Issuu on Google+


Cuprins

Basarab Nicolescu, Cuvânt-înainte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5 STUDII Eugen Simion, Ion Barbu — Puþinã epistologie. O literaturã superioarã de „fast donjuanesc“ . . . . . . . . . . 9 Nicolae Brânduº, Vasale simetrii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26 Pompiliu Crãciunescu, Cãi ale exhaustiunii . . . . . . . . . . . . 42 Iosif Cheie-Pantea, Fenomenologia actului poetic . . . . . . . . 62 Lãcrãmioara Petrescu, Hermeneutica actului poetic . . . . . . 76 Irina Dincã, Hermeneutica transdisciplinarã a Jocului secund . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100 Solomon Marcus, Scriitorul Dan Barbilian . . . . . . . . . . . . 125 Cassian Maria Spiridon, Poezie ºi geometrie . . . . . . . . . . . 140 Mirela Mureºan, Ion Barbu în ºcoala româneascã, azi . . . 166 Theodor Codreanu, „Aventuri“ în vreme de rãzboi . . . . . 188 Mircea Coloºenco, Ion Barbu/Dan Barbilian — Legionar de conjuncturã (18 noiembrie 1940 – 1 ianuarie 1941) . . 204 Ion Pop, Încã o dioptrie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 234 ªerban Foarþã, Locuri ºi grupuri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 240 Mircea Tomuº, Repere orientative în concepþia despre poezie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 249 Basarab Nicolescu, Annus mirabilis 1968 . . . . . . . . . . . . . 258


ÎN JURUL A DOUÃ TEZE DE DOCTORAT Virginia Popovi{, Ludicul eterogen al fondului autohton ºi al celui oriental-exotic în poezia lui Ion Barbu . . . . . 273 Mihaela Brut, Viaþa spiritului locuind forme perfecte. O incursiune în geneza ºi emergenþa liricii barbiene . . . . 292 Listã a tezelor de doctorat despre Ion Barbu . . . . . . . . . . . 332 RESTITUIRI Eugen Coºeriu, Limba lui Ion Barbu (cu câteva consideraþii asupra semanticii limbilor „învãþate“) . . . 335 Mircea Ciobanu, Ion Barbu — O posibilã lume moralã . . . . 345 Basarab Nicolescu, Spectacol experimental „Ion Barbu“ (1968) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 370 Note asupra autorilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 371


Ion Barbu — Puþinã epistologie. O literaturã superioarã de „fast donjuanesc“ Eugen Simion

Citesc mai sistematic scrisorile lui Ion Barbu ºi trebuie sã spun de la început cã ele alcãtuiesc o extraordinarã prozã subiectivã. Încântat, intrigat, caut ºi alte documente legate de biografia poetului. În cartea Gerdei Barbilian, dau peste urmãtoarea frazã: „Eu n-am scris prozã — i-ar fi spus într-o zi ilustrul ei soþ. Proza mea sunt scrisorile mele, unde am scris adevãrate romane.“ Mãrturisirea îmi confirmã intuiþia pe care am avut-o la lectura acestor originale epistole scrise în împrejurãri diferite ºi adresate unui numãr relativ restrâns de prieteni. Cel dintâi confident — ºi cel mai statornic — este, desigur, Tudor Vianu, comilitonele ºi complicele giurgiuvean. Vine apoi Simon Bayer, jurist ºi poet, originar tot din Giurgiu, apoi Al. Rosetti (editorul Jocului secund), „acest conetabil al literelor“, sociabil ºi eficient. Nu sunt ignoraþi nici matematicienii, dar, cu mici excepþii (Gabriel Sudan), relaþiile cu ei sunt protocolare ºi rãmân, de regulã, într-o sferã de preocupãri unde proza coloratã n-are acces (geometria, algebra). Vin, în fine, prietenii din copilãrie ºi scriitorii care, într-un anumit moment, au intrat în raza de interes a poetului (Nina Cassian, Marcel Breslaºu, Oscar Lemnaru)1. 1

Citatele din eseul de faþã sunt reproduse dupã: Ion Barbu în corespondenþã, ediþie îngrijitã de Gerda Barbilian ºi Nicolae Scurtu, Editura Minerva, 1982; Scrisori cãtre Tudor Vianu, XV, ediþie îngrijitã de Maria Alexandrescu Vianu ºi Vlad Alexandrescu, Editura Minerva, 1994; Gerda Barbilian, Ion Barbu. Amintiri, Editura Cartea Româneascã, 1979.

