite, identităţi biografice ambigue şi confuze, detestabile alteori. Dacă admitem, vorba cronicarului că „oamenii sunt sub vremi,“ atunci suntem nevoiţi să sesizăm şi contradicţia esenţială a situării adevăratelor opere peste vremi, dincolo de timpuri, în eternitate. Mi se pare cel puţin ridicolă pretenţia unor autori, bine încorporaţi sistemului de vicisitudini şi mizerii ale vieţuirii istorice, de a-şi proiecta numele şi soarta îndoielnică peste tomuri moarte, peste file ofilite, contrafăcute, mincinoase. Nici o înşelătorie nu este mai criminală decât cea a opiniei, transmisă şi propulsată altora în intimitatea lecturii, în dialogul de la suflet la suflet cu cititorul potenţial. O bibliotecă reprezintă, în ultimă instanţă, o sumă de certitudini, un spaţiu al căutărilor sigure şi al îndoielilor creatoare. Este, până la urmă, o posibilitate de ancorare în univers; şi nimic nu dezorientează, nu mistifică şi nu dereglează mai covârşitor conştiinţa umană decât aspiraţia lecturii aruncată în gol. Lupta tiranilor cu cărţile, mereu sfârtecate, mereu arse, mereu „interzise,“ este, în fond, o luptă istorică, o luptă cu adevărul, şi ea se rezumă de obicei în încercarea disperată, neputincioasă, de a institui false „puncte cardinale“ în haos. Nici o tragedie nu este mai devastatoare decât epurarea unei biblioteci, impusă de propriile dezamăgiri şi deziluzii. Este ca şi cum ţi-ai arunca la gunoi gândurile şi sentimentele intime, ca şi cum ai descoperi odată că părinţii te-au trădat şi Dumnezeu te-a părăsit definitiv. Experienţa cărţilor copiate de mână, trase la xerox, dactilografiate în câteva exemplare, citite cu grijă, ascunse cu înfrigurare, ca şi situaţia revoltătoare a celor arestaţi, schingiuiţi, lichidaţi, pentru că au comis „delictul“ de a lectura o carte „interzisă,“ constituie, din păcate, bagajul existenţial al fiecăruia dintre noi, acoperă cu durata teroarei intelectuale sufletele noastre trecute prin deceniile dictaturii comuniste. Nume tabu, pagini şi paragrafe cenzurate, opere ostracizate; deci, psihologii deformate, idei schematizate, conştiinţe traumatizate. O lume alienată şi o societate bolnavă, în care libertatea de expresie şi

6


The Sender, Addressee and Indiscreet Witness Without a doubt, books too have destinies of their own, a strange convergence of meanings, motives and conjunctures, involving their publication and ultimately determining their circulation and audience. Sometimes I have the feeling that some books ought not to have been published, whereas others have been published too late; that a certain book should have had a different author, and it was fitting that the writer of such a book should hide his identity, erase his “tracks,” so that only his creation, absorbing everything that is best in man, should endure beyond the compromising spectacle of the individual. I do not believe that books should be obliged to bear on their covers sullied names, ambiguous, confusing and sometimes even loathsome biographical identities. If we agree with what a reviewer once said, to the effect that “people are of their times,” then we must also grasp the essential contradiction of situating genuine works beyond their times, in eternity. It seems to me ridiculous at the very least that some authors, well embedded in the system of vicissitudes and squalor that is historical existence, should presume to project their own names and doubtful destinies onto dead tomes, onto faded, faked, mendacious pages. There is no deception more criminal than that of opinion, transmitted and thrust upon others in the intimacy of reading, in the soul-to-soul dialogue with the potential reader. Ultimately, a library constitutes a sum of certainties, a space for confident research and creative doubt. It is, in the end, an opportunity to anchor oneself in the world; and nothing disorients, mystifies or disrupts the human consciousness more overwhelmingly than the aspiration to read when cast to the winds. The tyrant’s struggle against books, always mutilating them, burning them, banning them, is ultimately a historical struggle, a struggle against the truth, and as a rule it amounts to the desperate, impotent attempt to establish false “cardinal points” within chaos. There is no tragedy more devastating than the purging of a library, imposed by your own disappointments and disillusionments. It is as if you were to cast away your own thoughts and intimate feelings, as if you were all of a sudden to discover that your own parents had betrayed you and God had abandoned you once and for all. The experience of books copied out by hand, photocopied, typed in a limited number of copies, read with care, hidden fearfully, as well as the repugnant situation of those arrested, tortured, liquidated for having committed the “crime” of reading a “forbidden” book, represents, alas, the existential baggage of each and every one of us; with the duration of intellectual terror, it shrouds our souls, which endured decades of communist dictatorship. Names that were taboo. Pages and paragraphs that were censored. Works that

