Page 1

NEVĂZUȚII


KATHERINE WEBB Katherine Webb s-a născut în 1977 la Kent, în Marea Britanie. A studiat istoria la Durham University și a locuit la Londra și Veneția, unde a lucrat, printre altele, ca bibliotecară, chelneriță și vânzătoare într-un magazin de costume. Romanul de debut, Moștenirea (The Legacy, 2010; Editura ALLFA, 2011), a primit Premiul Book of the Year 2009 din partea YouWriteOn.com și Viewer’s Choice for Best Summer Read din partea Channel 4 TV Book Club. Următoarele două cărți – Nevăzuții (The Unseen, 2011; Editura ALLFA, 2013) și A Half Forgotten Song (2012) – s-au bucurat de succes la public, intrând în topul celor mai bune zece bestselleruri al ziarului Sunday Times. Romanele lui Katherine Webb au fost traduse în 23 de limbi. „Iubesc natura în toate anotimpurile și iubesc istoria – cred că sunt principalele mele surse de inspirație. Aș mai adăuga toate secretele și poveștile care abia așteaptă să fie descoperite, și oamenii, și toate felurile complicate și misterioase în care interacționăm !“

K

ine ather

b

Web


KATHERINE WEBB

NEVĂZUII

Traducere din limba engleză și note de Raluca Miu


THE UNSEEN Katherine Webb Copyright © Katherine Webb, 2011 NEVĂZUȚII Katherine Webb Copyright © 2013 Editura ALLFA Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României WEBB, KATHERINE Nevăzuții / Katherine Webb ; trad.: Raluca Miu. – București : ALLFA, 2013 ISBN 978-973-724-585-4 I. Miu, Raluca (trad.) 821.111-31=135.1 Toate drepturile rezervate Editurii ALLFA. Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a Editurii ALLFA. Drepturile de distribuție în străinătate aparțin în exclusivitate editurii. All rights reserved. The distribution of this book outside Romania, without the written permission of ALLFA, is strictly prohibited. Copyright © 2013 by ALLFA. Editura ALLFA : Bd. Constructorilor nr. 20A, et. 3, sector 6, cod 060512 – București Tel. : 021 402 26 00 Fax : 021 402 26 10 Distribuție : Tel. : 021 402 26 30 ; 021 402 26 33 Comenzi : comenzi@all.ro www.all.ro Redactare : Tehnoredactare : Corectură : Design copertă :

Crenguța Năpristoc Liviu Stoica Anca Tach Alexandru Novac


„Nașterea noastră nu e decât un somn și o uitare : Sufletul care răsare odată cu noi, Steaua vieții noastre, Și-a avut apusul în altă parte, Și vine de departe.“ William Wordsworth, Ode on Intimations of Immortality „...Dacă am dovedit cu adevărat existența pe această planetă a unei populații care ar putea fi la fel de numeroasă ca rasa umană, care își duce propria viață stranie în felul ei straniu și care este despărțită de noi doar printr-o diferență de vibrații...“ Sir Arthur Conan Doyle, The Coming of the Fairies „În fiecare plantă și animal, pe lângă forma fizică, percepem forma spirituală plină de viață...“ Rudolph Steiner, Teosofia


Nota autoarei

Pentru o mai bună înțelegere a teosofiei, m-am inspirat în mare parte din Teosofia, de Rudolph Steiner (1910), Cheia teosofiei, de H.P. Blavatsky (1889), și Viața secretă a naturii de Peter Tompkins (1997). Există, de asemenea, un rezumat excelent realizat de John M. Lynch în introducerea sa la ediția Bison din 2006 a cărții Sosirea zânelor, de Sir Arthur Conan Doyle. Absolut toate greșelile de interpretare a teosofiei ne aparțin în exclusivitate mie și lui Robin Durrant. Episodul povestit de Robin Durrant despre întâlnirea lui Geoffrey Hodson cu ondinele este preluat din relatarea acestui incident de către Hodson, așa cum este prezentat în Viața secretă a naturii (vezi mai sus) – cu toate că această întâlnire s-a produs în realitate abia în 1922. Experiența de hrănire forțată prin care trece Cat se bazează pe menționarea utilizării acesteia în Jurnalul Medical Britanic din august 1912 și pe relatarea directă a experiențelor trăite de Mary R. Richardson în autobiografia sa, Laugh a Defiance (1953). Dacă unele dintre locurile și clădirile din preajma orașului Thatcham descrise în Nevăzuții există în realitate, inclusiv școala The Bluecoat School, și dacă unele informații referitoare la aceste locuri sunt adevărate din punct de vedere istoric, toate evenimentele și personajele care le sunt asociate sunt în întregime fictive.