–9–


Ion Barbu — În timp ºi dincolo de timp Corespondenþa cu aceºtia din urmã este, de cele mai multe ori, circumstanþialã ºi complezentã. Dar avem ºi surprize. Printre firitisiri ºi încercãri de seducþie, dãm ºi peste fragmente confesive substanþiale. Este cazul celor trei scrisori adresate în 1947 tinerei, pe atunci, Nina Cassian, unde Ion Barbu confirmã, într-un mod lipsit completamente de dramatism, despãrþirea sa de poezie… Curios, divorþul de poezie este anunþat într-un text fastuos epic în notã mateinã. Oricât de supãrat ar fi Dan Barbilian pe literaturã, literatura nu se supãrã ºi nu-l pãrãseºte niciodatã pe el. Face parte din natura acestui om original ºi rãzbate în aproape orice rând scris de el. Sunt pagini superbe de prozã aluzivã, inteligent ironicã, înfiptã — cum ar zice poetul —, imprevizibilã, arþãgoasã ºi, prin toate acestea, memorabilã. Memorabilã prin personajul ºi prin calitatea ei literarã. Sã vorbim, mai întâi, de personajul direct ºi indirect din aceste scrisori ºi de romanul pe care ele îl rezumã. În tinereþe, romanul are un puternic caracter erotic ºi nareazã un numãr de expediþii reale sau imaginare în aceastã direcþie. Numai în al doilea rând eroul lui se intereseazã de literaturã. Cea mai veche scrisoare ce s-a pãstrat se referã totuºi la poemul Dupã melci ºi îi este adresatã lui G. Topîrceanu, redactor la Viaþa româneascã. Ea rãspunde unor observaþii critice ºi, politicos, dar fãrã mari complexe, tânãrul autor cedeazã într-un numãr de cazuri („întorsãtura cam prea bufonã“, „am abuzat poate de anumite efecte de repetiþie; de unde o oarecare monotonie“…) ºi se apãrã în altele. Scrisoarea dateazã din 17 aprilie 1921 ºi e trimisã din Bucureºti. Urmãtoarele trei vin din Göttingen ºi au ca obiect de referinþã poemele Nastratin Hogea la Isarlîk ºi Selim. Ion Barbu foloseºte mai întâi strategia seducþiei. Este ºi el (ca ºi G. Topîrceanu) un adversar al dulcegãriilor sãmãnãtoriste ºi e, totodatã, „de-a curmeziºul împotriva imposturilor de poezie strãinã“. Aleargã, de aceea, spre adevãratul izvor de inspiraþie care este acela al simþirii valahe, unde descoperã douã modele: „Acum, când mii de kilometri ne despart, mi-e mai uºor sã scap o mãrturisire pe care timiditatea ºi discreþia o stãpâneau în þarã. Sunteþi împreunã cu Anton Pann, singurul