7


PREFAȚĂ

comunicarea nestânjenită a credinţelor devin duşmanii cei mai aprigi. Scrisorile către Simon, ce văd astăzi lumina tiparului, fac într-un fel parte din acele scrieri sortite de regimul comunist să rămână necunoscute marelui public. „Vina“ lor constă în faptul că încercau să reconstituie o epocă şi o existenţă, că ofereau un model ce se situează dincolo de „modelele“ acceptate de ideologia totalitară, că vorbesc despre libertate, că nostalgizează după un spaţiu şi o lume normale, că aspirau, peste tragediile momentului, să recâştige încrederea în valorile perene ale umanităţii. Motivul interdicţiei posibile decurgea şi din faptul că însuşi autorul acestor scrisori era, prin descendenţă şi intelectualitate, prin valoare, competenţă şi eleganţă spirituală, un pericol al rudimentarismului comunist, care nu se sfiise să-l arunce pentru o vreme în închisoare şi apoi să-l marginalizeze treptat până la definitiva uitare, prin trecerea în nefiinţă. Scrisorile către Simon sunt o carte de amintiri, cam în sensul în care şi Scrisorile către Vasile Alecsandri ale lui Ion Ghica încheagă una, tipologică, de memorii. Apropierea autorului lor de Ion Ghica nu este întâmplătoare. Până la un punct, el repetă destinul şi semnificaţia simbolică ale marelui prozator muntean. Imboldul redactării acestor memorii este trezit, ca şi în cazul amintirilor Prinţului de Samos, de necesitatea comunicării directe, de nevoia organică a recâştigării unui profil al purităţii, într-o perioadă a senectuţii existenţiale, îmbinând candoarea nostalgică a rememorării cu meditaţia şi reflecţia analitică asupra sentimentului difuz al trecerii, al pierderii, al uitării. Apoi, autorul Scrisorilor către Simon vine spre lumea scrisului dintr-un alt orizont artistic, mai exact, mai palpabil, mai geometrizat. La fel cum, însuşi Ion Ghica, înainte de a deveni un „arhitect al spiritului,“ îşi purtase nostalgiile prin spaţiul mai precis, mai riguros, al unei „arhitecturi“ economice a statului de drept românesc modern, pe care amintirile marelui arhitect moldav par a-l invoca acum într-o lumină blândă, de reorganizare a formelor, peste dimensiunile haotice ale sfârşitului neantic ce i-a fost hărăzit. Cultivarea epistolei, ca modalitate de expresie, ţine şi ea de o dimensiune a veridicităţii netrucate, de o evitare a perspectivelor literaturizante, pe care convenţia scrisului le presupune. Ceea ce se caută expres este ideea de sinceritate, de adevăr şi de depoziţie în faţa unui tribunal al timpului, care, el însuşi, impune prezenţa martorului, spre a autentifica mărturia, spre a o susţine istoric şi sufletesc într-un spaţiu străin, al neînţelegerii şi al imposibilităţii comunicării. Există, desigur, aici, şi un orgoliu aristrocratic, un elitism al confesorului ce-i erau proprii şi lui Ion Ghica, căci autorul Scrisorilor către Simon este un însingurat, un om care retrăieşte trecutul doar pentru prietenul său; împarte cu el, aşadar, solicitându-i mereu prezenţa, marea bucurie a rememorării. Pe alocuri, ca şi în Scrisorile către Vasile Alecsandri, se insinuează trimiteri la fapte de existenţă, pe care numai cei doi le cunosc, pentru

8


PREFACE

were ostracised. And thence distorted minds, schematised ideas, traumatised consciousnesses. An alienated world and a sick society, in which freedom of expression and the unhindered communication of beliefs became the most despised of enemies. The Letters to Simon, which are now being published, are in a way part of those writings doomed by the communist regime to remain unknown to the wider public. Their “guilt” resides in the fact that they attempted to reconstruct an epoch and an existence, that they provided a model that situated itself outside the “models” accepted by totalitarian ideology, that they speak of freedom, that they are nostalgic for a normal world, that they aspire, beyond the tragedies of the moment, to regain faith in the perennial values of mankind. The reason for possible interdiction also flowed from the fact that the author of these letters was himself, thanks to his lineage and intellect, his spiritual worth, competence and elegance, a danger to the rudimentariness of a regime that did not flinch from throwing him into gaol for a period and then gradually marginalising him, to the point of definitive oblivion. The Letters to Simon are a book of memories, rather in the sense in which Ion Ghika’s Letters to Vasile Alecsandri bind together, typologically, to form a collection of memoirs. This comparison with Ion Ghika is not accidental. Up to a certain point, the author of The Letters to Simon repeats the destiny and symbolic signification of the great Wallachian prose writer. The urge to commit to paper these memories was, as in the case of the memoirs of the Prince of Samos, awakened by the need for direct communication, the organic need to regain an outline of purity, in a period of existential senescence, combining the nostalgic candour of remembrance with meditation and analytic reflection on the diffuse feeling of transience, loss, and forgetting. Then again, the author of The Letters to Simon comes to the world of writing from a different creative horizon, one that is more exact, palpable, and geometrical. Likewise, Ion Ghika himself, before becoming an “architect of the spirit,” had borne his nostalgias through the more precise, more rigorous, space of the economic “architecture” of the modern Romanian state, which the memories of the great Moldavian architect seem now to invoke in a gentle light, the light of reorganised forms, above the chaotic dimensions of the nihilistic end to which it was doomed. The cultivation of the epistle, as a means of expression, also relates to a dimension of undoctored veridicality, an avoidance of the overly literary perspectives demanded by the conventions of genre. What is expressly sought is the idea of sincerity, truth and testimony before the tribunal of time, which in itself demands the presence of the witness, in order to authenticate the testimony, to bear it out historically and spiritually, in an alien context, one of non-understanding and the impossibility of communication. Of course, what can also be found here is aristocratic pride, an elitism on the part of the witness, which was also shared by Ion Ghika, for the author of The Letters to Simon is a loner, a man who relives the past for his friend alone; constantly