1

14 mai 1911 Scumpă Amelia, Aici e o dimineață superbă de primăvară, într-o zi încărcată de emoții. Astăzi sosește noua servitoare, Cat Morley. Sunt puțin tulburată, trebuie să mărturisesc, din pricina reputației care o precede, dar pe de altă parte sunt sigură că nu poate fi chiar atât de rea. Albert a șovăit în privința angajării ei, însă am izbutit să-l înduplec printr-un dublu argument : în primul rând, că ar fi un act creștinesc de binefacere să o acceptăm atunci când, fără doar și poate, nimeni altcineva nu o s-o facă ; și, de asemenea, că dată fiind reputația ei, o să putem să o plătim foarte puțin, ceea ce ar reprezenta o investiție chibzuită pentru gospodărie. Practic ne dublăm personalul fără aproape nicio cheltuială în plus ! Am primit o scrisoare de recomandare de la menajera de pe Broughton Street, doamna Heddingly, în care enumera treburile pe care știe să le facă fata și mă sfătuia ca, „spre binele nostru“, să n-o las să citească. Nu sunt deloc sigură ce vrea să spună cu asta, dar cred că ar fi înțelept să țin seama de sfaturile celor care cunosc mai bine situația. Și ea – doamna Heddingly – răspândește un zvon ciudat despre fată. Nu-mi pot explica de ce preferă să spună acest lucru și presupun că o face doar din pasiune pentru bârfă – anume că identitatea tatălui ei dă naștere multor speculații și că umblă vorba, luând în considerare tenul și părul negricios al fetei, că acesta ar fi fost negru. Se pare că întregul personal de pe Broughton Street a prins s-o strige Pisica Neagră1 după ce s-a 1

În limba engleză, Cat este și substantiv comun și înseamnă „pisică“.

11


răspândit povestea asta. Ei bine, sunt sigură că mama fetei, oricât de joasă ar fi fost condiția sa, nu ar fi încuviințat o asemenea degradare decât dacă ar fi fost victima unei infracțiuni îngrozitoare. Iar faptul că sărmana ei fiică are nenorocul să poarte un astfel de stigmat nu e deloc cinstit. O să am eu grijă să nu o mai numească nimeni astfel, sunt foarte hotărâtă. În pofida agitației, mărturisesc că aștept cu nerăbdare să sosească. Nu în ultimul rând din pricina cocoloașelor de praf de sub paturi, care s-au făcut mari cât merele ! Au trecut câteva luni bune de când doamna Bell, Dumnezeu s-o ierte, încă mai reușea să se aplece suficient încât să le zărească. Întreaga gospodărie necesită o dereticare riguroasă. Dar o să-mi facă deopotrivă plăcere să primesc în casa mea pe unul dintre copiii Domnului care a rătăcit calea și s-a apropiat primejdios de mult de pierzanie. O să găsească aici un cămin ocrotit de Dumnezeu, iertare și șansa de a-și încredința sufletul Celui de Sus prin muncă grea și un trai curat. Intenționez să-i ofer tot sprijinul în această strădanie și s-o iau sub aripa mea protectoare. O să fie un soi de proiect al meu, imaginează-ți ! Șansa de a preschimba o persoană și de-a o aduce pe calea cea dreaptă. Sunt sigură că fata o să-și dea seama ce noroc are să primească o astfel de șansă la mântuire. Sosește la noi întinată, dar în curând o să strălucească de curățenie. Iar o astfel de sarcină ar fi, desigur, o pregătire perfectă pentru a deveni mamă, fiindcă ce altă îndatorire are un părinte decât să-și educe copiii pentru a deveni adulți credincioși, vrednici și virtuoși ?Văd cât de bine te descurci tu cu dragii mei nepoței, Ellie și John, și întotdeauna am admirat blândețea cu care îi călăuzești. Nu te mai îngrijora din pricina lui John și a praștiei lui. Sunt sigură c-o să treacă numaidecât de această etapă violentă : temperamentul unui băiat este, prin natura sa divină, mai războinic decât cel al fetelor, și e de așteptat să simtă impulsuri pe care noi două nu le putem înțelege. Abia aștept să-mi cresc și eu propriii copilași. Amelia, te rog să mă ierți că te întreb din nou, însă mă tem că ultima ta scrisoare tot nu mi-a clarificat chestiunea cu pricina. Chiar trebuie să fii atât de evazivă, draga mea ? Știu că astfel de 12