– 10 –


Ion Barbu — Puþinã epistologie patron indigen ce vreau sã-mi iau. În sensul arãtat de dumneavoastrã îmi caut originalitatea liricã: în sensul pãmântean ºi balcanic. Þin, poate tot de la autorul Parodiilor originale, o silã nesfârºitã pentru contrafacerile poeziei apusene. De asemenea, de strâmbãturi ºi eu m-am fãcut vinovat într-o vreme. Dar casca de «Cavaler al Lebedei» venea capului meu de valah precum câinelui — legendara oalã. Dar sã trec la bietul Nastratin Hogea. Îl gãsiþi… obscur în fond. Ce înþelegeþi prin asta? Lipsa de orice sens ori, dimpotrivã, o pluralitate de semnificãri între care întârzii sã alegi? N-am vrut sã spun nimic limitat, precis, în Nastratin. Am conceput-o muzical: un pretext de visãrie, o viziune concretã, care te pofteºte sã cauþi ºi un sens, dincolo. Nu poþi explicita acel sens? Cu atât mai bine; înseamnã cã realizarea e perfect organicã, iar viziunea ºi tâlcul, solidare: precum pielea cãrnii. Totuºi, nu cred N[astratin]H[ogea] l[a] I[sarlîk] aºa de perfect organic — din pãcate! O intenþiune literarã strãvede totuºi. Îmi daþi voie sã v-o sugerez? De ce n-aþi încerca sã vedeþi în Nastratin, fugar, indiferent la darurile turcilor de pe þãrm ºi concentrat sã-ºi roadã ce-i mai rãmâne din carne — simbolul caricatural al unui individualism sumbru: apoteoza ºi satira unei singurãtãþi exasperante? Sã consimt la publicarea lui Selim numai… îmi vine peste mânã. M-am îndrãgostit fãrã voie de Isarlîkul lui Nastratin ºi apoi vãd cele douã bucãþi îmbinându-se ºi completându-se reciproc. Ca sã clarific poezia cum îmi propuneþi, iarãºi nu pot. Am gândit-o sub forma asta «nãmoloasã» ºi ar fi sã-mi înºel sinceritatea artisticã, dându-i altã întorsãturã. Metal cãruia îi stã bine în ganga lui de þãrânã ºi nisip; dezgrãdinat, îºi pierde tot farmecul.“ La mijloc este, desigur, o politeþe puþin suspectã. Dar este ºi un adevãr. ªi anume acela cã autorul lui Nastratin Hogea cautã în mod sincer o tradiþie pãmânteanã ºi balcanicã în poezie. Nu se va lepãda niciodatã de ea, nici de modelul Anton Pann. Patronajul spiritual al lui G. Topîrceanu se va pierde, în schimb, pe drum. Cât de sincerã este însã sila nesfârºitã a tânãrului Ion Barbu faþã de contrafacerile poeziei apusene? Publicase în Literatorul ºi Sburãtorul, douã reviste moderniste, ºi va fi în viziunea criticii

– 11 –


Ion Barbu — În timp ºi dincolo de timp literare din epocã un pion al modernitãþii româneºti… În noiembrie 1921, când scrie rândurile ce urmeazã, tânãrul poet venea însã în întâmpinarea lui G. Ibrãileanu care respingea simbolismul nespecific pentru spiritualitatea româneascã, în timp ce criticul ce-l descoperise ºi-l recomandase într-o tabletã entuziastã pe Ion Barbu miza tocmai pe miºcarea simbolistã ºi, în genere, dorea intelectualizarea emoþiei lirice (E. Lovinescu). Proces care, într-o bunã mãsurã, intrã ºi în programul liric al lui Ion Barbu. Dar sã trecem peste aceastã neconcordanþã. Vor fi ºi altele. Ion Barbu este un tip imprevizibil ºi un temperament irascibil. Spânzurã ºi el scurt, ca pandurul pe care îl admirã într-un rând ca tip uman ºi ca simbol al execuþiei rapide. Deocamdatã, în relaþiile cu redactorul Vieþii româneºti, este rãsãritean ºi moale, adicã plin de tact ºi explicativ. Fapt ce nu se va repeta cu alþi interpreþi ai poeziei sale. Nu putem scoate din acest fragment o notã originalã a prozei barbiene. Scriitorul nu-i în largul lui ºi nu îmbrãþiºeazã încã temele sale… Nici în corespondenþa cu pãrinþii (Constantin ºi Smaranda Barbilian) nu-ºi ia prea multe libertãþi de expresie, deºi descoperim câteva note slobode în scrisorile cãtre pãrintele sãu, severul ºi corectul judecãtor, pe care, în mod evident, fiul îl respectã ºi-l iubeºte. Imprevizibilul Ion Barbu nu iese, aici, din spiritul tradiþiei. Nu pune niciodatã în discuþie instituþia paternitãþii, cum vor face mulþi dintre scriitorii secolului sãu sub influenþa psihanalizei. Scrisorile cãtre Constantin Barbilian au trei subiecte care se repetã: cãþeii, banii ºi doctoratul care se amânã la infinit. Tânãrul Barbilian pleacã la recomandarea profesorului Þiþeica la Göttingen pentru a pregãti o tezã în matematici ºi acolo se confruntã cu douã drame: lipsa cronicã de bani ºi lipsa de sârguinþã la învãþãturã. Despre prima dintre ele îi scrie tatãlui, despre a doua, amicilor Simon Bayer ºi Tudor Vianu. Pãrintelui exigent, dornic sã-ºi vadã fiul doctor în ºtiinþele matematice, îi ascunde lenea ºi eternul lui crailâc. Se plânge mereu cã-i strâmtorat ºi cã întâmpinã mari dificultãþi din partea administraþiei universitare germane. Încearcã sã renunþe la doctorat ºi sã se întoarcã în þarã („Ce-mi trebuie mie doctorat ºi Göttingen ºi diplome!“), însã

