Issuu on Google+

Poezia naturii George Coşbuc

Pomul Craciunului

Colecţie îngrijită de Anatol Vidraşcu Ilustraţii de Elena arachentseva şi Simion Zamşa


D

V ESt itOr ii Pr im ăV Er ii

intr-alte ţări, de soare pline, Pe unde-aţi fost şi voi străine, Veniţi, dragi păsări, înapoi – Veniţi cu bine! De frunze şi de cântec goi, Plâng codrii cei lipsiţi de voi. În zarea cea de veci albastră Nu v-a prins dragostea sihastră De ceea ce-aţi lăsat? Nu v-a fost dor De ţara voastră? N-aţi plâns văzând cum trece-n zbor Spre miazănoapte nor de nor? Voi aţi cântat cu glas fierbinte Naturii calde imnuri sfinte, Ori doine dragi, când v-aţi adus De noi aminte! Străinilor voi nu le-aţi spus Că doine ca a noastre nu-s? Şi-acum veniţi cu drag în ţară! Voi revedeţi câmpia iară, Şi cuiburile voastre-n crâng! E vară, vară! Aş vrea la suflet să vă strâng, Să râd de fericit, să plâng! Cu voi vin florile-n câmpie Şi nopţile cu poezie Şi vânturi line, calde ploi Şi veselie. Voi toate le luaţi cu voi Şi iar le-aduceţi înapoi! 2


P

F U rt U NA Pr im ăV Er ii

recum aduce-n sârg cu sine Spre ţara de-unde-a fost gonit Un rege-n furie-oştiri străine, Aşa vedeam un vânt grăbit Cu norii după el cum vine. Urlând le cârmuia cărarea Purtându-i în năvală orbi, Părea că varsă-ndepărtarea Şi mii de lupi şi mii de corbi De-a valma să-nspăimânte zarea. Silit-au codri mari să mugă Şi-n turn, de unde-i supăra Al clopotelor cânt de rugă, trăsniră, şi-un potop era Urgia ce-au făcut-o-n fugă. Cu ei o noapte-nfricoşată Ca iadul peste văi trecu: Dar însăşi, parcă-nspăimântată De-atâta spaimă ce făcu, De-abia veni, perind deodată. S-a dus cum a venit. Departe, Spre-adâncul orizont s-a dus Şi spaime-acum pe-acolo-mparte. Şi iar s-a luminat pe sus Şi râde soarele lui marte! 3


C

CONCErt U l Pr im ăV Er ii

hiar acum din crâng venii – Şi c-o veste bună! iarăşi e concert, copii; merg şi eu, şi tu să vii, mergem împreună. Vrei programă, lămurit? Stai puţin să caut. Cucul, un solist vestit, De prin alte ţări venit, Va cânta din flaut. Cântăreaţa dulce-n grai, Cea numită „Perla Cântăreţilor din mai“, Dulce va doini din nai multe doine mierla. Va-ntona apoi un psalt „imnul veseliei“ Corul dintr-un fag înalt. Vor cânta-n sopran şi-n alt Graurii câmpiei, 4


turturelele-n tenor, Şi-alte voci măiestre, toate după glasul lor. Vor urma dup-acest cor Fel de fel de-orchestre, Voci de gaiţe, cari fac Să scoboare ploaia, Şi-ntr-o scoarţă de copac O să bată tica-tac tactul gheunoaia. iar naţionale-apoi, Cobze şi-alte hanguri, Glas de fluier şi cimpoi, Pitpalaci şi cintezoi Şi-un taraf de granguri. Se vor pune-apoi pe joc Până chiar şi surzii, Când vor prinde dintr-un loc Să ne cânte hori cu foc Din tilincă sturzii. Vom cânta şi noi ce-om şti, Cântece din carte. Şi, de va putea veni Vântul, şi el va doini, Că e dus departe. Cine-i contra, să-1 vedem, Ca să-1 ştie soţii! De-aveţi chef, tovarăşi, blem! – Ura-n cer! Cu toţii-avem, mergem dar cu toţii! 5