lucruri nu sunt lesne de discutat, poate chiar e mai bine să nu fie rostite defel, însă nevoia mea e imensă și dacă nu pot apela la propria mea soră pentru ajutor și îndrumare, atunci la cine, rogu-mă, să apelez ? Albert e un soț exemplar, mereu curtenitor și afectuos cu mine. În fiecare seară, înainte să ne retragem, mă sărută pe creștet și mă laudă pentru că sunt o soție bună și o ființă fermecătoare, dar numaidecât îl fură somnul și nu pot decât să stau să mă întreb ce anume greșesc sau ce nu fac sau ce nu încerc să fac. Te rog să-mi dai detalii cât mai exacte despre cum ar trebui să mă port și cum s-ar putea „contopi“ corpurile noastre, așa cum spui tu ? Albert e un soț atât de minunat, nu pot decât să presupun că eu sunt cea care nu-și îndeplinește corect rolul de soție, și că tocmai acesta e motivul... ei bine, pentru care încă nu sunt în așteptarea unui eveniment fericit. Te implor, Amelia, dă-mi detalii. În regulă, atunci. Mai bine închei scrisoarea aici. Soarele e sus pe cer și păsările ciripesc cât le țin puterile. O să expediez scrisoarea în drum spre biata doamnă Duff, care nu are probleme ca mine, dar e nevoită să zacă în pat din pricina unei infecții îngrozitoare de la nașterea celui de-al șaselea copil al său, tot băiat. Mai târziu, după prânz, ar trebui să-și facă apariția Cat Morley cu trenul de trei și un sfert. Cat ! Ce nume tăios ! Va accepta oare să-i spunem Kitty ? Scrie-mi degrabă, cea mai dragă și bună dintre surori ! A ta iubitoare, Hester

2011 Când Leah l-a întâlnit prima dată pe bărbatul care avea să-i schimbe viața, acesta zăcea cu fața în jos pe o masă de oțel, total nepăsător. Mai păstra câteva resturi zdrențuite de haine, de culoarea noroiului, mocirlite și îmbibate de umezeală. Partea inferioară a unui crac de pantalon, umerii unei jachete. A trecut-o un frison privindu-l și s-a simțit ușor stingherită în fața goliciunii lui. Era întors cu spatele spre ea și cu jumătate de față lipită 13