– 12 –


Ion Barbu — Puþinã epistologie judecãtorul din Giurgiu nu acceptã acest abandon ºi doctorandul din Göttingen se jãluie: „Dar e un fãcut. Nu mã aºez sã scriu o jumãtate de paginã, cã numaidecât mã apucã furia, ºterg, rup ºi jur sã nu reîncep niciodatã. Cel puþin dacã ar fi o muncã brutã ºi mecanicã oarecare: o traducere, o statisticã, ceva care sã nu angajeze libertatea mea de gândire. Aºa ceva aº duce bucuros la capãt. Dar trebuie sã fac o expunere «agrementatã», sã-mi prostituez mintea, ºi asta nu sunt în stare sã fac. De câte ori scriu câte ceva la ea, douã-trei zile sunt ca lovit de sterilitate, nu mai pot întreprinde nimic. ªi mi-e gura amarã, ca ºi cum aº fi mâncat cãcat. Dar n-am încotro. Trebuie sã-l mãnânc pânã la urmã, cãci Þiþeica — prietenul — priveºte drept crimã treaba odatã începutã ºi pãrãsitã. E în stare, atât de puþinã înþelegere are maºina asta pentru lucruri aºa de omeneºti, sã nu-mi ierte niciodatã cã nu m-am þinut de vorbã.“ Limbajul este, aici, mai liber, dovadã cã relaþiile dintre tatã ºi fiu sunt amicale. Mai înainte, valahul înstrãinat în þara nemþeascã avusese curajul sã mãrturiseascã faptul cã îºi cheltuise bursa în petreceri cu amicii Vianu ºi Bayer. „Am fost destul de ticãlos…“, zice el, punându-ºi cenuºã în cap. Ticãloºiile se vor repeta, ºi tânãrul matematician cere în continuare sã fie salvat. Aduce ca argument faptul cã a fost econom („am ºtiut sã-mi strâng bãierile pungii“), n-a cheltuit mai mult de 700 de mãrci într-o descindere la Hanovra. Doctoratul nu merge (ba profesorii nu sunt eminenþi, ba secretariatul îl jigneºte cerându-i fel de fel de acte!), oricum nimic nu se leagã în acest plan… Ion Barbu cere bani în propoziþii scurte ºi decise. Prozatorul n-are timp ºi nici chef sã înfãþiºeze pe larg viaþa lui în mohorâtul oraº nemþesc… Afecþiunea pentru câini — al doilea subiect — este formidabilã. Aici ºi în scrisorile de mai târziu cãtre Gerda Barbilian, vine mereu vorba de O-O, Kuti, Dopi, Kiduþã, Sãcuþã, copiii lui dragi, cãþei ºi cãþeluºe… E îngrijorat cã ei suferã de cãldurã ºi de la Jena dã instrucþiuni severe: „Gerda sã aibã grijã de cãþeii mici! Insist ca, atunci când vin acasã, sã gãsesc neapãrat o odraslã a lui Toto, indiferent pe ce cale…“ Cum nu primeºte rãspuns satisfãcãtor, poetul revine (Jena, 2 noiembrie 1941): „Sunt de aºteptat

– 13 –



ionbarbuin