9


PREFAȚĂ

că acestea între ei s-au consumat şi, de aceea, aluzia nu mai are nevoie de relatare spre a fi percepută în toată bogăţia semnificaţiilor. Suntem, cu alte cuvinte, părtaşi indiscreţi la un monolog, la o spovedanie dramatică a unei conştiinţe. 1. Expeditorul. Arhitectul G.M. Cantacuzino începe să-şi scrie memoriile de faţă în ultimii ani de viaţă. Sunt, probabil, ultimele sale file, ultimul demers creativ la care s-a mai angajat acest intelectual de rasă, acest constructor în spirit, care a marcat o dată semnificativă în istoria arhitecturii româneşti moderne. Tonalitatea amintirilor sale nu este însă una testamentară şi nici nu poartă pecetea bilanţului existenţial al memorialisticii de „tip clasic,“ în care se înregimentează, bunăoară, şi Amintirile unui diplomat român, redactate de N.B. Cantacuzino, tatăl arhitectului. Rememorările fiului urmăresc cu totul altceva: recuperarea şi reconstituirea unui itinerar interior, a unui drum al descoperirii de sine şi al aflării identităţii. E o coborâre spre rădăcini, o evadare din prezent spre un trecut de vis, o călătorie spre izvoarele copilăriei, intuită ca stare sufletească mai ales, ca spaţiu protejat, ca univers benefic. Raportările nu sunt greu de făcut şi le încearcă permanent conştiinţa memorialistului. Ele se reduc la timpul privării de libertate, la orizontul limită al existenţei sale, la suportarea unei pedepse nemeritate. De unde, „salvarea“ din infern, prin capacitatea revenirii, reproiectării în trecut şi prin descoperirea legăturilor indestructibile cu cele stabilite. Pe un alt plan, Scrisorile către Simon reprezintă şi un proces al definirii, al încercării de a înţelege tragediile şi capcanele vieţii, în ideea că orice fericire se plăteşte şi că suntem datori cu o suferinţă pentru fiecare clipă, trăită în plenitudine. S-ar putea spune şi despre această carte de epistole ale lui G.M. Cantacuzino cam ceea ce Mihail Sebastian remarca la lectura volumului Pătrar de veghe, în cronica sa din Revista Fundaţiilor Regale (an V, nr. 7, 1 iulie 1938, pp. 159-166), intitulată „Note despre o carte de călătorie:“ ea este una „de veghe,“ şi „de meditaţie,“ nu una „de reportaj.“ Cu alte cuvinte, faptele, ca şi acolo, bine selectate epic, puse în valoare cu abilitate („Fraza este bine condusă, ritmica e clasică. Autorul e un bun prozator, cu foarte sănătoase lecturi. Şi limba este unitară, românească“- observa G. Călinescu, în aceleaşi împrejurări ale apariţiei Pătrarului de veghe, într-o recenzie din Adevărul literar şi artistic), tind să creeze şi se topesc, totodată, într-o atmosferă lirică, într-o stare de reverie contemplativă, într-o anume despletire analitică, lentoarea gândului mereu îmbogăţit, „cu reflecţii, observaţii, intuiţii,“ netrecând nici un moment dincolo de un peisaj sufletesc difuz. Luciditatea nu exclude imprecizia, iar meditaţia artistului nu urmăreşte să clarifice marile enigme ale copilăriei. El „se complace“ în această stare de vis şi trezire, în acest monolog interior, prin care se caută pe sine şi se descoperă tocmai în lumina unui basm al vieţuirii, în care profilul copilului fericit de odinioară este revizualizat din perspectiva tragică a omului matur.

10


PREFACE

demanding his presence, he thus shares with him the great joy of recollection. In places, the same as in The Letters to Vasile Alecsandri, he alludes to experiences with which only the two of them are familiar, because they were shared by the two of them alone, and for this reason the allusion does not need to be fully recounted in order to be understood in the full richness of its meanings. In other words, we are, indiscreetly, party to a monologue, to the dramatic confessional of a man’s conscience. 1. The sender. Architect G.M. Cantacuzino began to write these memoirs in his final years. They are probably the last pages he wrote, the last creative endeavour to which this aristocratic intellectual devoted himself, this constructor in the spirit, who marked a significant date in the history of modern Romanian architecture. The tone of his memoirs is not that of a testament, however, and nor does it bear the hallmark of the existential balance sheet typical of the “classic” memoir, under which category, for example, fall The Memoirs of a Romanian Diplomat, written by N.B. Cantacuzino, the architect’s father. The recollections of the son aim at something completely different: the recuperation and reconstruction of an inner itinerary, a journey of self-discovery and identity. It is a descent back to the roots, an escape from the present back to a dream-like past, a voyage to the wellsprings of childhood, intuited as a spiritual state, above all, as a sheltered space, a benevolent world. The reference points are not difficult to establish, and the consciousness of the memoirwriter constantly probes them. They can be reduced to the period of his imprisonment, to the confinement of his existence within closed horizons, to the endurance of undeserved punishment. Whence “salvation” from hell, through his capacity to recover, to his reprojection of himself into his past and his discovery of his indissoluble links to that past. At another level, The Letters to Simon also represent a process of definition, of striving to understand life’s tragedies and traps, in the idea that all happiness comes at a price and that we owe a debt of suffering for every moment lived in plenitude. The same thing might be said of this book of G.M. Cantacuzino’s letters as Mihail Sebastian observed on reading Wakeful Quarter Moon, in the review he published in The Review of the Royal Foundations (year 5, no. 7, 1 July 1938, pp. 159-166), with the title “Notes on a Book of Travels,” namely that the work is one of “wakefulness” and “meditation,” rather than “reportage.” In other words, the same as in the earlier work, the events, selected with the skill of the epic poet (“The phrasing is well conducted; the rhythm is classic. The author is a fine prose writer, with very sound reading. And the language is unified, Romanian,” as George Călinescu remarks in a review of the same book, published in Literary and Artistic Truth), tend to create and blend together, within a lyrical atmosphere, within a state of contemplative reverie, within a certain analytical unravelling, the lenteur of thought continually enriched “with reflections, observations, intuitions,” not for one moment passing beyond a diffuse spiritual landscape. Lucidity does