de masă, astfel încât tot ce putea întrezări Leah erau niște smocuri întărite de păr negru și o ureche perfectă, ca de ceară. Leah a avut o tresărire ; se simțea ca un voyeur. De parcă bărbatul ar fi fost doar adormit și ar fi putut să se trezească în orice clipă, să-și întoarcă privirea și s-o observe, adus în simțiri de pașii și de șoapta răsuflării ei lângă urechea lui imaculată. — N-ai de gând să vomiți, nu ? Vocea lui Ryan o scoase din starea de transă. Înghiți și dădu din cap. Ryan zâmbi răutăcios. — Cine e ? Adică era ? întrebă ea din nou, dregându-și glasul și încrucișându-și mâinile cu aparentă indiferență. — Dacă știam, nu te mai puneam pe drumuri până în Belgia. Ryan ridică din umeri, impasibil. Purta o haină albă, asemenea unui doctor, dar soioasă și pătată, întredeschisă cât să scoată la iveală niște blugi uzați și o curea roasă din piele. — E prima dată când vezi un cadavru ? întrebă Peter, cu intonația sa calmă, de galez. Peter, șeful secției de arheologie. — Da, încuviință Leah. — O experiență neplăcută, întotdeauna. Cel puțin cele mai vechi n-au miros. Bine, nu atât de groaznic, în orice caz, spuse el. Leah își dădu seama că respiră pe gură, precipitat, așteptându-se la ce era mai rău. Inspiră cu grijă pe nas. Simțea un miros umed, aproape înțepător, un miros de frunze ude în ianuarie, de nămol din estuare. Scotoci prin geantă și își scoase carnețelul și pixul. — Unde spuneai c-a fost găsit ? întrebă. — În curtea din spatele unei case de lângă Zonnebeke, la nord-est de Ypres. O anume doamnă Bichet săpa un mormânt pentru câinele său… Ryan făcu o pauză, prefăcându-se că-și consultă notițele. — Câinele său Andre, dacă informația mea e corectă. Zâmbi, cu acel rânjet strâmb și schimonosit care o umplea pe Leah de fiori. Îl privi, ridicând din sprâncene. Pielea lui părea ternă în lumina neoanelor, iar ochii umbriți de cearcăne. Dar era încă frumos, trebuia să recunoască. Era încă frumos. Săpa un mormânt și dăduse de altul. Aproape că îi smulsese brațul drept 14


cu lopata – uite acolo. Arătă atent înspre antebrațul mortului. Pielea cafenie era spintecată, lăsând la vedere carnea maronie, cleioasă precum țărâna, precum bălegarul. Leah înghiți din nou, cuprinsă de amețeală. — N-o să-l identifice totuși Comisia Mormintelor de Război ? De ce m-ați chemat pe mine ? — În fiecare an sunt descoperiți o grămadă de soldați morți – cincisprezece, douăzeci, douăzeci și cinci. Facem tot ce putem, dar dacă nu găsim niciun ecuson al regimentului, nicio plăcuță de identificare, niciun fragment de echipament care să ne ofere vreun indiciu, pur și simplu n-avem de unde pleca, explică Peter. — O să aibă parte de o înmormântare drăguță, cu o cruce albă drăguță, doar că nu vor ști ce nume să treacă pe ea, zise Ryan. — O înmormântare drăguță ? repetă Leah. Ce nerușinat ești, Ryan ! Mereu ai fost. — Știu. Sunt imposibil, nu-i așa ? zâmbi vesel el din nou. Obișnuia mereu să ia lucrurile ușor. — Deci… dacă n-aveți de la ce să plecați, cum credeți că pot să v-ajut eu ? Leah îi adresase întrebarea lui Peter. — Păi... începu Peter, însă Ryan îl întrerupse. — Nu vrei mai bine să-i vezi fața ? S-a conservat extrem de bine. Se pare că respectivul capăt de grădină e îmbibat cu apă tot timpul anului, fiindcă chiar în fundul curții curge un pârâiaș. Foarte frumos, zice-se. Hai, acum, doar nu te-ai speriat de o descoperire arheologică ? — Ryan, de ce trebuie să fii atât de… Leah renunță, nici nu-și mai încheie propoziția. Își aranjă părul după urechi, își încrucișă brațele defensiv și dădu ocol mesei. Chipul mortului era ușor boțit, de parcă tocmai s-ar fi întins să doarmă, cuibărindu-și fața într-o pernă de țărână mărunțită. O cută în partea de jos a obrazului, de la ochi până la gură. Buza de sus descria încă o linie lungă, elegantă ; câteva fire de mustață se ițeau deasupra ei. Buza de jos și maxilarul inferior se pierdeau într-o masă diformă pe care Leah nu o putea privi de aproape. Nasul era și el zdrobit, turtit, moale și gelatinos. Leah ar fi putut 15