P

l A PA Şt i

rin pomi e ciripit şi cânt, Văzduhu-i plin de-un roşu soare, Şi sălciile-n albă floare – E pace-n cer şi pe pământ. răsuflul cald al primăverii Adus-a zilele-nvierii. Şi cât e de frumos în sat! Creştinii vin tăcuţi din vale Şi doi de se-ntâlnesc în cale Îşi zic: Hristos a înviat! Şi râde-atâta sărbătoare Din chipul lor cel ars de soare. Şi-un vânt de-abia clătinător Şopteşte din văzduh cuvinte: E glasul celor din morminte, E zgomotul zburării lor! Şi pomii frunţile-şi scoboară, Că Duhul Sfânt prin aer zboară. E linişte. Şi din altar Cântarea-n stihuri repetate Departe până-n văi străbate – Şi clopotele cântă rar: Ah, Doamne! Să le-auzi din vale Cum râd a drag şi plâng a jale! 6


Biserica, pe deal mai sus, E plină astăzi de lumină, Că-ntreaga lume este plină De-acelaşi gând, din cer adus: În fapta noastră ni e soartea Şi viaţa este tot, nu moartea. Pe deal se suie-ncetişor Neveste tinere şi fete, Bătrâni cu iarna vieţii-n plete; Şi-ncet, în urma tuturor, Vezi şovăind câte-o bătrână, Cu micul ei nepot de mână. Ah, iar în minte mi-ai venit tu, mama micilor copile! Eu ştiu că şi-n aceste zile tu plângi pe-al tău copil dorit! la zâmbet cerul azi ne cheamă – Sunt Paştile! Nu plânge, mamă! 7


G

PACE

albene văpăi de soare Peste deal acum se scurg, Şi-n noptateca răcoare Peste sat se nalţă fumul, Codrii-alene cântă-n drumul Vântului de-amurg. În curând o să s-aline truda chinului de azi. Vei privi prin zări senine Stelele, sclipind mărunte, Cum încet de peste munte, ies de printre brazi.

Ca şi ieri rotundă luna O să iasă-acum-acum, Steag de aur pe cununa Dealului, privind în luncă Plopii doinitori ce-aruncă Umbre peste drum. 8


Coasa va dormi şi sapa Va tăcea cântarea-n grâu. Şi-o s-auzi ca-n vis cum apa Pe sub iaz se mai frământă, Şi privighetori cum cântă Dincolo de râu. Noaptea-ntreag-o să-şi murmure Apele povestea lor – Şi ieşind de prin pădure, Căprioarele pe creste Vor căta prin văi de este Pace la izvor. Şi va fi! De sus, va face Dătătorul de vieţi Parte tuturor de pace. Şi-o să-ţi uiţi şi tu mâhnirea, Suflete,-aşteptând ivirea Albei dimineţi. 9


P

VArA

riveam fără de ţintă-n sus – Într-o sălbatică splendoare Vedeam Ceahlăul, la apus, Departe-n zări albastre dus, Un uriaş cu fruntea-n soare, De pază ţării noastre pus. Şi, ca o taină călătoare, Un nor cu muntele vecin Plutea-ntr-acest imens senin Şi n-avea aripi să mai zboare! Şi tot văzduhul era plin De cântece ciripitoare. Privirile de farmec bete mi le-am întors către pământ – iar spicele jucau în vânt, Ca-n horă după-un vesel cânt Copilele cu blonde plete, Când saltă largul lor vestmânt. În lan erau feciori şi fete, Şi ei cântau o doină-n cor. Juca viaţa-n ochii lor Şi vântul le juca prin plete. miei albi fugeau cătră izvor Şi grauri suri zburau în cete. Cât de frumoasă te-ai gătit, Naturo, tu! Ca o virgină Cu umblet drag, cu chip iubit! Aş vrea să plâng de fericit, Că simt suflarea ta divină, Că pot să văd ce-ai plăsmuit! mi-e inima de lacrimi plină, Că-n ea s-au îngropat mereu Ai mei, şi-o să mă-ngrop şi eu! O mare e, dar mare lină – Natură, în mormântul meu, E totul cald, că e lumină! 10


pomulcraci