11


PREFAȚĂ

2. Destinatarul. Amintirile lui G.M. Cantacuzino au avut, cel puţin la început, în seria primelor VII epistole, un destinatar concret, Simon Bayer. S-ar părea chiar că ele prelungesc în câmpul alb al hârtiei îndelungi conversaţii, reluând astfel un dialog întrerupt cândva, dar, desigur, unul esenţial pentru expeditor, de vreme ce el simte nevoia să învingă distanţele, să treacă chiar prin chingile nu odată indiscrete ale poştei, sub regim totalitar, suita confesiunilor sale, mereu reduse, încarcerate în spaţiul unei simple scrisori. M-am întrebat atunci când am citit prima oară acest manuscris şi continui să mă întreb şi astăzi, când cartea de faţă a devenit o realitate, ce calităţi deosebite trebuie să deţină un om spre a stimula confesiunea intimă, necesară, salvatoare, a semenului său; până unde merge implicarea lui intelectuală şi sentimentală şi la ce punct docilitatea ascultării îl determină să iasă cu totul din scenă, să se substituie universului obiectual, să transpară şi să devină oglindă, adică tocmai acea imagine pe care, inconştient, cel ce se mărturiseşte o nădăjduia, o preconiza, o aştepta? Dacă ne oprim la mecanismul psihologic ce ni-l expune cartea de faţă, am fi în măsură să decidem că de la a VIII-a epistolă înainte, destinatarul se tipologizează aici, îşi pierde cu alte cuvinte contururile concrete, individualitatea proprie, şi devine doar un apelativ (întâmplător, dar în chip fericit, şi cu rezonanţă simbolică, aproape biblică), la care se raportează întregul discurs narativ şi în jurul căruia se organizează „masa umbrelor,“ unde amfitrionul îşi cheamă amintirile, dispensându-se astfel de serviciile oficiului poştal, reînvăţând săşi suporte singurătatea creatoare. Cadrul nu este însă elocvent numai prin sine. Am citit cele mai „confesive“ epistole ale lui Ion Barbu, adresate din Germania studiilor de tinereţe, a anilor de formaţie, tocmai lui Simon Bayer. Şi acelaşi lucru aş putea afirma şi despre scrisorile lui Tudor Vianu, emise de-a lungul timpului spre aceeaşi conştiinţă-martor. Nu am convingerea că aceste depoziţii amintite s-ar fi transformat cândva, ca în situaţia lui G.M. Cantacuzino, în mărturii revelatorii, în unice modalităţi de deşartă spirituală. Mi se pare mai firesc să afirm că a existat, probabil, o conjunctură, o împrejurare hărăzită de stele, în care comunicarea sufletească, atât de intim înjghebată între expeditor şi destinatar, a devenit cu adevărat spovedanie, în sensul mitologic al termenului. Scrisorile către Simon poartă, sub pecetea lor, uşor emblematică, această stranie identitate a destinatarului tipologic. Memoriile lui Ioan Slavici, mai ales cele din Închisorile mele, apelau, bunăoară, dincolo de timp, în eternitate, la mărturia grea de sens şi de responsabilitate istorică, a lui Mihai Eminescu. Aici însă, epistolele confesive ale lui G.M. Cantacuzino, dispensându-se de orice suport moral al destinatarului, chiar şi simbolic, îşi păstrează în mod constant trimiterile spre revelaţia martorului potenţial pe care îl încorporează neştiutul, travestitul, misteriosul, Simon. Nicăieri în cuprinsul epistolelor, nu ni se dezvăluie

12


PREFACE

not exclude imprecision, and the artist’s meditation does not seek to clarify the great enigmas of childhood. He is “complicit” in this state of dream and waking, in this inner monologue, whereby he seeks and discovers himself precisely in the light of a fairytale of lived experience, in which the outline of the happy child of long ago is revisualised from the tragic perspective of the adult. 2. The Addressee. G.M. Cantacuzino’s memoirs had, at least in the beginning, in the series of the first seven epistles, a specific addressee: Simon Bayer. It may well be that the letters were an extension, on the white field of the paper, of long conversations, thereby resuming a dialogue broken off at some time in the past, a dialogue essential to the sender, given that he felt the need to overcome distances, even to pass his confessions, incarcerated within the limits of a mere letter, through the mangle of the intrusive postal service of a totalitarian regime. When I read the manuscript for the first time I wondered, as I continue to wonder even today, when it was that this book became a reality, what extraordinary qualities must a man possess in order to be prompted to make such an intimate, necessary, redemptive confession to his fellow man; how far can his intellectual and sentimental involvement go and at what point does the docility of obedience determine him wholly to exit the scene, to replace himself with the world of objects, to become transparent, a mirror, i.e. precisely that image which, unconsciously, the one who confesses is hoping for, conceiving, expecting? If we linger upon the psychological mechanism that the book exhibits to us, we might be able to decide that from the seventh letter onward, the addressee becomes typological, he sheds, in other words, his concrete outline, his own individuality, and turns into a mere name (as chance would have it, one that possesses a symbolic, almost biblical resonance), to which the whole of the narrative discourse relates and around which a “table for shades” is held, where the host summons his memories, dispensing with the services of the post office, learning anew to endure his creative solitude. The setting is not merely elegant in itself. I have read the most “confessional” epistles sent to none other than Simon Bayer by Ion Barbu during his time as a student in Germany. I might also say the same thing about the letters of Tudor Vianu, sent over the course of time to the same witness-consciousness. I am not convinced that the testimonies in question would, as in the case of G.M. Cantacuzino, ever have become revelatory confessions. It seems natural to me to assert that there was probably a conjuncture, a favourable circumstance written in the stars, in which the spiritual communication that so intimately linked sender and addressee became a genuine confession in the fullest sense of the term. The Letters to Simon bear under their vaguely emblematic seal the strange identity of the typological addressee. The memoirs of Ioan Slavici, for example, especially those entitled My Prisons, make appeal, beyond time, in eternity, to the meaning-laden testimony and historical responsibility of Mihai Eminescu. Here, however, the