să întindă mâna, să-și facă degetele căuș și să-l scoată afară de tot. În schimb, fruntea, ochii erau perfecți. O șuviță de păr umed îi cădea rebelă pe față ; avea fruntea netedă, poate pentru că era încă tânăr sau poate pentru că pielea era umflată, îmbibată cu apă. Ar fi putut fi chipeș. Aproape că putea să și-l închipuie – putea să mijească ochii, să facă abstracție de rănile înfiorătoare, de culoarea nefirească a pielii, de mirosul inuman. Împrejurul fiecărui ochi îi deslușea genele mici și negre – curbate perfect. Așa cum erau în ziua morții sale, cu aproape o sută de ani în urmă. Pleoapele aveau un luciu argintiu, precum carnea prea veche. Oare erau complet închiși ? Leah se aplecă deasupra lui, se încruntă puțin. Acum i se păreau întredeschiși. Doar puțin. Așa cum le rămân unora când dorm, când visează. Se aplecă și mai mult, bătăile inimii ei întrecând bâzâitul neoanelor. I se mișcau oare ochii, îndărătul pleoapelor ? Era posibil să mai stăruie acolo ultimul lucru pe care îl văzuse, tatuat acuzator pe iris ? Își ținu răsuflarea. — Bau ! făcu Ryan la urechea ei. Leah tresări și suspină zgomotos. — Nenorocitule ! se răsti ea și ieși pe ușa batantă, înciudată de propria irascibilitate. Urcă energic cele două rânduri de scări și se lăsă condusă de mirosul de cartofi prăjiți și de cafea până la cantina academiei. În timp ce-și umplea paharul de carton cu cafea, observă că-i tremură mâinile. Se așeză pe un scaun de plastic din dreptul ferestrei și se uită afară. Un peisaj tern și cenușiu, așa cum îl lăsase și în Anglia când plecase. De-a lungul unei alei, un rând strident de flori de șofran nu făcea decât să scoată în evidență monotonia din jur. Propria ei reflecție în geam era palidă – tenul, buzele, părul blond erau palide. Până și mortul de la subsol avea mai multă culoare, se gândi ea mâhnită. Belgia. Dintr-odată tânjea să se afle altundeva, oriunde, dar nu acolo. Undeva unde razele soarelui să scalde peisajul, iar căldura să îi înmoaie oasele. De ce oare acceptase să vină acolo ? Știa de ce. Pentru că o rugase Ryan. Acesta îi ieși parcă din gânduri și se postă în fața ei, încruntându-se. — Uite, îmi cer scuze, e bine ? zise el, cu părere de rău. Nici mie nu mi-e ușor cu tine aici, să știi. Am emoții. — De ce sunt aici, Ryan ? întrebă Leah. 16


— Cred că poate fi un subiect bun pentru tine, serios. Soldatul dispărut, anonim și nejelit atâția ani… — N-ai de unde să știi că n-a fost jelit. — Adevărat. Nedescoperit, atunci. Și știu c-ai impresia că sunt nerușinat, dar nu-i așa. Trebuie să fi fost o moarte groaznică și cred că tipul merită puțină recunoaștere, ce zici ? Leah îl privi cu suspiciune, dar părea sincer. Îi crescuse părul de când nu-l mai văzuse. Buclele arămii, de aceeași culoare cu barba nerasă de trei sau patru zile, îi cădeau dezordonat de o parte și de alta a feței. Avea ochii de culoarea mierii închise. Leah se străduia să nu se afunde prea tare în ei. — De ce eu ? întrebă ea. — De ce nu ? ripostă el. Nu cunosc atâția reporteri independenți. Își coborî o clipă privirea asupra mâinilor, trăgând de pielița deja jupuită din dreptul unghiei mari. Degetele lui Leah zvâcniră, dintr-un vechi obicei de a încerca să-l oprească. — Asta-i tot ? stărui ea. Ryan se încruntă și trase aer în piept, iritat. — Nu, nu e tot. Ce vrei să spun, Leah ? Că voiam să te văd ? Bine ! Poftim ! spuse el deodată. Leah zâmbi scurt și glacial. — Niciodată n-ai știut să spui ce simți. Parcă mă chinuiam mereu să storc apă din piatră seacă. — N-am prea apucat să-nvăț până ai plecat. — Am avut un motiv al naibii de serios, știi asta ! zise ea. — De ce ai venit atunci, dacă sunt așa un coșmar pentru tine și nu vrei să mă vezi ? — N-am spus niciodată… suspină Leah. N-am idee de ce am venit. N-am mai avut un subiect bun de luni întregi. Nici nu mai știu de când n-am mai scris un articol care să merite să fie citit. Chiar am crezut că poate ai o pistă pentru mine, dar să fim serioși… un soldat neidentificat ? Ce-ar trebui să investighez ? Ancheta voastră pentru Comisia Mormintelor de Război ? Ce se întâmplă cu oamenii ăștia după ce sunt dezgropați ? Ar merita, desigur, dar ar fi o poveste banală… 17


— Păi, de fapt, ar exista un punct de plecare, zise Ryan, aplecându-se spre ea și arborând din nou surâsul lui satisfăcut, ștrengăresc. — Ce vrei să spui ? Peter a zis... — Voiam să-ți spun când eram jos, dar te-ai năpustit afară. — Ce să-mi spui ? — Ia cina cu mine diseară și o să-ți arăt ! propuse el. — Ce-ar fi să-mi spui acum ? sugeră ea cu prudență. — Ar fi mai distractiv la cină. — Nu. Uite ce e, Ryan, nu cred că noi doi ar trebui… să petrecem prea mult timp împreună. Nu în felul ăsta. — Hai, fii serioasă, Leah ! Care-i problema ? Ne cunoaștem de atâta vreme… — Se pare că nu ne-am cunoscut la fel de bine pe cât credeam, zise ea, ridicând privirea. Ochii îi scăpărau de mânie și-l văzu cum tresare. — Doar… ia cina cu mine în seara asta, zise el mai blând. Leah sorbi ultima înghițitură de cafea, strâmbându-se din cauza gustului fad și amar. — La revedere, Ryan ! Aș vrea să pot spune că mi-a făcut plăcere să te revăd. Se pregăti să plece. — Așteaptă, Leah ! Nu vrei măcar să știi ce am găsit asupra lui ? O să-ți spun și pe urmă o să decizi dacă vrei să mai stai sau nu. Leah ! Avea niște scrisori la el, care s-au păstrat timp de nouăzeci și cinci de ani în inima pământului ! Îți imaginezi așa ceva ? Și nu orice fel de scrisori ! strigă Ryan în urma ei. Leah se opri. Îl simți din nou, acel licăr imperceptibil, acel fior de curiozitate pe care îl avea înainte de a porni o investigație. Se întoarse încet spre bărbat.

1911 Cat este atât de fascinată de peisajul în mișcare de dincolo de fereastră încât călătoria trece repede, mult prea repede. Cu capul lipit de sticlă și cu ochii ațintiți în văzduhul alb ca varul, sub care i se pare că se revarsă, în râuri, verdele nedeslușit al câmpurilor, 18