13


PREFAȚĂ

conturul psihologic sau fiinţa fizică a martorului. Nici o aluzie, nici o destăinuire nu scapă expeditorului. El e mereu preocupat de prezenţa subînţeleasă a destinatarului. Cine este acesta însă, de unde vine? 3. Martorul indiscret: Vă rog, Simon Bayer, să-mi permiteţi să transcriu dedicaţia pe care Ion Barbu v-a înscris-o pe volumul Joc secund exemplarul 3: „Poetul victoriei îndurerate, sufletului celui mai frumos, lui Simon Bayer, dragostea absolută. Ion Barbu. 22 decembrie 1929.“ Las la o parte „dragostea absolută“ şi nedesimţită vreme de o viaţă şi aş vrea să ştiu mai întâi ce este cu „poetul victoriei îndurerate“? Simon Bayer: Eu am publicat în 1916, într-o revistă din Craiova, ce se numea Viaţa literară, o poezie legată, bineînţeles, de momentul psihologic pe care îl trăiam. Vorbeam acolo, într-un anumit vers, de o victorie care are ochii plânşi, nu prea mulţumită de succesul ei. Barbu a reţinut imaginea într-o formulă mai concisă, proprie spiritului său. Poezia se chema Redeşteptare şi n-ar fi rău, poate să v-o citesc:

Redeşteptarea îşi cântă poemul de triumf Şi sufletu-mi încearcă cu aripa-i fărâmată Să s-avânte în zare, spre culmile senine Victoria se-nalţă, dar ochii ei sunt plânşi. Surâsul ei, un cântec ce-aprinde o lume nouă, Un cântec ce îngână părerile de rău. Din depărtări răsună chemările la rugă, Mă plec înduioşării ce sufletul cuprinde. O ceaţă mă-nfăşoară, mai deasă, mai aproape Şi nu mai ştiu ce-nseamnă o lacrimă ce cade.

M.I.: E singura dovadă a prezenţei dv. în sfera literaturii propriuzise? S.B.: Nu. După Primul Război Mondial am mai publicat în Literatorul, fiind unul din colaboratorii seriei din 1918. Însă nu am publicat versuri, ci un eseu, dacă mi-aduc bine aminte în legătură cu poemul dramatic Brandt, al lui Ibsen. Dar Barbu cunoştea un caiet al meu cu poezii, pe care le-am considerat versuri de începător şi de aceea nu le-am încredinţat tiparului, la timpul potrivit. Acum regret, căci am pierdut caietul cu acele versuri. M.I.: E mai bine cunoscută activitatea dv., să zicem, „ştiinţifică.“ Mă refer la studiile de sociologie, de economie politică, de drept. S.B.: Da. Am publicat în Revista Română, care era condusă, de fapt, de Tudor Vianu şi de asemenea în Viaţa Românească. Am publicat şi în unele reviste juridice. Chiar, în ultimul timp, am tipărit o carte de drept, o lucrare ce interesează pe toţi acei care lucrează în câmpul producţiei.

14


PREFACE

confessional epistles of G.M. Cantacuzino, dispensing with any moral support on the part of the addressee, be it only symbolic, consistently preserve their references to the revelation of the potential witness embodied by the unknown, disguised, mysterious Simon. Nowhere in the content of the letters is the psychological profile or physical being of the witness revealed to us. The sender makes no allusion or confession. Who is the witness, and whence does he come? 3. The indiscreet witness. I would like to ask you, Simon Bayer, to allow me to transcribe the dedication which Ion Barbu wrote in copy no. 3 of the volume Second Play: “The poet of pained victory, of the most beautiful soul, to Simon Bayer, absolute love. Ion Barbu. 22 December 1929.” Leaving aside the “absolute love,” one felt for an entire lifetime, I would like to know first of all what “the poet of pained victory” refers to. Simon Bayer: In 1916, in Craiova I published in a review called Literary Life a poem that was connected to the psychological moment I was experiencing at the time. In one line of the poem I spoke of a victory with tearful eyes, not very satisfied with her success. Barbu remembered the image in a more concise formula, one proper to his own spirit. The poem was called Reawakening and it might not be a bad idea if I read to you:

Reawakening chants her poem of triumph And with battered wing my soul now attempts To soar to a horizon of calm peaks. Victory arises, but with tearful eyes. Her smile, a song that kindles a new world, A song that softly murmurs its regrets. From afar resound the calls to entreaty, I bow to the compassion that bathes the soul. A mist envelops me, thicker, closer, And I know no longer what it means to weep.