ea își imaginează că aleargă mai iute decât a alergat vreodată cineva, sau că-și ia zborul asemenea unei păsări. Trenul își continuă drumul, știe asta, departe înspre vest, mult mai departe decât a ajuns ea vreodată. Va ajunge fără ea la Devon și Cornwall, până la mare. Cat tânjește să vadă din nou marea. La acest gând, simte o săgeată de durere. O mai văzuse o singură dată, pe când avea opt ani și mama ei era încă în viață și când toți din casă împachetaseră și plecaseră la Whitstable pentru o zi. Fusese o zi vijelioasă de vară ; o sumedenie de nori diafani, o adiere jucăușă ce lua pe sus cozile măgarilor, răsucindu-le în aer, și făcea să fâlfâie șezlongurile goale de pe mal. Stăpânul îi cumpărase o stridie în cochilie și un cornet de înghețată de căpșune, iar ea le vomitase apoi pe rochia cea bună. Bucățele ațoase de carne de stridie într-un sos rozaliu, vâscos. Păstrase cochilia, de-a lungul anilor, într-o cutie de carton cu comorile ei de toată ziua. Pe măsură ce trenul încetinește, senzația de zbor dispare, iar Cat își simte din nou trupul, cu picioarele ancorate pe pământ. Tentația de a nu coborî din tren este puternică. Ar putea să se afunde în scaunul rece și să meargă mai departe, tot mai departe, până va vedea marea prin fereastra prăfuită. Dar trenul se oprește scârțâind, iar ea își strânge degetele, le adună până când unghiile i se înfig în palme. Speră să capete putere prin acest gest, dar nu prea reușește. Gara din Thatcham e mică și modestă. Ea și încă o persoană, un domn subțirel, încruntându-se peste mustață, sunt singurii care coboară, în timp ce în dreptul unui vagon de marfă se derulează o scenă de lucru : câteva lăzi imense de lemn sunt încărcate pe un cărucior. Tufe înalte de urzici și liliac de vară se proptesc în gardul de lemn, cu un foșnet imperceptibil. Cat inspiră lung. Ar prefera să se afle oriunde altundeva în lume, dar în același timp se simte împietrită, golită de orice sentiment de parcă durerea și violența din ultimele luni au secătuit-o de tot. La capătul cel mai îndepărtat al peronului așteaptă o femeie corpolentă. Cat se oprește, caută o alternativă, apoi se îndreaptă alene spre ea. Femeia e pe cât de lată, pe atât de înaltă. Obrajii îi înghesuie ochii, îngustați astfel la dimensiunea unor fante. Cutele bărbiei i se revarsă pe piept, iar maxilarul se continuă direct cu 19


bustul. Colacii de grăsime îi atârnă de la brâu în jos, asemenea unei fuste, balansându-se lejer pe sub rochia ușoară de bumbac și lovindu-se de coapse. Cat îi simte privirea aprigă, întunecată, cercetând-o din cap până în picioare. O țintuiește cu privirea, fără să clipească. — Dumneavoastră sunteți Sophie Bell ? o întreabă pe femeie. Sophie Bell. Ce nume frumos, răsunător. Cat își închipuise o femeie înaltă, blândă, cu ochii ca albăstrelele și pistrui arămii. — Doamna Bell pentru tine. Iar tu trebuie să fii Cat Morley ? răspunde femeia tăios. — Da, eu sunt. — Atunci Dumnezeu cu mila, că tu n-o să-mi fii de niciun folos, spune Sophie Bell. De șase luni tot cer ajutor cu casa, iar acum primesc strigoiul ăsta care parcă și-ar da duhul într-o zi sau două, mormăie ea, întorcându-i spatele lui Cat și zbughind-o cu o viteză surprinzătoare. Înaintează cu pași mari, tălpile ei călcând greu pământul. Cat clipește o dată, apucă bagajul de mâner și o urmează. La ieșirea din gară așteaptă un ponei și o brișcă. Trăsura firavă se lasă periculos într-o parte când Sophie Bell se saltă pe locul de lângă vizitiu. Cat îl privește, întrebându-se dacă să-i încredințeze bagajul, dar bărbatul nu-i aruncă decât în treacăt o privire, după care își îndreaptă atenția către un automobil lucios și negru, oprit de cealaltă parte a drumului. — Hei, nu sta acolo ca o nătângă ! Urcă-te ! N-am toată ziua la dispoziție ! îi strigă doamna Bell, exasperată. Cat își aruncă stângace bagajul pe locul din spate, după care se suie și ea. Nici nu se așază bine, că vizitiul și smucește hățurile, iar poneiul se opintește în atelaj, pornind la drum cu o hurducătură. Și astfel e târâtă Cat, cu spatele, spre noul său rol, spre noua sa viață, uitându-se în urmă la drumul pe care tocmai venise. O parte din ea respinge atât de puternic această viață, încât gâtul i se contractă, împiedicând-o să respire. Satul Cold Ash Holt se întinde la vreo trei kilometri de Thatcham, poteca șerpuind spre sud-est printr-un labirint de lacuri și stufăriș, de lunci înverzite ireal de primăvară. Frunzele 20

nevazutii  
Advertisement