I.W.: Is it the only evidence of your presence in the sphere of literature proper? S.B.: No. After the First World War I also published in The Litterateur, and was one of the contributors to the series of 1918. I didn’t publish poetry, but rather an essay, about Ibsen’s dramatic poem Brandt, if I remember rightly. But Barbu was familiar with a notebook of my poems, which he regarded as the work of a beginner and for that reason did publish them at the time. I now regret the fact that I have lost that notebook of poems. I.W.: Your “scientific” activity, if I may put it like that, is much better known. I refer to your studies in sociology, political economy and law. S.B.: Yes. I published in The Romanian Review, which was, in fact, run by Tudor Vianu, and likewise in Romanian Life. I also published in law journals. In fact, lately I have published a book on the law, a work that

15


PREFAȚĂ

M.I.: Cunoscându-vă specialitatea de jurist şi, în acelaşi timp, prietenia cu Ion Barbu şi Tudor Vianu, încă din copilărie şi adolescenţă, mă întreb cum de s-a produs această atracţie a „ştiinţelor juridice,“ doar la dv.? S.B.: La început şi Vianu s-a pregătit pentru drept. A dat examenele, şi-a luat licenţa în drept, însă după aceea a plecat, după cum ştiţi, în Germania, să-şi ia un doctorat. M.I.: S-ar presupune că, în ceea ce priveşte opera poetică a lui Ion Barbu, dv. aţi cunoscut de la început eforturile sale lirice! S.B.: Să vă spun. În perioada Primului Război Mondial, în timp ce mă aflam pe front, am primit o scrisoare de la Vianu, o scrisoare foarte frumoasă, în care vorbeşte de Barbilian, spunându-mi că scrie poezii. Deci lui îi citise în perioada aceea. Scrisoarea îmi parvenise prin Ionel Ţăranu, actorul, pe care l-am întâlnit la Iaşi, unde am cunoscut atunci şi pe G.M. Cantacuzino. „Pe Barbilian – îmi comunica Vianu – l-am văzut luna trecută, sănătos şi cuminte. Scrie lucruri frumoase şi te doreşte. Dacă vrei să-i scrii: elevul Barbilian, Şcoala militară de geniu, Huşi.“ M.I.: Aminteaţi mai înainte de colaborarea dv. la Literatorul. Cred că îi datoraţi lui Vianu faptul că v-a introdus acolo, în cenaclul lui Macedonski, aşa cum, dacă nu mă înşel, l-a introdus şi pe Ion Barbu. S.B.: Este exact. Prin Vianu am ajuns acolo, încă din iarna lui 1916. Macedonski m-a primit foarte afabil, cu multă simpatie. Pe vremea aceea veneau acolo frecvent Ion Pilat, Alexandru Stamatiad, Oreste şi mulţi alţii de care nu-mi mai amintesc în momentul de faţă. În vara aceluiaşi an, Macedonski ne-a vizitat la Giurgiu. Pe Vianu nu l-a găsit acasă. M-a găsit numai pe mine. Mi-amintesc că am trimes repede un bileţel lui Barbu, cu rugămintea să vină şi el, să-l însoţim împreună pe Macedonski. N-a venit însă. Mulţi ani mai târziu, mi-a mărturisit că atunci nu l-a lăsat tatăl său să vină să se întâlnească cu autorul faimoasei epigrame împotriva lui Eminescu. Macedonski era încă teribil de antipatizat pentru acest lucru şi Barbu, cu toată admiraţia pe care i-o arăta, nu a putut să treacă, în împrejurarea respectivă, peste cuvântul tatălui său. Aşadar, am rămas singur cu Macedonski, pe care l-am însoţit la o îndelungată plimbare prin oraş. Mândru, mi-a spus că mai vizitase Giurgiu cu zeci de ani în urmă, când venise cu bicicleta de la Bucureşti, fiind printre primii români care au folosit acest mijloc de deplasare. E, bine înţeles, un lucru amuzant. După un timp, ne-am aşezat pe terasa unei cofetării. E un fel de a zice „terasă.“ Era, de fapt, improvizată chiar pe trotuar. Şi în timp ce vorbeam cu el, mai mulţi copii şi băieţandri s-au strâns într-un grup şi ne priveau, atraşi bineînţeles de îmbrăcămintea excentrică a lui Macedonski. Avea, mi-aduc aminte, o pălărie cu boruri foarte late, însă extrem de plată, şi purta o cravată făcută dintr-un „tiul“ galben, în mijlocul căreia era prinsă o camee foarte frumoasă. Pe Macedonski îl cam agasau privirile insistente ale grupului. Mi-a spus: „Dar ce vor, proştii ăştia?“ Jenat că a observat că devenise

16


PREFACE

will be of interest to all those in the field of manufacturing. I.W.: Knowing your expertise as a jurist and, at the same time, your friendship since childhood and adolescence with Ion Barbu and Tudor Vianu, I wonder how it was that this attraction to the ‘juridical sciences’ occurred only in your case? S.B.: In the beginning, Vianu also trained to go into the law. He sat his examinations and took a Degree in Law, but afterwards, as you know, he went to Germany to study for a doctorate. I.W.: It is to be supposed that with regard to the poetic work of Ion Barbu you were familiar with his lyrical endeavours from the very beginning. S.B.: Let me tell you about it. During the First World War, while I was away at the front, I received a letter from Vianu, a very beautiful letter, in which he spoke of Barbilian, telling me he wrote poetry. So, he was reading his poems to him in that period. The letter reached me via Ionel Ţăranu, the actor, whom I met in Jassy, where I was also introduced to G.M. Cantacuzino. “I saw Barbilian last month,” Vianu wrote. “He was in good health and spirits. He is writing wonderful stuff and misses you. If you want to write to him: pupil Barbilian, Military School of Genius, Huşi.” I.W.: You mentioned earlier your contributions to The Litterateur. I believe you owe to Vianu the fact that he introduced you to Macedonski’s cenacle, the same as he also introduced Ion Barbu, if I am not mistaken. S.B.: That is correct. It was through Vianu that I arrived there, as early as the winter of 1916. Macedonski received me very affably, with great amiability. Back then the cenacle was frequented by Ion Pilat, Alexandru Stamatiad, Oreste and many others whom I do not recall at this moment. In the summer of the same year, Macedonski visited us in Giurgiu. He did find Vianu at home. I was the only one there. I recall that I quickly sent a note to Barbu asking him to come, so that we could accompany Macedonski. But he did not come. Many years later, he confessed to me that at the time his father would not allow him to go to meet the author of the famous epigram against Eminescu. Macedonski was still terribly disliked for that and Barbu, in spite of all his admiration, was unable, in the circumstances, to go against his father’s word. And so, I was left alone with Macedonski, whom I accompanied on a long walk through the town. Proudly, he told me that he had visited Giurgiu ten years previously, when he had come there by bicycle from Bucharest, being one of the first Romanians to use that means of transport. It was obviously something very amusing. After a while, we took a seat at the terrace of a café. It was a “terrace” only in a manner of speaking. In fact it was a makeshift affair, on the pavement. And while we sat talking, a large number of children and young boys gathered there and looked at us, drawn, of course, by Macedonski’s eccentric clothing. As I remember, he was wearing a hat with a very broad brim, but extremely flat, and a cravat made from yellow tulle, in the middle of which was pinned a very lovely cameo. Macedonski was rather bothered by the insistent

17


PREFAȚĂ

obiect de curiozitate, am încercat să-i potolesc enervarea: „Maestre, au auzit, probabil de dv. şi vă admiră.“ Răspunsul a venit prompt: „Nu! Este în ochii lor o privire, care nu-mi place.“ Am schimbat vorba. Când, mai apoi, după câteva ore, l-am condus la gară, se mai liniştise şi era mulţumit de plimbarea pe care o făcuse. După război, cu puţin înainte de moartea lui, într-o după-amiază când mă găseam la el, mi-a citit din întâmplare, într-un moment de entuziasm şi de nostalgie Rondelul oraşului mic, pe care am înţeles, cu siguranţă, l-a scris după ce fusese la Giurgiu: „Oraşul mic, te fură încet, / Cu ale lui tăcute strade, / Cu oameni proşti dar cumsecade / Şi nici nu ştiu că sunt poet.“ M.I.: Despărţirea dv. de Ion Barbu şi de Vianu, în perioada studiilor lor în străinătate, a iscat şi una din cele mai afectuoase şi interesante corespondenţe din câte mărturii epistolare s-au păstrat prin timp de la aceşti doi importanţi scriitori. S.B.: Da, şi Vianu şi Barbu au plecat în Germania pentru a-şi lua doctoratul, unul în matematici, celălalt în filosofie. Îmi scriau în perioada aceea destul de frecvent. Aşa că am fost ţinut la curent şi cu studiile şi cu frământările lor intime. Vianu a dus o viaţă extrem de disciplinată în Germania, studiind cu multă râvnă, spre a-şi lua doctoratul. Barbu a fost bântuit aş spune, atunci, de o furtună erotică neobişnuită. Din scrisorile pe care mi le-a trimis se desprinde imaginea omului care se clatină. Era zdruncinat. Nu şi-a dat nici un examen la matematici. În schimb a străbătut în lung şi în lat provinciile Germaniei, a vizitat muzee, a cunoscut literatura germană în adâncul ei. Toată frământarea lui, tot chinul psihologic şi intelectual au constituit fundamentul pe care s-a ridicat Joc secund. Aşa încât, cei care au văzut în acea carte de poeme doar un simplu joc poetic, se înşeală. M.I.: Timpul ne presează. Ar mai fi, poate, multe de spus. Ce alţi scriitori sau intelectuali de marcă, din perioada interbelică, v-au fost foarte apropiaţi, i-aţi cunoscut în intimitate? S.B.: Au fost destui, dar nu mai ştiu dacă are vreun sens să-i înşir aici. Aş mai vrea să amintesc însă de prietenul meu Gh.M.N. Cantacuzino, de la care păstrez în original o serie de scrisori, ce pot compune o carte. Scrisorile sunt reflectarea anilor din urmă ai marelui scriitor, arhitect şi pictor, dar ele rezumă, în aceeaşi măsură, îndelungata experienţă a artistului, ridicată în permanenţă peste tragicul existenţei pe care a cunoscut-o. Aş vrea ca aceste scrisori să apară cândva. Vi le-aş încredinţa chiar dv. cu rugămintea de a le citi şi căuta o cale pentru publicarea lor. Cred că mi-aş împlini astfel o datorie faţă de prietenul meu. Aici se încheie convorbirea pe care am avut-o cu Simon Bayer în octombrie 1969, convorbire consemnată pe bandă de magnetofon. Scrisorile mi-au parvenit de-abia în 25 aprilie 1972, când destinatarul lor se pregătea, chinuit de adânci îndoieli de singurătate, să-şi regăsească familia, pe alte meridiane, părăsind ţara. Am avut sentimentul despărţirii definive de un om pe care îl apreciam şi îl iubeam chiar, pentru

18


PREFACE

stares. He said, “But what do these dullards want?” Embarrassed that he had noticed he had become an object of curiosity, I tried to soothe his annoyance: “Maestro, they have probably heard of you and admire you.” The answer quickly came: “No! There is in their eyes a look that I do not care for.” I changed the subject. When, a few hours later, I accompanied him to the station, he had calmed down and was satisfied with his walk. After the War, shortly before he died, I visited him one afternoon and in a moment of enthusiasm and nostalgia he chanced to recite to me The Roundel of the Small Town, which I then understood he must have written after he had been to Giurgiu: “In the small town they do not know it, / Enticing silence reigns on every street, / Decent but dullards are the folk you meet, / Nor do they know that I am a poet.” I.W.: Your separation from Ion Barbu and Vianu, during the period when they were studying abroad, also gave rise to one of the most affectionate and interesting correspondences from all the epistolary records that have been preserved over time from these two important writers. S.B.: Yes, both Vianu and Barbu went to Germany to take their doctorates, the one in Mathematics, the other in Philosophy. They wrote to me quite frequently in that period. And so I was kept up to date with their studies and their inner anxieties. Vianu led an extremely disciplined life in Germany, studying with much diligence in order to take his doctorate. Barbu was, I might say, haunted at the time by an unusual erotic ferment. The letters he sent me give the picture of a man who was teetering. He was disturbed. He had not sat a single mathematics examination. On the other hand, he roamed the length and breadth of the provinces of Germany; he visited museums and explored German literature in all its depth. His anxiety, his psychological and intellectual torment, was the foundation on which he built Second Game. And so those who see in that book of poems merely a poetic game are mistaken. I.W.: We are pressed for time. There would, perhaps, be many more things to say. To which other inter-war writers and intellectuals were you particularly close? S.B.: There were plenty, but I don’t know whether there is any point in me listing them now. But I would like to recall my friend G.M. Cantacuzino, from whom I have in the original a series of letters that might make up a book. The letters are a reflection of the final years of the great writer, architect and painter, but in equal measure they summarise the artist’s uninterrupted experience, which permanently rose above the tragic existence he was to know. I would like these letters to be published at some point. I would even like to entrust them to you, with the request to read them and find a way to publish them. I think that in this way you would fulfil a duty to my friend. Here ends the conversation I had with Simon Bayer in October 1969, a conversation recorded on cassette tape. The Letters did not come into my possession until 25 April 1972, when their addressee was preparing, tortured by the profound doubts of loneliness, to be reunited with

19


PREFAȚĂ

marea lui delicateţe sufletească, pentru generozitatea şi intelectualitatea rafinată, ce alcătuiau straniul şi desuetul profil al unui aristocrat spiritual, purtându-şi nostalgiile după un alt timp, prin miezul unei istorii răvăşită de neînţelegeri şi de mizerie economică şi sărăcie sufletească. Trei luni mai târziu, am primit din Lod (Israel) o epistolă, datată 30 iulie 1972, în care, după ce îmi atrăgea atenţia în mod discret asupra condiţiilor sale de adaptare („Ţara e frumoasă; o frumuseţe austeră, severă. Oamenii sunt afabili şi primitori, dar necunoaşterea limbii este un obstacol în calea unei apropieri“), Simon Bayer mă chestiona despre modul în care am publicat în Manuscriptum corespondenţa sa cu Ion Barbu și încheia, interesat, cu întrebarea dacă am găsit „o formulă pentru valorificarea literară a scrisorilor lui G.M. Cantacuzino.“ La un an după aceea, din Tel Aviv (26 mai 1973), motivul scoaterii din uitare a personalităţii marelui arhitect continua să-l preocupe. În 30 septembrie 1975, după ce mă îndemna să preiau de la o cunoştinţă comună, din Bucureşti, „trei caiete, cuprinzând fragmente dintr-un roman scris de mine, intitulat «Contingent 1916»,“ roman care, în intenţia sa, trebuia să fie „cartea generaţiei care, în vara lui 1916, a fost chemată sub arme, de pe băncile şcolii,“ Simon Bayer mă soma din nou: „M-ar interesa ce au devenit scrisorile lui G.M. Cantacuzino? Ce-ai hotărât în privinţa publicării lor?“ Nu hotărâsem nimic, căci înţelegerea noastră fusese clară: aceea de a publica integral textul, fără nici un fel de imixtiune în gândurile şi afirmaţiile autorului. Trimiterile spre perioada de recluziune forţată făceau imposibilă, sub regimul cenzurii comuniste, reproducerea întocmai a Scrisorilor către Simon Bayer ale lui G.M. Cantacuzino. Vremea publicării lor nu venise încă, iar bunul şi mai vârstnicul meu prieten nu mai găsea timp disponibil ca să le vadă între coperţi de carte. Astăzi îi resimt îndemnul ca pe o datorie împlinită. Dar nu mă pot opri să nu constat că, asemeni oamenilor, cărţile îşi au şi ele destinul lor. NICOLAE FLORESCU Reeditare a Prefeţei din volumul Scrisorile către Simon, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1993.

20


scrisorile